Cand parintii isi disputa dreptatea

Ruxandra Popescu

Dreptatea nu este un bun personal, desi adesea o consideram astfel. Cunoscandu-se faptul
ca nimeni nu o poseda pe de-antregul, limbajul comun a incetatenit expresia "Fiecare cu
dreptatea lui", aducandu-se argumentul "Adevarul e undeva pe la mijloc", ceea ce inchide
subiectul, inloc sa ne invite sa reflectam. Dreptatea, ca un fin observator, pe jumatate
familiar, pe jumatate strain - nici nu ne lauda, nici nu ne dojeneste – ramane exterioara...
simtim nevoia de a ne adresa unei instante, "omului care imparte dreptatea", dezinteresat
si nepartinitor.

In fond, noua nu ne trebuie dreptatea. Avem nevoie de certitudini. Asa ca ne-am obisnuit
sa o ignoram, folosindu-ne "la o adica" de numele ei. Copilul asista neputincios in timp
ce, absorbiti de jocul orgoliilor, ne revendicam dreptatea de partea noastra unul in
detrimentul celuilalt.

CARE SUNT CONSECINTELE ATITUDINII NOASTRE ASUPRA COPILULUI? In

timp ce noi ne putem permite sa jonglam cu adevaruri si principii, copilul se rezuma la
experienta traita. Telul lui este sa exploreze lumea, dorindu-si sincer sa devina lafel de
capabil ca si noi. Si fiindca are nevoie de niste repere pentru a-si trai aceasta experienta,
punctele sale cardinale suntem chiar noi. Daca punem la un loc dorinta si perseverenta cu
care copilul tinde sa-si atinga telul si cate ceva din putrea de a infaptui a adultului, avem
de a face cu adolescentul...

Dar copilul nu are destula forta pentru a se incumeta sa actioneze singur, fiind, in mare
masura, labil, lipsit de libertate (depinzand de altii) si avand, prin urmare, o
responsabilitate redusa. Astfel, tot noi, cei care-l sprijinim pentru a merge si ii oferim
grija si aprecierea noastra pentru a indrasni, suntem cei de la care, indiferent daca a reusit,
sau a ratat ceva pe cont propriu, asteapta stabilitatea.

Ravnind sa-si faca intrarea in lumea adultilor, copilul are nevoie de doi poli pentru ca
busola sa sa functioneze, aratandu-i drumul. Acestia sunt mama si tata. Prea preocupati sa
se lupte intre ei, parintii devin indisponibili, iar copilul ramane intr-o asteptare muta si
dureroasa. Uneori se revolta, ceea ce ar trebui sa ne bucure caci prin revolta copilul se
dezice de neputinta sa, refuzand sa ramana intepenit intr-o stare de neajutorare.

Atunci cand Ii ignoram aceste nevoi fundamentale, aruncam copilul in haos...Se poate
evoca aceasta experienta traita de copil printr-o comparatie cu istoria biblica a lui Daniel.
Acesta este aruncat in groapa cu lei fara sa aiba vreo alta vina decat abnegatia cu care se
roaga lui Dumnezeu. Cu toate ca leii nu se vor atinge de carnea lui datorita puritatii sale,
ne putem imagina ce traieste acolo pana la venirea ingerului care "inchide gura leilor"si ii
confirma nevinovatia... Sigur, copilul ar dori sa refaca legaturile dintre parinti, simtindu-
se responsabil fata de relatia lor si fata de fiecare in parte, fara sa aiba, lafel ca Daniel,
vreo vina.

Uneori, parintii merg si mai departe. Ei au de impartit intr-atat de multe, incat simt acum
nevoia sa "desfiinteze" celalalt parinte in ochii copilului ca pe o parte perimata din sine si
din copil. Desi nu intentioneaza sa afecteze copilul, acesta poate simti, cum ne putem
imagina si despre Daniel, taisul dintilor acelor fiare salbatice fara a fi nevoie sa se atinga
de el. Dupa dispute, un parinte poate disparea din casa, urmeaza procese; parintele care a
plecat abandoneaza interior copilul ca pe un atribut al celuilalt, impreuna cu toata
"incarcatura" unei relatii esuate, iar celalalt parinte se autointituleaza "Si mama si tata",
ca si cum ar absorbi substanta celuilalt. Ambii devin de nerecunoscut in ochii copilului.
In loc de "un parinte bun" si "unul rau", asa cum i se spune, copilul traieste drama de a-si
fi pierdut ambii parinti.

PARTENERIATUL INTRE PARINTI – un deziderat in sprijinul dezvoltarii copilului.

Sigur ca ar fi echitabil pentru copilul pe care-l au impreuna ca parintii sa-si propuna
crearea unui parteneriat. Nu conteaza atat sa-i fixam niste parametrii ideali de
functionare, nu putem pretinde ca nimic nu s-a intamplat, dupa cum nu putem interzice
despartirea parintilor in virtutea faptului ca au copii si nici resentimentele ce urmeaza
despartirii.

Independent de valorile noastre conflictele, dezbinarea, ura si violenta vor continua sa

existe intre parinti. Toate acestea au, de cele mai multe ori, un nume sonor care va ramine
in memoria fiilor si fiicelor acestora:divortul parintilor. Acest nume, alaturi de altele
legate de parinti, le legitimeaza istoria proprie, ca o piatra de temelie. Simpla enuntare a
acestei idei justifica dezideratul parteneriatului intre parinti. Primul pas pentru a-l sustine
este sa tinem cont de ceea ce se intampla atunci cand parintii "lovesc" unul in celalalt,
avand un copil impreuna, sensibilizand persoanele implicate in destinul acestor copii.