Disparităţi regionale în China

Datorită dimensiunilor sale teritoriale şi demografice, în China s-au impus încă de

timpuriu politici coerente de planificare teritorială, pentru a asigura coeziunea naţională.
- în perioada colonială (1842-1949?), însă, sub influenţa forţei economice a
marilor puteri (Marea Britanie, Franţa, Germania, Portugalia, iar mai târziu şi Japonia),
au fost introduse mecanismele economiei capitaliste cu precădere în zonele litorale, în
timp ce China interioară şi de vest a fost neglijată, cu toate că dispunea de resurse foarte
bogate;
- o dată cu instalarea regimului comunist (1949), s-a trecut la dezvoltarea
prioritară a regiunilor bogate în resurse miniere, localizate mai ales spre interior şi a fost
susţinută dezvoltarea industriei grele (siderurgie, metalurgie neferoasă, construcţii de
maşini), care valorifica aceste resurse;
- treptat s-a realizat un anumit echilibru între provinciile litorale şi cele
interioare, însă întinse regiuni economice au căpătat un profil monoindustrial, strict
specializat;
- în anii 1980 se introduc primele reforme economice, cu scopul de a
implementa mecanismele economiei de piaţă; aceste măsuri de deschidere, care vizau în
primul rând atragerea cât mai multor investiţii străine, au favorizat tot regiunile litorale
(considerate mai profitabile), în timp ce regiunile mai puţin performante din interior au
intrat într-un proces dificil de reconversie economică;
- s-a accentuat astfel, din nou, contrastul dintre zonele litorale şi cele din
interiorul ţării.
Primele regiuni care au beneficiat de reformele economice şi de pătrunderea
capitalului străin au fost cele patru „Zone economice speciale”, declarate în 1980, situate
pe litoralul sud-estic, aflate sub influenţa Hong Kongului, Macao şi Taiwanului, care
experimentaseră deja, de mult timp, economia de tip occidental, capitalistă.
- ulterior (1984), sunt deschise către investiţiile străine alte 15 oraşe litorale
(între care Guangzhou şi Shanghai), apoi (1985) chiar regiuni de dimensiuni mai mari
(Delta Fluviului Perlelor – Xi Jiang, Delta Chang Jiangului), iar începând cu anul 1992
zonele libere au fost extinse şi spre interiorul ţării;
- se asistă astfel la o adevărată litoralizare, dar şi meridionalizare a spaţiului
economic chinez, respectiv la transferarea centrului de gravitaţie economică a ţării spre
litoral şi spre sud.
Ca urmare a acestei evoluţii, pe teritoriul Chinei se pot distinge, din punct de
vedere socio-economic, trei mari ansambluri teritoriale:
A. Regiunile litorale
B. China interioară
C. Vestul chinez (China vestică)
A. Regiunile litorale sunt spaţiile cele mai dinamice ale Chinei de astăzi, cu
nivelul cel mai înaintat de dezvoltare economică şi cu cele mai mari concentrări de
populaţie. Acestea sunt dominate, la rândul lor, de trei mari complexe social - economice:
1. China meridională (sudică) – centrată pe complexul Hong Kong – Guangzhou
2. China estică – dominată de oraşul Shanghai
3. China nordică – polarizată de conurbaţia Beijing – Tianjin.
 1. Complexul economic Hong Kong – Guangzhou, la care se adaugă şi RAS
Macao, se află situat pe litoralul sud-estic al Chinei, în delta fluviului Xi Jiang (Fluviul
Perlelor);
- oraşul Guangzhou este capitala provinciei Guangdong;
- aici au fost declarate în 1980 primele „zone economice speciale”,
experimentându-se deschiderea economiei chineze spre exterior, ceea ce a generat o
dinamică economică remarcabilă îm această regiune;
- provincia a beneficiat de proximitatea geografică şi umană cu Hong Kongul şi
Macao, dar şi de mâna de lucru locală abundentă şi ieftină;
- odată cu declararea zonelor speciale, a avut loc un aflux de capital (bani),
tehnologii şi delocalizări industriale, venite în principal din cele două foste colonii
europene vecine (Hong Kong şi Macao).
În anul 2000, provincia Guangdong deţinea 6% din populaţia totală a ţării, PIB-ul
său reprezenta 10% din PIB-ul naţional, concentra 28% din capitalul străin investit în
China şi realiza 42% din exporturile chineze; dacă se iau în considerare şi celelalte două
unităţi administrative - Hong Kong şi Macao -, se constată că relaţiile comerciale ale
Chinei cu lumea, cu exteriorul, se derulează în procent de peste 70% prin intermediul
celor 3 oraşe din delta fluviului Xi Jiang, cu cumplexele lor portuare şi aeroportuare (20
porturi şi 8 aeroporturi).
Regiunea administrativă specială Hong Kong. Timp de 155 ani a evoluat în regim
de colonie britanică, revenind la China în 1997.
Are o economie deosebit de puternică, dată de numărul mare de companii
multinaţionale care şi-au implantat aici sediile sociale sau filialele regionale şi care
desfăşoară activităţi complexe de producţie, comerţ şi tranzacţii financiare;
- este puternic industrializată (produse electronice, electrotehnice, jucării,
ceasuri, aparate foto, confecţii, ţigarete etc.);
- este unul dintre cei patru „tigri asiatici” ce au înregistrat o dezvoltare
economică remarcabilă în anii 1970-1980;
- se adaugă sectorul IT şi de cercetare;
- predomină însă serviciile, îndeosebi cele financiare (aici se află cel mare
centru de tranzacţii financiare din Asia de Sud-Est), cele comerciale (este principalul
centru de reexport al mărfurilor chineze), de transport, turismul (anual cca. 10 milioane
de vizitatori care aduc încasări de 8-9 mld. de USD)
Regiunea administrativă specială Macao. A fost colonie portugheză timp de 422
ani, revenind la China în 1999. Este un centru industrial important (confecţii şi textile,
jucării, artificii, flori artificiale);
- are un puternic sector turistic şi de destindere (cazinouri – jocurile de noroc
reprezintă 40% din activităţi, manifestări distractive şi sportive internaţionale) care atrage
anual cca 8 milioane de turişti;
- aceste activităţi fac din Macao regiunea cu cel mai ridicat PIB/loc. din Asia
(după Japonia)
Guangzhou (6,6 mil. loc.) este unul dintre cele mai reprezentative centre urbane
ale Chinei; a devenit treptat principala poartă de legătură a Chinei cu lumea;
- dispune de numeroase întreprinderi industriale, are opt porturi, două
aeroporturi;
- este un mare centru financiar-bancar şi turistic în sudul Chinei.
 2. Shanghai (14,3 mil. loc.) a constituit, încă înainte de instalarea
comunismului, unul dintre cele mai mari centre economice şi culturale ale ţării, ca urmare
a capacităţii sale de a atrage investiţiile străine şi de a se integra circuitelor economice
globale.
- în perioada 1950-1970 (economie socialistă) a fost echipat cu mari
întreprinderi industriale („coloşi” industriali), devenind unul din cele două mari bastioane
industriale ale ţării (alături de China de Nord-Est);
- în 1984, prin aplicarea noilor reforme economice, oraşul devine şi el zonă
liberă, deschisă investiţiilor străine, dar adevărata sa dezvoltare începe în anii `90, când
este ales ca „pol alternativ”” pentru politica de reforme;
- se află pe locul al doilea în China din punct de vedere al implantărilor de
firme multinaţionale, după Hong Kong;
- investiţiile străine depăşesc 60 miliarde de dolari;
- are funcţii complexe: industrială, portuară, comercială, financiară, culturală;
Prin relaţiile teritoriale şi schimburile economice pe care le are cu oraşele Nanjing
(5,3 milioane loc.) şi Hangzhou (6,1 mil. loc.), se conturează un adevărat megalopolis,
numit Shanghai – Nanjing – Hangzhou.

3. Al treilea pol economic al ţării este reprezentat de capitala Beijing (11,5 mil.
loc.);
- este un oraş cu funcţii complexe: administrativă, industrială, comercială,
culturală;
- este deservit de oraşul – port Tianjin (9,1 mil. loc.), aflat la numai 137 km spre
sud-est, împreună cu care formează conurbaţia Beijing – Tianjin.

B. China Interioară cuprinde mai multe regiuni din centrul ţării (Bazinul Roşu –
Sîchuan, Depresiunea Lacurilor, Podişul de Loess), caracterizate îndeosebi prin
predominarea mediului rural, mai puţin dinamic din punct de vedere economic, fără a
lipsi, însă, oraşele importante.
Se remarcă prin rolul său important în agricultură: culturi de orez, ceai, dud
pentru mătase (în jumătatea sudică), grâu, mei, porumb (în cea nordică).
Se adaugă resurse importante de cărbuni, de minereuri feroase şi neferoase, care
susţin, mai ales, centrele industriale din partea estică şi sudică a ţării.
Acestui ansamblu i se integrează şi China de Nord-Est, din extremitatea nord-
estică a ţării. Această regiune a fost poate cea mai industrializată din China pe parcursul
perioadei maoiste şi până în anii 1980, fiind considerată un adevărat „Ruhr chinez”,
datorită imenselor zăcăminte de cărbune superior uşor de exploatat şi a minereurilor de
fier care au sprijinit dezvoltarea industriei siderurgice. Însă reformele economice din anii
1980 care au generat avântul economic al provinciilor din sud şi sud-est au dus la
marginalizarea treptată a acestui spaţiu; în prezent industria este în proces de
restructurare, de reconversie, iar marile centre urbane şi economice (Shenyang, Dalian,
Anshan, Fushun) se orientează tot mai mult spre ramurile producătoare de bunuri de
consum, spre industriile de înaltă tehnologie şi spre dezvoltarea serviciilor.
 C. China Vestică (China exterioară, periferică) include, în principal, provinciile
şi regiunile autonome din jumătatea vestică a ţării, inclusiv regiunea autonomă Nei
Monggol (Mongolia Interioară) situată în nordul ţării (la graniţa cu Mongolia). Este
formată din unităţi montane şi de podiş, caracterizate prin condiţii de viaţă foarte dificile,
fie datorită altitudinii ridicate (Tibet), fie din cauza aridităţii climei (regiunile din N şi
NV).
Aceste teritorii au o densitate demografică redusă (2,1 loc./km 2 în Tibet), fiind
locuite preponderent de minorităţi naţionale (în China alături de chinezi = han, care
reprezintă 92% din totalul populaţiei, trăiesc 55 de minorităţi naţionale, printre care
tibetani, uiguri, mongoli, însumând cca. 100 mil. loc. cărora le aparţine practic 40% din
suprafaţa ţării); cea mai mare parte a populaţiei trăieşte în mediul rural şi lucrează în
agricultură.
Cu toate acestea, aceste regiuni prezintă o mare importanţă strategică pentru
China, din două motive:
- din perspectivă geopolitică: fiind situate la graniţa cu India şi cu ţările Pen.
Indochinei (iar până în 1991 şi cu fosta URSS), au funcţionat ca regiuni militare (ex.
Regiunea Autonomă Tibet a avut o administraţie militară între 1951 şi 1992);
- din considerente demografice şi economice, fiind privite ca un posibil debuşeu
demografic şi economic care să contrabalanseze ponderea ridicată a regiunilor litorale din
est.
Prin urmare, a fost demarată o campanie de „deschidere a Vestului” şi a fost
aplicat un Program de recuperare economică a „Marelui Vest” care urmăresc reducerea
decalajelor social-economice faţă de provinciile litorale, prin următoarele măsuri:
- îmbunătăţirea infrastructurilor de transport şi, prin aceasta, a accesibilităţii,
pentru a scoate din izolare aceste teritorii; astfel au fost construite căi rutiere, a fost dat în
funcţiune cel mai dificil traseu feroviar din lume – Transtibetanul, care traversează estul
Pod. Tibet prin pasul Tangla (4993 m) până în Lhasa, au fost construite conducte de
petrol care transportă petrolul extras spre centrele de prelucrare şi consum din estul ţării;
- orientarea fluxurilor de populaţie dinspre est spre vest şi încurajarea migraţiei
pentru muncă a populaţiei din alte provincii;
- stimularea transferului de investiţii şi tehnologie dinspre provinciile litorale,
care să atragă potenţialii investitori străini şi, în felul acesta, să ducă la modernizarea
economiei;
- punerea în valoare a resurselor naturale (mari rezerve de petrol şi gaze
naturale, cărbuni, minereuri).