CAPITOLUL 2 CONSTITUENŢII ÎN APA UZATĂ

2-1 CONSTITUENŢII APEI UZATE 21

Constituenţii găsiţi în apa uzată 21
Constituenţii problemă în tratamentul apei uzate 21
2-2 PROCEDURILE DE LUARE ŞI ANALIZARE A PROBELOR 21
Luarea probelor 21
Metodele de analiză 24
Unităţile de măsură pentru parametrii fizici şi chimici 25
Relaţii chimice folositoare 26
Fracţiunea molară 26
Electroneutralitate 27
Echilibrul chimic 28
Coeficientul de activitate 28
Tăria ionică 29
Produsul de solubilitate 29
2-3 CARACTERISTICELE FIZICE 30
Solidele 30
Solide în suspensie totale 31
Solide dizolvate totale 33
Solide fixe şi volatile 33
Distribuţia mărimii particulelor 34
Filtrarea serială 35
Numărarea electronică a mărimii particulei 35
Observaţia microscopică 35
Turbiditate 37
Culoare 38
Absorbţie/transmitanţă 38
Temperatură 39
Efectele temperaturii 39
Temperaturile optime pentru activitatea biologică 40
Estimarea efectelor temperaturii asupra vitezelor de reacţie 40
Conductivitate 40
Densitate, greutate specifică şi greutate specifică 41
2-4 CONSTITUENŢII ANORGANICI NEMETALICI 41
pH-ul 42
Clorurile 42
Alcalinitatea 43
Azotul 43
Sursele de azot 43
Formele de azot 43
Căile azotului în natură 46
Fosforul 46
Sulful 46
Gazele 46
Solubilitatea gazelor în apă 47
Legea gazelor ideale 47
Legea lui Henry pentru gazele dizolvate 47
Formele adimensionale ale legii lui Henry 49
Oxigenul dizolvat 50
Hidrogenul sulfurat 50
Metanul 50
Mirosurile 50
Efectele mirosurilor 51
Detectarea mirosurilor 51
Caracterizarea şi măsurarea mirosului 52
2-5 CONSTITUENŢII METALICI 55

19
 Importanţa metalelor 55
Sursele de metale 55
Luarea probelor şi metode de analiză 55
Limitele tipice de descărcare a efluentului pentru metale 56
2-6 CONSTITUENŢII ORGANICI AGREGAŢI 57
Măsurarea conţinutului de organice 58
Consumul (cererea) biochimică de oxigen (CBO) 58
Baza pentru testul CBO 58
Procedura de testare a CBO 59
Modelarea reacţiei CBO 61
Nitrificarea în testul CBO 62
Cererea biochimică de oxigen carbonică 63
Analiza datelor CBO 63
Determinarea respirometrică a CBO 65
Efectul mărimii particulelor asupra ratelor de reacţie a CBO 65
Limitările în testul CBO 66
Cerere chimică de oxigen totală şi solubilă (CCO şi sCCO) 66
Carbonul organic total şi dizolvat (COT şi dCOT) 67
Constituienţii organici absorbanţi de UV 68
Cererea teoretică de oxigen (CThO) 68
Interrelaţiile dintre CBO, CCO şi COT 69
Uleiuri şi grăsimi 69
Surfactanţi 70
2-7 COMPUŞII ORGANICI INDIVIDUALI 70
Poluanţi prioritari 70
Analiza compuşilor organici individuali 71
Compuşi organici volatili (COV) 71
Produşi secundari ai dezinfecţiei 72
Pesticide şi chimicale agricole 72
Compuşi organici în curs de dezvoltare (apariţie) 72
2-8 CARACTERISTICELE BIOLOGICE 74
Microorganismele găsite în apele de suprafaţă şi apele uzate 74
Clasificarea generală 74
Descrierea generală 74
Organisme patogene 77
Bacterii 77
Protozoare 78
Helminţi 79
Viruşi 80
Supravieţuirea organismelor patogene 80
Folosirea organismelor indicator 80
Caracteristicele unui organism indicator ideal 81
Indicatori bacterieni 81
Alte organisme indicatoare 82
Numărarea şi identificarea bacteriilor 83
Numărarea directă 83
Metoda turnării şi răspândirii în tavă 83
Tehnicile de filtrare prin membrană 84
Fermentaţia în tuburi multiple 85
Testul prezenţă-absenţă 87
Numărarea pe farfurie a heterotrofelor 87
Identificarea bacteriilor şi protozoarelor specifice 87
Numărarea şi identificarea viruşilor 88
Viruşi enterici 90
Bacteriofagi 90
Reacţia lanţ de polimerază (RLP) 91
Dezvoltarea de tehnici tipice microorganismelor 91

20
 Microorganisme noi şi în recreştere 91
2-9 TESTE DE TOXICITATE 92
Terminologia toxicităţii 92
Testarea toxicităţii 93
Analiza rezultatelor testului toxicităţii 94
Datele toxicităţii acute 94
Datele toxicităţii cronice 95
Aplicarea rezultatelor testului toxicităţii 95
Unitatea toxică acută (TUa) 96
Unitatea toxică cronică (TUc) 96
Identificarea componentelor toxicităţii 97
PROBLEME ŞI DISCUŢIA TOPICELOR 98
REFERINŢE 98
O înţelegere a naturii apei uzate este esenţială în proiectarea şi exploatarea facilităţilor de colectare,
tratament şi reutilizare, şi în managementul ingineresc al calităţii mediului. Pentru a încuraja această
înţelegere, informaţia în acest capitol este prezentată în nouă secţiuni ocupându-se cu (1) o introducere în
constituenţii găsiţi în apa uzată, (2) procedurile de luare şi analiză a probelor, (3) caracteristicele fizice, (4)
constituenţii nemetalici anorganici, (5) constituenţii metalici, (6) constituenţii organici agregaţi, (7)
constituenţii şi compuşi organici individuali, (8) caracteristicile biologice, şi (9) testele de toxicitate.
Materialul în acest capitol a fost organizat într-o manieră similară cu aceea folosită în Metodele Standard
(1998), lucrarea standard de referinţă pentru caracterizarea apei uzate în domeniul ingineriei mediului.
2-1 CONSTITUENŢII APEI UZATE
Constituenţii fizici, chimici şi biologici găsiţi în apa uzată şi constituenţii problemă în apa uzată sunt
prezentaţi în următoarea discuţie.
Constituenţii găsiţi în apa uzată
Apa uzată este caracterizată în termeni de compoziţia sa fizică, chimică şi biologică. Principalele
proprietăţi fizice şi constituenţii chimici şi biologici a apei uzate, şi sursele lor, sunt arătate în Tabelul 2-1.
Trebuie de notat că multe din proprietăţile fizice şi caracteristicele chimice şi biologice listate în Tabelul 2-1
sunt interlegate. De exemplu, temperatura, o proprietate fizică, afectează atât cantitatea de gaze dizolvate în
apa uzată cât şi activitatea biologică în apa uzată.

Constituenţii problemă în tratamentul apei uzate

Constituenţii importanţi de preocupare în tratamentul apei uzate sunt listaţi în Tabelul 2. Standardele
tratamentului secundar pentru apa uzată sunt preocupate de îndepărtarea organicelor biodegradabile,
solidelor în suspensie totale şi patogenilor. Multe din standardele stringente care s-au realizat recent se ocupă
cu îndepărtarea nutrienţilor, metalelor grele şi poluanţilor prioritari. Când apa uzată trebuie să fie refolosită,
standardele normal includ cerinţe suplimentare pentru îndepărtarea organicelor refractare, metalelor grele, şi
în unele cazuri, a solidelor dizolvate anorganice.
2-2 PROCEDURILE DE LUARE ŞI ANALIZARE A PROBELOR
Tehnicile corecte de luare şi analizare a probelor sunt de o importanţă fundamentală în caracterizarea
apei uzate. Tehnicile de luare a probelor, metodele de analiză, unităţile de măsură pentru constituenţii
chimic, şi unele concepte folositoare pentru chimie sunt luate în considerare mai jos.
Luarea probelor
Programele de luare a probelor sunt întreprinse pentru o varietate de motive precum de a obţine (1)
date de exploatare de rutină asupra performanţei globale a staţiei, (2) date care pot fi folosite ca să
documenteze performanţa unei oepraţiuni sau proces dat de tratament, (3) date care pot fi folosite pentru
implementarea de noi programe, şi (4) date necesare pentru raportarea conformării cu reglementările. Pentru
a îndeplini scopurile programului de luare a probelor, datele colectate trebuie să fie:
1. Reprezentatice. Datele trebuie să reprezinte apa uzată sau mediul care este analizat.
2. Reproductibile. Datele obţinute trebuie să fie reproductibile de către alţii urmând aceleaşi
protocoale de luare şi analizare a probelor.

21
 3. Defensive. Tebuie să disponibilă documentaţia pentru a valida procedurile de luare a probelor.
Datele trebuie să aibă un grad cunoscut de acurateţe şi precizie.
4.Folositoare. Datele să poată fi folosite pentru îndeplinirea obiectivelor planului de monitorizare
(Pepper ş.a., 1996).
Fiindcă datele din analiza probelor vor servi în final ca o bază pentru implementarea facilităţilor şi
programelor de management a apei uzate, tehnicile folosite în programul de probare a apei uzate trebuie să
fie astfel ca să fie obţinute probe reprezentative.
Nu există proceduri universale pentru luarea probelor; programele de luare a probelor trebuie să fie
croite individual să se potrivească fiecărei situaţii (vezi Fig.2-1). Proceduri speciale sunt necesare pentru a
mânui problemele de luare a probelor care se ridică când reziduurile variază considerabil în compoziţie
Tabelul 2-1 Analize obişnuite folosite pentru evaluarea constituenţilor găsiţi în apa uzatăa
Testulb Abevierea/ Folosinţa sau însemnătatea rezultatelor testului
definiţia
Caracteristicele fizice
Solide totale TS
Solide volatile totale TVS

}
Solide fixe totale TFS
Solide în suspensie totale TSS
Solide în suspensie volatile VSS Pentru evaluarea potenţilului de reutilizare a unei ape uzate şi de
Solide în suspensie fixe FSS a determina cel mai potrivit tip de operaţii şi procese pentru
Solide dizolvate totale TDS(TS-TSS) tratamentul ei
Solide dizolvate volatile VDS
Solide dizolvate fixe totale FDS
Solide sedimentabile Pentru a determina acele solide care se vor sedimenta
gravitaţional într-o peroadă specifică de timp
Distribuţia mărimii PSD Pentru a evalua performanţa proceselor de tratament
particulelor
Turbiditate UNTc Folosită pentru a evalua calitatea apei uzate tratate
Culoare Maro deschis, Folosită pentru a evalua starea apei uzate (proaspetă sau septică)
gri,neagră
Transmitanţă %T Folosită pentru a evalua potrivirea efluentului tratat pentru
dezinfecţia UV
Miros TONd De a determina dacă mirosul va fi o problemă
o
Temperatură C Importantă în proiectarea şi exploatarea proceselor biologice în
facilităţile de tratament
Densitate ρ
Conductivitate EC Folosită pentru a evalua potrivirea efluentului tratat pentru
aplicaţii în agricultură
Caracteristici chimice anorganice
Amoniu liber NH4+
Azot organic N org

}
Azot total Kjeldahl TKN(N org+
NH4+)
Nitriţi NO2- Folosiţi ca o măsură a nutrienţilor prezenţi şi gradului de
Nitraţi NO3- descompunere în apa uzată; formele oxidate pot fi luate ca o
Azot total TN măsură a gradului de oxidare
Fosfor anorganic P anorg
Fosfor total TP
Fosfor organic P org
pH pH=-log[H+] O măsură a acidităţii sau bazicităţii pentru o soluţie apoasă
Alcalinitate ∑HCO3-+CO3-2 O măsură a capacităţii de tamponare a apei uzate
+OH+-H+
Cloruri Cl- De a evalua pretabilitatea apei uzate pt refolosirea în agricultură
Sulfat SO4-2 De a evalua potenţialul formării de mirosuri şi poate impacta
tratabilitatea nămolului rezidual
Metale As, Cd, Ca, Cr, De a evalua pretabilitatea apei uzate pt refolosire şi pentru efecte
Co, Cu, Pb, Mg, toxice în tratament. Cantităţile urmă de metale sunt importante
Hg, Mo, Ni, Se, în tratamentul biologic
Na, Zn

22
Compuşi şi elemente De a evalua prezenţa sau absenţa unui constituent specific
specifice anorganice
Diferite gaze O2, CO2, NH3, Prezenţa sau absenţa gazelor specifice
H2S, CH4
Caracteristici chimice organice
Consumul biochimic de CBO5 O măsură a cantităţii de oxigen cerute să stabilizeze un reziduu
oxigen carbonic la 5 zile biologic
Consumul biochimic de uCBO (dease- O măsură a cantităţii de oxigen cerute să stabilizeze un reziduu
oxigen carbonic final menea CBO20) biologic
Consumul azotos de oxigen CON O măsură a cantităţii de oxigen cerute să stabilizeze biologic
azotul din apa uzată la nitrat
Consumul chimic de CCO Adesea folosit ca un înlcouitor pentru testul CBO
oxigen
Carbon organic total COT Adesea folosit ca un înlcouitor pentru testul CBO
Compuşi şi clase de MBASe, Pentru a determina prezenţa unor compuşi organici specifici şi
compuşi organici specifici CTASf dea evalua dacă vor fi necesare măsuri speciale de proiectare
pentru îndepărtare
Caracteristici biologice
Organisme coliforme MPN (cel mai De a evalua prezenţa bacteriilor patogene şi eficacitatea
probabil număr) procesului de dezinfecţie
Bacterii,
Mircororganisme specifice protozoare, De a evalua prezenţa de organisme specifice în legătură cu
helminţi, viruşi funcţionarea staţiei şi pentru refolosire
Toxicitate TUa şi TUc Unitate toxicitate acută, unitate toxicitate cronică
a
Adaptat, în parte, după Crites şi Tchobanoglous (1998).
b
Detalii asupra variatelor teste pot fi găsite în Metodele Standard (1998).
c
UNT = unitate nefelometrică de turbiditate
d
TON = numărul prag de miros
e
MBAS = substanţe active cu albastru de metilen
f
CTAS = substanţe active cu tiocianat de cobalt
Înainte ca să fie întreprins un program de luare a probelor, trebuie să fie realizat un protocol detaliat
de luare a probelor împreună cu un plan proiect de asigurare a calităţii (PPAC) (cunoscut anterior ca
asigurare calitate/control calitate, QA/QC). Ca un minim, următoarele articole trebuie să fie specificate în
PPAC (Pepper ş.a., 1996). Detalii suplimentare asupra subiectului luării de probe pot fi găsite în Metodele
Standard (1998).
Tabelul 2-2 Principalii constituenţi de problemă în tratamentul apei uzate
Constituentul Raţiune pentru importanţă
Solide în Solidele în suspensie pot duce la dezvoltarea depozitelor de nămol şi condiţii anaerobe când apa
suspensie uzată netratată este descărcată în mediul acvatic
Organice Compuse în principal din proteine, carbohidraţi şi grăsimi, organicele biodegradabile sunt
biodegradabile măsurate cel mai obişnuit în termeni de CBO (consumul biochimic de oxigen) şi CCO (consumul
chimic de oxigen). Dacă sunt descărcate netratate în mediu, stabilizarea lor biologică poate duce la
epuizarea resurselor naturale de oxigen şi la dezvoltarea condiţiilor septice
Patogeni Pot fi transmise boli infecţioase de către organismele patogene care pot fi prezente în apa uzată
Nutrienţi Atât azotul şi fosforul, împreună cu carbonul, sunt nutrienţi esenţiali pentru creştere. Când sunt
descărcaţi în mediul acvatic, aceşti nutrienţi pot duce la creşeterea vieţii acvatice nedorite. Când
sunt descărcaţi în cantităţi excesive, ei pot duce la poluarea apei freatice
Poluanţi prioritari Compuşi organic şi anorganici aleşi pe baza carcinogeneticii, mutagenetici, teratogenetici sau
toxicităţii acute ridicate cunoscute sau suspectate. Mulţi din aceşti compuşi sunt găsiţi în apa uzată
Organice Aceste organice tind să reziste la metodele convenţionale de tratament al apei uzate. Exemplele
refractare tipice includ surfactanţii, fenolii şi pesticidele agricole
Metale grele Metalele grele sunt obişnuit adăugate în apa uzată din activităţile comerciale şi industriale şi pot
trebui îndepărtate dacă apa uzată trebuie să fie reutilizată
Anorganice Constituienţii anorganici precum calciul, sodiul şi sulfaţii sunt adăugaţi la alimentarea de apă
dizolvate originală menajeră ca un rezultat al folosirii apei şi pot trebuie îndepărtaţi dacă apa uzată trebuie
să fie reutilizată

23
 1.Planul de luare a probelor. Numărul locaţiilor de luare a probelor, numărul (vezi problemele temelor
de acasă 2-5) şi tipul de probe, intervalele de timp (ca probe în timp real sau/şi întârziate în timp).
2.Tipul şi mărimea probelor. Probe prinse sau înhăţate, probe compozite sau probe integrate, probe
separate pentru analize diferite (exemplu pentru metale). Mărimea probei (volumul) cerută.
3.Etichetarea probei şi lanţul de custodie. Etichetele probei, sigiliile probei, registrul de teren,
înregistrarea lanţului de custodie, foile de cerere a analizei probei, furnizarea probei la laborator, chitanţa şi
înregistrarea probei, şi atribuirea probei pentru analiză.
4.Metodele de luare a probei. Tehnici şi echipamente specifice ce trebuie folosite (luarea probelor
manual, automat sau prin aspiraţie).
5.Stocarea şi păstrarea probelor. Tipul de containere (de sticlă sau plastic), metodele de prezervare,
timpi maximi permişi de păstrare.
6.Constituienţii probei. O listă de parametru de măsurat.
7.Metode analitice. O listă a metodelor şi procedurilor de testare pe teren şi în laborator ce trebuie
folosite, şi limitele de detecţie pentru metodele individuale.
Figura 2-1 Colectarea
probelor pentru analize:
(a) colectarea unei probe
de efluent de la o unitate
de tratare staţie pilot şi
(2) vedere a unui puţ de
monitorizare neacoperit
echipat cu ieşiri de luare
a probelor de la patru
adâncimi diferite ale
puţului. Probele sunt
colectate de la fiecare
adâncime pentru a
monitoriza sistemul de
injecţie în apa subterană.

Dacă integritatea fizică, chimică şi/sau biologică a probelor nu este menţinută în timpul perioadelor
interimare dintre colectarea probei şi analiza probei, un program de prelevare a probelor realizat cu grijă va
deveni fără valoare. Cercetarea considerabilă a problemei prezervării probei a eşuat în perfectarea unui
tratament sau metode universale, sau de a formula un set de reguli fixe aplicabile la probele de orice tip.
Analiza promptă este indubitabil cea mai pozitivă asigurare contra erorii datorită deteriorării probei. Când
condiţiile analitice şi de testare dictează o pauză între colectare şi analiză, precum când este colectată o probă
compozită pe 24 ore, trebuie să fie stabilite dispoziţii pentru prezervarea probelor (vezi Fig.2-2). Metodele
actuale de prezervare a probelor pentru analiza proprietăţilor subiect a deteriorării trebuie să fie folosite
(Metodele Standard, 1998). Erorile probabile datorite deteriorării probei trebuie să fie notate în raportarea
datelor analitice.
Metodele de analiză
Analizele folosite pentru caracterizarea apei uzate variază de la determinări chimice cantitative
precise la determinări mai calitative biologice şi fizice. Metodele cantitative de analiză sunt fie gravimetrice,
volumetrice sau fizicochimice. În metodele fizicochimice, sunt măsurate proprietăţi altele decât masa sau
volumul. Metodele instrumentale de analiză precum turbidimetria, colorimetria, potenţiometria, polarografia,
spectrometria de absorbţia, fluorometria, spectroscopia şi radiaţia nucleară sunt reprezentative pentru
analizele fizicochimice. Detalii privitor la diferite analize pot fi găsite în Metodele Standard (1998), referinţa
acceptată care detaliază efectuarea analizelor de apă şi apă uzată.

24
 Îndiferent de metoda de analiză folosită, trebuie să fie specificat nivelul de detecţie. Au fost definite
şi sunt listate mai jos mai multe limite de detecţie în scopul creşteri nivelelor (Metodele Standard, 1998).
1.Nivelul de detecţie instrumental (NDI). Concentraţia constituentului care produce un semnal mai
mare decât de cinci ori raportul semnal/zgomot al instrumentului. NDI este, în multe privinţe, similar cu
„nivelul critic” şi „criteriu de detecţie”. Ultimul nivel este statuat ca 1,645 ori deviaţia standard a analizelor
în alb.
2.Nivelul mai scăzut de detecţie (NSD). Concentraţia constituentului în apa reagent care produce un
semnal (2 x 1,645 s) deasupra medie analizelor în alb, unde s este deviaţia standard. Valoarea de 2 x 1,645 s
fixează ambele erori de Tipul I şi Tipul II la 5%. Erorile de Tipul I şi Tipul II sunt folosite pentru a testa
ipoteza nul (Larson şi Father, 2000). Alte nume pentru acest nivel sunt „nivel de detecţie” şi „ nivelul
detecţiei” (NdD).
3.Nivelul detecţiei metodei (NDM). Concentraţia constituentului care, când e procesată prin metoda
completă, produce uns emnal cu probabilitatea 99% care este diferită de alb. Pentru şapte replicate ale
probei, media trebuie să fie 3,,14 s deasupra albului, unde s este deviaţia standard a şapte replicate. NDM
calculat pentru măsurătorile replicate unde la cinci ori NDM real. NDM ca fi mai mare decât NSD din cauza
replicaţiilor puţine şi paşilor de procesare a probei, şi poate varia cu constituenţii şi matricea.
Figura 2-2 Preluator
automat de probe
compozite folosit pentru
colectarea şi refrigerarea
probelor dealungul unei
perioade de 24 ore.

4.Nivelul de cuantificare (NDQ). Concentraţia constituentului care produce un semnal suficient mai
mare decât albul care poate fi detectat prin nivelele specificate de laboratoarele bune în timpul condiţiilor de
operare de rutină. Tipic este concentraţia care produce un semnal 10 s deasupra semnalului alb al
reagentului.
Unităţile de măsură pentru parametrii fizici şi chimici
Rezultatele analizei probelor de apă uzată sunt exprimate în termeni de unităţi fizice şi chimice de
măsurare. Cele mai obişnuite unităţi pentru aceste măsurători sunt arătate în Tabelul 2-3. Măsurătorile
parametrilor chimici sunt obişnuit exprimate în unităţile fizice de miligrame pe litru (mg/l) sau grame pe
metru cub (g/m3). Concentraţia constituenţilor urmă sunt obişnuit exprimate ca micrograme pe litru (μg/l) sau
nanograme pe litru (ng/l).

25
 Tabelul 2-3 Unităţile comune folosite pentru exprimarea rezultatelor analitice
Baza Aplicarea Unitateaa
Analize fizice
Densitate Masa soluţiei/unitatea de volum kg/m3
Procent ca volum Volumul de soluţie ×100/volumul total al soluţiei %(din volum)
Procent ca masă Masa soluţiei ×100/masa combinat a solutului+solventului % (din masă)
Raportul volumului Mililitri/litru ml/l
Masa pe unitate de volum Picograme/litru de soluţie pg/l
Nanograme/litru de soluţie ng/l
Micrograme/litru de soluţie μg/l
Miligrame/litru de soluţie mg/l
Grame/metru cub de soluţie g/ m3
Raportul masic Miligrame/109 miligrame ppb
Miligrame/106 miligrame ppm
Analize chimice
Molalitate Moli de solut/1000 grame solvent mol/kg
Molaritate Moli de solut/litri de solvent mol/l
Normalitate Echivalenţi de solut/litri de soluţie eq/l
Miliechivalenţi de solut/litri de soluţie meq/l
a
Notă: 1 g=103 mg=106μg=109ng=1012pg
ppm=părţi pe milion (de masă), ppb=părţi pe miliard (bilion, de masă), ppt=părţi pe trilion (de masă)
Cum s-a notat în tabelul 2-3, concentraţia poate deasemenea fi exprimată ca părţi pe milion (ppm),
care este un raport masă la masă. Relaţia dintre mg/l şi ppm este:
mg / l
ppm  (2-1)
greutatea _ specifica _ a _ fluidului
Pentru sisteme diluate, precum acelea întâlnite în apele naturale şi apa uzată, în care un litru de probă
cântăreşte aproximativ un kilogram, unităţile mg/l sau g/m3 sunt interschimbabile cu ppm. Termenul „părţi
pe bilion” (ppb) şi „părţi pe trilion” (ppt) sunt interschimbabile cu μg/l şi respectiv ng/l. Gazele dizolvate,
considerate a fi constituenţi chimici, sunt exprimate ca părţi pe milion în volum (ppmv), μg/m3 sau mg/l.
Conversia concentraţiilor de gaz între ppmv şi μg/m3 este dată de Ec.(2-44), legea universală a gazelor.
Gazele care provin ca produşi secundari ai tratamentului apei uzate, precum dioxidul de carbon şi metanul
(din descompunerea anaerobă) sunt măsurate în termeni de litri sau m3. Parametrii precum temperatura,
mirosul, ionul hidrogen şi organismele biologice sunt exprimate în alte unităţi, cum se explică mai jos.
Relaţii chimice folositoare
Alte relaţii folositoare din chimie utilizate în analiza şi evaluarea rezultatelor testelor asupra apei
uzate şi proiectarea facilităţilor de tratament includ fracţiunea molară, electroneutralitatea, echilibrul chimic,
coeficientul de activitate, tăria ionică şi produsul de solubilitate.
Fracţiunea molară. Raportul numărului de moli a unui solut dat la numărul total de moli a tuturor
componentelor în soluţie este definit ca fracţiunea molară. Împreună cu importanţa sa în chimia soluţiei,
fracţiunea molară este de importanţă în transferul masic al gazelor în interiorul şi în afara lichidelor. În forma
de ecuaţie
nB
xB  (2-2)
n A  nB  nC    n N
unde xB= fracţiunea molară a solutului B
nB= numărul de moli a solutului B
nA= numărul de moli a solutului A
nC= numărul de moli a solutului C
nN= numărul de moli a solutului N
Aplicarea Ec.(2-2) este ilustrată în Exemplul 2-1.
Exemplul 2-1 Determinarea fracţiunii molare Să se determine fracţiunea molară a oxigenului în apă dacă
concentraţia oxigenului dizolvat este 10,0 mg/l.

26
Soluţie
1.Se determină fracţiunea molară a oxigenului folosind Ec.(2-2) scrisă cum urmează:
nO2
xO2 
nO2  nw
a.Se determină molii de oxigen.
(10mg / l )
nO2  =3,125 ×10-4 mol/l
(32 103 mg / mol _ O 2 )
b.Se determină molii de apă.
(1000mg / l )
nw  =55,556 mol/l
(18mg / mol _ apa)
c.Fracţiunea molară a oxigenului este:
3,125  10 4
xO2  =5,62 ×10-6
3,125  10 4  55,556
Electroneutralitate. Principiul electroneutralităţii cere ca suma ionilor pozitivi (cationi) trebuie să
egaleze suma ionilor negativi (anioni) în soluţie, astfel:
∑cationi=∑anioni (2-3)
unde cationii = speciile încărcate pozitiv în soluţie exprimate în termeni de echivalent greutate pe litru,
eq/l sau miliechivalent greutate pe litru, meq/l
anioni = speciile încărcate negativ în soluţie, eq/l sau meq/l
Echivalent greutate a unui compus este definit astfel:
Echivalent greutate, g/eq= greutatea moleculară, g/Z (2-4)
unde Z= (1) valoarea absolută a sarcinii ionului, (2) numărul de ioni H+ sau OH- cu care o specie poate
reacţiona sau produce într-o reacţie acid-bază, sau (3) valoarea absolută a schimbării în valenţă produsă într-
o reacţie de oxidare-reducere (Sawyer ş.a., 1994).
Ecuaţia (2-3) poate fi folosită pentru verificarea acurateţei analizelor chimice prin luarea în calcul a
diferenţei procentuale definită cum urmează (Metodele Standard, 1998):
  cationi   anioni 
Diferenţa procentuală = 100    (2-5)
  cationi   anioni 
 
Criteriile de acceptanţă sunt date mai jos
∑anioni, meq/l Diferenţa acceptabilă
0-3,0 ±0,2 meq/l
3,0-10,0 ±2%
10-800 5%
Aplicarea Ecuaţiilor (2-3) şi (2-5) este ilustrată în Exemplul 2-2.
Exemplul 2.2 Verificarea preciziei măsurătorilor analitice Următoarele analize au fost completate pentru
un efluent filtrat, de la o staţie de tratare a apei uzate cu aerare prelungită, care trebuie să fie folosit pentru udarea unui
spaţiu verde. Se verifică acurateţea analizelor să se determine dacă analizele sunt suficient de precise, bazat pe criteriile
date mai sus.
Cationi Conc., mg/l Anioni Conc., mg/l
2+ -
Ca 82,2 HCO3 220,0
Mg2+ 17,9 SO42- 98,3
Na+ 46,4 Cl- 78,0
K+ 15,5 NO3- 25,6
Soluţie
1.Se prepară o balanţă cation-anion

27
 Cationi Conc., mg/l Mg/meqa Meq/l Anioni Conc., mg/l Mg/meqa Meq/l
2+ b
Ca 82,2 20,04 4,10 HCO3- 220,0 61,02 3,61
Mg2+ 17,9 12,15 1,47 SO42- 98,3 48,03 2,05
Na+ 46,4 23,00 2,02 -
Cl 78,0 35,45 2,20
K+ 15,5 39,10 0,40 NO3- 25,6 62,01 0,41
∑cationi 7,99 ∑anioni 8,27
a
Greutatea echivalentă = greutatea moleculară în grame/Z
b
Pentru calciu, gr.eq =40,08/2=20,04 g/eq sau 20,04 mg/meq
2.Se verifică acurateţea balanţei cation-anion folosind Ec.(2-5).
  cationi   anioni 
Diferenţa procentuală = 100   
  cationi   anioni 
 
 7,99  8,27 
Diferenţa procentuală = 100    =-1,72%
 7,99  8,27 
Pentru o concentraţia totală a anionilor între 3 şi 10 meq/l, diferenţa acceptabilă trebuie să fie egală cu sau mai
mică decât 2% (vezi tabelul dat mai sus); astfel, analiza este de acurateţe suficientă.
Comentariu Dacă balanţa cation-anion nu este de acurateţe suficientă, problema poate fi analitică sau poate fi
pierdut un constituent de concentraţie însemnată.
Echilibrul chimic. O reacţie chimică reversibilă în care reactanţii A şi B se combină ca să producă
produsul C şi respectiv D poate fi scrisă astfel:
aA+bB↔cC+dD (2-6)
unde coeficienţii stoichiometrici a, b, c şi d corespund cu numărul de moli ai constituenţilor A, B, C
şi respectiv D. Stoichiometria reacţiei se referă la definiţia cantităţilor compuşilor chimic implicaţi într-o
reacţie (exemplu a de A, b de B, etc.). Când speciile chimice intră într-o reacţie de echilibru, cum e guvernată
de legea conservării masei, valoarea numerică a raportului produşilor deasupra reactanţilor este cunoscut ca
constanta de echilibru K şi este scrisă ca:
C c Dd K (2-7)
Aa Bb
Pentru o reacţie dată, valoarea constantei de echilibru se va schimba cu temperatura şi tăria ionică a
soluţiei. Trebuie deasemenea de notat că în Ec.(2-7) s-a presupus că această activitate a ionilor individuali
este egală cu 1.
Sunt folosite paranteze în Ec.(2-7) pentru a arăta concentraţiile molare. Folosirea concentraţiilor
molale (vezi Tabelul 2-3) este mai corectă teoretic, dar pentru soluţii diluate întâlnite în aplicaţiile apei uzate
sunt folosite concentraţiile molare. Concentraţiile molare trebuie să fie folosite pentru soluţiile saramură şi
apa de mare. Pentru a lua în calcul condiţiile neideale întâlnite datorită interacţiunilor ion-ion, un nou termen
de concentraţie numit „ activitate” este folosit. Activitatea unui ion este definită cum urmează:
ai   Ci  (2-8)
unde ai= activitatea ionului i, mol/l
γ= coeficientul de activitate pentru ionul i
Ci= concentraţia ionului i în soluţie, mol/l
Dacă Ec.(2-7) este scrisă în termeni de activitate şi coeficienţi de activitate mai curând decât ca
concentraţii, expresia rezultată este
aC c aD d   C C c  D Dd K (2-9)
a A a aB b  A Aa  B Bb
Coeficientul de activitate. Coeficientul de activitate poate fi estimat folosind următoarea expresie,
furnizată din teoria Debye-Huckel, şi cunoscută ca aproximaţia Guntelberg [vezi Snoeyink şi Jenkins (1998);
McMurry şi Fay (1998) pentru discuţie].

28
 0,5Z i 
2
I
logγ=  (2-10)
1 I
unde Zi= sarcina pe speciile ionice i
I= tăria ionică
Relaţia de mai sus este valabilă pentru soluţii cu o tărie ionică care nu depăşeşte 0,1 M. Vor fi găsite
în literatură un număr de alte relaţii similare incluzând acelea propuse de Davies (1962). Ecuaţia propusă de
Davies, care poate fi folosită pentru tării ionice mai ridicate (>0,1 M), este în esenţă aceeaşi cu Ec.(2-10) cu
excepţia că este scăzut un factor de 0,3 I din partea dreaptă a Ec.(2-10). Ecuaţia Davies este folosită în tema
de acasă problema 2-3. Calculul coeficientului de activitate este ilustrat în Exemplul 2-3 urmând discuţiei
asupra tăriei ionice şi solubilităţii.
Tăria ionică. Tăria ionică a unei soluţii este o măsură a concentraţiei constituenţilor chimic
dizolvaţi. Tăria ionică a unei soluţii poate fi estimată folosind expresia următoare:
1
I
2
 Ci Z i2 (2-11)

unde I= tăria ionică

Ci= concentraţia ionului i în soluţie, mol/l
Zi= numărul valenţei (sau oxidarea) a speciile ionice i [vezi Ec.(2-4)]
Tăria ionică poate deasemenea fi estimată bazat pe concentraţia solidelor dizolvate totale folosind
expresia următoare.
I=2,5 ×10-5×TDS (2-12)
3
unde TDS= solide dizolvate totale, mg/l sau g/m
Ecuaţia (2-12) este adesea folosită pentru estimarea tăriei ionice a apei uzate în aplicaţiile de
reîncărcare a apei freatice (vezi Cap.13).
Produsul de solubilitate. Constanta de echilibru pentru o reacţie implicând un precipitat şi ionii săi
constituenţi este cunoscută ca produsul de solubilitate. De exemplu, reacţia pentru carbonatul de calciu
(CaCO3) este
CaCO3 ↔ Ca2+ + CO32- (2-13)
Fiindcă activitatea fazei solide este obişnuit luată ca 1, produsul de solubilitate este scris astfel:
Ca CO   K
2 2
3 sp (2-14)

unde Ksp= constanta produsului de solubilitate.

Este important de notat că valoarea constantei de echilibru se va schimba cu temperatura soluţiei.
Scrisă în termeni de coeficienţi de activitate, Ec.(2-14) devine
 Ca Ca 2  CO CO32   K sp
2 2
3
(2-15)

Aplicarea Ec(2-15) este ilustrată în Exemplul 2-3.

Exemplul 2-3 Determinarea coeficienţilor de activitate şi solubilitatea carbonatului de calciu Să se
determine coeficienţii de activitate pentru ionii mono şi divalenţi în apa uzată dată în Exemplul 2-2. Folosind valoarea
coeficientului de activitate pentru un ion divalent, estimaţi concentraţia de echilibru a calciului în soluţie necesară
pentru a satisface produsul de solubilitate a carbonatului de calciu (CaCO3) la 25oC. Valoarea constantei produsului de
solubilitate Ksp la 25oC este 5 × 10-9.
Soluţie
1.Se determină tăria ionică a apei uzate folosind Ec.(2-11).
a.Se prepară un tabel de calcul pentru a determina termenul încumării în Ec.(2-10) folosind datele din
Exemplul 2-2.

Ionul Conc.C, mg/l C×103, mol/l Z2 CZ2×103

Ca2+ 82,2 2,051 4 8,404
Mg2+ 17,9 0,736 4 2,944

29
 Na+ 46,4 2,017 1 2,017
K+ 15,5 0,396 1 0,397
HCO3- 220,0 3,607 1 3,607
2-
SO4 98,3 1,024 4 4,096
Cl- 78,0 2,200 1 2,200
NO3- 25,6 0,413 1 0,413
Suma 23,876
b.Se determină tăria ionică pentru concentraţia C.

I
1
2

1
 
Ci Z i2  23,876  10 3 =11,938 ×10-3
2
2.Se determină coeficienţii de activitate pentru Ca2+şi CO32-. Fiindcă ambele specii au o valenţă (sarcină) de 2,
activitatea fiecăruia va fi aceeaşi.
a.Pentru ionii monovalenţi
0,5Z i  I 0,5(1) 2 11,938  10 3
2
logγ=   =0,0492
1 I 1  11,938  10 3
γ=0,893
b.Pentru ionii divalenţi
0,5Z i  I 0,5(2) 2 11,938  10 3
2
logγ=   =-0,1968
1 I 1  11,938  10 3
γ=0,636
3.Se determină solubilitatea minimă a calciului folosind Ec.(2-15).
a.Fiindcă concentraţiile molare a ionilor calciu şi carbonat sunt aceeaşi, Ec.(2-15) poate fi scrisă cum
urmează:
γ2[C]2=Ksp
b.Se rezolvă pentru concentraţia C.
K sp 5 10 9
C  =11,1 ×10-5 mol/l
2 (0,636) 2
c.Se converteşte concentraţia molară a carbonatului de calciu la mg/l.
Ca=11,1 × 10-5 mol/l ×40.000 mg/mol =4,45 mg/l
Comentariu Valoarea calculată reprezintă concentraţia minimă de calciu care va fi cerută în soluţie ca să fie în
echilibru cu carbonatul de calciu solid.

2-3 CARACTERISTICELE FIZICE

Cea mai importantă caracteristică fizică a apei uzate este conţinutul ei total de solide, care este
compus din materia plutitoare, materia sedimentabilă, materia coloidală şi materia în soluţie (dizolvată). Alte
caracteristici fizice importante includ distribuţia mărimii particulelor; turbiditatea; culoarea; transmitanţa;
temperatura; conductivitatea; şi densitatea, greutatea specifică. Mirosul, uneori considerat un factor fizic,
este luat în considerare în următoarea secţiune.
Solidele
Apa uzată conţine o varietate de materiale solide variind de la zdrenţe la materialul coloidal. În
caracterizarea apei uzate, materialele grosiere sunt obişnuit îndepărtate înainte ca proba să fie analizată
pentru solide. Clasificările variate a solidelor sunt identificate în Tabelul 2-4. Interrelaţia dintre diferitele
fracţiuni de solide găsite în apa uzată este ilustrată grafic în Fig.2-3.
Testul standard pentru solidele sedimentabile constă în plasarea unei probe de apă uzată într-un con
Imhoff de 1 litru (vezi Fig.2-5) şi notarea volumului de solide în milimetrii care sedimentează după o
perioadă specifică de timp (1 h). Tipic, circa 60% din solidele în suspensie dintr-o apă uzată orăşenească sunt
sedimentabile. Solidele totale (TS) sunt obţinute prin evaporarea unei probe de apă uzată la uscare şi
măsurarea masei de reziduu. Cum se arată în Fig.2-3, este folosit o treaptă de filtrare pentru a separa solidele
în suspensie totale (TSS) de solidele dizolvate totale (TDS). Aparatul folosit pentru determinarea TSS este
arătat în Fig.2-4. Principalele tipuri de materiale care compun solidele filtrabile şi nefiltrabile în apa uzată şi
domeniul lor de mărime aproximativ sunt arătate în Fig.2-6.

30
Figura 2-3
Interrelaţiile
solidelor găsite
în apă şi apă
uzată. În cea mai
multă literatură
asupra calităţii
apei, solidele ce
trec prin filtru
sunt numite
solide dizolvate.
(Tchobanoglous
şi Schroeder,
1985).

Figura 2-4
Aparat folosit
pentru
determinarea
solidelor totale
în suspensie.
După ce proba
de apă uzată a
fost filtrată,
hârtia de filtru
precântărită este
plasată pe o
farfurie de
aluminiu pentru
uscare înainte de
cântărire.

Solide în suspensie totale. Fiindcă a folosit un filtru pentru a separa TSS de TDS, testul TSS este
întrucâtva arbitrar, depinzând de mărimea porilor hârtiei de filtru folosită pentru testul TSS (vezi Fig.2-7).
Va fi măsurat mai mult TSS dacă mărimea porilor filtrului folosit se reduce. Astfel, este important de notat
mărimea porilor hârtiei de filtru utilizate, când se compară valori raportate ale TSS. Este deasemenea
important de notat că testul TSS însuşi nu are o semnificaţie fundamentală. Motivele principale pentru care
testul duce lipsă de o bază fundamentală sunt cum urmează. Întâi, valorile măsurate ale TSS sunt dependente
de tipul şi mărimea porilor hârtiei de filtru folosite în analize. În al doilea rând, depinzând de mărimea probei
utilizate pentru determinarea TSS, se poate produce autofiltrarea, unde solidele în suspensie care au fost deja
interceptate de filtru servesc deasemenea ca un filtru. Autofiltrarea va cauza o creştere aparentă în valoarea
TSS măsurată deasupra valorii reale. În al treilea rând, depinzând de caracteristicele materiei particulate,
particulele mici pot fi îndepărtate prin adsorbţie de materialul deja reţinut de filtru. În al patrulea rând, TSS
este un parametru la grămadă, fiindcă numărul şi distribuţia mărimii particulelor care compun valoarea
măsurată sunt necunoscute. Cu toate acestea rezultatele testului TSS sunt folosite de rutină pentru a evalua
performanţa proceselor de tratament convenţional şi necesităţii de filtrare a efluentului în aplicaţiile de
31
reutilizare. În final, TSS este unul din cele două standarde universal folosite ale efluentului (împreună cu
CBO) după care performanţa staţiilor de tratament este judecată în scopurile controlului regulatoriu. Analiza
datelor de laborator este ilustrată în Exemplul 2-4.
Figura 2-5 Conuri
Imhoff folosite
pentru determinarea
solidelor
sedimentabile în apa
uzată. Solidele care
se acumulează la
baza conului după
60 minute sunt
înregistrate ca mg/l.

Figura 2-6
Micrografii ale două
filtre de laborator
folosite pentru
măsurarea solidelor
în suspensie din apa
uzată. (a) Filtru
membrană de
policarbonat cu o
mărime nominală a
porilor de 1,0 μm şi
(b) un filtru din fibre
de sticlă cu o
mărime nominală a
porilor de 1,2 μm.

Tabelul 2-4 Definiţii pentru solidele găsite în apa uzatăa

Testulb Descrierea
Solide totale (TS) Reziduul rămas după ce o probă de apă uzată a fost evaporată şi uscată la o tempera-
tură specifică (103 la 105oC)
Solide volatile totale (TVS) Acele solide care pot fi volatilizate şi arse afară când TS sunt incinerate (500±50oC)
Solide fixe totale (TFS) Reziduul care rămâne după ce TS sunt incinerate (500±50oC)
Solide în suspensie totale (TSS) Porţiunea din TS reţinută pe un filtru (vezi Fig.2-4) cu o mărime specificată a porilor,
măsurată după ce a fost uscată uscată la o temperatură specifică (105oC). Filtrul folosit
obişnuit pentru determinarea TSS este filtrul de fibră de sticlă Whatman, care are o
mărime specificată a porilor de circa 1,58 μm
Solide în suspensie volatile(VSS) Acele solide care pot fi volatilizate şi arse afară când TSS sunt incinerate (500±50 oC)
Solide în suspensie fixe (FSS) Reziduul care rămâne după ce TSS sunt incinerate (500±50 oC)
Solide dizolvate totale (TDS) Acele solide care trec prin filtru, şi sunt apoi evaporate şi uscate la o temperatură spe-
(TS-TSS) cifică. Trebuie de notat că ce este măsurat ca TDS este compus din solidele coloidale
şi dizolvate. Coloidele sunt obişnuit în domeniul de mărime de la 0,001 la 1 μm
Solide dizolvate volatile (VDS) Acele solide care pot fi volatilizate şi arse afară când TDS sunt incinerate (500±50 oC)
Solide dizolvate fixe totale (FDS) Reziduul care rămâne după ce TDS sunt incinerate (500±50 oC)
Solide sedimentabile Solidele în suspensie, exprimate ca mililitri pe litru, care se vor sedimenta afară din
suspensie într-o perioadă specificată de timp

32
 a
Adaptat după Metodele Standard (1998).
b
Cu excepţia solidelor sedimentabile, toate valorile solidelor sunt exprimate în mg/l.
Solide dizolvate totale. Prin definiţie, solidele conţinute în filtratul care trece printr-un filtru cu o
mărime nominală a porilor de 2,0 μm sau mai mică sunt clasificate ca dizolvate (Metodele Standard, 1998).
Încă este cunoscut că apa uzată conţine o fracţiune ridicate de solide coloidale. Mărimea particulelor
coloidale în apa uzată este tipic în domeniul 0,01 la 1,0 μm. Trebuie de notat că unii cercetători au clasificat
domeniul de mărime pentru particulele coloidale ca variind de la 0,001 la 1,0 μm, alţii de la 0,003 la 1,0 μm.
Domeniul de mărime pentru particulele coloidale avut în vedere în prezentul text este de la 0,01 la 1,0 μm.
Numărul de particule coloidale în apa uzată netratată şi după sedimentarea primară este tipic în domeniul 108
la 1012/ml. Faptul că de rutină distincţia dintre particulele coloidale şi materialul cu adevărat dizolvat nu a
fost făcută a dus la confuzii în analiza performanţei staţiei de tratare şi în proiectarea proceselor de tratament.
Solide fixe şi volatile. Materialul care poate fi volatilizat şi ars afară când este incinerat la 500±50oC
este clasificat ca volatil. În general, solidele volatile (VS) sunt presupuse a fi materie organică, deşi ceva
materie organică nu va arde şi ceva solide anorganice se vor dezintegra la temperaturi ridicate. Solidele fixe
(FS) cuprind reziduul care rămâne după ce o probă a fost incinerată. Astfel, TS, TSS şi TDS sunt cuprinse
atât în solidele fixe cât şi în solidele volatile. Raportul VS la FS este adesea folosit pentru a caracteriza apa
uzată cu referire la cantitatea de materie organică prezentă.
Figura 2-7
Domeniile de
mărime a
contaminanţilor
organici din
apa uzată şi
tehnicile de
separare după
mărime şi
măsurare
folosite pentru
cuantificarea
lor.

Exemplul 2-4 Analiza datelor solidelor Rezultatele următorului test au fost obţinute de la o probă de apă
uzată luată la capătul de intrare a unei staţii de tratare a apei uzate. Toate testele au fost realizate folosind o probă cu
mărimea de 50 ml. Să se determine concentraţia solidelor totale, solidelor volatile totale, solidelor în suspensie,

33
solidelor în suspensie volatile, solidelor dizolvate totale şi solidelor dizolvate volatile totale. Probele folosite pentru
analiza solidelor au fost toate fie evaporate, sau incinerate la greutatea constantă.
Masa tară a farfuriei de evaporare = 53,5433 g
Masa farfuriei de evaporare plus reziduu după evaporarea la 105 oC =53,5794 g
Masa farfuriei de evaporare plus reziduu după incinerarea la 550 oC =53,5625 g
Masa tară a filtrului GF/Whatman după uscare la 105oC =1,5433 g
Masa filtrului GF/Whatman şi reziduului după uscare la 105 oC =1,5554 g
Masa filtrului GF/Whatman şi reziduului după incinerare la 550 oC =1,5476 g
Soluţie
1.Se determină solidele totale.
 masa _ farfuriei _ de   masa _ farfuriei 
  
 evaporare _ plus _ reziduu   de _ evaporare 
TS 
marimea _ probei, litru
[(53,5794  53,5433) g ](103 mg / g )
TS  =722 mg/l
0,050 _ litri
2.Se determină solidele în suspensie totale.
 masa _ farfuriei _ de   masa _ farfuriei _ de _ evaporare
  
 evaporare _ plus _ reziduu   plus _ reziduul _ dupa _ ardere 
TVS 
marimea _ probei, litru
[(53,5794  53,5625) g ](103 mg / g )
TVS  =338 mg/l
0,050 _ litri
3.Se determină solidele în suspensie totale.
 reziduu _ pe _ filtru   tara _ masei _ filtrului 
    
TSS   dupa _ uscare, g   dupa _ uscare, g 
marimea _ probei, litru
[(1,5554  1,5433) g ](103 mg / g )
TSS  =242 mg/l
0,050 _ litri
4.Se determină solidele în suspensie volatile.
 reziduu _ pe _ filtru   reziduu _ pe _ filtru 
    
TS   dupa _ uscare, g   dupa _ ardere, g 
marimea _ probei, litru
[(1,5554  1,5476) g ](103 mg / g )
TS  =156 mg/l
0,050 _ litri
5.Se determină solidele dizolvate totale.
T DS=T S -T SS =7 2 2 -2 4 2 = 4 8 0 mg /l
6.Să se determine solidele dizolvate volatile.
VD S=T V S -V SS =3 3 8 -1 5 6 =1 8 2 mg / l
Distribuţia mărimii particulelor
Cum s-a notat mai sus, TSS este un parametru global. Într-un efort de a înţelege mai mult despre
natura particulelor care compun TSS în apa uzată, este intreprinsă măsurarea mărimii particulelor şi este
efectuată o analiză a distribuţiei mărimii particulelor (Tchobanoglous, 1995). Informaţia despre mărimea
particulelor este de importanţă în evaluarea eficacităţii proceselor de tratament (ca sedimentarea secundară,
filtrarea efluentului şi dezinfecţia efluentului). Fiindcă eficacitatea dezonfecţiei atât cu clor cât şi cu UV este
dependentă de mărimea particulelor, determinarea mărimii particulelor a devenit mai importantă, în special
cu tendinţa spre refolosirea mai mare a efluentului în vestul SUA.
Informaţia asupra mărimii particulelor organice biodegradabile este însemnată dintr-un punct de
vedere a tratamentului, cum rata de conversie biologică a acestor particule este dependentă de mărime (vezi
discuţia în Sect.2-6, care se ocupă de consumul biochimic de oxigen). Metodele care au fost folosite pentru
determinarea mărimii particulelor sunt rezumate în Tabelul 2-5. Cum se arată în Tabelul 2-5, metodele pot fi

34
împărţite în două categorii generale: (1) metode bazate pe observaţie şi măsurători şi (2) metode bazate pe
tehnici de separare şi analiză. Metodele folosite cel mai obişnuit pentru studierea şi cuantificarea particulelor
în apa uzată sunt: (1) filtrarea serială, (2) numărarea electronică a particulelor, şi (3) observaţia directă la
microscop.
Filtrarea serială. În metoda filtrării seriale, o probă de apă uzată este trecută secvenţial printr-o
serie de filtre membrane (vezi Fig.2-8) cu deschideri circulare de diametru cunoscut (tipic 12, 8, 5, 3, 1 şi
0,1μm), şi cantitatea de solide în suspensie reţinută în fiecare filtru este măsurată. Rezultatele tipice pentru o
asemenea măsurătoare sunt arătate în Tabelul 2-6. Ce este interesant de notat în Tabelul 2-6 este cantitatea de
material coloidal găsită între 0,1 şi 1,0 μm. Dacă a fost folosit un filtru de 0,1 μm să se determine TSS pentru
efluentul tratat la Monterey în loc de un filtru cu o mărime nominală a porilor egală sau mai mare de 1,0 μm
(2 μm cum e specificat în Metodele Standard pentru testul TSS), mai mult de 20 mg/l de TSS suplimentar va
fi măsurat. Deşi oarece informaţie este câştigată asupra mărimii şi distribuţiei particulelor în proba de apă
uzată, este câştigată puţină informaţie despre natura particulelor individuale. Această metodă este folositoare
în evaluarea eficacităţii metodelor de tratament ( ca microfiltrarea) pentru îndepărtarea TSS rezidual.
Numărarea electronică a mărimii particulei. În numărarea electronică a mărimii particulei,
particulele în apa uzată sunt numărate prin diluarea unei probe şi apoi trecerea probei diluate printr-un
orificiu calibrat sau prin raze laser. Pe măsură ce particulele trec prin orificiu, conductivitatea fluidului se
schimbă, datorită prezenţei particulei. Schimbarea conductivităţii este corelată cu mărimea unei sfere
echivalente. Într-o manieră similară, pe măsură ce particulele trec printr-o rază laser, ea reduce intensitatea
razei laser din cauza împrăştierii luminii. Intensitatea redusă este corelată cu diametrul particulei. Particulele
care sunt numărate sunt grupate în domenii de mărimi a particulelor (ca 0,5 la 2, 2 la 5, 5 la 20 μm, etc.). În
schimb, fracţiunea de volum corespunzând fiecărui domeniu de mărime a particulei poate fi calculată.
Datele asupra fracţiuni de volum de efluent tipice de la două staţii de tratament cu nămol activat sunt
arătate în Fig.2-9. Cum se arată, datele mărimii particulelor pentru particulele mici sunt aceleaşi pentru
ambele staţii de tratare. Totuşi, datele mărimii particulelor pentru particule mai mari sunt foarte diferite,
datorită în principal proiectării şi exploatării decantoarelor secundare (vezi discuţia în Cap.5 şi 8). Informaţia
asupra mărimii particulelor, precum acelea arătate în Fig.2-9, este folositoare în evaluarea performanţei
facilităţilor de sedimentare secundară, filtrarea efluentului şi potenţialul dezinfecţiei penrtu clor şi radiaţia
ultravioletă.
Tabelul 2-5 Tehnici analitice aplicabile la analiza mărimii particulei a contaminanţilor apei uzatea
Tehnica Domeniul tipic de mărime, μm
Observaţia şi măsurătoarea
Microscopie
Lumină 0,2 –>100
Transmisia de electroni 0,2 –>100
Scanarea cu electroni 0,002-50
Analiza imaginei 0,2 –>100
Numărarea de particule
Diferenţa de conductivitate 0,2 –>100
Împrăşierea echivalentă a luminii 0,005-100
Blocajul luminii 0,2 –>100
Separare şi analiză
Centrifugare 0,08 –>100
Fracţionarea debitului pe teren 0,09 –>100
Cromatografia cu filtrare prin gel >0,0001 –>100
Sedimentarea 0,05 –>100
Filtrarea prin membrană (vezi Cap.11) 0,0001-1
a
Adaptat după Levine ş.a.(1985).
Observaţia microscopică. Particulele în apa uzată pot deasemenea fi enumerate microscopic prin
plasarea unei probe mici într-o cameră de numărare a particulelor şi numărarea particulelor individuale.
Pentru a ajuta la diferenţierea diferitelor tipuri de particule, pot fi folosite diferite tipuri de colorare. În
general, numărarea microscopică a particulelor este nepractică pe bază de rutină, dând numărul de particule

35
pe mililitru de apă uzată. Cu toate acestea, această metodă poate fi folosită ca o evaluare calitativă a naturii şi
mărimii particulelor în apa uzată.
Tabelul 2-6 Date tipice ale distribuţiei solidelor filtrabile şi turbidităţii filtratului în apa uzată tratată (efluent)
obţinute prin filtrarea serială
Locaţia probei şi Total, Turbiditatea Masa reţinută în domeniul de mărime indicat, μm, şi turbiditatea
(data) TSSa iniţială a filtratului trecut prin filtrul cu cea mai mică mărime a porilor
probei, UNT >0,1 >1,0 >3,0 >5,0 >8,0 >12,0
<1,0 <3,0 <5,0 <80 <12,0
Montereyb(12/08/93)
TSS, mg/l 39,9 22,2 3,3 1,8 2,4 1,3 8,9
Turbiditate, UNT 9,0 0,56 3,9 5,2 5,7 6,2 6,7
Montereyb(01/24/94)
TSS, mg/l 38,3 21,3 8,7 4,3 0,8 0,4 2,8
Turbiditate, UNT 10,0 1,4 4,6 6,4 9,8 9,8 9,8
UCDc (8/17/97)
TSS, mg/l 4,67 0,55 0,53 0,24 0,20 0,24 2,91
Turbiditate, UNT 0,58 0,14 0,25 0,35 0,41 0,42 0,50
UCDd (8/17/97)
TSS, mg/l 1,47 0,45 0,33 0,30 0,14 0,10 0,15
Turbiditate, UNT 0,45 0,14 0,31 0,33 0,38 0,40 0,41
a
TSS total reţinut pe un filtru membrană policarbonat cu o mărime a porilor de 0,1 μm.
b
Efluent secundar, Monterey, CA (prin bunăvoinţa lui Jaques, 1994).
c
Efluent secundar, Universitatea din California, Davis, CA
d
Efluent secundar filtrat terţiar, Universitatea din California, Davis, CA

Figura 2-8 Schiţă de

definire a determinării
distribuţiei mărimii
particulelor (după masă)
folosind filtrarea serială
cu filtre de membrană.
(După Crites şi
Tchobanoglous, 1998.)

36
Figura 2-9 Fracţiunea de volum
a mărimii particulelor găsită în
efluentul de la două staţii cu
nămol activat cu decantoare
având adâncimi diferite ale apei
la periferie.

O evaluarea cantitativă a particulelor din apa uzată poate fi obţinută cu un microscop prin mijloacele
unui proces numit imaginarea optică. O probă mică de apă uzată este plasată pe o lamelă de microscop.
Imaginile particulelor din apa uzată sunt colectate cu o videocameră ataşată la microscop şi transmisă la un
computer unde pot fi efectuate diferite măsurători ale particulelor din apa uzată. Tipurile de măsurători care
pot fi obţinute depind de software-ul computerului dar tipic includ diametrul mediu, minim şi maxim, şi
raportul de aspect (raportul lungime la lăţime), circumferinţa, aria de suprafaţă, volumul şi centroidul
diferitelor particule. Imaginarea particulelor reduce mult timpul cerut pentru a măsura diferite caracteristici
ale particulelor din apa uzată, dar costul software-ului şi a echipamentului este adesea prohibitiv pentru
multe laboratoare mici.
Turbiditate
Turbiditatea, o măsură a proprietăţilor de transmisie a luminii în apă, este alt test folosit pentru
indicarea calităţii evacuării de ape uzate şi ape naturale cu referire la materia reziduală coloidală şi în
suspensie. Măsurarea turbidităţii se bazează pe compararea intensităţii luminii împrăştiate de o probă la
lumina împrăştiată a unei suspensii de referinţă în aceleaşi condiţii (Metodele Standard, 1998). Sunt folosite
ca standard principal de referinţă suspensii de formazină. Rezultatele măsurătorilor turbidităţii sunt raportate
ca unităţi nefelometrice de turbiditate (UNT). Materia coloidală va împrăştia sau absorbi lumina şi astfel
împiedică transmiterea sa. Trebuie de notat că prezenţa bulelor de aer în fluid va cauza citiri eronate a
turbidităţii. În general, nu există o relaţie între turbiditate şi concentraţia solidelor totale în suspensie în apa
uzată netratată. Există, totuşi, o relaţie rezonabilă între turbiditate şi solidele totale în suspensie pentru
efluentul secundar sedimentat şi filtrat din procesul cu nămolul activat. Forma generală a relaţiei este cum
urmează:
TSS, mg/l ≈ (TSSf)(T) (2-16)
unde TSS = solidele totale în suspensie, mg/l
TSSf = factor folosit pentru a converti citirile turbidităţii la solidele totale în suspensie
T = turbiditatea, UNT
Valoarea specifică a factorului de conversie va varia cu fiecare staţie de tratare, depinzând în
principal de exploatarea procesului de tratament biologic. Factorii de conversie pentru efluentul secundar
sedimentat şi pentru efluentul secundar cu un filtru adânc cu mediu granular vor varia tipic de la 2,3 la 2,4 şi
respectiv 1,3 la 1,6.
Una din problemele cu măsurarea turbidităţii (în special valori mici în efluentul filtrat) este gradul
ridicat de variabilitate observat, depinzând de sursa de lumină ( lumina incandescentă versus lumina emisă
de diode) şi de metoda de măsurare (lumina reflectată versurs lumina transmisă). Altă problemă adesea
întâlnită sunt proprietăţile de absorbţie a luminii de către materialul în suspensie. De exemplu, turbiditatea
unei soluţii de lampă neagră va fi în esenţă egală cu zero. Ca un rezultat, este aproape imposibil de comparat
valorile turbidităţii raportate în literatură. Totuşi, citirile turbidităţii la o facilitate dată pot fi folosite pentru
controlul procesului. Unele turbidimetre on-line folosite să monitorizeze performanţa unităţilor de
microfiltrare sunt afectate de aerul folosit să cureţe membranele.
37
 Culoare
Istoric, termenul „condiţie” a fost folosit împreună cu compoziţia şi concentraţia pentru a descrie apa
uzată. Condiţia se referă la vârsta apei uzate, care este determinată calitativ de culoarea şi mirosul său. Apa
uzată proaspătă este obişnuit de culoare maro-cenuşie deschisă. Totuşi, pe măsură ce timpul de călătorie în
sistemul de colectare creşte, şi se dezvoltă mai mult condiţiile anaerobe, culoarea apei uzate se schimbă
secvenţial din cenuşie în cenuşie întunecată şi în final în neagră. Când culoarea apei uzate este neagră, apa
uzată este adesea descrisă ca septică. Unele ape uzate industriale pot deasemenea să adauge culoare apei
uzate menajere. În cele mai multe cazuri, culorile cenuşie, cenuşie întunecată şi neagră ale apei uzate se
datorează formării sulfurilor metalice, care se formează pe măsură ce sulfura produsă în condiţii anaerobe
reacţionează cu metalele din apa uzată.
Absorbţie/transmitanţă
Absorbanţa unei soluţii este o măsură a cantităţii de lumină, de o lungime de undă specificată, care
este absorbită de către constituenţii dintr-o soluţie. Absorbanţa, măsurată folosind un spectrofotometru şi o
lungime de trecere fixată (obişnuit 1,0 cm), este dată de următoarea relaţie:
I 
A  log o  (2-17)
 I 
unde A = absorbanţa, unităţi de absorbanţă/cm, u.a./cm
Io = citirea iniţială a detectorului pentru alb (ex., apă distilată) după trecerea printr-o soluţie de
adâncime cunoscută
I = citirea finală a detectorului după trecerea printr-o soluţie conţinând constituenţii de interes
Absorbanţa este măsurată cu un spectrofotometru folosind o lungime de undă specifică, tipic 254
nm. Valorile tipice ale absorbanţei pentru diferite ape uzate la 254 nm sunt:
1.Primar = 0,5 la 0,8/cm
2.Secundar = 0,3 la 0,5/cm
3.Secundar nitrificat = 0,25 la 0,45/cm
4.Secundar filtrat = 0,02 la 0,40/cm
5.Efluent de la microfiltare = 0,15 la 0,3/cm
6.Efluent de la osmoză inversă = 0,05 la 0,2/cm
Transmitanţa într-o soluţie este definită ca
 Io 
Transmitanţă, T,%=   100 (2-18)
 I 
Astfel, transmitanţa poate deasemenea fi provenită din măsurătorile absorbţiei folosind următoarea
relaţie:
T  10 ( a.u. / cm) (2-19)
Termenul transmitanţă procentuală, comun folosit în literatură, este
T ,%  10( a.u. / cm)  100 (2-20)
Valorile extreme ale A şi T sunt (Delahay, 1957)
Pentru o soluţie perfect transparentă A =0, T =1
Pentru o soluţie perfect opacă A → ∞, T =0
Valorile tipice ale transmitanţei pentru apa uzată tratată de la mai multe staţii de tratare biologică cu
nămol activat şi două sisteme de lagune sunt prezentate în Fig.2-10. Transmitanţa procentuală este afectată
de toate substanţele din apa uzată care pot absorbi sau împrăştia lumina. Transmitanţa nefiltrată şi filtrată
sunt măsurate în apa uzată în conexiune cu evaluarea şi proiectarea sistemelor de dezinfecţie UV.
Caracteristicile principale ale apei uzate care afectează transmitanţa procentuală includ compuşii
anorganici selectaţi (ca cuprul, fierul, etc.), compuşii organici (ca vopsele organice, substanţe humice şi
compuşi ciclici conjugaţi precum benzenul şi toluenul) şi TSS. Din compuşii anorganici care afectează
transmitanţa, fierul este considerat ca fiind cel mai important cu referire la absorbanţa UV fiindcă fierul
dizolvat poate absorbi lumina UV direct şi fiindcă fierul va fi absorbit pe solidele în suspensie, agregatele de

38
bacterii, şi alţi compuşi organici. Fierul sorbit poate împiedica lumina UV să penetreze particulele şi să
inactiveze organismele care pot fi încrustate în particule. Când sunt adăugate săruri de fier în procesul de
tratare, controlul dozajului este extrem de important când trebuie folosită dezinfecţia cu UV. Constituenţii
organici, identificaţi ca fiind absorbanţi ai luminii UV, sunt compuşi cu şase catomi de carbon conjugaţi sau
cu cinci sau şase inele membre conjugate. Reducerea transmitanţei observate în timpul evenimentelor de
furtuni este adesea atribuită prezenţei substanţelor humice din debitele de apă de ploaie.
Figura 2-10 Transmitanţa
măsurată la diferite
lungimi de undă pentru
efluenţi de nămol activat şi
efluenţi de lagună.

Temperatura
Temperatura apei uzate este obişnuit mai ridicată decât aceea a sursei locale de apă, din cauza
adăugării de apă caldă de la gospodării şi activităţile industriale. Pe măsură ce căldura specifică a apei este
mult mai mare decât a aerului, temperaturile observate ale apei uzate sunt mai ridicate decât temperaturile
locale ale aerului în timpul celei mai mari perioade a anului şi sunt mai joase doar în timpul lunilor celor mai
călduroase de vară. Depinzând de locaţia geografică, temperatura media anuală în SUA variază dela 3 la
27oC; 15,6oC este o valoare reprezentativă. Au fost raportate temperaturi ridicate de 30 la 35oC în Africa şi
Orientul Mijlociu. Variaţia care poate fi aşteptată în temperaturile apei uzate influente sunt prezentate în
Fig.2-11. Depinzând de locaţia şi perioada anului, temperaturile efluentului pot fi fie mai ridicate sau mai
scăzute decât valorile corespunzătoare influentului.
Efectele temperaturii. Temperatura apei este un parametru foarte important datorită efectului său
asupra reacţiilor chimice şi vitezelor de reacţie, vieţii acvatice şi potrivirii apei pentru folosiri benefice.
Temperatura crescută, de exemplu, poate cauza o schimbare în speciile de peşte care pot exista în corpurile
de apă receptoare. Stabilimentele industriale care folosesc apă de suprafaţă în scopuri de apă de răcire sunt
preocupate în particular de temperatura apei preluate.
Figura 2-11 Variaţii
tipice în
temperaturiile lunare
a apei uzate.

În plus, oxigenul este mai puţin solubil în apa caldă decât în apa rece. Creşterea vitezei reacţiilor
chimice care acompaniază o creştere a temperaturii, combinată cu o scădere a cantităţii de oxigen prezent în
apele de suprafaţă, poate adesea cauza o epuizare serioasă a concentraţiilor de oxigen dizolvat în lunile de

39
vară. Când sunt descărcate cantităţi semnificative de apă încălzită în apele naturale receptoare, aceste efecte
sunt amplificate. Trebuie de asemenea de realizat că o schimbare bruscă în temperatură poate avea ca rezultat
o rată ridicată de mortalitate a vieţii acvatice. Mai mult, temperaturi anormal de ridicate pot grăbi dezvoltarea
plantelor acvatice nedorite şi a fungilor apei uzate.
Temperaturile optime pentru activitatea biologică. Temperaturile optime pentru activitatea
bacteriană sunt în domeniul de la 25 la 35oC. Digestia aerobă şi nitrificarea se opresc când temperaturile se
ridică la 50oC. Când temperatura scade la circa 15oC, bacteriile producătoare de metan devin foarte inactive,
şi la circa 2oC bacteriile nitrificatoare autotrofe practic încetează să funcţioneze. La 2oC, chiar bacteriile
chimioheterotrofe acţionând asupra materialului carbonic devin în esenţă dorminde. Efectele temperaturii
asupra performanţei proceselor biologice de tratament sunt avute în vedere într-un detaliu mai mare în Cap.7
şi 8.
Estimarea efectelor temperaturii asupra vitezelor de reacţie. Constantele de echilibru,
constantele produsului solubilităţii şi constantele vitezei specifice de reacţie sunt toate dependente de
temperatură. Dependenţa de temperatură a ratei şi constantelor de echilibru pot fi estimate folosind relaţia
van’t Hoff-Arrhenius.
d (ln k ) E
 (2-21)
dT RT 2
unde k = constanta ratei de reacţie
T = temperatura, K=273,15+ oC
E = o constantă caracteristică reacţiei (ca energia de activare), J/mol
R = constanta gazului ideal, 8,314 J/mol·K (1,99 cal/mol·K)
Integrarea Ec.(2-21) între limitele T1 şi T2 dă
k 2 E (T2  T1 ) E
ln   (T2  T1 ) (2-22)
k1 RT1T2 RT1T2
Cu k1 cunoscut pentru o temperatură dată şi cu E cunoscut, k2 poate fi estimat folosind Ec.(2-22).
Energia de activare E poate fi calculată prin determinarea valorilor k la două temperaturi diferite. Aplicarea
relaţiei de temperatură van’t Hoff-Arrhenius se va repeta prin acesta şi prin următoarele capitole.
Fiindcă cele mai multe operaţii şi procese de tratament a apelor uzate sunt realizate la sau aproape de
temperatura ambientală, cantitatea E/(RT1T2) în Ec.(2-22) poate fi presupusă a fi o constantă pentru toate
scopurile practice. Dacă valoarea cantităţii E/(RT1T2) este desemnată prin C, atunci Ec.(2-22) poate fi rescrisă
ca
k2
ln  C (T2  T1 ) (2-23)
k1
k2
 e C (T2 T1 ) (2-24)
k1
Înlocuind eC în Ec.(2-23) cu un coeficient de temperatură θ produce
k2
  (T2 T1 ) (2-25)
k1
care este folosită mai obişnuit în ingineria mediului pentru a ajusta valoarea constantei rate operative
pentru a reflecta efectul temperaturii. O formă alternativă a ecuaţiei de corecţie pentru temperatură poate fi
obţinută prin expandarea Ec.(2-21) ca o serie şi păstrând doar primii doi termeni. Trebuie de notat, totuşi, că
deşi valoarea lui θ s-a presupus a fi constantă, ea va varia adesea considerabil cu temperatura. De aceea,
trebuie să fie avutăgrijă în alegerea valorilor corespunzătoare pentru θ în domenii diferite de temperatură.
Valorile tipice pentru diferite operaţii şi procese pentru diferite domenii de temperatură sunt date, unde sunt
disponibile, în secţiunile în care sunt discutate topici individuale.
Conductivitate
Conductivitatea electrică (EC) a unei ape este o măsură a abilităţii unei soluţii de a conduce un
curent electric. Fiindcă curentul electric este transportat de către ioni într-o soluţie, conductivitatea creşte pe
măsură ce concentraţia ionilor creşte. În efect, valoarea EC măsurată este folosită ca o măsură surogat a
concentraţiei solidelor dizolvate totale (TDS). În prezent, EC a unei ape este unul din parametrii importanţi

40
folosiţi să determine potrivirea apei pentru irigaţie. Salinitatea apei uzate tratate ce trebuie folosită pentru
irigaţie este estimată prin măsurarea conductivităţii sale electrice.
Conductivitatea electrică în unităţi SI este exprimată ca milisiemens pe metru (mS/m) şi în
micromhos pe centimetru (μmho/cm) în unităţi U.S. Trebuie de notat că 1 mS/m este echivalent cu 10
μmho/cm. Ecuaţia (2-26) poate fi folosită pentru a estima TDS a unei probe de apă bazat pe valoarea EC
măsurate (Metodele Standard, 1998).
TDS (mg/l) EC (dS/m sau μmho/cm) × (0,55-0,70) (2-26)
Relaţia de mai sus nu se aplică necesar la apa uzată brută sau ape uzate industrial puternic încărcate.
Relaţia de mai sus poate deasemenea fi folosită pentru a verifica acceptabilitatea analizelor chimic (vezi
Metodele Standard, 1998).
Conductivitatea electrică poate fi folosită deasemenea să estimeze tăria ionică a unei soluţii folosind
următoarea relaţie (Russell, 1976):
I = 1,6 × 10-5 × EC (dS/m sau μmho/cm) (2-27)
Ecuaţia (2-26) este folosită să estimeze tăria ionică a apei uzate tratate în aplicaţiile de reîncărcare a
apei freatice (vezi Cap.13).
Densitate, greutate specifică şi greutate specifică
Densitatea apei uzate ρw este definită ca masa sa pe unitatea de volum exprimată ca g/l sau kg/m3 în
unităţi SI. Densitatea este o caracteristică fizică importantă a apei uzate din cauza potenţialului formării
curenţilor de densitate în bazinele de sedimentare, bazinele de contact cu clorul şi alte unităţi de tratament.
Densitatea apei uzate menajere, care nu conţine cantităţi semnificative de reziduuri industriale, este esenţial
aceeaşi cu a apei la aceeaşi temperatură (vezi Anexa A).
În unele cazuri este folosită greutatea specifică a apei uzate sw în locul densităţii. Greutatea specifică
este definită ca
w
sw  (2-28)
o
unde ρw = densitatea apei uzate
ρo = densitatea apei
Ambele densitatea şi greutatea specifică a apei uzate sunt dependente de temeratură şi vor varia cu
concentraţia siolidelor totale în apa uzată.
Greutatea specifică a unui fluid γ este greutatea sa pe unitatea de volum. În unităţi SI greutatea
specifică este exprimată ca kN/m3. Relaţia dintre γ, ρ şi acceleraţia gravitaţională g este γ = ρg. La
temperatura normală γ este aproximativ 9,81 kN/m3. Valorile pentru ambele densitate şi greutate specifică ca
o funcţie de temperatură în unităţi SI sunt date în Anexa C.
2-4 CONSTITUENŢII ANORGANICI NEMETALICI
Constituenţii chimici ai apei uzate obişnuit sunt clasificaţi ca anorganici şi organici. Constituenţii
chimici anorganici de îngrijorare includ nutrienţii, constituenţii nemetalici, metalele şi gazele. Constituenţii
organici de îngrijorare în apa uzată sunt clasificaţi ca agregaţi şi individuali. Constituenţii organici agregaţi
sunt compuşi dintr-un număr de compuşi individuali care nu pot fi distinşi separat. Atât constituenţii organici
agregaţi cât şi individuali au o însemnătate mare în tratamentul, evacuarea şi reutilizarea apei uzate.
Constituenţii organici agregaţi şi compuşii organici individuali sunt consideraţi în Sect.2-6 şi respectiv, 2-7.
Constituenţii chimici anorganici nemetalici sunt consideraţi în această secţiune. Constituenţii metalici sunt
consideraţi în Sec.2-5.
Sursele constituenţilor anorganici nemetalici şi metalici în apa uzată provin din nivelele de fundal ale
sursei de apă şi din adăugările rezultate din folosirea menajeră, din adăugarea de ape puternic mineralizate
din puţurile private şi apa freatică, şi din folosirea industrială. Ocazional, apa adăugată de la puţurile private
şi infiltraţia din apa freatică (din cauza calităţii sale ridicate) servesc să dilueze concentraţiile minerale în apa
uzată. Fiindcă concentraţiile diferiţilor constituenţi anorganici pot afecta masiv folosirile benefice ale apelor,
constituenţii din fiecare apă uzată trebuie să fie consideraţi separat. Constituenţii anorganici nemetalici
consideraţi în această secţiune includ pH-ul, azotul, forforul, alcalinitatea, clorurile, sulful, alţi constituenţi
anorganici, gazele şi mirosurile. Fiindcă concentraţiile speciilor celor mai mulţi constitunţi chimici sunt
dependente de concentraţia ionului de hidrogen în soluţie, pH-ul este avut în vedere primul în următoarea
discuţie.

41
 pH-ul
Concentraţia ionului hidrogen este un parametru important de calitate a atât apelor cât şi apelor
uzate. Mijloacele obişnuite de exprimare a concentraţiei ionului hidrogen este pH-ul, care este definit ca
logaritmul negativ al concentraţiei ionului hidrogen.
pH= -log10[H+] (2-29)
Domeniul de concentraţii potrivit pentru existenţa celor mai multe forme de viaţă biologică este
foarte strânt şi critic (tipic 6 la 9). Apa uzată cu o concentraţie extremă a ionului hidrogen este dificil de tratat
prin mijloace biologice, şi dacă concentraţia nu este modificată înaintea evacuării, efluentul de apă uzată
poate altera concentraţia în apele naturale. Pentru efluenţii trataţi descărcaţi în mediu domeniul permis al pH-
ului obişnuit variază de la 6,5 la 8,5.
Concentraţia ionului hidrogen în apă este conectată strâns de extinderea la care moleculele de apă se
disociază. Apa se va disocia în ioni hidrogen şi hidroxil cum urmează:
H2O↔H+ + OH- (2-30)
Aplicând legea conservării masei [Ec.(2-7) la Ec.(2-30)] se produce
[ H  ][OH  ]
K (2-31)
H 2O
Unde parantezele indică concentraţiile constituenţilor în moli pe litru. Fiindcă concentraţia apei într-
un sistem apos diluat este esenţial constantă, această concentraţie poate fi încorporată într-o constantă de
echilibru K pentru a da
[H+][OH-]=K (2-32)
Kw este cunoscut ca constanta de ionizare sau produsul ionic al apei şi este aproximativ egal cu 1×
10-14 la o temperatură de 25oC. Ecuaţia (2-32) poate fi folosită să se calculeze concentraţia ionului hidroxil
unde concentraţia ionului hidrogen este cunoscută, şi vice versa.
Cu pOH, care este definit ca logaritmul negativ al concentraţiei ionului hidroxil, se poate vedea din
Ec.(2-32) că, pentru apa la 25oC,
pH + pOH=14 (2-33)
pH-ul unui sistem apos tipic este măsurat cu un pH-metru (vezi Fig.2-12). Diferite hârtii de pH şi
soluţii indicator care-şi schmbă culoarea la valori pH definite sunt deasemenea folosite. pH-ul este
determinat prin compararea culorii hârtiei sau soluţiei cu o serie de standarde de culoare.
Figura 2-12 Aparat de măsură
folosit tipic pentru măsurarea
pH-ului şi concentraţiilor ionilor
specifici.

Clorurile
Clorura este un constituent problemă în apa uzată şi poate avea impact asupra aplicaţiilor de
reutilizare finală a apei uzate tratae. Clorurile în apa naturală rezultă din scurgerea din rocile şi solurile ce
conţin cloruri cu care apa poate veni în contact, şi în zonele costiere din intruziunea apei de mare. În plus,
apele uzate agricole, industriale şi menajere descărcate în apele de suprafaţă sunt o sursă de cloruri.
Excreţiile umane, de exemplu, conţin circa 6 g de cloruri pe persoană şi zi. În zonele unde duritatea
apei este ridicată, dedurizatorii de apă de tipul cu regenerare casnici vor adăuga deasemenea mari cantităţi de

42
cloruri. Fiindcă metodele convenţionale de tratarea reziduurilor nu îndepărtează clorurile într-o măsură
însemnată, concentraţii de cloruri mai ridicate decât cele uzuale pot fi luate ca o indicaţie că un corp de apă
este folosit pentru descărcarea reziduurilor. Infiltraţia apei freatice în canalele adiacente apei de mare este
deasemenea o sursă potenţială de cloruri ridicate la fel ca şi de sulfaţi.
Alcalinitatea
Alcalinitatea în apa uzată rezultă din prezenţa hidroxizilor [OH-], carbonaţilor [CO32-], şi
bicarbonaţilor [HCO3-] elementelor precum calciu, magneziu, sodiu, potasiu şi amoniu. Din acestea,
bicarbonaţii de calciu şi magneziu sunt cei mai obişnuiţi. Boraţii, silicaţii, fosfaţii şi compuşi similari pot
deasemenea contribui la alcalinitate. Alcalinitatea în apa uzată ajută la rezistenţa contra schimbărilor pH-ului
cauzate de adăugarea de acizi. Apa uzată este normal alcalină, primind alcalinitatea sa de la sursa de apă, apa
freatică, şi materialele adăugate în timpul folosirii menajere. Concentraţia de alcalinitate în apa uzată este
importantă unde trebuie să fie folosit tratamentul chimic şi biologic (vezi Cap.6 şi respectiv, 7), în
îndepărtarea biologică a nutrienţilor (vezi Cap.8), şi unde amoniacul este îndepărtat prin striparea cu aer
(vezi Cap.11).
Alcalinitatea este determinată prin titrarea contra un acid standard; rezultatele sunt exprimate în
termeni de carbonat de calciu, mg/l ca CaCO3. Pentru cele mai multe scopuri practice, alcalinitatea poate fi
definită în termen de cantităţi molare, ca
Alc, eq/m3=meq/l=[HCO3-] + 2[CO32-] + [OH-] - [H+] (2-34)
Expresia corespunzătoare în termen de echivalenţi este
Alc, eq/m3=(HCO3-) + (CO32-) + (OH-) - (H+) (2-35)
În practică, alcalinitatea este exprimată în termeni de carbonat de calciu. Pentru a converti de la
meq/l la mg/l ca CaCO3, este folositor de a ne reaminti că
100mg / mmol
Masa _ miliechiva lenta _ CaCO3  =50 mg/meq (2-36)
2meq / mmol
Astfel 3 meq/l de alcalinitate va fi exprimat ca 150 mg/l ca CaCO3.
3,0meq 50mg _ CaCO3
Alcalinitatea, Alc ca CaCO3=  =150 mg/l ca CaCO3
l meq _ CaCO3
Azotul
Elementele azot şi fosfor, esenţiale pentru creşterea microorganismelor, plantelor şi animalelor, sunt
cunoscute ca nutrienţi sau biostimulatori. Cantităţile urmă de alte elemente, precum fierul, sunt deasemenea
necesare pentru dezvoltarea biologică. Fiindcă azotul este un componente esenţial de construcţie în sinteza
proteinelor, datele azotului vor fi cerute pentru evaluarea tratabilităţii apei uzate prin procesele biologice.
Insuficient azot poate necesita adăugarea de azot pentru a face apa uzată tratabilă. Cerinţele de nutrienţi
pentru tratamentul biologic al apelor uzate sunt discutate în Cap.7 şi 8. Unde este necesar controlul creşterii
algelor în apele receptoare, poate fi dorită îndepărtarea sau reducerea azotului în apa uzată înaintea
descărcării.
Sursele de azot. Principalele surse de compuşi ai azotului sunt (1) compuşii azotaţi de origine
vegetală şi animală, (2) azotatul de sodiu, şi (3) azotul atmosferic. Amoniacul provenit din distilarea
cărbunelui bituminos este un exemplu de azot obţinut din materialul vegetal degradat. Azotatul de sodiu
(NaNO3) este găsit în principal în depozitele minerale în Chile şi în gunoiul găsit în coloniile de păsări de
mare. Producerea azotului din atmosferă este denumită fixare. Fiindcă fixarea este un proces mediat biologic
şi fiindcă depozitele de NaNO3 sunt relativ puţin întîlnite, cele mai multe surse de azot în sol/apa freatică
sunt de origine biologică.
Formele de azot. Chimia azotului este complexă, din cauza stărilor de oxidare pe care azotul le
poate asuma şi faptului că modificările în starea de oxidare pot fi produse de către organismele vii. Pentru a
complica lucrurile şi mai mult, starea de oxidare produsă de bacterii poate fi fie pozitivă fie negativă
depinzând de dacă prevalează condiţii aerobe sau condiţii anaerobe. Stările de oxidare ale azotului sunt
rezumate mai jos (Sawyer ş.a., 1994).
-III 0 I II III IV V
NH3 − N2 − N2O − NO − N2O3 − NO2 − N2O5 (2-37)

43
 Cele mai obişnuite şi importante forme de azot în apa uzată şi starea lor corespunzătoare de oxidare
în mediul apă/sol sunt amoniacul (NH3, -III), amoniul (NH4+, -III), azotul gazos (N2, 0), ionul nitrit (NO2-,
+III), şi ionul nitrat (NO3-, +V). Starea de oxidare a azotului în cei mai mulţi compuşi organici este -III.
Azotul total, cum se arată în Tabelul 2-7, este compus din azot organic, amoniac, nitrit şi nitrat.
Fracţiunea organică constă dintr-un amestec complex de compuşi incluzând aminoacizi, aminozaharuri, şi
proteine (polimeri ai aminoacizilor). Compuşii care compun fracţiunea organică pot fi solubili sau particulaţi.
Azotul în aceşti compuşi este imediat convertit în amoniu prin acţiunea microorganismelor în mediul acvatic
sau al solului. Ureea, imediat convertită în carbonat de amoniu, este rareori găsită în apele uzate orăşeneşti
netratate.
Azotul organic este determinat analitic folosind metoda Kjeldahl. Proba apoasă este întâi fiartă
pentru îndepărtarea amoniacului, şi apoi este digerată. În timpul digestiei azotul organic este convertit la
amoniu prin acţiunea căldurii şi acidului. Azotul Kjeldahl total (TKN) este determinat în aceeaşi manieră ca
azotul organic cu excepţia că amoniacul nu este îndepărtat înaintea pasului de digestie. Azotul Kjeldahl total
este dea ceea totalul azotului organic şi a amoniacului.
Tabelul 2-7 Definiţia diferiţilor termeni folosiţi pentru definirea diferitelor specii de azot
Forma de azot Abreviere Definiţie
Amoniac gazos NH3 NH3
Ion amoniu NH4+ NH4+
Azot amoniacal total TAN NH3+ NH4+
Nitrit NO2- NO2-
Nitrat NO3- NO3-
Azot anorganic total TIN NH3+ NH4++ NO2-+ NO3-
Azot Kjeldhal total TKN N organic+ NH3+ NH4+
Azot organic N organic TKN-( NH3+ NH4+)
Azot total TN N organic+ NH3+ NH4++ NO2-+ NO3-
Pe măsură ce îndepărtarea biologică a nutrienţilor a devenit mai obişnuită, informaţiile despre
diferitele fracţiuni de azot organic a devenit importantă. Fracţiunile principale sunt particulată şi solubilă. În
studiile tratamentului biologic, fracţiunile particulată şi solubilă ale azotului organic sunt fracţionate mai
departe pentru a verifica tratabilitatea apei uzate (vezi discuţia în Sect.8-2 din Cap.8). Fracţiunile care au fost
folosite includ (1) amoniacul liber, (2) azotul organic solubil biodegradabil, (3) carbonul organic particulat
biodegradabil, (4) azotul organic solubil nebiodegradabil, şi (5) azotul organic particulat nebiodegradabil.
Din nefericire, există o puţină standardizare a definiţiei azotului organic solubil versus particulat (vezi
discuţia asupra solidelor în Sect.2-3). Unde filtrarea este tehnica folosită pentru fracţionarea probei,
distribuţia relativă între azotul organic solubil şi particulat va varia depinzând de mărimea porilor filtrului
folosit. În multe cazuri, azotul organic coloidal a fost clasificat ca solubil sau dizolvat. Lipsa definiţiei
standardizate va afecta deasemenea constituenţii agregaţi (ca consumul chimic de oxigen şi carbonul organic
total).
Azotul amoniacal există în soluţia apoasă fie ca ion amoniu (NH4+) sau amoniac gazos (NH3),
depinzând de pH-ul soluţiei, în conformitate cu următoarea reacţie de echilibru:
NH4+↔NH3 + H+ (2-38)
Aplicând legea conservării masei [Ec.(2-7)] la Ec.(2-38) şi, presupunând că activitatea apei este 1, se
produce
[ NH 3 ][ H  ]
 Ka

NH 4  (2-39)

unde Ka= constanta de ionizare acidă (disociere) = 10-9,25 sau 5,62×10-10

Fiindcă distribuţia speciilor de amoniu este o funcţie de pH, amoniul procentual este determinat
folosind următoarea relaţie:

NH 3 ,% 
NH 3   100

100
NH 3   NH 4  1  [ NH 4 ] /[ NH 3 ] 1  [ H  ] / K a
 
(2-40)

44
Figura 2-13 Distribuţia
amoniacului (NH3) şi a
ionului amoniu (NH4+)
ca o funcţie de pH.

Folosind Ec.(2-40) distribuţia speciilor de amoniu ca o funcţie de pH este arătată în Fig.2-13. La

nivele pH deasupra lui 7, echilibrul este deplasat către dreapta; la nivele sunt pH 7, ionul amoniu este
predominant. Amoniacul este determinat de ridicarea pH-ului, distilarea afară a amoniacului de către aburul
produs când proba este fiartă, şi condensarea aburului care absoarbe amoniacul gazos. Măsurarea este făcută
colorimetric, titrimetric, sau cu electrozi specifici ionului.
Azotul nitrit, determinat colorimetric, este relativ instabil şi este uşor oxidat la forma nitrat. Este un
indicator al poluării trecute în procesul de stabilizare şi rareori depăşeşte 1 mg/l în apa uzată, sau 0,1 mg/l în
apele de suprafaţă sau apa freatică. Deşi prezent în concentraţii scăzute, nitritul poate fi foarte important în
apa uzată sau studiile de poluare a apei fiindcă este extrem de toxic pentru cele mai multe specii de peşti şi
altele forme de viaţă acvatică. Nitriţii prezenţi în efluenţii de apă uzată sunt oxidaţi de clor şi astfel cresc
cerinţele dozajului de clor şi costul dezinfecţie.
Azotul nitrat este cea mai oxidată formă de azot găsită în apa uzată. Unde efluentul secundar trebuie
să fie reclamat pentru încărcarea apei freatice, concentraţia de nitrat este importantă. Standardele primare ale
apei potabile a USEPA (USEPA, 1977) au limitat azotul la 45 mg/l ca NO3-, din cauza efectelor sale serioase
şi ocazional fatale pentru sugari. Nitraţii pot varia în concentraţie de la 0 la 20 mg/l ca N în efluenţii de apă
uzată. Presupunând că are loc completa nitrificare, domeniul tipic găsit în efluenţii trataţi este de la 15 la 20
mg/l. Concentraţia de nitrat este tipic determinată prin metode colorimetrice sau electrozi specifici ionului.
Figura 2-14 Ciclul
generalizat al azotului în
mediul acvatic şi sol

45
 Căile azotului în natură. Diferitele forme de azot care sunt prezente în natură şi căile prin care
aceste forme se modifică în mediul acvatic sunt ilustrate în Fig.2-14. Azotul prezent în apa uzată proaspătă
este în principal combinat în materia proteinică şi uree. Descompunerea de către bacterii schimbă imediat
forma organică la amoniu. Vârsta apei uzate este indicată de cantitatea relativă de amoniu care este prezentă.
Într-un mediu aerob, bacteriile pot oxida azotul amoniacal la nitriţi şi nitraţi. Predominanţa azotului nitrat în
apa uzată indică că reziduul a fost stabilizat cu privire la cererea de oxigen. Nitraţii, totuşi, pot fi folosiţi de
plante şi animale pentru a forma proteină. Moartea şi descompunerea proteinii plantelor şi animalelor de
către bacterii produce din nou amoniu. Astfel, dacă azotul în forma de nitraţi poate fi refolosit pentru a face
proteină de către alge şi alte plante, el poate fi necesar pentru a îndepărta sau reduce azotul care este prezent
pentru a împiedica aceste creşteri.
Fosforul
Fosforul este deasemenea esenţial pentru creşterea algelor şi a altor organisme biologice. Din cauza
izbucnirilor vătămătoare de alge care se produc în apele de suprafaţă, există în prezent mult interes în
controlarea cantităţii de compuşi ai fosforului care intră în apele de suprafaţă prin descărcările de ape uzate
menajere şi industriale şi apele de şiroiere din ploi. Apele uzate orăşeneşti, de exemplu, pot conţine de la 4 la
16 mg/l fosfor ca P.
Formele uzuale de fosfor care pot fi găsite în soluţiile apoase includ ortofosfatul, polifosfatul şi
fosfatul organic. Ortofosfaţii, de exemplu, PO43 , HPO42 , H 2 PO4 , H 3 PO4 , sunt disponibili pentru
metabolismul biologic fără degradarea mai departe. Polifosfaţii includ acele molecule cu doi sau mai mulţi
atomi de fosfor, atomi de oxigen, şi, în unele cazuri, atomi de hidrogen combinaţi într-o moleculă complexă.
Polifosfaţii suferă hidroliza în soluţiile apoase şi se reîntorc la formele de ortofosfaţi; totuşi, această
hidroliză este obişnuit foarte lentă. Fosforul legat organic este obişnuit de mică importanţă în cele mai multe
ape uzate menajere, dar el poate fi un constituent important al apelor uzate industriale şi nămolurilor de ape
uzate.
Ortofosfatul poate fi determinat prin adăugarea directă a unei substanţe precum molibdatul de
amoniu care va forma un complex colorat cu fosfatul. Polifosfaţii şi fosfaţii organici trebuie să fie convertiţi
la ortofosfaţi folosind un pas de digestie acidă înainte ca ei să fie determinaţi într-o manieră similară.
Sulful
Ionul sulfat se produce natural în cele mai multe alimentări cu apă şi este prezent în apa uzată la fel.
Sulful este cerut de sinteza proteinelor şi este eliberat în degradarea lor. Sulfatul este redus biologic în
condiţii anaerobe la sulfură care, în schimb, se poate combina cu hidrogenul pentru a forma hidrogen sulfurat
(H2S). Următoarele ecuaţii generalizate sunt tipice.
Materia organică + SO42- bacterii→ S2- + H2O + CO2 (2-41)
S2- + 2H+ → H2S (2-42)
Dacă acidul lactic este utilizat ca compus organic precursor, reducerea sulfatului la sulfură se
produce cum urmează:
2CH3CH(OH)COOH + SO42- bacterii→2CH3COOH + S2- + H2O + CO2 (2-43)
acid lactic sulfat acetat ion sulfură

Hidrogenul sulfurat gaz, care va difuza în spaţiul de deasupra apei uzate în canalele care nu sunt
umplute complet, tinde să se colecteze la coroana conductei (partea superioară). H2S acumulat poate apoi să
fie oxidat biologic la acid sulfuric, care este coroziv pentru conductele de beton ale canalelor. Acest efect
coroziv, cunoscut ca „putrezirea coroanei”, poate ameninţa serios integritatea structurii conductei de
canalizare (ASCE, 1989; USEPA, 1985e).
Sulfaţii sunt reduşi la sulfuri în digestoarele de nămol şi pot tulbura procesul biologic dacă
concentraţiile de sulfuri depăşesc 200 mg/l. Din fericire, asemenea concentraţii sunt rare. H2S gaz, care este
dezvoltat şi amestecat cu gazul de apă uzată (CH4+CO2), este coroziv pentru conductele de gaz şi, dacă e ars
în motoare cu gaz, produşii combustiei pot distruge motorul şi coroda sever echipamentul de recupare a
căldurii de la gazul evacuat, în special dacă este lăsat să se răcească sub punctul de rouă.
Gazele
Gazele găsite obişnuit în apa uzată netratată includ azotul (N2), oxigenul (O2), dioxidul de carbon
(CO2), hidrogenul sulfurat (H2S), amoniacul (NH3) şi metanul (CH4). Primele trei sunt gazele obişnuite ale
atmosferei şi vor fi găsite în toate apele expuse la aer. Ultimile trei sunt provenite de la descompunerea
materiei organice prezente în apa uzată şi sunt de interes cu privire la sănătatea şi siguranţa muncitorului.

46
Deşi negăsite în apa uzată netratată, alte gaze cu care inginerul de mediu trebuie să fie familiarizat includ
clorul (Cl2) şi ozonul (O3) (pentru dezinfecţie şi controlul mirosului), şi oxizii de sulf şi azot (în procesele de
combustie). Următoarea discuţie este limitată la acele gaze care sunt de interes în apa uzată netratată. În cele
mai multe circumstanţe, amoniacul în apa uzată netratată va fi prezent ca ion amoniu (vezi „Azotul”). Totuşi,
înaintea discutării gazelor individuale va fi folositor de revăzut legea gazelor ideale şi de a considera
solubilitatea gazelor în apă şi legea lui Henry cum e aplicată la gazele de interes.
Solubilitatea gazelor în apă. Cantitatea reală a unui gaz care poate fi prezentă în soluţie este
guvernată de (1) solubilitatea gazului cum e definită de legea lui Henry, (2) presiunea parţială a gazului în
atmosferă, (3) temperatură, şi (4) concentraţia impurităţilor în apă (ca salinitate, solide în suspensie, etc.).
Legea gazelor ideale. Legea gazelor ideale, provenită dintr-o considerare a legii lui Boyle (volumul
unui gaz este invers proporţional cu presiunea la temperatură constantă) şi legea lui Charles (volumul unui
gaz este direct proporţional cu temperatura la presiunea constantă) este
PV=nRT (2-44)
unde P= presiunea absolută, atm
V= volumul ocupat de gaz, l, m3
n= moli de gaz, moli
R= constanta universală a legii gazelor, 0,082057 atm·l/mol·K, 0,000082057 atm·m3/mol·K
T= temperatura, K (273,15+ oC)
Folosind legea universală a gazelor, se poate arăta că volumul de gaz ocupat de un mol de un gaz la
temperatura standard (0 oC) şi presiunea standard (1 atm) este egal cu 22,414 litri.
nRT
V
P
(1mol)(0,082057atm.l / mol.K )[(273,15  0) K ]
V =22,414 litri
1,0atm
Următoarea relaţie, bazată pe legea gazelor ideale, este folosită pentru a converti concentraţiile de
gaz exprimate în ppmv la cele exprimate ca μg/m3:
(concentrat ia , ppmv )(mw, g / mol _ gaz )(10 6 g / g )
g / m3  (2-45)
(22,414 10 3 m3 / mol _ gaz )
Aplicarea Ec.(2-45) este ilustrată în Exemplul 2-5.
Exemplul 2-5 Conversia unităţilor concentraţiei gazelor Gazul degajat dintr-o conductă de refulare cu
apă uzată (ca la canalizarea sub presiune) a fost găsit că conţine 9 ppm v (în volum) de hidrogen sulfurat (H2S). Să se
determine concentraţia în μg/m3 şi mg/l în condiţiile standard (0 oC, 101,325 kPa).
Soluţie
1.Se calculează concentraţia în μg/m3 folosind Ec.(2-45). Greutatea moleculară a H2S =34,08 [2)1,01)+32,06]
 9m 3  (34,08 g / mol _ H 2 S )  10 6 g 
9 ppmv   6 3  3
  =13.693 μg/m3
 10 m  ( 22, 4  10 m 3
/ mol _ H 2 S )  g 
2.Concentraţia în mg/l este
 13.693g  1mg  1m 
3
13.693 μg/m3=   3  3  =0,0137 mg/l
 
 m  10 g  10 l 
3

Comentariu Dacă măsurătorile gazului, exprimate în μg/m3, sunt făcute în alte condiţii decât cele standard,
concentraţia trebuie să fie convertită la condiţiile standard, folosind legea gazelor ideale, înaintea convertirii în ppm.
Legea lui Henry pentru gazele dizolvate. Concentraţia de echilibru sau saturaţie a gazului dizolvat
într-un lichid este o funcţie de tipul gazului şi presiunea parţială a gazului în contact cu lichidul. Relaţia
dintre fracţiunea molară a gazului în atmosfera deasupra lichidului şi fracţiunea molară a gazului în lichid
este dată de următoarea formă a legii lui Henry.
H
pg  xg (2-46)
PT

47
unde pg= fracţiunea molară a gazului în aer, moli gaz/moli aer
atm(mol _ gaz / mol _ aer )
H= constanta legii lui Henry,
( mol _ gaz / mol _ apa)
PT= presiunea totală, obişnuit 1,0 atm
xg= fracţiunea molară a gazului în apă, mol gaz/mol apă
mol _ gaz (ng )

mol _ gaz (ng )  mol _ apa(nw )
În Ec.(2-46) este de ajutor de reamintit că fracţiunea molară a unui gaz corespunde la presiunea
parţială a gazului. Dacă este utilizată presiunea parţială a gazului, Ec.(2-46) este scrisă cum urmează:
Pg=Hxg (2-47)
În practică şi în literatură, constanta legii lui Henry este adesea prezentată ca atm, cu fracţiunea
molară fiind implicată. Constanta legii lui Henry este o funcţie de tipul de gaz, temperatură şi natura
lichidului. Valorile constantei legii lui Henry pentru diferite gaze în apă sunt date în Tabelul 2-8. Este
important de notat că valorile prezentate ale constantei legii lui Henry găsite în literatură vor varia depinzând
de datele de referinţă şi de metoda specifică de extimare a constantei. Folosirea datelor din Tabelul 2-8 este
ilustrată în Exemplul 2-6.
Tabelul 2-8 Constantele legii lui Henry la 20oC, constantele adimensionale ale legii lui Henry la 20oC, şi
coeficienţii dependenţi de temperaturăa
Parametrul Constanta lui Henry, Constanta lui Henry, Coeficienţii de temperatură
atm adim. A B
Aer 66.400 49,68 557,60 6,724
Amoniac 0,75 5,61 ×10-4 1887,12 6,315
Dioxid de carbon 1420 1,06 1012,40 6,606
Monoxid de carbon 53.600 40,11 554,52 6,621
Clor 579 0,43 875,69 5,75
Dioxid de clor 1500 1,12 1041,77 6,73
Hidrogen 68.300 51,10 187,04 5,473
Hidrogen sulfurat 483 0,36 884,94 5,703
Metan 37.600 28,13 675,74 6,880
Azot 80.400 60,16 537,62 6,739
Oxigen 41.100 30,75 595,27 6,644
Ozon 5.300 3,97 1268,24 8,05
Dioxid de sulf 36 2,69×10-2 1207,85 5,68
a
Adaptat în parte după Montgomery (1985), Cornwell (1990), şi Hand ş.a. (1998).
Exemplul 2-6 Concentraţia la saturaţie a oxigenului în apă Care este saturaţia oxigenului în apă în
contact cu aer uscat la 1 atm şi 20oC?
Soluţie
1.Aerul uscat conţine circa 21% oxigen în volum (vezi Anexa D). De aceea, pg=0,21 moli O2/mol aer.
2.Se determină xg.
a.Din Tabelul 2-8, la 20oC, constanta legii lui Henry este
atm(mol _ gaz / mol _ aer )
H  4,11104
(mol _ gaz / mol _ apa)
b.Folosind Ec.(2-46), valoarea lui xg este

xg 
PT
pg 
1
0,21mol _ gaz / mol _ aer 
H 4 atm ( mol _ gaz / mol _ aer )
4,1110
(mol _ gaz / mol _ apa)
=5,11 × 10-6 mol gaz/mol apă
3.Un litru de apă conţine 1000 g/(18 moli)=55,6 moli, astfel

48
 ng
 5,110 6
n g  nw
ng
 5,1  10 6
ng  55,6
Fiindcă numărul de moli de gaz dizolvat într-un litru de apă este mult mai puţin decât numărul de
moli de apă
ng + 55,6 = 55,6
şi ng ≈ (55,6) 5,11 × 10-6
ng ≈ 2,84 × 10-4 moli O2/l
4.Se determină concentraţia de saturaţie a oxigenului.
(2,84 10 4 mol _ O2 / l )(32 g / mol _ O2 )
Cs  ≈9,09 mg/l
(1g / 103 mg )
Comentariu Valoarea calculată (9,09 mg/l) se compară bine cu valoare dată în Anexa D (9,08 mg/l). Trebuie de
notat că valorile pentru constanta legii lui Henry date în Tabelul 2-8 vor varia depinzând de sursa şi metoda folosită
pentru achiziţionarea lor.
Schimbarea constantei legii lui Henry cu temperatura poate fi estimată folosind următoarea formă
modificată a relaţiei van’t Hoff-Arrhenius [Ec.(2-20)]
A
log10 H  B (2-48)
T
unde H= constanta legii lui Henry la temperatura T, atm
A= constantă empirică care ia în calcul schimbarea entalpiei în apă datorită disoluţiei unei
componente în apă şi constanta legii universale a gazelor
T= temperatura, K (273,15+ oC)
B= constantă empirică
Valorile lui A şi B pentru diferite gaze de inters în tratamentul apei uzate sunt prezentate în Tabelul
2-8. Trebuie de notat că valorile date în Tabelul 2-8 pentru A şi B sunt aproximative şi vor varia depinzând
de sursa şi metoda folosită pentru achiziţionarea lor.
Formele adimensionale ale legii lui Henry. În literatură, forma adimensională a legii lui Henry este
adesea folosită pentru calcularea solubilităţii gazelor urmă în apă sau apă uzată. Forma adimensională este
obişnuit scrisă ca
Cg
 Hu (2-49)
Cs
unde Cg= concentraţia constituentului în faza gazoasă, μg/m3, mg/l
Cs= concentraţia de saturaţie a constituentului în lichid, μg/m3, mg/l
Hu=constanta legii lui Henry, adimensional
Forma adimensională este obţinută prin notarea că la presiunea de 1,0 atm şi 20oC, volumul ocupat
de 1,0 mol de aer este 22,414 litri. La alte temperaturi, 1,0 mol de aer este egal cu 0,082T l de aer, unde T
este temperatura, K (273,15+ oC). Folosind aceste conversii, forma adimensională a legii lui Henry este
(Cornwell, 1990)
 atm(mol _ gaz / mol _ aer )  mol _ aer  litri 
H u  H    
 (mol _ gaz / mol _ apa)  0,082T _ litri  55,6mol _ apa 
 H 
Hu    (2-50)
 4,559T 
De exemplu, la 20oC, Hu e egal
 H 
Hu     H  (7,49  10 4 0 _ la _ 20o C
 4,559(273,15  20) 

49
 Dacă condiţiile atmosferice prevalează şi contanta lui Henry este exprimată în termeni de
atm·m3/mol (altă formă a legii lui Henry folosită obişnuit în literatură), forma adimensională a legii lui
Henry este obţinută cum urmează:
H
Hu  (2-51)
RT
unde Hu= constanta legii lui Henry, adimensional cum e folosită în Ec.(2-49)
H= valorile constantei legii lui Henry exprimate în atm·m3/mol
R= constanta universală a legii gazelor, 0,000082057 atm·m3/mol·K
T= temperatura, K (273,15+ oC)
Oxigenul dizolvat. Oxigenul dizolvat este cerut pentru respiraţia microorganismelor aerobe la fel ca
şi pentru alte forme de viaţă aerobă. Totuşi, oxigenul este doar uşor solubil în apă. Cantitatea reală de oxigen
(deasemenea şi alte gaze) care poate fi prezentă în soluţie este guvernată de (1) solubilitatea gazului cum e
definită de legea lui Henry, (2) presiunea parţială a gazului în atmosferă, (3) temperatură, şi (4) concentraţia
impurităţilor în apă (ca salinitate, solide în suspensie, etc.). Interrelaţia dintre aceste variabile este deliniată în
Cap.6 şi este ilustrată în Anexa D, unde este prezentat efectul temperaturii şi salinităţii asupra concentraţiei
oxigenului dizolvat.
Fiindcă viteza reacţiilor biochimice care folosesc oxigenul creşte cu creşterea temperaturii, nivelele
de oxigen dizolvat tind să fie mai critice în lunile de vară. Problema este complicată în lunile de vară fiindcă
debitele cursurilor de apă sunt obişnuit mai scăzute şi astfel cantitatea totală de oxigen disponibilă este
deasemenea mai scăzută. Prezenţa oxigenului dizolvat în apa uzată este dorită fiindcă ea previne formarea
mirosurilor dăunătoare. Rolul oxigenului în tratarea apei uzate este discutată în Cap.7. 8 şi 9.
Hidrogenul sulfurat. Hidrogenul sulfurat, cum s-a menţionat anterior, din descompunerea anaerobă
a materiei organice conţinând sulf sau din reducerea sulfurilor şi sulfaţilor minerali. El nu este format în
prezenţa unei surse abundente de oxigen. Acest gaz este un compus incolor, inflamabil, având mirosul
caracteristic de ouă clocite. Hidrogenul sulfurat este deasemenea toxic, şi trebuie avută mare grijă în prezenţa
sa. Concentraţiile ridicate pot copleşi (distruge) glandele olfactive, rezultând într-o pierdere a simţului
mirosului. Această pierdere a mirosului poate duce la o senzaţie falsă de securitate care este foarte
primejdioasă. Înnegrirea apei uzate şi a nămolului obişnuit rezultă din formarea hidrogenului sulfurat care se
combină cu fierul prezent pentru a forma sulfură de fier (FeS). Sunt formate deasemenea diferite alte sulfuri
metalice. Deşi hidrogenul sulfurat este cel mai important gaz format dintr-un punct de vedere al mirosului,
alţi compuşi volatili precum indolul, scatolul şi mercaptanii, care se pot deasemenea forma în timpul
descompunerii anaerobe, pot cauza mirosuri mult mai ofensive decât al hidrogenului sulfurat.
Metanul. Principalul produs secundar al descompunerii anaerobe a materiei organice în apă este
gazul metan (vezi Cap.10 şi 14). Metanul este o hidrocarbură incoloră, inodoră, combustibilă de valoare
combustibilă ridicată. Normal, în apele uzate netratate nu sunt întâlnite cantităţi mari fiindcă chiar cantităţi
mici de oxigen tind să fie toxice pentru organismele responsabile pentru producerea de metan. Ocazional,
totuşi, ca un rezultat al degradării anaerobe a depozitelor acumulate pe fund, metanul a fost produs. Fiindcă
metanul este foarte combustil şi riscul de explozie e ridicat, porturile de acces (căminele de vizitare) şi
întersecţiile canalelor sau camerele de intersecţie unde există o oportunitate de colectare a gazului trebuie să
fie ventilate cu o suflantă portabilă în timpul şi înaintea timpului cerut personalului să lucreze în ele pentru
inspecţie, refacere sau reparaţie. În staţiile de tratare, metanul este produs din procesul de tratament anaerob
folosit pentru stabilizarea nămolurilor de ape uzate (vezi Cap.14). În staţiile de tratare unde se produce
metan, trebuie postate afişe asupra avertizării staţiei de pericolele de explozie, şi angajaţii staţiei trebuie să
fie instruiţi în măsurile de protecţie ce trebuie menţinute când se lucrează în sau deasupra structurilor unde
poate fi prezent gazul metan.
Mirosurile
Mirosurile în apele uzate menajere obişnuit sunt cauzate de gazele produse prin descompunerea
materiei organice sau de către substanţele adăugate la apa uzată. Apa uzată proaspătă are un miros distinct,
uneori dezagreabil, care este mai puţin criticabil decât mirosul apei uzate care a suferit descompunerea
anaerobă (în lipsa oxigenului). Cel mai caracteristic miros al apelor uzate stătute sau septice este cel de
hidrogen sulfurat, care, cum s-a discutat anterior, este produs de microorganismele anaerobe care reduc
sulfatul la sulfuri. Apele uzate industriale pot conţine fie compuşi mirositori sau compuşi care produc
mirosuri în timpul procesului de tratament al apei uzate.

50
 Mirosurile sunt evaluate ca cea dintâi problemă legată de public în implementarea facilităţilor de
tratament al apei uzate. În ultimii câţiva ani, controlul mirosurilor a devenit o consideraţie majoră în
proiectarea şi operarea facilităţilor de colectare, tratament şi evacuare a apelor uzate, în special în legătură cu
acceptarea publicului a acestor facilităţi. În multe zone, proiectele au fost respinse din cauza preocupării
asupra potenţialului mirosurilor. În vederea importanţei mirosurilor în domeniul managementului apei uzate,
este corect de a lua în considerare efectele pe care ele le produc, cum sunt ele detectate şi caracterizarea şi
măsurarea lor.
Efectele mirosurilor. Importanţa mirosurilor la concentraţii scăzute în termeni umani este legată în
primul rând de stresul psihologic decât de vătămarea pe care o produc asupra corpului. Mirosurile ofensive
poat cauza un apetit sărac faţă de hrană, consum mai scăzut de apă, respiraţie micşorată, greţuri şi vomitări,
şi perturbare mentală. În situaţii extreme, mirosurile ofensive pot duce la scăderea amorului propriu al
personalului şi comunităţii, pot să se interfereze cu relaţiile umane, să descurajeze investirea de capital, să
scadă statutul socioeconomic şi să deterioreze dezvoltarea. Deasemenea, unii compuşi mirositori (ca H2S)
sunt toxici la concentraţii ridicate. Aceste probleme pot avea ca rezultat un declin în valorile de piaţă şi de
închiriere a proprietăţilor, veniturilor din taxe, salariilor şi vânzărilor.
Detectarea mirosurilor. Compuşii urât mirositori responsabili de producerea stresului psihologic la
oameni sunt detectaţi prin sistemul olfactoriu, dar mecanismul precis implicat în prezent nu este bine
cunoscut. Din 1870, au fost propuse mai bine de 30 de teorii pentru a explica simţul olfactiv. Una din
dificultăţile în dezvoltarea unei teorii universale este explicarea inadecvată a de ce compuşi cu structuri
similare au diferite mirosuri şi de ce compuşi cu structuri foarte diferite pot avea mirosuri similare. În
prezent, apare să existe o oarecare acceptare generală că mirosul cu o moleculă trebuie să fie legat de
moleculă ca un tot.
Dealungul anilor, au fost făcute un număr de încercări pentru a clasifica mirosurile într-o manieră
sistematică. Categoriile majore ale mirosurilor ofensive şi a compuşilor implicaţi sunt listate în Tabelul 2-9.
Toţi aceşti compuşi pot fi găsiţi sau se pot dezvolta în apa uzată menajeră, depinzând de condiţiile locale.
Pragurile de miros pentru compuşii urât mirositori specifici asociaţi cu apa uzată netratată sunt listate în
Tabelul 2-10.
Tabelul 2-9 Categoriile majore de compuşi mirositori asociaţi cu apa uzată netratată
Compusul mirositor Formula chimică Calitatea mirosului
Amine CH3NH2, (CH3)3H De peşte
Amoniac NH3 Amoniacal
Diamine NH2(CH2)4NH2, NH2(CH2)5NH2 Carne stricată
Hidrogen sulfurat H2S Ouă clocite
Mercaptani (ca metil şi etil) CH3SH, CH3(CH2)SH Varză stricată
Mercaptani (ca butil şi crotil) (CH3)3CSH, CH3(CH2)3SH Sconcs
Sulfuri organice (CH3)2S, (C6H5)2S Varză murată
Scatol C9H9N Materii fecale
Tabelul 2-10 Praguri de miros a compuşilor mirositori asociaţi cu apa uzată netratatăa
Compusul Formula chimică Greutatea Pragul de Miros caracteristic
mirositor moleculară miros, ppmvb
Amoniac NH3 17,0 46,8 Amoniacal, pişcător
Clor Cl2 71,0 0,314 Pişcător, sufocant
Mercaptan crotil CH3-CH=CH-CH2-SH 90,19 0,000029 Ca de sconcs
Sulfură de dimetil CH3-S-CH3 62 0,0001 Legume stricate
Sulfură de difenil (C6H5)2S 186 0,0047 Neplăcut
Mercaptan etil CH3CH2-SH 62 0,00019 Varză stricată
Hidrogen sulfurat H2S 34 0,00047 Ouă clocite
Indol C8H6NH 117 0,0001 Fecal, greţos
Metil amină CH3NH2 31 21,0 Putred, de peşte
Mercaptan metil CH3NH2 48 0,0021 Varză stricată
Scatol C9H9N 131 0,019 Fecal, greţos
Dioxid de sulf SO2 64,07 0,009 Pişcător, iritant
Tiocrezol CH3-C6H4-SH 124 0,000062 Sconcs, rânced

51
 a
Adaptat după Patterson ş.a. (1984) şi USEPA (1985e).
b
Părţi pe milion în volum.
Caracterizarea şi măsurarea mirosului. S-a sugerat că patru factori independenţi sunt ceruţi pentru
caracterizarea completă a unui miros: intensitatea, caracterul, plăcerea şi detectabilitatea (vezi Tabelul 2-11).
Din date, detectabilitatea este singurul factor care a fost folosit în dezvoltarea de reglementări statutare
pentru mirosuri neplăcute. Cum se arată în Fig.2-15, mirosul poate fi măsurat prin metode senzorii, şi
concentraţiile specifice ale unui odorant pot fi măsurate prin metode instrumentale. S-a arătat deasemenea că,
în condiţii controlate cu grijă, măsurarea senzorie (olfactivă) a mirosurilor de către sistemul olfactiv uman
poate furniza informaţii pline de înţeles şi de încredere. De aceea, metoda senzorie este adesea folosită să
măsoare mirosurile emanate de la facilităţile de tratament a apei uzate. Disponibilitatea unui aparat de citire
directă a hidrogenului sulfurat (vezi Fig.2-16) care poate fi folosit să detecteze concentraţii aşa de scăzute ca
1 ppb este o realizare însemnată.
Tabelul 2-11 Factori care trebuie luaţi în considerare pentru caracterizarea completă a unui miros
Factorul Descrierea
Caracter Legat de asociaţiile mentale făcute de către subiect în sesizarea mirosului. Determinarea
poate fi subiectivă
Detectabilitate Numărul de diluţii cerute pentru a reduce mirosul la pragul concentraţiei minime a
mirosului detectabilă (MDTOC)
Plăcere Plăcerea sau neplăcerea relativă a mirosului sesizat de către subiect
Intensitate Tăria percepută a mirosului. Obişnuit măsurată de olfactometrul butanol sau calculată de
D/T (raportul diluţie la prag) când este stabiliză relaţia
În metoda senzorie, subiecţii umani (adesea un tablou de subiecţi) sunt expuşi la mirosuri care au
fost diluate cu aer liber de miros, şi numărul de diluţii cerut să reducă un miros la concentraţia prag minim
detectabilă de miros (MDTOC) este notat. Concentraţia detectabilă a mirosului este indicată ca diluţiile la
MDTOC, obişnuit denumit D/T (diluţii la prag). Astfel, dacă trebuie adăugate patru volume de aer de diluţie
la un volum unitar de aer probă pentru a reduce odorantul la MDTOC-ul său, concentraţia de miros va fi
raportată ca patru diluţii la MDTOC. Altă terminologie comună folosită pentru măsurarea tăriei mirosului
este ED50. Valoarea ED50 reprezintă numărul de ori de care o probă de aer mirositor trebuie să fie diluată
înainte ca o persoană medie (perceptibilă 50%) să poată abia detecta un miros în proba diluată. Detalii asupra
procedurii de testare sunt furnizate în ASTM (1979). Totuşi, determinarea senzorie a acestei concentraţii
minime prag poate fi subiectul a unui număr de erori. Adaptarea şi adaptarea în cruce, sinergismul,
subiectivitatea şi modificarea probei (vezi Tabelul 2-12) sunt principalele erori. Pentru a evita erorile în
modificarea probei în timpul stocării în containere de colectare a probei, au fost realizate olfactometre cu
citirea directă pentru măsurarea mirosurilor la sursa lor fără folosirea containerelor pentru probe.
Pragul de miros pentru o probă de apă sau apă uzată este determinată prin diluarea probei cu apă
liberă de miros. „Numărul pragului de miros” (TON) corespunde cu cea mai mare diluţie a unei probe cu apă
liberă de miros la care un miros este abia perceptibil. Mărimea recomandată a probei este 200 ml. Valoarea
numerică a TON este determinată cu urmează:
A B
TON  (2-52)
A
unde TON= numărul pragului de miros
A= ml al probei
B= ml de apă liberă de miros
Mirosul emanat de proba de lichid este determinat cum s-a discutat mai sus cu subiecţi umani
(adesea un panou de subiecţi). Detalii pentru această procedură pot fi găsite în Metodele Standard (1998).
Aplicarea Ec.(2-52) este ilustrată în Exemplul 2-7.

52
Figura 2-15 Clasificarea
metodelor folosite pentru
detectarea mirosurilor.

Figura 2-16 Aparat de

măsură portabil a H2S (De
la Arizona Instrument
Corporation, Jerome
Instrument Division)

Tabelul 2-12 Tipuri de erori în detectarea senzorie a mirosurilora

Descriere Tipul de eroare
Adaptare şi Când e supus continuu la o concentraţie de fond a unui miros, subiectul este incapabil să
adaptare detecteze prezenţa acelui miros la concentraţii scăzute. Când e îndepărtat din concentraţia de
în cruce fond a mirosului, sistemul olfactiv al subiectului îşi revine repede. În final, subiecţii cu sistem
olfactiv adaptat vor fi incapabili să detecteze prezenţa unui miros la care sistemul lor s-a
adaptat
Modificarea Atât concentraţia cât şi compoziţia gazelor şi vaporilor mirositoare pot fi modificate în
probei containerele de colectare a probelor şi în dispozitivele de detecţie a mirosului. Pentru a
minimaliza problemele asocate cu modificarea probei, perioada de containerizare a mirosului
trebuie să fie minimalizată sau eliminată şi trebuie permis un contact minim cu orice
suprafaţă reactivă
Subiectivitate Când subiectul are cunoaşterea prezenţei unui miros, pot fi introduse erori aleatorii în
măsurătorile senzorii. Adesea, cunoaşterea unui miros poate să se interfere cu alte semnale
senzorii precum auz, văz sau atingere
Sinergism Când mai mult de un odorant este prezent în probă, se poate observa că este posibil pentru un
subiect de a manifesta o sensibilitate crescută faţă de un miros dat din cauza prezenţei altui
miros
a
Wilson (1975).
Exemplul 2-7 Determinarea numărului de prag a mirosului O probă de 25 ml de apă uzată tratată cere
175 ml de apă distilată pentru a reduce mirosul la un nivel care este abia perceptibil. Care este numărul pragului de
miros (TON)?
Soluţie
1.Se determină TON folosind Ec.(2-52).
A  B 25ml  175ml
TON    8,0
A 25ml

53
Comentariu Valoarea numărului prag va depinde de natura compusului miros. Deasemenea, depinzând de
compusul miros, diferite persoane vor răspunde diferit în evaluarea când este abia perceptibil un miros.

Figura 2-17 Olfactometru dinamic triunghi cu alegere forţată: (a) schema şi (b) diagrama de curgere.
Cu privire la măsurarea instrumentală a mirosurilor, olfactometria prin diluţie cu aer furnizează o
metodă reproductibilă pentru măsurarea concentraţiilor prag de miros. Echipamentul folosit pentru analiza
mirosurilor include (1) un olfactometru triunghi, (2) o roată butanol, şi (3) un scentometru (mirosmetru).
Olfactometrul triunghi dă posibilitatea operatorului să introducă proba la diferite concentraţii la şase cupe
diferite (vezi Fig.2-17). La fiecare cupă, două porturi conţin aer purificat, şi un port conţine proba diluată.
Fiecare membru a panoului de miros (obişnuit şase) apoi trag pe nas din cele trei porturi care el sau ea cred
că conţine proba. Roata de butanol este un dispozitiv folosit să măsoare intensitatea mirosului pe o scară de
butanol conţinând diferite concentraţii de butanol. Un scentometru (vezi Fig.2-18) este un dispozitiv ţinut în
mână în care aerul rău mirositor trece prin orificii gradate şi este amestecat cu aer care a fost purificat prin
trecerea pe paturi de carbon activat. Rapoartele de diluţie sunt determinate prin raportul mărimii
urâtmirositorului la intrările purificatului. Scentometrul este foarte folositor pe teren pentru facerea
determinărilor mirosului într-o zonă largă de teren ce înconjoară o staţie de epurare. Adesea este folosit
pentru locurile de teren un laborator de miros mobil, care conţine mai multe tipuri de echipament olfactoriu
şi analitic.
Este adesea de dorit cunoaşterea compuşilor specifici responsabili pentru miros. Deşi cromatografia
cu gaz a fost folosită cu succes în acest scop, ea nu a fost folosită cu succes în detectarea şi cuantificarea
mirosurilor de la facilităţile de colectare, tratare şi evacuarea apelor uzate. Echipamentul realizat şi găsit
folositor în analiza chimică a mirosurilor este un spectrometru masic cu patru poli şi trei etaje. Spectrometrul
poate fi folosit ca un spectrometru masic convenţional pentru a produce un spectru masic simplu sau ca patru
poli şi trei etaje pentru a produce un spectru disociat activat colesional. Modul prim de operare furnizează
masele ionilor molecular sau părinţi prezenţi în probe, în timp ce ultimul furnizează identificarea pozitivă a
compuşilor. Tipurile de compuşi care pot fi identificaţi includ amoniu, aminoacizi şi compuşi organici
volatili.

54
Figura 2-18 Scentometru
folosit pentru studii de teren
a mirosurilor: (a) schema şi
(b) vedere frontală a
pieselor de nas
(125x150x67 mm, dela
Barnabey &Sutcliffe Corp.)

2-5 CONSTITUENŢII METALICI

Cantităţile urmă de multe metale, cum ar fi cadmiul, cromul, cuprul, fierul, plumbul, manganul,
mercurul, nichelul şi zincul sunt constituenţi importanţi pentru cele mai multe ape. Multe din aceste metale
sunt deasemenea clasificate ca poluanţi prioritari. Totuşi, cele mai multe din aceste metale sunt necesare
pentru creşterea vieţii biologice, şi absenţa a cantităţi suficiente din ele poate limita dezvoltarea algelor, de
exemplu. Prezenţa oricăror din aceste metale în cantităţi excesive se va interfera cu multe folosiri benefice a
apei din cauza toxicităţii lor; de aceea, este frecvent dorită măsurarea şi controlul concentraţiilor acestor
substanţe.
Importanţa metalelor
Metalele de împortanţă în tratament, reutilizare şi evacuare a efluenţilor trataţi şi biosolidelor sunt
rezumate în Tabelul 2-13. Toate organismele vii cer cantităţi diferite (macro şi micro) de elemente metalice,
precum fierul, cromul, cuprul, zincul şi cobaltul, pentru dezvoltarea corectă. Deşi cantităţi macro şi micro de
metale sunt cerute pentru dezvoltarea corectă, aceleaşi metale pot fi toxice când sunt prezente în concentraţii
ridicate. Întrucât folosirea mare a efluentului de ape uzate tratate este pentru irigaţie şi udarea spaţiilor verzi,
trebuie determinată o varietate de metale pentru evaluarea oricăror efecte adverse care se pot produce.
Calciul, magneziul şi sodiu sunt de importanţă în determinarea ratei de absorbţie a sodiului (SAR), care este
folosită în evaluarea pretabilităţii efluentului tratat pentru utilizarea agricolă (vezi Cap.13). Când nămolul
compostat este aplicat în aplicaţii agricole, arsenul, cadmiul, cuprul, plumbul, mercurul, molibdenul,
nichelul, seleniul şi zincul trebuie determinate.
Sursele de metale
Sursele de metale urmă în apa uzată includ descărcările de la locuinţele rezidenţiale, infiltraţia apei
freatice şi descărcări comerciale şi industriale. Multe din sursele de metale grele sunt identificate în Tabelul
2-14. De exemplu, cadmiul, cromul, plumbul şi mercurul sunt adesea prezente în apele uzate industriale.
Acestea sunt găsite în particular în apele uzate de la placări cu metale şi trebuie să fie îndepărtate prin
pretratament la locul industriei mai curând decât să fie amestecate cu apa uzată orăşenească. Fluorul, un
anion toxic, este găsit obişnuit în apa uzată de la facilităţile de producere a electronicelor.
Luarea probelor şi metode de analiză
Metodele pentru determinarea concentraţiilor acestor substanţe variază în complexitate
corespunzător cu substanţele ce se interferează care pot fi prezente (Metodele Standard, 1998). Metalele sunt
determinate tipic prin absorbţia atomică cu flacără, absorbţia atomică electrotermică, plasma cuplată
inductiv, sau spectometria masică/IPC. Diferitele clase de metale sunt definite astfel: (1) metale dizolvate
sunt acelea metale prezente în probele neacidifiate care trec printr-un filtru membrană de 0,45 μm, (2)
metalele în suspensie sunt acelea metale prezente în probele neacidifiate care sunt reţinute de un filtru
membrană de 0,45 μm, (3) metalele totale sunt totalul metalelor dizolvate şi în suspensie sau concentraţia de
metale determinată pe o probă nefiltrată după digestie, şi (4) metale extractibile cu acid sunt acele metale în
soluţie după ce o probă nefiltrată este tratată cu un acid mineral diluat fierbinte (Metodele Standard, 1998).

55
 Tabelul 2-13 Metale de importanţă în managementul apei uzatea
Metalul Simbolul Nutrienţi necesari Concentraţia prag a Folosit pt Folosit pt
pentru dezvoltarea efectului inhibitor determinarea SAR determinarea dacă
biologică asupa organismelor pt aplicarea pe biosolidele sunt
Macro Microb heterotrofe, mg/l teren a efluentului potrivite pt aplicarea
pe teren
Arsen As 0,05 
Cadmiu Cd 1,0 
Calciu Ca  
Crom Cr  10c, 1d
Cobalt Co 
Cupru Cu  1,0 
Fier Fe 
Plumb Pb  0,1 
Magneziu Mg   

Mangan Mn
Mercur Hg 0,1 
 
Molibden Mo
 
Nichel Ni 1,0
Potasiu K 
 
Seleniu Se
Sodiu Na  

Tungsten W 
Vanadiu V  
Zinc Zn 1,0
a
După Crites şi Tchobanoglous (1998).
b
Adesea identificat ca elemente urmă necesare pentru dezvoltarea biologică.
c
Crom total.
d
Crom hexavalent.
Limitele tipice de descărcare a efluentului pentru metale
Crescând, constituenţii metalici din descărcările de efluent şi în biosolide sunt reglementate.
Cerinţele tipice de descărcare pentru metale şi alţi constituenţi toxici sunt arătaţi în Tabelul 2-15. În plus la
conformarea cu cerinţele USEPA existente, multe state au adoptat standarde mai restrictive pentru a proteja
utilizările benefice specifice.
Tabelul 2-14 Compuşi tipici reziduali produşi de la activităţile comerciale, industriale şi agricole care au fost
clasificaţi ca poluanţi prioritari
Nume Formula Folosinţa Problema
Arsen As Aditiv de aliaj pentru metale, în special plumb şi cupru ca Carcinogen şi mutagen. Pe termen lung-
glonţ, plăci de baterii, teci de cablu, tuburi de boiler. Grad uneori poate cauza oboseală şi pierderea
de înaltă puritate (semiconductori) de energie, dermatite
Bariu Ba Aliaje în tuburi de vacuum, deoxidant pentru cupru, metal Inflamabile la temperatura camerei sub
Frary, lubrefiant pentru rotoare anod în tuburile cu raze X, forma de pudră. Pe termen lung-creşte
aliaje pt. artificii presiunea sângelui şi blochează nervii
Cadmiu Cd Pelicule depuse electric sau prin înmuiere pe metale, aliaje Inflamabil sub formă de pudră, Toxic
de lagăre şi topire scăzută, aliaje de alămire, sisteme de prin inhalarea prafului sau fumului. Un
protecţie la foc, acumulatoare nichel-cadmiu sârme de carcinogen. Compuşii solubili ai
transmitere a puterii, fosfor TV, baza pigmenţilor folosiţi în cadmiului sunt foarte toxici. Pe termen
glazura ceramicii, emailuri de maşini, fungicide, fotografie lung- se concentrează în ficat, rinichi,
şi litografie, redresoare cu seleniu, electrozi pentru lămpi cu pancreas şi glanda tiroidă; efecte
vapori de cadmiu şi celele fotoelectrice suspectate de hipertensiune
Crom Cr Elemente de aliere sau placare a substratelor de metal sau Compuşii de corm hexavalent sunt
plastic pentru rezistenţa la coroziune, oţeluri inoxidabile şi carcingenici şi corozivi ai ţesuturilor. Pe
conţinând crom, acoperiri de protecţie pentru accesorii de termen lung-sensibilizarea pielii şi
automobile şi echipamente, cercetări nucleare şi la vătămarea rinichilor
temperatură ridicată, constituent al pigmenţilor anorganici

56
Plumb Pb Acumulatori, aditivi pt benzină, acoperirea cablurilor, Toxic prin ingerare sau inhalaţia
muniţie, conducte, căptuşirea bazinelor, aliaje de sudat şi prafului şi fumului. Pe termen lung-
fuzibile, atenuarea vibraţiilor la construcţii grele, aliaje vătămarea creierului şi rinichilor;
pentru lagăre defecte de naştere
Mercur Hg Amalgame, aparate electrice de cataliză, catozi pentru Toxic ridicat prin absorbţia prin piele şi
producerea clorului şi sodei caustice, instrumente, lămpi cu inhalarea fumului sau vaporilor. Pe
vapori de mercur, peliculizarea oglinzilor, lămpi cu arc, termen lung-toxic pentru sistemul
boilere nervos central, poate cauza defecte de
naştere
Seleniu Se Electronice, plăci xerografice, camere TV, fotocelule, Pe termen lung-pătarea roşie a
miezuri magnetice de computer, baterii solare (relee, degetelor, dinţilor şi părului; slăbiciune
redresoare), ceramică (colorant pentru sticlă), oţel şi cupru, generală; depresie; iritaţia nasului şi
accelerator de cauciuc, catalizator, elemente urmă în hrana gurii
animalelor
Argint Ag Producerea azotatului de argint, bromurii de argint, foto- Metal toxic. Pe termen lung-
chimicale; căptuşirea căzilor şi altor echipamente pentru decolorarea permanentă gri a pielii,
vasele de reacţie chimică, distilarea apei, etc.; oglinzi, con- ochilor şi membranelor mucoase
ductori electrici, echipament electronic placat cu argint;
sterilizant, purificarea apei, cimenturi chirurgicale, cataliza-
tori de hidratare şi oxidare, baterii speciale, celule solare,
reflectoare pentru turnuri solare, aliaje de alămire la tempe-
ratură joasă, tacâmuri, bijuterii, echipament dentar, medical
şi ştiinţific, contacte electrice, metal de lagăre, spirale de
magnet, amalgame dentare, argint coloidal folosit ca agent
de nucleere în fotografie şi medicină, adesea combinat cu
proteină

Tabelul 2-15 Limitele tipice de descărcare pentru constituenţii toxici găsiţi în efluentul secundar
Constituientul Unitate Valoarea mediea
Zilnică Lunară
Arsen μg/l 20
Cadmiu μg/l 1,1
Crom μg/l 11
Cupru μg/l 4,9
Plumbb μg/l 5,6
Mercur μg/l 2,1 0,012
Nichelb μg/l 7,1
Seleniub μg/l 5,0
Argint μg/l 2,3
Zincb μg/l 58
Dieldrinc μg/l 0,0019 0,00014
Lindan μg/l 0,16 0,063
Tributilin μg/l 0,01 0,005
PAHd,e μg/l 0,049
a
Limitele se aplică la concentraţia medie a tuturor probelor colectate în timpul perioadei medii
(zilnică-perioadă 24 ore; lunar-luna calendaristică).
b
Limitarea efluentului poate fi îndeplinită ca media pe 4 zile. Dacă conformitatea trebuie determinată
bazat pe o medie pe 4 zile, atunci trebuie să fie raportate concentraţiile a patru probe compozite pe 24
ore la fel ca şi media celor patru.
c
Conformarea se va baza pe nivelul de cuantivficare practic (NQP), 0,07 μg/l
d
PAH =hidrocarburi aromatice polinucleare
e
Conformarea se va baza pe nivelul de cuantivficare practic (NQP) pentru fiecare PAH, 4 μg/l
Sursa: Consiliul de Control a Calităţii Apei Regional Zona Golfului, Oakland, CA.

2-6 CONSTITUENŢII ORGANICI AGREGAŢI

Compuşii organici sunt normal compuşi ai unei combinaţii a carbonului, hidrogenului şi oxigenului,
împreună cu azotul în unele cazuri. Materia organică în apa uzată tipic constă din proteine (40 la 60%),
carbohidraţi (25 la 50%), şi uleiuri şi grăsimi (8 la 12%). Ureea, constituentul major al urinii, este alt compus

57
organic important contribuind la apa uzată proaspătă. Fiindcă ureea se descompune rapid, ea este rar găsită
altundeva decât în apa uzată proaspătă. Împreună cu proteinele, carbohidraţii, grăsimile şi uleiurile, şi ureea,
apa uzată tipic conţine mici cantităţi de un număr foarte mare de diferite molecule organice sintetice, cu
structuri variind de la simple la extrem de complexe.
Dealungul anilor, au fost realizate un număr de diferite analize pentru determinarea conţinutului
organic al apelor uzate. În general, analizele pot fi clasificate în acelea folosite pentru măsurarea materiei
organice cuprinzând un număr de constituenţi organici cu caracteristice similare care nu pot fi distinşi
separat, şi acele analize folosite pentru cuantificarea compuşilor organici individuali (Metodele Standard,
1998). Compuşii organici agregaţi sunt consideraţi în această secţiune. Compuşi organici individuali sunt
consideraţi în secţiunea următoare.
Măsurarea conţinutului de organice
În general, analizele folosite pentru măsurarea materialului organic pot fi împărţite în acelea folosite
pentru măsurarea concentraţiilor brute a materiei organice mai mare de 1,0 mg/l şi acelea folosite să măsoare
concentraţiile urmă în domeniul a 10-12 la 100 mg/l. Metodele de laborator obişnuit folosite azi pentru
măsurarea cantităţilor brute de materie organică (tipic mai mari de 1,0 mg/l) în apa uzată includ: (1)
consumul biochimic de oxigen (CBO), (2) consumul chimic de oxigen (CCO), şi carbonul organic total
(COT). Complementând aceste teste de laborator este cererea teoretică de oxigen (COTh), care este
determinată din formula chimică a materiei organice.
Alte metode folosite în trecut au inclus: (1) azotul total, albumonoid, organic şi amoniacal, şi (2)
oxigenul consumat. Aceste determinări, cu excepţia azotului albuminoid şi oxigenului consumat, sunt încă
incluse în analizele complete ale apei uzate. Însemnătatea lor, totuşi, s-a schimbat. În timp ce înainte ele erau
folosite aproape exclusiv să indice materia organică, ele sunt acum folosite să determine disponibilitatea
azotului de a susţine activitatea biologică în procese de tratare a apelor uzate industriale şi să determine dacă
dezvoltarea nedorită a algelor se va produce în apele receptoare.
Organicele urmă în domeniul 10-12 la 100 mg/l sunt determinate folosind metode instrumentale
incluzând cromotografia în gaz şi spectrometria masică. În ultimii 10 ani, sensibilitatea acestor metode
folosite pentru detectarea compuşilor organici urmă a fost îmbunătăţită semnificativ, şi detecţia
concentraţiilor în domeniul a 109 mg/l a devenit aproape o materie de rutină.
Consumul (cererea) biochimică de oxigen (CBO)
Cel mai larg utilizat parametru al poluării organice aplicat atât la apele uzate cât şi la apele de
suprafaţă este CBO-ul la 5 zile (CBO5). Această determinare implică măsurarea oxigenului dizolvat folosit
de microorganisme în oxidarea biochimică a materiei organice. În ciuda largii folosiri a testului CBO, el are
un număr de limitări, cum se va discuta mai târziu în această secţiune. Se speră că, prin eforturile continuate
ale lucrătorilor în domeniu, una din alte măsuri a conţinutului organic, sau poate o nouă măsură, va fi folosită
în final în locul ei. De ce, atunci, dacă testul suferă de serioase limitări, este dedicat lui spaţiul următor în
acest text? Motivul este că rezultatele testului CBO sunt folosite acum (1) să determine cantitatea
aproximativă de oxigen care va fi cerută pentru stabilizarea biologică a materiei organice prezente, (2) să
determine mărimea facilităţilor de tratament a apei uzate, (3) să măsoare eficienţa unor procese de tratare, şi
(4) să determine conformitatea cu autorizaţia de descărcare a apelor uzate. Fiindcă este probabil că testul
CBO va vontinua să fie folosit ceva timp, este important de cunoscut detaliile testului şi limitările sale.
Baza pentru testul CBO. Dacă este disponibil suficient oxigen, descompunerea biologică aerobă a
unui reziduu organic va continua până ce tot reziduul va fi consumat. Se produc trei activităţi mai mult sau
mai puţin distincte. Întâi, o parte din reziduu este oxidat la produşii finali pntru a obţine energia pentru
întreţinerea celulelor şi sinteza de noi ţesuturi celulare. Simultan, o parte din reziduu este convertit în nou
ţesut celular folosind o parte a energiei eliberate în timpul oxidării. În final, când materia organică este
folosită, noile celule încep să consume ţesutul lor celular propriu pentru a obţine energie pentru întreţinerea
celulară. Cel de al treilea proces este numit respiraţie endogenă. Folosind termenul COHNS (care reprezintă
elementele carbon, oxigen, hidrogen, azot şi sulf) pentru a reprezenta reziduul organic şi termenul C 5H7NO2
[întâi propus de Hoover şi Porges (1952)] pentru a reprezenta ţesutul celular, cele trei procese sunt definite
de următoarele reacţii chimice generalizate:
Oxidare:
COHNS + O2 + Bacterii → CO2 + H2O + NH3 + alţi produşi finali + energie (2-53)
Sinteză:
COHNS + O2 + Bacterii+ energie → C5H7NO2 (2-54)

58
 Nou ţesut celular

Respiraţie endogenă:
C5H7NO2 + 5O2 → 5CO2 + NH3+ 2H2O (2-55)
Dacă numai oxidarea carbonului organic care este prezent în reziduu este considerată, CBO final este
oxigenul cerut să completeze cele trei reacţii date mai sus. Cererea de oxigen este cunoscută ca CBO
carbonic final sau al primei trepte, şi este obişnuit indicat ca UCBO.
Figura 2-19 Procedura
pentru aranjarea
buteliilor de testare a
CBO: (a) cu apă de
diluţie neînsămânţată şi
(b) cu apă de diluţie
însămânţată.
(Tchobanoglous şi
Schroeder, 1985.)

Procedura de testare a CBO. În testul standard CBO (vezi Fig.2-19a), un eşantion mic de apă uzată
de testat este plasat într-o butelie CBO (volumul = 300 ml). Butelia este apoi umplută cu apă de diluţie
saturată cu oxigen şi conţinând nutrienţii ceruţi pentru dezvoltarea biologică. Pentru a asigura că sunt
obţinute rezultate având sens, proba trebuie să fie diluată convenabil cu o apă de diluţie special preparată
astfel ca să fi disponibile nutrienţii adecvaţi şi oxigenul în timpul perioadei de incubaţie. Normal, sunt
pregătite mai multe diluţii pentru a acoperi domeniul complet al valorilor posibile. Domeniile CBO care pot
fi măsurate cu diferite diluţii bazat pe procentajul amestecurilor şi pipetării directe sunt arătate în Tabelul 2-
16. Înainte ca butelia să fie astupată, este măsurată concentraţia de oxigen în butelie (vezi Fig.2-20).
Figura 2-20 Măsurarea oxigenului în
butelia de CBO cu un aparat de
măsură a OD echipat cu un
mecanism de agitare.

59
 După ce butelia este incubată pentru 5 zile la 20oC, concentraţia de oxigen dizolvat este măsurată din
nou. CBO a probei este diferenţa dintre valorile concentraţiei oxigenului dizolvat, exprimată în miligrame pe
litru, împărţită la fracţiunea zecimală a probei folosite. Valoarea calculată a CBO este cunoscută ca consumul
biochimic de oxigen la 5 zile, 20oC. Când se testează ape cu concentraţii scăzute de microorganisme, este
realizat un test CBO însămâmţat (vezi Fig.2-19b). organismele conţinute în efluentul din facilităţile de
sedimenatre primară sunt folosite obişnuit ca sămânţă pentru testul CBO. Organismele sămânţă pot
deasemenea să fie obţinute din comerţ. Când proba conţine o populaţie mare de microorganisme (ca apa
uzată netratată), însămânţarea nu este necesară.
Perioada standard de incubaţie este obişnuit de 5 zile la 20oC, dar pot fi folosite şi alte perioade lungi
de timp şi temperaturi. Perioade mai lungi de timp (obişnuit 7 zile), care corespund la programele de lucru,
sunt adesea utilizate, în special în staţii mici unde personalul laboratorului nu este disponibil în weekend.
Temperatura, totuşi, trebuie să fie constantă în timpul testului. Temperatura de 20 oC folosită este o valoare
medie pentru curenţii lenţi în climatele temperate şi este uşor duplicată într-un incubator. Trebuie să fie
obţinute rezultate diferite la diferite temperaturi, fiindcă ratele de reacţie biochimică sunt dependente de
temperatură . După incubaţie, oxigenul dizolvat al probei este măsurat (vezi Fig.2-20) şi CBO este calculat
folosind Ec.(2-56) sau (2-57).
Când apa de diluţie nu este însămânţată:
D1  D2
CBO, mg/l= (2-56)
P
Când apa de diluţie este însămânţată:
( D1  D2 )  ( B1  B2 ) f
CBO, mg/l= (2-57)
P
unde D1= oxigenul dizolvat al probei diluate imediat după preparare, mg/l
D2= oxigenul dizolvat al probei diluate după 5 zile de incubaţie la 20oC, mg/l
B1= oxigenul dizolvat al sămânţării controlate înainte de incubaţie, mg/l
B2= oxigenul dizolvat al sămânţării controlate după incubaţie, mg/l
f= fracţiunea de volum de apă de diluţie însămânţat la volum de apă de diluţie de însămânţare în
sămânţarea controlată
P= fracţiunea volumului probei de apă uzată la volumul combinat total.
Tabelul 2-16 CBO măsurabil folosind diferite diluţii ale probelor
Prin folosirea amestecurilor procentuale Prin pipetarea directă în butelii de 300 ml
Amestec % Domeniul CBO, mg/l ml Domeniul CBO, mg/l
0,01 20.000-70.000 0,02 30.000-105.000
0,02 10.000-35.000 0,05 12.000-42.000
0,05 4.000-14.000 0,1 6.000-21.000
0,1 2.000-7.000 0,2 3.000-10.500
0,2 1.000-3.500 0,5 1.200-4.200
0,5 400-1.400 1,0 600-2.100
1,0 200-700 2,0 300-1.050
2,0 100-350 5,0 120-420
5,0 40-140 10,0 60-210
10,0 20-70 20,0 30-105
20,0 10-35 50,0 12-42
50,0 4-14 100,0 6-21
100,0 0-7 300,0 0-7
Oxidarea biochimică teoretic ia un timp infinit pentru a se desăvârşi din cauză că viteza oxidării este
presupusă a fi proporţională cu cantitatea de materie organică rămasă. Într-o perioadă de 20 zile, oxidarea
materiei organice carbonice este aproximativ de 95 la 99% completă, şi într-o perioadă de 5 zile folosită
pentru testul CBO, oxidarea este completă într-un procent de 60 la 70%.
Exemplul 2-8 Determinarea CBO din datele de laborator Următoarele informaţii sunt disponibile pentru
un test CBO la 5 zile, însămânţat, realizat pe o probă de apă uzată. 15 ml de probă de apă uzată au fost adăugate direct
într-o butelie de incubaţie CBO de 300 ml. OD iniţial a probei diluate a fost 7,7 mg/l şi OD final după 5 zile a fost 1,9

60
mg/l. OD corespunzător iniţial şi final al apei de diluţie însămânţate a fost 9,1 şi respectiv 7,9. Care este CBO la 5 zile
(CBO5) al probei de ape uzate?
Soluţie
1.Se determină CBO la 5 zile folosind Ec.(2-57).
( D1  D2 )  ( B1  B2 ) f
CBO5, mg/l=
P
f=[(300-15)/300]=0,95
P=15/300=0,05
(8,8  1,9)  (9,1  7,9)0,95
CBO5, mg/l= =115,2 mg/l
0,05
Modelarea reacţiei CBO. Rata oxidării CBO (exerţia) este modelată bazat pe presupunerea că
cantitatea de material organic rămas în orice moment t este guvernată de funcţia de ordinul întâi (vezi Cap.4),
cum e dată mai jos:
dCBOr
 k1CBO5 (2-58)
dt
Integrând între limitele lui UCBO şi CBOt şi t=0 şi t=t produce:
CBOr  UCBO(e  k1t ) (2-59)
unde CBOr = cantitatea de reziduu rămasă la timpul t (zile) exprimată în echivalenţi oxigen, mg/l
k1= constanta vitezei reacţiei de ordinul întâi, 1/zi
UCBO = CBO total sau carbonic final, mg/l
t = timpul, zile
Astfel CBO exercitat la timpul t este dat de
CBOt  UCBO  CBOr  UCBO  UCBO(e  k1t )  UCBO(1  e  k1t ) (2-60)
Ecuaţia (2-60) este expresia standard folosită pentru definirea CBO a apei uzate. Bazele acestei
ecuaţii sunt discutate în Sect.4-3 în conjuncţie cu analiza unui reactor batch. Trebuie de notat că în literatura
ce se ocupă cu caracterizarea apei uzate, termenul „L” şi „CBOu” sunt folosite adesea să indice CBO
carbonic final (UCBO).
Valoarea lui pentru apa uzată netratată este în general de 0,12 la 0,46 zi-1 (în baza e), cu o valoare
tipică de circa 0,23 zi-1. Domeniul valorilor lui k1 pentru efluenţii din procesele de tratare biologică sunt de la
0,12 la 0,23 zi-1. Pentru o apă uzată dată, valoarea lui k1 la 20oC poate fi determinată experimental prin
observarea variaţiei cu timpul a oxigenului dizolvat într-o serie de probe incubate. Dacă k1 la 20oC este egal
cu 0,23 zi-1, cererea de oxigen la 5 zile este de aproximativ 68% din cererea primei trepte finale. Ocazional,
constanta vitezei reacţiei de ordinul întâi va fi exprimată în unităţi logaritmice (în baza 10). Relaţia dintre
k1(în baza e) şi K1 (în baza 10) este cum urmează:
k1 (baza _ e)
K1 (baza _ 10)  (2-61)
2,303
Cum s-a discutat mai sus, temperatura la care CBO a unei probe de apă uzată este determinat este
obişnuit 20oC. Dacă e posibil, totuşi, de determinat constanta reacţiei k la altă temperatură decât 20oC
folosind următoarea relaţie dezvoltată în discuţia despre temperatură în Sect.2-2.
k1T  k120 T 20 (2-62)

Valoarea lui θ a fost găsită că variază de la 1,056 în domeniul de temperaturi dintre 20 şi 30 oC la

1,135 în domeniul de temperaturi dintre 4 şi 20oC (Schroepfer ş.a., 1964). O valoare a lui θ adesea citată în
literatură este 1,047 (Phelps, 1944), dar s-a observat că această valoare nu se aplică la temperaturi reci (ca
sub 20oC). Ecuaţia (2-60), împreună cu Ec.(2-25), face posibil să se convertească rezultatele testului de la
diferite perioade de timp şi temperaturi la testul standard la 5 zile şi 20oC, cum e ilustrat în Exemplul 2-9.
Exemplul 2-9 Calcularea CBO Să se determine CBO la 1 zi şi CBO a primei trepte final pentru o apă uzată
a cărui CBO la 5 zile şi 20oC este 200 mg/l. Constanta reacţiei k (în baza e)= 0,23 zi-1. Care va fi CBO5 dacă testul a fost
efectuat la 25oC.
Soluţie

61
 1.Se determină CBO carbonic final.
CBO5  UCBO  CBOr  UCBO(1  e  k1t )
200=UCBO(1- e-5x0,23)=UCBO (1-0,316)
UCBO = 293 mg/l
2.Se determină CBO la 1 zi.
CBOt  UCBO(1  e  k1t )
CBO1=293(1- e-1x0,23)=293 (1-0,795)=60,1 mg/l
3.Se determină CBO la 5 zile şi 25oC
k1T  k120 (1,047)T 20
k1T  0,23(1,047) 2520 =0,29 zi-1
CBO5  UCBO(1  e  k1t ) =293(1- e-5x0,29)=224 mg/l
Pentru apa poluată şi apa uzată, o valoare tipică a k1(în baza e la 20oC) este 0,23 zi-1 (K1 în baza 10,
=0,10 zi-1). Valoarea constantei ratei de reacţie variază semnificativ, totuşi, cu tipul de apă uzată. Domeniul
poate fi de la 0,05 la 0,3 zi-1(în baza e) sau mai mare. Pentru acelaşi CBO final, preluarea oxigenului va varia
cu timpul şi diferite valori a constantei ratei de reacţie (vezi Fig.2-21).
Nitrificarea în testul CBO. Materia necarbonică, precum amoniul, este produsă în timpul hidrolizei
proteinelor. Este acum cunoscut că un număr de bacterii sunt capabile să oxideze amoniul la nitrit şi ulterior
la nitrat. Reacţiile generalizate sunt cum urmează:
Conversia amoniacului la nitrit (cum e caracterizată de Nitrosomonas)
NH3 + 3/2O2 → HNO2 + H2O (2-62)
Conversia nitritului la nitrat (cum e caracterizată de Nitrbacter)
HNO2 + ½ O2→HNO3 (2-63)
Conversia globală a amoniacului la nitrat:
NH3 + 2O2 → HNO3 + H2O (2-64)

Figura 2-21 Efectul constantei

vitezei k1 asupra CBO (pentru
o valoare unitară UCBO).

Cererea de oxigen asociată cu oxidarea amoniacului la nitrat este denumită ca cererea biochimică
azotică de oxigen (NCBO). Exercitarea normală a cererii de oxigen într-un test CBO pentru o apă uzată
menajeră este arătată în Fig.2-22. Fiindcă rata reproductivă a bacteriilor nitrificatoare este scăzută, normal le
ia 6 la 10 zile să atingă numere semnificative pentru ca să exercite o cerere măsurabilă de oxigen. Totuşi,
dacă este prezent iniţial un număr suficient de bacterii nitrificatoare, interferenţa cauzată de nitrificare poate
fi însemnată.
Când nitrificarea se produce în testul CBO, sunt posibile interpretări eronate ale datelor de operare
ale tratării. De exemplu, se presupune că CBO efluent de la un proces de tratare biologică este 20 mg/l fără
nitrificare şi 40 mg/l cu nitrificare. Dacă CBO influent în procesul de tratare este 200 mg/l, atunci eficienţa
de îndepărtare corespunzătoare a CBO va fi raportată ca 90 şi 80% fără sau respectiv cu nitrificare. Astfel,
dacă nitrificarea se produce dar nu este suspectată, se poate trage concluzia că procesul de tratare nu s-a
realizat bine, când în realitate este s-a efectuat foarte bine.

62
Figura 2-22 Schiţa de definire
pentru exercitarea cererii de
oxigen biochimic carbonic şi
azotic într-o probă de apă
uzată.

Cererea biochimică de oxigen carbonică. Când se produce nitrificarea, valoarea CBO măsurat va
fi mai ridicată decât adevărata valoare datorită oxidării materialului carbonic (vezi Fig.2-22). Dacă un
procentaj dat de cerere biochimică carbonică de oxigen (cCBO) trebuie să fie obţinut pentru a îndeplini
limitele autorizaţiei de reglementare, nitrificarea prea devreme poate pune o problemă serioasă. Efectele
nitrificării pot fi depăşite fie prin folosirea de diferite chimicale pentru a reprima reacţiile de nitrificare, sau
prin tratarea probei pentru eliminarea organismelor nitrificatoare (Young, 1973). Pasteurizarea şi
clorinarea/declorinarea sunt două metode care au fost deasemena folosite pentru a reprima organismele
nitrificatoare.
Când reacţiile de nitrificare sunt reprimate, CBO rezultat este cunoscut ca cererea biochimică
carbonică de oxigen (cCBO). De fapt, cCBO este o măsură a cererii de oxigen exercitată de carbonul
oxidabil din probă. Testul cCBO, în care reacţia de nitrificare este reprimată chimic, trebuie să fie folosit
doar pe probe ce conţin mici cantităţi de carbon organic (ca efluent tratat). Se vor produce mari erori în
valorile CBO măsurat (de până la 20%) când testul CBO este folosit pe apă uzată conţinând cantităţi
semnificative de materie organică precum apa uzată netratată (Albertson, 1995).
Analiza datelor CBO. Valoarea lui k este necesară dacă CBO5 trebuie să fie folosit pentru a obţine
UCBO, CBO final sau la 20 de zile. Procedura uzuală urmată când aceste valori sunt necunoscute este de a
determina k1 şi UCBO din rezultatele unei serii de măsurători CBO, incluzând metoda celor mai puţine
patrate, metoda momentelor (Moore ş.a., 1950), metoda diferenţei zilnice (Tsivoglou, 1958), metoda
raportului rapid (Sheehy, 1960), metoda Thomas (Thomas, 1950) şi metoda Fujimoto (Fujimote, 1961).
Metoda celor mai mici patrate şi metoda Fujimoto sunt ilustrate în următoarea discuţie.
Metoda celor mai mici patrate implică potrivirea unei curbe pe un set de date punctuale, astfel ca
suma patratelor reziduurilor (diferenţa dintre valoarea observată şi valaorea de pe curba potrivită) trebuie să
fie un minim. Folosind această metodă, pot fi potrivite o varietate de diferite tipuri de curbe pe un set de date
punctuale. De exemplu, pentru o serie în timp de măsurători CBO, poate fi scrisă următoarea ecuaţie pentru
fiecare din datele punctuale n diferite:
dy
=k1(UCBO - y) (2-65)
dt t n
unde k1= constanta ratei reacţiei de ordinul întâi
y= CBO la t =n
În ecuaţia de mai sus ambele k1 şi UCBO sunt necunoscute. Dacă se presupune că dy/dt reprezintă
valoarea pantei curbei de potrivit cu toate datele punctuale pentru o valoare dată k1 şi UCBO, atunci din
cauza erorii experimentale, cele două părţi ale Ec.(2-65) nu vor fi egale dar vor diferi cu o cantitate R.
Rescriind Ec.(2-65) în termeni de R pentru cazul general se produce
dy
R= k1(UCBO - y) - (2-66)
dt
Simplificând şi folosind notaţia y’ pentru dy/dt dă
R= k1UCBO - k1y – y’ (2-67)
Substituind a pentru k1UCBO şi –b pentru k1dă
R= a - by – y’ (2-68)
63
 Acum, dacă suma patratelor R reziduuri trebuie să fie un minim, pot fi reţinute următoarele ecuaţii:
 R
b
 R2  
a
(2-69)

 R
b
 R 2   2R
b
(2-70)

Dacă operaţiunile indicate în Ec.(2-69) şi (2-70) sunt duse la sfârşit folosind valoarea R rezidual
definit de către Ec.(2-68), rezultă următorul set de ecuaţii:
na + b∑y -∑y’=0 (2-71)
2
a∑y + b∑y -∑yy’=0 (2-72)
unde n = numărul de date punctuale
a = -bUCBO
b = - k1(în baza e)
UCBO = - a/b
y=yt, mg/l
yn1  y n1
y, 
2t
Aplicarea metodei celor mai mici patrate în analiza datelor CBO este ilustrată în Exemplul 2-9
urmând discuţiei metodei Fujimoto.
În metoda Fujimoto o trasare aritmetică este pregătită pentru CBOt+1 contra CBOt (Fujimoto, 1961).
Valoarea intersecţiei trasării cu o linie de pantă 1 corespunde cu CBO final. După ce UCBO a fost
determinat, constanta vitezei este determinată folosind Ec.(2-59) şi una din valorile CBO. Aplicarea metodei
Fujimoto este ilustrată în Exemplul 2-10.
Exemplul 2-10 Calculul constantelor CBO folosind metodele celor mai mici patrate şi Fujimoto
Calculaţi k1 şi UCBO folosind metodele celor mai mici patrate şi Fujimoto pentru următoarele date CBO raportate
pentru un flux ce primeşte ceva efluent tratat
t, zile 2 4 6 8 10
y, mg/l 11 18 22 24 26
Soluţie
1.Se determină k1 şi UCBO folosind metoda celor mai mici patrate.
a.Se stabileşte un tabel de calcul şi se realizează paşii indicaţi.
Timpul, zile y y2 y’ yy’
0 0
2 11 121 4.50 49.5
4 18 324 2.75 49.5
6 22 484 1.50 33.0
8 24 576 1.00 24.0
10 26a
Suma 75 1505 9.75 156
a
Valoare neinclusă în total.
b.Panta y’este calculată cum urmează:
dy y  yn1
 y ,  n1
dt 2t
c.Se înlocuiesc valorile calculate în pasul 1 în Ecuaţiile (2-71) şi (2-72), se rezolvă pentru a şi b.
4a +75b -9,75= 0
75a +1505b -156,0= 0
a = 7,5 şi b = -0,271
d.Se determină valorile lui k1 şi UCBO.
k1 =-b = -(-0,271) = 0,271 (în baza e)
UCBO = -a/b= - 7,5/(-0,271) =27,7
2.Se determină k1 şi UCBO folosind metoda Fujimoto.

64
 a.Se prepară o trasare aritmetică a CBOt+1 contra CBOt şi pe acelaşi grafic se trage o linie cu o pantă
de 1. Valoarea la intersecţia celor două linii (CBO =27,8 mg/l) reprezintă CBO final.

b.Se determină valoarea k1 folosind Ec.(2-59).

y6 =UCBO – CBO6 =UCBO (1-e-6k1)
22=UCBO – CBO6 =27,8 (1-e-6k1)
k1=0,261 zi-1
Determinarea respirometrică a CBO. Determinarea valorii CBO şi constanta ratei corespunzătoare
k1 poate fi realizată mai eficace în laborator folosind un respirometru cu celule de electroliză de volum mare
(1,0 litru) instrumental. O celulă de electroliză poate deasemenea fi folosită pentru a obţine un CBO continuu
(Young şi Baumann, 1976a, 1976b). Prin celulă, presiunea oxigenului deasupra probei este menţinută
constant prin înlocuirea continuă a oxigenului folosit de microorganisme. Înlocuirea oxigenului este realizată
prin intermediul unei reacţii de electroliză în care oxigenul este produs ca răspuns la schimbarea presiunii.
Citirile CBO sunt determinate prin notarea lungimii timpului în care oxigenul este generat şi corelaţia la
cantitatea de oxigen produsă prin reacţia de electroliză. Respirometrul cu celule de electroliză modern a
înlocuit respirometrul Gilson şi Warburg, folosit anterior, în care oxigenul consumat a fost calculat din
măsurătorile căderii de presiune făcute cu un manometru (Tchobanoglous şi Burton, 1991). Principalele
avantaje ale celulei de electroliză faţă de respirometrele Gilson şi Warburg sunt că (1) folosirea unei probe
mari (1,0 l) minimalizează erorile preluării eşantioanelor prin apucare şi pipetare în soluţie, şi (2) valoarea
CBO este disponibilă direct. Un exemplu tipic de un respirometru comercial electrolitic disponibil cu celule
de electroliză multiple este arătat deasemenea în Fig.2-23.
Figura 2-23 Aparat
respirometru electrolitic
comercial.(prin bunăvoinţa
Challenge Environmental
systems, Inc.)

Efectul mărimii particulelor asupra ratelor de reacţie a CBO. Dacă o tehnică de separaţie şi
analiză, precum filtrarea cu membrană (vezi Figurile 2-4 şi 2-8), este folosită pentru cuantificarea distribuţiei
mărimii solidelor în apa uzată influentă, fracţiunile de mărimi diferite pot fi corelate cu ratele de preluare a
oxigenului observate (CBO), determinate folosind un respirometru. Cum se arată în Tabelul 2-17,
coeficienţii ratei reacţiei CBO observate sunt afectaţi semnificativ de mărimea particulelor în apa uzată.
Bazat pe datele date în Tabelul 2-17, este clar că tratarea unei ape uzate poate fi efectuată prin modificarea
distribuţiei mărimii particulelor. Mai departe, apele uzate cu distribuţii diferite semnificativ a mărimii
particulelor vor răspunde diferit, depinzând de metoda de tratare (ca în zonele umede construite).

65
 Tabelul 2-17 Efectul mărimii particulelor biodegradabile găsite în apa uzată asupra ratelor de reacţie
observate a CBOa
Fracţiunea Domeniul de mărime, μm k1 (baza 10), d-1

Sedimentabile >100 0,08

Supracoloidale 1-100 0,09
Coloidale 0,1-1,0 0,22
Solubile <0,01 0,39
a
Adaptat după Balmat (1957).
Limitările în testul CBO. Limitările testului CBO sunt cum urmează: (1) este cerută o concentraţie
ridicată de bacterii active, climatizate, de însămânţare; (2) este necesar pretratarea când se ocupă de ape uzate
toxice, şi trebuie reduse efectele organismelor nitrificatoare; (3) sunt măsurate doar organicele
biodegradabile; (4) testul nu are o validitate stoichiometrică după ce materia organică solubilă în soluţie a
fost folosită (vezi Fig.2-24); şi (5) relativ lunga perioadă de timp cerută pentru a obţine rezultatele testului
(alese original să minimalizeze varianţa). Pe deasupra, probabil cea mai serioasă limitare este că perioada de
5 zile poate sau poate să nu corespundă la punctul unde materia organică solubilă care este prezentă a fost
folosită. Lipsa validităţii stoichiometrice la toţi timpii reduce utilitatea rezultatelor testului.
Cerere chimică de oxigen totală şi solubilă (CCO şi sCCO)
Testul CBO este folosit să măsoare echivalentul oxigen al materialului organic în apa uzată, care
poate fi oxidat chimic folosind dicromatul într-o soluţie acidă cum e ilustrat în rumătoarea ecuaţie, unde
azotul organic este într-o stare redusă (numărul de oxidare = -3)(Sawyer ş.a., 1994).
CnHaObNc + dCr2O72- +(8d+c)H+→nCO2 +H2O(a+8d-3c)/2+cNH4+ +2dCr3+ (2-73)
2n a b c
Unde d    
3 6 3 2
Deşi trebuie de aşteptat ca valoarea CBO carbonic final să fie aşa de ridicată ca CCO, acesta este rar
cazul. Unele motive pentru diferenţele observate sunt cum urmează: (1) multe substanţe organice care sunt
dificil de oxidat biologic, precum lignina, pot fi oxidate chimic, (2) substanţele anorganice care sunt oxidate
de către dicromat cresc conţinutul organic aparent al probei, (3) anumite substanţe organice pot fi toxice
pentru microorganismele folosite în testul CBO, şi (4) valori CCO ridicate se pot produce din cauza prezenţei
substanţelor anorganice cu care dicromatul poate reacţiona. Dintr-un punct de vedere operaţional, unul din
avantajele principale ale testului CCO este că el poate fi completat în circa 2,5 ore, comparat cu 5 sau mai
multe zile pentru testul CBO. Pentru a reduce timpul în continuare, a fost realizat un test rapid CCO care ia
doar 15 minute.
Figura 2-24 Analiza
funcţională a testului
CBO: (a) interrelaţia
reziduului organic,
masei bacteriene
(ţesutul celular,
reziduul organic total,
şi oxigenul consumat
în testul CBO) şi (b)
reprezentarea
idealizată a testului
CBO. (Tchobanoglous
şi Schroeder, 1985.)

66
 Pe măsură ce sunt dezvoltate noi metode de tratare biologică, în special în legătură cu îndepărtarea
biologică a nutrienţilor, a devenit mai important de fracţionat CCO. Principalele fracţiuni sunt CCO
particulat şi solubil. În studiile de tratare biologică, fracţiunile particulată şi solubilă sunt fracţionate mai
departe pentru a evalua tratabilitatea apei uzate (vezi discuţia în Cap.8, Sect.8-2). Fracţiunile care sunt
folosite includ: (1) CCO solubil imediat biodegradabil, (2) CCO coloidal şi particulat (capturat) lent
biodegradabil, (3) CCO solubil nebiodegradabil, şi (4) CCO coloidal şi particulat nebiodegradabil. CCO
solubil imediat biodegradabil este adesea fracţionat mai departe în CCO complecşi care pot fi fermentaţi la
acizi graşi volatili (VFA) şi VFA cu moleculă scurtă (vezi Fig.8-31 în Cap.8). Din nefericire, cum s-a notat
anterior, există puţină standardizare în definirea CCO solubil versus particulat. Unde filtrarea este tehnica
utilizată să fracţioneze proba, distribuţia relativă dintre CCO solubil şi particulat va varia mult depinzând de
mărimea porilor filtrului. O metodă alternativă folosită pentru determinarea CCO solubil implică precipitarea
solidelor în suspensie şi o porţiune a materialului coloidal. CCO a lichidului clarificat corespunde CCO
solubil.
Carbonul organic total şi dizolvat (COT şi dCOT)
Testul COT, făcut instrumental, este folosit pentru a determina carbonul organic total într-o probă de
apă. Metodele de testare pentru COT folosesc căldura şi oxigenul, radiaţia ultravioletă, oxidanţi chimici sau
unele combinaţii ale acestor metode pentru a converti carbonul organic la dioxid de carbon care este măsurat
cu un analizor cu infraroşii sau prin alte mijloace. Testul COT poate fi folosit ca o măsură a caracteristicelor
sale poluante, şi în unele cazuri a fost posibil de legat COT de valorile CBO şi CCO. Testul COT câştigă
deasemenea în favoare fiindcă el ia doar 5 la 10 minute să fie completat. Dacă poate fi stabilită o relaţie
valabilă dintre rezultatele obţinute cu testul COT şi rezultatele testului CBO pentru o apă uzată dată, este
recomandată folosirea testului COT pentru controlul procesului.
Mai recent, a fost realizat un analizor on-line continuu COT, în legătură cu programul spaţial, care
poate fi folosit să detecteze concentraţiile COT în domeniul ppb (părţi pe bilion). Asemenea instrumente sunt
folosite curent pentru a detecta COT rezidual în efluentul tratat de la unităţile de tratare cu microfiltrare şi
oxmoză inversă (RO). Măsurătorile continue a COT pot fi folosite pentru a monitoriza performanţa unităţilor
RO la scară naturală, ce să fie folosite în legătură cu proiecte de repurificare în care efluentul repurificat este
propus a fi combinat cu alte ape.
Împreună cu CCO, a devenit deasemenea mai important de a fracţiona COT. Principalele fracţiuni
sunt COT particulat şi dizolvat (dCOT). Ca şi cu CCO, fracţiunile COT particulat şi solubil sunt fracţionate
mai departe pentru a evalua tratabilitatea. Trebuie de notat că mărimea porilor unei hîrtii de filtru
recomandată de Metodeel Standard (1998) pentru diferenţierea între COT particulat şi dizolvat este 0,45 μm,
în contrast cu mărimea porilor (2,0 μm sau mai puţin) folosită pentru definirea TSS şi TDS. Din nou, din
cauza mărimii porilor hîrtiei de filtru folosite, materialul coloidal care trece prin filtru va fi clasificat ca
dizolvat. Din cauza interesului în constituenţii chimici care constituie dCOT, au fost dezvoltate metode
avansate pentru cuantificarea grupelor constituente cum sunt ilustrate în Fig.2-25.

67
Figura 2-25
Procedura pentru
caracterizarea
fracţiunilor
organice care
compun COT
(vezi deasemenea
Fig.2-29).(Din
Jerry Leenheer,
U.S.Geologic
Survey.)

Constituienţii organici absorbanţi de UV

Un număr de compuşi organici sunt găsiţi în apa uzată, incluzând substanţe humice, lignină, tanini şi
diferiţi compuşi aromatici, care absorb puternic radiaţia ultravioletă (UV). Ca un rezultat, absorbţia UV a
fost folosită ca o măsură surogat pentru compuşii organici citaţi mai sus. Lungimea de undă UV la care este
determinată absorbţia este tipic în domeniul de la 200 la 400 nm, cu o valoare de 254 nm fiind indicată cel
mai obişnuit. Rezultatele măsurătorile absorbţiei UV sunt indicate în unităţi de cm-1, împreună cu pH-ul şi
lungimea de undă UV (exemplu, UVλpH unde λ este lungimea de undă). Această metodă s-a dovedit
folositoare în evaluarea prezenţei agregatelor în compuşii absorbanţi de UV în apa uzată, deşi compuşii ce se
interferă pot face testul nevalabil.
Rezultatele măsurătorile absorbţiei UV la o lungime de undă de 254 nm este deasemenea corelată cu
cantitatea de carbon organic dizolvat (COD) prezentă într-o probă care a fost filtrată printr-un filtru cu
mărimea porilor de 0,45 μm. Rezultatele sunt raportate ca adsorbţia ultravioletă specifică (SUVA) pe mg/l
de COD. Trebuie de notat că deşi măsurătoarea UV este corelată la COD, SUVA este de fapt o măsură a
naturii carbonului în proba ce va fi analizată, mai specific extinderea la care carbonul este aromatic (aparţine
unui compus aromatic). Astfel, testul SUVA este folosit mai obişnuit la distingerea dintre diferite probe de
apă. Testul SUVA a fost deasemenea folosit pentru a evalua potenţialul formării trihalometanilor (THM)
(vezi Sect.2-7).
Cererea teoretică de oxigen (CThO)
Materia organică de origine animală sau vegetală în apa uzată este în general o combinaţie de
carbon, hidrogen, oxigen şi azot. Principalele grupe de aceste elemente prezente în apa uzată sunt, cun s-a
notat anterior, carbohidraţii, proteinele, uleiurile şi grăsimile, şi produşii descompunerii lor. Descompunerea
biologică a substanţelor este discutată în Cap.7. Dacă formula chimică a materiei organice este cunoscută,
CThO poate fi calculat cum se arată în Exemplul 2-11.
Exemplul 2-11 Calculul lui CThO Să se determine CThO pentru glicină (CH2(NH2)COOH) folosind
următoarele presupuneri:
1.În primul pas, carbonul organic şi azotul sunt convertiţi la dioxid de carbon (CO 2) şi respectiv amoniac
(NH3).
2.În paşii secund şi terţ, amoniul este oxidat secvenţial la nitrit şi nitrat.
3.CThO este suma oxigenului cerut pentru cei trei paşi.
Soluţie
1.Se scrie o reacţie echilibrată pentru cererea carbonică de oxigen.
CH2(NH2)COOH +3/2O2→NH3+2CO2+H2O
2. Se scrie reacţiile echilibrate pentru cererea de oxigen azotic.
a. NH3+3/2O2→HNO2 +H2O
b. HNO2+ 1/2O2→ HNO3
NH3 + 2O2→ HNO3 +H2O
3.Se determină CThO.
CThO=(3/2 +4/2) mol O2/mol glicină
=7/2 mol O2/mol glicină ×32 g/mol O2
=112 g O2/mol glicină

68
 Interrelaţiile dintre CBO, CCO şi COT
Valorile tipice ale raportului CBO/CCO pentru apa uzată orăşenească netratată sunt în domeniul de
la 0,3 la 0,8 (vezi Tabelul 2-18). Dacă raportul CBO/CCO pentru apa uzată netratată este 0,5 sau mai mare,
apa uzată este considerată a fi uşor tratabilă prin mijloace biologice. Dacă raportul este sub circa 0,3, fie apa
uzată poate avea anumiţi compuşi toxici sau pot fi cerute microorganisme aclimatizate în stabilizarea ei.
Raportul corespunzător CBO/COT pentru apa uzată netratată variază de la 1,2 la 2,0. În folosirea acestor
rapoarte este important de reamintit că ele se vor schimba semnificativ cu gradul de tratare la care apele
uzate au fost supuse, cum se arată în Tabelul 2-18. Baza teoretică ale acestor rapoarte este explorată în
următorul exemplu.t
Tabelul 2-18 Comparaţia rapoartelor diferiţilor parametri folosiţi pentru caracterizarea apei uzate
Tipul de apă uzată CBO/CCO CBO/COT
Netratată 0,3-0,8 1,2-2,0
După sedimentarea primară 0,4-0,6 0,8-1,2
Efluentul final 0,1-0,3a 0,2-0,5b
a
cCBO/CCO
b
cCBO/COT
Exemplul 2-12 Determinarea rapoartelor CBO/CCO, CBO/COT şi COT/CCO Să se determine
rapoartele teoretice CBO/CCO, CBO/COT şi COT/CCO pentru următorul compus C5H7NO2. Se presupune
valoarea constantei ratei reacţiei de ordinul întâi este 0,23/zi (în baza e) (0,10/zi în baza 10).
Soluţie
1.Se determină CCO a compusului folosind Ec.(2-55).
C5H7NO2 + 5O2 → 5CO2 + NH3+ 2H2O
gm=113 gm=160

CCO=160/113=1,42 mg O2/mg C5H7NO2

2.Se determină CBO a compusului.
CBO
 (1  e k1t )  (1  e 0.235 ) =1-0,32=0,68
UCBO
CBO=0,68 ×1,42 mg O2/mg C5H7NO2=0,97 mg CBO/mg C5H7NO2
3.Se determină COT a compusului.
COT=(5 ×12)/113=0,53 mg COT/mg C5H7NO2
4.Se determină rapoartele CBO/CCO, CBO/COT şi COT/CCO.
CBO/CCO=(0,68 ×1,42)/1,42 =0,68
CBO/COT =(0,68 ×1,42)/0,53 =1,82
COT/CCO = 0,53/1,42=0,37
Uleiuri şi grăsimi
Termenul ulei şi grăsime, cum este obişnuit folosit, include grăsimile, uleiurile, cerile şi alţi
constituenţi găsiţi în apa uzată. Termenul grăsimi, ulei şi unsori (FOG) folosit anterior în literatură a fost
înlocuit cu termenul ulei şi grăsime. Conţinutul de ulei şi grăsime al apei uzate este determinat prin
extragerea probei de apă cu triclortrifluoroetan ( uleiul şi grăsimea sunt solubile în triclortrifluoroetan). Alte
substanţe extractibile includ uleiuri minerale, precum petrolul şi uleiurile de lubrefiere şi de drum. Uleiul şi
grăsimea sunt similare chimic; ele sunt compuşi (esteri) ai alcoolului sau glicerolului (glicerină) cu acizii
graşi. Gliceridele acizilor graşi care sunt lichide la temperaturile normale sunt numite uleiuri, iar acelea care
sunt solide sunt numite grăsimi (sau unsori).
Dacă grăsimea nu este îndepărtată înaintea evacuării apei uzate tratate, ea se poate interfera cu viaţa
biologică în apele de suprafaţă şi să creeze filme neplăcute la vedere. Grosimea uleiului cerută să formeze un
film transparent pe suprafaţa unui corp de apă este de circa 0,003048 mm, cum e dat mai jos.
Aspectul Grosimea filmului, mm Cantitatea răspândită, l/ha
Abia vizibilă 0,0000381 0,365
Luciu argintiu 0,0000762 0,731
Primele urme de culoare 0,0001524 1,461
Benzi strălucitoare de culoare 0,0003048 2,922
Culorile încep să fie şterse 0,0010160 9,731
Culorile sunt mult mai întunecate 0,0020320 19,463

69
 Sursa: Eldridge (1942)
Grăsimile şi uleiurile sunt adăugate la apele uzate prin untul, untura, margarina şi grăsimile şi
uleiurile vegetale. Grăsimile sunt găsite obişnuit în cărnuri, în zona germinală a cerealelor, în seminţe, în
nuci şi în anumite fructe. Slaba solubilitate a grăsimilor şi uleiurilor reduce viteza lor de degradare
micorbiană. Acizii minerali le atacă, totuşi, rezultând în formarea de glicerină şi acizi graşi. În prezenţa
alcaliilor, precum ar fi hidroxidul de sodiu, glicerina este eliberată şi se formează sărurile alcaline a acizilor
graşi. Aceste săruri alcaline sunt cunoscute ca săpunuri. Săpunurile obişnuite sunt făcute prin saponificarea
grăsimilor cu hidroxid de sodiu. Ele sunt solubile în apă, dar în prezenţa constituenţilor durităţii, sărurile de
sodiu sunt schimbate în săruri de calciu şi magneziu a acizilor graşi, sau aşa numitele săpunuri minerale. Ele
sunt insolubile şi precipită.
Petrolul, uleiurile de lubrefiere şi drum sunt derivate din ţiţei şi smoală de cărbune şi conţin în esenţă
carbon şi hidrogen. Aceste uleiuri uneori ajung în canalizări în volume considerabile de la benzinării, garaje
şi străzi. În cea mai mare parte, ele plutesc pe apa uzată, deşi o porţiune este cărată în nămol prin solidele
sedimentate. Într-o extindere chiar mai mare decât grăsimile, uleiurile şi săpunurile, uleiurile minerale tind să
acopere suprafeţele. Particulele se interferă în acţiunea biologică şi cauzează probleme de întreţinere.
Surfactanţi
Surfactanţii, sau agenţii activi de suprafaţă, sunt molecule organice mari care sunt uşor solubile în
apă şi cauzează spumarea în staţiile de tratare a apelor uzate şi în apele de suprafaţă în care apele uzate tratate
sunt descărcate. Surfactanţii sunt compuşi mai obişnuit dintr-un grup puternic hidrofob combinat cu un grup
puternic hidrofil. Tipic, grupul hidrofob este un radical carbon (R) făcut din de la 10 la 20 atomi de carbon.
Sunt folosite două tipuri de grupuri hidrofobe: acelea care se vor şi acelea care nu se vor ioniza în apă.
Surfactanţii anionici sunt încărcaţi negativ [ca (RSO3N)-Na+]; în timp ce surfactanţii cationici sunt încărcaţi
pozitiv[ca (RMe3N)+Cl-]. Surfactanţii noionizaţi în mod obişnuit conţin un grup hidrofil polixietilenic
(ROCH2CH2CH2CH2...OCH2CH2OH, adesea prescurtat Ren, unde n este numărul mediu de unităţi –
OCH2CH2- în grupul hidrofil). Există deasemenea hibrizi ai acestor tipuri. În SUA, surfactanţii ionici
reprezintă circa două treimi din surfactanţii totali utilizaţi şi cei neionici doar o treime (Metodele Standard,
1998).
Surfactanţii tind să se colecteze la interfaţa aer-apă cu grupul hidrofil în apă şi grupul hidrofob în aer.
În timpul aerării apei uzate, aceşti compuşi se colectează la suprafaţa bulelor de aer şi astfel crează o spumă
foarte stabilă. Înainte de 1965, tipul de surfactant prezent în detergenţii sintetici, numit alchil-benzen-
sulfonat (ABS), a fost supărător în special din cauză că el rezista degradării prin mijloace biologice. Ca un
rezultat la legislaţiei în 1965, ABS a fost înlocuit în detergenţi prin liniar-alchil-sulfonat (LAS), care este
biodegradabil. Fiindcă surfactanţii provin în primul rând din detergenţii sintetici, problema spumării a fost în
mare parte redusă. Trebuie de notat că aşa numiţii detergenţi sintetici „duri” sunt încă utilizaţi extensiv într-o
serie de ţări străine.
Acum sunt folosite două teste pentru determinarea prezenţei surfactanţilor în apă şi apa uzată. Testul
MBAS (substanţă activă albastru de metilen) este folosit pentru surfactanţii anionici. Determinarea
surfactanţilor este realizată prin măsurarea schimbării culorii într-o soluţie standard de vopsea albastru de
metilen. Surfactanţii anionici sunt măsuraţi folosind testul CTAS (substanţă activă tiocianat de cobalt).
Surfactanţii anionici vor reacţiona cu CTAS pentru a produce un produs conţinând cobalt care poate fi extras
într-un lichid organic şi apoi măsurat. Trebuie de notat că metoda CTAS cere sublimarea pentru îndepărtarea
surfactanţilor neionici şi schimbul de ioni pentru îndepărtarea surfactanţilor cationici şi anionici (Metodele
Standard, 1998).
2-7 COMPUŞII ORGANICI INDIVIDUALI
Compuşii organici individuali sunt determinaţi pentru verificarea prezenţei poluanţilor prioritari
identificaţi de USEPA şi un număr de compuşi noi apăruţi de îngrijorare. Poluanţii prioritari (atât anorganici
cât şi organici) au fost şi continuă să fie selectaţi pe baza carcinogeneticii, mutagenecitii, teratogeneticii sau
toxicităţii acute ridicate. Pe măsură ce tehnicile folosite pentru identificarea compuşilor specifici continuă să
se îmbunătăţească, un număr de alţi compuşi organici au fost identificaţi în alimentările de apă publice şi în
efluenţii de apă uzată tratată.
Poluanţi prioritari
Agenţia de Protecţia Mediului din SUA a identificat aproximativ 129 poluanţi prioritari în 65 clase
pentrua fi reglementaţi de standardele categorice de evacuare (Registrul Federal, 1981). Poluanţii prioritari
(atât anorganici cât şi organici) au fost şi continuă să fie selectaţi pe baza carcinogeneticii, mutagenecitii,

70
teratogeneticii sau toxicităţii acute ridicate. Mulţi din poluanţii organici prioritari sunt deasemenea clasificaţi
ca compuşi organici volatili (COV).
Sunt folosite două tipuri de standarde pentru controlul descărcărilor de poluanţi la lucrările de tratare
deţinute public (POTW). Primul, „standarde de interzicere a descărcării” se aplică la toate stabilimentele
comerciale şi industriale care descarcă la POTW. Standardele de interzicere restricţionează descărcarea
poluanţilor care pot crea un risc de incendiu sau explozie în canalizări sau lucrări de tratare, sunt corozive
(pH<5,0), blochează curgerea, deranjează procesele de tratare sau creşte temperatura apei uzate ce intră în
staţie la peste 40oC. „Standardele categorice” se aplică la descărcările comerciale şi industriale în 25 de
categorii industriale („industriile categorice”), şi sunt destinate să restrângă descărcarea a 129 poluanţi
prioritari. Se anticipează că lista va continua să se extindă în viitor.
Analiza compuşilor organici individuali
Metodele analitice folosite pentru determinarea compuşilor organici individuali cer folosirea de
instrumentaţie sofisticată capabilă de măsurarea concentraţiei urmă în domeniul 10-12 la 10-3 mg/l. Metodele
cromatografiei în gaz (CG) şi cromatografiei în lichid de performanţă ridicată (CLPR) sunt cele mai obişnuit
folosite pentru detectarea compuşilor organici individuali. Sunt folosite diferite tipuri de detectoare cu
fiecare metodă, depinzând de natura compusului ce este analizat. Detectoarele tipice folosite în legătură cu
cromatografia în gaz includ conductivitatea eletrolitică, captura electronilor (ECD), ionizarea în flacără
(FID), fotoionizarea (PID) şi spectrometrul masic (GCMS). Detectoare tipice pentru cromatografia în lichid
de performanţă ridicată includ şir de fotodiode (PDAD) şi reactorul post coloană (PCR). Trebuie de notat
deasemenea că mulţi din constituenţii organici individuali pot fi determinaţi prin două sau mai multe din
metodele de mai sus (Metodele Standard, 1998).
Peste 180 compuşi organici individuali pot fi determinaţi folosind una sau mai multe din metodele
citate mai sus. Principalele categorii conţinând compuşii organici individuali sunt arătate în Tabelul 2-19. Pe
măsură ce metodele instrumentale de analiză se îmbunătăţesc, limitele de detecţie pentru aceşti compuşi au
devenit crescând mici, tipic sub 10 ng/l. Compuşii organici specifici care sunt analizaţi vor depinde de
aplicaţie. De exemplu, scanarea aplicaţiilor de refolosire indirectă pentru produşii secundari ai dezinfecţiei
poate fi cerută unde clorul este folosit pentru dezinfecţie.
Compuşi organici volatili (COV)
Compuşii organici care au un punct de fierbere mai mic sau egal cu 100oC şi/sau o presiunea a
vaporilor mai mare de 1 mm Hg la 25oC sunt în general consideraţi a fi compuşi organici volatili (COV). De
exemplu, clorura de vinil, care are un punct de fierbere de -13,9oC şi o presiunea a vaporilor de 2548 mm Hg
la 20oC, este un exemplu de un compus organic extrem de volatil. Compuşii organici volatili sunt de o mare
îngrijorare din cauză (1) odată ce asemenea compuşi sunt în stare de vapori ei sunt mult mai mobili şi
deaceea mult mai probabil să fie eliberaţi în mediu, (2) prezenţa a unora din aceşti compuşi în atmosferă
poate să prezinte un risc semnificativ pentru sănătatea publică, şi (3) ei contribuie la o creştere generală a
hidrocarburilor reactive în atmosferă, care poate duce la formarea de oxidanţi fotochimici. Eliberarea acestor
compuşi în canalizări şi la staţii de tratare, în special la lucrările de intrare, este de îngrijorare particulaă cu
privire la sănătatea muncitorilor sistemului de colectare şi staţiei de tratare. Fenomenele fizice implicate în
eliberarea şi controlul COV sunt considerate mai în detaliu în Cap.5.
Tabelul 2-19 Clasele tipice a compuşilor organici a căror membri au fost identificaţi ca compuşi individuali
Nume Producere/sursa Problema
Compuşi organici volatili Găsite în apele de suprafaţă şi freatice Potenţialul pentru teratogeneză şi
carcinogeneză la oameni
1,2-Dibromoetan (EDB) şi Găsite în alimentările din ape freatice, în special Efecte în detrimentul sănătăţii umane
1,2-dibromo-3-clorpropan unde aceşti compuşi au fost folosiţi ca fumiganţi
(DBCP)
Trihalometani (THM) Găsiţi în cele mai multe alimentări cu apă Produşi secundari ai dezinfecţiei.
clorinate Potenţiali carcinogeni umani
Solvenţi organici clorinaţi Găsiţi în alimentările cu apă brută rezultate de la Potenţiali carcinogeni umani
contaminarea industrială
Acizi haloacetici (HAA) Formaţi după clorinarea materiei organice Produşi secundari ai dezinfecţiei.
naturale (acizii humic şi fulvic) Potenţiali carcinogeni umani
Triclorofenol Formaţi după clorinarea materiei organice Produşi secundari ai dezinfecţiei.
naturale (acizii humic şi fulvic) Acizi dicloracetic şi tricloracetic sunt
carcinogeni animali

71
Aldehide Formaţi după aplicarea ozonului la apele ce Produşi secundari ai dezinfecţiei.
conţin materie organică
Baze/neutre şi acizi Mulţi compuşi semivolatili incluzând Mulţi din compuşii listaţi sunt toxici
extractibili hidrocarburi aromatice polinucleare, ftalaţi, sau carcinogeni
fenoli, pesticide organoclorate şi PCB
Fenoli În general provenind din descărcări industriale şi Dau un gust apei la nivele scăzute.
gropi de gunoi Pot avea impact în detrimentul
sănătăţii umane la nivele mai ridicate
Bifenili policlorinaţi Găsiţi în alimentările cu apă contaminate prin Aceşti compuşi sunt toxici, bioacu-
(PCB) uleiuri transformate mulativi şi extrem de stabili în apă
Hidrocarburi aromatice Produşi secundari ai procesării sau combustiei Mulţi compuşi din acest grup sunt
polinucleare (PAH) petrolului carcinogeni ridicaţi la nivele relativ
scăzute
Pesticide carbamate Găsite în alimentările cu apă contaminate cu
pesticide
Compuşi erbicide acizi Folosiţi pentru controlul buruienilor, aceşti Mulţi compuşi din acest grup sunt
compuşi sunt găsiţi în sistemele acvatice bioacumulativi şi relativ stabili, la fel
ca toxici sau carcinogeni
Eerbicide glifosfate Un spectru larg neselectiv de ierbicide postemer-
gente. Alimentările de apă pot deveni contami-
nate prin scurgerile afară şi stropirile antrenate

Produşi secundari ai dezinfecţiei

S-a găsit că atunci când clorul este adăugat apei ce conţine materie organică sunt formaţi o varietate
de compuşi organici ce conţin clor. În colectiv, aceşti compuşi, împreună cu alţii, sunt cunoscuţi a fi produşi
secundari ai dezinfecţiei (DBP). Deşi în general prezenţi în concentraţii mici, ei sunt de îngrijorare din cauză
că mulţi din ei sunt cunoscuţi sau suspectaţi carcinogeni umani potenţiali. Clase tipice de compuşi includ
trihalometanii (THM), acizii haloacetici (HAA), tricolorfenolul şi aldehidele.
Mai recent, N-nitrosodimetilamina (NDMA) a fost găsită în efluentul de la staţiile de tratare a apei
uzate. Motivul de îngrijorare privind acest compus este că ca un grup de compuşi nitrosaminele sunt printre
cei mai puternici carcinogeni cunoscutţi (Snyder, 1995). Aceşti compuşi sunt deasemenea cunoscuţi a fi
puternic carcinogeni pentru diferite specii de peşti la concentraţii scăzute. Limita de acţiune USEPA pentru
NDMA este de 2 ppb. Bazat pe rezultatele studiilor recente, NDMA apare să fie format în timpul procesului
de clorinare. În efluentul tratat, ionul nitrit poate reacţiona cu acidul clorhidric, prezent ca un rezultat la
folosirii clorului pentru dezinfecţie, pentru a forma acid nitros. În schimb, acidul nitros poate reacţiona cu
dimetilamina pentru a forma NDMA (Hill, 1988). Compusul dimetilamina este obişnuit în apa uzată şi apele
de suprafaţă, şi este găsit în urină, fecale, alge şi ţesuturi de plante. Dimetilamina este deasemenea parte a
unor polimeri folosiţi pentru tratarea apei (precum ca polidialil dimetilamină) şi pentru răşinile de schimb de
ioni. Formarea NDMA în condiţii bazice şi alcaline a fost arătată de Wainwright (1986).
Din cauza îngrijorării asupra formării de DBP şi NDMA, a fost focalizată o atenţie considerabilă în
ultimii cinci ani asupra folosirii dezinfecţiei cu ultraviolete (UV) ca un înlocuitor posibil pentru clor. În plus,
o atenţie considerabilă a fost concentrată asupra modificărilor proceselor de tratare convenţionale pentru a
îmbunătăţii tratarea acestor compuşi şi către procese avansate de tratare pentru îndepărtarea acestor
substanţe. Folosirea radiaţiei UV pentru dezinfecţie şi distrugerea NDMA este luată în considerare în Cap.11
şi 12.
Pesticide şi chimicale agricole
Pesticidele, ierbicidele şi alte chimicale agricole sunt toxice pentru multe organisme şi de aceea pot
fi contaminanţi semnificativi ai apelor de suprafaţă. Aceste chimicale nu sunt constituenţi obişnuiţi ai apei
uzate menajere dar pot rezulta în principal din scurgerile de pe terenurile agricole, libere sau spaţiile verzi.
Concentraţiile acestor chimicale pot duce la uciderea peştilor, contaminarea cărnii de peşte care scad valoare
lor ca sursă de hrană şi la deteriorarea alimentărilor cu apă.
Compuşi organici în curs de dezvoltare (apariţie)
În plus faţă de compuşii discutaţi mai sus, pentru care cerinţele au fost stabilite, o varietate de noi
(apăruţi) compuşi au fost identificaţi în multe din alimentările cu apă ale naţiunii şi în efluenţii de apă uzată
trataţi. Compuşii în chestiune sunt proveniţi, în mare parte, din (1) antibiotice veterinare şi umane, (2)
medicamente umane cu prescripţie şi fără prescripţie, (3) produşi industriali şi casnici în apele uzate, şi (4)
hormoni sexuali şi steroizi. Exemple tipice de tipuri de compuşi implicaţi sunt arătate în Tabelul 2-20. Pe

72
măsură ce mai multe devin cunoscute despre impactele asupra sănătăţii ale acestor compuşi, este de anticipat
că se pot dezvolta limite de evacuare pentru un număr din aceşti compuşi. Dat fiind că peste 30 milioane de
compuşi organici sunt cunoscuţi să existe, este clar că lista compuşilor noi apăruţi va continua să crească pe
măsură ce tehnicile analitice continuă să se îmbunătăţească.
Tabelul 2-20 Compuşi organici în creştere găsiţi în curenţii de apăa
Antibiotice veterinare şi umane
Carbadox Norfloxacină Sulfametrazină
Clorotetraciclină Oxitetraciclină Sulfamemetiazol
Cirpofloxacină Roxarsonă Sulfamemetoxazol
Doxiciclină Roxitromicină Sulfatiazol
Enrofloxacină Sarafloxacină Tetraciclină
Eritromicină Spectinomicină Trimetoprim
Eritromicină-H2O Sulfaclorpiridozină Tilosin
Ivermectină Sulfadimetinoximă Virginiamicină
Lincomicină Sulfamerazină
Medicamente umane cu prescripţie şi fără prescripţie
Acetaminofen (antipiretic) Diltiazem (antihipertensiv) Paroxetină (antiacid)
Amoxiclină (antibiotic) Enalaprilat (antihipertensiv) Ranitidină (antiacid)
Cafeină (stimulent) Flioxetină (antidepresant) Salbutamol (antiasmatic)
Cimetidină (antiacid) Gemfibrozit (agent lipotropic) Sulfamemetoxazol (antibiotic)
Catinină (metabolit al nicotinei) Ibuprofen (antiinflamator) Trimetoprim (antibiotic)
Dehidronifedipină (antianginal) Metformin (agent antidiabetic)
Digoxigenin (metabolit al Paraxantină (metabolit a paxilului)
digoxinului)
Produşi industriali şi casnici în apele uzate
Acetofenonă (parfum) Codeină (analgezic) NPEO2-total (metabolit de detergent)
Antracen (PAH) 3b-coprostanol (indicator fecal OPEO1
Benzo(a)piren (PAH) carnivor) OPEO2
2,6-di-tert-para-benzoquinonă Catinină (metabolit al nicotinei) Fenantrenă (PAH)
(antioxidant) Para-crezol (prezervativ lemnos) Fenol (dezinfectant)
5-metil 1H benzotriazol (antioxidant) Diazinon (pesticid) Para-nonilfenol-total(metabolit de
Bisfenol A (folosit în polimeri) 1,4-diclorobenzen (fumigant) detergent)
Bis(2-etilhexil)ftalat (plastifiant) Dieldrin (pesticid) Anhidră ftalică (folosit în palstice)
2,6-di-tert-butilfenol (antioxidant) Dietilftalat (plastifiant) Piren (PAH)
Butilat hidroxianisol (BHA) N,N-dietiltoluamidă (DEET) Stigmastanol (sterol vegetal)
Butilat hidroxitoluen (BHA) (insecticid) Tetracloroetilenă (solvent)
(antioxidant) Etanol, 2-butoxi-fosfat (plastifiant) Triclosan (dezinfectant antimicrobian)
Cafeină (stimulent) Fluorantenă (PAH) Tri(2-cloroetil)fosfat (întârzietor de foc)
Clorpififox (pesticid) Lindan (pesticid) Tri(diclorisopropil)fosfat (retardant de
Colesterol (indicator fecal) Metil paration (pesticid) foc)
Cis-clordan (pesticid) Naftalină (PAH) Trifenil fosfat (plastifiant)
Coarbaril (pesticid) NPEO1-total (metabolit de
detergent)
Hormoni sexuali şi steroizi
Cis-androsteron 17a-estradiol Mestranol
3b-coprostanol 17b-estradiol 19-noestisteron
Colesterol Estriol Progesteron
Equilenină Estron Testosteron
Equilină 17a-etilenil estradiol
a
Din US GS (2000).

73
2-8 CARACTERISTICELE BIOLOGICE
Caracteristicele biologice ale apei uzate este de importanţă fundamentală în controlul bolilor cauzate
de organisme patogene de origine umană, şi din cauza rolului extins şi fundamental jucat de bacterii şi alte
microorganisme în descompunerea şi stabilizarea materiei organice, atât în natură cât şi în staţiile de tratare a
apei uzate. Scopul acestei secţiuni este de a prezenta (1) microorganismele găsite în apele de suprafaţă şi
apele uzate, (2) microorganismele patogene asociate cu bolile umane, (3) folosirea organismelor indicator,
(4) metodele şi tehnicile folosite pentru enumerarea bacteriilor, (5) metoda de enumerare a viruşilor, şi (6) o
scurtă discuţie a noilor recunoscute organisme apărute. Organismele responsabile pentru tratarea apei uzate
sunt considerate mai departe în Cap.7.
Microorganismele găsite în apele de suprafaţă şi apele uzate
Organismele găsite în apele de suprafaţă şi apele uzate includ bacterii, fungi, alge, protozoare, plante
şi animale, şi viruşi. Bacteriile, fungii, algele, protozoarele şi viruşii pot fi observaţi doar la microscop.
Clasificarea generală a acestor organisme şi o descriere generală a organismelor găsite în apa uzată este
considerată în următoarea discuţie. Creşterea şi cerinţele metabolice şi de mediu ale microorganismelor sunt
considerate în detaliu în Cap.7.
Clasificarea generală. Microroganismele unicelulare vii care pot fi văzute doar la microscop sunt
responsabile pentru activitatea în tratamentul biologic al apei uzate. Unitatea de bază funcţională şi
structurală este celula. Organismele vii sunt înpărţite în celule fie prokariote sau eukariote ca o funcţie a
informaţiei lor genetice şi complexităţii celulare. Prokariotele au cea mai simplă structură celulară şi includ
bacteriile, fungii, algele albastre-verzi (cianobacter), şi archaea. Archaea sunt separate de bacterii datorită
compoziţiei ADN-ului lor şi chimiei celulare unice, precum şi diferenţelor în structura peretelui celular şi
ribozomilor. Multe archea sunt bacterii care pot creşte în condiţii extreme de temperatură şi salinitate, şi
deasemenea includ bacteriile metanogenice producătoare de metan, importante în procesele de tratare
anaerobe. În contrast cu prokariotele, eukariotele sunt mult mai complexe şi conţin plantele şi animalele şi
organisme unicelulare de importanţă în tratarea apei uzate incluzând protozoarele, fungii, şi algele verzi.
Unele din diferenţele cheie dintre microorganismele prokariote şi eukariote sunt rezumate în Tabelul
2-21, şi o schemă a structurilor lor celulare este arătată în Fig.2-26. Organismele prokariote sunt în general
mult mai mici comparate cu organismele eukariote. Absenţa unei membrane celulare să cuprindă ADN-ul
celulei este deasemenea un aspect de distincţie al organismelor prokariote. Organismele eukariote au
structuri interne mult mai complexe. Acestea includ reticulul endoplasmic, care este un organel distinct care
conţine locurile ribozomilor cu membranele interne. Corpurile golgi sunt deasemenea structuri cu membrană
distincte şi conţin locuri pentru secreţia enzimelor şi a altor macromolecule. Mitocondriile sunt o structură cu
membrană internă complexă unde se produce respiraţia pentru celulele eukariote, şi lipsesc în celulele
prokariote. În timp ce prokariotele pot avea pigmenţi fotosintetici, ele nu conţin cloroplaste, care sunt
folosite în fotosinteză de către algele verzi. Informaţii suplimentare despre structura şi compoziţia celulelor
prokariote şi rolul şi importanţa acizilor ADN şi ribonucleic (ARN) sunt discutate în Cap.7.
Viruşii sunt paraziţi intracelulari obligat care cer maşinăria unei celule gazdă pentru a sprijini
dezvoltarea lor. Deşi viruşii conţin informaţia genetică (fie ADN sau ARN) necesară pentru replicarea lor
însăşi, ei nu sunt capabili să se replice ei însăşi înafara unei celule gazde. Viruşii sunt compuşi dintr-un
nucleu de acid nucleic (ADN sau ARN) înconjurat de un strat exterior de proteină şi glicoproteină. Viruşii
sunt clasificaţi separat conform gazdei infectate. Bacteriofagii, după cum şi numele arată, sunt viruşi care
infectează bacteriile.
Descrierea generală. O descriere generală a microorganismelor găsite în apa uzată este dată în
Tabelul 2-22 folosind terminologia prezentată în paragrafele anterioare. Date asupra formei, formei rezistente
şi mărimii microorganismelor găsite în apa uzată sunt prezentate în Tabelul 2-23. Informaţia asupra mărimii
microorganismelor, în special a formei rezistente, este necesară pentru determinarea tipului de tratament care
va fi cerut pentru a le trata şi/sau a le îndepărta.
Un aspect important al microorganismelor este abilitatea lor de a forma forme rezistente. De
exemplu, specii selectate de bacterii pot forma endospori (formate în interiorul celulei), structuri care sunt
extrem de complexe. Endosporii care conţin toată informaţia necesară pentru reproducere sunt acoperiţi cu
mai multe straturi de proteine. Endosporii sunt extrem de rezistenţi la căldură şi chimicale de dezinfecţie. S-a
speculat că endosporii pot rămâne dorminzi pentru decenii, şi probabil chiar secole. Un spor poate deveni
viabil într-un mediu potrivit printr-un proces în trei paşi: activare, germinaţie şi creştere afară (Madigan ş.a.,
2000). Formele rezistente ale protozoarelor sunt cunoscute ca chişti sau oochişti. Formele rezistente la
helminţi sunt ouăle şi oochiştii.

74
 Termenul parazit este folosit pentru a descrie un organisme care trăieşte pe semana altuia. Paraziţii
care trăiesc pe suprafaţa unui organism gazdă sunt ectoparaziţi. Paraziţii care trăiesc în interiorul unei gazde
sunt cunoscuţi ca endoparaziţi (Roberts şi Janovy, 1996).
Tabelul 2-21 Comparaţia dintre celulele procariote şi eucariotea
Caracteristicele celulei Prokariote Eukariote (Eukarya)
Grupul filogenetic Bacterii, alge albastru-verzi Unicelulare: alge, fungi, protozoare; multicelulare:
(cianobacterii), archaea plante, animale
Mărimeab Mici, 0,2-3,0 μm 2-100 μm pentru organismele unicelulare
Peretele celular Compus din peptidoglican (bacterii), Absent în animale şi cele mai multe protozoare;
alte polizaharide, proteine, prezent în plante, alge, fungi:obişnuit polizaharide
glicoproteine (archaea)
Structura nucleară:
Membrana nucleară Absentă Prezentă
DNA Mono molecular, plasmide Mai mulţi cromozomi
Membranele interne Simple, limitate Complexe, reticulum endoplasmic, golgi,
mitocondrii; mai mult prezent
Organelele membranei Absente Mai mult prezent
Pigmenţii fotosintetici În membranele interne; cloroplastele În cloroplaste
absente
Sistemul respiratoriu Parte a membranei citoplasmice Mitocondrii
a
Adaptat după Ingraham şi Ingraham (1995), Madigan ş.a. (2000) şi Stanier ş.a. (1986).
b
Pentru informaţii suplimentare pt mărimi vezi Tabelul 2-23.
Figura 2-26 Structura
tipică a celuleor
microorganismelor: (a)
prokaryotic şi (b)
eukaryotic.

Tabelul 2-22 Descrierile tipice ale microorganismelor găsite în apele naturale, apele uzate şi procesele de
tratament a apelor uzate
Organismul Descriere
Bacterii Bacteriile sunt organisme prokariotice unicelulare. Interiorul celulei conţine o suspensie coloidală de
proteine, carbohidraţi şi alţi compuşi organici complecşi, numită citoplasmă. Zona citoplasmică con-
ţine acidul ribonucleic (ARN), al cărui rol major este sinteza proteinelor. Deasemenea în citoplasmă
este acid dezoxiribonucleic (ADN). ADN conţine toate informaţiile necesare pentru reproducerea
tuturor componentelor celulare şi poate fi considerat a fi planul celulei. Modul lor uzual de reproducere
este prin fisiune binară, deşi unele specii se reproduc sexual sau prin înmugurire
Archaea Similare bacteriilor în mărime şi componente celulare de bază. Compoziţia peretelui lor celular, mate-
rialului celular şi a ARN sunt diferite. Importante în procesele anaerobe şi deasemenea găsite în con-
diţii extreme de temperatură şi compoziţie chimică
Fungi/drojdii Fungii sunt eukariote multicelulare, nefotosintetice, heterotrofe. Cei mai mulţi fungi sunt fie strict sau

75
 facultativ aerobi care se reproduc sexual sau asexual, prin fisiune, înmugurile sau formarea de spori.
Mucegaiurile, sau „adevăraţii fungi”, produc unităţi microscopice (hife), care formează colectiv o masă
filamentoasă numită micelium. Drojdiile sunt fungi care nu pot forma un micelium şi sunt deaceea
unicelulare. Fungii au abilitatea de a creşte în condiţii de umiditate scăzută, azot scăzut şi pot tolera un
mediu cu un pH relativ scăzut. Abilitatea fungilor de a supravieţui în condiţii de pH scăzut şi azot li-
mitat, cuplată cu abilitatea lor de a degrada celuloza, le fac foarte importante în compostarea nămolului
Protozoare Protozoarele sunt eukariote mobile, microscopice care sunt uzual unicelulare. Majoritatea protozoare-
lor sunt heterotrofe aerobe, unele sunt anaerobe aerotolerante, şi puţine sunt anaerobe. Protozoarele
sunt în general cu un ordin de mărime mai mari decât bacteriile şi adesea ele consumă bacterii ca o
sursă de energie. De fapt, protozoarele acţionează ca finisori ai efluenţilor de la procesele de tratare
biologică a apelor uzate prin consumarea bacteriilor şi materiei organice particulate
Rotiferi Rotiferii sunt eukariote animale heterotrofe aerobe. Numele provine de la faptul că ele au două seturi
de cili de rotaţie pe capul lor care sunt folosiţi pentru mobilitate şi capturarea hranei. Rotiferii sunt
foarte eficace în consumarea bacteriilor dispersate şi floculate şi a micilor particule de materie
organică. Prezenţa lor într-un efluent indică un proces de purificare biologic aerob ridicat de eficient
Alge Algele sunt eukariote fotosintetice, autotrofe, unicelulare sau multicelulare. Ele sunt de importanţă în
procesele biologice de tratare. În lagunele de tratare a apei uzate, abilitatea algelor de a produce oxigen
prin fotosinteză este vitală pentru ecologia mediului acvatic. Algele albastru-verzi cianobacterii sunt un
organism prokariotic
Viruşi Viruşii sunt compuşi dintr-un nucleu de acid nucleic (fie ADN sau ARN) înconjurat de o carcasă
exterioară de proteină numită o capsidă. Viruşii sunt obligat paraziţi intracelulari care se multiplică
doar într-o celulă gazdă, unde ei redirecţionează sistemul biochimic al celulei să-i reproducă pe ei
însăşi. Viruşii pot deasemenea exista în stare extracelulară în care particula de virus (cunoscută ca un
viron) este metabolic inert. Bacteriofagii sunt viruşi care infectează bacteriile ca gazdă; ei nu sunt
implicaţi în infecţiile umane

Tabelul 2-23 Date tipice ale formei, mărimii şi formelor rezistente ale claselor de microorganisme şi
specii selectate găsite în apa uzatăa
Microorganismul Forma Mărimea, μmb Forma rezistentă în mediu

Bacterii:
Bacilli Bastonaş 0,3-1,5 D × 1-10 L Endospori sau celule dorminde
Bacilul (E.coli) Bastonaş 0,6-1,2 D × 2-3 L Endospori sau celule dorminde
Cocci Sferică 0,5-4 Endospori sau celule dorminde
Spirilla Spirală 0,6-2 D × 20-50 L Endospori sau celule dorminde
Vibrio Baston, crbat 0,4-2 D × 1-10 L Endospori sau celule dorminde
Protozoare:
Cryptosporidiumc
Oocişti Sferică 3-6 Oocişti
Sporozoiţi Picătură de lacrimă 1-3 B × 6-8 L
Entamoeba histolyca
Chişti Sferică 10-15 Chişti
Trofozoiţi Semisferică 10-20
Giardia lambliad
Chişti Ovoidă 6-8 B × 8-14 L Chişti
Trofozoiţi Pară sau zmeu 6-8 B × 12-16 L
Helminţi:
Ancylostoma duodenale Eliptică sau ou 36-40 B × 55-70 L Larve filariforme
(viermi cârlig) ouă
Ascaris lumbricoides Lămâie sau ou 35-50 B × 45-70 L Ouă embrionate
(viermi rotunzi) ouă
Trichuris trichura Eliptică sau ou 20-24 B × 50-55 L Ouă embrionate
(viermi bici) ouă
Viruşi:
MS2 Sferică 0,022-0,026 Virion
Enteroviruşi Sferică 0,020-0,030 Virion
Norwalk Sferică 0,020-0,035 Virion
Polio Sferică 0,025-0,030 Virion
Rotaviruşi Sferică 0,070-0,080 Virion

76
 a
După Crites şi Tchobanoglous (1998).
b
D = diametrul, L = lungimea, şi B =lăţimea.
c
Membru al filului Apocomplexa
d
Membru al filului Sarcaoamstigofora, ordinul Diplominadida.
Organisme patogene
Organismele patogene găsite în apa uzată pot fi excretate de fiinţele umane sau animale care sunt
infectate cu boli sau care sunt purtători a unei boli infecţioase particulare. Organismele patogene găsite în
apa uzată pot fi clasificate în patru categorii largi: bacterii, protozoare, helminţi şi viruşi. Organismele
patogene principale găsite în apa uzată netratată sunt indicate în Tabelul 2-24, împreună cu bolile şi
simptomele bolilor asociate cu fiecare patogen. Organismele patogene bacteriene de origine umană obişnuit
cauzează boli ale tractului gastrointestinal, precum febra tifoidă şi paratifoidă, dezinteria, diareea şi holera.
Fiindcă aceste organisme sunt puternic infecţioase, ele sunt responsabile pentru multe mii de morţi în fiecare
an în zonele cu stare sanitară slabă, în special la tropice. S-a estimat că până la 4,5 miliarde de oameni sunt
sau au fost infectaţi cu unii paraziţi (Madigan ş.a., 2000). Date tipice asupra cantităţii organismelor patogene
alese găsite în apa uzată şi concentraţia corespunzătoare necesară pentru o doză infecţioasă sunt arătate în
Tabelul 2-25.
Bacterii. Multe tipuri de bacterii inofensive colonizează tractul intestinal uman şi sunt elimiate
regulat în fecale. Fiindcă bacteriile patogene sunt prezente în fecalele indivizilor infectaţi, apa uzată menajeră
conţine o varietate şi domenii largi de concentraţie a bacteriilor patogene şi nepatogene. Unul din cei mai
comuni patogeni bacterieni găsiţi în apa uzată menajeră este genul Salmonella. Grupul Salmonella conţine o
varietate largă de specii care pot cauza boli la oameni şi animale. Febra tifoidă, cauzată de Salmonella typhi,
este cea mai severă şi serioasă. Cea mai obişnuită boală asociată cu Salmonella este intoxicaţia alimentară
identificată ca salmoneloză. Shigella, un gen mai puţin comun de bacterii, este responsabil pentru o boală
intestinală cunoscută ca dezinteria bacilară sau shigelloză. Izbucniri de boli hidrice de shigeloze au fost
arătate pentru zonele de înot recreaţional şi unde apa uzată a contaminat puţurile folosite pentru apa potabilă
(Crook, 1998; Maier ş.a., 2000).
Alte bacterii izolate din apa uzată brută includ speciile Vibrio, Mycobacterium, Clostridium,
Leptospira, şi Yersinia. Vibrio cholerae este agentul bolii pentru holeră, care nu este obişnuită în SUA dar
esre încă prevalentă în alte părţi ale lumii. Oamenii sunt singura gazdă cunoscută, şi cel mai frecvent mod de
transmisie este prin apă. Mycobacterium tuberculosis a fost găsită în apa uzată orăşenească, şi izbucniri de
boli au fost raportate printre persoanele ce înotau în apa contaminată cu apa uzată (Crook, 1998; Maier ş.a.,
2000).
Gastroenterite hidrice cu cauză necunoscută sunt frecvent raportate, cu agentul suspectat fiind
bacterian. O sursă potenţială a acestei boli este anumite bacterii gram-negative considerate a fi nepatogene.
Acestea includ Escherichia coli enteropatogenă şi anumite tulpini de Pseudomonas, care pot afecta noii
născuţi şi au fost implicate în izbucniri de boli gastrointestinale. Campylobacter jejuni a fost identificată ca
cauza unei forme de diaree bacteriene la oameni. În timp ce a fost bine stabilit că acest organism cauzează
boli la animale, el a fost deasemenea implicat ca agent etiologic în izbucniri de boli hidrice umane (Crook,
1998).
Tabelul 2-24 Agenţi potenţiali infecţioşi găsiţi în apa uzată menajeră netratatăa
Organismul Boala Observaţii/simptome
Bacterii:
Campylobacter jejuni Gastroenterite Diaree
Escherichia coli Gastroenterite Diaree
(enteropatogen)
Legionella pneumophila Boala legionarului Stare proastă, dureri musculare, febră, durere de
cap, indispoziţii respiratorii
Leptospira (spp) Leptospiroze Icter, febră (boala lui Weil)
Salmonella (2100 serotipuri) Salmoneloze Intoxicaţii alimentare
Salmonella typhi Febra tifoidă Febră ridicată, diaree, ulceraţia intestinului subţire
Shigella (4 spp) Shigeloze Dezinteria baciliară
Vibrio chorerae Holera Diaree extrem de grea, dehidratare
Yersinia enterocolitica Yersinioze Diaree
Protozoare:
Balantidium coli Balantidiasioza Diaree, dezinterie
Cryptosporidium parvum Criptosporidioza Diaree

77
 Cyclospora cayetanensis Ciclosporioza Diaree severă, crampe stomacale, greţuri şi
vomitări durând perioade îndelungate
Entamoeba histolyca Amebiaza (dezinteria Diaree perlungită cu sângerare, abcese ale ficatului
amoebică) şi intestinului subţire
Giardia lamblia Giardioza Diaree de la mediu la severă, greţuri, indigestie
Helminţib:
Ascaris lumbricoides Ascarioza Infecţie cu viermi rotunzi
Enterobius vermicularis Enterobiaza Viermi gămălie
Fasciola hepatica Fascioliaoza (gălbeaza) Gălbeaza ficatului oilor
Hymenolepis nana Himenolepiaza Viermi laţi pitici
Taenia saginata Tenioza Viermi laţi de bovină
T.solium Tenioza Viermi laţi de porc
Trichuris trichura Trichuriaza Viermi bici
Viruşi:
Adenovirusşi (31 tipuri) Boli respiratorii
Enteroviruşi (mai mult de Hastroenterite, anomalii
100 tipuri, ca polio, echi şi cardiace, meningite
coxsackie viruşi)
Virusul hepatitei A Hepatite infecţioase Icter, febră
Agentul Norwalk Gastroenterite Vomitări
Parvoviruşi (2 tipuri) Gastroenterite
Rotaviruşi Gastroenterite
a
Adaptat după Feachem ş.a. (1983), Madigan ş.a. (2000) şi Crook (1998).
b
Helminţii listaţi sunt aceeia cu o distribuţie în lumea largă.
Tabelul 2-25 Concentraţiile microorganismelor găsite în apa uzată netratată şi doza corespunzătoare
infecţioasă
Organismul Concentraţia în apa uzată Doza infecţioasă,
brută,b MPN/100 ml numărul de organismec
Bacterii:
Bacterioide 107-1010
Coliform, total 107-1090
Coliform fecald 106-108 106-1010
Clostridium perfringens 103-105 1-1010
Enterococci 104-105
Streptococci fecali 104-107
Pseudomonas aeruginosa 103-106
Shigella 100-103 10-20
Salmonella 102-104 101-108
Protozoare:
oocişti de Cryptosporidium parvum 101-103 1-10
chişti de Entamoeba histolyca 10-1-101 10-20
chişti de Giardia lamblia 103-1040 <20
Helminţi:
Ovule 101-103
Ascaris lumbricoides 10-2-100 1-10
Viruşi:
Viruşi enterici 103-104 1-10
Colifagi 103-104
a
Adaptat în parte după Crook (1998) şi Feachem ş.a. (1983).
b
Valoarea va varia cu porţiunea de populaţie vărsată în orice perioadă dată.
c
Doza infecţioasă va varia cu serotipul sau tulpina organismului, şi sănătatea generală individuală.
d
Escherichia coli (enteropatogen)
Protozoare. Din organismele cauzatoare de boli indicate în Tabelul 2-24, protozoarele
Cryptosporidium parvum, Cyclospora şi Giardia lamblia (vezi Fig.2-27) sunt de o mare îngrijorare din cauza
impactului lor semnificativ asupra indivizilor cu sistemul imunitar compromis, incluzând copii foarte tineri,
bătrâni, persoanele sub tratament pentru cancer şi indivizi cu sindromul deficienţei imunitare dobândit
(SIDA). Ciclul de viaţă al Cryptosporidium parvum şi Giardia lamblia este arătat în Fig.2-28. Cum se arată,

78
infecţia este cauzată prin ingestia apei contaminate cu oochişti şi chişti. Este deasemenea important de notat
că numeroase surse neumane a Cryptosporidium parvum şi Giardia lamblia sunt prezente în mediu. Mia
departe, nu toţi oochiştii şi chiştii care sunt prezenţi sunt viabili în termeni de abilitatea lor de a cauza boli.
Pentru determinarea riscului potenţial de la aceste microorganisme, trebuie să fie efectuate studii de
infecţiozitate.
Figura 2-27 Schiţa de
definire pentru (a)
chist şi trofozoit de
Giardia lamblia şi (b)
oochist şi sporozoit de
Criptosporidium
parvum.

Izbucnirile de boli cauzate de protozoare patogene au fost însemnate, reliefate de izbucnirea de

criptosporidioză în Milwaukee din 1993 în care 4000.000 persoane s-au îmbolnăvit şi izbucniri de
ciclosporiaze în zece state. Cum s-a notat în Tabelul 2-24, aceste organisme protozoare pot cauza simptome
care pot include diareea severă, crampe stomacale, greţuri şi vomitarea durând perioade extinse. În ciuda
încercărilor intensive pe oameni şi animale, nu a fost găsit un tratament eficace pentru criptosporidioză
(Robert şi Janovy, 1996). Oochiştii de Cryptosporidium parvum şi chiştii de Giardia lamblia sunt cele mai
rezistente forme (vezi Tabelul 2-23). Aceste organisme sunt de îngrijorare particulară fiindcă ele sunt găsite
în aproape toate apele uzate, şi fiindcă tehnicile convenţionale de dezinfecţie folosind clorul nu s-au dovedit
a fi eficiente în inactivarea sau distrugerea lor. Totuşi, în studii recente, s-a găsit că dezinfecţia UV este
extrem de eficientă în inactivarea oochiştiilor de Cryptosporidium parvum şi chiştiilor de Giardia lamblia.
Figura 2-28 Ciclul de
viaţă al Giardia
lamblia şi
Criptosporidium
parvum.

Helminţi. Termenul helminţi este folosit pentru a descrie viermii în colectiv. În SUA, ca un rezultat
al îmbunătăţirilor în prevederea de salubrizare şi facilităţi de tratare a apei uzate şi în practicile de manipulare
a alimentelor, prevalenţa infecţiilor cu helminţi a scăzut dramatic dealungul secolului trecut. Cu toate
acestea, datorită nivelelor crescute de imigrare în SUA a persoanelor din ţări unde viermii sunt endemici,
transmisia de helminţi prin apele uzate şi în particular de către biosolide rămâne o îngrijorare. De fapt, ouăle
de viermi se găsesc pretutindeni în SUA. În particular, nematozii neparaziţi mici sunt prezenţi universal,
chiar în apa potabilă finisată la robinet (Cooper, 2001). Pretutindeni în lume, viermii sunt unul din principalii
agenţi cauzatori de boli umane. Se estimează că numărul de infecţii umane cauzate de toate speciile de
helminţi este de ordinul a 4,5 miliarde (Robert şi Janovy, 1996). S-a estimat că există cazuri de ordinul a 4
milioane în SUA (Khuroo, 1996).
Filul platihelminţi include speciile de viermii panglică Taenia saginata (viermi panglică de bovine)
şi Taenia solium (viermi panglică de porc) şi Schistosoma. Taenia saginata, transmisă în principal prin
produse de carne de vacă infectate, este cel mai cunoscut vierme panglică găsit la oameni. Trematodele

79
Schistosoma mansonii, S.haematobium, şi S.japonicum, deasemenea cunoscuţi ca gălbeaza sângelui, sunt
membri medicali importanţi ai clasei trematoda. Mai mult de 200 milioane de infecţii sunt atribuite aceştilor
viermii în lumea întreagă. Se estimează că mai mult de 400.000 de indivizi infectaţi, cei mai mulţi din care
au fost infectaţi în afara SUA, trăiesc în SUA (West şi Olds, 1992).
Stadiul infecţios uman al helminţilor variază; la unele specii este fie organismul adult sau larva, în
timp ce la alte specii sunt ouăle, dar în principal ouăle sunt cele care sunt prezente în apa uzată. Ouăle de
helminţi, care variază în mărime de la circa 10 μm la mai mult de 100 μm, pot fi îndepărtate prin multe
procese obişnuite folosite pentru tratarea apei uzate precum sedimentarea, filtrarea şi iazurile de stabilizare.
Totuşi, unele ouă de helminţi sunt extrem de rezistente la stresurile mediului şi obişnuit pot supravieţui
procedurilor de dezinfecţie a nămolului şi apei uzate. Dezinfecţia cu clor şi digestia mezofilă anaerobă, de
exemplu, nu sunt eficiente în inactivarea multor ouă de helminţi. Într-un studiu recent, s-a găsit că ouăle de
Ascaris pot supravieţui până peste 10 ani în sedimentele iazurilor de oxidare (Nelson, 2001). Timpii lungi de
supravieţuire ai ouălelor de Ascaris şi a altor viermi sunt de o importanţă particulară în managementul
biosolidelor.
Viruşii. Mai mult de 100 tipuri diferite de viruşi enterici capabili de producerea infecţiei sau
îmbolnăvirii sunt excretate de oameni. Viruşii enterici se multiplică în tractul intestinal şi sunt eliberaţi în
materia fecală a persoanelor infectate. Din punctul de vedere al sănătăţii, cei mai importanţi viruşi enterici
umani sunt enteroviruşii (polio, echo şi coxsackie), viruşii Norwalk, rotaviruşii, reoviruşii, caliciviruşii,
adenoviruşii şi virusul hepatitei A. Dintre viruşii care cauzează boli diareice, doar virusul Norwalk şi
rotavirulii au fost arătaţi a fi patogenii majori hidrici. Reoviruşii şi adenoviruşii, cunoscuţi a cauza
îmbolnăviri respiratorii, gastroenterite şi infecţii la ochi, au fost izolaţi din apa uzată. Nu există evidenţe că
virusul deficienţei imunitare umane (HIV), patogenul care cauzează sindromul deficienţei imunitare dobândit
(SIDA), poate fi transmis prin ruta apă (Crook, 1998; Madigan ş.a., 2000; Maier ş.a., 2000; Rose şi Gerba,
1991). Biologia viruşilor este schiţată în Vozles (1993).
Supravieţuirea organismelor patogene. De mare îngrijorare în managementul organismelor
cauzatoare de boli este supravieţuirea acestor organisme în mediu. Datele tipice asupra supravieţuirii
microorganismelor în mediu sunt prezentate în Tabelul 2-26. Deşi datele date în Tabelul 2-26 pot fi folosite
ca un ghid ordinar, au fost raportate numeroase excepţii în literatură. Date adiţionale asupra efectului
temperaturii asupra supravieţuirii microorganismelor sunt date în Cap.13.
Tabelul 2-26 Timpii tipici de supravieţuire a patogenilor la 20-30oC în diferite mediia
Patogenul Timpul de supravieţuire, zile
Apă proaspătă şi apă uzată Culturi Sol
Bacterii:
Coliformi fecalib <60 dar uzual <30 <30 dar uzual <15 <120 dar uzual <50
Salmonella spp.b <60 dar uzual <30 <30 dar uzual <15 <120 dar uzual <50
Shigellab <30 dar uzual <10 <10 dar uzual <5 <120 dar uzual <50
Vibrio choreraec <30 dar uzual <10 <5 dar uzual <2 <120 dar uzual <50
Protozoare:
Chişti de E. histolyca <30 dar uzual <15 <10 dar uzual <2 <20 dar uzual <10
Helminţi:
Ouă de A.lumbricoides Multe luni <60 dar uzual <30 <Multe luni
Viruşib:
Enteroviruşid <120 dar uzual <50 <60 dar uzual <15 <100 dar uzual <20
a
Adaptat după Feachem ş.a. (1983).
b
În apa de mare, supravieţuirea virală este mai puţină, şi supravieţuirea bacterială este foarte mult mai puţină
decât în apa proaspătă (dulce).
c
Supravieţuirea V.Cholerae în mediul apos este un subiect de incertitudine curentă
d
Include viruşii polio, echo şi coxsackie.
Folosirea organismelor indicator
Fiindcă numărul de organisme patogene prezente în apele reziduale şi poluate sunt obişnuit puţine şi
dificil de izolat şi identificat, microorganisme, care sunt mai numeroase şi mai uşor de testat, sunt obişnuit
folosite ca organisme surogat (ca un indicator) pentru patogenul (ii) ţintă. Aspectele principale ale unui
organism indicator ideal şi folosirea indicatorilor bacterieni şi alţii sunt considerate pe scurt în următoarea
discuţie.

80
 Caracteristicele unui organism indicator ideal. Un organism indicator ideal trebuie să aibă
următoarele caracteristici (adaptat după Cooper, 2001; Maier ş.a., 2000):
1. Organismul indicator trebuie să fie prezent când contaminarea fecală este prezentă.
2. Numărul de organisme indicator prezente trebuie să fie egal cu sau mai mare decât acela al
organismului patogen ţintă (ca viruşii patogeni).
3. Organismul indicator trebuie să arate aceleaşi mai mari caracteristici de supravieţuire în mediu
ca organismul patogen ţintă pentru care este un surogat.
4. Organismul indicator nu trebuie să se reproducă în afara organismului gazdă (ca procedurile de
cultură însăşi să nu poată produce o ameninţare serioasă pentru sănătatea lucrătorilor din
laborator).
5. Izolarea şi cuantificarea organismului indicator trebuie să fie mai rapidă decât a patogenului ţintă
(deci procedura trebuie să fie mai ieftină şi mai uşoară pentru cultivarea unui organism indicator
decât pentru patogenul ţintă).
6. Organismul trebuie să fie un membru al microflorei intestinale a animalelor cu sânge cald.
Unii autori au stabilit prima caracteristică ca „Organismul indicator trebuie să fie prezent când
patogenul ţintă este prezent”. Din nefericire, patogenul (ii) ţintă pot să nu fie prezenţi pe durata întregului an,
din cauză că evacuarea organismelor patogene nu este uniformă tot timpul anului. Astfel, este important ca
organismul indicator să fie prezent când contaminarea fecală este prezentă, dacă trebuie protejată sănătatea
publică. Până în prezent, nu a fost găsit un organism indicator ideal.
Indicatori bacterieni. Tractul intestinal al oamenilor conţine o populaţie mare de bacterii în formă
de bastonaşe cunoscut colectiv ca bacterii coliforme. Fiecare persoană evacuează de la 100 la 400 miliarde
de bacterii coliforme pe zi, în plus la alte feluri de bacterii. Astfel, prezenţa bacteriilor coliforme în probele
de mediu au, dealungul anilor, fost luată ca o indicaţie că organismele patogene asociate cu fecalele (ca
viruşii) pot deasemenea fi prezenţi. Absenţa bacteriilor coliforme este luată ca o indicaţie că apa este liberă
de organisme producătoare de boli. Microorganismele care au fost propuse ca indicatoare a contaminării
fecale sunt rezumate în Tabelul 2-27. Organismele indicator ace sunt folosite pentrua stabili criteriile de
performanţă pentru diferite folosiri a apei sunt indicate în Tabelul 2-28.
Bacteriile coliforme includ un număr de genuri şi specii de bacterii care au atribute comune
biochimice şi morfologice. Tipic, aceste organisme sunt organisme gram-negative la o procedură de colorare,
neformatoare de spori, sub formă de bastonaşe (vezi Fig.2-29) care fermentează lactoza în 24 la 48 ore la
35±0,5oC (BioVir, 2001). Termenul gram-negativ se referă la o procedură de colorare folosită să diferenţieze
grupele de organisme. Organismul Escherichia coli (E.coli), găsit în fecalele animalelor cu sânge cald, a fost
istoric organismul ţintă testat pentru care testul coliformi total. Din nefericire, s-a găsit rapid că testul
coliform nu este specific doar pentru Escherichia coli şi că o varietate de alte organisme coliforme au fost
incluse în rezultatele testului. De exemplu, unele organisme coliforme din genul Escherichia pot creşte în
sol. Astfel, prezenţa coliformilor nu întotdeauna înseamnă contaminarea cu reziduuri umane. În anii recenţi,
au fost dezvoltate teste care disting între coliformii totali, coliformii fecali şi E.coli, şi toate trei sunt indicate
în literatură.
Unul din cele mai recente şi importante dezvoltări în evoluţia testului coliform este abilitatea de a
identifica şi cuantifica E.coli prin folosirea temperaturilor ridicate şi a unui mediu specific de creştere
(MUG). Când E.coli sunt prezente, ele sunt capabile să despice substratul fluorogen MUG (4-
metilumberlliferil-β-D-glucoronidă) din mediul de dezvoltare, fiindcă ele posedă o enzimă specifică (β-D-
glucoronidază). Prezenţa unei fluorescenţe albastru strălucitor este luată ca un răspuns pozitiv pentru E.coli.
În schimb producerea E.coli este luată ca un indicator specific al contaminării fecale şi posibilei prezenţe a
patogenilor enterici (Metodele Standard, 1998).
Tabelul 2-27 Organisme specifice care au fost folosite sau propuse pt folosire ca indicatori ai contaminării
fecale
Organismul indicator Caracteristici
Bacterii coliformi total Specii de bastonaşe gram-negative acre pot fermenta lactoza cu producerea gazului (sau
producerea unei colonii distincte într-o perioadă de incubaţie de 24±2h la 48±3h pe un
mediu potrivit) la 35±0,5oC. Există tulpini care nu se conformează la definiţie. Grupul
coliformilor totali include patru genuri în familia Enterobacteriaceae. Acestea sunt
Escherichia, citrobacter, Enterobacter, şi Kbesiella. Din grup, genul Escherichia (speciile
E.coli) apar a fi cel mai reprezentativ al contaminării fecale.

81
Bacterii coliformi fecal Un grup de bacterii coliforme fecale a fost stabilit bazat pe abilitatea de a produce gaz ( sau
colonii) la o temperatură ridicată de incubaţie (44,5±0,5 oC pentru 24±2h)
Klebsiella Populaţia coliformi totali include genul Klebsiella. Klebsiella termotolerante sunt incluse
deasemenea în grupul coliform fecal. Acest grup este cultivat la 35±0,5oC pentru 24±2h
E.coli E.coli este unul din populaţiile de bacterii coliforme şi este mai reprezentativ pentru sursele
fecale decât alte genuri coliforme
Bacteroide Bacteroidele, un organism anaerob, a fost propus ca un indicator specific uman
Streptococci fecali Acest grup a fost folosit în conjuncţie cu coliformii fecali ca să determine sursa
contaminării fecale recente (om sau animale de fermă). Mai multe tulpini apar a fi
omniprezente şi nu pot fi distinse de streptococci adevărat fecali prin procedurile uzuale de
analiză, care le reduc de la folosirea lor ca un indicator uman
Enterococci Două tulpini de streptococci fecali, S.faecalis şi S.faecium, sunt membrii cei mai specifici
umani ai grupului streptococcilor fecali. Prin eliminarea altor tulpini prin proceduri
analitice, cele două tulpini cunoscute ca enterococci pot fi izolate şi numărate. Enterococci
sunt în general găsiţi în numere mai mici decât alte organisme indicator; touşi, ele arată o
supravieţuire mai bună în apa de mare
Clostridium perfringens Acest organism este o bacterie persistentă anaerobă formatoare de spori, şi caracteristicele
îl fac un indicator dorit unde este implicată dezinfecţia, unde poate s-a produs o poluare în
trecut sau unde intervalul dintre analize este prelungit
P. aeruginosa şi Aceste organisme pot fi prezente în apele uzate menajere în mare număr. Ambele pot fi
A.hydrophila considerate organisme acvatice şi pot fi recuperate în apă în absenţa unor surse imediate de
poluare fecală.
Tabelul 2-28 Organisme indicatoare folosite în stabilirea criteriilor de performanţă pt diferite folosiri a apei
Folosirea apei Organismul indicator
Apă potabilă Coliform total
Recreerea în apă dulce Coliform fecal
E.coli
Enterococci
Recreaţia în apă de mare Coliform total
Coliform fecal
Enterococci
Zonele de creştere a moluştelor Coliform total
Coliform fecal
Irigaţia agricolă (pentru apă recuperată) Coliform total
Dezinfecţia efluentului de apă uzată Coliform total
Coliform fecal
Bacteriofagul MS2

Figura 2-29 Micrografia

unei culturii pure de E.coli.

Alte organisme indicatoare. În timp ce organismele coliformi totali şi fecali şi E.coli pot fi
prezente, nu s-a demonstrat că ei sunt indicatori ai viruşilor enterici şi protozoarelor. Mai departe,
îngrijorările asupra noilor organisme patogene ce apar care pot apărea de la rezervoare neumane (ca E.coli
patogen, Cryptosporidium parvum, şi Giardia lamblia) au dus la chestionarea folosirii de indicatori care
apar în principal de la intrări de fecale. Într-un studiu recent completat, s-a tras concluzia că bacteriile

82
coliforme sunt indicatori adecvaţi pentru prezenţa potenţială a protozoarelor hidrice. S-a găsit de asemenea
că izbucnirile de boli hidrice s-au produs în sisteme de apă care nu au avut violate standardele lor de calitate
microbiană a apei (Craun ş.a., 1997).
Dat fiind limitările în folosirea organismelor coliforme ca indicatori ai contaminării potenţiale cu
apă uzată, atenţia sa concentrat acum asupra folosirii bacteriofagilor ca un organism indicator şi mai specific
ca indicatori ai viruşilor enterici. Bacteriofagii sunt viruşi care infectează celulele prokariotice. Există şase
familii majore de bacteriofagi, cinci din care sunt bazate pe ADN şi una care se bazează pe ARN. Din
bacteriofagii bazaţi pe ADN, trei sunt cu elice dublă şi două sunt cu elice singură. Bacteriofagii care
infectează E.coli sunt cunoscuţi ca colifagi. Colifagii care atacă direct peretele celulei sunt cunoscuţi ca
somatici. Colifagii care infectează doar tulpinile masculine (posedă pili) sunt cunoscuţi ca colifagi masculin-
specifici (F+). Fagii masculin-specifici se crede că pot fi găsiţi doar în fecale. În familia masculin-specifică
există patru serotipuri. Grupurile II şi II sunt în principal de origine umană în timp ce grupurile I şi IV sunt
de origine animală, cu excepţia purceilor, care pot adăposti grupurile II şi III. Analitic, colifagii somatici sunt
determinaţi folosind E.coli ca organism gazdă în timp ce colifagii F+ sunt determinaţi folosind E.coli cu pili.
Interesul în folosirea colifagilor ca indicatori ai enteroviruşilor se bazează pe faptul că fagii sunt de
aproximativ aceeaşi mărime ca a viruşilor patogeni de interes (ca polio), sunt de origine fecală, şi sunt
întotdeauna prezenţi în apa uzată orăşenescă brută. Colifagii au fost folosiţi extins în studiile asupra
dezinfecţiei (vezi Sect.12-8 în Cap.12).
Numărarea şi identificarea bacteriilor
Bacteriile individuale sunt obişnuit numrate prin una din patru metode: (1) numărarea directă la
microscop, (2) numărarea prin turnarea şi răspândirea în tavă, (3) filtrarea prin membrană, şi (4) fermentarea
în tuburi multiple. Coloniile de bacterii pot adesea fi numărate dar neidentificate folosind metoda numărării
în tavă a heterotrofelor (HPC). În plus, au fost realizate un număr de metode de colorare şi fluorescente
pentru identificarea bacteriilor specifice. Aceste teste sunt considerate în următoarea discuţie.
Numărarea directă. Numărarea directă poate fi obţinută microscopic folosind o cameră de
numărare Petroff-Hauser (vezi Fig.2-30). Numărarea celulelor, cum se arată în Fig.2-30, este concepută
astfel ca fiecare patrat în camera de numărare să corespundă unui volum dat (adâncimea este cunoscută).
Fiindcă este dificil de a face diferenţa dintre celulele vii şi cele moarte, numărul măsurat este numărul total.
Vopseaua orange acridină (vital) este adesea folosită pentru diferenţierea dintre celulele vii şi cele moarte,
dar au apărut întrebări legate de precizia acestei metode de identificare. Altă tehnică pentru obţinerea
numărului direct este cu un numărător electronic de particule în care o probă conţinând bacterii este trecută
printr-un orificiu. Pe măsură ce fiecare bacterie trece prin orificiu, conductivitatea electrică a fluidului în
orificiu scade. Numărul de câte ori conductivitatea este redusă şi valorile la care este redusă sunt corelate cu
numărul de bacterii. Din nefericire numărătorul electronic de particule nu poate face diferenţa dintre celule
(fie vii şi moarte) şi particulele inerte, ambele din care sunt numărate ca particule. Deasemenea, înfundarea
orificiului este o problemă serioasă cu această metodă.
Figura 2-30 Schema
unei camere de
numărare Petroff-
Hauser pentru bacterii.
(Din Crites şi
Tchobanoglous, 1998.)

Camera de numărare sub capacul de sticlă este potrivită pentru acţiunea capilară. Volumul
probei dealungul unui patrat mare al caroiajului este 1/1.250.000 ml. Numărul mediu de
celule numărate pe patratul mare este multiplicat cu 1.250.000 pentru a obţine numărul pe
mililitru.
Metoda turnării şi răspândirii în tavă. Metoda de numărare prin turnarea şi răspândirea în tavă
este folosită în cultivarea, identificarea şi număratea bacteriilor. În metoda turnării în tavă (vezi Fig.2-31a), o

83
probă de apă uzată de testat este diluată în serie. O mică cantitate a fiecărei diluţii este apoi amestecată cu un
mediu lichid de cultură cald (agar), turnat într-o farfurie de cultură, lăsată să se solidifice, şi incubată în
condiţii controlate. Coloniile bacteriene distincte separat formate în tăvi după incubaţie sunt numărate, şi
rezultatele raportate ca unităţi de formare de clonii (ufc) pe unitate de volum de probă (tipic ufc/ml). În
trecut, s-a crezut că fiecare colonie s-a dezvoltat de la o singură bacterie, dar folosirea termenului ufc nu
presupune că o bacterie formează o colonie. Numărul total de bacterii este determinat folosind diluţia
corespunzătoare. În metoda răspândirii în tavă (vezi Fig.2-31b), o cantitate mică de apă uzată diluată este
plasată şi răspândită pe suprafaţa unei farfurii de cultură preparată conţinând un mediu solid potrivit.
Tehnicile de filtrare prin membrană. În tehnica filtrării prin membrană (MF) (vezi Fig.2-32) un
volum cunoscut de probă de apă este trecut printr-o membrană de filtrare care are o mărime mică a porilor
(obişnuit 0,45 μm). Bacteriile sunt reţinute pe filtru fiindcă ele sunt mai mari decât mărimea porilor
membranei de filtrare. Membrana de filtrare conţinând bacteriile este apoi plasată, cu partea superioară, în
contact cu o cultură agar care conţine nutrienţii necesari pentru creşterea bacteriilor specifice ţintă. După
incubare, coloniile formate pe suprafaţa filtrului pot fi numărate şi concentraţia în proba originală de apă
determinată. Tehnica filtrării prin membrană are avantajul a fi mai rapidă decât procedura MPN şi producerii
unei numări directe a numărului de organisme (cum ar fi organismele coliforme). Pe teren, metoda MF este
folosită pentru numărarea coliformilor şi streptococcilor fecali opus la metodele directă şi toarnă şi
răspândeşte în tavă. Toate metodele sunt subiectul unor limitări în interpretare (Metodele Standard, 1998).
Figura 2-31 Schema
unei metode de
cultură în tavă
folosită pentru
numărarea
bacteriilor: (a)
turnare în tavă şi (b)
răspândire în tavă.
(Din Crites şi
Tchobanoglous,
1998.)

Figura 2-32 Aparat de filtrare cu

membrană folosit pentru testare
pentru bacterii în ape relativ curate.
După centrarea filtrului membrană
pe suportul filtrului, partea
superioară a pâlniei este ataşată şi
proba de apă de testat este turnată
în pâlnie. În ajutorul procesului de
filtrare, este ataşată la baza
aparatului de filtrare o linie de
vacuum. După ce proba a fost
filtrată, filtrul membrană este plasat
într-o cutie petri conţinând un
mediu de cultură pentru analiza
bacteriană.

84
 Fermentaţia în tuburi multiple. Metoda fermentaţiei în tuburi multiple se bazează pe principiul
diluţiei până la dispariţie cum e ilustrat în Fig.2-33. Concentraţiile bacteriilor coliformi total sunt adesea
raportate ca cel mai probabil număr pe 100 ml (MPN/100 ml). MPN se bazează pe aplicarea distribuţiei
Poisson pentru valori extreme La analiza numărului de rezultate pozitive şi negative obţinute când se testează
porţiuni multiple de volume egale şi în porţiuni constituind o serie geometrică. S-a accentuat că MPN nu este
concentraţia absolută de organisme care sunt prezente, doar o estimare statistică a acestei concentraţii.
Procedura de fermentare în tuburi multiple completă pentru coliformii totali implică trei faze de test
identificate ca test presumtiv, confirmat şi completat. O procedură similară este disponibilă pentru grupul
coliformilor totali la fel ca şi pentru alte grupe bacteriene (Metodele Standard, 1998).
MPN poate fi determinat folosind distribuţia Poisson direct, tabelele MPN provenind din distribuţia
Poisson, sau din ecuaţia Thomas.
Probabilitatea de îmbinare (bazată pe distribuţia Poisson), a obţinerii unui rezultat dat dintr-o serie de
trei diluţii este dată de ecuaţia (2-74). Trebuie de notat că Ec.(2-74) poate fi expandată pentru a lua în
considerare orice număr a diluţiilor seriale.

y
1
a
  
(1  e n1 ) p1 (e n1 ) q1 (1  e n2 ) p1 (e n2 ) q2 (1  e n3 ) p3 (e n3 ) q3  (2-74)

unde y= probabilitatea producerii unui rezultat dat

A= constantă pentru un set dat de condiţii
n1, n2, n3 = mărimea probei în fiecare diluţie, ml
λ= densitatea coliformilor, număr/ml
p1, p2, p3 = numărul de tuburi pozitive în fiecare diluţie a probei
q1, q2, q3 = numărul de tuburi negative în fiecare diluţie a probei
Când ecuaţia Poisson sau tabelele MPN nu sunt disponibile, poate fi folosită ecuaţia Thomas
(Thomas, 1942) pentru estimarea MPN.
numarul _ de _ tuburi _ pozitive 100
MPN/100 ml= (2-75)
 ml _ de _ proba _ in   ml _ de _ proba _ in 
    
 tuburi _ negative   toate _ tuburile 
În aplicarea ecuaţiei Thomas la situaţii în care unele diluţii au toate cinci tuburile pozitive, numărul
de tuburi pozitive trebuie început cu cea mai ridicată diluţie în care s-a produs cel puţin un rezultat negativ.
Aplicarea ecuaţiei Thomas este ilustrată în Exemplul 2-13.

85
Figura 2-33 Ilustrarea
schematică a metodelor
folosite pentru obţinerea
numerelorbacteriilor:
(a) tehnica fermentării în
tuburi multiple folosind
un mediu lichid şi (b)
folosirea unui mediu
solid

Exemplul 2-13 Calcularea MPN folosind rezultatele testului fermentaţiei în tuburi multiple
Rezultatele unei analize a coliformilor folosind testul fermentării în tuburi multiple pentru un efluent de la un filtru cu
nisip intermitent (vezi Cap.11) este dat mai jos. Folosind aceste date, să se determine densitatea coliformilor (MPN/100
ml) folosind ecuaţia Poisson, ecuaţia Thomas şi tabelele MPN date în Anexa E.
Mărimea porţiunii, ml Numărul pozitiv Numărul negativ
1,0 4 1
0,1 3 2
0,01 2 3
0,001 0 5
Soluţie
1.Se determină MPN folosind ecuaţia Poisson [Ec.(2-74)]. Se înlocuieşte valorile corespunzătoare pentru n, p,
şi q şi se rezolvă ecuaţia Poisson prin încercări succesive.
n1= 1,0 p1= 4 q1= 1
n2= 0,1 p2= 3 q2= 2
n3= 0,01 p3= 2 q3= 3
n4= 0,001 p4= 0 q4= 5
a.Se înlocuiesc valorile coeficienţilor în Ec.(2-74) şi se determină valorile ya pentru valorile alese
pentru λ.

y
1
a
   
(1  e 1,0 ) 4 (e 1,0 )1 (1  e 0,1 ) 3 (e 0,1 ) 2 (1  e 0,01 ) 2 (e 0,01 ) 3 (1  e 0,001 ) 0 (e 0,001 ) 5 
λ ya
3,80 3,6754 × 10-7
3,84 3,6773 × 10-7
3,85 3,6774 × 10-7
3,86 3,6773 × 10-7
3,90 3,6755 × 10-7

86
 b.Valoarea maximă pentru ya se produce pentru o valoare λ de 3,85 organisme pe mililitru. Astfel
MPN/100 ml este
MPN/100 ml =100 ×3,85 =385
2.Se determină MPN folosind ecuaţia Thomas [Ec.(2-75)].
a.Numărul de tuburi pozitive (4+3+2) =9
b.ml a probei în tuburile negative =[(1×1,0)+(2×0,1)+(3×0,01)+(5×0,001)]=1,235
c.ml de probă în toate tuburile =[(5×1,0)+(5×0,1)+(5×0,01)+(5×0,001)]=5,555
9 100
MPN/100 ml= =344/100 ml
(1,235)  (5,555)
3.Din Anexa G, eliminând porţiunea fără tunburi pozitive, cum e subliniat, MPN/100 ml este 390.
Comentariu Trebuie de notat că tabelele MPN au fost dezvoltate pentru folosire înainte de apariţia calculatorului
ştiinţific mic portabil ca un mijloc de calculare a rezultatelor de la testul fermentării în tuburi multiple. Cu folosirea unui
calculator ştiinţific, rezultatele de la toate diluţiile seriale pot fi considerate.
Testul prezenţă-absenţă. Testul prezenţă-absenţă (P-A) pentru organismele coliforme este o
modificare a tehnicii fermentării în tuburi multiple descrise mai sus. Testul este destinat folosirii pentru
probe colectate din sistemul de distribuţie a apei sau staţiile de ape uzate. Mai curând decât folosind diluţii
multiple, o singură probă de 100 ml este testată pentru P-A organismelor coliforme folosind o supă lauryl
sulfat triptoză lactoză cum e folosită în testul MPN. Organismele coliforme sunt prezente dacă se formează o
culoare distinctă galbenă, indicând că s-a produs fermentaţia lactică în probă. Testul se bazează pe raţiunea
că nici un organism nu trebuie să fie prezent în 100 ml. El a fost folosit în apa uzată pentru probe ridicat
tratate.
În plus la testul MPN modificat, mai multe teste enzimatice comerciale au fost dezvoltate care pot fi
folosite pentru detecţia atât a bacteriilor coliforme totale la fel ca şi a E.coli. În testele enzimatice, probele de
ape uzate sunt adăugate la butelii sau tuburi MPN conţinând ingrediente pulbere compuse din săruri şi
substrate specifice de enzime care servesc ca o singură sursă de carbon. Probele conţinând organisme
coliforme se schimbă în galben, şi probele conţinând E.coli vor fluorescenta când sunt expuse la iluminarea
UV de undă lungă. Sunt disponibile şi alte teste pentru detecţia E.coli (Metodele Standard, 1998).
Numărarea pe farfurie a heterotrofelor. Numărarea pe farfurie a heterotrofelor (HPC) este o
procedură pentru estimarea numărului de bacterii heterotrofe vii în probele de apă uzată. HPC este adesea
folosită pentru evaluarea performanţei proceselor de tratare şi redezvoltării în sistemele de distribuţie a
efluentului în aplicaţiile de reutilizare. HPC poate fi determinat folosind (1) metoda turnării în tavă, (2)
metoda răspândirii în tavă, sau (3) metoda filtrării prin menbrană cum a fost descrisă mai sus. În testul HPC,
coloniile de bacterii, care pot proveni de la perechi, lanţuri, grămăjoare sau celule singure, sunt măsurate.
Rezultatele sunt raportate ca unităţi formatoare de colonii pe mililitru (ufc/ml). Detaliile testului pot fi găsite
în (Metodele Standard, 1998).
Identificarea bacteriilor şi protozoarelor specifice. Dealungul anilor, au fost dezvoltate o varietate
de tehnici pentru identificarea bacteriilor specifice incluzând metodele dependente de dezvoltare, folosirea
anticorpilor fluorescenţi şi folosirea probelor de acid nucleic (BioVir, 1997; Madigan ş.a., 2000). O scurtă
descriere a ultimelor două metode sunt date din cauza folosirii lor în studiul proceselor de tratament biologic
şi dezinfecţie. Disponibilitatea tehnicilor descrise mai jos a făcut posibilă studierea reacţiilor şi organismelor
specifice, şi va ajuta în final la înţelegerea noastră în continuare a interacţiunilor microbiene care se produc
în sistemele naturale.
În metoda fluorescenţei, un anticorp (o proteină solubilă, deasemenea cunoscută ca imunoglobină,
produsă de o singură clonă a celulelor B), este marcată cu o vopsea fluorescentă ca rodamina B sau
fluoresceina. Ataşamentul covalent al vopselii la anticorp nu afectează specificitatea anticorpului. Odată ce
anticorpul marcat a găsit organismul respectiv şi devine ataşat pe suprafaţa lui (vezi Fig.2-34), proba poate fi
examinată folosind microscopia cu fluorescenţă. Organismele cu anticorpi ataşaţi vor străluci când sunt
expuse la lumina fluorescentă a microscopului. Această metodă de analiză este folosită obişnuit pentru
bacterii, şi este deasemenea metoda de alegere pentru identificarea Cryptosporidium parvum şi Giardia
lamblia.

87
Figura 2-34 Schema
metodei cu
fluorescenţă folosită
pentru numărarea
bacteriilor. (Din
Crites şi
Tchobanoglous,
1998.)

Figura 2-35 Schema

metodei probei ADN
folosită pentru
numărarea
bacteriilor. (Din
Crites şi
Tchobanoglous,
1998.)

O probă cu acid nucleic, cum e folosită în studiile microbiene, este o moleculă având o interacţiune
puternică cu o secvenţă genomică unică la organismele ţintă în chestiune, şi posedând un mijloc de detecţie
odată ce interacţiunea probă-ţintă a fost obţinută (Keller şi Manak, 1989). Importanţa genetică a ADN şi
ARN este discutată în detaliu mai mare în Sect.7-2 în Cap.7. În metoda probei cu acid nucleic, o probă cu
acid nucleic este sintetizată care este complementară la o secvenţă unică fie a ADN sau ARN a organismului
sau organismelor ţintă (vezi Fig.2-35). Proba este apoi etichetată cu fie un radioizotop, o vopsea
flueorescentă sau o enzimă. Folosirea etichetelor fluorescente sau enzimă a sporit mult folosirea probelor, şi
a redus folosirea probelor radioactive şi problemele de manipulare asociate cu managementul materialelor
radioactive. Următorul pas în tehnica probei cu acid nucleic este de a hibridiza proba la acidul nucleic într-o
celulă bacteriană. Cu o probă cu acid nucleic specifică la ADN, pasul de hibridizare în general implică
filtrarea unei soluţii de organisme lizate pe un filtru de policarbonat şi apoi înmuierea filtrului într-un mediu
lichid care conţine proba cu acid nucleic etichetat. Acest proces este obişnuit denumit ca o hibridizare punct-
pată. Cu o probă cu acid nucleic specifică la ARN, pot fi folosite fie hibridizarea punct-pată sau o metodă
denumită hibridizarea in situ.
Hibridizarea in situ sau hibridizarea in situ fluorescentă (FISH) implică adăugarea probei cu acid
nucleic la o soluţie de celule cu peretele celular permeabilizat (vezi Fig.2-36). Pasul final în proba cu acid
nucleic este de a detecta proba hibridizată care este dependentă de metoda folosită pentru hibridizarea probei.
Când este folosită hibridizarea punct-pată, proba hibridizată este obişnuit detectată prin plasarea filtrului pe o
foaie de film sensibil la tipul de etichetă pus pe proba cu acid nucleic. Când este folosită hibridizarea FISH,
celulele conţinând proba hibridizată este detectată în general folosind microscopia cu fluorescenţă.
Hibridizarea in situ are avantajul faţă de hibridizarea punct-pată de a permite localizarea celulelor în
habitatul naziv de vizualizat (Loge, 1997).
Probele cu acid nucleic, cu abilitatea lor de a identifica secvenţe specifice de acid nucleic, au devenit
foarte importante în identificarea organismelor patogene. Probele cu acid nucleic au fost folosite deasemenea
în studierea proceselor de tratament biologic şi a dezinfecţiei apei uzate urmând tratamentul biologic al apei

88
uzate. Cu dezvoltarea accelerată a probelor cu acid nucleic, este cert că utilizarea mai mare a acestei tehnici
va duce la o dezvoltare a înţelegerii mai bune a proceselor biologice folosite pentru a trata apa uzată. Detalii
suplimentare pot fi găsite în Madigan ş.a. (2000).
Figura 2-36 Schema
metodei probei ARN
folosită pentru
identificarea in situ a
bacteriilor. (Din
Crites şi
Tchobanoglous,
1998.)

Numărarea şi identificarea viruşilor

Particulele de viruşi, care variază în mărime de la 0,02 la 0,08 μm (vezi Tabelul 2-23), sunt prea mici
ca să fie văzute la un microscop cu lumină. În timp ce un microscop electronic sau cu scanarea transmisiei
poate fi folosit, procesul de preparare a probei pentru examinare este costisitor şi consumator de timp, şi cele
mai multe laboratoare comerciale nu au un microscop de scanare electronic. Metodele folosite pentru
determinarea viruşilor enterici şi a bacteriofagilor sunt cum urmează.

89
Figura 2-37 Schema
tehnicii folosite
pentru numărarea
viruşilor.

Viruşi enterici. Există mai mult de 100 entităţi virale asociate cu fecalele umane colectiv cunoscute
ca viruşi enterici. Însemnătatea pentru sănătate a acestor agenţi în oameni variază de la poliomelite (polio),
hepatite şi gastroenterite, la infecţii inofensive. Aceşti viruşi sunt particule extrem de mici variind de la 20 la
80 nanometri (nm) în diametru. În comparaţie o celulă sanguină roşie umană e în medie de 7600 nm în
diametru. Fiecare virus conţine un singur tip de acid nucleic, fie ARN sau ADN, care este încapsulat într-o
„scoică” de proteină numită o capsidă. Replicarea viruşilor poate avea loc doar într-o celulă gazdă vie.
Virusul este capabil să folosească informaţia sa genetică pentru a comanda maşinăriei celulei gazdă să
producă mai multe particule de virus. În cazul viruşilor enterici, aceste particule (vironi) sunt eliberate în
fecalele gazdei şi ulterior îşi găsesc drumul lor în mediul apă uzată. În timp ce aceşti viruşi pot fi vizualizaţi
prin microscopul electronic cu transmisie, costul şi mărimea mică a probei face această tehnologie nepractică
pentru determinarea prezenţei lor în probele din mediu.
În apa uzată menajeră tratată, un efluent secundar va avea frecvent concentraţii cultivate de viruşi
mai puţin de 10 pe litru. Numărul poate fi mai mare dar, bazat pe metodele de evaluare a viruşilor disponibile
în prezent, acesta este ordinul de mărime obişnuit observat. Din cauza numărului mici de viruşi aşteptat în
apă şi apa uzată şi restricţiilor în procedura de evaluare a viruşilor, sunt folosite metode de concentrare a
viruşilor. Volume mari de probe, de până la 3785 litri în cazul apei potabile şi de la 4 la mai multe zeci de
litri în apa uzată, sunt trecute prin filtre de aşa manieră Încât viruşii prezenţi să fie absorbiţi pe mediul de
filtrare. Cel mai adesea acestea sunt filtre din ţesătură de sticlă, cu sarcină electropozitivă, şi prin care proba
de apă este trecută la o rată de aproximativ 4 l/min. Viruşii absorbiţi sunt apoi spălaţi de pe filtrul de
concentrare folosind un volum cât de mic e posibil, şi acest concentrat este verificat pentru prezenţa viruşilor
cultivabili. În unele cazuri, cum ar fi apa uzată brută, pasul de filtrare poate fi ocolit şi viruşii din volume de
probă mai mici concentraţi printr-un proces combinând flocularea, centrifugarea şi spălarea din agregatul
consolidat. Studii de laborator au arătat că eficienţa recuperării viruşilor folosind aceste metode poate fi mai
scăzută de 10%.
Evaluarea viruşilor este realizată în laboratoare prin inocularea concentratului probei pe monostraturi
de celule cltivate (un proces obişnuit denumit ca cultură de ţesuturi), cel mai obişnuit din care este linia
celulară de rinichi de maimuţă verde bivol (BMG). Dacă viruşii sunt prezenţi, ei vor creşte şi distruge
celulele gazdă în 10 la 14 zile. Una din cele mai obişnuite metode pentru numărarea viruşilor este verificarea
în plăgi (vezi Fig.2-37). În această metodă celulele culturii de ţesuturi inoculate sunt întinse peste agar pentru
localizarea viruşilor eliberaţi. După incubarea convenabilă, orice virus cultivabil prezent în concentratul
probei va începe să distrugă celulele infectate. Celulele distruse apar ca o gaură sau o plagă în monostratul de
celule. Fiecare plagă (unităţi de formare a plăgilor, sau ufp) este rezultatul prezenţei unuia sau a unei
grămăjoare de viruşi. Plăgile sunt numărate şi numărul lor este egal cu ufp pe volum de inoculum. Folosind
ajustările corespunzătoare, numărul de ufp pe volum de probă de apă poate fi calculat.
Metoda numărului cel mai probabil (MPN) poate deasemenea să fie folosită în care distrugerea foii
de celule a culturii de ţesuturi, numită efect citopatic (CPE), are loc fără întinderea pe agar. Diluţii ale probei
sunt inoculate în ploşti de cultură celulară, ploştile incubate şi observate pentru prezenţa sau absenţa CPE.
Concentraţia cea mai probabilă a viruşilor în proba originală este calculată bazat pe distribuţia CPE pozitive
şi negative asociată cu diluţiile folosite.
Bacteriofagi. Viruşii care infectează celulele bacterine sunt numiţi bacteriofagi. Exită o varietate de
aceşti viruşi numiţi colifagi care infectează multe subspecii de Escherichia coli. Aceşti fagi, oarecum opuşi

90
viruşilor umani enterici, sunt constant prezenţi în apa uzată în număr relativ mare. Sursa lor sunt fecalele
umane sau animale. O varietate de colifagi este numită „specific masculină” fiindcă ei infectează bacteriile
via pilii (mici apendici pe suprafaţa bacteriilor) şi bacteriile cu aceşti apendici sunt numite „masculine”.
Anumiţi din aceşti fagi specifici masculini (deasemeena numiţi F+) sunt de aceeaşi formă şi mărime cu cei
mai mici enteroviruşi şi, ca şi mulţi enteroviruşi, conţin ARN într-o singură panglică elicoidală.
În laborator, aceşti viruşi sunt detectaţi prin formarea plăgilor pe „pajiştile” de E.coli susceptibili.
Aceste pajişti sunt formate prin amestecarea diluţiei diferite a probei de fagi cu numere mare de bacterii
gazdă într-un mediu de agar semimoale care sprijină dezvoltarea bacteriilor. După incubare bacteriile se vor
dezvolta în număr mare, formând o „pajişte”. Pe măsură ce fagii se dezvoltă, ei vor liza (sparge) bacteriile
infectate, formând plăgi în Numărul de fagi este înregistrat ca ufp pe volum de probă. Fagii pot fi
deasemenea număraţi printr-o metodă MPN în care bacteriile gazdă şi diluţiile probei de fagi sunt amestecate
în tuburi conţinând mediul lichid nutrient şi incubate. La sfârşitul perioadei de incubare prezenţa sau absenţa
fagilor este verificată prin plasarea unei mici cantităţi de lichid din fiecare tub pe o nouă „pajişte”
însămânţată cu bacterii gazdă. După incubare apariţia unei pete clare în pajişte este evidenţa unui tub pozitiv.
MPN este calculat cum s-a descris anterior.
Aceste proceduri sunt mai uşoare şi mai puţin costisitoare decât folosirea culturii pe ţesuturi cum se
procedează în detecţia viruşilor umani. Verificarea rezultatelor este uzual disponibilă în 24 la 48 ore. Acest
grup de viruşi işi câştigă importanţă ca sugoraţi pentru viruşii animali când se evaluează capabilitatea de
îndepărtare a viruşilor a proceselor de tratament. Aceasta este din cauza relativei lor abundenţe în apa uzată;
uşurinţei detecţiei lor; costului redus al verificării; şi creşterii evidenţei că aceşti viruşi, în comparaţie cu
viruşii enterici umani, prezintă o rezistenţă egală sau mai mare la factorii de mediu, incluzând dezinfecţia.
Reacţia lanţ de polimerază (RLP)
Reacţia lanţ de polimerază (RLP) este o tehnică, dezvoltată în ultimii 15 ani, care a fost folosită
pentru detecţia rapidă a microorgansimelor patogene potenţiale. Tehnica implică amplificarea ADN a
genomului microorganismelor ce sunt testate prin folosirea unui fragment de clulă complementar cunoscut ca
un primer. Primerul declanşează o reacţie care are ca rezultat producerea de multe milioane de copii ale
ADN-ului microorganismului. Baza acestei tehnici este sinteza enzimatică repetitivă a ADN şi faptului că
amplificarea are lor doar dacă acidul nucleic specificial microorganismului este prezent. Pentru a identifica
viruşii care conţin doar ARN, ARN-ul trebuie întâi convertit la ADN prin enzima transcriptază reversă.
Procedura pentru identificarea viruşii ARN este cunoscută ca RT-PCR.
Trebuie de notat, totuşi, că există unele probleme asociate cu folosirea acestei tehnici, incluzând (1)
volume de probă mici care pot fi verificate, (2) inhibiţia prin interferarea constituenţiilor în probele din
mediu, (3) faptul că testul este, în prezent, necantitativ (nu este numărat numărul de organisme), şi (4)
inabilitatea testului de a diferenţia între microorganismele viabile, inactivate sau moarte. Inabilitatea de a
diferenţia dintre microorganismele viabile şi inactivate (ca organisme inactivate ca un rezultat al expunerii la
radiaţia UV) limitează folosirea acestei tehnici pentru unele studii din mediu (ca dezinfecţia). În prezent
aceasta este singura tehnică care poate fi folosită pentru detecţia anumitor viruşi (ca virusul Norwalk) pentru
care nu sunt disponibile tehnici de cultură. Cu îmbunătăţirile rapide care au fost făcute în procedura de
testare decând ea a fost întâi introdusă, apare că multe din limitările de azi ale testului vor fi depăşite. Unele
din limitări pot fi acum depăşite prin combinarea tehnicii PCR cu una sau mai multe din alte tehnici
disponibile, dar timpul şi efortul implicat este considerabil.
Dezvoltarea de tehnici tipice microorganismelor
Dezvoltarea tehnicilor care pot fi folosite pentru identificarea (stabilirea tipului) microorganismelor
specifice este altă arie a cercetării microbiene care se dezvoltă rapid. De exemplu, abilitatea de diferenţiere
între organismele coliforme fecale de origine animală, aviară sau umană va face posibil de urmat sursele
organismelor şi rutele de transmisie pentru patogeni specifici. Tehnicile principale care sunt folosite acum
pentru identificarea microorganismelor specifice sunt discutate în Sect.7-2 în Cap.7.
Microorganisme noi şi în recreştere
În ultimii 5 ani a fost o creştere deranjantă în numărul de izbucniri de boli în SUA şi în multe alte
părţi ale lumii, în special în lumina faptului că se credea că un număr de boli contagioase endemice au fost
controlate sau eliminate (doar variola de exemplu) (Levin ş.a., 1994). Bacteria Legionella pneumophila,
agentul cauzator al bolii Legionarului, găsit în apa uzată şi apa uzată recuperată, este un exemplu de
organism cauzator de boală care a fost doar recent identificat (Levin ş.a., 1994). Incidenţa ridicată recentă a
tuberculozei raportată în Africa este un exemplu de reapariţie a unei boli care a fost crezută a fi sub control şi
în esenţă eliminată. Însemnătatea identificării de noi organisme de boli, izbucniri de boli şi reapariţia unor

91
boli vechi este că preocuparea pentru sănătatea publică trebuie să rămână obiectivul principal al
managementului apei uzate.
2-9 TESTE DE TOXICITATE
Teste de toxicitate sunt folosite pentru:
1.A evalua adecvarea condiţiilor de mediu pentru viaţa acvatică
2.A stabili concentraţiile acceptabile ale apei receptoare pentru parametri convenţionali (precum ca
OD, pH, temperatură, salinitate sau turbiditate)
3.A studia efectele parametrilor de aclitate a apei asupra toxicităţii apei uzate
4. A evalua toxicitatea apei uzate asupra unuia su mai multor organisme de testare de apă dulce,
estuarine sau marine
5.A stabili sensibilitatea relativă a unui grup de organisme acvatice standard la efluent la fel ca şi
toxicanţii standard
6.A evalua gradul de tratare a apei uzate necesar pentru a îndeplini cerinţele controlului poluării apei
7.A determina eficacitatea metodelor de tratare a apei uzate
8.A stabili ratele permisibile de descărcare a efluentului
9.A determina conformarea cu standardele de calitate a apei federale şi statale şi criteriile calităţii
apei asociate cu autorizaţiile Sistemului Naţional de Eliminare a Evacuărilor Poluante (NPDES) (Metodele
Standard, 1998).
Asemenea teste furnizează rezultate care sunt folositoare în protejarea sănătăţii umane, a vieţii
acvatice şi a mediului împotriva impactelor cauzate de eliberarea constituenţilor găsiţi în apa uzată în apele
de suprafaţă. Identificarea toxicităţii, în care constituenţii sau compuşii responsabili pentru toxicitatea
observată sunt descrişi, este un alt aspect important al evaluării toxicităţii.
În timpul ultimelor câtorva decade, măsurile de control a poluării au fost aţintite în principal pe
poluanţii convenţionali (precum materialele consumatoare de oxigen, solidele în suspensie, etc.) care au fost
identificate ca cauzând degradarea apei. În ultimii 10 ani, atenţia crescută a fost aţintită asupra controlului
substanţelor toxice, în special acelea care sunt conţinute de descărcările de la staţiile de tratare a apelor uzate.
Cerinţele timpurii pentru monitorizarea şi reglementarea descărcărilor toxice erau pe o bază „specifică
chimic”. Abordarea specifică chimic are multe deficienţe, incluzând inabilitatea de a identifica efecte
sinergice sau biodisponibilitatea toxinei. O abordare mai contemporană a întregului efluent, sau bazate pe
toxicitate pentru controlul toxicităţii implică folosirea testelor de toxicitate pentru a măsura toxicitatea
descărcărilor de ape uzate tratate. Procedura de testare a întregului efluent este folosită pentru determinarea
toxicităţii agregate a efluentului nealterat descărcat în apele receptoare; toxicitatea este singurul parametru
măsurat.
Politica naţională de interzicere a descărcării poluanţilor toxici în cantităţi toxice este documentată în
secţiunea 101(a) a Actului Apei Curate. Fiindcă nu este economic fezabil de determinat toxicitatea specifică
a fiecăruia din miile de substanţe potenţial toxice în efluenţii complecşi, testarea toxicităţii globală a
efluentului folosind organisme acvatice este un mijloc direct, eficient economic, de determinare a toxicităţii
efluentului. Testarea toxicităţii globale a efluentului implică introducerea de organisme de bioevaluare
corespunzătoare în acvarii de testare (vezi Fig.2-38) conţinând diferite concentraţii ale efluentului în
chestiune şi observarea răspunsurilor lor. Terminologia toxicităţii, procedurile generale de testare, evaluarea
rezultatelor testelor, aplicarea rezultatelor testelor şi mijloacele de identificare a claselor de compuşi toxici
sunt descrise în discuţia următoare.
Terminologia toxicităţii
Termenii obişnuit întâlniţi când se ia în considerare efectuarea testelor şi analizelor de toxicitate,
interpretarea şi aplicarea rezultatelor testelor sunt rezumaţi în Tabelul 2-29. Fiindcă termenii indicaţi în
Tabelul 2-29 sunt subiectul schimbării pe măsură ce metode noi şi îmbunătăţite de testare a toxicităţii sunt
realizate, este imperativ ca să fie consulate ultima versiune a Metodelor Standard şi protocoalele aferente
USEPA înaintea intreprinderii oricărei testări a toxicităţii.

92
Figura 2-38 Aranjamentul
tipic folosit în efectuarea
testelor toxicităţii pe
efluentul întreg folosind
peşti unde mortalitatea
este punctul final al
testului.

Testarea toxicităţii
Testele toxicităţii sunt clasificate ca (1) durată: pe termen scurt, intermediar şi/sau pe termen lung;
(2) metode de adăugarea soluţiilor de testat: statice, recirculaţie, reînoire sau prin curgere; (3) tipul testului:
in vitro (ca teste în cutii petri sau tuburi de testare) sau în vivo (precum teste de toxicitate utilizând întregul
organism); şi (4) scopul: cerinţele permisului NPDES, determinarea zonei de amestecare, etc. Testarea
toxicităţii în vitro a fost validată larg în anii recenţi. Chiar deşi organismele variază în sensibilitate faţă de
toxicitatea efluentului, USEPA a documentat că (1) toxicitatea efluenţilor se corelează bine cu măsurătorile
toxicităţii în apele receptoare când a fost măsurată diluţia efluentului; şi (2) prezicerea impactelor din ambele
teste a toxicităţii a efluentului şi apei receptoare se compară favorabil cu răspunsul comunităţii ecologice în
apele receptoare. USEPA a efectuat teste pretutindeni în ţară cu ecosisteme de apă dulce, estuarine şi
marine. Metodele includ adât expunerile acute cât şi cronice. Testarea contemporană detaliată şi protocoale
de analiză sunt rezumate în Metodele Standard (1998) şi în publicaţiile USEPA (USEPA, 1985a, b, c şi d).
Tabelul 2-29 Termeni folosiţi în evaluarea efectelor contaminanţilor asupra organismelor acvatice testate a,b
Termenul Descrierea
Toxicitate acută Expunerea care va duce la un răspuns semnificativ repede după expunere (tipic un
răspuns este observat în 48 sau 96 ore)
Toxicitate cronică Expunerea care va duce la un răspuns subletal dealungul unui termen lung, adesea 1/10
din durata de viaţă sau mai mult
Valoare cronică (ChV) Media geometrică a NOEC şi LOEC din teste parţiale şi pe întreg ciclu şi teste în
etapele timpurii ale vieţii
Toxicitate cumulativă Efectele asupra unui organism cauzate de expuneri succesive
Doză Cantitatea unui constituent care întră în organismul testat
Concentraţie efectivă (EC) Concentraţia constituentului estimată să cauzeze un efect specificat într-o perioadă de
timp specificată (ca EC50 la 96 ore)
Timp de expunere Perioada de timp în timpul căruia un organism testat este expus la un constituent testat
Concentraţie de inhibare (IC) Concentraţia constituentului estimată să cauzeze o inhibiţie procentuală specificată sau
deteriorare într-o funcţie calitativă
In vitro (în sticlă sau tub de Teste realizate în cutii Petri de sticlă sau tuburi de testare
testare)
In vivo (în organism viu) Teste de toxicitate efectuate folosind un organism întreg
Concentraţie letală (LC) Concentraţia constituentului estimată să cauzeze moartea într-un număr specificat de

93
 organisme testate într-o perioadă specificată de timp(ca LC50 la 96 ore)
Concentraţia cea mai scăzută Cea mai scăzută concentraţie a constituentului în care valorile măsurate sunt statistic
cu efect observat (LOEC) diferite de cele de control
Concentraţie maximă permisă Concentraţia constituentului care poate fi prezentă în apa receptoare fără să cauzeze
toxicantă (MATC) vătămări semnificative asupra productivităţii sau altor utilizări
Limită de toleranţă mediană Un termen mai vechi folosit să indice concentraţia constituentului la care cel puţin 50%
(TLm) din organismele testate supravieţuiesc pentru o perioadă specificată de timp. Folosirea
termenului „limită de toleranţă mediană” a fost înlocuită cu termenul concentraţie
letală mediană (LC50) şi concentraţie efectivă mediană (EC50)
Concentraţie fără efect Cea mai ridicată concentraţie la care efectele măsurate nu sunt diferite de cele de
observat (NOEC) control
Toxicitate subletală Expunerea care va vătăma organismul, dar nu va cauza moarte
Toxicitate Potenţialul unui constituent testat să cauzeze efecte adverse asupra organismelor vii
a
Adaptat după Hughes (1996) şi Metodel Standard (1998).
b
Trebuie de notat că termenii daţi în acest tabel se aplică doar la organisme acvatice şi sunt, în cea mai mare
parte, distincte de termenii folosiţi pentru animale şi oameni.
Tabelul 2-30 Exemple tipice ale metodei de testare a toxicităţii cronice pe termen scurt folosind diferite
specii acvatice de apă dulce şi marine/estuarinea
Speciile/nume comun Durata testului Punctul final al testului
Specii de apă dulce
Cladoceran (Ceriodaphnia dubia) Aproximativ 7 zile (până 60% Supravieţuire, reproducere
din control are 3 serii de pui)
Plevuşcă cu cap gros (Pimephales 7 zile Dezvoltare larvară, supravieţuire
promelas) 9 zile Supravieţuire embrio-larvară, procent
clocire, procent anormalitate
Alge de apă dulce (selenastrum 4 zile Dezvoltare
capricomutum)
Specii marine/de estuar
Arici de mare (Arbacia punctulata) 1,5 ore Fertilizare
Macroalge roşii (Champia parvula) 7-9 zile Producere cistocarpi (fertilizare)
Miside (Mysidopsis bahia) 7 zile Dezvoltare, supravieţuire, fecunditate
Plevuşcă cu cap de oaie (Caprindon 7 zile Dezvoltare larvară, supravieţuire
variegatus) 7-9 zile Supravieţuire embrio-larvară, procent
clocire, procent anormalitate
Inland cu latură argintie (Menidia 7 zile Dezvoltare larvară, supravieţuire
beryijina)
a
După USEPA (1988,1989).
Analiza rezultatelor testului toxicităţii
Metodele folosite pentru analiza a datelor toxicităţii atât pe termen scurt (acută) cât şi pe termen lung
(cronică) sunt tratate în discuţia următoare.
Datele toxicităţii acute. Concentraţia letală mediană (LC50) când mortalitatea este punctul final al
testului, sau concentraţia efectivă mediană (EC50) când un efect subletal (ca imobilizarea, oboseala de a
înota, „evitarea”) sunt punctul final, sunt folosite obişnuit pentru a defini toxicitatea acută (Stephen, 1982). O
structură tipică de bioevaluare folosind peşti, unde mortalitatea este punctul final al testului, este prezentată
în Fig.2-38. Este folosită o cameră de înot pentru peşti pentru a evalua efectele subletale. Un peşte este plasat
în cameră unde viteza de curgere poate fi crescută până ce peştele este supt afară din cameră. Viteza de
antrenare afară pentru peştele expus la un compus specific poate fi comparată cu viteza de antrenare afară a
peştelui martor.
Fiindcă valoarea LC50 este o valoare mediană, este important de a furniza anumite informaţii despre
variabilitatea populaţiei testate. Valorile LC50 pot fi determinate grafic sau analitic folosind metodele Karber
Spearman, mediei mobile, binomială şi probităţii. Limitele de confindenţă 95% sunt specificate obişnuit.
Cele mai multe pachete statistice standard disponibile pentru computerele desktop includ un program de
analiză a probităţii. Determinarea valorilor LC50, atât grafic cât şi prin mijloacele analizei probităţii, este
ilustrată în Exemplul 2-14. Tipic, valorile LC50 sunt calculate bazat pe supravieţuirea la ambele expuneri de
48 şi 96 ore.

94
Exemplul 2-14 Analiza datelor toxicităţii acute Să se determine grafic şi prin analiza probităţii valorile LC50 la 48
şi 96 ore în procente de volum din următoarele date ale testului de toxicitate obţinute folosind plevuşca cu cap gros:
Concentraţia reziduului, % din Număr de animale de Număr de animale de testare moarte dupăa
volum testare 48 ore 96 ore
60 20 16(80) 20(100)
40 20 12(60) 18(90)
20 20 8(40) 6(80)
10 20 4(20) 12(60)
5 20 0(0) 6(30)
2 20 0(0) 2(10)
a
Valorile procentajului sunt date în paranteze.
Soluţie
1.Trasaţi concentraţia apei uzate în procente de volum (scara logaritmică) contra supravieţuirea animalelor
testate în procente (scara probabilităţii).

2.Potriviţi o linie la punctele datelor vizual, dând cea mai mare consideraţie punctelor aflate între 16 şi 84%
mortalitate, care corespund cu aproximativ o deviaţie standard.
3.Găsiţi concentraţia apei uzate ce cauzează o mortalitate de 50%. Valorile LC50 estimate sunt:
a. LC50 48 ore=27,0%
b. LC50 96 ore= 8,2%
4.Comparaţi rezultatele obţinute cu o analiză a probităţii la valorile determinate în Pasul 3. Rezultatele analizei
probităţii sunt:
a. LC50 48 ore=27,6%, 95% limitele de confidenţă 21,0 şi 37,8%
b. LC50 96 ore= 8,2%, 95% limitele de confidenţă 5,8 şi 10,9%
Comentariu Deşi valorile LC50 obţinute folosind abordarea analizei grafice sunt aproximative, ele sunt foarte
aproape de valorile obţinute folosind abordarea analizei probităţii şi servesc ca o verificare bună. Pentru a obţine
limitele de confidenţă, o analiză a probităţii sau similară trebuie să fie realizată.
Datele toxicităţii cronice. Rezultatele testelor toxicităţii cronice sunt analizate statistic pentru a
determina cea mai scăzută concentraţie efect observată (LOEC), concentraţia fără efect observat (NOEC) şi
valoarea cronică (ChV). În general, semnificaţia statistică este presupusă a fi la nivelul p=0,05. Valoarea
cronică (ChV) este calculată ca media geometrică a LOEC şi NOEC.
Limitele toxicităţii cronice pot fi specificate cu fie NOEC sau ChV ca puncte finale. Termenul
concentraţie de toxicant maximă acceptabilă (MATC) este folosit adesea intreschimbabil cu valoarea
cronică. Similar cu datele toxicităţii acute, valorile concentraţiei letale (LC) sau concentraţiei efective (EC)
pot fi folosite cu datele toxicităţii cronice pentru a descrie nivelele de toleranţă a toxicităţii cronice. Recent, a
fost introdus conceptul concentraţiei de inhibare (IC) pentru a caracteriza efectele în testele cronice. O
varietate de metode standard neparametrice şi parametrice sunt disponibile pentru determinarea NOEC şi
LOEC şi LC, EC şi IC (Metodele Standard, 1998).
Aplicarea rezultatelor testului toxicităţii
În aplicarea rezultatelor testului toxicităţii acute şi cronice, abordarea unităţilor toxice (TU) a fost
adoptată de un număr de agenţii federale şi statale. În abordarea unităţilor toxice (USEPA, 1985), o
concentraţie TU este stabilită pentru protecţia vieţii acvatice.

95
 Unitatea toxică acută (TUa). TUa este definită ca reciproca concentraţiei apei uzate care cauzează
efectul acut la finalul perioadei de expunere.
TUa =100/LC50 (2-76)
Unitatea toxică cronică (TUc). TUc este definită ca reciproca concentraţiei efluentului la care
efectele măsurate, la finalul perioadei de expunere cronice nu diferă faţă de martor.
TUc =100/NOEC (2-77)
unde NOEC= concentraţia cu efect neobservat
Depinzând de utilizarea dată rezultatelor testelor de toxicitate, au fost folosite o varietate de diferite
valori numerice pentru TUa şi TUc, pe baza evaluării potrivirii unui efluent dat pentru descărcarea în mediu.
De exemplu, pentru a proteja contra toxicităţii acute a fost sugerat că MATC trebuie să fie mai mic decât
0,3×TUc. Fiindcă valorile limitatoare variază de la locaţie la locaţie, standardele curente de reglementare
trebuie consultate în aplicarea rezultatelor toxicităţii. Aplicarea rezultatelor testului toxicităţii este ilustrată în
Exemplul 2-15. Unele cerinţe tipice asupra toxicităţii efluentului sunt rezumate în Tabelul 2-31.
Exemplul 2-15 Aplicarea rezultatelor testului toxicităţii O diluţie iniţială critică de 100:1 este obţinută
pentru un efluent tratat descărcat în apele receptoare marine. Au fost efectuate teste de toxicitate cu efluentul staţiei de
tratare a apei uzate folosind trei specii marine. Bazat pe rezultatele testului toxicităţii, s-a găsit că Champia parvula a
fost punctul final acut a celei mai sensibile specii (2,59% efluent) cum a fost măsurat de către LC50 şi deasemenea
punctul final cronic a celei mai sensibile specii (1,0% efluent) cum a fost măsurat de către NOEC. Pentru protecţia
mediului acvatic, cerinţele toxicităţii acute şi cronice au fost stabilite la 10 TUa şi respectiv 0,1 TUc.
Rezultatele testelor de toxicitate acută
Speciile Expunerea de control, Supravieţuirea, Procent efluent
h % LC50 sauEC50a NOEC
Mysidopsis bahia 96 100 18,66 10,0
Caprindon variegatus 96 100 >100 50,0
Champia parvula 48/168 100 2,59 12,25
a
Rezultatele EC50 bazate pe reducerea producţiei de cistocarpi.
Rezultatele testelor de toxicitate cronică
Speciile Expunerea de control, Supravieţuirea, Procent efluent
zile % NOEC LOEC
Mysidopsis bahia 7 82 6,0 10,0
Caprindon variegatus 7 98,8 15,0 >15,0
Champia parvula 7 100 1,0 2,25
Soluţie
1.Se verifică conformitatea cu cerinţele toxicităţii acute.
a.Bazat pe datele de la speciile cele mai sensibile testate, nunărul de unităţi toxice acute (TUa) bazat
pe Ec.(2-76) este
TUa =100/LC50=100/2,59=38,6
b.Urmând o diluţie iniţială de 100, valoarea TUa este
TUa /100=38,6/100=3,86 TUad (după diluţie)
Fiindcă valoarea TUa după diluţie (3,86 TUad) este mai mică decât 10 TUa, cerinţa toxicităţii acute
este îndeplinită.
2. Se verifică conformitatea cu cerinţele toxicităţii cronice.
a.Bazat pe datele de la speciile cele mai sensibile testate, nunărul de unităţi toxice cronice (TUc) bazat
pe Ec.(2-77) este
TUc =100/NOEC=100/1,0=100
b.Urmând o diluţie iniţială de 100, valoarea TUc este
TUc /100=100/100=1,0 TUcd (după diluţie)
Fiindcă valoarea TUc după diluţie (1,0 TUcd) este este egală cu 1,0 TUc, cerinţa toxicităţii cronice este
îndeplinită.
În sumar, există un număr de avantaje ale folosirii testării toxicităţii întregului efluent. În această
abordare, biodisponibilitatea toxicelor este măsurată şi efectele oricăror interacţiuni sinergistice sunt
deasemenea luate în considerare. Fiindcă toxicitatea agregată a tuturor componentelor efluentului de apă

96
uzată este determinată, efectul toxic poate fi limitat de limitarea a doar unui parametru, toxicitatea
efluentului. Fiindcă strategiile contemporane de management a apelor receptoare sunt bazate pe criterii
specifice on-site de calitate a apei, testarea toxicităţii facilitează comparaţia toxicităţii efluentului cu criteriile
specifice locului de calitate a apei proiectate să protejeze speciile reprezentative, sensibile şi permite
deasemenea stabilirea de limitări ale descărcării care vor proteja mediile acvatice.
Identificarea componentelor toxicităţii
Testarea toxicităţii poate fi deasemenea folosită pentru determinarea sursei toxicităţii, un test
important în special pentru descărcările industriale. De exemplu, este toxicitatea cauzată de solidele în
suspensie, solidele coloidale, constituenţii organici dizolvaţi cu moleculă lungă sau scurtă, sau constituenţii
anorganici dizolvaţi? Pentru a determina sursa (ele) de toxicitate, fiecare din sursele potenţiale trebuie să fie
izolate de alţi constituenţi în probă şi testate pentru toxicitate. Diferitele metode care pot fi folosite pentru
fracţionarea unei probe de apă uzată sunt ilustrate grafic în Fig.2-39 şi descrise în Tabelul 2-31.
Tabelul 2-31 Descrierea tehnicilor de separaţie care pot fi folosite pentru a fracţiona o probă de apă uzatăa
Tehnica de separaţie Descrierea
Filtrarea pentru solide Filtrarea este efectuată în general întâi pentru determinarea dacă toxicitatea este legată de faza
în suspensie solubilă sau insolubilă a probei.
Tipic, sunt folosite filtre de fibră de sticlă de 1 μm care au fost prespălate cu apă ultrapură.
Faza insolubilă trebuie să fie resuspendată în apa de control pentru a a sigura că filtrarea, nu
adsorbţia pe mediul filtrului, a îndepărtat toxicitatea
Filtrarea pentru solide Trebuie să fie folosit un filtru de 0,1 μm să se determine dacă fracţiunea coloidală este
coloidale responsabilă pentru toxicitate
Schimbul de ioni Toxicitatea anorganică poate fi studiată prin folosirea răşinilor de schimb cationic şi anionic
pentru a îndepărta compuşii sau ionii anorganici potenţial toxici
Clasificarea după Evaluarea distribuţiei greutăţii moleculare a influentului, şi toxicitatea fiecărui domeniu de
greutatea moleculară greutate moleculară, poate adesea restrânge lista contaminanţilor suspectaţi
Testul Tratamentul biologic controlat al probelor de efluent în laborator poate avea ca rezultat o
biodegradabilităţii aproape completă oxidare a porţiunii biodegradabile a organicelor. Analiza bioevaluare poate
apoi cuantifica toxicitatea asociată cu componentele nebiodegradabile, la fel ca reducerea în
toxicitate realizabilă prin tratamentul biologic
Reducerea oxidantului Oxidanţii reziduali chimici evacuaţi de la un proces (ca clorul şi cloraminele folosite pentru
dezinfecţie, sau ozonul şi peroxidul de hidrogen folosit în condiţionarea nămolului) pot fi
toxici pentru cele mai multe organisme. O reducere simplă în loturi a acestor oxidanţi la
diferite concentraţii, folosind un agent ca tioxulfatul de sodiu poate fi folosită pentru
evaluarea toxicităţii a oricăror oxidanţi rămaşi
Chelarea cu metale Toxicitatea sumei tuturor metalelor cationice (cu excepţia mercurului) poate fi determinată
prin chelarea probelor, folosind concentraţii variind de acid etilendiaminetetraacetic (EDTA)
şi evaluarea schimbării în toxicitate
Striparea cu aer Striparea în loturi cua er la pH acid, neutru şi bazic poate îndepărta în esenţă toate organicele
volatile. La un pH bazic, amoniacul este la fel îndepărtat. Astfel, dacă ambele organicele
volatile şi amoniacul sunt toxicanţi suspectaţi, o tehnică alternativă de îndepărtare a
amoniului, precum schimbul pe zeolit, trebuie să fie folosită (Notaţi că amoniul este toxic în
forma neionizată, astfel că toxicitatea amoniului este foarte dependentă de pH.)
Adsorbţia pe răşină şi Organicele nepolare specifice pot uneori fi identificate ca toxice, folosind un proces de
extracţia cu solvent adosrbţie pe răşină/extracţie cu solvent. O probă este adsorbită pe o răşină organică cu
moleculă lungă, organicele sunt reextrase de pe răşină cu un solvent (ca metanolul) şi
toxicitatea probei este determinată folosind o procedură de testare bioevaluare.
a
Adaptat după Eckenfelder (2000).

97
Figura 2-39 Tehnici de
separare care pot fi
folosite pentru
fracţionarea unei probe
de apă uzată (vezi
deasemenea Fig.2-25(.
(Adaptat după
Eckenfelder, 2000.)

PROBLEME ŞI DISCUŢIA TOPICELOR

REFERINŢE

98