Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său

complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20

aprilie 1839,[1][2][3][4] Sigmaringen, Hohenzollern-Sigmaringen[5] – d. 10 octombrie 1914,[1]
[2][3][6][4] Castelul Peleș, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a
condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat[7]
[8] a lui Alexandru Ioan Cuza.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost
protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a
obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia,
a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii.
A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate
atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a
câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)[9], iar Carol a dispus
ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de
restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada
monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei
economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare
majoritate de țărani.[10] După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să
se degradeze serios[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele
externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii.[12] Sistemul injust pentru
covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o
excepție în regiune[13][14][15], fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un
program de reformă agrară, situație care a condus la repetate[16] explozii sociale în mediul
rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că
principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea
covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.[17][18]