UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE
Învăţământ la distanţă

INTRODUCERE ÎN EPIGRAFIA
GRECO-LATINĂ

AUTOR şi TITULAR:
Lect.univ.dr. Roxana-Gabriela CURCĂ

ANUL II
SEMESTRUL II
2018 – 2019
Introducere
Noţiunea de „epoca elenistică” este o creaţie a istoriografiei moderne. Ea a fost introdusă în limbajul
ştiinţific, în anul 1836, de istoricul german Johan Gustav Droysen, autorul unei faimoase scrieri intitulată
Geschichte des Hellenismus (Istoria elenismului), vol. I-II, Hamburg, 1836-1843 (ed.a II-a, Gotha,1877).
Adjectivul „elenistic” a apărut relativ târziu în limba greacă, dar nu se referea la o anumită epocă istorică,
deoarece în antichitate cuvintele hellenismos şi hellenistes se aplicau celor care imitau modul de viaţă
grecesc, sau evreilor elenizaţi, mai cu seamă din diaspora, care impregnaseră limba greacă cu numeroşi
termeni ebraici. „Elenişti” au fost denumiţi şi acei evrei care, în timpul regelui Ptolemaios al II-lea
Filadelful, au tradus, la Alexandria, în Egipt, Biblia, în limba greacă, cunoscută sub numele de
Septuaginta sau de Septanta.

Obiective
-Familiarizarea cu principalele aspecte ale epigrafiei greceşti şi latine
- La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să: să traducă inscripţii greceşti şi
latine de dificultate redusă ; să analizeze critic din punct de vedere istoric informaţiile din inscripţii

Unități de învățare
UI.1.Clasificarea inscripţiilor greceşti
UI.2.Elemente de onomastică greacă
UI.3.Clasificarea inscripţiilor latineşti
UI.4.Elemente de onomastică romană
UI.5.Fenonemul bilingvismului în Imperiul Roman. Considerații introductive
UI.6.Inscripţii bilingve oficiale
UI.7.Inscripţii bilingve private

Competențe profesionale
-Identificarea informaţiei despre trecutul istoric.
-Stabilirea faptelor istorice pe baza informaţiilor din izvoare şi din afara izvoarelor.
-Prezentarea orală şi scrisă a cunoştinţelor de specialitate.

Competențe transversale
 Îndeplinirea la termen, riguroasă şi responsabilă, în condiţii de eficienţă şi eficacitate, a sarcinilor
profesionale, cu respectarea principiilor eticii activităţii ştiinţifice, aplicarea riguroasă a regulilor
de citare şi respingerea plagiatului
  Aplicarea tehnicilor de relaţionare în grup şi de muncă eficientă în echipă, cu asumarea de roluri
diverse
 Căutarea, identificarea şi utilizarea unor metode şi tehnici eficiente de învăţare; conştientizarea
motivaţiilor extrinseci şi intrinseci ale învăţării continue

Rezultate așteptate
a. dezvoltarea abilităţilor interdisciplinare ale studenţilor în aşa fel încât să poată realiza o lucrare scrisă în
domeniu;
b. dezvoltarea gândirii independente şi stăpânirea de către studenţi a tehnicilor participării la o dezbatere
ştiinţifică.

Modul de transmitere al temelor de control către cadrul didactic şi, respectiv, a rezultatelor către
studenţi: prin încărcarea pe platforma eLearning.

Evaluare:
Răspunsuri la examen/colocviu/lucrări practice și teme de control = 70% + 30%

Bibliografie
-O. Bounegru, M. Alexianu, Universul epigrafiei grecești, Iași.
- O. Bounegru, Introducere în epigrafia latină, Iaşi, 1997.
- R. Cagnat, V. Chapot, Manuel d’Epigraphie romaine, Paris, 1914.
- M. Guarducci, Epigrafia greca, Roma, 4 vol: 1. Caratteri e storia della disciplina. La scrittura greca
dalle origini all'età imperiale, 1967; 2. Epigrafi di carattere publico, 1969; 3. Epigrafi di carattere
privato, 1974; 4. Epigrafi sacre pagane e cristiane, 1978.
- J.-M. Lassère, Manuel d’épigraphie romaine, I-II, Paris, 2005.
- B.-H. McLean, An Introduction to Greek Epigraphy of the Hellenistic and Roman Periods from
Alexander the Great down to the Reign of Constantine (323 BC-AD 337), Ann Arbor, 2005.
- H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti, 1960.
- C. C. Petolescu, Epigrafie latină, Bucureşti, 2001.
- S. Reinach, Traité d'épigraphie grecque, Paris, 1885.
- Al. Avram, Inscriptions de Scythie Mineure III. Callatis, Bucureşti 2000.
- D. M. Pippidi, Inscriptiones Scythiae Minoris I. Histria şi teritoriul, Bucureşti 1983.
- I. Stoian, Inscriptiones Scythiae Minoris II. Tomis şi teritoriul său, Bucureşti 1986.
UI.1.Clasificarea inscripţiilor greceşti (Bounegru, Alexianu 2006, 109-129)
“Decrete onorifice
Decretele erau acte oficiale emise de autorităţile politice şi administrative, de obicei Sfatul şi
Poporul (Adunarea) unei cetăţi (boulë kaì dêmouß). Textele decretelor gravate pe piatră erau
copii ale deciziilor acestor autorităţi, păstrate în arhivele comunităţii.

Decrete de proxenie
Proxenia era dreptul de cetăţenie pe care îl acorda un oraş unui străin şi, de cele mai multe ori, şi
urmaşilor acestuia. Acest drept era însoţit de o sumă de avantaje şi imunităţi fiscale. Proxenia era
acordată străinilor care, în vreun fel sau altul, s-au remarcat prin fapte demne de laudă faţă de
oraşul care emitea decretul respectiv.

Dedicaţii onorifice
Inscripţiile onorifice, cunoscute sub denumirea de tituli honorarii, cuprind o paletă foarte largă
de dedicaţii, având un caracter public sau privat, grupate, în general, tematic. Ele pot fi
recunoscute, de cele mai multe ori, prin formula introductivă ’Agaqêi Túxhi sau ’Agaqñ Túxü,
care se traduce „Noroc bun !“.

Dedicaţii către divinităţi

În această grupă de inscripţii sunt cuprinse tituli honorarii închinate unor divinităţi, zei şi zeiţe,
genii şi eroi. Începând cu sfârşitul epocii elenistice, formula introductivă ’Agaqê Túxhi se
generalizează. Numele divinităţii este trecut în dativ, iar numele dedicantului la nominativ.
Dedicaţiile către divinităţi erau opera unor persoane private, dar şi a unor asociaţii de adoratori ai
cultului respectiv.

Tratate
Tratatele de alianţă erau documente cu valoare juridică, încheiate între două cetăţi cu scopul de a
garanta, fie pe o perioadă nedeterminată, fie pe timp limitat, alianţa şi buna înţelegere stabilite
între acestea. Termenii în care era încheiat, precum şi condiţiile şi clauzele precise stipulate în
text, îmbracă o gamă extrem de variată de formule. De obicei însă textele tratatelor cuprindeau
motivaţia încheierii documentului, clauza propriu-zisă privind alianţa, ca şi jurămintele reciproce
care consfinţeau respectarea tratatului. În cele mai multe cazuri tratatele de alianţă erau încheiate
în urma unor tratative diplomatice purtate de solii uneia din cetăţi. Aceştia, la încheierea
misiunii, erau onoraţi de comunitatea din care proveneau ca cetăţeni de vază şi de mare folos
cetăţii.

Inscripţii funerare
Inscripţiile funerare (tituli sepulcrales) constituie grupul cel mai numeros de epigrafe greceşti, ca,
de altfel, şi în cazul inscripţiilor latine. În ciuda numărului lor foarte mare, pietrele de mormânt
nu sunt inscripţii istorice, dar conţinutul lor nu este de loc lipsit de importanţă. În general,
inscripţiile funerare prezintă o relativ mică varietate de formule introductive, respectiv de
încheiere.

Liste de nume
Participarea activă a cetăţenilor din oraşelor greceşti la viaţa politică, administrativă, la
sărbătorile religioase sau la concursurile atletice şi la cele dramatice, reprezenta pentru greci o
datorie civică de cea mai mare însemnătate şi era înregistrată în memoria colectivă

Tabellae defixionum
Tăblițe de blesteme”
UI.2.Elemente de onomastică greacă
Repertorierea onomastică1 pe baza documentaţiei literare şi epigrafice a constituit, iniţial, prima
manifestare a interesului pentru studierea numelor în antichitate2. Ulterior, s-a precizat că scopul acestor
cercetări este acela de a relaţiona onomastica cu alte discipline ale istoriei şi de a observa implicaţiile
acestor corelări în plan istoric şi social3. Un bilanţ exhaustiv al direcţiilor de cercetare în domeniul ono-
mastic ar fi, în mod evident, imposibil de realizat aici; ne vom limita, de aceea, să prezentăm succint
orientările metodologice principale din cercetarea onomastică pe plan naţional şi internaţional.
Antroponimia poate fi, totodată, un indicator al fenomenelor de mono-, bi- şi trilingvism, aşa cum se va
vedea în capitolul dedicat bilingvismului din lucrarea noastră. Astfel, în anumite situaţii, interferenţele
etnice sub raportul antroponimiei constituie un fapt cert. Ţinem, totuşi, să precizăm că trebuie să facem o
distincţie netă între identificarea unui nume pe bază etimologică şi apartenenţa etnică a purtătorului4;
anumite antroponime au o atribuire lingvistică multiplă, onomastica neputând constitui întotdeauna un
criteriu pertinent de stabilire a originii etnice5.

Sistemul onomastic roman şi cel grec coexistă în Imperiu, raportate la tradiţii culturale diferite şi
variază în funcţie de familie, mediu, regiune şi epocă6. Aceste variaţii ne sunt cunoscute din numeroasele
studii şi corpora regionale7. Lumea greacă foloseşte formula onomastică nomen+patronimic sau, mai rar,
nomen+matronimic (la cazul genitiv)8. De asemenea, în bibliografia de specialitate există nenumărate
studii consacrate diferitelor elemente ale sistemului onomastic roman în diferite etape cronologice9
(praenomen10, nomen gentile11, filiatio12, tribus13, cognomen14, supernomen15).

1
Schulze 1904.
2
Holder 1896-1913.
3
Robert 1979 (discours d’ouverture): 34 „il faut faire non seulement l’histoire des noms, mais l’histoire par les
noms”.
4
Piso 1993: 315-335.
5
Paki 2006: 507.
6
Rizakis 1996: 12.
7
Rizakis 1996: 13, nota 6, cu o prezentare a programului Nomina romana dans les provinces hellénophones care
urmăreşte constituirea unor corpora pe provincii; Dondin-Payre, Raepsaet-Charlier 2001.
8
Christophilopoulos 1946: 130-139.
9
Morris 1963: 34-46; Solin 1974: 105-132; Salway 1994: 124-145; Lassère 1998: 93-100; 2005: 79-182.
10
Petersen 1962: 347-354; Kajanto 1972: 13-30; Salomies 1987; Kajava 1994.
11
Vaisanen 1979; Solin, Salomies 1988; Brancato 1999.
12
Hagedorn 1990: 277-282; Kolendo 1993: 97-103; Salomies 1993: 97-101; Pascal 1993: 103-112; Dondin-Payre
1994: 127-163.
13
Panni 1976: 119-132; Forni 1977: 136-140; Bonneville 1982: 5-32; Cels-Saint-Hilaire 1995.
14
Kajanto 1965; 1968: 517-534; Duthoy 1970: 88-105; Gaide 1987: 77-82.
15
Kajanto 1966; Salomies 1992.
 În ceea ce-i priveşte pe sclavi şi pe liberţi, un studiu onomastic16 este posibil doar după nume,
originea etnică a acestora neputând fi stabilită strict după criteriul onomastic, întrucât numele lor nu
reprezintă un indicator al teritoriului de origine17.
Metodele analizei statistice aplicate onomasticii permit, în principiu, înţelegerea circumstanţiată a
materialului antroponimic. O importantă direcţie de cercetare în domeniul onomastic o reprezintă studiul
adaptării şi evoluţiei sistemului nominal latin pentru fiecare regiune în parte a Imperiului, prin abordarea
metodei comparative şi statistice18. Trebuie însă să păstrăm mereu o anumită prudenţă faţă de această
metodă ale cărei rezultate pot fi minate în primul rând de hazardul descoperirilor.
Studiul onomasticii latine în zonele elenofone ale Imperiului este deosebit de important datorită
percepţiei diferite a sistemului antroponimic, contribuind la înţelegerea evoluţiei relaţiilor politice şi
sociale între greci şi romani19.
O problematică tratată foarte intens în studiile onomastice o reprezintă identificarea etnicului
imigranţilor în mediul provincial roman. În acest sens, menţionăm o cercetare recentă privind mobilitatea
persoanelor din provinciile orientale în arealul dobrogean (litoralul vest-pontic şi zona de limes), pe baza
indicării exprese a lui origo; cele mai importante concluzii vizează aspecte ce ţin de cronologie, locul de
provenienţă al persoanelor care migrează şi statutul socio-profesional al acestora20.
Prezenţa patronimicului, cognomen-ului şi agnomen-ului în formulele onomastice mixte se
dovedeşte a fi extrem de importantă în procesul de identificare etnică a purtătorului. Sistemul onomastic
grecesc presupunea prezenţa patronimicului alături de numele persoanei. Pentru a se evita anumite
confuzii, se cuvine a preciza că patronimicul nu reprezintă, de fapt, numele tatălui, ci „un nume derivat de
la numele tatălui” la genitiv singular21. Posibil indicator al peregrinilor şi al etniei în cazul formulelor
onomastice mixte, atestarea patronimicului în inscripţii este deosebit de importantă.
Duo nomina devine o adevărată modă începând din a doua jumătate a secolului al II-lea p.Chr.,
cognomen-ul reprezentând în perioada respectivă un indicator pertinent al etniei22. Frecvenţa acestui
sistem se poate constata şi în inscripţiile din Moesia Inferior.
Un alt posibil criteriu pertinent de identificare a etniei unei persoane îl reprezintă o componentă
importantă a antroponimiei, şi anume agnomen-ul23. Acesta poate oferi, alături de celelalte elemente ale
sistemului onomastic, posibilitatea unei cuantificări relative a diferitelor componente etnice atestate

16
Gordon 1924: 93-111; Chantraine 1967: 132-137; Treggiari 1969; Solin 1977: 205-220; Duthoy 1989: 183-205.
17
Cébeillac-Gervasoni 1989: 88-89; Mihailescu-Bîrliba 2004: 55.
18
Kurz 1963: 207-222; Werner 1973: 375-394; Vaisanen 1979; Möcsy 1985; Gallivan 1992: 51-79; Dondin-Payre,
Raepsaet-Charlier 2001: I-VIII.
19
Solin 2001: 189-202.
20
Curcă, Zugravu 2005: 313-329; vezi şi Mihailescu-Bîrliba 2009: 153-160; 2012: 125-132.
21
Merkelbach 1991: 37-38.
22
Le Glay 1977: 271.
23
Curcă 2008: 281-286.
epigrafic, precum şi stabilirea raporturilor relative de predominanţă între acestea. Rolul jucat de agnomina
în formulele onomastice mixte este foarte important, atât ca reflex posibil al romanizării, cât şi ca indice
al conservării tradiţiei greceşti, îndemnând la o reevaluare prudentă a raporturilor dintre onomastică şi
realitatea etnică din această zonă. În bibliografia de specialitate24, o lucrare de referinţă este cea a lui I.
Kajanto25, care tratează problematica supernomen-ului exclusiv pe baza materialului epigrafic din zona
vestică latinofonă a Imperiului. Pornind de la definiţia supernomen-ului „by the term supernomen I mean
a personal name which is separated from the other names of a person”26, trebuie să ţinem cont de
distincţia între cele două subdiviziuni ale acestui element onomastic: agnomina şi signa. Termenul
agnomen desemna numele acordat unui individ la naştere sau în timpul vieţii, fiind poziţionat după
celelalte nume şi precedat de formula qui et /quae et (gr. ¦ kaì/£ kaì). Într-o cercetare anterioară privind
prezenţa unor agnomina în inscripţiile de la Tomis, am observat faptul că acestea se includ, în linii mari,
în categoriile stabilite de Kajanto27. Astfel, din punct de vedere taxonomic, am inventariat următoarele
categorii: agnomina derivate de la termeni care denotă poziţia socială (Qeokrítw Qeokrítou u¥ô [...] tô
kaì basileî28); agnomina care constau în termeni ocupaţionali (Mârkoß Mâ[rk]ou neýteroß... ¦ kaì
¥ereúß29); agnomina care indică origo sau reşedinţa (‘Ermogénhß [...] kaì Kuzíkioß30, Ežélpistoß
P[rousaeùß ¦ kaì Tome[íthß]31, Teimokráthß ’Alecándrou, géni Nikomhdeùß ¦ kè Tomíthß32,
...Pontia[nòß...¦ kaì] Tomeíthß33, Loukâß Zénwnoß Neikaieùß kaì Neikopoleíthß34); agnomina care
desemnează o trăsătură fizică sau morală (Ažr(ëlioß) Dionúsioß ¦ kaì A¥mónioß35, Ael(ius) Alex(ander)
qui et Pud(ens)36); agnomina derivate de la nume de animale (... ¦ kaì Léwn37); agnomina provenite de la
nume de divinităţi ([K]ornoútoß ¦ kaì Sarápiwn38)39.
După aceste succinte consideraţii introductive privind sistemul onomastic, precizăm că cercetarea
noastră îşi propune două direcţii de abordare:

24
Lambertz 1913: 78-143; Weaver 1971: 77-84; Gilliam 1974: 183-191; Salomies 1992.
25
Kajanto 1966.
26
Kajanto 1966: 5.
27
Kajanto 1966: 16-23.
28
ISM II, 186(22)1-3.
29
ISM II, 150(35)10-13.
30
ISM II, 366(202)1-2
31
ISM II, 308(144)1-2.
32
ISM II, 256(92)1-5.
33
ISM II, 253(89)1-2.
34
IGBulg II, 6673-5.
35
ISM II, 276(112)4-6.
36
ILBulg, 43825.
37
ISM II, 85(51)13.
38
ISM II, 153(38)11.
39
Curcă 2008: 283-284.
 1. Identificarea formulelor onomastice mixte greco-latine şi latino-greceşti ca posibili indicatori
de determinare a etniei în vederea definirii relaţiilor inter-etnice;
2. Identificarea formulelor onomastice mixte care conţin, pe lângă elementul grec/latin, şi
componenta indigenă tracică.
Noutatea demersului nostru constă în tratarea la nivelul întregii provincii Moesia Inferior a celor
două direcţii menţionate. Cercetarea noastră vine să completeze studiile onomastice anterioare în ceea ce
priveşte spaţiul Moesiei Inferior şi se înscrie pe linia preocupărilor similare întreprinse pe plan
internaţional pentru alte zone ale Imperiului Roman. Demersul nostru poate constitui o etapă în atingerea
scopului propus de Rizakis, şi anume acela de realizare a unei ample sinteze onomastice referitoare la
pars Orientis a Imperiului Roman care vizează o abordare globală a adaptării şi evoluţiei nominale latine
la nivelul fiecărei provincii40. De asemenea, cercetarea noastră se înscrie şi pe linia unui nou proiect în
domeniul onomasticii, Netzwerk Interferenz-Onomastik41. Studierea onomasticii inter-culturale implică, în
mod evident, noţiunile de „transfer” şi „adaptare” de la o limbă la alta. Acestea se aplică atât în cazul
numelor individuale, cât şi al formulelor onomastice complexe. Astfel, pentru studierea categoriei
simplicia nomina („Transfer of individual names”), proiectul propune cercetarea următorilor parametri:
transliterarea, adaptarea fono-morfologică şi semantică, hibridizarea onomastică, miscellanea (diverse alte
forme de transfer onomastic). Cea de-a doua categorie, („Transfer and adaptation of naming systems”)
vizează mai degrabă ideea de adaptare a antroponimelor în cadrul sistemului onomastic mixt 42. Abordarea
noastră, care atinge ambele direcţii enunţate mai sus, se limitează strict la o analiză a interferenţelor gloto-
onomastice, implicaţiile acesteia putând fi pertinente pentru evidenţierea gradului de „romanizare”
lingvistică şi onomastică a populaţiei greceşti şi tracice din spaţiul Moesiei Inferior.
Pentru a creiona tabloul etnic mixt al provinciei Moesia Inferior, datele oferite de sursele literare
trebuie coroborate cu informaţiile epigrafice. Corelările dintre aceste două categorii de izvoare pot să
ofere câţiva parametri, chiar dacă, evident, nu îndestul de satisfăcători, ai evoluţiilor etnice în cuprinsul
viitoarei provincii dintre Dunărea de Jos şi Pontul Euxin.
Autohtonii îşi fac foarte repede apariţia lângă mare, fiind atraşi de noi centre dezvoltate
comparativ cu aşezările proprii, odată cu amenajarea teritoriilor rurale ale coloniilor43.
Prezenţa indigenă era considerabilă de vreme ce, bunăoară, toate aşezările şi necropolele din
teritoriul histrian prezintă ceramică grecească asociată cu ceramică indigenă şi diverse alte artefacte

40
Rizakis 1996: 13.
41
Pe site-ul acestui proiect se pot consulta lucrări deja publicate sau în curs de redactare (http://www.nio-
online.net/pubhome.htm).
42
http://www.nio-online.net/terminol.htm. Exemple pertinente pentru fiecare categorie în parte se găsesc la adresa
menţionată.
43
Avram 2001: 546.
locale44. Pare de aceea admisibilă, aşa cum a sintetizat Al. Avram, „o colaborare greco-indigenă
întemeiată probabil pe relaţii «contractuale» tipice societăţilor arhaice: schimburi de daruri cu valoare de
obiecte de prestigiu, căsătorii mixte, înţelegeri sancţionate prin legăminte etc.” 45. În ce priveşte teritoriul
Callatidei, cercetările arheologice au dat la iveală materiale care au fost puse în legătură cu Scythae
aroteres menţionaţi de Pliniu cel Bătrân, iar zona dintre Callatis şi Dionysopolis era locuită după
informaţiile lui Pseudo-Skymnos de crobizi, sciţi şi „greci amestecaţi” (migádeß µEllhneß)46.
Veridicitatea acestui pasaj este confirmată, în cazul sciţilor, de descoperirea unor monede cu legende de
conducători sciţi, datate în secolul II a.Chr. sau mai înainte. Cercetările de dată mai recentă exprimă
rezerve faţă de o „prezenţă masivă” a acestora în Dobrogea antică. În ce-i priveşte pe crobizi, acestora le-
au fost atribuite oikonimele Amlaidina şi 'Asbolodeina, întrucât radicalul -deina nu este atestat decât în
zona dintre Callatis şi Odessos. Pe de altă parte, existenţa „grecilor amestecaţi” este confirmată de o
inscripţie de la Olbia unde aceştia sunt numiţi micéllhneß47.
În arealul dobrogean, în epoca romană timpurie, izvoarele scrise atestă atât seminţiile amintite
anterior, cât şi altele noi48: geţi49, crobizi50, troglodiţi51, oinensi, obulensi, corali52, bessi53, sarmaţi54, sciţi55,
bastarnii56 etc. Într-un studiu de referinţă, Al. Barnea a identificat în mediul rural (cel mai propice pentru
cercetări etnolingvistice) următoarele categorii: romani, autohtoni, autohtoni romanizaţi, greci şi greci
romanizaţi, autohtoni elenizaţi, alte neamuri romanizate57. Dar, aşa cum atrage atenţia autorul, este
necesară prudenţa „în analiza documentelor epigrafice atunci când se formulează concluzii de ordin
demografic şi etnic”; astfel, discutând despre romani, se afirmă pe drept cuvânt: „Mai mult de jumătate
dintre inscripţii se înscrie în această categorie, după numele tipic romane, uneori de origine italică; etnia
lor nu are cum fi de fiecare dată sigură”. În ce priveşte seminţiile de sorginte tracică, Al. Barnea
stabileşte prezenţa geţilor (cel mai vechi strat de autohtoni), a Bessi-lor, a Lai-lor (aduşi de romani din
sud), crobizilor, ultimii fiind comunităţi de daci, toţi aceştia fiind atestaţi în inscripţii redactate în limba
44
Irimia 1975: 89-114.
45
Avram 2001: 546.
46
Nat. hist., IV, 11, 44; Ps.-Scym., 756-757 apud Avram 2001: 550.
47
Avram 2001: 551.
48
Pentru o sinteză recentă asupra acestor populaţii, vezi Suceveanu 2001: 308-309; Bărbulescu 2001: 133-137;
Bâltâc 2011: 28-35.
49
Ov., Trist., I, 5, 62; II, 191-192; III, 9, 4; III, 10, 5; V, 13, 1; V, 1, 1; V, 3, 8; V, 5, 28; V, 7, 11-12; V, 12, 10;
Pont., I, 1, 1-2; I, 9, 45; II, 10, 50; III, 4, 92; III, 7, 19; Str., VII, 3, 12; 3, 13; Pomp. Mel. De chorogr., II, 2, 8; 2,
16.
50
Str., VII, 5, 12.
51
Str., VII, 5, 12.
52
Str., VII, 5, 12.
53
Ov., Trist., III, 10, 5; IV, 1, 67.
54
Ov., Trist., III, 3, 63; 10, 34; IV, 10, 110; Pont., I, 2, 77; IV, 10, 38; Str., VII, 3, 13; 3, 2, 17.
55
Ov., Trist., IV, 6, 47; Str., VII, 4, 5; 5, 12; 3, 2; 3, 13.
56
Ov., Trist., II, 197-198; Str., II, 5, 12; VII, 3, 17; 3, 13; 3, 15; Ptol., III, 10, 4, 7.
57
Barnea 2002: 45-56.
latină58. În concepţia aceluiaşi autor, categoria autohtonilor romanizaţi cuprinde atât o pânză de populaţie
strict locală, cât şi traci de origine sudică sau, mai rar, iliri, fie deja romanizaţi, fie aflaţi în curs de
romanizare; prin trecerea timpului, „o parte dintre romanii din regiune” ajung „să fie şi ei de origine
locală”59. A patra categorie, greci şi greci romanizaţi, este ilustrată de inscripţii în care apar greci „mai
mult sau mai puţin romanizaţi (aproape două treimi din ceea ce se poate identifica)”, fapt documentat
între altele şi prin „numele tipic latine din inscripţii greceşti”; totuşi, „cel puţin la apus de teritoriile
vechilor oraşe greceşti de lângă mare, existau, în epoca romană, comunităţi a căror origine nu era doar cea
autohtonă getică şi respectiv romană, grecii având un rol foarte important în viaţa rurală a acestor
teritorii”60. Categoria autohtonilor elenizaţi include „traci colonizaţi de romani, a căror limbă şi cultură
erau deja greceşti înaintea instalării lor la Dunărea de Jos”, dar şi „indigeni elenizaţi”, mai dificil însă de
identificat în afara mediului urban61. Ultima categorie, „alţi străini romanizaţi”, se referă la elemente
etnice izolate, precum cele semitice, scitice, celtice etc.62.
Concluziile acestei cercetări, bazate pe un număr redus de inscripţii (150), fapt de natură a
relativiza rezultatele obţinute în urma unui demers de natură statistică, după cum subliniază chiar autorul,
indică un procentaj de peste 80% al populaţiei romane sau romanizate. Oricum, „ceea ce se numeşte
convenţional de la un timp încoace «procesul de romanizare» era cu atât mai mult favorizat de mediul
rural atât de eterogen din punct de vedere etnic: având în vedere prezenţa autorităţii romane, singurul
mijloc de comunicare accesibil tuturor era aproape sistematic limba latină (s.n.)”63.

Formule onomastice mixte (greco-latine şi latino-greceşti)

Redactarea inscripţiilor în limba greacă constituie per se un indiciu deosebit de clar privind
apartenenţa lingvistică elenofonă a celor cărora li s-au dedicat inscripţii, ca şi a dedicanţilor acestora. În
principiu, şi din punct de vedere etnic, cei cărora li s-au dedicat şi dedicanţii sunt tot greci, în pofida
prezenţei onomastice mixtate greco-latine, întrucât adoptarea numelor romane de către greci constituie o
modă. Dar situaţiile sunt mult mai complexe, pentru că, în unele cazuri, desigur, o formulă onomastică
mixtă poate indica şi o mixtare de natură etnică. În ceea ce priveşte mixtarea onomastică cu elemente non-
romane, situaţiile sunt în acest caz diferite, în sensul că indiciul onomastic non-roman dă seama de o
componentă onomastică alogenă (i.e. non-greacă şi non-romană). Situaţiile sunt foarte variate, aşa cum se
va vedea din subcapitolul dedicat onomasticii fondului indigen tracic. Suntem de părere că prima formă

58
Barnea 2002: 50.
59
Barnea 2002: 51-52.
60
Barnea 2002: 52-53.
61
Barnea 2002: 53-54.
62
Barnea 2002: 54.
63
Barnea 2002: 55.
de interferenţă o constituie prezenţa onomasticii de factură romană în inscripţiile greceşti, însă aceasta nu
poate constitui întotdeauna un indicator al etniei. Ca şi în cazul inscripţiilor greceşti, redactarea în limba
latină a epigrafelor indică caracterul latinofon al destinatarilor şi dedicanţilor.
În cele ce urmează, vom prezenta formulele onomastice mixte greco-latine pe care le considerăm
a fi pertinente în indicarea etniei; insistăm pe ocurenţele patronimicului, cognomen-ului şi agnomen-ului,
urmărind distribuţia spaţială a atestărilor pe teritoriul provinciei, cadrul cronologic şi statutul socio-
profesional al purtătorilor. Suntem conştienţi, totodată, că trebuie să manifestăm prudenţă faţă de
identificarea originii etnice a unei persoane doar pe baza antroponimiei. De aceea, termenul de
„romanizare” sau „elenizare” se va referi îndeosebi la componenta onomastică şi nu în toate cazurile la
etnia purtătorilor64.
Se poate observa că, din totalul antroponimelor care conţin patronimicul latin, majoritatea lor
covârşitoare este atestată în inscripţiile din oraşele greceşti vest-pontice. În ceea ce priveşte atestările în
inscripţiile din zona limes-ului danubian, am identificat o singură ocurenţă la Ulmetum, într-un fragment
de inscripţie funerară din care s-a păstrat doar numele persoanei decedate, ’Afrodí[sioß sive -siwn]
Már[kou sive -kianoû]65. În interiorul provinciei, la Nicopolis ad Istrum, am identificat antroponimele
‘Hraklianòß Baleríou, într-un catalog de nume66, şi Kaleikráteia Markeianoû67. Din punct de
vedere socio-profesional, am identificat două persoane care îndeplinesc funcţia de hiereus (Kárpoß
Tertíou68 şi Poseidýniß Baleríou69), o alta care deţine funcţia de magister (Míkkoß Gajou70) şi
membri ai gerousiei histriene (§Hrakléwn Tertíou71). În această formulă onomastică tendinţa de
„romanizare” este vizibilă la generaţia precedentă şi, prin numele de factură greacă al fiului, ne aflăm într-
o situaţie de acceptare a romanităţii, dar şi de rezistenţă, totodată.
În ceea ce priveşte purtătorii de gentilicii imperiale cu cognomen grec şi patronimic latin, cei mai
mulţi sunt atestaţi într-o listă de nume de la Odessos. Părerea noastră este că avem de-a face cu persoane
de etnie greacă, care au primit gentiliciu imperial în urma acordării cetăţeniei. Interesantă este, însă,
atestarea patronimicului latin, pe care o putem explica prin moda acordării numelor romane într-un areal
elenofon. Din punct de vedere cronologic, aceste atestări se plasează după 212 p.Chr.
Din punct de vedere al distribuţiei spaţiale a antroponimelor de factură romană însoţite de un
patronimic grec, se observă că acestea sunt concentrate în zona elenofonă a Moesiei Inferior, în coloniile

64
Vezi discuţia pe larg despre acest aspect la Dana 2011b: 39.
65
ISM V, 881-2.
66
IGBulg II, 6621.
67
IGBulg II, 6912.
68
ISM I, 2224.
69
ISM II, 267-8.
70
ISM I, 378C.23.
71
ISM I, 193A.53.
greceşti vest-pontice. Eşantionul cel mai reprezentativ îl găsim în inscripţiile de la Tomis şi Histria.
Ţinem să remarcăm, de asemenea, pentru această categorie o atestare izolată la Nicopolis ad Istrum
(Loúkioß ’Androneíkou72). Printre funcţiile îndeplinite de aceste persoane, remarcăm prezenţa unui
hiereus (’Ioulianòß ’Alecándrou73), a unui grammateus (M(árkoß) Dionittâ toû $Artemidýrou74),
sau a unui hymnodes (Sekoûndoß Dhmhtríou75). Aceste formule antroponimice se încadrează în secvenţa
cronologică a secolelor II-III, cu câteva excepţii care datează din prima jumătate a secolului al III-lea.
Distribuţia spaţială a acestei secvenţe antroponimice îndeosebi în arealul elenofon al provinciei
nu este întâmplătoare, întrucât este cunoscut faptul că litoralul vest-pontic a constituit în epoca Principa-
tului o zonă cu importante fenomene de interferenţă etno-culturală76. La Histria, în privinţa gentiliciilor
imperiale, cu excepţia a două atestări ale gentiliciului Aelius (Póplioß AÍl[ioß] §Ermeri[noû]77) şi Ulpius
(M. OÚ[l. $Artemidýr]ou78), celelalte antroponime poartă gentiliciul Aurelius.
Cele mai numeroase ocurenţe ale acestei formule onomastice mixte sunt atestate într-o listă de
nume de la Odessos şi ilustrează o vădită tendinţă de „romanizare” prin obţinerea cetăţeniei. În privinţa
gentiliciului imperial, remarcăm prezenţa covârşitoare a antroponimului Aurelius, cu excepţia câtorva
cazuri, atestate la Histria, unde apare Aelius sau Ulpius. La Momino, în teritoriul oraşului Marcianopolis,
întâlnim gentiliciul Flavius (Fláb(ioß) Stilâß ’Akindún[ou]79). Din punct de vedere cronologic,
observăm că majoritatea inscripţiilor în care apare această formulă onomastică datează din secolul al II-
lea p.Chr. şi este atestată îndeosebi în arealul elenofon al Moesiei Inferior. Din punct de vedere
profesional, remarcăm prezenţa funcţiilor de hiereus (Ažr(ëlioß) $Artemídwroß $Aristokrát(ouß)80,
Ažr(ëlioß) $Aristokrát[hß] $Aristokrá[touß]81, Ažr(hlíoß) Glaukíaß Diogénouß82,
Ažr(hlíoß) Dhmofôn Noumhníou83, sau de agoranomos (Ažrëlioß Ežtuxianóß Diogénouß84).
Aceasta reprezintă categoria cea mai numeroasă de antroponime. Concentraţia cea mai mare a
ocurenţelor acestei formule onomastice în inscripţiile redactate în greacă se întâlneşte în zona litoralului
vest-pontic, dar atestări sporadice găsim şi în epigrafele de la Nicopolis ad Istrum (AÍl(ioß)

72
IGBulg II, 6822.
73
ISM II, 292(128)2-3.
74
ISM I, 16715-16.
75
ISM II, 125(10)11.
76
Pippidi 1984b: 254-262.
77
ISM I, 100B.20-21.
78
ISM I, 2081.
79
IGBulg II, 8571.
80
ISM I, 100B16-17.
81
ISM I, 100B18-19.
82
IGBulg I2, 14a.4.
83
IGBulg I2, 14a.4.
84
ISM II, 273(109)1-2.
’Apolináriß85) sau Marcianopolis (Ažrë(lioß) ’Alécandroß86). Ocurenţele în limba latină sunt, aşa
cum era de aşteptat, cel mai bine reprezentate în zona de limes a provinciei, eminamente latinofonă;
remarcăm, totuşi, câteva atestări şi în arealul vest-pontic (Caius Aurelius Alexandrus87, Va(leria)
Eliodora88, M. (Au)relius Dionysius89, Ael(ia) Dionysia90, Catonius Ep[aphro]ditus91, Cocceius Phoebus92,
Maria Cale93, Sicinius Porphyrio94) sau din zona de interior (Licinia Zue95). Cronologia inscripţiilor în
care este atestată această formulă se plasează între secolele II-III p.Chr., cu câteva excepţii care datează
din secolul al III-lea (M(ârkoß) Ažr(ëlioß) Mo[sx]íwn96). Sunt atestate diverse funcţii ale purtătorilor
acestor nume, printre care miles gregarius (Ael(ius) Apelles97, Ael(ius) Apollodoru(s)98),
archidendrophoros (C. Antonius Eutyches99), medicus (Aurelius Artemo100) sau magister (Sulpicius
Narcissus101).
Într-o inscripţie de la Histria este atestat antroponimul Neikíaß Ožaleríou ¦ kaì Márkoß102.
Acesta face parte dintr-un catalog în care întâlnim deopotrivă nume tracice, greceşti şi romane. Chiar dacă
patronimicul acestui personaj este de factură romană (Ožalérioß), numele Neikíaß îi trădează etnia
greacă. Agnomen-ul Márkoß poate semnifica intenţia de romanizare onomastică. La Tomis, într-o
inscripţie dedicată lui Sarapis şi altor zei egipteni, este atestat preotul Pólu]mnoß ¦ kaì Lon[geínoß103. În
cazul agnomen-ului Lon[geínoß], acesta poate fi interpretat atât ca o consecinţă a unei trăsături fizice, cât
şi ca un indiciu de „romanizare” onomastică; interesant este faptul că Lon[geínoß] este singurul agnomen
latin în inscripţiile greceşti de la Tomis. Dintr-o inscripţie fragmentară de la Nicopolis ad Istrum nu
reţinem decât o persoană cu numele Xrhstíwn ¦ kaì Ioúnioß104. Şi în acest caz, agnomen-ul Ioúnioß
poate reprezenta un indiciu etnic. Un epitaf de la Nicopolis ad Istrum atestă prezenţa unui Kalpoúrnioß

85
IGBulg II, 6631.
86
IGBulg II, 8024-5.
87
ISM II, 129(14)6.
88
ISM II, 351(187)6.
89
ISM I, 3232.
90
ISM I, 3712-3.
91
ISM II, 297(133)5-6.
92
ISM I, 32415-16.
93
ISM II, 177(13)9.
94
ISM I, 1302-3.
95
ILBulg, 2544-5.
96
ISM III, 923-4.
97
CIL III, 744929.
98
CIL III, 744926.
99
ISM II, 119(4)2-3.
100
CIL III, 744910; 28.
101
ISM I, 32411-12.
102
ISM I, 21811.
103
ISM II, 153(38)12.
104
IGBulg II, 6841.
Gáioß ¦ kaì Kárpoß105 cu funcţia de gerousiastes. Deşi numele este de factură romană, agnomen-ul
poate fi un indiciu pentru etnia greacă a personajului.
Chiar dacă din punct de vedere statistic aceste agnomina reprezintă un procent extrem de redus din
totalul antroponimelor atestate în provincia Moesia Inferior, ele pot avea implicaţii importante asupra imaginii
de ansamblu a procesului de „romanizare” onomastică (a se vedea implicaţiile acestuia mai ales în onomastica
mixtă din inscripţiile bilingve de la subcapitolul referitor la Ipoteza trilingvismului în inscripţiile bilingve
private).
În concluzie, aceste formule onomastice mixte ilustrează fie conservarea tradiţiei greceşti, fie
romanizarea numelor în scopul facilitării accesului în sistemul administrativ roman. Atestarea categoriilor
onomastice inventariate de noi pe întreg spaţiul Moesiei Inferior ilustrează fenomene de o pregnantă
interferenţă între populaţia greacă şi cea romană. În general, aceste fenomene sunt cel mai bine atestate în
secolul al doilea, adică în prima fază importantă de consolidare a stăpânirii romane în zonă.

UI.3.Clasificarea inscripţiilor latineşti

Inscripții onorifice
Sunt redactate în memoria bărbaților iluștri
Inscripții monumentale
Imortalizau inaugurarea unor edificii cu carcater public
Inscripții funerare
În această secțiune intră pietrele de mormânt
Dedicații către divinități
Această categorie de inscripții sunt puse atât de particulari, cât și de membri unei comunități
Borne militare
Erau folosite pentru indicarea distanțelor
Diplome militare
Erau acte de eliberare din serviciul militar activ
Documente municipale ale magistraților

UI.4 Elemente de onomastică romană.

Antroponimia tracică în formulele onomastice mixte
Scopul includerii acestui subcapitol privitor la populaţia tracică în inscripţiile greceşti şi latineşti
din spaţiul Moesiei Inferior se justifică prin prezenţa unor formule onomastice mixte în care elementul
tracic este atestat alături de alte componente antroponimice greceşti sau latine. Acest fenomen de

105
IGBulg II, 6922.
interinfluenţă a componentei indigene cu cea greacă şi romană s-a finalizat prin „romanizarea”
onomastică a indigenilor. Există o bogată bibliografie referitoare la populaţia tracică de pe teritoriul
provinciei Moesia Inferior care dă seama de varietatea implicaţiilor prezenţei acesteia în zonă, fie că este
vorba despre lucrări cu caracter general106 sau abordări sectoriale107. Opiniile referitoare la existenţa
enclavelor sud-tracice (Bessi, Lai şi Ausdescenses) în spaţiul dobrogean sunt deopotrivă diverse şi
nuanţate108. O. Bounegru a reliefat impactul semnificativ pe care l-au avut comunităţile de ciues Romani
consistentes asupra raporturilor etnice şi lingvistice dintre autohtoni şi romani, acestea constituindu-se în
zona rurală dobrogeană într-un „adevărat factor de romanizare”109.
Din punct de vedere onomastic, în privinţa unor antroponime, socotite tradiţional tracice, s-a emis
recent ipoteza că acestea ar fi de origine dacică110. Plecând de la lipsa de omogenitate a distribuţiei
geografice a numelor de factură tracică, D. Dana a propus patru grupe onomastice, după cum urmează:
„onomastica specifică provinciei romane Thracia (în această categorie se regăsesc antroponimele care au
în compunere îndeosebi rădăcini precum aulu-, bithi-, ditu-, epta-, muca-, -centhus, -per, -por, -tralis, -
turme, -zanus); onomastica daco-moesiană specifică provinciilor Dacia, Moesia Inferior şi unei părţi a
Moesiei Superior (cele mai des întâlnite antroponime sunt cele compuse cu apta-, coma-, deci-, diurpa-,
dri-, thia-, -gissa, -pier); onomastica specifică Macedoniei orientale, celorlalte zone ale Moesiei Superior
(care nu aparţin câmpului onomastic daco-moesian) şi arealului vestic al Thraciei (printre elementele de
compunere a onomasticii tracice din această zonă, sunt amintite cetri-, cozi-, mest-, paib-, piru-, torc-,
zipa-, -cila); onomastica specifică Bithyniei (dinti- reprezintă elementul de compunere cel mai des
atestat)”111.
Opţiunea noastră de a lua în considerare, pentru ulterioarele interpretări lingvistice şi istorice ale
onomasticii tracice, metodologia propusă de D. Samsaris şi reluată în istoriografia română de V.
Cojocaru, precum şi taxonomia onomastică tracică propusă de D. Dana se bazează pe faptul că acest tip
de analiză permite, în primul rând, urmărirea cronologică şi spaţială a evoluţiei antroponimice a
tracilor112.

106
Casson 1927: 97-101; Russu 1967; Detschew 1976; Mihailov 1977: 341-352; Papazoglou 1979: 153-169;
Slavova 1995: 39-43; Minkova 2000; Dana 2001-2003: 77-89; 2004: 430-448; 2008: 83-108; 2011a: 25-45;
2011b: 37-87 (pentru cele mai importante lucrări privind elemente de onomastică şi limbă tracică, vezi nota 1);
Stoev 2012: 199-212; Alexandrov 2012: 219-234.
107
Sarafov 1969: 141-150; Zah, Suceveanu 1971: 567-578; Bounegru 1997: 115-120.
108
AÉ 1991: 1366; Suceveanu, Barnea 1991: 38, 112; Tacheva 1997: 207-208; Bounegru 2002: 138-141; 148-151;
Barnea 1998: 223; 2002: 50; 51-52; Suceveanu 2001: 309.
109
Bounegru 2003: 128-129.
110
Dana 2003: 166-186; 2004: 430-448; Matei-Popescu 2012:153-170.
111
Dana 2011b: 44.
112
Samsaris 1993; Cojocaru 1995: 291-294.
 În cele ce urmează vom prezenta atestările epigrafice ale purtătorilor antroponimiei tracice în
diverse formule mixte, menţionând datarea, locul de descoperire a inscripţiei şi referinţa bibliografică,
aceste informaţii dovedindu-se a fi pertinente în formularea concluziilor privind distribuţia spaţială şi
cronologică a atestărilor.
În această categorie includem persoane care fac parte din familii grecizate onomastic, având
nomen-ul tracic şi patronimicul grec. Suntem de părere că această structură onomastică corespundea
persoanelor rezultate din căsătorii mixte, copiii primind numele din partea mamei. Din punct de vedere
profesional, sunt atestate diverse funcţii, precum gerousiastes (Dád[a]ß Mhníou113, Kousíaß
Dionusodýr[ou]114) sau hiereus (Boúteiß ‘Hrocénou115, Dádaß Dionusíou116, Papâß ‘Hrocénou117).
Interesantă ni se pare atestarea lui Lilleiß ’Andrwnoß118 ca unic antroponim tracic dintr-un catalog cu
nume prevalent romane aparţinând unor cetăţeni. Reţinem, de asemenea, prezenţa unor antroponime de
factură dacică la Odessos Douspieriß, fiica lui Pósiß119, şi la Obedinenie Dikébaloß, fiul lui
Díkedoß120.
Inscripţiile în care apare această formulă onomastică mixtă sunt redactate în limba greacă, indivizii
fiind purtători de nume tracic şi patronimic latin, fapt explicabil, probabil, prin căsătoriile mixte. Din lista
restrânsă a persoanelor atestate în această categorie, cele mai multe provin de la Tomis (Papâß
$Antwníou121, Kúrilloß Bëssioß Fabianoîo122, $Areíbaloß Gajou123, Líllwn Marké[llou(?)]124.
De regulă, în cazul persoanelor cu nomen grec şi patronimic trac, considerăm că ne aflăm în faţa
fenomenului de „elenizare” antroponimică a peregrinilor. O altă ipoteză privind prezenţa unei astfel de
formule onomastice poate fi valabilă şi în cazul persoanelor rezultate din căsătorii mixte (matronimic grec
şi patronimic trac). Din punct de vedere profesional, este atestată funcţia de magister (Ap]olloniu[s
Dada?]e125) şi hiereus (Poseidýnioß Papâ126, Dhmëtriß Papâ127). În ceea ce priveşte numele lui
’Aqanéwn Boukkh, un phylokynegos atestat la Callatis, există diferite opinii privind originea radicalului

113
ISM I, 193B.26.
114
ISM I, 193A.14.
115
ISM II, 125(10)12.
116
ISM II, 265.
117
ISM II, 125(10)13-14.
118
ISM I, 2185.
119
IGBulg I2, 1682.
120
IGBulg II, 709.
121
ISM II, 125(10)I.20.
122
ISM II, 364(200)2-3.
123
ISM II, 125(10)II.22.
124
ISM II, 205.
125
ISM II, 137(22)2-3; 295(131)2-3.
126
ISM II, 263-4.
127
ISM II, 267.
Bou-, Bu-128. Semnalăm şi patronimicele dacice Zourhi129, Zeiskeagi130 şi Dekebálou131. $Agáqwn
Dada132 şi Dionúsioß Dada133, ale căror patronimice fac parte din categoria Lallname, sunt atestate într-o
listă de nume de la Odessos.
Abandonarea antroponimiei tradiţional tracice în favoarea unui nume roman reprezintă consecinţa
firească a implementării latinei ca limbă oficială de comunicare şi a posibilităţii de integrare în sistemul
administrativ local134. Trebuie să remarcăm păstrarea patronimicului trac, semn al conservării identităţii la
nivel onomastic. În cazul antroponimului Antonius, fiul lui Dolens, atestat într-un epitaf din Vicus
Quintionis, remarcăm patronimicul de asonanţă Doles (în varianta latinizată Dolens)135. Într-o inscripţie
de la Vicus Quintionis, Aur(elius) Erculanus136 este singurul însoţit de patronimic, numele fiilor fiind de
factură strict romană. O situaţie similară este atestată şi la Tomis, unde copiii lui [C]astus Muca<p>o]ri137
poartă nume specific romane (Longinus, Martia, Valerius). Într-o altă familie de la Tomis este deosebit de
interesant amestecul de nume (numele soţului este Saturn[i]nus Biti138, al soţiei Ziles, iar al copiilor
Curitthie, Valeria şi Sabina). Un exemplu de căsătorie mixtă este atestat şi la Veliko Târnovo: Florus
Gerulonis139, căsătorit cu Cassia Nice, îşi numeşte fiul Festivos. La Histria, atestările epigrafice indică
cu precădere faptul că anumite persoane din comunitatea Bessi-lor şi a Lai-lor erau parte integrantă
din acelaşi conventus cu cetăţenii romani, aşa cum o demonstrează şi denumirea comunităţii lor (ciues
Romani et Bessi consistentes şi, respectiv, ciues Romani et Lai consistentes). Astfel, calitatea de magister
era îndeplinită de Valerius Cosenis140 (alături de Flavius Valens), Val(erius) Cutiunis141 (alături de
Tiberius Firmus), Genicius Brin(i)142 (alături de Iulius Gemini).
Foarte bine reprezentată din punct de vedere numeric este adoptarea gentiliciului roman de către
populaţia tracică, fenomen explicabil prin dorinţa de a obţine cetăţenia. Numeroase atestări la nivel
epigrafic, îndeosebi din arealul dobrogean, denotă, încă din secolul al II-lea, o schimbare la nivelul
onomasticii copiilor proveniţi din familii tracice. Aceştia poartă antroponime romane, fapt care
corespunde tendinţelor de integrare în structurile Imperiului. Un astfel de exemplu concludent îl

128
Vezi comentariul inscripţiei ISM III, 74 şi Dana 2001-2003: 85.
129
ISM I, 2005.
130
ISM I, 20010.
131
SEG XLIII, 493.
132
IGBulg I2, 51bis.a.8.
133
IGBulg I2, 51c.5.
134
Doruţiu-Boilă 1974: 16.
135
ISM I, 3352-3.
136
ISM I, 3372-3.
137
ISM II, 191(27)1-2.
138
ISM II, 303(139)2-3.
139
ILBulg, 3822.
140
ISM I, 3459.
141
ISM I, 3318.
142
ISM I, 3288.
reprezintă cazul lui M(arcus) Val(erius) Mucacen(tus) care îşi numeşte fiul Marcus Valerius Flavianus143.
Din punct de vedere profesional, aceste persoane îndeplinesc, cel mai frecvent, funcţiile de agoranomos
(M(ârkoß) Ažr(ëlioß) Skontiß)144, magister (Iulius Teres145) sau protector domesticus ([Fl]a(vius)
Bitianus146). Remarcăm, de asemenea, prezenţa numelor de asonanţă Ažrëlioß Dekianóß147, Fl(ábioß)
Moukianoß148, Fálbiß Mou[kia]nóß149, Aur(elius) Mucianus150.
Aşa cum am subliniat în cazul formulelor onomastice mixte greco-latine şi latino-greceşti, un
element component al sistemului onomastic, care are relevanţă în indicarea etniei, îl reprezintă agnomen-
ul. Prezenţa agnomen-ului Dadaß este edificatoare în stabilirea originii tracice a unei persoane menţionate
într-o inscripţie din teritoriul cetăţii Odessos. Un alt exemplu pertinent pentru indicarea etniei îl reprezintă
antroponimul Cornelia Fortunata dintr-o inscripţie bilingvă de la Tomis151. Ambele nume sunt de factură
romană, însă cel care indică etnia tracă a acestei liberte este agnomen-ul Doutouros. De remarcat este şi
faptul că agnomen-ul tracic nu mai apare în varianta latină a textului. Un alt agnomen care se constituie
într-un indicator al etniei îl întâlnim într-o inscripţie redactată în greacă de pe teritoriul oraşului
Marcianopolis. În această formulă onomastică, agnomen-ul Di]satraliß vine să sublinieze, alături de
patronimic, etnia tracă a purtătorului152. În cazul antroponimului L. Iul(ius) Iulianus qui et Rundacio,
agnomen-ul indică numele real al purtătorului înainte de a fi „romanizat”, cât şi locul de provenienţă al
acestuia153.
Pe baza analizei întregului stoc onomastic mixt din provincia Moesia Inferior de care dispunem în
prezent, considerăm că se pot formula câteva consideraţii concluzive cu caracter preliminar. Importantul
eveniment istoric ce a constat în înfiinţarea provinciei romane Moesia Inferior şi-a găsit o reflectare
sugestivă în onomastică, aşa cum este ea prezentă în inscripţii. Mai mult, se poate constata o variaţie
onomastică semnificativă în diverse zone ale provinciei. Hazardul descoperirilor ne impune, însă, o
anumită prudenţă în analiza numărului de formule onomastice mixte, dată fiind disproporţia numerică a
descoperirilor de la o aşezare la alta.

143
IGLNovae, 336.
144
Conrad 2004, 711.
145
ISM V, 693.
146
ILBulg, 16011.
147
IGBulg II, 7771.
148
IGBulg II, 5202.
149
IGBulg II, 7481.
150
ILBulg, 338a.2-3; AÉ 2004, 12582; ILBulg, 430a.2; IGBulg II, 7491; Conrad 2004, 3673.
151
ISM II, 195(31)3.
152
IGBulg II, 8301-2.
153
ISM V, 2963-5.
 Pe litoralul vest-pontic antroponimele romane sunt extrem de numeroase, chiar dacă în proporţii
diferite, în cazul fiecărei polis. Formulele onomastice mixte ce includ nume tipic romane reprezintă,
astfel, un aspect important al tendinţelor de integrare a populaţiei elenofone în sistemul roman.
Prezenţa importantă a acestor formule în inscripţiile greceşti reflectă cu certitudine mutaţii în
mentalităţile din ce în ce mai deschise spre acceptarea şi asimilarea alterităţii; într-o anumită proporţie,
asupra căreia ar fi riscant să ne pronunţăm în stadiul actual al cercetării, ele constituie şi indicatori etnici.
În schimb, prezenţa antroponimelor tracice în formulele onomastice mixte constituie un indiciu
etnic greu de contestat; această prezenţă, constatată atât în inscripţiile greceşti, cât şi în cele latineşti,
constituie o importantă mărturie privind integrarea populaţiei tracice în structurile provinciale ale statului
roman.

UI.5.Fenonemul bilingvismului în Imperiul Roman. Considerații introductive

Termenul „contact (interlingvistic)” a fost definit cu claritate pentru prima dată în monografia lui
Uriel Weinreich154: „două sau mai multe limbi se consideră a fi în contact, dacă sunt folosite alternativ de
unele şi aceleaşi persoane, iar practica folosirii alternative a două limbi se numeşte bilingvism, iar
persoana respectivă bilingvă”. Referitor la gradul de participare al factorilor extralingvistici la procesul
comunicării, acelaşi U. Weinreich afirmă: „un tablou complet al interferenţei în situaţia contactului
lingvistic este imposibil de realizat fără luarea în considerare a factorilor extralingvistici, dintre care
amintim: situaţia economico-social-politică a două comunităţi; toleranţa sau discriminarea naţională sau
religioasă; coeziunea sau dispersia comunităţilor aflate în contact; intensitatea legăturilor unei comunităţi
minoritare cu trunchiul «etnolingvistic» din care s-a desprins; superioritatea (de natură economică,
socială, politică sau culturală) a unei comunităţi asupra celeilalte; acceptarea sau respingerea
împrumuturilor; dominaţia monolingvismului sau a plurilingvismului; modificarea bruscă a mediului
geografic şi social care impune completarea terminologiilor etc.”. O importantă contribuţie constă în
clasificarea contactelor lingvistice în: cazuale / permanente; externe / interne; naturale / artificiale;
marginale / intraregionale; directe / mijlocite; nemijlocite / la distanţă; populare / culte.
Definiţiile de mai sus au fost structurate pe baza conceptelor de bilingvism şi contact, între care
există un raport de interdependenţă, în sensul că bilingvismul poate exista numai pe bază de contact, în
timp ce contactul nu implică în mod obligatoriu noţiunea de bilingvism155.
Pot fi considerate bilingve atât persoanele care posedă acelaşi grad de competenţă şi fluenţă în
ambele limbi, cât şi cele care domină limbile respective în mod diferenţiat. În sprijinul acestor enunţuri

154
Weinreich 1953: 1, apud Lobiuc 1998: 174-175.
155
Lobiuc 1998: 174-177.
pare a veni şi distincţia propusă de Hamers şi Blanc între bilingvismul paritar (i.e. acelaşi grad de
competenţă în ambele limbi) şi bilingvismul dominant (i.e. superioritatea cognitivă a unei limbi faţă de
cealaltă)156.
În opinia lui Adams, o persoană bilingvă trebuie să posede un minim de cunoştinţe deopotrivă în
sfera fonetică, morfologică, sintactică şi lexicală a celor două limbi, atrăgându-se atenţia asupra faptului că
nu orice individ care distinge câteva elemente lexicale în cea de-a doua limbă poate fi considerat
bilingv157.
S-a operat şi distincţia dintre Elite-bilinguism şi Sub-Elite bilinguism. Elite bilingual era o
persoană care făcea parte din clasele înalte ale societăţii şi care alegea, din proprie voinţă, să vorbească
greaca. Astfel, Cicero recomanda fiului său, Marcus, să-i urmeze exemplul pentru a dobândi abilităţi
egale de exprimare în latină şi greacă158. Învăţarea celor două limbi era o practică uzuală în primele şcoli
de la Roma, ceea ce avea drept consecinţă imediată apariţia unor „generaţii bilingve”159. O mărturie foarte
interesantă pentru amplitudinea însuşirii limbii greceşti ne oferă pedagogul Quintilian care, în primul
secol p.Chr., critica tendinţa majoritară în şcolile romane ca elevul „să vorbească sau să înveţe multă
vreme doar greceşte”, recomandând învăţarea paralelă a celor două limbi 160. Împăratul Claudius califica
drept uterque sermo noster latina şi greaca, iar Nero pleda la procese în ambele limbi, după cum afirmă
un important istoric roman161. Explicaţiile cele mai plauzibile privind bilingvismul cult latino-grec sunt
accesul la valorile marii culturi greceşti şi conştiinţa caracterului universal al limbii greceşti, exprimată
atât de sugestiv de Cicero162.
Sub-Elite bilingual desemnează categoria de persoane care nu au avut parte de o educaţie aleasă,
din păturile de jos ale societăţii, nevoite să-şi însuşească greaca din raţiuni de comunicare163. Aşadar,
învăţarea limbii latine de către elenofonii aflaţi sub dominaţie romană era condiţionată pentru păturile de
rând de nevoia firească de relaţionare cu populaţia latinofonă; în schimb, pentru elitele culturale,
dobândirea abilităţilor de comunicare în limba latină constituia o opţiune de natură să faciliteze accesul,
pe diferite trepte ierarhice, la structurile imperiale romane. Pe de altă parte, înrolarea în armata imperială
a vorbitorilor de greacă avea ca implicaţie directă însuşirea obligatorie a limbii latine, diferitele
formaţiuni militare constituindu-se astfel în veritabili factori ai romanizării lingvistice.

156
Hamers, Blanc 1989: 8.
157
Adams 2003: 8.
158
Cic., De off., I, 1: „ut ipse ad meam utilitatem semper cum Graecis Latina coniunxi, ibi tibi censeo faciendum, ut
par sis in utriusque orationis facultate”.
159
Paraschiv 2006: 91.
160
Inst. Orat. I, 1, 14: „a sermone Graeco puerum incipere malo, quia Latinum, qui pluribus in usu est, vel nobis
nolentibus perbibet”.
161
Suet., Claudius, 42 şi Nero, 7; Paraschiv 2006: 93.
162
Arch., 23: „Graeca leguntur in omnibus fere gentibus, Latina suis finibus exiguis sane continentur”.
163
Hoffmann 1991: 46; Adams 2003: 9; 14.
 Biville stabileşte o diferenţiere clară între noţiunile de contact şi interferenţă între două limbi.
Contactul face referinţă la contextul spaţio-temporal şi la situaţia concretă de comunicare, în timp ce
interferenţa constă în transferul de la o limbă la alta, frontierele dintre cele două limbi rămânând nete;
acest cercetător identifică trei tipuri de interferenţe:
I. Interferenţe relaţionale (de tip textual sau metalingvistic). Acestea se referă la imposibilitatea
traducerii unor lexeme greceşti în latină. Romanii conştientizau limitele şi lipsurile din propria lor limbă
în faţa unei culturi mai avansate, fiind binecunoscut faptul că latina are un sistem lingvistic deficitar
comparativ cu greaca.
II. Interferenţe prin transfer. Acestea se realizează, în principal, prin transferul de cuvinte greceşti
în limba latină.
Interferenţe prin fuziune (vizează fenomenul de hibridizare lexicală)164.
Aşadar, în cazul limbilor greacă şi latină, se impune să vorbim despre o interinfluenţă, şi nu de o
influenţă unilaterală.
Un alt aspect al bilingvismului îl reprezintă Code-Switching (definit de literatura de specialitate
ca fiind uzul alternativ a două limbi în timpul aceleiaşi conversaţii) care se manifesta în diferite situaţii de
comunicare165. Mărturii edificatoare pentru existenţa acestui fenomen furnizează îndeosebi inscripţiile
funerare. Explicaţiile posibile sunt multiple: fie persoana decedată era monolingvă (de limbă latină) iar
apariţia unei formule greceşti echivala cu acceptarea limbii greceşti ca limbă de cultură; fie persoana
căreia i se închina epitaful era vorbitoare de greacă iar inserţia unor lexeme de limbă latină în textul
grecesc al inscripţiei însemna recunoaşterea latinei ca limbă oficială a Imperiului Roman 166. Hoffmann
consideră, plauzibil după părerea noastră, că uzul unui Code-Switching în epigrafe constituie un indiciu al
mediului bilingv din care provine persoana respectivă167.
În vederea analizării formelor de manifestare a bilingvismului în Moesia Inferior, se cuvine a da
seamă mai întâi de contribuţiile anterioare relative la acest fenomen lingvistic cu importante implicaţii de
natură istorică. Interesul pe care l-au manifestat cercetătorii pentru fenomenul bilingvismului în
antichitate a fost, în bună măsură, motivat de multiplele sale aspecte (contact lingvistic, interferenţă,
Code-Switching, împrumut lexical, diglosie etc.)168. Exegeza în domeniul studierii bilingvismului din

164
Biville 2005: 189-201; Paraschiv 2006: 94-95.
165
Hoffmann 1991; Leiwo 1995: 293-301; Wenskus 1998; Jocelyn 1999: 169-195; Dunkel 2000: 122-129; Rochette
2010: 287.
166
Adams 2003: 23.
167
Hoffmann 1991: 116.
168
Kaimio 1979; Ceresa-Gastaldo 1991: 47-82; Dubuisson 1981: 27-45; 1992: 91-109; Campanile, Cardona,
Lazzeroni 1988; Leiwo 1995: 293-301; Rizakis 1995: 373-391; Rochette 1996: 3-19; 1997; Famerie 1998;
Adams, Janse, Swain 2002; Adams 2003; Alexianu 2004a: 145-156; Paraschiv 2006: 91-98; Souris, Nigdelis
2007: 897-902; Brixhe 2007: 903-910; Corbier 2008: 25-41.
perspectivă epigrafică s-a bucurat de abordări de sinteză sau studii separate169, cele mai recente dintre
acestea reunind o serie de articole pe tema contactelor lingvistice greco-latine170.
Inscripţiile bilingve se împart în mai multe categorii: texte bilingve (presupun un text scris în
două limbi iar conţinutul acestora este, măcar parţial, comun celor două versiuni); texte mixte (redactate în
două limbi, dar variantele diferă din punct de vedere informaţional, îndeosebi prin includerea unei
formule de început sau final, e.g. Code-Switching); texte transliterate (o variantă a textului reprezintă
transliterarea unui text dintr-o limbă indigenă)171. Abordarea epigrafică a inscripţiilor bilingve se bazează
pe compararea celor două versiuni ale textului, care sunt adesea dezvoltate inegal, în anumite grade.
Acestea dezvăluie diferenţe care sunt suficient de pertinente încât să permită deducerea unor mecanisme
ale bilingvismului.

Bilingvismul preroman din poleis-urile vest-pontice

Despre influenţa lingvistică a grecilor din zona litorală vestică a Pontului Euxin asupra
populaţiilor locale deţinem o mărturie literară unică aparţinând, însă, unui poet şi, care, datorită
ambiguităţii ei, a generat controverse; este vorba de Ovidiu, relegat la Tomis pentru ispăşirea unei
enigmatice culpa silenda172. Remarcăm, mai întâi, că Ovidiu operează distincţia între geţii stabiliţi în
interiorul Tomis-ului şi geţii ţărani care erau întâlniţi frecvent pe străzile acestei polis. În legătură cu
prima categorie, Ovidiu menţionează parţiala lor elenizare, chiar dacă cu unele particularităţi de
pronunţie. Din spusele poetului, putem deduce că aceşti geţi stabiliţi în oraş deveniseră de la un moment
dat bilingvi. S. Lambrino întrebuinţează expresia ville double, prin care accentuează separaţia între cele
două etnii (greacă şi getică), excluzând ideea unei fuziuni geto-greceşti173. Prin urmare, limba stricată pe
care o vorbeau grecii de la Tomis, după aprecierea lui Ovidiu, se referă la limba greacă însuşită de geţi,
deşi nu putem exclude cu totul ipoteza că ar fi vorba de caracteristicile koiné ale limbii greceşti de aici,
depărtate, evident, de greaca standard, aticizantă, ce se vorbea în mediile culturale de la Roma.
Pornind de la această remarcă, confruntată cu alte afirmaţii ovidiene174, Della Corte susţine că la
Tomis se vorbea un idiom koiné influenţat într-o măsură foarte accentuată de idiomul getic, fapt
explicabil prin fuziunea etnică între greci şi geţi, ceea ce ar fi dus la apariţia unor micéllhneß, care

169
Levick 1995: 393-419; Kearsley 1999: 147-155; 2001.
170
Biville, Decourt, Rougemont 2008; Destephen 2011: 129-144.
171
Adams 2003: 30; în ceea ce priveşte taxonomia inscripţiilor bilingve din zona iberică, vezi şi Beltrán Lloris,
Estáran Tolosa 2011: 16-23.
172
Luisi, Berrino 2002.
173
Lambrino 1958: 379-390, apud DID II: 38, nota 61.
174
Ov., Trist., V, 7, 51.
vorbeau doar socia lingua175. L. Franga critică această opinie176, punând în evidenţă două niveluri
distincte:
„1. Nivelul unui idiom de comunicare oficială, reprezentat, cu certitudine, de limba greacă a
coloniştilor milesieni (în cazul cetăţii Tomis); sunt de presupus minime (practic nule) influenţe ale
idiomului populaţiei autohtone, structura limbii de comunicare rămânând, în mod esenţial, grecească;
2. Nivelul unui idiom popular, acel sermo Geticus, diferit în mod esenţial de greaca utilizată în
scris şi în vederea acoperirii necesităţilor impuse de natura relaţiilor oficiale; probabil este vorba de
aceeaşi socia lingua ovidiană utilizată la nivel oral nu numai în Tomis, ci şi, foarte probabil, de-a lungul
întregii coaste pontice euxine în epoca respectivă. Sunt de presupus în acest caz importante influenţe ale
idiomului populaţiei autohtone, fără ca acestea să modifice structura limbii vorbite care rămâne în esenţa
ei grecească”.
Cunoscutul vers ovidian exercent illi sociae commercia linguae177 defineşte un alt tip de
comunicare între geţi şi greci, dar şi în acest caz expresia sociae commercia linguae este ambiguă, ceea ce
a generat interpretări multiple178. În ceea ce ne priveşte, considerăm că această sintagmă se referă la un
idiom vorbit atât de greci, cât şi de geţii care nu deveniseră bilingvi, ceea ce corespunde conceptului de
lingua franca, desigur pe o structură gramaticală greacă şi cu lexic greco-getic inteligibil pentru ambele
comunităţi, dar restrâns, foarte probabil, la câteva sute de cuvinte, necesare pentru comunicarea uzuală
cerută de diverse aspecte ale convieţuirii. Prin urmare, fiecare entitate etnică comunica în interiorul ei,
utilizând limba nativă, iar în perioadele în care cele două comunităţi intrau în contactele multiple impuse
de viaţa cotidiană, utilizau sociae commercia lingua.
Inscripţiile bilingve din Moesia Inferior
Chiar dacă din punct de vedere statistic inscripţiile bilingve din Moesia Inferior reprezintă un
procent extrem de redus din întregul material epigrafic al acestei provincii, acestea suscită o problematică
de o mare complexitate (Harta nr.4)179. În primul rând, trebuie făcută distincţia între inscripţiile bilingve
cu caracter oficial, a căror necesitate se explică prin respectarea principiului publicităţii diverselor acte cu
caracter juridic (Anexa nr.14) şi cele private (Anexa nr.15). Acestea din urmă fac dovada unui bilingvism
asumat în mod natural. Din fericire, cercetarea diferitelor aspecte ale bilingvismului din Moesia Inferior
se poate sprijini pe factualitatea unei serii mici, dar reprezentative, de inscripţii bilingve oficiale şi private.

175
Franga 1990: nota 67.
176
Franga 1990: 235.
177
Ov., Trist., V, 10, 35.
178
Franga 1990: 235.
179
Alexianu 2005: 305-312; Galdi 2008: 141-154; unele aspecte ale bilingvismului din Moesia Inferior tratate în
cadrul acestui capitol au fost publicate recent în limba engleză, Curcă 2011: 71-80.
UI.6.Inscripţii bilingve oficiale

Inscripţiile bilingve cu caracter oficial din Moesia Inferior se pot împărţi în două categorii:

a. Inscripţii emise de reprezentanţi ai organismelor provinciale ale statului roman

b. Inscripţii emise de poleis-urile greceşti

a. Inscripţiile emise de reprezentanţi ai organismelor provinciale ale statului roman îşi explică
bilingvismul prin necesitatea respectării principiului juridic al publicităţii diverselor acte în zonele
elenofone ale Imperiului. În stadiul actual al cercetării, în Moesia Inferior nu există decât un singur
monument de acest tip, însă de importanţă istorică excepţională, cunoscut sub numele de Horothesia
histriană. Din punctul de vedere al temei noastre de cercetare, notăm faptul că întărirea hotarelor din
strămoşi (tà tôn progónwn †ria180) de către consularul Laberius Maximus se face în concordanţă cu
procedurile obişnuite ale gromaticilor romani; în prima fază, limitele teritoriului unui oraş sunt indicate
prin repere naturale (în cazul de faţă Peuce, lacul Halmyris, culmea..., confluenţa a două râuri, râurile
Gabranus, Sanpaeus, Turgisculus, Calabaeus181); a doua fază comportă măsurarea în paşi a lungimii
hotarelor teritoriului respectiv182. Versiunile în greacă ale scrisorilor de confirmare a decretului iniţial de
către reprezentanţi ulteriori ai ierarhiei provinciale par a avea un dublu scop: respingerea pretenţiilor unor
funcţionari vamali elenofoni în defavoarea comunităţii histriene, dar şi cunoaşterea de către locuitorii de
limbă greacă ai Histriei a prevederilor hotărniciei ce le era favorabilă.

b. Remarcăm, întâi de toate, că aceste inscripţii, deşi au caracter oficial, nu sunt de natură
juridică, fiind dedicate unor diferiţi imperatores. De aceea, raţiunea redactării lor bilingve nu poate
consta, ca în cazul horothesiei histriene, în necesitatea de respectare a principiului juridic al publicităţii.
După părerea noastră, traducerea în latină a inscripţiilor emise de boulç kaì dêmoß dorea să sublinieze
conştiinţa apartenenţei la statul roman, dar, mai ales, să facă cunoscută latinofonilor (oficiali sau
nonoficiali) atitudinea filoromană a organismelor oficiale ale respectivelor poleis.
Principalele fenomene lingvistice, observabile în inscripţiile bilingve şi pe care le vom analiza în
cele ce urmează, sunt: echivalenţele greco-latine şi latino-greceşti ale unor termeni din sfera politică,
administrativă şi religioasă; Code-Switching; formulele stereotipe.

Echivalenţele greco-latine şi latino-greceşti ale unor termeni din sfera politică,

administrativă şi religioasă

180
ISM I, 6860-61.
181
ISM I, 685-8.
182
ISM I, 688.
 O trăsătură importantă a contactului greco-latin o reprezintă îmbogăţirea reciprocă a limbilor
(„împrumuturi cognitive”), cele realizate o dată cu preluarea realităţilor şi noţiunilor. În ceea ce priveşte
echivalarea în latină a termenilor specifici administraţiei greceşti şi a modalităţii de asimilare în greacă a
lexemelor specifice statului roman, inscripţiile bilingve ilustrează două modalităţi principale: împrumutul
şi calchierea.

1. Împrumutul

Această modalitate este ilustrată în inscripţiile bilingve oficiale doar de latinismul Kaísar, atestat în mod
identic în mai multe epigrafe183.

2.Calcul semantic şi lexico-gramatical

2.1. Termen grec şi echivalent latin (Tabelul nr.1)

Realităţile romane sunt în mod constant redate prin schimbare semantică în domenii
precum titulatura imperială superioară sau titulatura administraţiei civile. Nu găsim, în schimb, aceeaşi
constanţă când e vorba de echivalarea în latină a unor termeni greceşti referitori la sfera puterii politice.
Astfel, dëmoß 'Istrianôn este echivalat prin Histrianorum civitas184, în timp ce dëmoß Tomeítwn este
echivalat prin respublica Tomitanorum185. Interesant este că termenul polis este echivalat prin civitas
(póliß 'Odhssitôn - civitas Odessitanorum186, póliß Kallatianôn - civitas Callat(ianorum))187.

Tabelul nr.1
Termen grec Echivalent latin Sursa
dëmoß 'Istrianôn Histrianorum civitas ISM I, 151

dëmoß Tomeítwn respublica Tomitanorum ISM II, 84(50)

póliß 'Odhssitôn civitas Odessitanorum IGBulg I2, 59

póliß Kallatianôn civitas Callat(ianorum) ISM III, 60

2.2. Termen latin şi echivalent grec (Tabelul nr.2)

183
ISM I, 147, 148, 151; ISM II, 48(14).
184
ISM I, 151.
185
ISM II, 84(50).
186
IGBulg I2, 59.
187
ISM III, 60.
 Calchierea semantică – manifestată de cele mai multe ori prin transferul de sens de la o limbă la
cealaltă – presupune în anumite cazuri şi modificări de ordin morfologic [e.g. trecerea de la o parte de
vorbire la alta, Éparxoß, -on (adjectiv) / praefectus, -i (substantiv)]. Tendinţa limbii greceşti de a utiliza,
pe cît posibil, echivalenţe greceşti pentru terminologia politică, administrativă sau militară romană poate
ilustra o atitudine de rezistenţă faţă de limba latină188.
În ceea ce priveşte termenii ˜nqupátoß şi ˜ntistráthgoß, se poate observa că ambele lexeme
sunt construite prin intermediul particulei ˜ntí care preia semnificaţia latinescului pro, ambele având
acelaşi sens opozitiv (în faţa, contra, în loc de). Termenul grecesc ˜nqúpatoß constituie o creaţie
lexicală unitară nouă care se bazează pe radicalul substantivului ¾patoß, -ou, existând, din punct de
vedere semantic, o echivalenţă perfectă cu corespondentul său latin. Este necesar să precizăm că, iniţial,
acest substantiv provenea de la o formă adjectivală de superlativ cu sensul de „cel mai înalt, cel mai
bun”189. Substantivul ˜nqúpatoß este atestat pentru prima dată în documente din secolul al II-lea a.Chr.,
formula cel mai des întâlnită fiind strathgóß ˜nqúpatoß. După acelaşi model de compunere cu prefixe,
i s-a acordat lexemului ˜ntistráthgoß semnificaţia latinescului propraetor. Interesant este faptul că,
spre deosebire de ˜nqúpatoß, în greaca clasică exista termenul ˜ntistráthgoß al cărui sens era acela de
„inamic al comandantului”. Primele atestări ale acestui termen cu semnificaţia de propraetor datează de
la sfârşitul secolului al II-lea a.Chr. În ceea ce priveşte echivalarea sintagmei Pontifex Maximus prin
˜rxiereùß mégistoß, atestările epigrafice plasează această concordanţă din punct de vedere cronologic în
timpul lui Claudius Gothicus. Sursele literare greceşti menţionează şi existenţa altor sintagme pentru
Pontifex Maximus, de exemplu, forma prescurtată ˜rxiereùß sau ˜rxiereùß tôn pontifíkwn190. Uzul
termenului ažtokrátwr ca echivalent pentru imperator este un fapt comun în inscripţiile bilingve, aşa
cum o dovedesc şi atestările din Moesia Inferior. Ca şi în cazul lexemului ˜ntistráthgoß, ažtokrátwr
avea un sens preroman, acela de „cel care conduce singur”191. Termenul ™cousía are sensul de potestas în
binecunoscuta sintagmă dhmarxikë ™cousía. Însă aceasta nu este singura sa semnificaţie. În lucrări
referitoare la dreptul civil, ™cousía poate echivala expresia patria potestas192. Cele mai multe ocurenţe
atestă prezenţa substantivului ™cousía ca echivalent al lui imperium (e.g. ˜nqupatikç ™cousía =
imperium consulare193). În cazul termenului Éparxoß şi al echivalentului său latinesc, putem remarca
faptul că echivalentul apare în documentele de epocă romană ca omolog al lui praefectus, păstrându-se

188
Alexianu 2004b: 4.
189
Liddell-Scott 1996: 1854.
190
Plut., Quaest. Rom. 38.273 apud Mason 1974: 115.
191
Liddell-Scott 1996: 280.
192
Dig., 27, 1, 2, 4.
193
Cass. Dio, 58, 7, 4.
semantic echivalenţa dintre afixele ™pì- şi prae-. În ceea ce priveşte termenul presbeutëß, acesta şi-a
păstrat structura morfo-semantică în corespondentul latin legatus.

Tabelul nr.2
Termen latin Echivalent grec Sursa
consul ¾patoß194 ISM I, 151; ISM II, 48(14);
84(50); AÉ 2005, 1337.
195
imperator autokrátwr ISM I, 147; 148; 149; 150; 151;
ISM II, 48(14); 84(50); AÉ 2005,
1337; ISM III, 60; IGBulg I2, 59;
IGBulg I2, 252.
legatus presbeutëß196 ISM I, 148; 149; 150; 151; ISM II,
48(14); 84(50); AÉ 2005, 1337;
IGBulg I2, 59; ISM II, 44(10).
Pontifex ˜rxiereùß ISM I, 148; 149; 150; 151; ISM II,
Maximus mégistoß197 48(14); 84(50); AÉ 2005, 1337;
ISM III, 60; IGBulg I2, 59.
praefectus Éparxoß, -on198 ISM I, 68.
199
proconsul ˜nqúpatoß ISM II, 84(50).
200
propraetor ˜ntistráthgoß ISM I, 148; 149; 150; 151; ISM II,
48(14); 84(50); AÉ 2005, 1337;
ISM III, 60; IGBulg I2, 59; ISM II,
44(10).
tribunicia dhmarxikë ISM I, 151; ISM II, 48(14);
201
potestas ™cousía 84(50); ISM III, 60; AÉ 2005,
1337.

194
Mason 1974: 95-96.
195
Mason 1974: 29.
196
Mason 1974: 78-79.
197
Mason 1974: 26.
198
Mason 1974: 45.
199
Mason 1974: 21-22; 105-106.
200
Mason 1974: 22.
201
Mason 1974: 34.
UI.7.Inscripţii bilingve private

Într-un studiu consacrat implicaţiilor istorice ale bilingvismului greco-latin, M. Alexianu a

analizat, cu deosebită acribie, epigrafele bilingve private de la Tomis şi Histria202. Autorul pune în
discuţie, din perspectiva analizei istorice, o serie de parametri ce trebuie luaţi în considerare în aprecierea
inscripţiilor bilingve. Dintre aceştia amintim: 1. Ordinea limbilor în care este redactată inscripţia; 2. Echi-
valenţa totală sau parţială între cele două variante ale inscripţiei; 3. Statutul socio-juridic şi apartenenţa
etnică a persoanelor menţionate în inscripţie; 4. Adresabilitatea inscripţiilor bilingve doar unui public
bilingv sau în mod separat elenofonilor şi latinofonilor; 5. Existenţa unor lapicizi bilingvi sau a unora
specializaţi pe redactarea în limba greacă şi, respectiv, latină; 6. Posibilitatea ca şi comanditarii să fie ei
înşişi bilingvi.
Întru totul de acord cu metodologia privind studiul inscripţiilor bilingve propusă de M. Alexianu,
am extins analiza acestora la întreg spaţiul Moesiei Inferior în perioada secolelor I-III p.Chr. Astfel,
comentariile noastre se doresc a fi completări la aceste precizări metodologice şi se vor referi cu
precădere la chestiuni de natură lingvistică şi onomastică. Din punct de vedere tipologic, cele mai multe
inscripţii bilingve se încadrează în categoria celor funerare.
Foarte interesant ni se pare faptul că, din totalul inscripţiilor bilingve private, majoritatea are
prima versiune redactată în limba latină. Alegerea ordinii limbii nu putea fi una aleatorie, această situaţie
având, în opinia noastră, mai multe motivaţii. Una dintre ele ar consta în recunoaşterea supremaţiei limbii
latine faţă de greacă, ca limbă oficială în toate teritoriile înglobate în statul roman. O altă explicaţie ar
putea fi susţinută de onomastica prezentă în aceste inscripţii, atât a persoanelor care au comandat
inscripţia, cât şi a persoanelor onorate. Astfel, antroponimele menţionate în inscripţii pot fi un important
indiciu al interferenţelor onomastice greco-latine. La Histria întâlnim o inscripţie bilingvă pusă de un
individ care poartă un nume roman Ažr(ëlioß) Márkoß, iar fratele acestuia, cel căruia îi este închinată
inscripţia, poartă un nume grec, 'Apollináriß. O inscripţie bilingvă de la Butovo203 se dovedeşte a fi
foarte importantă din punct de vedere al originii personajului evocat, Agathodorus Diophanis /
'Agaqódwroß Diofánou Neikeùß. Dacă textul latin menţionează doar patronimicul acestuia, în textul
grec apare şi cognomen-ul Neikeùß, etnonim care indică, în mod explicit, originea bitiniană a acestuia.
Chiar dacă inscripţia nu furnizează informaţii asupra statutului profesional al defunctului, putem explica
prezenţa acestuia prin prisma intensităţii relaţiilor comerciale între anumite zone ale Moesiei Inferior şi
Bythinia204.

202
Alexianu 2005: 305-312.
203
IGBulg I2, 600.
204
Bounegru 2003: 93; 112.
 Code-Switching
O inscripţie de la Histria205, dacă excludem posibilitatea că ar fi vorba despre o epigrafă destinată
iniţial redactării în latină şi din care a rămas în final numai formula dedicatorie iniţială, reprezintă un caz
tipic de Code-Switching. Aşa cum se poate observa, formula de debut, Dis Manibus, este redactată în
limba latină, restul inscripţiei funerare fiind în greacă. O altă inscripţie care se încadrează în acelaşi tipar
al schimbării de cod este atestată la Dolna Bešovica206. Din punct de vedere al ordinii folosirii limbii,
observăm aici o situaţie inversă faţă de inscripţia mai sus menţionată de la Histria. Astfel, formula de
debut, 'Agaq[êi] túx[hi], este scrisă în greacă, iar textul inscripţiei continuă în latină. Fenomenul de
Code-Switching este ilustrat şi de o dedicaţie descoperită la Vicus Trullensium, redactată în latină, al cărei
autor, de etnie greacă, aşa cum o probează şi antroponimia acestuia, 'Agaqok(lêß), semnează formula de
încheiere în limba sa maternă207.

Formulele stereotipe
Ocurenţele diasistemului greco-latin manifestat prin corespondenţa mnëmhß xárin – memoriae
causa se întâlnesc îndeosebi în arealul elenofon al Moesiei Inferior208. Formulei specifice inscripţiilor
funerare latine Dis Manibus îi corespunde Qeoîß Kataxqoníoiß, acest dublet fiind atestat atât la
Tomis209, cât şi la Novae210. Remarcăm, de asemenea, uzul sintagmei Dis Manibus fără corespondentul
grecesc la Histria211 şi Marcianopolis212.
Deşi restrâns din punct de vedere numeric, materialul epigrafic bilingv descoperit în spaţiul
Moesiei Inferior reflectă, într-o anume măsură, gradul de complexitate al fenomenului de bilingvism în
comunităţile existente aici. Inscripţiile bilingve constituie un indicator obiectiv în ce priveşte stabilirea
raporturilor de interferenţă între elementul etnic grec, roman sau alogen. Este de la sine înţeles ca în
teritoriul colonial elenofon vest-pontic să fi existat un procentaj mai ridicat de inscripţii bilingve.
Interesantă este prezenţa unei inscripţii bilingve private la Marcianopolis. Aici este ilustrată foarte clar
politica de încadrare a autonomiilor greceşti în structura statului roman, consecinţa directă a acestei
situaţii administrative reflectându-se şi în practicarea bilingvismului. În concluzie, în funcţie de
clasificările tipurilor lingvistice pe care le-am enumerat mai sus, contactul între greacă şi latină din
această zonă poate fi considerat unul permanent, natural, intraregional, direct, popular şi cult deopotrivă.

205
ISM I, 283.
206
ILBulg, 156.
207
ILBulg, 183.
208
ISM II, 195(31).
209
ISM II, 194(30).
210
IGLNovae, 107.
211
ISM I, 283.
212
IGBulg II, 819.
Suntem întru totul de acord cu opinia formulată de Alexianu privind dualitatea bilingvismului în spaţiul
elenofon al Moesiei Inferior, şi anume greco-latin (explicabil prin necesitatea grecilor de a cunoaşte limba
oficială), dar şi latino-grec (impus de necesitatea latinofonilor de a se înţelege cu populaţia majoritară)213.
În mod evident, corelarea inter-influenţelor greco-latine, îndeosebi lexicale, cu prezenţa inscripţiilor
bilingve oferă detalii preţioase privind aspectele particulare ale bilingvismului în această provincie. Ceea
ce este interesant din perspectiva teoriei contactelor lingvistice este faptul că o limbă nu a eliminat-o pe
cealaltă, ci au coexistat, completându-şi reciproc inventarul lexical.

V.3.2.1. Ipoteza trilingvismului pe baza inscripţiilor bilingve private

Onomastica din inscripţiile bilingve poate trăda şi posibila existenţă a trilingvismului, fenomen
aşteptat îndeosebi în cadrul familiilor mixte cu elemente de sorginte tracică, care trăiesc în mediul bilingv
greco-latin214. Având în vedere prezenţa unor antroponime de factură tracică în inscripţii redactate atât în
greacă, cât şi în latină, suntem de părere că ipoteza trilingvismului trebuie luată în calcul în analiza
situaţiei lingvistice a acestei provincii. Ţinem să precizăm că suntem conştienţi de limitele unei astfel de
ipoteze la baza căreia se află argumente ce se fundamentează strict pe criteriul onomastic, însă tocmai
caracterul bilingv al inscripţiilor ne-a determinat să susţinem această teorie. Astfel, într-o inscripţie
funerară de la Tomis apare antroponimul Kornhlía Fortounáta £ kè Doutoûroß215, care ne-a suscitat
atenţia prin prezenţa agnomen-ului tracic Doutoûroß. Atestarea epigrafică a antroponimului soţului
Corneliei Fortunata, M. Cornelius Stabilio, este deosebit de importantă, întrucât acesta i-a schimbat
statutul, probabil, din libertă în cel de civis Romanus. Chiar dacă singulară, formula onomastică de mai
sus îndeamnă la prudenţă în ceea ce priveşte generalizările de natură etnică pe baza exclusivă a
antroponimiei care nu prezintă agnomina.
Interesantă din perspectiva ipotezei trilingvismului este şi o dedicaţie din prima jumătate a
secolului al II-lea de la Tomis adresată Cavalerului Trac. Cel care închină această epigrafă bilingvă,
Tiberius Claudius Mucasius, poartă un cognomen ce aparţine fondului onomastic tracic 216, iar gentiliciul
roman reprezintă un indiciu al romanizării sale onomastice. De asemenea, un argument suplimentar în
favoarea etniei tracice a acestui individ este şi divinitatea căreia i-a fost dedicată inscripţia217.
Desigur, trilingvismul este un fenomen care poate fi acceptat numai în cazul tracilor (sau al altor
„barbari”) integraţi în comunităţile bilingve sau parţial bilingve din Moesia Inferior. Ipoteza

213
Alexianu 2004a: 155-156.
214
Alexianu 2004a: 156.
215
ISM II, 195(31).
216
Detschew 1976: 316-317.
217
Barnea 2006: 99-100.
trilingvismului în unele zone din Moesia Inferior este susţinută şi pe plan comparativ. De pildă, Adams
susţine că în Egiptul roman erau utilizate în mod curent trei limbi, respectiv greaca (definită drept „high
language”), latina (considerată „higher language” întrucât reprezenta limba puterii) şi egipteana (definită
drept „law language”218). În mod evident, cei mai numeroşi trilingvi erau egiptenii.
Interferenţe glotice
Interferenţele de natură lingvistică, socială şi culturală produc transformări (împrumuturi, calcuri
lingvistice etc.) în sistemul limbilor, aflate într-o permanentă reconstrucţie şi inovaţie. Bilingvismul,
uneori chiar trilingvismul, constituie din punctul de vedere al necesităţilor de comunicare un fenomen
indispensabil care conduce la contacte lingvistice ce vizează atât dimensiunea geografică, cât şi cea
socială. În cele ce urmează, vom analiza interferenţele atestate epigrafic la nivel fono-morfo-sintactic,
formularistic şi lexical.

Nivelul fono-morfo-sintactic

◄ -ei pro -i
Dacă nu o socotim ca o simplă greşeală de lapicid datorită caracterului ei singular, atestarea transcrierii
lui -i ca -ei într-o dedicaţie de la Tomis poate fi considerată o influenţă greacă a trecerii de la ei la i.

voveit 172-180 Tomis ISM II, 133(18)5

◄ -ai pro -ae
Diftongul -ai ar putea fi explicat fie datorită menţinerii grafiei arhaizante219, fie confuziei generalizate
între vocalele e şi i, fie influenţei diftongului grecesc aœ.

Ailius sec. II Tomis ISM II, 129(14)9; 13

◄ -e pro -a (nominativ, singular, declinarea I)

Substituirea o întâlnim în mod constant la substantivele feminine, cu implicaţii directe asupra cazurilor
nominativ, genitiv sau dativ. Inconsecvenţa notării antroponimului defunctului prin unul dintre cazurile
enumerate mai sus a determinat numeroase imprecizii la nivel cazual 220. În ceea ce priveşte declinarea
antroponimelor greceşti, putem observa că unele îşi păstrează desinenţa originară -h.

218
Adams 2003: 537-541.
219
Mihăescu 1960: 75-76.
220
Mihăescu 1960: 76-77; Stati 1961: 49; Adams 2003: 474; Galdi 2004: 3; 28; 30.
 Claudie sec. III Tomis ISM II, 345(181)2
Lynche sec. I Nikopol Conrad 2004, 4241
Theodote sec. III Ulmetum ISM V, 814

◄ -es pro -is (genitiv, singular, declinarea a III-a)

Exemple sporadice de trecere a lui i neaccentuat la e se întâlnesc din secolul I a.Chr., fenomenul
generalizându-se în inscripţii începând cu secolul al II-lea221. Carnoy222 consideră că apariţia acestei
abateri lingvistice pe care o întâlnim atât în flexiunea nominală, cât şi în cea verbală se datorează
fenomenului fonetic de trecere a lui -i la -e în silabă finală deschisă. Mihăescu223 şi Stati224 explică acest
fenomen prin inconsecvenţa generalizată a uzului vocalelor ē şi ĭ. De asemenea, unele abateri de la
vocalismul latinei clasice se datorează şi procedeului de compunere. Forma de genitiv singular legiones a
fost analizată şi prin analogie cu terminaţia -hß (de la declinarea I)225.

legiones sfr. sec. III Tomis ISM II, 374(210)4

◄ -ais pro -is (genitiv, singular, declinarea a III-a)

Se poate presupune că forma C[ae]sarais ar deriva dintr-o formă de genitiv Caesares, datorată aceluiaşi
fenomen de trecere a lui i neaccentuat la e, cu consecinţe directe asupra deschiderii vocalei finale.
Influenţa limbii greceşti în ce priveşte această desinenţă se manifestă la nivelul grafiei ezitante a
diftongului -ai vs. -e (Caesaris >Caesares>C[ae]sarais) în arealul bilingv al Moesiei Inferior226. Prima
inscripţie greacă în care este atestată prezenţa lui e în loc de ai datează din secolul I, numărul atestărilor
crescând gradual în secolele II-III227. Se observă, de asemenea, şi o frecvenţă ridicată în ceea ce priveşte
scriptio inversa228.

C[ae]sarais 138-161 Capidava ISM V, 148

◄ -un pro -um (acuzativ, singular, declinarea a II-a)

221
Mihăescu 1960: 63.
222
Carnoy 1906: 217.
223
Mihăescu 1960: 64-65.
224
Stati 1961: 40-41.
225
Galdi 2004: 194.
226
Galdi 2004: 197.
227
Threatte 1980: 294.
228
Slavova 2004: 63.
Această desinenţă prezintă doar trei atestări pe teritoriul Moesiei Inferior. Inconsecvenţa grafică dintre -m
şi -n se poate datora influenţei limbii greceşti prin conservarea nazalei finale -n229.

botun sec. II-III? Oescus ILBulg, 236

votun sec. III Ulmetum ISM V, 729-10
101-300 - CIL III, 62283

◄ -um pro -orum (genitiv, plural, declinarea a II-a)

Galdi230 explică această desinenţă prin analogia cu terminaţia greacă -wn, având în vedere aria elenofonă
de răspândire a acestei forme. Ernout231 este de părere că deum reprezintă un dublet poetic al lui deorum
datorat nevoilor metrice. Este vorba, de fapt, de continuarea uzului arhaic al desinenţei nominale -um<*-
ŏm, înlocuită ulterior cu desinenţa pronominală -rum<*-sŏm.

Deum sec. II-III? Utus ILBulg, 1281

liberum 160 Montana CIL III, 123716

◄ -es/-aes pro -ae (genitiv, singular, declinarea I)

Desinenţa -es a fost explicată de unii lingvişti fie ca rezultat al analogiei cu terminaţia -is
(pronunţată -es) a substantivelor feminine de declinarea a III-a232, fie ca influenţă a terminaţiei greceşti de
genitiv singular -hß233. Pe de altă parte, desinenţa -aes a fost interpretată ca ‘latinizarea’ formei greceşti -
hß. Fenomenul este atestat din secolul I şi are o arie largă de răspândire (Gallia, Spania, Africa).

alaes 90/120 Novae IGLNovae, 784

ales sec. II Histria ISM I, 2735
Cinenes epoca Severilor(?) Tomis ISM II, 262(98)4
Dianes sec. II Vicus Celeris ISM I, 352a1
Matrones post 212 Iatrus ILBulg, 3386
Senties post 212 Iatrus ILBulg, 3385

229
Stati 1961: 65; Galdi 2004: 126.
230
Galdi 2004: 141-143.
231
Ernout 1974: 52.
232
Mihăescu 1960: 125.
233
Stati 1961: 74.
◄ -as pro -ae (genitiv, singular, declinarea I / nominativ, plural, declinarea I)
O anomalie morfologică cunoscută şi discutată o reprezintă apariţia terminaţiei -as, la substantivele cu
tema în -a234. În legătură cu apariţia acestei terminaţii, au fost emise mai multe ipoteze: fie reprezintă
supravieţuirea unui arhaism, fie continuitatea unei particularităţi regionale datorate influenţei osco-
umbrice, fie un decalaj analogic de factură populară (extinderea terminaţiei de acuzativ -as după modelul
nominativ/acuzativ matres). Astfel, Altheim235 o consideră un efect al intensificării uzului progresiv al
acuzativului în detrimentul celorlalte cazuri. Stati, preluând teoriile lui Kieckers, V. Pisani şi H.
Mihăescu, socoteşte că terminaţia de nominativ plural -as poate fi o preluare a acuzativului plural, prin
analogie cu situaţia declinărilor a III-a, a IV-a şi a V-a, unde nominativul şi acuzativul plural au aceeaşi
desinenţă236. Löfstedt237 contrazice analogia cu acuzativul plural şi este de părere că este vorba despre o
influenţă a dialectelor osco-umbrice, opinie împărtăşită şi de A. Ernout238. Väänänen explică desinenţa -as
pe baza corespondenţei cazuale de la singular filia: filia(m), ca urmare a căderii lui -m239. Genitivul formei
feminine derivate de la cognomen-ul Nicander primeşte desinenţa -as, de influenţă incontestabil
greacă240. Întâlnită în literatură cu predilecţie în expresii de tip mater/pater familias241, în inscripţii
remarcăm prezenţa acesteia la cazul genitiv singular îndeosebi la antroponime242.

filias sec. II Tomis ISM II, 215(51)2

sec. II-III Tomis ISM II, 303(139)7
sec. III Tomis ISM II, 351(187)5
prima jum. a sec. III Carsium ISM V, 1049
Nicandras sec. III Ulmetum ISM V, 723-4

◄ -os pro -us (nominativ, singular, declinarea a II-a)

Pentru această desinenţă, au fost propuse mai multe ipoteze. Astfel, se poate explica fie prin
analogia cu construcţia absolută se vivo243, fie prin interferenţa morfologică cu desinenţa -oß de nominativ
singular din limba greacă244.

234
Hehl 1912: 37-39; Gaeng 1977: 51.
235
Altheim 1932: 157.
236
Stati 1961: 76.
237
Löfstedt 1956: 330.
238
Ernout 1974: 21.
239
Väänänen 1967: 81-95; pentru o discuţie mai amplă asupra acestui fenomen, vezi Galdi 2004: 61-65.
240
Hehl 1912: 7; Sommer 1913: 325; Omeltchenko 1977: 387; Galdi 2004: 24.
241
Ernout 1974: 19.
242
Stati 1961: 85-86; Galdi 2004: 25.
243
Galdi 2004: 77.
244
Adams 2003: 493.
 Ti(berius) Claudios 71-130 Iatrus AÉ 1985, 7622-3
245
Zhnotos
vivos 101/200 Novae IGLNovae, 1033

◄ -rus pro -er (nominativ, singular, declinarea a II-a)

Această „eroare” era des întâlnită în diferite zone ale imperiului şi a fost pusă pe seama influenţei
corespondentului grecesc $Alécandroß246. Ar putea fi explicată şi ca o tendinţă de eliminare a subtipului
particular în -er în favoarea celui general în -us.

Alexandrus sec. II? Tomis ISM II, 129(14)6

◄ -oi pro -o (dativ/ablativ, singular, declinarea a II-a)

G. Galdi este de părere că această desinenţă s-ar datora influenţei flexiunii greceşti, şi anume terminaţiei -
ö247. Deşi provine dintr-o inscripţie fragmentară, forma tituloi reprezintă un caz de interferenţă cu
sistemul morfo-sintactic grec (sún+Dativul). Adams248 explică această desinenţă prin analogie cu o
sintagmă (›Apioß sùn Neikérwte) dintr-un graffiti de la Teba, sintagmă pe care el o interpretează a fi o
nouă construcţie: (sún + Ablativul). Poate fi, de asemenea, şi o influenţă latină dialectală, avându-se în
vedere că dialectul latin din Preneste avea formele de dativ în -ai şi -oi.

Heroi jum. sec. II Tomis ISM II, 128(13)1

216 Tomis ISM II, 130(15)1; ISM V, 761
jum. sec. II Tomis ISM II, 140(25)2
tituloi sec. II-III? Lukovit ILBulg, 1894

◄ -as pro -es (acuzativ, plural, declinarea a III-a)

Dacă excludem posibilitatea unei greşeli de lapicid, această formă reprezintă rezultatul influenţei flexiunii
greceşti249.

245
Influenţa greacă apare şi la nivelul grafiei antroponimului Zhnotos, prin inserţia vocalei lungi -h. O situaţie
similară se înregistrează şi într-o inscripţie funerară descoperită la Oescus (ILBulg, 677), în cazul substantivului
arcisina(go)goß.
246
Cavenaile 1948: 87; Stati 1961: 77.
247
Galdi 2004: 111.
248
Adams 2003: 585.
249
Cavenaile 1948: 88; Galdi 2004: 29, 250.
 Thracas 136 Roman ILBulg, 18411-12

◄ -e pro -ae (dativ, singular, declinarea I)

Este vorba despre o desinenţă răspândită în tot imperiul, ale cărei ocurenţe sunt atestate pe tot teritoriul
Moesiei Inferior. Această desinenţă reprezintă în opiniile lui Pirson250 şi Adams251 o influenţă a limbii
greceşti. Astfel, s-a putut remarca o frecvenţă a următoarei secvenţe: antroponim latin având terminaţia -
ae + antroponim grec cu terminaţia -e. Cea din urmă desinenţă nu ar constitui rezultatul fenomenului de
monoftongare, ci ar prelua terminaţia greacă de dativ singular -ü. Acest uz s-a extins la nivelul
secvenţelor antroponimice în care cognomen-ul nu era de factură greacă, ci romană.

Antistiae Firmine sec. II-III Odessos IGBulg I2, 2182-3

Aureliae Faustine sec. II Histria ISM I, 2784-5
Aureliae Quiete 222/235 Novae IGLNovae, 822-3
Aureli(a)e 271-330 Montana Conrad 2004, 4989
Flavi(a)e sec. II Ulmetum ISM V, 905-7
Iuli(a)e Olimpi(a)e sec. III Tropaeum AÉ 2004, 12733-4
Traiani
Iuliae Surill(a)e 151-300 Tropaeum CIL III, 1247313
Traiani
Val. Restut(a)e 201-250 Novae CIL III, 124383
Val. Pudentill(a)e 201-250 Novae CIL III, 124384
Verici(a)e 271-330 Montana Conrad 2004, 4989
Victorin(a)e sec. II Ulmetum ISM V, 905-7

◄ -a pro -ae (dativ, singular, declinarea I)

Această terminaţie, atestată îndeosebi la antroponime, a fost explicată fie ca o consecinţă directă a unui
casus generalis în -a, fie ca analogie hipercorectă cu construcţia ad + a(m)252. O altă opinie aparţine lui
Meister care consideră că terminaţia în discuţie s-ar datora analogiei cu forma de dativ singular de

250
Pirson 1901: 128-130.
251
Adams 2003: 473-479.
252
Galdi 2004: 30.
declinarea a II-a253. Omeltchenko254 vede în această terminaţie o greşeală de natură sintactică, prin uzul
impropriu al nominativului şi datorită confuziei cazuale în formulele epigrafice.

Firma prima jum. Vicus ISM I, 3366-7

a sec. II Quintionis
Regina(e) sec. II-III Seimeni ISM V, 33-4
Sufena 107-167 Tomis ISM II, 192(28)1
Theagenia(e) sec. III Ulmetum ISM V, 805-6
Ygia(e) sec. II Troesmis ISM V, 2391

◄ -em pro -e (ablativ, singular, declinarea a III-a)

Forma aberantă de ablativ singular în -em se întâlneşte mai ales când substantivul în cauză este precedat
de prepoziţie, reprezentând grafii hipercorecte cauzate de instabilitatea grafică a lui -m. Din punct de
vedere morfologic, substantivul pyalis, -idos < gr. puelíß, -ídoß a fost adaptat la declinarea a III-a în
latină, conform propriei sale declinări din greacă; acesta e un fenomen de hibridizare a cuvintelor latineşti
în -is, -idis prin analogie cu cele greceşti în -íß, -ídoß. Această grafie anomală poate fi remarcată şi în alte
inscripţii latine din arealul Moesiei Inferior, îndeosebi în construcţia pro + acuzativul, specifică latinei
vulgare255.

in pyalidem sec. I Tomis ISM II, 168(4)6

◄ Uzul lui to
Prezenţa lui to într-o inscripţie de secol III este de foarte mare interes din perspectiva bilingvismului în
Moesia Inferior, întrucât forma to ar reprezenta transliterarea în latină a articolului tþ din greacă256.
Suntem de părere că este vorba de fenomenul de Code-Switching; intenţia lapicidului este aceea de a
sublinia importanţa persoanei onorate în inscripţie, folosindu-se de forma greacă a articolului în lipsa unui
corespondent în latină.

to filio sec. III Breste ILBulg, 1767

253
Meister 1909: 82.
254
Omeltchenko 1977: 392.
255
Pentru mai multe detalii privind această construcţie specifică latinei vulgare, vezi Pirson 1901: 201; Carnoy 1906:
269; Väänänen 1967: 121; Gaeng 1977: 98; Galdi 2003: 508.
256
Galdi 2004: 117.
Nivelul formularistic

La acest nivel am identificat unele contiguităţi datorate uzului unor formule specifice stilului
epigrafic.

◄ Sintagma memoriae causa (gratia)

Formele anomale exemplificate mai jos au fost explicate de Adams ca o contaminare cu formula din
limba greacă mnëmhß xárin, cu ocurenţe îndeosebi în arealul elenofon al Moesiei Inferior257. Trebuie să
remarcăm, de asemenea, formele diferite pentru causa.

memoriae gratiam sec. III Tomis ISM II, 352(188)5

memoriam causam 251-300 Dolna ILBulg, 1555-6
Bešovica
memoriae cause sec. II Histria ISM I, 2738-9
sec. II/III Histria ISM I, 33811-12
memoriae causa sec. II Tomis ISM II, 195(31)13
mem[oriae causa a doua jum. Histria ISM I, 2845-6
a sec. II
m[emoriae cau]se sec. II/III Histria ISM I, 3012-3

◄ Sintagma Q(eoîß) K(ataxqoníoiß)

Această formă este redactată după modelul latinescului Dis Manibus şi este atestată îndeosebi în
inscripţiile bilingve258.

Q(eoîß) 150-250 Novae IGLNovae 1071

K(ataxqoníoiß) post 212 Nicopolis ad IGBulg II, 6871;
Istrum 6881; 6891;
6901; 6921;
6931-2;

257
Adams 2003: 37, 77, 79, 472; Galdi 2004: 49.
258
Adams 2003: 78; Galdi 2008: 149, nota 22.
 - Abrittus IGBulg II, 7441;
IGBulg II, 8721-
2;

171-230 Gorna Conrad 2004,

Orjahovica 3351
sec. II/III Sostra AÉ 2003, 15711
sec. II Histria ISM I, 2751
sec. III Histria ISM I, 2911
sec. III Histria ISM I, 3031
sec. II Tomis ISM II, 194(30)1
sec. II Tomis ISM II, 243(79)1
sec. II/III Callatis ISM III, 1811
sec. II Noviodunum ISM V, 2801

◄ Sintagma vivo suo / viva sua

Expresia vivo suo / viva sua întâlnită în inscripţiile funerare a suscitat mai multe opinii. Unii cercetători
consideră că ea reprezintă consecinţa unui stil impersonal de exprimare, caracteristic limbajului popular
(Volkssprache)259, iar alţii sunt de părere că este vorba despre o confuzie a pronumelui posesiv cu
pronumele personal260. Judecând, însă, şi după contextul inscripţiilor în care apare această expresie (i.e.
prezenţa onomasticii de factură greacă), suntem de acord cu o altă interpretare, şi anume aceea că
sintagma în cauză constituie rezultatul bilingvismului latino-grec în spaţiul Moesiei Inferior261. Această
interpretare este confirmată de uzul frecvent al pronumelui Ídioß cu sensul lui suus, -a, -um. După
modelul vivo suo, întâlnim într-o inscripţie bilingvă de la Tomis şi forma vivo meo.

sec. II Capidava ISM V, 294

sec. III Ulmetum ISM V, 803
vivo suo sec. II Ad Putea-Riben ILBulg, 2165
101-300 Balvan Mahala ILBulg, 3925
201-250 Chomakovtsi Conrad 2004, 5113-4

259
Svennung 1935: 314.
260
Stati 1961: 87.
261
Galdi 2000: 80.
 Nicopolis ad
151-200 CIL III, 124321
Istrum
101-300 Durostorum CIL III, 144363
sfr. sec. Halmyris
Halmyris 2011, 229-10
II
151-300 Kravoder Conrad 2004, 5033
201-300 Chomakovtsi Conrad 2004, 51010-11
271-330 Oescus ILBulg, 677
viv[a] sua sec. II-III Cius ISM V, 1193-4
vivo meo sec. II Tomis ISM II, 199(35)3-4

◄ Sintagma latină ave viator este analogică formulei greceşti xaîre parodeîta262. Un aspect important
de semnalat este şi utilizarea pluralului în unele inscripţii.

ave viator sec. II/III Histria ISM I, 3014-5

[h]ave [vi]at[or] 201-300 Ulmetum AÉ 1976, 63214
va[le] via[t]or 201-300 Capidava ISM V, 335
[a]v[e] viator 201-300 Capidava ISM V, 378
avete viatores sec. III Tropaeum AÉ 2004, 12736-7
Traiani
viator<e>s havetis 180-250 Novae IGLNovae, 8014-15
[v(ale)] v(iator) 271-380 Novae IGLNovae, 7513
have viator sec. II-III Vicus ISM I, 33913
Quintionis
[valete via]tores sec. III Tomis ISM II, 346(182)11-12
viator, v(ale) sec. II-III Tomis ISM II, 305(141)10
ave vale viator sec. III Capidava ISM V, 4214
ave viator et vale sec. II-III Vicus ISM I, 33812-13
Quintionis
ave val(e) viat(or) sec. III Tomis ISM II, 351(187)8
ave viator et vale sec. II/III Histria ISM I, 3014-6

262
Galdi 2008: 148.
 ave viato[r] et sec. II/III Histria ISM I, 29711-12
vale
[ave] viator et sec. II Histria ISM I, 27813
v[ale]
ave viator sec. III Histria ISM I, 3076-7
[ave viator] et sec. II/III Vicus ISM I, 3554
vale Celeris
ave, vale viator sec. III Tomis ISM II, 367(203)10
[h]ave viator sec. II-III Casimcea ISM V, 1312

◄ O altă analogie cu limba greacă o reprezintă formula hec sunt, pe care o întâlnim într-o inscripţie de la
Histria şi care echivalează sintagma din limba greacă ¦ bíoß taûta263.

Hec sunt sec. II/III Histria ISM I, 3016

Concluzia noastră este că, la nivel flexionar, formele latine sustrase normei, identificate mai sus,
se pot datora atât unor contaminări cu flexiunea greacă, fireşti într-un areal bilingv, cât şi unor evoluţii ale
fonetismului latin, atunci când nu pot fi puse pe seama unor greşeli de lapicid. Aceste interferenţe glotice
se înscriu, cu siguranţă, într-o serie mai amplă, ale cărei atestări se regăsesc şi în alte provincii ale
Imperiului.
Nivelul lexical

În contextul populării provinciilor cu vorbitori de limbă latină, al convieţuirii dintre localnicii

greci şi coloniştii romani, s-a produs, în mod inevitabil, simbioza între aceste elemente etnice, care a
căpătat aspecte particulare de la o provincie la alta. Această simbioză a avut ca rezultat în plan lexical atât
prezenţa latinismelor în limba greacă, cât şi a grecismelor în limba latină.
Vocabularul reprezintă din punct de vedere lingvistic elementul cel mai puţin stabil al unei limbi,
în care inovaţiile se manifestă cel mai adesea. În ceea ce priveşte greaca şi latina, nenumăratele modificări
ale vocabularului par să fi avut un grad considerabil de intensitate, avându-se în vedere contactul dintre
cele două civilizaţii pe diverse niveluri. Trebuie, totuşi, să ţinem cont de faptul că, indiferent de gradul de
intensitate a acestor schimbări, ele nu au putut afecta în totalitate toate domeniile vocabularului, întrucât
comunicarea în interiorul unei comunităţi lingvistice ar fi devenit imposibil de realizat. Cele mai

263
Adams 2003: 472; vezi şi bibliografia de la comentariul inscripţiei ISM I, 301 pentru ocurenţele expresiei
greceşti.
importante modificări au vizat lexeme cu frecvenţă mare de utilizare în limbă. În ultimă instanţă, se poate
vorbi de o stabilitate relativă, în măsură să susţină particularităţile de natură fono-morfologico-sintactică
ale limbii.
În ceea ce priveşte împrumuturile, acestea au avut un caracter mutual şi au fost identificate
îndeosebi în domeniile militar, politic, juridic, religios, comercial sau familial. Chiar dacă a existat o
aversiune iniţială a vorbitorilor de limbă greacă faţă de limba latină, aceştia au fost nevoiţi să accepte un
anumit număr de cuvinte din latină, îndeosebi din straturile de suprafaţă ale lexicului. Nu la fel de
semnificative numeric, dar deopotrivă importante, au fost şi împrumuturile din greacă în latină.
Împrumuturile au fost adaptate fonetic, morfologic şi, mai ales, au fost asimilate semantic. Deşi
informaţiile furnizate de inscripţii nu sunt foarte numeroase, se pot urmări totuşi anumite aspecte legate
de formarea şi substituirea cuvintelor sau de influenţe din alte limbi.
În cazul populaţiilor greceşti intrate sub stăpânire romană, fenomenul romanizării lingvistice a
căpătat accente aparte: nu se poate vorbi, în ultimă instanţă, de o înglobare completă a grecilor în modul
de organizare roman, întrucât limba populaţiilor greceşti a continuat tot timpul să fie greaca, atât la nivel
instituţional (într-o anumită măsură), cât şi cultural.
Limba greacă putea declanşa în ochii romanilor un sentiment de inferioritate culturală, iar pentru
unii era considerată chiar o agresiune lingvistică264. Treptat, latina a devenit o limbă de largă circulaţie în
spaţiul elenofon265, formându-se un echilibru între latină şi greacă. Sintagma utraque lingua reflectă, în
opinia lui Dubuisson, dualitatea asimetrică între cele două limbi266. Un principiu pertinent pentru interinflu-
enţa dintre limba latină şi cea greacă îl reprezintă izomorfismul – asemănarea tipologică dintre cele două
limbi – explicat fie din punct de vedere genealogic, fie geografic, prin dispunerea pe un anumit teritoriu
care le-a permis romanilor şi grecilor contactul permanent. Interferenţele, care tind să devină constante în
sistemul unei limbi şi sunt preluate şi de persoane non-bilingve, pot fi considerate împrumuturi267.
La începutul dominaţiei romane, grecii au avut, în general, o poziţie de superioritate, arogantă
faţă de limba latină şi de cultura romană. Împrumuturile din latină erau limitate în primele secole de
cucerire (limitare încurajată şi de mişcarea atticistă – care susţinea limba greacă pură). Însă, în secolele I-
III p.Chr., un număr mare de cuvinte latineşti (îndeosebi din domeniul militar şi administrativ) pătrund în
limba greacă. Influenţa limbii latine asupra limbii greceşti este aproape imperceptibilă la nivel sintactic,
spre deosebire de nivelul morfologic şi de cel lexical268.

264
Adams 2003: 10.
265
Marouzeau 1923: 189-211.
266
Dubuisson 1992: 92.
267
Dubuisson 1992: 97: „l’emprunt est, si l’on veut, une interférence qui a réussi”.
268
Kopidákiß 1999: 89-90.
 Începând cu perioada în care spaţiul elenofon al Moesiei Inferior a fost integrat în Imperiul
Roman, este atestată apariţia latinismelor în limba greacă ca o necesitate absolută de referenţialitate la
puterea politică, la armată şi la administraţia romană, precum şi la nivelul vieţii cotidiene. Este dificil să
ne pronunţăm dacă latinismele din inscripţiile greceşti din Moesia Inferior sunt rezultatul unui proces
local sau dacă ele fuseseră deja integrate în greaca koiné în alte spaţii. Un astfel de demers presupune o
analiză atentă a informaţiilor oferite de materialul epigrafic, raportându-ne la cercetările complexe ante-
rioare pe tema pătrunderii latinismelor în limba greacă269. Într-un studiu pe tema atestării latinismelor în
epigrafele din Scythia Minor270, am inventariat pentru inscripţiile publicate în corpora ISM şi în IGLRom
un număr de aproximativ patruzeci de latinisme, însoţite de comentarii, îndeosebi de natură lingvistică,
privind procesele de adaptare a acestora în limba greacă.
Lărgind sfera de cercetare asupra întregului spaţiu al Moesiei Inferior din secolele I-III p.Chr.,
ne-am propus, de această dată, clasificarea onomasiologică (pe domenii) a latinismelor (Tabelul nr.3;
Harta nr.2). Împărţirea acestora după categoriile conceptuale cărora le aparţin duce la definirea şi
delimitarea sferelor de acţiune ale latinei asupra câmpului lexical grec. Realizarea acestui deziderat nu
este lipsită de dificultate, întrucât nu întotdeauna se poate stabili cu exactitate cărei categorii îi aparţine un
lexem, mai ales că acesta poate fi introdus cu semnificaţii diferite în limba receptoare. Astfel, numărul de
latinisme pătrunse în limba greacă în sfera militară şi administrativă este cel mai semnificativ. Această
frecvenţă mai mare în domeniile sus-amintite se datorează unor factori care au dinamizat bilingvismul
greco-latin cotidian şi nu doar pur cultural, şi anume armata şi administraţia romană.
Studierea oscilaţiilor cantitative ale latinismelor în epigrafele greceşti din punctul de vedere al
repartiţiei cronologice are o deosebită importanţă, întrucât multitudinea de împrumuturi în diferite epoci
nu este una cu caracter ocazional, ci se află în directă corespondenţă cu gradul de influenţă a unei limbi
asupra celeilalte. În ceea ce priveşte reprezentativitatea cronologică a lexemelor latineşti în inscripţiile
greceşti şi bilingve, s-a putut observa o afluenţă considerabilă de cuvinte noi între secolele I-III p.Chr.
În ceea ce priveşte particularităţile de adaptare ale latinismelor la limba greacă în inscripţiile din
Moesia Inferior, trebuie să remarcăm următoarele situaţii:
a. lexeme latineşti care au intrat în limba greacă fără nici un fel de modificare de ordin fonetic sau
morfologic, i.e. xenisme271 (e.g. Ála, monhtáliß, párma, probokátwr, família);

269
Lafoscade 1892: 83-158; Wessely 1902 : 99-151; Ulrich 1912; Meinersmann 1927; Cameron 1931: 232-262; Viscidi
1944; García Domingo 1979; Biville 1989: 99-114; 1990; 1995; Daris 1991; Rochette 1997; Cervenka-Ehrenstrasser,
Diethart, 1996-2000; Coleman 2007: 795-797; Filos 2009; Dickey 2012 (sub tipar).
270
Curcă 2004: 247-251; 2009: 125-140 (varianta în limba română a articolului pe aceeaşi temă publicat în 2004);
vezi şi Mihăescu 1960: 183-236; Stati 1961: 111-112; Bechet 2009: 114.
271
Zugun 2002: 1.
 b. lexeme latineşti care prezintă diferite modificări de grafie, schimbare de gen sau de declinare.
Acestea reprezintă cea mai diversificată categorie de latinisme, motiv pentru care vom insista asupra
principalelor particularităţi de notare şi adaptare a lor în sistemul morfologic al limbii greceşti. Astfel,
trebuie să remarcăm prezenţa unor fenomene de natură fonetică în interiorul unor latinisme. Grafia lui i ca
ei este comună epigrafelor încă din secolul al III-lea a.Chr. datorită pronunţiei închise a lui e ca i272. Mai
târziu, datorită procesului isocroniei vocalice, s-a impus grafia ei în loc de i, devenind unul dintre cele mai
reprezentative fenomene fonetice din perioada elenistică şi care s-a perpetuat şi în perioada romană273
(e.g. ˜leiméntwn, kolwneíaß, preimopeilaríou). De asemenea, în procesul de adaptare vocalică a
latinismelor la limba greacă, observăm fenomenul de deschidere a lui -u la -o274 (e.g. kentoríaß),
echivalarea diftongului -ae prin -ai (e.g. praipósiton, [praitw]orianòß), redarea lui -i prin -h275 (e.g.
•fhkíou) sau alternanţa între -e şi -i276 (e.g. leg(eônoß) / leg(iônoß)). În cazul substantivelor titulus şi
speculator, întâlnim un fenomen foarte cunoscut în inscripţii, care datează încă din perioada elenistică şi
care continuă în perioada romană, şi anume cel al sincopei vocalice (e.g. títlon, speklatóri)277. În
cazul substantivului títlon, sincopa vocalei atone -u nu s-a produs în greacă, ci în latină, acest fenomen,
specific latinei târzii, găsindu-şi reflectarea şi în transliterarea greacă278. Din punct de vedere al adaptării
consonantice, se poate constata o ezitare în ceea ce priveşte redarea grafică a semiconsoanei ų, redată prin
ou (e.g. ožet(erânoß)), grafie specifică primei jumătăţi a secolului al II-lea p.Chr.279 care atestă
pronunţia încă vocalică a fonemului.
La nivel morfologic, substantivele de declinarea a II-a din latină au fost adaptate aceleiaşi declinări în
greacă, respectându-se, de regulă, inclusiv genul lexemelor latineşti (e.g. ˜leiméntwn, kandídaton). Însă, aşa
cum am amintit mai sus, există şi modificări de gen, unele substantive de gen masculin fiind trecute la neutru
(e.g. dhnária). Foarte interesantă se dovedeşte a fi schimbarea declinării substantivelor în procesul de adaptare
morfologică. Astfel, substantivele de declinarea a III-a de tipul cohors şi classis au fost asimilate substantivelor
de declinarea I în limba greacă (e.g. xýrth, klássh). Lexemul primipilaris prezintă, ca împrumut în greacă,

o terminaţie de declinarea a II-a, genitiv singular (-ou), în locul celei aşteptate de declinarea a III-a (-oß).
Latinismele din inscripţiile Moesiei Inferior pot contribui la o mai bună înţelegere a contactului
lingvistic dintre greacă şi latină, precum şi la realizarea unui corpus complet de latinisme din greaca

272
Teodorsson 1978: 21-24.
273
Threatte 1980: 199-200; Slavova 2004: 22, 46.
274
Threatte 1980: 221-222.
275
Threatte 1980: 165-167.
276
Threatte 1980: 141.
277
Schwyzer 1939: 259; Slavova 2004: 82.
278
Fischer 1985: 62-63.
279
Threatte 1980: 443.
koiné. Este, de asemenea, relevantă repartiţia geografică a ariei de dominaţie a limbii greceşti şi a celei
latineşti în această provincie. Astfel, dacă în mediul urban al litoralului pontic exista o supremaţie a limbii
greceşti, în interiorul provinciei latina exercita o influenţă considerabilă.
În comparaţie cu numărul atestărilor privind latinismele din această provincie, grecismele280 constituie o
categorie mult mai redusă numeric, dar prezenţa acestora constituie o mărturie în plus a dinamicii
interferenţelor lingvistice greco-latine în Moesia Inferior (Tabelul nr. 4; Harta nr. 3). Din punct de vedere
tipologic, observăm că majoritatea grecismelor reprezintă instituţii specific greceşti, de tipul buleuta sau
archon.

Întrebări și răspunsuri la testele de autoevaluare

UI1.Definiți decretele onorifice
-Decretele erau acte oficiale emise de autorităţile politice şi administrative, de obicei Sfatul şi Poporul
(Adunarea) unei cetăţi (boulë kaì dêmouß).
UI2. Cum se exprimă numele în greacă?
-patronimic
UI3. În ce scop erau folosite bornele?
-Erau folosite pentru indicarea distanțelor.
UI4. Definiți termenul de contact lingvistic în viziunea lui Weinreich
-Termenul „contact (interlingvistic)” a fost definit cu claritate pentru prima dată în monografia lui Uriel
Weinreich281: „două sau mai multe limbi se consideră a fi în contact, dacă sunt folosite alternativ de unele
şi aceleaşi persoane, iar practica folosirii alternative a două limbi se numeşte bilingvism, iar persoana
respectivă bilingvă”.
UI5. Imprumutul si calchierea
UI6. În ce inscripție apare fenomenul de trilingvism de la Tomis?
ISM II, 195

Test de evaluare
1.Enumerați câteva latinisme.
2.Enumerați principalele interferențe lingvistice greco-latine.
3.Prezentați câteva exemple de code-switching.

280
Vezi recentul studiu al lui Rosén 2012 despre dificultatea traducerilor din greacă în latină în sursele literare.
281
Weinreich 1953: 1, apud Lobiuc 1998: 174-175.
Teme de control
TC1: Precizați părțile componente ale unui decret onorific în limba greacă.
TC2: Definiți conceptul de code-switching în inscripții

Lucrări generale şi speciale

Adams, J.N. (1994), ‘Latin and Punic in contact? The case of the Bu Njem ostraca’, JRS 84: 87-112.
——— (1995), ‘The language of the Vindolanda writing tablets: An interim report’, JRS 85: 86-134.
——— (2003), Bilingualism and the Latin Language (Cambridge).
——— (2007), The Regional Diversification of Latin 200 BC-AD 600 (Cambridge).
Adams, J.N., Janse, M., Swain, S. (eds.) (2002), Bilingualism in Ancient Society. Language Contact and the Written
Word (Oxford).
Alexandrov, O. (2012), ‘Ethnic and social composition of the Roman army in Lower Moesia: Soldiers from the
Danubian provinces of the Roman Empire’, in D. Boteva-Boyanova, L. Mihailescu-Bîrliba, O. Bounegru
(eds.), Pax Romana: Kulturaustausch und Wirtschaftsbeziehungen in den Donauprovinzen des römischen
Kaiserreichs. Akten der Tagung in Varna und Tulcea 1-7 September 2008 (Kaiserslautern): 219-234.
Alexianu, M. (2004a), ‘La situation linguistique de la province romaine Scythie Mineure. Repères d’une recherche’,
in S. Santelia (ed.), Italia e Romania: Storia, Cultura e Civiltà a confronto. Atti del IV Convegno di Studi
italo-romeno (Bari, 21-23 ottobre 2002), Quaderni di „Invigilata Lucernis” 21 (Bari): 145-156.
——— (2004b), ‘Equivalents grecques des termes latins dans les inscriptions de la Scythie Mineure’, in 25h
Etësia Sunánthsh Ergasíaß, 7-9 Majou 2004, Toméaß Glwssologíaß, Aristotéleio Panepistëmio
Qessaloníkhß (Qessaloníkh): 4 (rezumat).
——— (2005), ‘Les inscriptions bilingues privées de Tomi et de Histria’, in V. Cojocaru (ed.) Ethnic Contacts and
Cultural Exchanges North and West of the Black Sea from the Greek Colonization to the Ottoman
Conquest (Iaşi): 305-312.
Bechet, F. (2009), ‘Les colonies grecques du Pont Gauche: histoire et langue’, in G. Vottéro (ed.) Le grec du monde
colonial antique, I. Le N. et N.-O. de la Mer Noire. Actes de la Table Ronde de Nancy, 28-29 septembre
2007 (Nancy): 81-118.
Beltrán Lloris, F., Estarán Tolosa, M.J. (2011), ‘Comunicación epigráfica e inscripciones bilingües en la Península
Ibérica’, in C. Ruiz Darasse, E.R. Luján (éd.), Contacts linguistiques dans l’Occident méditeranéen
antique, Collection de la Casa de Velázquez (126) (Madrid): 9-25.
Biville, F. (1989), ‘Les hellénismes dans les inscriptions latines païennes de la Gaule (Ier – 4ème s. ap. J.-C.)’, in G.
Achard (ed.), La langue des inscriptions latines de la Gaule. Actes de la Table-ronde tenue au C.E.R.G.R.
les 6 et 7 Octobre 1988 (Université Lyon III) (Paris): 99-114.
——— (1990), Les emprunts du latin au grec. Approche phonétique, Tome I. Introduction et consonantisme
(Louvain/Paris).
——— (1995), Les emprunts du latin au grec. Approche phonétique, Tome II. Vocalisme et conclusions
(Louvain/Paris).
——— (2005), ‘Contacts linguistiques’, StudClas 37-39 (2001-2003) (Volum dedicat memoriei
profesorului I. Fischer) (Bucureşti): 189-201.
Biville, F., Decourt, J.-C., Rougemont, G. (eds.) (2008), Bilinguisme gréco-latin et épigraphie. Actes du colloque
organisé à l’Université Lumière-Lyon 2. Maison de l’Orient et de la Méditerranée-Jean Pouilloux, UMR
5189 Hisoma et JE 2409 Romanitas, les 17, 18 et 19 mai 2004 (Lyon).
Boïadjiev, D. (2000), Les relations ethno-linguistiques en Thrace et en Mésie pendant l’époque romaine (Sofia).
Bonneville, J.N. (1982), ‘Remarques sur l’indication de l’origo par la tribu et le toponyme après des tria nomina
sans filiation’, MCV XVIII: 5-32.
——— (1997), ‘Notes sur les éléments ethniques sud-thraces de la Dobroudja romaine (IIe-IIIe siècles ap. J.-C.)’, in
Actes du 2e Symposium International des Études Thraciennes, vol. I (Komotini): 115-120.
——— (2002), Comerţ şi navigatori la Pontul Stâng şi Dunărea de Jos (sec. I-III p.Chr.) (Iaşi).
——— (2003), Economie şi societate în spaţiul ponto-egean (sec. II a. C.- III p. C.) (Iaşi).
Bounegru, O., Zahariade, M. (1996), Les forces navales du Bas Danube et de la Mer Noire aux Ier-VIe siècles,
Colloquia Pontica 2 (Oxford).
Brancato, N.G. (1999), Nuclei familiari e variazioni gentilizie nell’antica Roma. Problematiche connesse (a
proposito di una epigrafe inedita) (Roma).
——— (2001), ‘Variazioni gentilizie nelle famiglie di Dacia e Mesie’, in Atti del Io Simposio Internazionale Italo-
Romeno „Varcare la soglia”, Folium 3/7: 3-27.
Bravo, B. (1968), Philologie, histoire, philosophie de l’histoire: Étude sur J. G. Droysen, historien de l’antiquité
(Wrokław).
Brixhe, C. (2007), ‘The Greek of the Roman texts’, in A.-F. Christidis (ed.), A History of Ancient Greek. From the
Beginnings to Late Antiquity (Cambridge): 903-910.
——— (2010), ‘Linguistic Diversity in Asia Minor during the Empire: Koine and Non-Greek Languages’, in E.J.
Bakker (ed.), A Companion to the ancient Greek Language (Malden / Oxford / Chichester): 228-252.
Cameron, A. (1931), ‘Latin Words in the Greek Inscriptions of Asia Minor’, AJPh 52: 232-262.
Campanile, E., Cardona, G.R., Lazzeroni, R. (eds.) (1988), Bilinguismo e biculturismo nel mondo antico. Atti del
colloquio interdisciplinare tenuto a Pisa il 28 e 29 settembre 1987 (Pisa).
Carnoy, A.J. (1906), Le latin d´Espagne d´après les inscriptions (Bruxelles).
Casson, S. (1927), ‘Thracian Tribes in Scythia Minor’, JRS 17: 97-101.
Cavenaile, R. (1948), Le latin d’Egypte et son influence sur le grec (Liège).
Cébeillac-Gervasoni, M. (1989), ‘Le cognomen des affranchis. Quelques remarques de chronologie’, ALMArv 16:
88-89.
Cels-Saint-Hilaire, J. (1995), La République des tribus. Du droit de vote et de ses enjeux aux débuts de la
République Romaine (495-300 av. J.-C.) (Toulouse).
Ceresa-Gastaldo, A. (1991), Il bilinguismo degli antichi. XVIII Giornate Filologiche Genovesi (Gênes): 47-82.
Cervenka-Ehrenstrasser, I.-M., Diethart, J. (1996-2000), Lexikon der lateinischen Lehnwörter in den
griechischsprachigen dokumentarischen Texten Ägyptens mit Berücksichtigung der koptischen Quellen.
Fascicule 1: Alpha; Fascicule II: Beta –Delta (Wien).
Champion, C.B. (ed.) (2003), Roman Imperialism. Readings and Sources (Oxford).
Chantraine, H. (1967), Freigelassene und Sklaven im Dienst der römischen Kaiser. Studien zu ihrer Nomenklatur
(Wiesbaden).
Cojocaru, V. (1995), ‘Some epigraphic considerations on Thracian names in the cities on the western shore of
Pontus Euxinus in the period of the Principality’, TD 16, 1-2: 291-294.
——— (1996), ‘$Onomastikón. Aspects démographiques dans les villes ouest-pontiques de la province Moesia
Inferior’, ArhMold 19: 135-148.
——— (2011), Limba inscripţiilor greceşti din oraşele de la nordul Mării Negre în secolele VI a. Chr.-III p. Chr.
(Iaşi) (rezumatul tezei de doctorat).
Coleman, R.G.C. (2007), ‘Greek and Latin’, in A.-F. Christidis (ed.), A History of Ancient Greek. From the
Beginnings to Late Antiquity (Cambridge): 792-799.
Colvin, S. (2009), ‘The Greek Koine and the Logic of a Standard Language’, in Al. Georgakopoulou, M. Silk (eds.),
Standard Languages and Language Standards: Greek, Past and Present (Hampshire): 33-45.
Condurachi, E. (1974), ‘La romanizzazione della Dacia e della Scizia Minore’, in Problemi attuali di scienza e di
cultura, Colloquio italo-romano sul tema: Romania Romana organizzato d‘intesa con la Accademia
Romena delle Scienze (Roma 10-11 maggio 1973) (Roma): 63-78.
Curcă, R.-G. (2004), ‘Les latinismes dans les inscriptions grecques de la Scythie Mineure’, in S. Santelia (ed.), Italia
e Romania: Storia, Cultura e Civiltà a confronto. Atti del IV Convegno di Studi italo-romeno (Bari, 21-23
ottobre 2002), Quaderni di „Invigilata Lucernis” 21 (Bari): 247-251.
——— (2006), ‘Traits dialectaux ioniques dans les inscriptions d'Histria’, in L. Mihailescu-Bîrliba, O. Bounegru
(eds.), Studia historiae et religionis daco-romanae. In honorem Silvii Sanie (Bucureşti): 61-68.
——— (2008), ‘Agnomina în inscripţiile greceşti de la Tomis’, Tyragetia, s.n., vol. II [XVII], nr. 1: 281-286.
——— (2009), ‘Latinismele în inscripţiile greceşti din Moesia Inferior’, in L. Mihailescu-Bîrliba (ed.), Structuri
etno-demografice la Dunărea de Jos, Sec. I-VII p.Chr. (Iaşi): 125-140.
——— (2011), ‘The bilingual inscriptions of Moesia Inferior: the historiographic framework’, C&C 6/1: 71-80.
Curcă, R., Zugravu, N. (2005), ‘„Orientaux” dans la Dobroudja romaine. Une approche onomastique’, in V.
Cojocaru (ed.) Ethnic Contacts and Cultural Exchanges North and West of the Black Sea from the Greek
Colonization to the Ottoman Conquest (Iaşi): 313-329.
Dana, D. (2001-2003), ‘Notes onomastiques daco-mésiennes’, Il Mar Nero 5: 77-89.
——— (2003), ‘Les Daces dans les ostraca du désert oriental de l’Égypte: Morphologie des noms daces’, ZPE 143:
166-186.
——— (2004), ‘Onomastique est-balkanique en Dacie Romaine (noms thraces et daces)’, in L. Ruscu, C. Ciongradi,
R. Ardevan, C. Roman, C. Găzdac (eds.), Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis (Cluj-
Napoca): 430-448.
——— (2008), ‘Du mauvais usage de l’onomastique. À propos d’un livre récent sur les noms dans les inscriptions
latines de Bulgarie’, C&C 3: 83-108.
——— (2011a), ‘Onomasticon Thracicum (OnomThrac). Répertoire des noms indigènes de Thrace, Macédoine
Orientale, Mésies, Dacie et Bithynie’, ACSS 17: 25-45.
——— (2011b), ‘L’impact de l’onomastique latine sur les onomastiques indigènes dans l’espace thrace’, in M.
Dondin-Payre (ed.), Les noms de personnes dans l’Empire romain. Transformations, adaptation, évolution
(Bordeaux): 37-87.
Dana, M. (2004), ‘Lettre sur plomb d’Apatorios à Lénax: un document archaïque d’Olbia du Pont’, ZPE 148: 1-14.
——— (2007), ‘Lettres grecques dialectales nord-pontiques (sauf IGDOP 23-26)’, RÉA 109/1: 67-97.
Dana, D., Matei-Popescu, F. (2009), ‘Soldats d’origine dace dans les diplômes militaires’, Chiron 39: 209-256.
Daris, S. (1991), Il lessico latino nel greco d’Egitto2 (Barcelona).
Desbordes, F. (1991), ‘Latinitas: constitution et évolution d’un modèle de l’identité linguistique’, in S. Saïd (ed.),
Hellenismos. Quelques jalons pour une histoire de l’identité grecque. Actes du colloque de Strasbourg 25-
27 octobre 1989 (Leyden): 33-47.
Destephen, S. (2011), ‘La coexistence du grec et du latin en Illyricum (Ier-VIe siècle)’, in C. Ruiz Darasse, E.R.
Luján (éd.), Contacts linguistiques dans l’Occident méditeranéen antique, Collection de la Casa de
Velázquez (126) (Madrid): 129-144.
Detschew, D. (1976), Die thrakischen Sprachreste2 (Wien).
Dickey, E. (2012), ‘Latin loanwords in Greek: a preliminary analysis’, in M. Leiwo, H. Halla-aho (eds.), Variation
and Change in Greek and Latin, Finnish Institute at Athens (sub tipar).
Dondin-Payre, M. (1994), ‘Choix et contraintes dans l’expression de la parenté dans le monde romain’, CCG V:
127-163.
Dondin-Payre, M., Raepsaet-Charlier, M.-Th. (2001), ‘L’onomastique dans l’Empire romain: questions, méthodes,
enjeux’, in M. Dondin-Payre, M.-Th. Raepsaet-Charlier (éds.), Noms, identités culturelles et romanisation
sous le Haut-Empire (Bruxelles): I-VIII.
Duthoy, R. (1970), ‘Notes onomastiques sur les Augustales, cognomina et indication de statut’, AC 39: 88-105.
——— (1989), ‘Cognomen est omen? Quelques jalons pour une anthroponymie sociale du monde romain’, in M.-
M. Mactoux, E. Gény (eds.), Mélanges Pierre Lévêque 2 (Paris): 183-205.
Falileyev, A. (2007), Celtic Dacia. Personal Names, place-names and ethnic names of Celtic Origin in Dacia and
Scythia Minor (Aberystwyth).
Feraru, R.M. (2006), Cultura în cetăţile greceşti de pe ţărmul vestic al Mării Negre (Timişoara).
Gaide, F. (1987), ‘Anthroponymie et lexique: les cognomina latins’, RPh 61: 77-82.
Galdi, G. (2000), Reflexive and possessive pronouns in Greek and Latin inscriptions of the Empire (Moesia
Gallivan, P. (1992), ‘The Nomenclature Patterns of the Roman Upper Class in the Early Empire: a Statistical
Analysis’, Antichthon 26: 51-79.
García Domingo, E. (1979), Latinismos en la koiné (en los documentos epigráficos desde el 212 a.J.C. hasta el 14
d.J.C.), Gramática y léxico griego-latino, latino-griego (Burgos).
García y Bellido, A., Koch, M. (1972), ‘Die Latinisierung Hispaniens’, ANRW I, 1: 462-500.
Gély, S. (ed.) (1988), Sens et pouvoirs de la nomination dans les cultures hellénique et romaine (Montpellier).
Hamers, J.F., Blanc, M.H.A. (1989), Bilinguality and Bilingualism (Cambridge).
Haverfield, F. (1905-1906), The Romanization of Roman Britain, Proceedings of the British Academy: 185-217.
Hehl, A. (1912), Die Formen der lateinischen ersten Deklination auf den Inschriften (Tübingen).
Herman, J. (1961), ‘Posit (=posuit) et questions connexes dans les inscriptions pannoniennes. Essai de géographie
Hodot, R. (ed.) (2001), La koiné grecque antique IV: les koinés littéraires (Nancy).
Hoffmann, C. (1991), An Introduction to Bilingualism (London / New York).
Holder, A. (1896-1913), Alt-celtischer Sprachschatz (Leipzig).
Horrocks, G. (2007), ‘Syntax: from Classical Greek to the Koine’ in A.-F. Christidis (ed.), A History of Ancient
Greek. From the Beginnings to Late Antiquity (Cambridge): 618-631.
——— (2010), Greek. A History of the Language and its Speakers2 (Malden / Chichester / Oxford).
Kajanto, I. (1965), Latin Cognomina (Helsinki).
——— (1966), Supernomina. A study in Latin Epigraphy (Helsinki).
——— (1968), ‘The Significance of Non-Latin Cognomina’, Latomus XXVII, 3: 517-534.
——— (1972), ‘Women’s Praenomina reconsidered’, Arctos n.s. VII: 13-30.
Kajava, M. (1994), Roman Female Praenomina. Studies in the Nomenclature of Roman Women (Rome).
Kazazis, J.N. (2007), ‘Atticism’, in A.-F. Christidis (ed.), A History of Ancient Greek. From the Beginnings to Late
Antiquity (Cambridge): 1200-1212.
Kolendo, J. (1993), ‘La filiation développée dans les inscriptions africaines concernant les représentants de
l’aristocratie municipale’, ClassWrat 1435 (Antiquitas XVIII): 97-103.
Le Glay, M. (1977), ‘Remarques sur l’onomastique gallo-romaine’, in N. Duval (éd.), L’onomastique latine: actes
du colloque international du C.N.R.S., Paris, 13-15 octobre 1975 (Paris): 269-277.
Lobiuc, I. (1998), Contactele dintre limbi. Vol. I. Istoricul teoriilor şi metodologiilor2 (Iaşi).
Matei-Popescu, F. (2010), The Roman Army in Moesia Inferior (Bucureşti).
——— (2011), Limba inscripţiilor latine din provincia Moesia Inferior (mss.).
——— (2012), ‘The Dacians from Moesia Inferior’, in L. Mihailescu-Bîrliba, O. Bounegru (eds.), Migration und
Akkulturation im Osten des Mittelmeerraumes in hellenistischer und römischer Zeit. Akten der Tagung in
Iaşi, 3-7 Oktober 2007 (Wiesbaden): 153-170 (sub tipar).
Mihailescu-Bîrliba, L. (2004), Sclavi şi liberţi imperiali în provinciile romane din Illyricum (Dalmatia, Pannonia,
Dacia şi Moesia) (Iaşi).
——— (2009), ‘Străinii în Moesia Inferior. Posibilităţi de identificare’, in L. Mihailescu-Bîrliba (ed.), Structuri
etno-demografice la Dunărea de Jos, Sec. I-VII p.Chr. (Iaşi): 153-160.
——— (2012), ‘Les Pontobithyniens à Troesmis’, in D. Boteva-Boyanova, L. Mihailescu-Bîrliba, O. Bounegru
(eds.), Pax Romana: Kulturaustausch und Wirtschaftsbeziehungen in den Donauprovinzen des römischen
Kaiserreichs. Akten der Tagung in Varna und Tulcea 1-7 September 2008 (Kaiserslautern): 125-132.
Mihailov, G. (1977), ‘Les noms thraces dans les inscriptions des pays thraces’, in N. Duval (éd.), L’onomastique
latine: actes du colloque international du C.N.R.S., Paris, 13-15 octobre 1975 (Paris): 341-352.
——— (1979), ‘Die western Pontic Koinon’, Epigraphica 41: 7-42.
Mihăescu, H. (1960), Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman (Bucureşti).
——— (1978), La langue latine dans le sud-est de l’Europe (Bucureşti-Paris).
Minkova, M. (2000), The Personal Names of the Latin inscriptions in Bulgaria (Studien zur klassischen Philologie
118) (Frankfurt am Main-New York).
Paraschiv, M. (2006)‚ ‘Utraque Lingua – bilingvismul greco-latin şi implicaţiile sale’, AUDJ XIII, New Series 18:
91-98.
Pascal, C.B. (1993), ‘Filiation by cognomen’, Epigraphica 55: 103-112.
Petersen, H. (1962), ‘The numeral praenomina of the Romans’, TAPhA 93: 347-354.
Revell, L. (2009), Roman Imperialism and Local Identities (Cambridge / New York).
Richter, E. (1934), Beiträge zur Geschichte der Romanismen (Halle).
Rizakis, A.D. (1995), ‘Le grec face au latin. Le paysage linguistique dans la péninsule balkanique sous l’Empire’, in
H. Solin, O. Salomies, U.-M. Liertz (eds.), Acta colloquii epigraphici latini (Helsinki, 3-6 September 1991)
(Helsinki): 373-391.
——— (ed.) (1996), Roman Onomastics in the Greek East – Social and Political Aspects. Proceedings of the
International Colloquium Organized by the Finnish Institute and the Centre for Greek and Roman
Antiquity, Athènes 7-9 September 1993 (Athens).
Rochette, B. (1996), ‘Remarques sur le bilinguisme gréco-latin’, LEC 64: 3-19.
——— (1997), Le latin dans le monde grec. Recherches sur la diffusion de la langue et des lettres latines dans les
provinces hellénophones de l’Empire romain (Bruxelles).
——— (2010), ‘Greek and Latin Bilingualism’, in E.J. Bakker (ed.), A Companion to the ancient Greek Language
(Malden / Oxford / Chichester): 281-293.
Rosén, H. (2012), ‘Greek in Latin, Greek into Latin – Reflections on the Passage of Patterns’, in J. Glucker, Ch.
Burnett (eds.), Greek into Latin from Antiquity until the Nineteenth Century. Warburg Institute colloquia,
18 (London) (non vidi).
Saastamoinen, A. (2010), The Phraseology of Latin Building Inscriptions in Roman North Africa (Helsinki).
Saïd, S. (éd.) (1991), Hellenismos. Quelques jalons pour une histoire de l’identité grecque. Actes du colloque de
Strasbourg, 25-27 octobre 1989 (Leyden).
Salomies, O. (1987), Die rőmischen Vornamen. Studien zur rőmischen Namengebung, Comm. Hum. Litt. 92
(Helsinki).
——— (1992), Adoptive and Polyononymous Nomenclature in the Roman Empire, Comm. Hum. Litt., 97
(Helsinki).
——— (1993), ‘On the interpretation of epigraphical filiation of the type L. f.f.’, Arctos XXVII: 97-101.
Salway, B. (1994), ‘What’s in a name? A survey of Roman Onomastic practice from c. 700 B.C. to 700 A.D’, JRS
84: 124-145.
Samsaris, D.S. (1993), Les Thraces dans l’Empire Romain d’Orient (le territoire de la Grèce actuelle) (Jannina).
Sanie, S. (1996), ‘Elemente iudaice sau iudaizante în interferenţa etno-culturală din Dacia şi Moesia Inferior’,
SAHIR 1: 1-27.
Sarafov, T. (1969), ‘Les Besses et Rome’, in Actes du Ier Congrès international des études balkaniques et sud-est
européenes (Sofia): 141-150.
Sartre, M. (1997), Le Haut-Empire romain. Les provinces de Méditerranée orientale d’Auguste aux Sévères 31 av.
J.-C. - 235 apr. J.-C. (Paris): 225-242.
Solin, H. (1974), ‘Onomastica ed epigrafia. Riflessioni sull’esegesi onomastica delle iscrizioni romane’, QUCC 18:
105-132.
Solin, H., Salomies, O. (1988), Repertorium nominum gentilium et cognominorum Latinorum (Hildesheim).
Sommer, F. (1913), Handbuch der lateinischen Laut- und Formenlehre (Heidelberg).
Souris, G., Nigdelis, P. (2007), ‘The parallel use of Greek and Latin in the Greco-Roman world’, in A.-F. Christidis
(ed.), A History of Ancient Greek. From the Beginnings to Late Antiquity (Cambridge): 897-902.
Stati, S. (1961), Limba latină în inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor (Bucureşti).
Stoev, K. (2012), ‘Űber die Romanisierung der thrakischen und geto-dakischen Namen: Eine mögliche Deutung des
Vorkommens einheimischer Namen in lateinischen und griechischen Inschriften aus den Provinzen Moesia
inferior und Dacia’, in D. Boteva-Boyanova, L. Mihailescu-Bîrliba, O. Bounegru (eds.), Pax Romana:
Kulturaustausch und Wirtschaftsbeziehungen in den Donauprovinzen des römischen Kaiserreichs. Akten
der Tagung in Varna und Tulcea 1-7 September 2008 (Kaiserslautern): 199-212.
Suceveanu, Al. (1971), ‘În legătură cu data de anexare a Dobrogei de către romani’, Pontica 4: 105-124.
Suceveanu, Al., Barnea, I. (1993), ‘Contributions à l’histoire des villes romaines de la Dobroudja’, Dacia N.S. 37:
159-179.
Svennung, J. (1935), Untersuchungen zur Palladius und zur lateinischen Fach- und Volkssprache (Uppsala).
Syme, R. (1971), Danubian Papers (Bucureşti).
Tacheva, M. (1997), ‘The Thracian Bessi domo et militiae‘, ZAnt 47, 1-2: 199-210.
Veyne, P. (2005), L’empire gréco-romain (Paris).
Viscidi, F. (1944), I prestiti latini nel greco antico e bizantino (Padova).
Weaver, P.R.C. (1971), ‘Cognomina, Supernomina and 'CIL' x 1729’, Antichthon 5: 77-84.
Zugravu, N. (1999), Roma. Politică şi aculturaţie. Introducere la problema romanizării, vol. I (Iaşi).