ROLUL INSTITUȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎN

REZOLVAREA CRIZEI DIN KOSOVO

Importanța și semnificația cercetării, a temei alese

Lucrarea Rolul instituțiilor internaționale în rezolvarea conflictelor din Kosovo

abordează o tema foarte actuală în contextul geopolitic din Sud – Estul Europei și zona
Balcanilor, care de-a lungul istoriei a reprezentat un spațiu unde s-au produs diverse tensiuni
și crize ce au lăsat urme adânci în conștiința popoarelor din acest teritoriu.

Tendinţelor de integrare manifestate la nivelul Europei în urma cărora iau naştere

organizaţiile de cooperare internaţională sau regională, li se opun tensiunile etnice şi identitare
care conduc la fragmentare, prin crearea de state naţionale şi dezmembrarea celor
multinaţionale, constituindu-se, astfel, într - una dintre marile provocări pe care le au de
parcurs statele în noua arhitectură geopolitică a începutului de mileniu.

Naționalismul promovat în perioada comunistă a dus la conflicte care s-au soldat cu

victime în această regiune, în ultimii ani ai regimului comunist, dar și după prăbușirea
acestuia în 1989. Promovarea unor lideri extremiști, care au alimentat aceste sentimente
naționaliste ale unei părți importante din populația sârbă, a dus la escaladarea tensiunilor și la
un război sângeros căruia i-au căzut victime numeroși oameni.

Soluţionarea pe cale paşnică a conflictelor etnopolitice în lume prezintă o continuă

aspiraţie a civilizaţiei umane în evoluţia sa de la origini până în prezent. Astăzi, ea capătă un
contur nou, configurându-se ca o activitate specifică desfăşurată de către forţele internaţionale
sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a instituţiilor cu vocaţie regională, în vederea
asigurării şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Deşi fenomenul de conflict
etnopolitic este cunoscut omenirii din cele mai vechi timpuri, găsindu-şi reflectarea chiar în
textul revelaţiilor biblice şi printre primele tentative ale indivizilor de a însera realitatea
vieţilor sale în limitele unor table din lemn şi argilă, se prezintă a fi valabilă ideea că cu cât
este mai înrădăcinată în istoria omenirii o oarecare problematică, cu atât mai aprigă pe de o
parte, şi ineficientă pe de altă parte, este şi lupta individului uman cu ea.

În asemenea circumstanţe, se pune problema existenţei unor mecanisme eficiente

menite să asigure soluţionarea unei dispute ivite între diferite etnii, astfel încât tensiunea să
scadă, iar situaţia să se stabilizeze. Mai mult decât atât, se cere stabilirea unor algoritme clare,
care să prevadă căile diminuării riscului în aşa fel încât conflictul produs să nu se dezvolte
într-un atentat la pacea şi securitatea internaţională. Astfel, rezultă în mod neechivoc
importanţa determinării unor mecanisme pacificatoare sub formă de operaţiuni şi misiuni,
menite să reglementeze conflictele din lumea contemporană cu respectarea normelor şi
principiilor imperative ale dreptului internaţional public.

Organizaţiile internaţionale permit statelor să abordeze împreună problemele comune,

în cadrul unui proces decizional colectiv, chiar dacă unele dintre ele, de fapt, divid în loc să
unifice. Cooperarea internaţională multilaterală constituie fundamentul unui sistem mondial
stabil. În prezent, în domeniul securităţii este resimţită o nevoie acută de o astfel de cooperare,
dat fiind faptul că natura complexă a ameninţărilor cu care ne confruntăm necesită o abordare
coordonată şi utilizarea unor resurse, ce cu greu pot fi puse la dispoziţie de către un singur
guvern.

Alegerea acestei teme este foarte ofertantă din mai multe puncte de vedere. Oferă
posibilitatea de a urmări evoluția problemelor din fosta Iugoslavie și de a identifica
mecanismele care au dus la criza iugoslavă. Permite analiza rolului personalităților, a liderilor
care au gestionat această problemă, dar și analiza efectelor promovării unui naționalism dus la
extrem. De asemenea, vor fi studiate rațiunile intervenției instituțiilor internaționale pentru
rezolvarea problemei și eforturile acestora de pacificare a zonei, având în vedere faptul că
destrămarea Iugoslaviei a dus la detensionarea, în mare parte, a situației, dar Kosovo s-a
dovedit a fi o problemă mult mai delicată.

Contextul teoretic al cercetării

1.Focare de criză și instabilitate în Europa

1.1. Contextul european general

 Transformările produse în mediul internaţional de securitate în ultimul deceniu, cu
precădere în ultima sa perioadă, au făcut ca toată atenţia comunităţii internaţionale să se
îndrepte către clarificarea unei viziuni care să contribuie la o consolidare a păcii şi securităţii
mondiale, deci la reducerea stărilor conflictuale de orice natură, implicit, la reducerea, până la
eliminare, acolo unde este posibil, a cauzelor ce le generează. Această viziune presupune, în
esenţă, identificarea la scară globală a vulnerabilităţilor, a posibilelor riscuri şi ameninţări ce
ar putea conduce la apariţia unor surse de instabilitate sau agravarea unora deja existente.

Principala ameninţare la adresa stabilităţii Europei, din spaţiul non-UE, rămâne zona
ce poate fi etichetată drept „călcâiul lui Ahile”, din cauza considerării ei drept posibil punct
generator al unei înlănţuiri de crize, cu implicaţii radiale (Serbia şi Albania emit pretenţii în
problema Kosovo, etnia de origine albaneză în Macedonia, Ungaria îşi îndreaptă atenţia către
minoritatea maghiară din Voievodina, acestea sunt doar câteva exemple ce s-ar putea constitui
în conflicte).

De curând ieşit dintr-o perioadă de frământări, spaţiul balcanic resimte încă efectele
acestora, tendinţa generală fiind, în momentul actual, de stabilizare la nivelul întregii regiuni,
prin eforturile unite ale comunităţii internaţionale, cu implicarea principalelor organizaţii de
securitate europene şi euro-atlantice.

Există încă factori ce pot duce la alterarea tendinţei de stabilizare. După natura lor,
aceştia pot fi de origine: istorică; politică; economică. Factorii sunt generaţi, în principal, de
existenţa a două viziuni diferite în acest spaţiu. Prima este concretizată prin exprimarea
sentimentelor naţionaliste şi apelul la istorie pentru a justifica nevoia de îndreptare a greşelilor
politice sau sociale din trecut. Cea de-a doua viziune implică cooperarea, ce face apel la
tragerea cortinei asupra trecutului, invocând nevoia de acţiuni şi instituţii de cooperare cum ar
fi Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (SECI).

Viziunile naţionaliste, ca şi tensiunile etnico-religioase prezente în regiune, sunt

exacerbate de lipsurile de natură economică. Din nefericire, un alt element care a contribuit la
această stare de fapt a fost impunerea sancţiunilor survenite ca urmare a crizei iugoslave.

Dovada faptului că viziunea naţionalistă se manifestă încă, favorizată în plus şi de

desele redesenări ale graniţelor, este ilustrată elocvent de încercarea recentă de formare a unei
Albanii Mari.
 Este cunoscut faptul că etnia albaneză are o arie de răspândire vastă în regiune.
Existenţa acestei etnii în Kosovo, Serbia, Muntenegru, Macedonia şi Grecia a folosit drept
suport pentru mişcările naţionaliste (de tipul Armatei de Eliberare din Kosovo, sau Armatei de
Eliberare Naţională) în iniţierea unor acţiuni violente, acţiuni justificate de dorinţa căpătării
unor drepturi pentru etnicii albanezi.

În decursul anului 2003 manifestările militante în sprijinul ideii de formare a unei

Albanii Mari au cunoscut o reînnoire prin apariţia unei noi organizaţii, Armata Naţională
Albaneză (ANA), ale cărei obiective sunt îndreptate spre realizarea uniunii tuturor albanezilor
într-un singur teritoriu. apariţia ei pune în discuţie o problemă majoră, şi anume că în spaţiul
balcanic ar putea apărea o stare de conflict generată de ambiţii naţionaliste precum: „Albania
Mare”, „Croaţia Mare”, „Serbia Mare”. Sau, poate, apariţia unei asemenea mişcări este
încurajată de viitorul statut, încă nereglementat, al provinciei Kosovo. În fiecare dintre aceste
două cazuri ne confruntăm, nu cu apariţia unor surse de instabilitate ci, mai grav, cu agravarea
stării de instabilitate. O scurtă privire asupra hărţii ne îndreptăţeşte să afirmăm acest lucru.

În Albania se găsesc 3 milioane de albanezi, în Kosovo 90% din populaţie este

constituită de etnici albanezi, Macedonia înglobează alte 500.000 în vest la graniţa cu Albania
şi Kosovo, în Muntenegru se află 60.000 de albanezi şi peste 60.000, în sudul Serbiei.
Comunităţi albaneze există şi în Grecia, Italia, Bulgaria şi Turcia.

Etnicii albanezi aparţin a două grupuri diferite cu dialecte şi structuri sociale distincte:
Ghegi şi Tosci. Majoritatea este constituită de grupul Gheg care, din punct de vedere religios,
este alcătuit îndeosebi din musulmani, numai 10% fiind romanocatolici. Dintre Tosci
musulmani sunt mai puţin de 80%, ceilalţi 20% fiind ortodocşi. Existenţa acestor două
diviziuni în rândul etniei albaneze prezintă o importanţă semnificativă, putându-se constitui în
funcţie de situaţie, un factor inhibator sau, ceea ce nu ar fi de dorit, factor generator de
conflict, pentru că factorul religios, asociat celui etnic, a constituit deseori motivul a
numeroase disensiuni în Balcani, spaţiu de confluenţă a creştinismului ortodox şi catolic cu
islamul. Un motiv ar fi acela că deşi naţiunile sunt bine constituite, cu puternice conştiinţe
naţionale, religia reprezintă un element important de definire al naţiunilor. În general,
ierarhiile religioase respectă normele de funcţionare ale statului modern. Curente
„fundamentaliste” se întâlnesc în grupurile musulmane albaneze din zonele ce au aparţinut
RSF Iugoslavia – cu legături în Iran, Arabia Saudită, Libia, Turcia – precum şi în spaţiile
ortodoxe – Republica Srpska. Contradicţiile naţionale, politice şi economice din fostul spaţiu
iugoslav au determinat, în principal, crizele şi conflictele armate din perioada anilor ’90;
factorul religios le-a stimulat şi exacerbat, însă, de cele mai multe ori.

O posibilă sursă de instabilitate ar putea fi reprezentată de fundamentaliştii islamici ce

adoptă o atitudine „duplicitară”: pe de o parte, acceptă temporar iniţiativele SUA şi NATO în
Bosnia-Herţegovina, Kosovo şi Macedonia; pe de altă parte, se manifestă tendinţa de formare
a unui „nucleu de putere” islamic în Balcani, ce ar putea fi opus Occidentului. Plasarea
acestui „nucleu” (Albania, Sandjeak, vestul Macedoniei, Kosovo, zone din Bosnia-
Herţegovina) în spaţiul de securitate NATO, într-o regiune aflată la „frontiera” UE (spaţiu
populat cu milioane de musulmani), într-o regiune „supraîncărcată” de tensiuni şi contradicţii
interetnice şi religioase, poate genera periculoase ameninţări la adresa securităţii euro-
atlantice. În mod concret, grupări fundamentaliste – susţinute de grupări similare din Orientul
Mijlociu – şi-au făcut simţită prezenţa în Albania şi Kosovo, în zone cu o puternică prezenţă a
clerului şi şcolilor islamice, cu dificultăţi economice şi cu o rată explozivă a natalităţii.

1.2. Cauzele situațiilor de criză

În sensul cel mai larg, noţiunea de criză desemnează întreruperea desfăşurării pe

coordonatele fixate ale unui eveniment, activităţi şi/sau relaţii interpersonale, intragrupale,
intergrupale, şi/sau internaţionale.

Practic, criza defineşte o schimbare de direcţie în evoluţia unui eveniment, a unei

activităţi sau a unor relaţii datorită unui complex de cauze – de la cele economice la cele de
natură psihosocială.

Orice situaţie de criză are la bază una sau mai multe cauze cumulate. Apreciem se pot
distinge cauze vizibile şi cauze ascunse. Cauzele sau motivele vizibile ale unei situaţii de criză
sunt cele declarate de principalii actori implicaţi în apariţia şi derularea acesteia. Cauzele sau
motivele ascunse nu sunt declarate de actorii situaţiei de criză ci ele apar în urma unei analize
minuţioase şi atent efectuate de către cei interesaţi să le descopere şi să le cunoască în vederea
contracarării sau atenuării efectelor lor nedorite.

1.3.Caracteristici ale situaţiilor de criză

Situaţiile de criză se definesc printr-un ansamblu de caracteristici interdependente şi

complementare. Efectele situaţiilor de criză sunt cumulative.
 O primă caracteristică a situaţiilor de criză o constituie diversitatea formelor lor de
manifestare. Astfel, există situaţii de criză socială, politică, economică, etnică, religioasă,
militară sau de mediu.

O a doua trăsătură definitorie a situaţiilor de criză o reprezintă interşanjabilitatea lor,

adică capacitatea lor de a se transforma dintr-o formă de manifestare în alta.

O a treia proprietate a situaţiilor de criză o constituie caracterul cumulativ al efectelor

situaţiilor de criză. Dacă se manifestă simultan o situaţie de criză socială, una politică şi alta
economică, de exemplu, efectele lor se cumulează accentuând intensitatea impactului lor
asupra evoluţie entităţii în care ele există.

O a patra caracteristică a situaţiilor de criză o reprezintă relaţiile de interdependenţă,

complementaritate şi interacţiune dintre situaţiile de criză ce se manifestă în cadrul unei
entităţi (societate economică, instituţie, organizaţie, sau comunitate umană). De exemplu,
dacă într-o instituţie, organizaţie sau comunitatea umană există diferite situaţii de criză,
acestea relaţionează unele cu altele de o manieră interdependentă.

1.4. Managementul situațiilor de criză

Gestionarea situațiilor de criză poate urma un algoritm de tipul următor:

 Detectarea semnalelor ce indică iminenţa unei situaţii de criză;
 Prevenirea apariţiei situaţiei de criză şi pregătirea măsurilor ce se impun;
 Limitarea daunelor atunci când situaţia de criză a apărut şi se manifestă;
 Reluarea vieţii şi activităţii afectate negativ de situaţia de criză;
 Tragerea învăţămintelor din derularea situaţiei de criză.

Managementul corect al situaţiei de criză reprezintă „o colecţie de măsuri, pregătite

din timp, care permit organizaţiei să coordoneze şi să controleze orice urgenţe”, astfel1:
- managementul eficient al crizei permite unei organizaţii să-şi maximalizeze şansele
şi să reducă pericolele cu care se confruntă;
- managementul crizelor reprezintă un set de factori concepuţi pentru a combate
crizele şi a reduce daunele produse de crize. Altfel spus, managementul crizelor încearcă să

1
Tudorel NICULAE, Ion GHERGHIŢĂ, Diana GHERGHIŢĂ, Comunicarea organizaţională şi managementul
situaţiilor, de criză,
http://www.cultura.mai.gov.ro/biblioteca%20virtuala/editura%20mai/comunicare%20organizationala/comunicar
e%20organizationala%20si%20managementul%20situatiilor%20de%20criza.pdf, p. 129.
prevină sau să reducă efectele negative ale crizelor şi să protejeze organizaţia, publicul
implicat şi domeniul respectiv de pagubele posibile;

2. Rolul organizațiilor internaționale în managementul situațiilor de criză

2.1. Apariţia organizaţiilor internaţionale.

Organizaţiile internaţionale reprezintă elemente relativ noi ale sistemului mondial. Au

luat naştere în timpul secolului XIX, au devenit importante în cursul următorului secol, iar
după anul 1945, numărul lor a crescut semnificativ, în special la nivel regional şi subregional.

Organizaţiile internaţionale se constituie în cele mai importante forţe implicate în

coordonarea acţiunilor şi cooperare în domenii precum cel politic, economic, social, militar
sau cultural. Exceptând statele-naţiune, ce stau la baza sistemului mondial, organizaţiile
internaţionale constituie cei mai însemnaţi participanţi în cadrul acestuia. Creşterea numărului
organizaţiilor internaţionale a fost favorizată de sporirea reţelelor politice, economice şi
financiare de state-naţiune, în special în perioada de început a Europei moderne.

Termenul de „organizaţii internaţionale” a intrat relativ recent atât în limbajul comun,

cât şi în cel ştiinţific. Sintagma „organizaţii internaţionale” a fost, probabil, introdusă în jurul
anului 1867, în discursul ştiinţific al juristului scoţian James Lorimer. Consacrarea definitivă
a termenului este datorată lucrării lui Walter Schücking „Organizaţiile lumii”, publicată în
anul 1908, şi a ghidului „Uniunile internaţionale publice” al lui Paul S. Reinsch, din 1911.2

2.2. Organizaţiile internaţionale – definire, tipologie

Problema definirii organizaţiilor internaţionale se pune în funcţie de domeniul în care

acestea activează. În sens larg, se poate afirma că o organizaţie internaţională, ca subiect al
unui acord internaţional ce o creează, pe de o parte, are statut de persoană juridică, cu
capacitatea de a poseda, dobândi sau transfera proprietate, de a încheia contracte, de a
participa la acorduri internaţionale cu state sau alte organizaţii internaţionale şi de a urmări
scopuri specifice prin mijloace legale, şi, pe de altă parte, are drepturi şi responsabilităţi create
prin legislaţia internaţională sau acordul respectiv.3

2
RITTBERGER, Volker şi BERNHARD Zangl, International Organizations. Polity, Politics and Policies,
Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006, p. 5.
3 Vezi http://www.law.columbia.edu/library/Research_Guides/internat_law.
 Taxonomia organizaţiilor internaţionale este complexă. Astfel, acestea pot fi
clasificate în funcție de forma de organizare în: federaţii de organizaţii internaţionale,
organizaţii cu participare universală, organizaţii cu participare intercontinentală, organizaţii cu
participare regională, organizaţii naţionale cu orientare internaţională, organizaţii
internaţionale inactive sau desfiinţate, etc., iar în funcție de obiectul de interes, organizaţiile
internaţionale pot acoperi domenii variate:
- ajutor umanitar; schimb cultural; pace şi dezarmare; sprijin pentru dezvoltare;
drepturile omului; mediu9;
- securitate şi pace; comerţ şi alte activităţi economice; bunăstare socială şi drepturile
omului10;
- cultură şi recreere; educaţie şi cercetare; sănătate; servicii sociale; mediu; dezvoltare
şi condiţii de locuire; legislaţie şi politici; filantropie şi voluntariat; activităţi internaţionale;
religie; afaceri, asociaţii profesionale şi sindicate; grupuri neclasificate11.,

2.3. Principalele organizaţii internaţionale

2.3.1. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

Înfiinţată la 26 iunie 1945 şi devenită efectivă la 24 octombrie 1945, Organizaţia

Naţiunilor Unite şi-a stabilit ca principal scop menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi
promovarea cooperării economice, sociale, culturale şi umanitare.

În ceea ce priveşte pacea şi securitatea internaţională, de la crearea sa, ONU a fost

adesea chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să
convingă părţile opozante să folosească masa de discuţii, şi nu forţa armată, sau să ajute la
restabilirea păcii în cazul declanşării vreunui conflict. În cursul anilor ’90, au apărut schimbări
majore în pattern-urile conflictului, peste 90% dintre conflicte desfăşurându-se în interiorul
statelor, şi nu între ele. Din acest motiv, ONU a reconstruit o nouă gamă de instrumente,
accentuând prevenirea conflictelor, adaptând continuu operaţiunile de menţinere a păcii,
implicând organizaţiile internaţionale şi întărind construirea păcii post-conflictuale.
Confruntat cu conflicte caracterizate de violenţă etnică (în Somalia, Ruanda şi fosta
Iugoslavie), Consiliul de Securitate al ONU a renunţat la desfăşurarea operaţiunilor între anii
1995 şi 1997, însă crizele profunde din Congo, Africa Centrală, Timorul de Est, Kosovo,
Sierra Leone şi Etiopia-Eritreea au determinat, în ultimii ani, reluarea misiunilor de menţinere
a păcii. Experienţa anilor trecuţi a făcut ca ONU să se concentreze mai mult ca niciodată pe
construirea păcii şi pe sprijinirea structurilor ce o vor consolida.
 2.3.2. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Necesitatea stabilirii unei forme instituţionalizate de cooperare între state s-a făcut
puternic simţită mai ales în perioada 1945-1949, când, deşi ţările din Europa Occidentală şi-au
diminuat sistemele de apărare, conform înţelegerilor din timpul celui de-al doilea Război
Mondial, URSS-ul ducea o politică expansionistă şi nu dădea nici un semn că ar intenţiona să
reducă puterea forţelor sale armate. În plus, impunerea unor regimuri nedemocratice, mai ales,
în centrul şi estul Europei, ameninţările la adresa suveranităţii Norvegiei, Greciei şi Turciei,
blocada Berlinului, ca şi violarea drepturilor şi libertăţilor omului în multe dintre ţările lumii
au constituit un motiv întemeiat pentru luarea unor decizii în acest sens. Prin Tratatul
Atlanticului de Nord (1949) este creată o asociere de state suverane, o alianţă de apărare
colectivă. NATO, construită pe baza acestui Tratat, este o organizaţie interguvernamentală ai
cărei membri îşi păstrează integral suveranitatea şi independenţa şi care oferă un forum de
consultare asupra problemelor politice şi militare, dar şi non-militare ce pot afecta securitatea
statelor membre.

NATO este o alianţă politică şi de apărare: capacitatea sa de apărare are drept scop
descurajarea agresiunii sau oricărei alte forme de presiune, iar dispozitivul său militar se
bazează pe principiul că ţările membre trebuie să menţină colectiv o apărare adecvată pentru
descurajarea agresiunii şi pentru aşi păstra integritatea teritorială şi a restabili pacea.

2.3.3. Uniunea Europeană (UE)

Momentul care marchează punctul de pornire al procesului de unificare a Europei este

semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului, al cărei scop era acela de dezvoltare a zonelor de liber schimb şi a pieţelor comune
ale ţărilor semnatare: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Urmează
constituirea unor noi comunităţi europene, economică şi de apărare, iar procesul culminează
cu semnarea Tratatului de la Maastricht (1992), care marchează trecerea de la cooperare
economică, în contextul unei pieţe unice, la realizarea unei integrări instituţionale
pluridimensionale. Tratatul privind Uniunea Europeană formulează o serie de obiective, prin
îndeplinirea cărora urmează să se atingă un nou stadiu de integrare.

Încă din 1950, Comunitatea Europeană a dezvoltat legături economice puternice între
statele membre şi cu restul lumii. Creşterea economică din anii ’90 a permis Uniunii Europene
să atingă un nivel foarte înalt de integrare economică, dezvoltând relaţii de schimb
semnificative cu numeroase ţări şi regiuni. Dezvoltarea economică a Uniunii a fost
acompaniată de contribuţii substanţiale, către alte ţări şi regiuni, în ceea ce priveşte
cooperarea pentru dezvoltare şi reconstrucţie şi asistenţa umanitară.

Uniunea trebuie să prevină şi să întâmpine ameninţări variate, precum proliferarea

armelor de distrugere în masă, traficul de arme, contrabanda cu materiale nucleare,
fundamentalismul şi extremismul. Nevoile de apărare ale Europei s-au schimbat şi UE a decis
să-şi asume responsabilitatea pentru propria securitate, considerând că este capabilă să
acţioneze independent nu numai în managementul crizelor, dar şi în prevenirea conflictelor,
reconstrucţie şi stabilizare.

2.3.4. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a apărut în anii ’70, iniţial sub
numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), ce a funcţionat ca un
proces de conferinţe şi reuniuni periodice. Evoluţiile pe planul securităţi europene apărute în
anii ’90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul
instituţional al procesului început odată cu semnarea Actului Final de la Helsinki (1975), cât
şi în rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta (1994) a hotărât adoptarea
denumirii de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). În prezent, OSCE
cuprinde 55 de state din zona ce se întinde de la Vancouver până la Vladivostok, incluzând
toate statele europene, SUA, Canada şi toate republicile din fosta URSS.

OSCE acţionează în sensul: consolidării valorilor comune şi al asistării statelor

membre în edificarea unor societăţi democratice bazate pe statul de drept; prevenirii
conflictelor locale, al restaurării păcii în zona de tensiune; al eliminării unor deficite reale şi
perceptibile de securitate şi al evitării creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale,
obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

3. Studiu de caz. Criza din Kosovo

3.1.Evoluția conflictului din Kosovo

Cu toată situația favorabilă comparativ cu alte state în care erau regimuri comuniste
din Europa Centrală și de Est, Iugoslavia a rămas un stat multietnic și a cunoscut puternice
situații de criză economică, socială și politică, datorită neînțelegerilor apărute între republicile
componente4.

Pusă periodic la grele încercări datorită încercărilor naționaliste a republicilor

constituante, de presiunile multiple ce veneau din exterior, Iugoslavia a rezistat cu succes mai
bine de 45 de ani în condițiile geopolitice și geostrategice specifice create după Al Doilea
Război Mondial și al existenței personalității politice a lui Iosip Broz Tito care nu a ezitat să
recurgă, când a fost cazul, la măsuri autoritare5.

Pe 11 martie, 1981, au apărut primele proteste la Universitatea din Priština. Însă

problema ce a dus la aceste proteste nu a fost una de natură politică. Problema a apărut
datorită unei slabe organizări ce îi făcea pe studenți să aștepte la o coadă mai bine de două ore
pentru a lua masa la cantină. Aceste proteste s-au încheiat în momentul în care au intervenit
forțele de ordine. Au fost înregistrați 57 de morți în urma confruntărilor. 6

Protestele au schimbat cursul istoric atât pentru Kosovo, cât și pentru întreaga
Iugoslavie. Un prim exemplu ar fi faptul că mulți oameni importanți care au creat Armata de
Eliberare a Kosovo au fost trimiși la închisoare în 1981 și mult timp după aceea. Acest
context nefavorabil pentru locuitorii sârbi din Kosovo, a reprezntat momentul perfect pentru
intrarea în scena politică a lui Slobodan Milošević.7

Într-o perioadă în care destrămarea Iugoslviei era doar o chestiune de timp, pricinuită
de datoriile externe uriașe, de numărul imens de șomeri, de problemele economice cauzate de
către programele de austeritate introduse de FMI, se consolida o nouă conducere cu ajutorul
Partidului Comunist Sârb.8 În anul 1986, la doar 46 de ani, Slobodan Milošević ajunge la
conducere Partidului Comunist.

Milošević devine președinte al Serbiei înlocuindu-l pe predecesorul său, Ivan

Stambolić. Alegera lui Slobodan Milošević s-a numit, generic „revoluția anti-birocatrică” și a
dus la instaurarea comunismului ce avea ca scop înlăturarea, a ceea ce numea el, un sistem
liberal excesiv ce se manifesta în special la Belgrad. Acesta îl acuza pe Stambolić și pe
susținătorii săi că au fost prea toleranți cu albanezii din Kosovo și că au eșuat în ceea ce

4
Tony Judt, Epoca Postbelică, Polirom, Iași, 2008, p. 628.
5
Ibidem.
6
Tim Judah, op.cit, p. 60.
7
Ibidem, p. 62.
8
Kate Hudson, op. cit., p. 68.
privește apărarea integrității Serbiei.9 În octombrie 1988, Milošević a provocat cădera
guvernului din Voievodina, această acţiune fiind precedată de căderea guvernului din
Muntenegru în ianuarie 1989. Însă, Milošević întâmpină dificultăți în rezolvarea problemelor
legate de Kosovo.10

3.2.Războiul din Kosovo

În decembrie 1992 a luat naștere Armata de Eliberare a Provinciei Kosovo (KLA),

care a trecut la comiterea de atentate împotriva autorităților sârbești. Din anul 1996, KLA
înființează tabere de antrenament la granița provinciei Kosovo cu Albania și Macedonia, unde
se află minoritatea albaneză, iar drept urmare numărul atentatelor a crescut. KLA obținea
armele de care aveau nevoie prin diaspora albaneză prin organizarea colectelor11.

Albanezii kosovari au pornit revolte, unul dintre obiectivele acestora era înlăturarea lui
Ibrahim Rugova de la putere, datorită politicii sale bazate pe pace și negociere. A avut loc o
întâlnire pe 15 mai 1995 între Milošević și Rugova însă discuțiile n-au avut nici un rezultat
concret12.

Primele atacuri periculoase din partea KLA au avut loc pe 22 aprilie 1996, când s-au
desfășurat simultan în mai multe zone ale provinciei asupra securității sârbești. Milošević a
oferit la 1 septembrie 1998 șansa unei măsuri de auto-determinare albanezilor din Kosovo.
Însă aceștia nu au acceptat pentru că nu vedeau niciun fel de avantaj în această înțelegere
vagă. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a acordat un ultimatum președintelui,
Slobodan Milošević, pe 23 septembrie.13 În mai puțin de o săptămână după ultimatum, prim-
ministrul Mirko Marjanović a anunțat oficial că activitate anti-teroristă de la Belgrad a luat
sfârșit, menționând că vor acționa doar în cazul în care se va relua acțiunea teroristă în
Kosovo. Milošević a ținut cont în cele din urmă de semnalele de alrmă trase de către NATO și
a ordonat ca toate trupele militare să se retragă.

9
Ibidem, p. 76.
10
Laura Silber and Allan Little, The Death of Yugoslavia , 1995, p. 62.
11
Jean-Luis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing la Kosovo, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 222.
12
„Financial Times” (16/17 May 1998), p. 2.
13
Sabrina Petra Ramet, Balkan Babel, The Desintegration of Yugoslavia from the death of Tito to The Fall of
Milosevic, 2002, p. 324.
 La sfârșitul anului 1998 nu erau semne pozitive în niciuna din țările implicate în acest
conflict, lipsiți de interes și perspective, toți observatorii aveau o viziune sumbră despre viitor
și anticipau o nouă revoltă violentă în primăvara anului 1999, dacă nu chiar mai devreme.14

Până spre sfârșitul anului 1999 numărul confruntărilor cu KLA a început să fie din ce
în ce mai mare, gruparea a reinstaurat teroarea cu ultimele sale acțiuni, iar pe 14 decembrie
într-o cafenea din orașul Peja au fost împușcați 6 adolescenți. A urmat atacul din 8 ianuarie
1998 în urma căruia au fost uciși 3 polițiști în orașul Shtime.15

În Kosovo a fost nevoie de intervenția KVM (Kosovo Verification Mission), scopul

acesteia a fost de a evita un dezastru umanitar care viza populația albaneză din provincie.16

Pe 8 ianuarie poliția informează KVM că gruparea KLA a atacat câteva mașini de

poliție din orașul Dulje. O patrulă KVM era deja în zonă când raportul a fost făcut, în urma
investigațiilor au constat că autoritățile sârbești au fost victimele unei ambuscade. Pe 10
ianuarie KVM au primit un raport legat de o nouă ambuscadă asupra unei patrule de poliție în
orașul Slivovo.17

Pe 12 ianuarie patrulele KVM au confirmat ca în Pristina și Prizren că VJ (Armata

Iugoslavă) era foarte activă prin preajma orașului Stimje. Multe vehicule militare erau
prezente în acea zonă, în special tancurile. A avut loc o întâlnire între KVM și liderii KLA,
prin care aceștia au menționat că civilii din orașele Racak, Petrova, Malopoljce trăiesc în
munți datorită persecutărilor repetate din parte sârbilor.18

Pe 14 ianuarie trupele KVM au primit rapoarte cum că în orașele Javor și Luznica au

fost atacuri cu bombă. Și în acest caz locuitorii celor două orașe au fost nevoiți să se retragă în
munți.19 Sârbii doreau să răspundă acestor atacuri și au pregătit ofensiva asupra orașului de
unde provenea KLA, Racak.20

3.3.Rolul organizațiilor internaționale în managementul crizei din Kosovo

14
Sabrina Petra Ramet, op. cit., p. 345.
15
Amnesty International, (18 January 1999), http://balkanwitness.glypx.com/Racak-Amnesty.htm.
16
Ibidem.
17
Kosovo Verification Mission, (17 January 1999), http://balkanwitness.glypx.com/Racak-KVM-Report.htm.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
20
Human Rights Watch, 1999, https://www.hrw.org/legacy/campaigns/kosovo98/racak.shtml.
Stadiul Cercetării

În istoriografia românească, interesul pentru criza iugoslavă nu a fost prea mare. În

anul 2001, istoricul Gheorghe Zbuchea tratează tema crizei din Iugoslavia și războiul din
Kosovo în câteva pagini din lucrarea Istoria Iugoslaviei, apărută la Editura Corint din
București. În același an, profesorii Nicolae și Iulian Nițu scriu o carte intitulată Destrămarea
Iugoslaviei, publicată de Editura Lumen din Iași, în care se ocupă de problemele apărute în
fosta Iugoslavie.

În străinătate au fost istorici care au abordat problema, apărând lucrări de analiză a

faptelor petrecute în acest spațiu istoric. Lucrările lui Tim Judah, War and revange și Kosovo
What Everyone Needs to Know reprezintă baza studiului meu asupra evenimentelor ce au dus
la conflictul din Kosvo și asupra conflictului în sine. În cea dintâi lucrare autorul examinează
întâmplările din anii 90, oferind și o analiză asupra primilor doi ani de ocupație a
organizațiilor internaționale. Locuind în Belgrad în perioada 1990-1995, Tim Judah observă
evoluţia evenimentelor şi politicile duse de Milošević şi prevestește faptul că situaţia va
continua să se deterioreze până în pragul unui război. În lucrarea Kosovo What Everyone
Needs to Know, Tim Judah insistă asupra ideii că acțiunile violente din Kosovo de la sfârșitul
anilor 90 reprezintă rezultatul unui lung șir de confruntări dintre sârbi și albanezi care datează
încă din anul 1981, momentul dispariției lui Josip Broz Tito. În ultimele capitole ale lucrării
autorul vorbește despre crimele KLA asupra sârbilor din Kosovo, prezintă intervenția NATO
în provincie și eforturile ONU și UE de a stabiliza situația și încercările, fără rezultat, de a
aduce pe sârbi și albanezi la un numitor comun.

Lucrarările Breaking The South Slav Dream, The Rise and Fall of Iugoslavia, scrisă de
către Kate Hudson și The Breakup of Yugoslavia, scrisă de către Kate Transchel analizează
cauzele care au dus la destrămarea Iugoslaviei. Kate Hudson prezintă ascensiunea la putere a
lui Slobodan Milošević, mai exact, activitatea sa înainte de a intra în politică, conjunctura care
l-a propulsat la conducerea Serbiei.

Pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor din timpul războiului şi a perioadei

imediat următoare am folosit cartea lui Bieber Florian şi Daskalovski Zidas, “Understanding
the War in Kosovo”. În această lucrare sunt examinate cauzele războiului din Kosovo şi
încercările comunităţii internaționale de a interveni pentru a opri escaladarea conflictului şi a
media situaţia dintre cele două grupuri etnice puternic reprezentate în Kosovo.

Manualul NATO m-a ajutat să înțeleg rolul KFOR în Kosovo. Prin această sursă am
descoperit obiectivele KFOR.

De asemenea, presa străină a acordat spații importante publicării de articole despre

evenimentele petrecute în zonă.

În redactarea lucrării, mi-am propus să plec de la originile conflictului din Kosovo

încă din perioada comunistă când funcționa federația iugoslavă și să urmăresc evoluția sa pe
parcursul schimbărilor de regim politic și a celor aflați la conducere. Am dorit să identific
etapele desfășurării războiului din Kosovo și apoi, după intervenția NATO, eforturile de
pacificare făcute de organizațiile internaționale.

Metodologia

Pentru redactarea acestei lucrări, am folosit metodele de analiză specifice științelor

istorice şi științelor politice. Totodată, am încercat să țin cont de toate elementele necesare
pentru a analiza din punct de vedere științific această lucrare.

Aparatul critic al acestei lucrări se concentrează pe identificarea şi analizarea surselor

primare, în special a documentelor oficiale deoarece în domeniul relațiilor internaționale,
acest lucru este necesar pentru a putea înțelege adevăratele motivații ale statelor.

Studiul de față oferă o largă varietate de surse primare, cât şi secundare. În redactarea
lucrării m-am concentrat mai mult pe analiza evenimentelor şi a motivaţiilor ambelor tabere,
dorind să observ cât se poate de transparent obiectivele şi rezultatele intervenţiei. Pentru
aceasta, am analizat documentelor oficiale ONU, UE, şi NATO dorind să înţeleg mai bine
scopurile, precum şi uneltele folosite pentru a duce la sfârşit aceste misiuni. Sursele primare
mi-au oferit o perspectivă practică asupra evenimentelor petrecute în Kosovo şi m-au ajutat să
înţeleg aplicabilitatea diferitelor politici instituite de comunitatea internațională. Lucrarea
încearcă să analizez evenimentele şi politicile duse de comunitatea internațională în Kosovo
observând strategiile şi politicile folosite pentru a forma instituțiile necesare funcționării
statului.

Sursele secundare au fost folosite pentru a înțelege şi mai bine contextul istoric al
regiunii şi pentru a îmi forma o viziune mai clară asupra evenimentelor. De asemenea am
încercat să înțeleg punctele de vedere ale diferiţilor specialiști în domeniu pentru a îmi putea
forma și contura o imagine de ansamblu în ceea ce privește problematica teoretică a Kosovo.

Toate lucrările de specialitate pe care le-am citit şi pe care am încercat să le înţeleg

pentru realizarea acestei lucrări, mi-au fundamentat perspectiva din care un subiect al
politicilor şi relaţiilor internaţionale, trebuie tratată. Am observat că pentru a trata un subiect
care implică atât factori sociali, cât şi factori politici, este necesară înţelegerea completă a
istoriei, dar şi a evenimentelor din prezent.