Socrate (470-399 î.e.n.

) a avut un respect deosebit faţă de lege, considerând legile şi cetatea ca

fiind deasupra oricăror voinţe omeneşti. Legile sunt “înţelepciunea supremă şi realizarea acţiunii
divine”, spunea Socrate. El este un părtaş ferm al unei aşa organizări statale unde necondiţionat
domneşte legea dreaptă, este un adept convins al legislaţiei. Gândirea socratică pleacă de la ideea
că legea unui stat trebuie să urmeze ierarhia lucrurilor în natură, ordonate într-o armonioasă
aşezare ce dă măsură universului existent. O închipuire justă despre legi şi dreptate, virtute şi
bunăstare se poate forma numai pe baza cunoştinţelor, iar cunoaşterea adevărată a obiectelor este
raţiunea, menţiona Socrate. După el, lumea e creată de un Dumnezeu atăt de măreţ şi
atotputernic, încât el vede şi aude totul, se află peste tot şi de toate are grijă. Omului îi rămâne
numai să ghicească voinţa zeilor. Conform învăţăturii lui, omul poate să ajungă la înţelegerea
dreptăţii, a legilor, a binelui şi a răului. Socrate considera, că inteligenţa şi puterea de pătrundere
a omului constituie natura Binelui şi că ele dovedesc perfecţionarea legilor. În opoziţia aceasta
dintre dreptul natural (to phusei dikaion) susţinut de Socrate, iar mai târziu, de Platon şi Aristotel
şi convenţionalismul (to nomo dikaion ) de tip sofist, întâlnim germenii dezbaterii, nici astăzi
soluţionată, asupra dreptului natural şi a dreptului pozitiv. Şi totul făcut prin prisma analizei
filosofice deoarece, aşa cum susţine filosoful politic american Leo Strauss (1899-1973), „acolo
unde nu există filosofie, dreptul natural este necunoscut”. Astfel dezbaterile dintre concepţia
socratică şi ideile sofiste s-au dovedit a fi foarte productive pentru gândirea politico-juridică
ulterioară. Meritul marilor filosofi de altădată este de a fi instaurat dimensiunea ontologică – deci
meta-juridică – a unei interminabile dezbateri asupra dreptului.
Platon (427-347 î.e.n.) îşi expune concepţiile social-politice în dialogurile “Republica”, “Statul”,
“Politicul” şi “Legile”. În “Republica” este înaintată ideea despre felul cum trebuie organizată şi
condusă societatea. Punctul de plecare al unei organizări este Teoria dreptului natural 89 după
Platon raţiunea, întemeiată pe principiul dreptăţii. Potrivit teoriei sale, statul şi apariţia lui este
stabilirea dreptăţii în sensul social, spre deosebire de dreptatea în privinţa unui individ. El
porneşte de la ideea că natura morală a omului, dreptatea şi virtutea se pot realiza numai în
mijlocul unui popor organizat în stat. Filosoful menţiona că statul este asemeni omului, iar omul
asemeni statului. De aceea omul poate fi perfect din punct de vedere moral doar într-un stat bine
organizat. Şi invers, numai nişte cetăţeni cu adevărat culţi, bine educaţi şi virtuoşi se pot asocia,
formând un stat, în care domneşte ordinea şi legea. În viziunea sa, staul trebuie să fie creat în
conformitate cu structura sufletului universal şi fiecare amănunt al vieţii să fie organizat de legi.
Scopul statului este de a crea condiţii pentru realizarea dreptăţii. Dreptatea, considera filosoful,
urma la nevoie să fie impusă prin forţă celor ce se împotrivesc legii instituite “de sus”. Platon
constata dualitatea dreptului în drept scris şi drept nescris, ultimul reprezentând “existenţa unor
norme eterne şi imuabile”. Platon deduce dreptul din ideea pe care o consideră cea mai
desăvârşită, şi anume, ideea Binelui. La el “ideea binelui suprem” guvernează Universul. Platon
spune că rostul de a fi a Statului Ideal este acela de a înfăptui principiile Binelui şi Dreptăţii.
Odată văzută ideea Binelui, ea trebuie concepută, zicea Platon, ca pricină a tot ce este drept şi
frumos. Valorile ideale fiind “de natură divină”, statul va fi unul bogat, un stat care va trebui să
facă din religie şi cult un însemnat instrument de educaţie. În dialogul “Legile” Platon menţiona
că în conducerea cu statul diriguitorii se conduc nu de propriile estimări, ci de legi ce se cereau a
fi stabilite pentru a înlocui deficienţele în înţelepciune a diriguitorilor. Legile în mod minuţios
reglementează toate sferele vieţii umane. Acordând o atenţie deosebită elaborării teoriei despre
legi. Platon scrie: “Doar din toate ştiinţele cel mai mult îl perfecţionează pe om ştiinţa despre
legi”.
Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel (384-322 î.e.n.). În concepţia lui
Aristotel, dreptul derivă din observarea raţională a naturii. În învăţătura sa el face deosebire
dintre dreptul natural şi dreptul artificial (pozitiv). Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural
şi dreptul pozitiv. Dreptul natural este dreptul de la natură şi constitue un fundament esenţial al
dreptului pozitiv, ultimul urmând să corespundă principiilor dreptului predestinat. Dreptul
natural, ca lege nescrisă, exprimă echitatea şi stă deasupra legilor scrise (artificiale). Aristotel
concepe statul ca o relaţie politică între oameni egali în drepturi şi liberi, deoarece începutul
“formaţiunii primare” vine din tendinţa oamenilor de a trăi în comun, comunitatea fiind, deci, o
organizare ideală. Omul se naşte fiinţă politică şi are tindinţa naturală spre comunicare. Statul
apare ca scop al naturii, este un produs al dezvoltării sociale, aşa cum sunt familia şi localităţile,
iar activitatea sa are ca finalitate garantarea propriei unităţi şi apărarea intereselor cetăţenilor săi.
Statele sunt entităţi naturale şi, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un ţel, spunea
Aristotel. Un stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să-şi fie suficient sieşi şi să atingă ţelul pentru
care el există. Ţelul statului este “Bunăstarea”, care la Aristotel este identificată cu “eudaimonia”
(fericirea), care este scopul individului. În preocuparea sa pentru “guvernământul perfect” la
Aristotel era înţeles ca o instituţie în care “fiecare cetăţean, oricare ar fi, poate, graţie legilor, să
practice cât mai bine virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire”. Totodată, noţiunea de scop
al statului este legată la Aristotel de alt ideal înalt. “Principiul fundamental al constituţiilor
democratice este libertatea (...) Cea dintâi formă a libertăţii este de a conduce şi de a fi condus, în
mod succesiv (...) Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place”. Dar
libertatea este restrânsă în statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetăţenilor, însă o mare
parte a populaţiei nu avea cetăţenie. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, şi
deci este permis de fapt să fie subjugaţi. Cetăţenii puteau deţine sclavi, aşa cum puteau poseda şi
alte forme de proprietate. În lucrările sale Aristotel acordă o mare atenţie şi noţiunii de dreptate,
pe care el o asocia cu statul. De exemplu, Aristotel scria: ”Noţiunea de dreptate este legată de
închipuirea despre stat, deoarece dreptul, care serveşte ca criteriu al dreptăţii, apare ca normă
regulatoare a relaţiilor politice”. În învăţătura sa Aristotel face o importantă distincţie între om,
ca parte a naturii, la fel ca orice alte fiinţe şi omul ca parte a naturii, deosebit de celelalte fiinţe,
dotat cu raţiune, cu conştiinţă. Astfel, Aristotel în lucrarea sa “Logica” concepe lumea ca un tot
unitar cuprinzând ansamblul naturii. În viziunea sa, omul face parte din natură într-un dublu
sens: pe de o parte, el este o formă a materiei participând la existenţa acesteia, iar, pe de altă
parte, este dotat cu o raţiune activă care îl deosebeşte de celelalte părţi ale naturii, fiind capabil
să-şi dirijeze voinţa în acord cu raţiunea. 90 Teoria dreptului natural Deci, capacitatea de viaţă
intelectuală îl deosebeşte pe om de animale. Oamenii se disting de alte animale prin faptul că
posedă raţiune şi putere de gândire. Oamenii “conţin ceva divin – ceea ce numim intelect este
divin”, iar intelectul nostru este “divinul înăuntrul nostru”. Într-adevăr fiecare dintre noi este un
adevărat intelect, “căci el [intelectul] reprezintă ceea ce natura umană are mai nobil şi mai
elevat”. Totodată, spune Aristotel, activitatea intelectuală nu este suficientă. Oamenii nu sunt
indivizi izolaţi. Omul se naşte fiinţă politică şi tinde spre comunitate. “Omul, – scrie Aristotel –
este din natură un animal social. Animalele sociale sunt acelea care au o singură activitate în
comun. Şi această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că
singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări
morale”. După Aristotel, estafeta teoriei dreptului natural a fost preluată de epicurieni şi stoici, în
sec. IV – III î.e.n., care merg mai departe şi activitatea cărora a continuat şi în epoca romană.