Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GALAŢI
2007
1
Argumentaţie
2
I. DEZVOLTAREA SAU PLANIFICAREA? = DILEMA PRIMATULUI “OUL
SAU GĂINA”
1
Puşcaşu, V. (2005), Sisteme teritoriale şi planificare, Ed. Did. Şi Pedagogică, Bucureşti
3
Asociind dezvoltarea unei comunităţi umane şi teritoriului produs de
acesta2 măsura mărimii ei este exprimată, în valori relative sau absolute, prin
indicatori specifici sau agregaţi, prin comparaţii şi tendinţe. În acest caz avem un fel
de stop-cadru asupra dezvoltării care devine mărime de stare. Indicele de dezvoltare
umană (IDU) este un exemplu grăitor al acestui mecanism de evaluare al dezvoltării,
necesar şi adaptat puterii de cuprindere umană obişnuită cu coduri convenţionale
pentru exprimarea stărilor. Din acest motiv dezvoltarea este o stare care ajunge să fie
receptată uman prin canalele clasice econometrice şi statistice.
În fiecare an începînd cu 1990, Raportul Dezvoltãrii Umane 3 publicã
indicele dezvoltãrii umane (IDU) care examineazã PIB-ul dar şi bunãstarea
oamenilor. IDU include trei dimensiuni ai dezvoltãrii umane: o viaţã lungã (mãsuratã
prin speranţa de viaţã), educaţie (mãsurată prin ştiinţa de carte la adulţi şi înrolarea în
învãţãmîntul primar, secundar şi terţiar) şi un trai decent (mãsurat prin paritatea
puterii de cumpãrare şi venit)4.
2
Adoptăm conceptul de teritorializare propriu abordării franceze: acestă noţiune trimite la
relaţia pe care oamenii, prin intermedul grupurilor sociale pe care le formează (societaţi
complexe), le întreţin cu un spaţiu dat, cel în care trăiesc şi se deplasează, şi care formează
cadrul lor de viaţă. Aceste relaţii corespund deopotrivă relaţiilor de producţie, cât şi
raporturilor sociale. Înscris în timp, procesul de teritorializare apare şi ca o construcţie
istorică, care îi permite grupului social să revendice o identitate. Noţiunea de teritoriu trimite
de asemenea şi la o domensiune politică, prin intermediul puterii asupra unui fragment de
spaţiu guvernat şi administrat.
3
În fiecare an, începând cu 1990, PNUD a elaborat Raportul Dezvoltării Umane cu ajutorul
unei echipe de experţi pentru a explora problemele majore de interes global. O reţea mondială
de lideri în consultanţă în domeniile academic, al guvernării şi al societăţii civile contribuie
cu date, idei şi cele mai bune practici pentru susţinerea analizelor şi propunerilor publicate în
Raport. Conceptul de Dezvoltare Umană întruneşte veniturile pe cap de locuitor, dezvoltarea
resurselor umane, şi necesităţile de bază ca măsură a progresului uman şi mai analizează de
asemenea factorii libertăţii umane, ai demnităţii şi a cooperării umane care semnifică rolul
oamenilor pentru dezvoltare. Raportul Dezvoltării Umane 2005 remarcă faptul că dezvoltarea
este în final “un proces de extindere a şanselor pentru oameni,” nu doar sporirea veniturilor
naţionale.
Raportul Dezvoltării Umane 2005 este publicat în engleză de către Oxford
University Press.
3
I
j 1
j gj
4
IDU se calculează după formula IDU = 3
g
j 1
j
unde
Ij = indicii pentru elementele componente
gj = gradul de importanţă acordat
Aplicarea acestui procedeu este posibilă întrucât cei trei indicatori se exprimă în aceeaşi
unitate de măsură, adică sunt indici. În cazul în care elementele de calcul se exprimă prin
caracteristici ce nu sunt comparabile între ele (PIB pe locuitor în dolari SUA, speranţa de
viaţă la naştere, în ani, nivelul educaţiei în procente) se poate utiliza o matrice transformată.
4
Succesiunea de stări transformă dezvoltarea în proces, în acţiune continuă
cu sensuri asimptotice. Dezvoltarea este calitate în mişcare, spre deosebire de
creştere, care este cantitate în mişcare. Reglajul fin şi articularea celor două se face
prin mecanisme multiple datorate pieţei, statului şi culturii.
Dezvoltarea economică
5
Dezvoltarea economică este văzută ca o proiecţie înmănunchiată a
dezvoltării sectoarelor (primar, secundar, terţiar, cuaternar) şi ramurilor economice
(industrie, agricultură, transporturi, turism, comerţ). Dar greutatea şi semnificaţia
sectoarelor este extrem de diferită în economia actuală şi dezvoltarea economică pare
să se coreleze din ce în ce mai mult cu sectoarele terţiar şi cuaternar, iar industria se
menţine în competiţie prin forme pivot de tipul tehnopolilor5.
Expunem mai jos întrun tabel sintetic, principalele modele de dezvoltare care au
marcat ştiinţa şi practica societăţii în ultimul secol.
Dezvoltarea instituţională
Eficacitate si eficienta
Eficacitatea instituţională priveşte localizarea activităţilor şi tehnologiilor
unei instituţii. Evaluarea eficacităţii şi comparaţiile între ţări, sectoare şi tehnologii
ridică numeroase probleme de metodologie. In ce masură sunt posibile comparaţiile?
5
Tehnopolii sunt rezultatul strategiilor oraselor universitare pentru o dezvoltare economica
care sa valorifice potentialul de cercetare antrenand un nou tip de industrializare de inalta
tehnologie, a carei folosinta se afla la limita dintre secundar si tertiar.
6
Mai întâi este important de a se păstra distincţia între eficacitate si eficienţă.
Conceptul de eficacitate este mai larg şi înglobează capacitatea de a pune în practică
obiective operaţionale adecvate. In această perspectivă, criteriul de eficacitate se
referă la capacitatea unei organizaţii de a se conforma propriilor exigenţe. Dar
eficacitatea se poate măsura şi în raport cu exigenţele externe ale instituţiei. In
această direcţie nu există nici un consens cu privire la parametrii externi ce trebuie
luaţi în consideraţie.
Conceptul de eficienţă se referă numai la maniera în care sunt utilizate
resursele disponibile pentru a realiza obiectivele definite, fără a se preocupa dacă
obiectivele sau scopurile sunt adecvate. Din punct de vedere pur tehnic, o instituţie
eficientă este cea care afişează o rată ridicată a ieşirilor în raport cu intrările. In acest
sens o organizaţie puţin eficientă poate fi relativ eficace dacă ea îşi realizează
obiectivele, chiar cu un cost ridicat. Invers, dar cu inconveniente mai sensibile, o
instituţie poate fi considerată ca eficientă doar din punctul de vedere al rentabilităţii,
dar cu obiective inadecvate.
O altă distincţie care operează vizează diferenţa între eficienţa operatională şi
cea "alocativă". Eficienţa alocativă priveşte “alocarea resurselor, prin intermediul
preţului, a pieţei şi a intervenţiilor administraţiei”, în timp ce eficienţa operaţională
vizează “maximizarea utilizării capitalului şi a muncii, prin intermediul unei
sănătoase gestiuni a întreprinderilor, programelor şi proiectelor în sectorul privat, ca
şi în sectorul public”.
Dezvoltarea regională
7
constatăm că diversitatea lor, a definiţiilor, sugerează parcă diverisitatea regiunilor.
Regiunea, ca cea mai extinsă arie în care este posibilă generalizarea, devine totodată
cadru de afirmare a unei politici şi strategii de dezvoltare, fiind o construcţie şi o
realitate politică.
Dezvoltarea locală
8
organizare care le sunt proprii. Este vorba de traiectorii care pun in joc un proces de
transformare sociala, in care intervin si se conjuga factori economici, culturali,
politici, ecologici”. Cealaltă definiţie, mai instituţională, care descrie mai mult
mijloacele la care face apel dezvoltarea locală, este cea a grupului interministerial
al celui de-al IX -lea plan , conform careia dezvoltarea locala reprezinta “crearea
unui veritabil parteneriat in care se asociază aspectele economice, sociale si
culturale ale dezvolterii. Initiat, in general, de catre alesii locali, un proces de
dezvoltare locală se elaboreaza plecând de la concertarea largă a unui numar mare
de cetăţeni şi de parteneri interesaţi şi îşi găseşte traducerea intr-o stăpânire
comună a situaţiei”.
Dezvoltarea durabilă
Dezvoltare urbană
Analiza factorilor de dezvoltare urbană (tabel) oferă o imagine asupra
stadiului atins de un teritoriu în dinamică. Valorile folosite, transpuse într-un sistem
codificat unitar şi raportate la un set de repere minim/maxim, situează o localitate
într-o poziţie ierarhică, utilă deciziei administrativ plitice.
9
terenuri disponibile-private
terenuri disponibile-de stat
Calitatea fondului construit
Infrastructura rutiera, feroviara, aeriana
Infrastructura -retele edilitare-apa canalizare,
gaz, electrica, telefonie, cablu
Spatii publice
Legaturi in teritoriu
Factori de mediu de viata
Spatii verzi
Spatii pentru agrement
Monumente istorice
Cultura
Invatamant universitar
Capacitate de cazare
Factori economici
Bugetul local- total si pe cap de locuitor
Nivelul investitiilor externe
Polarizare locala/regionala
Forta de munca
Factori administrativi
Programe ale administratiei locale
Atragerea de finantari externe
Management public
Strategie de dezvoltare locala
Factori sociali
Coeziune sociala, spirit comunitar
Domenii de activitate
2. PLANIFICAREA
10
În limba română, conform DEX7, planificarea reprezintă acţiunea de a
planifica; programare, organizare, coordonare şi conducere pe bază de plan (lat.
planum). Simplu, neutru, dar desigur insuficient pentru a surprinde imensitatea
ramificaţiilor pe care le generează sau cu care se asociază planificarea,
corespondentul românesc al planningului. Planningul sau planificarea poate fi
familială, teritorială, politică, economică, urban(istică) şi arhitecturală, utopică,
spaţială, durabilă, administrativă, eco-planning etc. Iată câteva dintre cele mai uzitate
asocieri pe care cuprinzătorul concept planning/planificare le poate accepta.
Compromisă de derapajele aplcării ideologiei socialist-marxiste în ţările
fostului bloc comunist, planificarea reintră timid în vocabularul românesc, de aceea,
reintroducerea ei sub forma planning pare de înţeles. Preluarea termenului englezesc
de planning cu tot cu ortografia originală nu mai miră pe nimeni, nefăcând decât să
se alăture listei de neologisme care s-au naturalizat în limba română în variate
domenii, de la cel financiar-bancar, marketing, informatică şi mass-media, până la cel
politic, adică exact a acelor domenii care sunt motoarele conexiunilor globalizante şi
mondializante, chiar dacă planificarea spaţială (spatial planning) nu este importabilă
decât ca scop, nu şi ca instrumente. În rândurile care vor urma însă, cei doi termeni
vor fi folosiţi alternant, după cum vor cere nuanţele contextuale, pentru că, deşi
sinonime, cele două noţiuni păstreză fiecare note particularizante ce vor fi subliniate
pe parcursul lucrării.
În fostele ţări comuniste cuvîntul planificare a fost utilizat pentru a semnifica
îndeplinirea scopurilor politice pentru dezvoltare în diferite sectoare ale societăţii, în
timp ce în majoritatea ţărilor din vestul Europei, planning a însemnat o activitate prin
care statul într-o manieră intensivă şi centralizată furniza locuinţe, infrastructură,
locuri de muncă, servicii culturale şi sociale cetăţenilor 8 .
Una din cele mai competente voci în materie de educaţie în planning este,
fără îndoială, cea a Association of European Schools of Planning (AESOP)9 care
apreciază că la întrebarea ,,ce este planningul?,, este mai uşor să polemizezi asupra
definiţiei decât să răspunzi tranşant şi, „cu o uşoară exagerare, se poate spune că sunt
tot atâtea definiţii câţi planificatori există!” (AESOP Status, 1998).
AESOP recunoaşte totuşi trei aspecte care trebuie să aibă prioritate în
planningul actual şi implicit în educaţia în planning: cunoaştere, metode analitice şi
interactive şi etică. Este de asemenea un instrument pentru păstrarea mediul
înconjurător şi a moştenirii culturale, sarcina sa centrală fiind aceea de a orienta în
aşa fel activităţile care se defăşoară în societate încât scopurile economice,
environmentale, sociale şi de orice altă natură să vină în întâmpinarea nevoilor
societăţii, iar acest lucru seamănă de fapt cu o altă definiţie, mult mai cunoscută şi
7
Breban V., DEX, 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 142
8
AESOP status, 1998
9
AESOP a luat fiinţă în 1987 la Dortmund în Germania, ca organizaţie a şcolilor şi
departamentelor universitare în care se predă sau se derulează cercetarea în domeniul
planificării urbane şi regionale, în vederea îmbunătăţirii educaţiei în planning şi diseminării
rezultatelor practice în predarea şi cercetarea din domeniul planningului.
11
mai etalată în ultima vreme despre dezvoltarea durabilă. Aşadar, planningul este
instrumentul pentru dezvoltare durabilă.
Un alt aspect de evidenţiat în conturarea unei anume individualităţi a
planningului este cel legat de interdisciplinaritatea pe care o impune. În planning se
întâlnesc geografi, arhitecţi, ingineri, evaluatori, specialişti din domeniul ştiinţelor
sociale, drept etc, de aceea unul dintre scopurile cheie ale planningului actual este cel
de a facilita dialogul între planificatori (cu diferite bakground-uri şi perspective).
nici completă, şi cu atât mai puţin definitivă. Mai exact, nu toate categoriile şi
subcategoriile de planning se întâlnesc în aceeaşi cantitate şi calitate în orice punct
12
de pe glob. Acolo unde ideologia planificării a condus la o politică pentru o
planificare comprehensivă, planificarea devine spaţială, deschisă şi articulată în
subansamblele sale.
Planificarea spaţială este un concept european, dar metoda se naşte din
necesitatea gestionării şi cuprinderii spaţiilor întinse şi mai ales complexe, pe care
America secolului al XIX-lea o va pune sub semnul regionalităţii, numind acest tip
de planificare regional planning – planificare regională; ea rezultă din combinarea
planificării teritoriale economice şi urbane într-un cadru jurisdicţional clar, dar
elastic. Norma juridică este astfel introdusă ca parte indisolubil legată de planificare,
prestabilind cadrul.
În planningul actual există un filon ce coboară până în cele mai vechi timpuri
–planificarea urbană - şi ale cărui ramificaţii se întrepătrund cu celelalte categorii de
planificare la sfârşitul secolului al XIX-lea, constituind planningul modern.
Planul cultural al planningului reuneşte surse filosofice, social-politice şi
economice.
13
I.tipuri de II.tipuri III. modelarea IV. tipuri de
impact funcţionale formală/oficială planificare
uman
Industrial Recreaţional
Aranjarea, forma,
mărimea
parcelelor
Peisaj cultural
agrar tehnic Arabil Arabil-pastoral
Irigaţie
Peisaj cultural Pastoral Arabil-silvic
seminatural Drenaj Planificare în
agrar regiunile rurale şi
Forestier Pastoral-silvic Terase agricole
Peisaj altele
natural Horticol Arabil-pastoral
forestier Planificare în
regiunile cu
Forma satelor dominantă
Aşezare (planul orizontal) turistică
rurală
14
I.tipuri de II.tipuri III. modelarea IV. tipuri de
impact funcţionale formală/oficială planificare
uman
Industrial Recreaţional
Aranjarea, forma,
mărimea
parcelelor
Peisaj cultural
agrar tehnic Arabil Arabil-pastoral
Irigaţie
Peisaj cultural Pastoral Arabil-silvic
seminatural Drenaj Planificare în
agrar regiunile rurale şi
Forestier Pastoral-silvic Terase agricole
Peisaj altele
natural Horticol Arabil-pastoral
forestier Planificare în
regiunile cu
Forma satelor dominantă
Aşezare (planul orizontal) turistică
rurală
După Study Programme on European Spatial Planning, Criteria for the Spatial Differentiation of the EU Territtory Final report, coord. Anzuini, A., Strubelt,
W., (2003) cu modificări.
15
Nivele de corespondenţă în dubletul planificare - amenajare
Amenajarea teritoriului –
utilizarea sintagmei se poate aplica în două situaţii distincte:
10
ESDP reprezintă documentul elaborat în urma reuniunii miniştrilor reponsabili cu
planificarea spaţială din statele membre ale UE şi ale membrilor Comisiei Europene,
responsabili cu politica regională la Postdam în 1999, prin care se constituie cadrul
pentru politicile sectoriale cu impact spaţial ale Comunităţii şi ale statelor membre,
precum şi cadrul pentru autorităţile locale şi regionale, al căror scop este atingerea unei
dezvoltări durabile şi echilibrate a teritoriului european.
16
sensul restrâns ce corespunde unei acţiuni practice, tehnice
şi cu vechi rădăcini istorice, care reprezintă astăzi primordial apanajul
urbaniştilor, arhitecţilor şi inginerilor;
sensul larg, care include atât tehnica, cât şi teoria, ştinţa
urbanismului, acţiunea politică şi demersul analitic, prospectiv şi
proiectiv, în care se fac utile competenţele din geografie, sociologie,
ecologie, economie, administraţie, etc şi care corespund traducerii
simplificate a urban planningului.
Este de subliniat că geografia urbană, ramura de ştiinţă cea mai
apropiată de urbanism prin obiectul general de studiu nu suplineşte şi nici nu se
confundă cu acesta. Geografia urbană explică evoluţii şi dinamici, interrealaţii
existente sau consumate între componenetele majore, vizibile în peisajul urban
identificând disfuncţiile spaţio-teritoriale. Prin instrumentarul propriu, dar
valorificând şi studiile fizico-geografice, istorice sau economice, geografia
urbană pune la dispoziţia urbanismului şi planificării teritoriale radiografii
complete ale peisajului urban – componente, dinamică, sensibilităţi. Dacă
reuşeşte să propună şi soluţii depinde de maturitatea studiilor de geografie
urbană, dar în genere se admite că acesta ar fi resortul urbanismului pur în a
cărui exerciţiu profesional intră scenariile, planurile şi soluţiile practice de
realizare. Atât urbansimul cât şi geografia urbană uzează de terrmeni din aceeaşi
familie de cuvinte: urbe, urban, urbanizare, urbanistică riscând uneori confuzii.
Ambiguitatea termenilor
merge pînă la confundarea
cu urbanizarea, dar...
17
sistem la altul de accepţiuni, urbanismul este indubitabil inclus în toate
variantele planificării spaţiale. Aşa cum se va vedea în continuare, de multe ori
urbanismul a constituit punctul de plecare în sistemul de acţiuni pe care îl cer
trio-ul planificare/amenajare/organizare, fiind capătul „firului Ariadnei” în
planificarea spaţială.
Utilizarea terenurilor
biosfera ca mediu
modificat antropic
Ex.: soluri
habitate
ape
FI
climate
ZIC
hazarde
riscuri
domeniul public
Date economice federal
şi sociale statal
sistemul de utilizare a local
terenurilor
Ex.: minerit justiţie
agricultură
slvicultură
recreere managementul resurselor domeniul privat
urbanizare decizii investiţionale proprietari particulari
legi arendaşi
reglementări grupuri de interese
decizii judecătoreşti
politici
CULTURAL LEGAL
11
Platt, R., Land Use and Society: geography, law and public policy – rev.ed., Island
Press, Washington- Covelo-London, 2004, pp.35.
18
Modelul interrelaţiilor dintre societate şi utilizarea terenurilor:
interacţiunea dinamică a setului celor trei elemente de date spaţiale (după,
Platt, R., 2004)
într-un cadru dat. Cele mai extinse tipuri de utilizarea terenurilor rezultă
dintr-o agregare a caracteristicilor utilizării parcelelor individuale.
19
dintre aspectele urbanismului atunci separarea dintre cele două se va face cu
dificultate şi trecând inevitabil prin istoria urbanismului ca tehnică şi apoi ca
ştiinţă.
Dar Oraşul nu este doar produsul material al unei conjuncturi şi al unei
intenţii mai mult sau mai puţin pregândite, ci este o ţesătură invizibilă de
conexiuni informale care îi generează majoritatea aspectelor vizibile, fără însă
ca vizibilul să îl poată defini total. De aceea, ne permitem reiterarea aserţiunii că
planificarea urbană nu este decât o parte a urbanismului, după cum urbansimul
nu se identifică total cu construcţia oraşului, deşi numeroase lucrări, unele
dintre ele chiar docte şi respectabile nu reuşesc să transmită destul de clar
această diferenţiere, ba uneori chiar alimentează o anume ambiguitate. Vom
încerca, în rândurile care urmează, să repovestim cât mai puţin istoria oraşului,
prezentând-o ca pe istoria planificării urbane şi doar atât cât ne va fi util să
reliefăm dimensiunea sa planificată şi conexiunea cu celelalte componente ale
genezei urbane.
12
Benevolo L., Oraşul în istoria Europei, Ed. Polirom, 2003, pp.16.
13
Harouel J.L., Istoria urbanismului, Ed. Meridiane, 2001, pp. 13-14.
20
afara sa. Reglementările din capitală privind categoriile de căi urbane 14,
limitarea înălţimii caselor, alinierea străzilor, rezervarea unor zone de circulaţie
exclusiv pietonală (pieţele) se vor regăsi ulterior într-o formulă mult elaborată în
oraşul modern, sub forma regulamentelor de urbanism. Alte dispoziţii, relative
la proprietate urbană, reglementează regimul exproprierilor pentru cauze de
utilitate publică (construirea apeductelor, edificii publice, vizibilitatea unor
segmente de oraş, etc) protecţia capitalului imobiliar urban de practicile
14
Legea celor XIII Table distinge trei categorii de căi urbane, dintre care cea mai largă şi
singura accesibilă carelor este via, poate să nu aibă mai mult de 8picioare în linie
dreaptă (2,4m) şi 16 picioare în turnante. Aceeaşi lege interzice construirea la o distanţă
mai mică de 2 picioare şi jumătate faţă de proprietatea vecină, cea ce conduce la o
distanţă între case de 5 picioare (1,5m). (ibidem, pp. 26)
15
Unul dintre cei mai puternici, Henric Leul, duce de Saxa fondează în secolul al XII-
lea oraşele Brunswick, Lűbeck, Műnchen şi Schwerin, iar în secolul al XIII-lea,
Cavalerii teutoni crează în Prusia un mare stat monastic, în care fondează în jur de o
sută de oraşe aflate unele faţă de altele la distanţe de 30 – 40 km. (ibidem, pp. 38)
16
ibidem, pp.39.
21
Dar ceea ce va fi cu adevărat demn de apreciat
începând cu sfârşitul Evului Mediu va fi o forma
de planificare urbană, implicit microregională,
care va face să funcţioneze componentele noului
sistem urban creat, din care fac parte oraşele-
Fiecare dintre ele, asociate în general unei mici suprefeţe agricole, dar
uneori total independente, precum Veneţia, dezvoltă un ansamblu de iniţiative
comerciale, industriale, financiare şi culturale mult mai extinse care le pune în
concurenţă cu altele la scară continentală sau chiar mondială. Policentrismul şi
diferenţierea accelerează răspândirea acestui tip de dezvoltare. Începând din
secolul al XI-lea, oraşele îşi dobândesc autonomia şi susţin în mod avantajos
confruntarea cu puterile statale. Această asumare a răspunderii stă la originea
caracterului şi vitalităţii oraşelor europene şi devine o caracteristică a civilizaţiei
europene, explicându-i succesul universal 17. Cele trei oraşele maritime italiene,
Veneţia, Pisa, Genova oferă imaginea combinaţiei de libertate politică şi
inventivitate spaţială până la cele mai perfecţionate consecinţe funcţionale şi
formale. Este, prin opoziţie cu modelul romanităţii, exemplul primei planificări
urbane la scară mică, dar atingând mult mai profund detaliile relaţionale ale
oraşului. Odată cu acest model inedit se conturează cele două grupuri majore ale
actorilor planificării urbane – organele de guvernare orăşeneşti care le preced
pe cele ale statului de drept modern şi care reunesc reprezentanţii principalelor
interese particulare şi un număr de magistraţi, cărora li se opun asociaţiile
reprezentative ale cetăţenilor, corporaţiile şi autorităţile religioase, care deşi în
timp îşi vor pierde forţa de influenţare în oraş vor continua să influenţeze
Asia şi Africa pot expune propriile lor istorii asupra planificării urbane
şi regionale, cel puţin până la momentul în care penetrarea europeană a introdus
formele sale specifice, metisate sau respinse de colonii, după caz. Asia, mai mult
decât continentul negru are chiar propriul specific asupra ideii de planificare
când e vorba de oraşe; China, India şi Japonia sunt purtătoare ale unor sisteme
17
ibidem, pp. 36.
22
filosofico-religioase şi social-politice care s-au repercutat asupra viziunii de a
gândi spaţiul locuit. Influenţa europeană în aceste regiuni pare să fie de aceea
mai importantă pentru planningul european decât pentru cel asiatic.
23
- documentaţii de
urbanism;
- GIS
I T P
N E O
L
S H
S I
T N
U T I Organizarea
I
I I
B C N spaţiului
T C O
S
U N
S
E -
Ţ O I A
D
T DEZVOLTARE
I R S M F R URBANISM/
PLANIFICARE - instituţională
T I I
I M N U URBANĂ ŞI - economică
E A E I N
- socială
C S A M AMENAJAREA
TERITORIULUI
M
Ţ T N E
I E R
Ţ
A N cetăţeni
U T A
N I
R T administraţie
V publică
I E E E tehnicieni
ACTORI
DETERMINANŢI
24
II. ORAŞUL – APOGEUL OICUMENEI
Oikos-spaţiu locuit
Procesul de oicumenizare, influenţat direct de fenomenele şi procesele
demografice - de la explozie demografică la tranziţie demografică - din ultimele două
secole, se derulează după legea „bulgărelui de zăpadă”. Astăzi, harta întinderilor terestre
ocupate de om nu mai evidenţiază atât diferenţa dintre zonele locuite şi cele nelocuite, cât
mai ales diferenţa de presiune şi intensitate a locuirii între diferitele părţi ale uscatului.
Deşi rămân în continuare „albe”, calotele glaciare, oceanele, zonele alpine şi jungla resimt
indirect presiunea exercitată de supraaglomerarea urbană a vecinătăţilor din ce în e mai
numeroase şi mai apropiate. Rapoarte multiple ale diverselor organisme internaţionale şi
guvernamentale avansează în înţelegerea mecanismelor de producere a fenomenului şi a
efectelor acestuia, dar rămân eminamente constatatoare, deşi finalitatea multora dintre
acestea au căpătat în timp rang de strategie aplicată, mult prea fragilă însă în comparaţie cu
forţa tăvălugului inerţial pe care îl reprezintă presiunea antropică asupra mediului.
25
locuitori, în Franţa, Germania, Olanda, Israel, Cuba etc.; 2.500 locuitori, în SUA; 5.000
locuitori, în Austria, Coreea de Sud, Arabia Saudită etc.; 10.000 locuitori, în Grecia, Italia,
Spania, Elveţia, Malaezia; în unele ţări afrcane, precum Mauritius, Nigeria, cifra minimă
este de 20.000 locuitori, în timp ce în Japonia se cer minim 30.000 locuitori. Numeroase
ţări stabilesc pe cale legislativă noţiunea de urban şi rural, evident prin luarea în
considerare a caracteristicilor edilitare, economice etc. care stau la baza unor asemenea
decizii administrative18.
Desigur că diversitatea de situaţii cerea clasificări care nu au întârziat să apară,
răspunzând deopotrivă nevoilor teoretice şi aplicabilităţii practice.
Criteriile utilizate se grupează, după natura lor în: demografice, economice,
geografice, istorice, administrative, sociale sau agregate.
Dimensiunea numerică este unul dintre cele mai solide dintre criteriile
demografice, indicator valoros care permite ierarhizări adaptatate realităţii şi scopului.
Categoriile astfel obţinute sunt repere-cadru pentru politicile regionale şi naţionale fără a fi
limitative. În România, cea mai cunoscută clasificare a oraşelor după criteriul numărului de
locuitori reuneşte categoriile: oraşe foarte mici (sub 5000 loc.), oraşe mici (5000-25.000),
mijlocii (25.000-100.000), mari (100.000 – 300.000) şi foarte mari (peste 300.000). Nu
este însă o clasificare rigidă şi permanentă.
Numărul de locuitori este o variabilă capitală în evaluarea şi adaptarea politicilor
urbane şi a planificării regionale, care se completează cu celelalte fenomene şi structuri
demografice. Pentru relevanţa lor complexă sunt de reţinut fenomenele dinamicii naturale
(natalitatea, mortalitatea şi bilanţul natural), ale dinamicii migratorii (imigraţia, emigraţia,
bilanţul migratoriu), structura demografică (după variabile demografice, economice şi
socio-culturale).
Funcţia oraşului intervine ca şi criteriu de clasificare, dar şi indicator direct al
dinamicii economice şi sociale. Definită ca şi activitatea dominantă generatoare de venit
local, funcţia oraşului face subiectui economiei urbane şi a noii geografii economice.
Literatura geografică de profil clasifică oraşele, în mod tradiţional, în următoarele categorii
de funcţiuni: industriale, administrativ-politice, culturale, de transport, turistice,
comerciale, militare, agricole şi complexe. Cel mai des, acestea se întâlnesc în combinaţii
de două sau trei funcţiuni, dar trebuie spus că monospecializarea a fost o trăsătură întâlnită
în cazul multor oraşe mici din România pre-decembristă. Când politica de planificare
economică a produs în plan teritorial reţele de dependenţă, asemenea localităţi cu o singură
specilizare mai ales în cadrul funcţiei industriale a creat dezechilire sociale majore când
activitatea principală a încetat. Sunt celebre cazurile micilor oraşe miniere din Valea Jiului
sau din Carpaţii Orientali. Acestea vor contura mai tarziu ariile defavorizate căre care s-au
orientat politicile de relansare economică.
Intensitatea fenomenelor economice cu reflex în plan social a stat la baza unei
clasificări funcţionale inedite, introdusă de Im. Walerstein (2000) pentru diferenţiere
regională: centru şi periferie. Oraşele de tip central sunt locuri de calitate, caracterizate prin
concentrarea sectorului terţiar şi cuaternar, a veniturilor ridicate, rate scăzute ale şomajului,
în care îşi au sediile corporaţii şi concerne multinaţionale. În opoziţie, oraşele periferie sunt
victimele monspecializării, ale insercurităţii sociale, absenţei politicilor şi strategiilor
locale, îmbătrânirii demografice şi stagnării economice.
Ordonarea geografică a oraşelor după criteriul poziţiei are, dincolo de
semnificaţiile intrinseci ale distribuţiei altimetrice, pe zone climatice, riverane,
administrative şi o relevanţă majoră în explicarea specializării funcţionale, a atractivităţii
18
V.Trebici, Populaţia Terei, Ed.Stiinţifică, Bucureşti, 1991, p.189
26
turistice sau investiţionale şi în alegerea şi adaptarea politcii de dezvoltare locală. După
poziţia geografică se vorbeşte de oraşe litorale, de câmpie, de deal şi podiş, de munte şi de
contact între trepte de relief.
Este ştiut că la nivel mondial, cea mai mare parte a oraşelor (şi a marilor
metropole) se află în regiunile joase, între 0-300 m altitudine, o poziţie aparte ocupând-o
regiunile litorale. Accesibilitatea facilă, topografia terenului cu energie mică de relief,
deschiderea exterioară nelimitată sunt câteva dintre cele mai evidente elemente de
favorabilitate a locuirii şi dezvoltării contemporane. Spre deosebire de epocile istorice în
care oraşul căuta mai ales elemente strategice şi de apărare, extinderea pe orizontală
nefiind o prioritate, epoca industrială a propulsat siturile deschise şi accesibile. Fenomenul
se verifică şi în spaţiul românesc unde 14 din cele 26 oraşe cu peste 100.000 loc. se află în
regiunile de câmpie şi litoral, în condiţiile în care aceste regiuni reprezintă doar 1/3 din
suprafaţa totală a ţării. Dar chiar în cadrul aceleiaşi categorii, factorii fizico-geografice pot
induce diferenţieri locale semnificative care transformă fiecare oraş într-o individualitate
distinctă. Acesta este unul dintre argumentele geografice forte asupra căruia geografii
insistă că ar trebui să se ţină seama atunci când se caută şi se propune implementarea unor
„modele” de planificare.
Criteriul istoric centrat pe vârsta oraşului este relativ puţin utilizat deşi în
planificarea urbană acesta ar putea fi relevant cel puţin din două motive. Pe de o parte,
diferenţiază categoriile de oraşe vechi, în cadrul cărora planificarea să întlnească două
provocări - necesitatea reabilitării, restaurării şi integrării unor posibile elemente de
patromoniu, şi imposibilitatea unei reînnoiri funcţionale în unele sectoare, decât cu preţul
sistematizării radicale a tramei şi încărcăturii urbane. Pe de altă parte, permite identificarea
unor regiuni cu vocaţie urbană localizate spaţio-temporal, îb cadrul cărora se pot decela
factori de urbanizare specifici.
Istoric vorbind, există oraşe de vârstă antică, medievală, modernă şi
contemporană. De la ţară la ţară, şi de la o regiune istorică la alta, generaţiile de oraşe sunt
diferit reprezentate. Aici este locul să spunem că urbanizarea însemnă extinderea
trăsăturilor urbane la un număr din ce în ce mai mare de teritorii, fapt posibil prin creşterea
şi „deversarea” urbană a oraşelor existente, prin transformarea unor localităţi rurale în
oraşe, (în acest caz fiind vorba de o decizie politică-administrativă) sau prin planificarea de
la zero a unui nou oraş. România, fără să fie o ţară foarte întinsă, are exemple din toată
paleta de aşezări urbane de la cele antice până la cele planificate în era comunistă, (culmea
ironiei!, după modelul american al secolului XIX).
Criteriul agregat lucrează cu o combinaţie de elemente – de la numărul de
locuitori la funcţiile şi înfluenţa regională a organismului urban, introducând câteva
categorii urbane distincte: oraşul propriu-zis, aglomeraţia urbană, conurbaţia, metropola şi
megalopolisul.
Oraşul propriu-zis este o concentrare umană care, indiferent de numărul de
locuitori, conturează în teritoriu un sistem termodinamic şi informaţional deschis, ale cărui
fluxuri de alimentare şi schimb se realizează cu un hinterland de dimnesiuni proporţionale
cu intensitatea activităţii economice din interiorul sistemului.
Aglomeraţia urbană semnifică o concentrare urbană formată din oraşul propriu-
zis şi o parte din localităţile apropiate lui, cu care acesta întreţine relaţii intense de natură
ecnomică şi de aprovizionare cu forţă de muncă (Erdeli et al., 2000).
Conurbaţia se defineşte ca sistem urban apărut pe baza accentuării relaţiilor
dintre două sau mai multe oraşe apropiate spaţial, dar care îşi meţin, în general,
personalitatea. Iniţial s-au dezvoltat separat, iar diferenţele în privinţa supremaţiei au
27
apărut ulterior. Termenul a fost introdus de sociologul britanic P. Geddes, fiind ulterior
reluat şi interpretat de alţi specialişti în moduri foarte diferite (Erdeli et. Al., 2000).
Metropola este un termen utilizat pentru orice oraş de dimensiuni mari, dar
îndeosebi pentru centrel urbane care joacă rol de capitală reginală sau naţională sub aspect
economic, cultural, administrativ, etc.În cadrul teoriei locului central, metropla reprezintă
un nivel superior în ierarhia urbană, se constituie în centru de control al economiei
moderne, cu o populaţie de cel puţin 1 milion locuitori şi care circumscrie o regiune ce
deţine 5-30 milioane de locuitori (Erdeli et. Al., 2000).
Megalopolis este considerată orice arie urbană supradimensională care a evoluat
gradat prin unirea structurilor metroplitane şi a oraşelor, şi care operează cu un sistem
urban polinuclear. Confrom lui C. Doxiadis, megalopolisul se individualizează prin
populaţii de peste 10 milioane de persoane şi prin faptul că încorporează mai mult de o
metropolă (Erdeli et. Al., 2000).
Morfostructura oraşului este caracteristica reliefată prin forma, structura şi
textura ţesăturii urbane determinate de evoluţia istorică, politica urbană, regimul
proprietăţii, tradiţii şi modele urbanistic-arhitecturale, etc. În mod clasic se deosebesc trei
tipuri majore (rectangular, radiar-concentric şi mixt polinclear) şi mai multe tipuri derivate
(liniare/biliniare, mixte, arborescente, dezordonate, etc)
Difuzie şi uniformizare
Faţă de oraşul antic sau medieval ale cărui limite şi personalitate erau bine definite
prin însăşi natura construcţiei specifice – ziduri, monumentalitate, compactitate -, oraşul
modern şi apoi oraşul contemporan vor piede din ce în ce mai mult sensul dihotomic al
raportului urban/neurban.
Spaţiul oraşului devine elastic, plasticitatea sa bazându-se mai ales pe capacitatea
de a trăi în oraş decât pe cetăţeanul propriu-zis. Limitele administrative devin convenţii
politice în timp ce civilitatea şi echiparea edilitară diferenţiază urbanul convenţional
administrativ de cel efectiv.
Desigur că generalizarea excesivă, cel puţin în acest caz al fenomenului
urbanizării, creşte riscul axiomelor false, de aceea exemplificările şi studiile regionale sunt
cele mai potrivite. Astfel, ajungem la câteva modele urbane contemporane care corespund
unor evoluţii cultural-istorice şi conjuncturi politico-economice: modelul american, ex-
sovietic, european, al lumii a treia, etc.
Modelul american urmat de cel european răspund cel mai bine caracteristicii
enunţate ca subtitlu –difuzie şi uniformizare. Aici oraşele s-au întins tentacular acoperind
ca o reţea din ce în ce mai densă întregul spaţiu continental. Diferenţele dintre oraş şi „sat”
28
s-au diminuat continuu, printr-o permanentă absorbţie a celui din urmă în ţesătura urbană.
Automobilul ca şi toate celelalte mijloace de transport au stimulat exinderea extra-muros,
întâi tentacular de-a lungul căilor de acces apoi arborescent şi alveolar. Fuziunea se
produce treptat pe măsură ce algoritmul se simplifică şi se generalizează. Standardizarea ca
normă specifică societăţii contemporane produce „oraşul uniform”.
Polarizare şi contraste
Între modelele mai sus menţionate oraşele latino-americane, africane şi sud
asiatice sunt exemplul pentru discrepanţa fizică pe care o poate genera organismul urban.
Treptele de complexitate şi amenajare urbană diferenţiază teritoriile subdezvoltate în trei
categorii – neurban/rural, urban periferic de tip bidonville sau favelhas şi urban
standardizat (zgârie-nori, Central Building District -CBD, funţiuni mixte, etc). Ciudad de
Mixico, Brasilia, Rio de Janeiro, Lagos, AbuDhabi, Bombay, Calcutta, etc sunt doar câteva
dintre cele mai dinamice şi spectaculoase oraşe contemporane ale lumii în curs de
dezvoltare. Aici contrastele sunt nu doar între oraş şi sat ci mai ales între oraşul central şi
periferia sa. Garnitura periferică urbană strangulează nucleul supra-solicitat nepermiţându-i
eliberarea extraurbană pe care a cunoscut-o oraşul lumii dezvoltate. „Spargerea centrului”
întâlnită în majoritatea metropolelor europene nu se produce la fel în alte regiuni.
29
proximitatea mediului natural care îl înconjoară. În al doilea rând, dezvoltarea industrială
de-a lungul căilor de comunicaţie rutieră, observabilă pe majoritatea cartografiilor analitice
este o variană interesantă a modelului anterior, care se sprijină pe accesibilitatea generală,
în termeni de timp. Un alt exemplu este cel al falsului cadrilaj urban din zonele de
urbanizare periferică. Este vorba de o urbanizare de tranziţie între câmp liber şi oraş, care
nu-si are originile într-un proiect global anterior.Urbanizarea în jurul unui drum forestier,
urmarind o schemă ramificată este un ultim exemplu de integrare suplă a urbanizării
periferice în mediu.
Conceptul de fricţiune care se substituie celui de aglomeraţie sau de optimizare a relaţiilor
urbane. Acesta este conceptul central al dezvoltării urbane în regiunile periferice ale
oraşelor.
Oraşul – regiune corespunde unei forme teritoriale emergente, dotată cu un proiect, luând
în considerare mobilitatea şi atracţia precum şi apartenenţa la reţele. El se fondează pe
rolul motor al oraşului, se înscrie într-un teritoriu eterogen fără frontiere net definite şi
posedă capacitatea de a întreprinde.
30
Apele de origine casnică provenind de la folosinţa menajeră şi a toaletelor
reprezintă aproximativ 300 l/zi/locuitor în ţările dezvoltate. Primele pot fi evacuate fără
prea multe urmări direct în canalizări, celelalte, din raţiuni de igienă, sunt colectate şi
tratate. Soluţia puţurilor oarbe este nepotrivită căci prin ea se poluează pânza freatică. Deşi
este interzisă în principiu, ea există încă, chiar în ţările cu economie modernă şi este o
regulă în ţările lumii a treia. Deversarea direct în apele curgătoare este o practică de
asemenea contraindicată, dar ea rămâne generală în ţările subdezvoltate. Utilizarea staţiilor
de epurare este de dorit şi chiar indispensabilă în marile oraşe.
Construirea şi întreţinerea lor sunt costisitoare ceea ce explică faptul că în prezent
sunt puţine ţări complet echipate cu instalaţii de acest tip (ţările scandinave, Elveţia, Marea
Britanie, Germania, Canada).
Deşeurile. Deşeurile pun probleme de acelaşi ordin ca şi apele uzate: volumul lor
creşte odată cu nivelul de civilizaţie ceea ce incumbă o risipă din ce în ce mai mare şi
utilizarea de ambalaje a căror volum creşte în mod exponenţial. Natura lor este foarte
complexă19, de aici problema colectării, transportului şi stocării sau tratării diferenţiate.
Ultimii ani au revoluţionat şi acest domeniu, existând în prezent variate căi de valorificare
a unor deşeuri; pentru deşeurile menajere se folosesc în continuare gropile de gunoi,
ecologizate în multe oraşe.
Furnizarea energiei. Oraşul reclamă cantităţi importante de energie pentru viaţa
locuitorilor săi şi a activităţilor specifice (industrie, transport, utilităţi diverse). Ponderea
diferitelor surse de energie s-a modificat în timp în balanţă energetică, petrolul împreună
gazele fiind în prezent cele mai utilizate. Sunt însă oraşe a căror încălzire şi iluminare se
face aproape în întregime prin folosirea surselor neconvenţionale (solară, eoliană,
geotermică, maree-motrice); fenomenul este încă restrâns din două motive: repartiţia
neuniformă în spaţiu şi timp a manifestărilor energetice neconvenţionale precum şi costul
încă ridicat al echipamentelor necesare pentru valorificare lor.
Electricitatea este însoţită frecvent de producerea de energie termică în centrale
termoelectrice amplasate uneori chiar în centrul marilor oraşe (Moscova, New York,
Bucureşti) sau mai des la periferie (Paris, Londra). Distribuţia curentului electric pune mai
ales probleme de estetică urbană: firele electrice şi stâlpii de tensiune jenează privirea în
peisajul urban, de aceea distribuţia subterană a energiei, deşi este mai costisitoare şi mai
complexă este cea mai bună soluţie.
Aprovizionare cu hrană. Oraşul este prin definiţie o structură teritorială care
consumă cu mult peste posibilităţile spaţiului său efectiv; aspectul este confirmat de
puternicele fluxuri de aprovizionare cu materii prime, energie, forţă de muncă şi hrană.
Dacă feed-back-ul pentru materii prime, energie şi forţă de muncă poate fi urmărit cu
uşurinţă, în cazul hranei, verigile intermediare diminuează perceperea fenomenului,
receptându-se doar un input continuu de alimente necesar populaţiei urbane. Aproape fără
excepţie, oraşele mari dispun de zone specializate în furnizarea diferitelor produse
agroalimentare. Fie că sunt ZAP-uri (zona agricolă periurbană), vecinătăţi rurale, sate
agricole, zonă de influenţă etc. ele au în esenţă o funcţie unică - de aprovizionare cu hrană
a oraşului.
Dar nevoile de hrană ale populaţiei din marile oraşe nu sunt satisfăcute doar pe
baza produselor din spaţiul agricol vecin. Uneori nici întreg teritoriul ţării nu este suficient
pentru aprovizionare cu hrană a marilor aglomeraţii urbane. Sunt elocvente în acest sens
studiile făcute asupra densităţii agricole într-o serie de ţări şi relaţia generală populaţie -
resurse de hrană. Să remarcăm, de pildă, că japonezii (cu 77% populaţie urbană - în
19
V.Puşcaşu, Protecţia mediului înconjurător, Ed.Evrika, 1998
31
condiţiile în care minimul numeric pentru declararea unui oraş este de 30.000 locuitori!)
trăiesc în Japonia ...numai în parte! Produsele agricole necesare populaţiei sunt aduse din
alte ecosisteme, Japonia având acces la pieţele agricole din SUA, Canada şi Australia
În acelaşi timp această necesitate a stimulat transporturile, modalităţile de
ambalare, congelare, preparare a produselor alimentare, dezvoltarea spaţiilor de depozitare
şi o întreagă industrie publicitară de marketing pentru produsele alimentare. Locurile
specializate pentru desfacerea prodeselor alimentare au evoluat de la piaţa tradiţională
centrală la super- şi hiper-marketurile dispuse marginal.
Cimitirele. Cu excepţia câtorva civilizaţii în care incinerarea (şi ulterior
împrăştierea cenuşii) face problema inexistentă (ex.India) înhumarea sau depozitarea
urnelor mortuare pune probleme deosebite în multe dintre oraşele actuale. Incinerarea, mai
costisitoare şi uneori neacceptată de confesiunea religioasă este o variantă acceptabilă sub
aspectul suprafeţei ocupate, Colombariumul parizian fiind un exemplu foarte bun în acest
sens.
Înainte de sec.XIX cimitirele se găseau în oraş, aproape de biserici sau temple, dar
în majoritatea statelor dezvoltate cele mai multe au fost dezafectate sau păstrate cu titlu de
amintire istorică. Rămân însă destul de multe cimitire intramuros. În urbanismul
contemporan cimitirele pun două probleme esenţiale: cea a amplasării şi a suprafeţei.
Amplasamentele sunt din ce în ce mai periferice, iar suprafaţa afectată variază în funcţie de
disponibilităţile de teritoriu.
Tendinţa actuală în ţările occidentale este crearea cimitirelor-parc, tip cunoscut de
mult timp în ţările anglo-saxone.
Spaţiile verzi. Funcţiile acestei componente urbane sunt dintre cele mai diverse,
mergând de la funcţia ecologică (purificator al atmosferei, regulator al umidităţii), la cea
estetică (prin aerisirea ţesăturii urbane) şi socială (loc de promenadă şi odihnă).
Spaţiile verzi publice amenajate sunt parcurile, scuarurile, pieţele şi pădurile. În
general proprietăţi ale municipalităţilor, ele au mărimi inegale, de la grădiniţe cochete la
păduri de mai multe sute de ha (pădurea Boulogne). Aspectul lor variază în funcţie de această
mărime: strict aliniate cu alei drepte după modelul grădinilor franceze (Tuilleries), fantezist
ordonate cu mici lacuri, cascade, tufe, alei sinuoase după modelul englezesc (Hyde Park,
Buttes-Chaumont, Central Park etc.). Dispunerea spaţiilor verzi publice poate îmbrăca forma
concentrării în unul sau două mari spaţii centrale (Central Park în New York, Golden Gate
Park în San Francisco, Fort Williams în Calcutta) sau a dispersiei în numeroase mici spaţii
verzi răspândite în ţesătura urbană (parcurile din Bucureşti); există şi reţele de parcuri ce
permit un drum continuu (cazul aproape unic al Londrei cu Mall aproape 10 km de spaţiu
verde prin Regent's şi Hyde Park), în timp ce altele sunt amplasate în afara oraşului (cele
două păduri Boulogne şi Vincennes lângă Paris, pădurile de lângă Hanovra şi Stuttgart).
Există însă şi spaţii verzi private a căror importanţă spaţială este adesea mai mare,
dar nu întotdeauna accesibile publicului (grădinile aparţinând unor instituţii, ambasade,
proprietăţi particulare).
32
IV. SISTEME EUROPENE DE PLANIFICARE
Forma pe care o iau sistemele şi practicile planificării spaţiale în fiecare din statele
europene este în mare măsură determinată de cinci factori:
istoria, geografia şi tradiţiile culturale, care afectează, de exemplu,
atitudinile faţă de traiul din mediul urban sau faţă de dezvoltarea mediului rural;
stadiul dezvoltării economice şi urbane, de exemplu schimbarea
domeniului de activitate de la producţie la servicii sau etapa la care s-a ajuns în
evoluţia sau declinul regiunilor urbane;
orientarea politică şi ideologia predominantă, de exemplu faţă de
descentralizare, autonomie şi economie socială sau de piaţă;
concepţia de proprietate asupra terenului şi drepturile de dezvoltare şi, de
exemplu, măsura în care acestea sunt afectate de sistemele şi politicile de
planificare precum şi de sistemele de impozitare şi compensare;
structura constituţională, dacă, de exemplu, este un stat unitar sau federal,
forma sistemului legal şi juridic şi a drepturilor cetăţenilor.
20
Ţarălungă, N., Cooperare în dezvoltarea teritorială în Uniunea Europeană. Diversitatea sistemelor
de planificare din statele membre, 2004
33
Date fiind gama şi diversitatea influenţelor, sunt variate abordări de comparare a
diferitelor sisteme de planificare şi a modificărilor pe care le suferă în timp. Se pot pune
trei întrebări care sunt corelate pentru a scoate în evidenţă trăsăturile esenţiale ale
fiecărei abordări.
Un al doilea aspect este dacă sistemul de planificare este puternic reactiv sau
proactiv, cu alte cuvinte, măsura în care factorii responsabili pentru întocmirea planurilor
au autoritatea şi resursele de a asigura implementarea acestora. Astfel, sistemul de
planificare din Marea Britanie a anilor 40 şi începutul anilor 50, imediat după război, era
puternic proactiv; era epoca aşa-numitei planificări ”pozitive” cînd, în cea mai mare parte,
dezvoltarea era iniţiată de autorităţile locale, departamentele guvernamentale sau de
industriile naţionalizate. Astăzi, implementarea politicii de planificare este puternic
reactivă, ca răspuns la acţiunile sectorului privat. În celelalte sisteme, elementul proactiv
este încă evident şi a fost stimulat într-o oarecare măsură de piaţa unică. Interdependenţa
economică în creştere a intensificat cooperarea dintre regiuni şi oraşe, care, la rîndul său, a
întărit necesitatea unei planificări spaţiale mai strategice avînd ca scop crearea condiţiilor
favorabile dezvoltării economice viitoare.
34
35
36
37
38
Aceste trei aspecte determină, într-o oarecare măsură, gradul în care sistemul de
planificare este adaptabil schimbării, fie ca reacţie la dezvoltările sociale,
economice şi politice, la propunerile individuale, la atitudinile schimbătoare faţă
de protecţia mediului, fie ca dezvoltare transnaţională şi internaţională de
proporţii mari.
Belgia
39
developpement, plan communal d’affectation des sols) dar planurile întocmite de
autorităţile municipale trebuie aprobate de regiune. Planul de dezvoltare are efect
de cadru general al politicii iar planul zonal specifică utilizările terenurilor.
Priorităţile cheie pentru politica spaţială includ construcţia de locuinţe şi politicile
sociale pentru păstrarea unei populaţii mixte şi a unei balanţe sociale, politicile
pentru activităţile economice diversificate şi politicile de mediu şi transport pentru
a satisface progresul social şi economic fără a face rabat calităţii vieţii.
Danemarca
Sistemul de planificare danez este atât bine dezvoltat cât şi bine definit.
Danemarca a adoptat un sistem de planificare pe trei nivele care implică nivelul naţional,
nivelul districtual şi cel municipal. Legea planificării a intrat în vigoare în 1992 dar se
bazează pe cîteva decenii de experienţă în planificarea spaţială şi legislaţia aferentă. Un
element important al sistemului de planificare este acela că ţara ca un întreg este divizată în
trei feluri de zone: zona urbană, staţiuni şi zona rurală.
În zonele urbane şi în cele cu case de vacanţă, dezvoltarea este permisă atîta timp
cît respectă reglementările de planificare în vigoare. În zonele rurale care se întind pe 90%
din teritoriul ţării, dezvoltarea sau orice altă schimbare de destinaţie a terenurilor pentru
alte scopuri decît cele agricole şi forestiere este interzisă sau, în mod excepţional, se
supune unei aprobări speciale conform reglementărilor de planificare şi celor zonale.
Pentru a transforma o zonă rurală într-o zonă urbană este necesar un plan local
(lokalplan) şi dacă acesta este aprobat, trebuie să se plătească o taxă de îmbunătăţire
funciară.
Sistemul de planificare descentralizează într-o mare măsură responsabilitatea,
plasând puterea de decizie şi competenţa administrativă la nivelul districtului şi în special
la cel al municipalităţii. Principalele elemente ale sistemului sunt:
la nivel naţional, politicile de planificare spaţială se traduc prin Raportul
naţional de planificare. Cea mai recentă versiune a apărut în 1992 şi a fost
publicată ca o perspectivă de dezvoltare spaţială sub titlul Danemarca spre anul
2018. Această perspectivă asigură un cadru de referinţă strategică la nivel naţional
pentru districte, municipalităţi şi pentru sectorul privat. În plus, pentru a sprijini
implementarea politicilor de planificare la nivel naţional, guvernul central emite o
serie de directive naţionale de planificare obligatorii;
atât consiliile districtuale cât şi cele municipale sunt obligate prin lege să
definească, adopte şi să revizuiască periodic un plan structural global şi un set de
reglementări cu privire la terenuri care să acopere zonele de care răspund.
Planurile sunt revizuite din patru în patru ani şi sunt supuse dezbaterii publice
înainte de adoptarea finală;
cele 14 consilii districtuale trebuie să întocmească planuri regionale caresă
dispună utilizarea terenurilor din district, a facilităţilor de suprastructură şi
protecţia mediului şi să stabilească priorităţi pentru numeroasele considerente şi
interese sectoriale. La acest nivel se integrează procedura daneză cu privire la
evaluarea impactului asupra mediului;
Cele 275 consilii municipale întocmesc două feluri de planuri, planuri municipale
şi planuri locale:
40
planurile municipale sunt întocmite pe baza unei evaluări generale a utilizării
prezente şi viitoare a terenurilor, a resurselor economice şi activităţilor locale. Ele constau
dintr-un raport, o structură şi un cadru general pentru planurile locale;
planurile locale sunt planuri detaliate pentru controlul specific al dezvoltării.
S-au întocmit începând cu 1975 peste 20.000 de planuri locale de detaliu. Acestea
sunt obligatorii din punct de vedere legal pentru deţinătorii de proprietăţi deşi ele
reglementează numai tranzacţiile viitoare. Controlul asupra dezvoltării se exercită prin
dreptul şi obligaţia autorităţilor municipale de a pune la dispoziţie un plan local şi prin
acordarea autorizaţiilor de construire. Ca urmare, Danemarca are o ierarhie de planuri
integrate, cele de la nivelele inferioare neavînd voie să intre în contradicţie cu deciziile de
planificare de la nivelele superioare.
Germania
41
controlul asupra activităţii de construire şi planificare este combinat într-o
singură autorizaţie (autorizaţia de construire). Dacă propunerea nu intră în conflict cu
reglementările din legea domeniului public, aceasta autorizaţie se acordă de către
autoritatea inferioară de control a construcţiilor (adică municipală sau districtuală).
Grecia
42
dezvoltarea terenurilor;
importanţa investiţillor în terenuri şi proprietăţi de către persoane particulare
şi o cultură ostilă intervenţiilor statului şi reglementărilor emise de acesta;
lipsa unui sistem eficient de evidenţă a terenurilor, numărul tot mai mare de
litigii prelungite şi modul neadecvat în care se exercită controlul local asupra planificării.
Rezultatul este o prăpastie apreciabilă între planificarea oficială şi realitatea dezvoltării în
teren. Cadrul planificării se adaptează constant pentru a corespunde dezvoltării reale.
Reacţiile de adversitate ale populaţiei din cauza condiţiilor descrise mai sus fac ca
procedurile de planificare să se întindă pe perioade îndelungate. Mai mult, este o
lipsă de coordonare între diferitele nivele ale planificării spaţiale şi programele de
dezvoltare.
Guvernul grec face în prezent o analiză atotcurpinzătoare a tuturor legilor cu
privire la planificare în scopul simplificării procedurilor şi înfiinţării unor departamente de
planificare pe un al doilea nivel al administraţiei locale. Analiza este menită să sprijine
ducerea la îndeplinire a politicilor referitoare la:
gestionarea efectivă a terenurilor din afara centrelor
urbane inclusiv desemnarea unor puncte de afaceri pentru a răspunde
dezvoltării industriale, comerciale şi tehnologice şi pentru revigorarea
aşezămintelor rurale;
reînnoirea treptată a centrelor urbane şi îmbunătăţirea
mediului înconjurător din aceste centre, modernizarea zonelor urbane
depreciate, ”umanizarea” mediului urban şi promovarea spaţiilor verzi, a
zonelor cu activităţi culturale şi sociale;
dezvoltarea legăturilor complementare între oraşele
învecinate pentru a forma reţele urbane integrate şi încurajarea unor
legături extinse cu reţelele europene.
Spania
43
instituţii şi instrumente pe teritoriul regiunilor care reflectă diversitatea zonelor ţării şi
strategiile adoptate pentru dezvoltarea acestora.
Prevederile legii din 1992 şi legile anterioare permit ca Planul Naţional să fie
întocmit pentru întreaga ţară în ansamblul ei, pentru a se asigura contextul necesar aplicării
politicilor şi obiectivelor de planificare spaţială. Cu toate aceatea, nu s-a întocmit până în
prezent nici un plan de acest fel şi nici nu există intenţia de a se întocmi, deşi guvernul
central a emis un Plan Orientativ de Infrastructură pentru perioada 1993 - 2007 pînă în anul
2007 care se referă la întreaga ţară. Deşi din punct de vedere oficial nu este un plan, acesta
poate fi considerat un instrument de planificare spaţială deoarece stabileşte programul
pentru infrastructura majoră de care răspunde statul. Planificarea utilizării terenurilor este
preluată în principal de administraţia municpală în timp ce planurile regionale sunt
întocmite de fiecare regiune autonomă în parte, definindu-se măsuri de protecţie a
mediului, stabilindu-se infrastructura de bază şi facilităţile care pun de acord politicile
sectoriale (cum ar fi cele referitoare la drumuri şi transport sau furnizarea cu apă) cu
planurile de dezvoltare. La nivel municipal, planurile sunt mai comprehensive şi sunt
întocmite în conformitate cu un proces prestabilit pe o perioadă de unu până la trei ani şi
referitor la utilizarea terenului, reglementarea construcţiilor, implementarea programelor şi
aşa mai departe. Planurile sunt întocmite fie de o singură municipalitate sau de un grup şi
sunt revizuite la fiecare patru ani. Ele sunt obligatorii din punct de vedere legal şi dau
libertate limitată procesului decizional. Conform Legii Naţionale, instrumentele naţionale
şi regionale de planificare spaţială pot include măsuri de politică economică cum ar fi
acordarea de investiţii la nivel regional şi alte stimulente.
Problemele cheie care afectează sistemul de planificare (naţional, regional şi local)
din Spania sunt:
compatibilitatea dezvoltării economice cu menţinerea sau
îmbunătăţirea calităţii vieţii în contextul Uniunii Europene;
cerinţele dezvoltării regionale;
strategiile teritoriale;
repartizarea activităţii economice şi utilizării terenurilor pe
teritoriul întregii ţări;
considerentele de mediu în sensul lor cel mai larg;
planificarea transportului integrat şi a altor reţele;
coordonarea acţiunilor publice la diferitele nivele administrative.
Sistemul complex de legi şi instrumente din Spania asigură un anumit grad de
siguranţă, mai ales la nivel municipal. Deşi rigid, sistemul de repartizare pe zone a
utilizării terenurilor poate fi adaptat tendinţelor predominante. Planurile naţionale şi
regionale cu privire la infrastructura majoră răspund deosebirilor dintre regiuni şi
contribuie la dezvoltarea reţelelor transnaţionale de transport, energie şi telecomunicaţii.
Franţa
44
au fost o încercare de descentralizare a competenţelor şi puterii de decizie, comunele fiind
împuternicite să preia planificarea locală.
În Franţa există patru nivele ale puterii guvernamentale:
statul defineşte regulile şi ia deciziile importante cu privire la stabilirea
contextului pentru proiectele majore de planificare şi coordonare precum şi referitoare la
definirea orientării sectoriale (şosele, universităţi) pentru ţară în ansamblul ei, în timp ce
serviciile descentralizate ale statului verifică legalitatea deciziilor asupra planificării locale;
regiunile coordonează dezvoltarea economică, consultîndu-se cu statul, prin
definirea şi stabilirea acordurilor de planificare care determină investiţiile majore din
sectorul public pe următorii 5 ani;
departamentele asigură asistenţa tehnică comunelor mai mici din zonele rurale
şi definesc şi implementează schemele departamentale de transport;
un număr de aproximativ 36.000 de comune reprezintă unitatea de bază a
administraţiei locale care răspunde de infrastructura locală, planificarea locală şi de
stabilirea valabilităţii propunerilor de dezvoltare; comunele cooperează tot mai mult la
proiecte de dezvoltare intercomunale.
Cu toate acestea, este important de subliniat că numai statul are putere legislativă
şi că nici o autoritate teritorială nu poate controla o altă autoritate. Totuşi, suprapunerea
responsabilităţilor, atunci cînd are loc în cazul problemelor de planificare spaţială dă
naştere unei relaţii puternice dar complexe între diferitele nivele guvernamentale.
Principalele elemente ale sistemului sunt:
legea planificării este codificată la nivel naţional; acest Code de
l’Urbanism, cu prima versiune în 1957, este încă supus unor frecvente modificări care sunt
adesea importante ca cele din 1983, 1987 şi 1991;
grupuri de comune adesea cuprinzând zone metropolitane pot colabora
pentru a
întocmi planuri care să definească obiectivele generale de planificare ale
zonei
(Schema Directeur - schemă directoare).
planurile zonale de utilizare a terenurilor sunt întocmite de comune şi
definesc
regulile şi regulamentele legate de utilizarea specifică a terenurilor şi de
ceea ce se
poate construi pe fiecare bucată de teren. Acolo unde este posibil, aceste
planuri trebuie să fie compatibile cu fiecare schemă directoare.
în scopul obţinerii unei autorizaţii de construire (permis de construire),
propunerea trebuie să se conformeze planurilor zonale de utilizare a terenurilor iar unde nu
există planuri locale, regulilor de planificare urbană din Code de l’Urbanism.
45
Irlanda
Legislaţia cheie care guvernează planificarea utilizării terenurilor din Irlanda este
Legea administraţiei locale (Legea planificării şi dezvoltării) din 1963. Legea definea
autorităţile responsabile cu planificarea (acum 88 la număr) şi sarcinile şi competenţele
specifice ale acestora inclusiv obligaţiile lor de a întocmi şi revizui planurile de dezvoltare.
Legea stabileşte de asemenea obligaţiile de a obţine avizul de planificare în vederea
dezvoltării. Acesta rămîne principalul act al sistemului de planificare irlandez dar, între
1963 şi 1993, au existat o serie de amendamente şi reglementări. S-au folosit cu succes
competenţele desemnate prin Legea Reânnoirii Urbane din 1986 şi 1987 pentru a se
asigura revitalizarea zonelor decăzute din interiorul marilor oraşe şi localităţi.
Fiecare autoritate locală are o datorie statutară de a întocmi un Plan de dezvoltare
şi de a-l revizui la fiecare 5 ani. Aceste autorităţi stabilesc obiective de dezvoltare care
includ obiective pe zone (mai ales în zonele urbane), obiective pentru păstrarea şi
îmbunătăţiirea aspectului, pentru dezvoltarea şi înnoirea zonelor în declin şi prevederi cu
privire la o nouă infrastructură şi la servicii noi. Repartizarea pe zone din plan indică
utilizarea care se preferă şi care poate varia faţă de plan numai printr-o abatere specifică
zonei, adoptată la revizuirea planului însuşi, sau printr-o contestaţie, dacă planul şi
dezvoltarea aplicabile zonei o cer.
A devenit o componentă cheie a politicii guvernului faptul de a asigura că
menţinerea unei calităţi superioare a mediului este un element integrat în procesul
decizional.
Planul Naţional de Dezvoltare, 1994 - 1999, stabilea strategia de dezvoltare
adoptată de guvern pe termen mediu şi politica sa de a atinge obiectivele naţionale şi ale
Comunităţii de o mai accentuată aderare economică şi naţională Scopul central al planului
era de a spori la maximum beneficiile economice pe termen lung prin creşerea producţei,
potenţalului economic şi a asigurării de locuri de muncă pe termen lung. Se preconizează
în continuare reintegrarea pe termen lung a şomerilor sau a locurilor de muncă cu risc
ridicat de a intra în şomaj în circuitul economic. Planul include propunerile de cheltuieli
ale guvernului pentru dezvoltarea structurală, constituie baza de discuţii cu Comisia
Europeană pentru a se ajunge la o înţelegere asupra programului cadru de suport al
Comunităţii pentru Irlanda pe întreaga perioadă, strategia şi principale priorităţi din
programul cadru de suport fiind cele definite în plan. În termenii planificării fizice, Planul
Naţional de Dezvoltare şi Programul Cadru de Suport al Comunităţii indică dezvoltările
majore la nivelul infrastructurii care se aşteaptă să fie finalizate pe perioada prevăzută
pentru planificare.
Italia
46
nouă lege ”Ordinamento delle Automomie Locali” pentru a promova o revizuire radicală a
configuraţiei autorităţii locale. În particular, legea decreta ”oraşe metropolitane” un număr
de 11 oraşe fiecare cu organisme alese nemijlocit şi răspunde de toate sarcinile de
planificare ăi de administrare a terenurilor, deăi autoritîţile locale întocmesc în continuare
Planul Director (Piano Regolatore Generale).
Sistemul de planificare spaţială de pe teritoriul Italiei este în prezent clar definit şi
are următoarele caracteristici:
o serie de planuri sectoriale la nivel naţional, inclusiv a unui plan general
cu privire la transport care dă orientarea şi coordonarea aferentă politicilor şi proiectelor
referitoare la transportul naţional;
o serie de instrumente atât pentru problemele generale cât şi pentru
sectoarele specifice oferind indicaţii şi coordonare la nivelele regionale şi locale ale
administraţiei;
planuri regionale, Piani Territoriali di Coordinamento, care dau indicaţii
asupra utilizării terenurilor pentru nivelele inferioare ale administraţiei şi pentru a asocia
problemele sectoriale, inclusiv cele de dezvoltare economică şi planificare locală;
întocmirea la nivel local unor planuri directoare - Piani Regolatori
Generali – care definesc utilizarea terenurilor printr-un proces de repartizare zonală pentru
fiecare comună precum şi principalele căi de comunicare şi care identifică amplasarea noii
infrastructuri;
cerinţa ca dezvoltarea să se conformeze planului director - Piano
Regolatore Generale.
O serie de factori specifici afectează funcţionarea sistemului de planificare
din Italia. Mai ales: impozitul se încasează numai de către guvernul central şi apoi se
repartizează regiunilor şi comunelor. S-a procedat astfel pentru a nu acorda independenţă
fiscală comunelor, deşi, recent, s-au introdus unele forme de impozitare locală. Prin
tradiţie, oraşele mari au avut de suferit în comparaţie cu oraşele şi localităţile de mărime
medie fapt ce a dus la adâncirea prapastiei dintre resursele pe care le primesc şi propriile
necesităţi;
negocieri susţinute şi o doză mare de compromis sub toate aspectele
planificării şi dezvoltării au rezultat, în parte, dintr-un sistem bazat pe un guvern de coaliţie
multipartită pe perioada ultimilor 20 de ani;
cerinţa legală de a asigura compensaţii la nivelul integral al valorii de piaţă
în momentul în care un teren este achiziţionat de o utilitate publică. Ca urmare, orientarea
şi natura dezvoltării au fost guvernate de piaţă precum şi de factorii de planificare;
recunoaşterea tot mai pregnantă a importanţei problemelor de mediu, deşi
acestea sunt tratate separat faţă de politica de planificare. Este conştientizată tot mai mult
necesitatea de asocia aceste două probleme atât politic cât şi ca implementare;
implementarea lentă a Piani Territoriali di Coordinamento şi a noilor
modele organizatorice care au rezultat din legislaţia cu privire la zonele metropolitane din
1990.
Luxemburg
47
martie 1974 şi pe Legea asupra Protecţiei Mediului şi Resurselor Naturale din 12 august
1992.
Celelalte legi cum ar fi cea cu privire la regruparea proprietăţii rurale (1964), legile
referitoare la dezvoltare, diversificare şi balanţă economică (1962/83/92), la crearea unui
sistem major de comunicaţii şi a unei reţele de drumuri (1967) şi parcuri naţionale (1993)
întregesc cadrul legislativ.
Cu privire la planificarea spaţială există numai două nivele: cel naţional - deci
statul, şi cel comunal. Conform Legii din 1974 referitoare la planificarea spaţială generală,
Consiliul de stat, la propunerea ministrului care răspunde de planificarea spaţială,
întocmeşte un plan director (programme directeur) asupra planificării spaţiale, stabilind
principalele obiective şi măsurile necesare îndeplinirii acestora. Consiliul de stat, la
propunerea ministrului responsabil, poate de asemenea să definească planuri de dezvoltare
locală care să cuprindă o comună întreagă sau o parte a acesteia, cîteva comune sau
întreaga ţară. Planul director asupra planificării spaţiale, ca şi planurile de dezvoltare
individuale, sunt definite pentru o perioadă de 10 pînă la 20 de ani, deşi periodic este supus
revizuirii or îmbunătăţirii cu clauze complementare.
Primul plan director a fost întocmit în 1978. Varianta revizuită (Horizon 2000) a
fost aprobată de Consiliul de stat în martie 1988. Deşi planul director nu este obligatoriu
pentru terţi, fiecare ministru, întreaga administraţie guvernamentală şi toate celelalte
servicii publice trebuie să ţină seama de el.
Planurile de dezvoltare generale şi locale traduc în fapt deciziile de planificare
regionale şi naţionale stabilite prin planul director. Aceste planuri sunt întocmite de
ministrul responsabil cu planificarea spaţială şi sunt declarate obligatorii din punct de
vedere legal. Planurile anunţate pînă acum includ crearea unor zone industriale în sud
(1978/79/88) şi în alte regiuni (1981/82), dezvoltarea aeroportului şi a zonei
înconjurătoare, a Haff Reimech (o dezvoltare specifică care include peisagistica locului cu
carierele de piatră, zonele de agrement şi protecţia naturii) şi planuri generale de dezvoltare
pentru regiunile din nord, centru, sud şi est care sunt numai în stadiu de proiect.
Implementarea planurilor de dezvoltare declarate obligatorii reprezintă un serviciu public.
Legea din 1974 prezintă în mod expres o procedură de participare şi consultare care
include comunele şi sectorul public. În principal, comunele răspund de propria planificare.
Cu toate acestea, conform Legii din 12 iunie 1937 referitoare la planificarea urbană
(completată de Legea din 1974), comunele trebuie să dispună de legi de planificare care să
acţioneze pe întreaga lor suprafaţă. Planurile de dezvoltare comunală trebuie să respecte
planurile generale şi locale de dezvoltare declarate obligatorii conform Legii din 1974.
Aşadar, numai în contextul unui astfel de plan întocmit la nivel naţional, planificarea
spaţială generală poate interveni la nivel comunal.
Planificarea spaţială este menită să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi
a mediului, la dezvoltarea armonioasă a zonelor urbane şi rurale, la folosirea optimă a
resurselor economice, la protecţia naturii şi resurselor naturale şi la conservarea şi
dezvoltarea moştenirii naturale şi culturale.
În prezent, principalele teme care preocupă Ministerul Planificării sunt:
dezvoltarea cu posibilităţi de suport financiar şi administrarea
raţională terenurilor;
cooperarea între comune;
descentralizarea;
cooperarea cu vecinii;
un sistem geografic informaţional.
48
Olanda
49
întărirea poziţiei ţării şi mai ales a Randstad în Europa;
întărirea poziţiei centrelor urbane ca puncte de atracţie unde se poate trăi şi munci;
menţinerea contrastului dintre zonele urbane şi cele rurale, în special prin păstrarea
”inimii verzi” a Randstad;
îmbunătăţirea legăturilor de infrastructură, mai ales ca parte a reţelor
transeuropene;
protejarea şi dezvoltarea unei infrastructuri ecologice cu referire specială la
canalele de apă;
promovarea dezvoltărilor posibil de susţinut financiar.
Portugalia
50
pentru planurile urbane de detaliu va reveni municipalităţii. Planurile de utilizare spaţială a
terenurilor trebuie să includă programele de investiţii ale guvernului central, adică
iniţiativele incluse in planul de dezvoltare regional. Noul sistem este menit să înlocuiască
stilul tradiţional de întocmire a planurilor. Din cauza recentei deferiri a responsabilităţii
pentru planificare administraţiei locale, este necesar să se mobilizeze şi să se şcolarizeze
rapid experţi tehnici şi să se înfiinţeze sisteme informaţionale de planificare spaţială. Există
de asemenea o istorie de subdivizare ilegală şi dezvoltare a terenurilor şi sunt informaţii
limitate cu privire la condiţiile din regiuni.
La finele anului 1993, 39 din cele 275 municipalităţi aveau planuri municipale
directoare aprobate, iar altele 124, care au trecut de etapa tehnică, aşteptau aprobarea şi
ratificarea planurilor. Guvernul oferă stimulente prin programe de finanţare pentru
finalizarea cu succes a planurilor municipale directoare şi a planurilor strategice neoficiale.
Una din priorităţile guvernului este ca cuprinderea totalităţii terenurilor în planurile
municipale directoare să fie însoţită de o politică de consolidare şi refacere a echilibrului
sistemului urban, bazat pe oraşe, asigurând principalele servicii şi facilităţi în afara zonelor
metropolitane ale Lisabonei şi Porto, şi pe formularea unor planuri de dezvoltare strategică
pentru acestea. Alte legi importante sunt cele legate de utilizarea terenurilor pentru
agricultură şi de utilizarea ecologică a terenurilor, care au implicaţii majore pentru
planificarea regională şi locală deoarece ele impun restricţii asupra utilizării terenurilor.
Accentul care se pune pe întărirea sistemului de planificare spaţială are ca scop să
corecteze tendinţele accentuate ale dezvoltării economice şi a consecinţelor acestor
tendinţe deoarece ele afectează utilizarea terenurilor. Acestea includ:
istoria subdivizării şi dezvoltării ilegale a terenurilor (deşi, în prezent, în
scădere);
modelele de dezvoltare spaţială inegală care în mod sistematic favorizează
regiunile de coastă în dezavantajul zonelor rurale din interior cu populaţie în scădere şi
acces anevoios;
rolul dominant al principalelor centre urbane cum ar fi Lisabona şi Porto şi
lipsa competitivităţii internaţionale a oraşelor mici şi mijlocii;
atingerea unor nivele ridicate de accesibilitate în Portugalia între Portugalia
şi restul Europei.
Sistemul de planificare sprijină planificarea spaţială ale cărei obiective principale
sunt:
de a asigura convergenţa şi compatibilitatea cu politicile sectoriale şi de a
stabili un cadru de planificare spaţială pentru măsurile majore care au un efect de
structurare asupra organizării teritoriale;
de a sprijini crearea unei reţele de oraşe de mărime medie în scopul
restructurării şi modernizării sistemului urban;
de a întări competitivitatea internaţională pentru Lisabona şi Porto;
de a promova integrarea spaţială în Uniune şi internaţionalizarea bazei
productive a altor oraşe precum şi dezvoltarea regiunilor de graniţă;
de a revigora zonele rurale şi de a utiliza la maximum resursele naturale prin
consolidarea reţelei de centre urbane în sprijinul acestor zone, prin dezvoltarea
posibilităţilor de extindere a celor care lucrează în agricultură prin stimularea activităţilor
economice diversificate şi prin protejarea şi supravegherea în modraţional a resurselor şi
bogăţiei naturale.
51
Marea Britanie
Baza legală a planificării spaţiale în Marea Britanie a rămas practic aceeaşi din
1947 când planurile zonale au fost abandonate în favoarea unui sistem de planuri de
dezvoltare neimpuse. Cu toate acestea, sistemul a fost revizuit substanţial în 1991 când
principala legislaţie cu privire la planificare din Anglia şi Ţara Galilor a fost modificată
prin Legea din 1990 cu privire la planificarea oraşelor şi a ţării. Legea este suplimentată de
o legislaţie specifică cu privire la numeroase aspecte inclusiv conservarea şi protecţia
mediului. Prevederi similare se aplică şi pentru restul Marii Britanii.
Sistemul de planificare spaţială este matur, în general bine respectat şi uniform în
esenţă pe întreg teritoriul ţării. Sistemul este puternic în privinţa reglementărilor la nivelul
dezvoltării locale specifice dar, în contrast cu alte state membre, conţine mai puţine
prevederi legate de planificare la nivel naţional şi regional. Planificarea spaţială este în
principal responsabilitatea autorităţilor locale, deşi guvernul central o influenţează şi
controlează în mare măsură. Principalele elemente ale sistemului sunt:
directivele la nivel naţional publicate de departamentele guvernului
central, care cuprind probleme speciale cum ar fi dezvoltarea centrelor urbane sau
economia din mediul rural şi oferă orientarea strategică pentru zonele şi regiunile
metropolitane;
un sistem pe două nivele care cuprinde planuri de dezvoltare neobligatorii
valabile pentru aproape întreg teritoriul ţării, cu planuri de structură asigurând o orientare
comprehensivă dar în termeni generali cu propuneri la obiect şi alocări de terenuri pentru
anumite zone;
un sistem dinamic de planuri de dezvoltare unitare în zonele
metropolitane, inclusiv Londra;
un sistem riguros de control şi consolidare a dezvoltării pentru majoritatea
formelor de dezvoltare şi schimbare a destinaţiei terenurilor, exclusiv terenurile agricole şi
zonele forestiere, conform căruia se avizează cererile de dezvoltare, ţinînd cont de planuri
şi de alte considerente.
52
Priorităţile actuale se concentrează asupra dezvoltării economice, regenerării
proprietăţilor urbane şi promovării dezvoltării cu suport financiar. Toate acestea au loc în
contextul unei supravegheri publice stricte şi a privatizării serviciilor şi a infrastructurii; a
implicaţiilor spaţiale ale ”unui surplus” de teren agricol şi ale concentrării dezvoltării
economice şi creşterii populaţiei în oraşele comerciale.
Contextul istoric
53
funcţionează mai ales (de fapt, credem ca numai!) la scări teritoriale reduse, în comunităţi
mici, auto-controlabile. Altfel spus, planningul este mai curând autoreglare când emerge
natural în sisteme teritoriale închise şi restrânse şi devine instituţie când ariile vizate şi
sensurile acţiunii sunt de anvergură.
Faptul a fost verificat în teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră unde,
din analiza lucrărilor istorice, a studiilor şi eseurilor elaborate de diverşi autori cu privire la
organizarea vieţii socio-economice a oraşelor şi satelor, a contextului ideologic şi politic în
care au funcţionat acestea, reiese că micile aşezări reprezintă depozitarele primelor nuclee
de planificare, cu atât mai mult dacă acestea au fost şi aşezări de tip urban, dar instituţia
de planificare apare odată cu crearea cadrului naţional unitar. Oraşul este unul dintre
medii, dar nu singurul şi nici suficient pentru a considera începuturile land planningului
simultan urban planningului.
Spre deosebire de oraşul european occidental, istoria oraşului românesc prezintă
câteva trăsături proprii23. Sublinierea nu este lipsită de importanţă pentru înţelegerea
diferenţelor dintre sistemele de planning din perioada modernă. Oraşul românesc este un
fenomen economic şi politic cristalizat în paralel cu constituirea statelor feudale, spre
deosebire de Europa occidentală care, conservând o reţea urbană moştenită de la
romanitatea în declin, prezintă şi un decalaj de dezvoltare între stat şi oraş favorabil
oraşului în/faţă de constituirea structurile politico-administrative feudale. Teritoriile nord-
dunărene pierd în schimb aproape total osatura urbană, majoritatea oraşele medievale
româneşti fiind rezultatul unor mecanisme proprii de formare 24.
După formare, provinciile istorice ale actualului teritoriu românesc s-au aflat sub
influenţe şi restricţii admnistrative precumpănitor externe. Acest fapt este a doua mare
subliniere de care trebuie să se ţină seama într-o comparaţie europeană est-vest. Moldova şi
Muntenia (Valachia, Ţara Românească) au fost sub o permanentă ameninţare turcească, pe
când Transilvania s-a aflat sub influenţă şi chiar administraţie ungară şi austro-ungară o
lungă periodă de timp. Acest fapt a generat mai multe componente: a asigurat preeminenţa
domniei/autorităţii centrale în raporturile ei cu comunităţile urbane, dar a introdus şi
permanentizat o diferenţă culturală în maniera de a gândi spaţiul şi valorificarea lui.
Nevoia organizării sistemului de securitate a coincis, cronologic vorbind, cu perioada în
care oraşele extra-carpatice atinseseră acel nivel al maturizării care le-ar fi permis regimul
de libertăţi (ca în Europa occidentală) ca premisă a unor forme de planificare urbană
incipientă. Oraşele nu trăiesc statutul de autonomie (e.g „republică” sau „ligă”) pentru a
dezvolta sisteme proprii de planificare.
23
Înainte de mijlocul secolului XIV (reper cronologic oarecum convenţional, legat de perioada de
constituire a celor două state româneşti extra-carpatice), raportul cauză-efect dintre autorităţile
politice centrale şi centrele urbane în formare a purtat un caracter spontan, în sensul că fornarea
aşezărilor incipiente, pornind de la centrele fortificate în care astfel de autorităţi îşi aveau sediile
principale (pentru că nu toate aşezările fortificate au devenit ulterior, prin aceasta, şi oraşe) s-a
petrecut independent de vreo măsură specială luată de aceste autorităţi. Aflate în cuprinsul aceleiaşi
fromaţiuni politice (voievodate) şi lipsite de forme de organizare internă specifice oraşelor ele se
află sub autoritatea discreţionară a voievozilor locali (Matei, 1997)
24
Formarea oraşelor medievale româneşti extracarpatice este legată de factori politici (reşedinţele
feudale şi apoi cele domneşti devin nuclee de polarizare comercială şi meşteşugărească în secolele
XIII -XIV) şi abia în plan secundar economici (centre de producţie şi schimb). Doar în Transilvania
se adaugă funcţiile de apărare prin cetăţi şi colonizările de saşi şi secui, care apropie structura
urbană de specificul Europei centrale. Biserica /catedrala nu este purtătoare de geneză urbană
(comparativ cu occidentul) atât timp cât ea nu dispune de o ierarhie ecleziastică locală până la
autonomia de patriarhia ecumenică de la Constantinopol.
54
Istoricii preocupaţi direct de aspectele locuirii din perioada medievală furnizează
puţine fapte relevante pentru amenajarea teritoriului la scara macro-regională a unităţilor
administrativ-politice (provincie, cnezat, voievodat, regat). În schimb, nivelul teritorial la
care încep să apară referiri este cel domenial, al mănăstirilor şi proprietăţilor boiereşti care
instituie reguli proprii de organizare şi amenajare cu coerenţă şi proiecţie temporală.
De altfel, începuturile activităţii de amenajarea teritoriului în România pot fi
identificate în primele reglementări feudale de folosinţă a terenurilor. Colonizările din
epoca medievală au fost însoţite de măsuri de reglementare a utilizării terenurilor
colonizate, a apelor şi pădurilor. Mult mai târziu se realizează primele determinări ale
vetrelor unor localităţi rurale, cu precădere în Transilvania şi în Oltenia în perioada
ocupaţiei austro-ungare (prima jumătate a secolului al XVIII-lea).
Marea proprietatea feudală laică, „gazdă” a centrelor urbane apărute tocmai din
relaţia reşedinţă feudală – centru urban 25, se partajeză între proprietatea liberă rurală, cea
boierească, domeniul domnesc şi domeniul mănăstiresc. Prerogativele administraţiei
centrale rămân limitate ceea ce explică pe de o parte absenţa unui sistem unic de
reglementare a folosinţelor şi pe de altă parte, şi în consecinţă, absenţa unei morfologii
unitare.
Marile domenii de organizare a proprietăţii, marea (şi mica) proprietate privată,
domeniile statului şi domeniul bisericesc reprezintă cadrele de operare de nivel
intermediar, infra-statal (fără a fi neaparat şi regionale!) care preiau influenţa culturală
regională.
Cum domeniile statului şi proprietatea privată sunt constante active cunoscute în
toate sistemele de planning, vom acorda câteva randuri explicative doar domeniului
mânăstiresc, care constituie o particularitate a culturii ortodoxe în spaţiul românesc, mai
ales că după o tradiţie seculară şi o absenţă temporară, se relansează după 1990.
25
Matei, M. D., (1997), Geneza şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, Ed. Helios, Iaşi,
p. 77 - 79
26
Amplasamentul şi configuraţia domeniului atunci când sunt menţionate în cronici sau referiri
scrise au exclusiv caracter narativ, fără a fi însoţite de schiţe sau planuri de teren. De altfel, practica
însoţirii documentelor de proprietate cu schiţe, hărţi sau planuri nu a existat până în secolul XX
55
În secolul XX, după o eră de maximă laicizare a societăţii, instituţia
mânăstirească se reactivează după 1990, recuperând terenuri pentru noile proiecte de
amenajare şi organizare proprie, dar la scări incomparabil mai mici, într-un cadru
reglementat care limitează deciziile locale specifice. Pe un fond de bulversare socială, de
dereglementare sau cel puţin sub-reglementare urbanistică, îngăduinţă publică şi
dezorientare administrativă din ultimul deceniu al secolului trecut, mânăstirile încearcă
refacerea unei poziţii greu de atins în condiţiile societăţii moderne.
Cealaltă formă de decupaj teritorial informal, parohia, funcţionează doar ca
instituţie socială, fără domenii proprii, având doar un slab rol de organ consultativ local,
recuperat după 1990 ca imgine simbolică a unei autorităţi colective locale în refacere.
Formele urbanistice pe care le materializează – aşezăminte, biserici, imobile cu funcţie
socială, etc, se subordonează noilor structuri de planificare.
Concluziile parţiale evidenţiază un cadru cultural marcat de o urbanitate
modestă, cu o societate pacientă/ascultătoare, rurală şi cu amprenta credinţei în matricea
spirituală a comunităţii, ceea ce o va face modelabilă şi totodată mimetică la influenţele
externe.
56
În vestul ţării, aflat sub administraţie austriacă, instituţiile sunt chiar mai vechi şi
vor imprima asupra spaţiului şi a locuitorilor săi simţul ordinii şi al proprietăţii publice
care diferenţiază şi astăzi regiunile vestice de cele estice 27.
În perioada 1918 – 1944 amenajarea teritoriului devine o preocupare de interes
general pe fondul reorganizării administrative de după "Marea Unire" din 1918, (prin legea
de unificare administrativă din 1925). Sunt create foruri de avizare şi îndrumare pentru
sistematizare urbană şi teritorială (Consiliul Tehnic Superior din 1919) precum şi primele
organisme de specialitate în domeniu (Institutul Urbanistic al Uniunii Oraşelor) şi apar
primele publicaţii de specialitate: "Monitorul Uniunii Oraşelor din România" (1924 –
1931) şi revista "Urbanismul" (1932 – 1943).
După 1948, în condiţiile schimbărilor politice, planificarea economică
subordonează planificarea fizică şi socială printr-un sistem dogmatic în care relaţia dintre
politică şi control este predeterminată printr-un plan obligatoriu din punct de vedere legal
(planul cincinal). Comitetul de Stat al Planificării devine organism operativ naţional cu
rang de minister pentru aplicarea unui ansamblu unic de decizii sociale şi economice, în
toate unităţile adminsitrative locale. Consultarea publică deşi reglementată este formală.
27
Cu 250 de ani in urmă, in Timişoara existau planuri urbane arhitectonice structurate şi coerente
pe care s-a bazat o intreagă generaţie de clădiri. Deja in anul 1776 exista un Birou de Arhitectura al
Camerei de Administratie care superviza toate constructiile de noi cladiri, ca si restaurarea celor
vechi, indica de asemenea cladirile ce urmau sa fie demolate in anul urmator, iar asa-numitii
"magistrati" se ocupau cu asigurarea respectarii regulamentelor si executia la termen a demolarilor
inca inainte de existenta Biroului de Arhitectura.
57
1991 Ministerul Lucrărilor Publice
şi Amenajării teritoriului
1996 „ Comitetul pentru integrare
europeană
2000 Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Integrării Europene
Transporturilor şi Locuinţei
2004 Delegaţia pentru lucrări Ministerul Transporturilor,
publice şi amenajarea Construcţiilor şi turismului
teritoriului
Ministerul agriculturii, pădurii
şi dezvoltării rurale
2007 Ministerul dezvoltării,
lucrărilor publice şi
locuinţelor
58
Acţiunile orientate către infrastructura de transport sunt indiscutabil primele şi cele mai
ne-echivoce inserţii în planificarea fizică manifestate explicit. Lor le urmează
transformarea şi modernizarea urbană.
De la primele constructii de cai ferate care, datorită conditiilor politico-militare,
s-au dezvoltat o vreme in cadrul a doua retele separate: una in vechea Romanie 28, iar alta in
Austro-Ungaria realizarea lor a fost concesionată unor consorţii străine 29, continuând cu
sistemul de tuneluri30 şi poduri31. Astăzi articulţiile reţelei europene de transport TEN –T
interesează direct planificarea teritorială românească, devenit unul din instrumentele
limbajului comun de conectare a sistemului românesc de planificare la cel european.
Intervenţiile urbanistice cuprind: crearea de oraşe noi şi restructurarea radicală a
celor existente, mai ales la nivelul celor cu funcţie portuară, extinderea oraşelor existente
prin parcelări de diferite dimensiuni şi extinderi regulate sau transformarea oraşelor
existente prin
modificări/rectificări ale tramei stradale: alinierea străzilor şi raportarea
clădirilor la aceasta; trasarea unor noi axe majore de circulaţie
(bulevardele bucureştene) şi aplicarea parţială a modelului haussmannian
modificarea parcelarului - adaptarea (prin dimensiuni) pentru funcţiuni
urbane; parcelarea marilor proprietăţi funciare - apariţia cartierelor
(parcurilor), bazate pe modelul fizic al oraşelor-grădină, însoţite de reguli
de construcţie, ca şi a primelor cartiere de locuinţe ieftine
unificarea organismului urban (zona intra-muros cu cea extra-muros), prin
demolarea fortificaţiilor în oraşele din Transilvania şi aplicarea limitată,
parţială, a principiilor ringului vienez.
amenajarea spaţiilor publice de agrement (parcuri, grădini); îmbinarea
principiilor clasice de compoziţie cu cele peisagere
modificarea imaginii urbane, prin înlocuirea parţială a fondului construit
anterior şi prin ordonarea fronturilor stradale;
28
În 1854 a fost intocmit un proiect “pentru fixarea liniilor principale de drumuri de fier in
Moldova”. Reteaua urma sa fie construita pe vaile raurilor Siret, Barlad si Jijia, pana la Dunare, cu o
lungime totala de aproximativ 535 km. Acesta a fost primul plan de construire a unei retele de
cale ferata pe teritoriul Moldovei.. Primele căi ferate apar în teritoriul adminsitrat de habsburgi, în
Banat (Baziaş-Oraviţa).
29
Concesiunea Strussberg-Societatea Acţionarilor a fost acordată în 1868 pentru urmatoarelor linii:
1)Roman-Marasesti-Tecuci-Galati cu ramificatia Tecuci-Birlad; 2)Galati-Braila-Buzau-Ploiesti-
Bucuresti; 3)Bucuresti-Pitesti-Slatina-Caraiova-Turnu Severin-Virciorova. Dupa terminarea acestor
linii, guvernul putea cere si construirea unei linii Buzau-Focsani-Marasesti
30
In Romania, primele 14 tunele pentru cale ferata sapate in piatra au fost construite de societatea
"St.E.G." intre anii 1856 - 1863, pe linia Oravita – Anina, teritoriu aflat la acea vreme sub
administraţie austriacă.
31
În 1895 se inaugurează podul Feteşti – Cernavodă, cel mai lung pod din Europa şi al doilea din
lume la acea vreme. De fapt, nu numai prin dimensiunile sale lucrarea a avut o importanţă
mondială: în anul inaugurării sale s-au creat Serviciul Maritim Român şi linia maritimă Constanţa –
Constantinopol. În 1896 la radacina digului cel mare dinspre larg s-a pus piatra fundamentala a
primului port al Romaniei. Lucrarile au fost executate, in cea mai mare parte,de autorul marelui pod,
Anghel Saligny
59
Glisarea economică de la mijlocul anilor 50 este dictată politic şi va privilegia relaţia
industrie-oraş într-o notă de control centralizat al planificării. După 1990 amenajarea
teritoriului se axează pe relaţia infrastructură – localităţi. Cadrul administrativ de
implementare este stabil la nivelele extreme - naţional şi local – şi adaptabil la nivel
internediar, mezo –teritorial, noutatea reprezntând-o regiunea. Pentru acesta nu există
însă corepsondent instituţional responsabil pentru planificarea regională.
3 Componenta normativă
60
sistematizare. Concursurile pentru obtinerea unor solutii cat mai interesante pentru
sistematizarea unor localitati maritime sau a unor zone ale oraselor devin o practica ce va
contribui la selectarea si promovarea celor mai valoroase idei in domeniul urbanismului.
Cel de-al 2-lea război mondial şi deceniile care urmează acestuia sunt marcate de
transformări majore de natură politică, administrativă, economică şi socială, care afectează
profund continuitatea conceptelor şi activităţilor de amenajare a teritoriului din perioada
anterioară. Dacă primii ani de după război sunt caracterizaţi de procesele de refacere a
distrugerilor provocate de marea conflagraţie, începând cu deceniul al VI-lea organizarea
teritoriului şi dezvoltarea aşezărilor sunt treptat subordonate interesului politico-ideologic
al partidului comunist, devenind sub denumirea de "sistematizare" un instrument de
"transformare" a societăţii româneşti. Legea nr. 58 /1974 privind sistematizarea teritoriului
şi a localităţilor a deschis drumul unor intervenţii radicale şi brutale atât în teritoriu cât şi
în interiorul aşezărilor34. Conţinuturile legislative din perioada comunistă relevă o turnantă
către favorizarea industriei grele, scop declarat în politica de partid, iar planningul social
însoţeşte formele aberante de control şi dirijare a societăţii prin hotărâri privind demografia
sau alimentaţia.
Poate părea surpinzător că, parţial, principiile şi obiectivele vehiculate în legea
58/1974 se regăsesc în textele unor documente europene, ceea ce confirmă încă odată cât
de sensibilă este distanţa dintre liberalismul conservator şi stângismul extrem.
Sinopsis legislativ
Etapa Act normativ Releva
1859 – 1900 Legea comunelor (1863), Regularea Cristalizare
proprietăţii rurale (1864),
Antebelică Construirea de locuinţe sănătoase şi Ajustare internă
ieftine (1910)
Interbelică Constituţia(1923), Încurajarea construirii Acomodare europeană
de locuinţe (1927), Legea zonelor libere
(1929), Administrarea generală a
pescăriilor statului şi amelioraţiunile
regiunii inundabile a Dunării (1929),
Organizarea Municipiului Bucureşti
(1939)
34
Sistematizarea are drept scop organizarea judicioasă a teritoriului ţării, judeţelor şi comunelor, a
localităţilor urbane şi rurale, zonarea funcţională privind modul de folosinţă a terenului, stabilirea
regimului de înălţime, a densităţii construcţiilor, precum şi a densităţii locuitorilor, a spaţiilor
plantate şi de agrement, echiparea cu dotări social- culturale, cu lucrări tehnico- edilitare şi căi de
comunicaţie şi transport, păstrarea şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, punerea în valoare a
monumentelor istorice şi de artă şi a locurilor istorice, creşterea eficienţei economice şi sociale a
investiţiilor şi îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, de locuit şi odihnă pentru întreaga
populaţie Prin sistematizare trebuie să se asigure restrîngerea perimetrelor construibile (n.n.) ale
localităţilor la strictul necesar şi folosirea optimă a pamîntului, care reprezintă o importantă avuţie
naţională.Sistematizarea teritoriului şi a localităţilor se desfăşoară în concordanţă cu prognozele şi
pe baza prevederilor planului naţional unic de dezvoltare economico- socială a ţării şi contribuie la
dezvoltarea armonioasă a întregului teritoriu, la valorificarea superioară a resurselor materiale şi
umane, la repartizarea raţională şi echilibrată a forţelor de producţie, urmărind îmbinarea
organică a criteriilor de eficienţă economică cu cele de ordin social (art. 1).
61
Comunistă Legea privind sistematizarea teritoriului şi Planificare centralizată
a lcalităţilor (1974)
Democratică Legea privind dezvoltarea regională Re-acomodare europeană
(1998), Legea urbanismului şi amenajării
teritoriului (2001)
62
Scăieni-Prahova, din 183535. Cum nu avem continuarea aventurii planificatoare a lui
Diamant, am puteau-o pune în relaţie cu oricare dintre formele pioniere ale modelelor de
început: oraşul social sau oraşul- grădină al lui Howard! Aşa, pentru a arăta că avem
„tradiţii de planificare urbană utopică”. Să nu ne îmbătăm cu apă rece însă. Dacă
manifestările urbanistice ale doctrinelor socialist-marxiste, anarhică sau liberală au făcut
carieră şi au produs efecte urbane este pentru că au avut tensiunea oraşului cu industria.
Aceasta va ajunge şi în România, gata rezolvată! Sub forma oraşului funcţionalist, introdus
de aceeaşi doctrină marxistă, „îmbunătăţită” politic stalinist, aducând modelele de largă
circulaţie, ale oraşelor colectiviste. Cartiere de blocuri, zonare funcţională, prioritatea
principiului economic, etc. Răgazul democratic liberal interbelic care a făcut loc formelor
autohtone de urbanizare, în fapt copii eclectice, cum am mai spus, ale unor modele şi
curente ale timpului, a fost prea scurt ca să poată genera un stil urbanistic propriu
românesc.
Ideologia comunistă se instalează politic după 1945 în toată Europa de est, iar
proiectele uniformizatoare avansează sub umbrela egalităţii şi echităţii sociale. Confuzia
care pluteşte în descifrarea diferenţelor dintre est şi vest apare atunci când eticheta
principiului social şi economic se aplică pe orice proiect de amenajare teritorială din vest,
iar rezultatele sunt vizibil diferite de cele româneşti. De aceea societatea contemporană
poartă un amestec bizar de nostalgie a planificării totale şi tentaţia libertăţii de a planifica
după nevoi. Şi mai uluitor (şi greu de conceptualizat ideologic) este că planificarea la scară
mondială trece printr-o schimbare paradigmatică (mondializarea tranziţiei) care pune în
discuţie oportunitatea planificării comprehensive şi înlocuirea ei cu acţiuni comunicative.
Pentru România, care abia (re)pune pe picioare sistemul comprehensiv dintr-o altă
perspectivă decât cea centralistă, există două alterntive: fie consumarea şi asumarea
modelului rapid, cât încă mai este aplicabil, ca etapă obligatorie în maturizarea experienţei
de planning, fie depăşirea acestei etape şi intrarea direct în plannigul comunicativ, caz în
care apar două noi bifurcaţii – non-planning sau haosplanning (pentru că există mai puţin o
cultură a comunicării şi mai mult o cultură a execuţiei), sau o surprinzătoare adaptare
flexibilă, care să poată fi numit „miracolul” românesc!
35
Theodor Diamant înfiinţează pe moşia lui Emanoil Bălăceanu o colonie fourieristă care îşi
declină în scurt timp inadecvarea la contextul politic şi economic, fiind dizolvat, mai ales că
iniţiatorul părăseşte experimentul la primele dificultăţi. Forma de organizare a noii societăţi
considerată de Fourier era „falanga“, grup de 1 500-2 000 de persoane împărţit în „serii“ şi „grupe“
potrivit înclinaţiilor acestora spre anumite genuri de activităţi. Membrii falangei urmau să
locuiască într-un edificiu central, numit „falanster“. Totuşi, organismul a funcţionat catva timp,
numărând la un moment dat 80 de oameni, după mărturiile acad. Balaceanu, urmaş al finanţatorului
proiectului.
63
culoare şi improvizaţie. Improvizaţia este chiar o marcă culturală care se potriveşte
planningului adaptiv.
Peste aceste influenţe, se stratifică opozabil influenţele Estului şi cele ale Vestului
europenizant (europenizarea devenind un fel de mondializare locală!). Algoritmul este în
aparenţă acelaşi: un model alohton, care „merge” teoretic, transmis pe canale specifice,
politice şi intelectuale către o proximitatea definită. Şi unul şi celălalt aduc câte un tip de
dezvoltare pe bază de plan, diferenţa dintre ele – direcţia de acţiune de sus în jos, faţă de
jos în sus, din care decurg instrumente specifice.
36
C. Sfinţescu introduce noţiunea de "plan superubanistic", echivalentul unui plan de
amenajare a teritoriului naţional (comprehensive master plan) şi propune realizarea de planuri
regionale pentru o serie de zone cu potenţial deosebit de dezvoltare (nordul Bucureştiului, Valea
Prahovei şi Litoralul Mării Negre.
37
Lindblom, , C.,E. (1959), The Science of Muddling Through. Public Adminitration Review, 19,
79-88
64
Urbaniştii arhitecţi au avut până în 2004 exclusivitatea concepţiei planurilor
urbanistice, în virtutea tradiţiei că urbanism = planificare fizică, iar cerinţele „spaţiale” s-
au tratat cu rigla sau mai nou GIS. A fost momentul când geografii au avut vântul în pupa.
Categorie profesională care s-a instalat în eşalonul de competenţe planificatoare după
2000, geografii s-au orientat mai ales către amenajarea teritoriului, prin prisma dinamicii
peisajului (peisajul cultural), al interrelaţiei locuire – schimbare, deşi nici oraşul nu le era
necunoscut. Geografii sunt cei care compensează lipsa teoriei, „terenul ferm” fiind
sistemul şi regiunea. Inginerii teoreticieni (aproape o contradicţie în termeni!) s-au
încumetat în istorii ale tehnicii dar nu în polemici paradigmatice. În asemenea situaţie,
natura planificării spaţiale este departe de a fi interpretată prin modele holistice. Limbajul
este retardat prin comparaţie cu alte arii culturale, iar recuparea se face lent, prin culoare de
compatibilitate: şcoala clujeană este deschisă cu precădere literaturii germane, iar prin
componenta maghiară către lumea americană, în timp ce Bucureşti şi Iaşi sunt tradiţional
conectaţi la lumea franceză, deşi sistemul anglo-saxon nu este străin elitei intelectuale din
şcoala de arhitectură.
65
elaborarea si aprobarea regulamentelor locale de urbanism
15.Ordin nr.176/N/2000 al ministrului lucrarilor publice si amenajarii teritoriului Ghid privind
metodologia de elaborare a continutului cadru a PUZ
16.Ordin nr.37/N/2000 al ministrului lucrarilor publice si amenajarii teritoriului Ghid privind
metodologia de elaborare a continutului cadru a PUD
17.Ordin nr.201/N/2000 al ministrului Lucrarilor publice si amenajarii teritoriului Ghid
metodologic privind elaborarea analizelor de evaluare a impactului asupra mediului ca parte
integranta a planurilor de amenajare a teritoriului si urbanism
18.Legea privind amenajarea teritoriului si urbanismul nr.350/2001 cu completări
19.Legea privind protejarea monumentelor istorice nr.422/2001
20.Legea 184/2001 privind exercitarea profesiunii de arhitect (modificata prin Legea 43/2004)
21.Hotararea Guvernului nr.723/2002 privind infiintarea Comisiei interministeriale pentru
zone construite protejate
22.Hotararea Guvernului nr.1122/2002 pentru aprobarea conditiilor si procedurilor de atestare
a statiunilor turistice, precum si pentru declararea unor localitati ca statiuni turistice de interes
national, respectiv local
23.Ordinul nr.562/2003 al Ministrului transporturilor, constructiilor si turismului pentru
aprobarea Reglementarii tehnice “Metodologie de elaborare a continutului-cadru al
documentatiilor de urbanism pentru zone construite protejate (PUZ)
24.Hotararea Guvernului nr.447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul
de elaborare si continutul hartilor de risc natural la alunecari de teren si inundatii
25.Hotararea Guvernului nr.382/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
exigentele minime de continut ale documentatiilor de amenajarea teritoriului si de urbanism
pentru zonele de zonele de riscuri naturale
26.Ordinul ministrului transporturilor constructiilor si turismului privind aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de
constructii, nr.1430/2005
1. Legea nr.71/1996 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Sectiunea
I - Cai de comunicatie
2. Legea 171/1997 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Sectiunea
II - Apa
3. Legea nr.5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Sectiunea
a III-a Zone protejate
4. Legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national –
Sectiunea a IV-a Reteaua de localitati
5. Legea nr.575/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national –
Sectiunea a V-a Zone de risc natural
66
5.3 Documente internationale de interes direct pentru politica de dezvoltare şi
amenajare a teritoriului
a. Amenajarea teritoriului
b. Dezvoltarea durabila
c. Dezvoltarea spatiala
d. Documente generale
5. 4 Instituţii
67
La nivelul Ministerului Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor, atributiile in
ceea ce priveste amenajarea teritoriului, urbanismul si politicile de locuire revin
Directiei Generale Dezvoltare Teritoriala. Aceasta:
- asigura un cadru legislativ si reglementar unitar în domeniul dezvoltarii
teritoriului,
- sprijina elaborarea, adoptarea si implementarea Conceptului Strategic de
Dezvoltare Spatiala a Romaniei – CSDSR 2007-2025,
- elaboreaza documentatii de amenajare a teritoriului,
- sustine elaborarea documentatiilor de urbanism,
- creeaza sistemul informational specific domeniului imobiliar edilitar si bancilor
de date urbane.
Cadrul legal
Pentru gestionarea domeniului, au fost adoptate o serie de legi specifice amenajarii
teritoriului si urbanismului, unele in curs de promovare si modificare, iar o serie de
acte normative au incidenta asupra activitatii si constituie legislatie conexa, de
ajutor in realizarea atributiilor.
68
Partenerii de dialog
In vederea realizarii cu succes a obectivelor de dezvoltare teritoriala, Directia
Generala Dezvoltare Teritoriala colaboreaza cu institutiile aflate in subordinea, in
coordonarea sau sub autoritatea MDLPL:
- Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Urbanism si Amenajarea
Teritoriului,
- Centrul de documentare pentru constructii, Arhitectura, Urbanism si Amenajarea
Teritoriului (CDCAS),
- Registrul Urbanistilor din România.Avand in vedere complexitatea domeniului si
interdisciplinaritatea pe care o impune, multe dintre politicile si programele
demarate se realizeaza in parteneriat cu institutii guvernamentale sau non-
guvernamentale de profil.
ADR Nord-Est
ADR Sud-Est
ADR Sud Muntenia
ADR Sud-Vest - Oltenia
ADR Vest
ADR Nord-Vest
ADR Centru
ADR Bucuresti - Ilfov
70
VI. Instrumente tehnice de planificare urbană – Documentaţiile de
urbansim şi amenajarea teritoriului
Amenajarea teritoriului
Amenajarea teritoriului reprezintã expresia spatialã a politicilor economice, sociale,
culturale si ecologice ale societãtii. Ea este în acelasi timp o disciplinã stiintificã, o tehnicã
administrativã si o politicã condusã ca o abordare interdisciplinarã si cuprinzãtoare
îndreptatã spre o dezvoltare teritorialã echilibratã si spre o organizare fizicã a spatiului
realizatã în interesul colectivitãtilor care îl folosesc, în concordantã cu valorile si aspiratiile
societãtii si cu cerintele integrãrii în spatiul european.
Urbanismul
Activitatea de urbanism se desfasoara in baza Legii 350/2001 privind amenajarea
teritoriului si urbanismul si a Legii 50/ 1990 republicata in 2004 privind autorizarea
executarii lucrarilor de constructii. Unul din obiectivele Legii 350/2001 este ca fiecare
localitate sa dispuna de un Plan Urbanistic General si un Regulament Local de Urbanism.
Planurile generale de urbanism au o importanta deosebita in planificarea dezvoltarii
urbane a tuturor localitatilor din tara. In baza lor, primariile pot elibera Certificate de
Urbanism si Autorizatii de Construire. Documentatiile de urbanism aprobate in consiliile
71
locale capata caracter obligatoriu si reprezinta modalitatea prin care se stabilesc
obiectivele, actiunile si masurile de dezvoltare a localitatilor pe o perioada determinata,
orientand aplicarea corelata a politicilor de dezvoltare economica si sociala. Planurile
urbanistice generale pun în practica strategia, prioritatile si reglementarile de urbanism
aplicate in utilizarea optima a terenurilor si constructiilor din cadrul localitatilor si necesita
periodic reactualizarea lor. Aceasta actiune are un caracter permanent.
72
• planuri locale de -protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a celui construit;
amenajare a teritoriului -stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea
operaţiunilor majore de amenajarea teritoriului
-direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţilor;
-împărţirea teritoriului în zone funcţionale majore;
-zonele pentru care se preconizează desfăşurarea operaţiilor de
amenajarea teritoriului şi urbanism;
-zonele pentru care este necesară elaborarea de planuri de
urbanism
73
hărţi şi planuri pentru detalierea unor probleme la nivel naţional şi zonal;
cartograme şi scheme, la scări corespunzătoare, pentru ilustrarea unor aspecte
care să contribuie la fundamentarea strategiilor, priorităţilor şi modalităţilor de rezolvare a
principalelor probleme ale teritoriului naţional..
74
teritoriile care se află în afara localităţilor .
Aceste planuri au următoarele obiective:
o corelarea cu programele de nivel naţional şi regional;
o armonizarea programelor locale între ele;
o corelarea planurilor şi regulamentelor urbanistice pentru
localităţilor cuprinse în teritoriul în cauză;
o reglementarea condiţiilor de construibilitate 38 pentru teritoriul în
cauză şi care se află în afara localităţilor.
Prevederile cu caracter director din cadrul Planului local de amenajare a
teritoriului, se referă la:
o direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţilor;
o sistemele majore de echipare tehnică;
o zonele pentru care se impune elaborarea de planuri urbanistice;
o stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea
operaţiunilor majore de amenajare a teritoriului;
o stabilirea zonelor protejate39;
o împărţirea teritoriului în zone funcţionale. 40
Prevederile cu caracter reglementator din cadrul Planului local de amenajare a
teritoriului se aplică în zone aflate în afara localităţilor, delimitate prin aceste documentaţii
şi se referă la:
o delimitarea zonelor construibile; 41
38
Construibilitatea unui teren reprezintă proprietatea unui teren, stabilită prin
documentaţia de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, de a putea
constitui suportul unor lucrări de construcţii, precum şi totalitatea condiţiilor ce
trebuie îndeplinite pentru ca pe acel teren să se poată realiza construcţii.
39
Zonele protejate sunt teritorii în care sunt cuprinse elemente sau ansambluri de
bunuri imobile cu valori patrimoniale, naturale sau culturale, în cuprinsul cărora
se aplică reglementări distincte, în vederea menţinerii calităţii lor, a păstrării
echilibrului prin intervenţie şi conservare precum şi a asigurării unor relaţii
corecte cu vecinătăţile.
40
Zonele funcţionale reprezintă grupuri de terenuri pentru care, prin documentaţii
de amenajare a teritoriului sau de urbanism aprobate, se stabilesc funcţiunea
dominantă şi celelalte funcţiuni permise şi se reglementează unele elemente
privind modul de realizare a acestora. Prin funcţiunea urbanistică înţelegem
gruparea unor activităţi umane ce au ca scop satisfacerea unora dintre
necesităţilor populaţiei dintr-un teritoriu din punct de vedere al amenajării
teritoriului şi urbanismului.
Principalele funcţiuni urbanistice sunt: circulaţia (terestră, aeriană, maritimă şi
fluvială), locuirea, exploatarea resurselor, prelucrarea resurselor, comerţul,
cultura, învăţământul şi instruirea, recreerea în aer liber, activităţi politice şi
civile, activităţi administrative, activităţi religioase, activităţi de apărare, ordine
securitate publică, activităţi de salubritate, echipare tehnică, asistenţă medicală,
turismul.
41
Zonele construibile reprezintă grupuri de terenuri în care, potrivit
documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism aprobate, este permisă
realizarea construcţiilor. În cazul zonelor cu interdicţie de construire poate exista o
interdicţie temporară sau permanentă. Interdicţia temporară de construire se
stabileşte prin documentaţiile de urbanism aprobate, de timp limitat, pentru unul
din următoarele motive:
75
o delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă de a
construi;
o stabilirea regimului de construire;
o delimitarea zonelor în care se realizează lucrări de utilitate publică 42
şi celor în care se instituie dreptul de preemţiune al autorităţilor
administraţiei publice locale asupra bunurilor imobile;
o stabilirea traseului şi caracteristicilor căilor de circulaţie;
o stabilirea modului de dezvoltare a sistemului de reţele tehnico-
edilitare;
o delimitarea zonelor protejate;
o delimitarea tuturor zonelor în care se preconizează desfăşurarea
operaţiunea de amenajare a teritoriului;
o stabilirea pe zone a suprafeţelor minime ale parcelelor. Documentaţia
care stă la baza Planului de amenajare a teritoriului local se compune, de
asemenea, din piese scrise şi piese desenate.
Piesele desenate sunt constituite din hărţi şi planuri, cartograme şi scheme care
prezintă:
situaţia existentă, probleme conflictuale şi disfuncţionalităţi
cu determinarea priorităţilor în amenajarea teritoriului şi localităţilor;
propuneri şi reglementări privind amenajarea teritoriului şi
localităţilor.
Piesele scrise sunt constituite din memoriul de sinteză şi memoriul general.
Memoriul de sinteză cuprinde principalele probleme rezultate din analiza situaţiei
existente, opţiunile privind dezvoltarea în cadrul teritoriului administraţiei priorităţi şi
76
propuneri privind amenajarea teritoriului, reglementări şi competenţe de aplicare a
prevederilor planului.
Memoriul general va cuprinde tratarea în detaliu a categoriilor principale de
probleme ce privesc teritoriul şi localităţile menţionate în conţinutul său. Pentru fiecare
categorie de probleme va fi tratată situaţia existentă, principalele probleme conflictuale.
disfuncţionalităţi şi priorităţi rezultate din analiza acestora, precum şi propuneri,
reglementări şi competenţe de aplicare. Studiile, cercetările proiectele de specialitate
elaborate, care contribuie la fundamentarea fiecărei categorii principale, pot fi prezentate
într-un capitol cu caracter de sinteză.
Planurile locale de amenajare a teritoriului se aprobă de către consiliile locale
orăşeneşti sau comunale interesate, iar avizarea se face astfel: planurile interorăşeneşti sau
intercomunale şi municipale se avizează de către ministerul de resort şi de organismele
centrale interesate, iar planurile orăşeneşti şi comunale se avizează de organismele
teritoriale interesate. 43
43
Organismele teritoriale pot fi:
Agenţia judeţeană de protecţie a mediului; Regia Apele Române; Regionala Căi
Ferate; RENEL;
OCOTA, Direcţia Agricolă; Direcţia de drumuri; Direcţia judeţeană de statistică;
ROMTELECOM; Direcţia muncii şi protecţiei sociale, etc.
77
Componenta reglementatoare din cadrul Planului urbanistic general cuprinde
prevederi ce se referă la:
o delimitarea intravilanului localităţii;
o delimitarea zonei centrale a localităţii;
o delimitarea zonelor funcţionale;
o stabilirea şi delimitarea zonelor construibile;
o stabilirea şi delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă
de construire;
o stabilirea regimului de construire cuprinzând: aliniamentele, regimul de
înălţime, indici de control (procentul de ocupare a terenului 44 şi coeficientul de utilizare a
terenului45 );
o delimitarea zonelor în care se preconizează realizarea de lucrări de utilitate
publică sau în care se instituie dreptul de preempţiune al autorităţilor administraţiei publice
locale asupra bunurilor imobile, asupra cărora vom reveni;
o stabilirea traseului şi a caracteristicilor căilor de circulaţie, ce trebuie
menţinute, modificate sau create;
o stabilirea modului de dezvoltare a sistemului de reţele tehnico-edilitare
prin care se asigură buna servire a populaţiei şi a agenţilor economici cu servicii de
alimentare cu apă şi canalizare, producerea şi distribuirea energiei termice şi electrice,
asigurarea posturilor telefonice, drumuri şi străzi şi transportul urban de călători; 46
o delimitarea zonelor protejate;
o delimitarea tuturor zonelor în care se preconizează desfăşurarea de
operaţiuni urbanistice.
44
Procentul de ocupare a terenului (P.O.T.) exprimă raportul dintre suprafaţa
ocupată la sol de clădiri şi suprafaţa terenului considerat: P.O.T.= S.C. /S.T.
45
Coeficientul de utilizare a terenului (C.U.T.) exprimă raportul dintre suma
suprafeţelor desfăşurate ale tuturor clădirilor şi suprafaţa terenului considerat:
C.U.T.= S.D./S.T.
46
Pentru detalii privind lucrările tehnico-edilitare a se vedea; Preda, M., (1992),
Drept administrativ, partea specială, Ed. AMIVA, Bucureşti, p. 255 şi urm.
78
măsurile propuse cu explicitarea reglementărilor privind destinaţia
tuturor terenurilor din localitate şi regimul de construire pe aceste
terenuri;
obiectivele de utilitate publică.
În funcţie de. mărimea localităţii, de complexitatea şi specificul diferitelor
funcţiuni, analiza va fi mai mult sau mai puţin detaliată, bazându-se, atunci când este
necesar, pe rezultatele unor studii şi cercetări de specialitate.
Planul urbanistic general se aprobă de consiliile locale interesate cu excepţia
planului pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice care se aprobă de consiliile
judeţene.
Avizarea Planului urbanistic general se face astfel:
planul pentru oraş şi sat se avizează de câtre organismele teritoriale
interesate;
planul pentru municipiu se avizează de ministerul de resort şi
organismele teritoriale interesate;
planul pentru municipiul Bucureşti se avizează de ministerul de
resort şi organismele centrale interesate;
planul pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice se avizează de
către ministerul de resort, Agenţia Naţională de Turism şi Ministerul
Sănătăţii.
79
Durata de valabilitate a PUG propriu-zis aprobat este de până la 10
ani, dacă pe parcurs nu apar elemente importante de dezvoltare, ce
necesită actualizare.
Durata de valabilitate a PUG preliminar aprobat este de până la 3 ani,
perioadă în care trebuie elaborat PUG propriu zis.
80
urbanistic-arhitectural;
• Organizarea circulaţiei şi transporturilor;
• Condiţii geotehnice şi hidrogeologice;
• Reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;
• Stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebita (culturală, istorică,
arhitectural -urbanistică etc.);
• Tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
• Echiparea majoră edilitară;
• Valorificarea potenţialului turistic sau balnear.
2. Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc
evidenţierea unor cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de
dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora în baza sondajelor şi
anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei,
specialiştiIor şi a instituţiilor.
3. Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă
elaborarea unor prognoze pentru diferitele domenii sectoriale, privind
evoluţia populaţiei, evoluţia activităţilor, evoluţia mişcării în teritoriu a
activilor etc.
Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul
elaborării va fi structural astfel:
• delimitarea obiectului studiat;
• analiza critica a situaţiei existente;
• evidenţierea disfunctionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
• propuneri de eliminare / diminuare a disfunctionalităţilor,
prognoze, scenarii de dezvoltare a localităţii.
Faţa de varietatea situaţiilor ce pot fi întâlnite (mărime, grad de
complexitate, specificitate, urban-rural) nu se pot stabili precis, pe
categorii de localităţi, studiile de fundamentare necesare.
Lista studiilor de fundamentare, prezentată în continuare, este
teoretică şi poate fi redusă sau completată în funcţie de problematica PUG
ce se contractează.
Dintre studiile de fundamentare cu frecventa mai mare la PUG - uri,se
menţionează:
a. Studii cu caracter analitic:
- Reambularea suportului topografic;
- Condiţiile geotehnice;
- Circulaţia în localităţi şi în teritoriul de influenţă al acestora;
- Protecţia mediului;
- Regimul juridic al terenurilor;
- Identificarea şi protejarea ansamblurilor arhitectural -
urbanistice cu valoare deosebită;
- Potenţialul balnear sau turistic al localităţii.
b. Studii cu caracter consultativ:
81
- Ancheta socio-urbanistica privind opţiunile populaţiei.
c. Studii cu caracter prospectiv.
- Evoluţia socio-demografică;
- Evoluţia activităţilor economice;
- Evoluţia deplasărilor pentru muncă;
- Reconversia forţei de muncă;
- Scenarii alternative;
- Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată
în principal pe diagnosticarea disfuncţionalităţilor şi formularea
propunerilor de eliminare sau diminuare a acestora.
82
ELABORAREA P.U.G. - URILOR PE CATEGORII DE LOCALITATI
83
4. CONCLUZII - Măsuri în continuare
5. ANEXE (scheme, cartoqrame, grafice)
Nota: capitolele 2 - Stadiul actual al dezvoltării şi 3 - Propuneri de
organizare urbanistica se pot prezenta şi cuplat (ex. 2.3 - Relaţii în
teritoriu + 3.3 - Optimizarea relaţiilor în teritoriu 2.6 - Circulaţie + 3.6 –
organizarea circulaţiei etc.).
CONTINUT PUG (DETALIAT)
1. INTR0DUCERE
1.1 Date de recunoaştere a PUG
- Denumirea lucrării
- Beneficiar
- Proiectant general
- Subproiectanti, colaboratori
- Data elaborării
1.2. Obiectul PUG
- Solicitări ale temei-program;
- Prevederi ale programului de dezvoltare a localităţilor, iniţiat şi
aprobat de consiliul local;
- Ediţii anterioare ale PUG, modificări sau completări necesare.
1.3. Surse documentare
- Lista studiilor şi proiectelor elaborate anterior PUG;
- Lista studiilor de fundamentare întocmite concomitent cu PUG
(după caz);
- Date statistice furnizate de Comisia Naţională de Statistică, surse
judeţene sau locale;
- Proiecte de investiţii elaborate în domenii ce privesc
dezvoltarea localităţilor;
- Suportul topografic al PUG.
2. STADIUL ACTUAL AL DEZVOLTĂRIl
2.1. Evoluţie
- Date privind evoluţia în timp a unităţii teritorial - administrative ce
face obiectul PUG;
- Caracteristici semnificative ale teritoriului şi localităţilor, repere în
evoluţia spaţială a localităţilor;
- Evoluţia localităţilor după 1990.
2.2. Elemente ale cadrului natural
Vor fi evidenţiate elementele cadrului natural ce au implicaţii în
modul de organizare urbanistica, precum:
- caracteristicile reliefului
- reţeaua hidrografică
- clima
84
- caracteristicile geotehnice
- riscuri naturale.
2.3. Relaţii în teritoriu
Vor fi analizate şi interpretate date şi relaţii ce au implicate directe în
modul de amenajare a teritoriului şi dezvoltare a localităţilor, extrase
din:
• Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN), Secţiunile
aprobate prin lege (Secţiunea 1 - căi de comunicaţie, Secţiunea 2 -
Apa), Secţiunile în curs de analiza şi aprobare (Secţiunea 3 - Zone
protejate naturale şi construite, Secţiunea 4 - Reţeaua de
localităţi), Secţiuni în curs de elaborare (Secţiunea 5 -Zone de
riscuri naturale);
• Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean (PATJ);
• Studii de fundamentare, elaborate anterior sau concomitent cu
PUG.
Se vor prezenta critic relaţiile în teritoriul administrate a! unităţii,
sub aspectul legăturilor cu exteriorul pe caile de comunicaţie,
accesibilitatea la trupurile ce compun intravilanul, trasee noi
necesare sau modernizări ale unor trasee existente.
2.4. Activităţi economice
Se va preciza profilul economic al teritoriului şi localităţilor, pe baza
potenţialului natural al subsolului şi solului, principalele funcţiuni
economice, evoluţia funcţiunilor în ultima perioadă,
disfunctionalităţi.
2.5. Populaţia. Elemente demografice şi sociale
Se vor trata următoarele aspecte importante:
• Numărul de locuitori (populaţie stabilă), de dată recentă;
• Evoluţia populaţiei (anii de referinţa vor fi cei a recensămintelor
populaţiei);
• Structura populaţiei pe principale grupe de vârstă;
• Resursele de munca şi populaţia ocupată;
• Disfunctionalităţi privind evoluţia şi structura populaţiei, modul de
ocupare a resurselor de muncă.
2.6. Circulaţia
Se vor evidenţia aspectele critice privind desfăşurarea : localităţilor,
a circulaţiei rutiere, feroviare, navale şi aeriene (după caz).
Aceste aspecte se vor referi la capacităţi de transport, greutăţi în
fluenta circulaţiei, incomodări între tipurile de circulaţie, precum şi
între acestea şi zonele funcţionale ale localităţilor, necesităţi de noi
trasee sau de modernizare a traseelor existente, capacităţi şi trasee
ale transportului în comun, priorităţi de intervenţie pentru
modernizarea principalelor intersecţii etc.
85
2.7. Intravilan existent. Zone funcţionale. Bilanţ teritorial
Intravilanul existent este cel aprobat prin Hotărârea Consiliului
local (la localităţile unde există), sau cel prevăzut de Legea fondului
funciar, la 01.01.1990 (în situaţia când nu s-a aprobat alt intravilan).
Intravilanul existent se materializează în PUG prin corelarea
limitelor si suprafeţelor aflate în evidenţa Oficiului judeţean de
organizare a teritoriului agricol, cu cele aflate în evidenţa Consiliului
local.
În componenţa intravilanului existent intră, de regulă, o serie de
trupuri, reprezentând:
• localitatea de reşedinţă;
• localităţi componente sau localităţi aparţinătoare;
• unităţi economice izolate (industrial, agro-
zootehnice, de depozitare, extractive);
• unităţi de gospodărie comunală şi echipare
edilitară (platforme pentru depozitarea deşeurilor, puţuri de
captare apă, gospodării de apă, staţii de transformare, staţii de epurare
etc.);
• unităţi pentru funcţionarea sistemelor hidro-
ameliorative (staţii de pompe, alte construcţii specifice);
• unităţi cu destinaţie specială;
• unităţi turistice şi de agrement (hanuri, moteluri etc.).
Se vor analiza şi prezenta principalele caracteristici ale zonelor
funcţionale din intravilan privind :
• activitatea de tip industrial si depozitare;
• activităţile agro-zootehnice;
• locuinţele;
• cai de comunicaţie şi transporturi;
• spaţii verzi şi sport;
• gospodărie comunală;
• echipare edilitară;
• servicii;
• destinaţie specială;
• altele (terenuri agricole în intravilan, păduri, ape,
neproductiv - după caz).
Bilanţul teritorial, reprezentând proporţia dintre suprafeţele
ocupate de zonele funcţionale pe întreg teritoriul administrativ al
unităţii de bază, se întocmeşte atât pentru teritoriul extravilan, cat şi
pentru cel intravilan.
Bilanţul teritorial al suprafeţelor cuprinse în limita teritoriului
administrativ va ilustra categoriile de folosinţă ale terenurilor,
grupate pe teritoriul extravilan, teritoriul intravilan şi total.
86
Categoriile de folosinţă, conform evidenţelor cadastrale, pot
reprezenta suprafeţele agricole (arabil, păşuni-fâneţe, vii, livezi) şi
suprafeţele neagricole (păduri, ape, drumuri, curţi-construcţii,
neproductiv).
Bilanţul teritorial al categoriilor de folosinţă pe întreaga suprafaţă a
teritoriului administrate permite deducerea suprafeţei intravilanului existent,
prin adiţionarea suprafeţelor declarate curţi-construcţii în extravilan la
suprafaţa intravilanului localităţilor (a se vedea tabelul următor).
Teritoriu CATEGORII DE FOLOSINTA(ha)
Agricol Neagricol
Arabi Păşuni Vii Livezi Păduri Ape Drum Curti Neprod.
l fâneţe uri constr. X
Extravilan
Intravilan
Total
% din total
88
Se va prezenta critic stadiul echiparii edilitare, pe urmatoarele
categorii de lucrari:
Gospodărirea apelor
• lucrări hidrotehnice (lacuri de acumulare,
îndiguiri);
• surse de apă (tipul sursei, capacităţi în
raport cu necesităţile populaţiei, activităţile economice şi pentru
irigaţii);
• lucrări hidroameliorative;
• disfuncţionali
tăţi.
Alimentare cu apa
• descrierea sistemului de alimentare cu apă;
• debitul şi calitatea surselor de apă;
-
• aducţiune;
• staţii de tratare;
• înmagazinarea apei de consum şi
compensare;
• reţeaua de distribuţie pe zone de presiune;
• probleme conflictuale şi disfunctionalităţi constatate.
Canalizare
• reţeaua de canalizare;
• staţia de epurare a localităţii;
• probleme conflictuale şi
disfunctionalităţi constatate.
Alimentare cu energie electrică
• surse de alimentare, corelate cu sistemul energetic naţional;
• amplasamente staţii de transformare;
• trasee linii majore electrice (pe tensiuni);
• amplasamente si capacităţi posturi de transformare;
• traseul reţelei de distribuţie medie tensiune;
• indicatori de consum;
• disfunctionalităţi
Telefonie
• analiza situaţiei existente: amplasarea centralelor telefonice, relee
radio, reţele majore de cabluri telefonice, număr abonaţi telefonici;
• aspecte critice.
Alimentare cu căldură
• descrierea sistemului de încălzire existent (sursa termică,
combustibili folosiţi);
• disfuncţionalităţi constatate.
Alimentare cu gaze naturale
89
• descrierea si analiza critică a instalaţiilor de alimentare cu
gaze naturale (reţele transport gaze, staţii reglare, reţele de distribuţie,
principali consumatori, consum total, consum specific);
• disfunctionalităţi constatate.
Gospodărie comunală
• analiza problemelor existente în ceea ce priveşte sortarea,
colectarea, depozitarea şi valorificarea deşeurilor;
•
unităţi de gospodărie comunală;
•
prezentarea aspectelor critice.
2.10. Probleme de mediu
Vor fi prezentate concluziile studiilor de analiza referitoare la
problemele mediului pentru:
Situaţia existentă:
• Cadrul natural (relief, condiţii geotehnice, hidrologice, clima, spaţii
verzi, cursuri şi oglinzi de apa etc.)
• Resurse naturale ale solului şi subsolului, mod de exploatare,
valorificare raţională.
• Riscuri naturale ( cutremure, alunecări, prăbuşiri de teren, căderi
de rod, inundaţii şi fenomene meteorologice periculoase, emisii
radioactive naturale;
• Monumente ale naturii şi istorice;
• Indicarea zonelor de recreere, odihna, agrement, tratament.
• Obiective industrial şi zone periculoase.
• Reţeaua principală de căi de comunicaţie.
• Depozite de deşeuri menajere şi industriale.
Disfuncţionalităţi - priorităţi mediu
• Disfuncţionalităţi privind zonarea utilizării teritoriului pe folosinţe
(construite, terenuri agricole, silvice, permanent sub ape etc.)
•Identificarea surselor de poluare, din care a celor cu pericol major
pentru populaţie, vegetaţie şi animale.
• Calitatea factorilor de mediu: sol, aer, apa, vegetatie, cu marcarea
zonelor poluate, a terenurilor degradate etc.
• Priorităţi în intervenţie.
2.11. Disfuncţionalităţi (la nivelul teritoriului si localităţii)
Vor fi prezentate sintetic concluziile analizelor si studiilor de
fundamentare privind disfuncţionalităţile care apar în desfăşurarea
activităţilor în localitate şi în teritoriul acesteia. Se vor identifica în
acelaşi timp şi cauzele ce le produc.
Cele mai întâlnite disfuncţionalităţi pot fi:
• dezechilibre în dezvoltarea economică;
90
• probleme sociale rezultate din perturbările în ocuparea forţei de
muncă existente, structura necorespunzătoare a locurilor de muncă
faţă de resursele şi nevoile localităţii;
• disfuncţionalităţi în cadrul activităţilor economice;
• condiţii nefavorabile ale cadrului natural necesar a fi remediate prin
lucrări hidrotehnice, hidroameliorative şi antierozionale;
• necesitatea protejării unor zone cu potenţial natural valoros, situri
sau rezervaţii de arhitectura şi arheologie
• nivelul de poluare sau de degradare constatat în unele zone;
• disfuncţionalităţi generate de insuficienta sau absenţa unor
instituţii publice;
• aspecte critice privind organizarea circulaţiei şi a
transportului în comun;
• aspecte legate de gradul de echipare edilitara a localităţii în
raport cu necesităţile populaţiei;
91
Obiectivele de utilitate publica necesare prioritar (alimentare cu apa,
canalizare, alimentare cu gaze, telefonie, modernizări de drumuri,
instituţii publice etc.), se pot fundamenta pe baza PUG aprobat, în cadrul
documentaţiilor privind solicitarea de fonduri de la bugetul statului.
3.3. Optimizarea relaţiilor în teritoriu
Pe baza prevederilor / propunerilor / informaţiilor oferite de planurile
de amenajare a teritoriului şi de studiile de fundamentare, vor fi
prezentate propunerile de optimizare a relaţiilor în teritoriu, privind:
• poziţia localităţilor în reţeaua judeţului;
• căile de comunicaţie şi transport;
• mutaţii intervenite în folosinţa terenurilor;
• lucrări majore prevăzute / propuse în teritoriu;
• deplasări pentru muncă;
• dezvoltarea în teritoriu a echipării edilitare.
În unele cazuri, propunerile de amenajare depăşesc limitele
administrative ale teritoriului ca obiectul PUG, intrând în relaţii cu
teritoriile administrative vecine. În această situaţie, propunerile PUG
se corelează cu propunerile pentru teritoriile vecine (daca acestea
există), sau se iniţiază studiul la o scara ce permite cuprinderea
teritoriului de influenţă.
92
• Corelarea locurilor de muncă cu variantele de evoluţie a populaţiei;
• Posibilităţile de control asupra relaţiei populaţie – locuri de muncă,
prin redistribuirea populaţiei ocupate în sectoarele de activitate.
• Evidenţierea aspectelor sociale rezultate ca urmare a mutaţiilor
previzibile în structura populaţiei ocupate, precum si cele rezultate
din mobilitatea populaţiei si a forţei de muncă.
3.6. Organizarea circulaţiei
Pe baza concluziilor şi propunerilor studiilor de fundamentare se vor
formula propuneri cu privire la circulaţia interioara localităţilor;
Organizarea circulaţiei rutiere si a transportului în comun
• modernizarea sau completarea arterelor de circulaţie necesităţile
funcţionale ale localităţilor;
• îmbunătăţirea penetraţiilor în localităţii şi a relaţiilor de
circulaţie cu localităţile din teritoriu! înconjurător;
• asigurarea spaţiilor pentru parcaje;
• rezolvarea aspectelor conflictuale apărute din analiza
situaţiei existente (amenajarea unor intersecţii,
dimensionarea tramei stradale corespunzător valorii
traficului, pasaje denivelate etc.).
Organizarea circulaţiei feroviare (după caz)
• prevederi de construcţii şi instalaţii necesare îmbunătăţirii şi
modernizării circulaţiei feroviare (devieri de linii, gări, staţii tehnice,
realizarea de noi racorduri etc.);
• eliminarea aspectelor critice rezultate din analiza situaţiei existente.
Organizarea circulaţiei navale (după caz).
• prevederi de lucrări, instalaţii şi construcţii speciale
necesare extinderii şi modernizării transportului
decalatori şi mărfuri;
• amenajări portuare pentru activităţi specifice şi
obiective cu alte destinaţii.
Organizarea circulaţiei aeriene (după caz)
• condiţii impuse amplasării şi modernizării aeroporturilor;
• servituţi şi restricţii impuse zonelor construite limitrofe
(regim de înălţime maxim, distanţe minime etc.);
• stabilirea zonelor de protecţie şi a amenajărilor
necesare reducerii poluării fonice.
93
suferi modificări în structură şi mărimea lor (amplasări de noi obiective,
amenajări sau reamenajări).
De asemenea, se pot avea în vedere noi suprafeţe de teren, ce pot
modifica intravilanul existent.
Astfel, limita intravilanului localităţilor se poate modifica, noua limita
incluzând toate suprafeţele de teren ocupate de construcţii şi amenajări,
precum şi suprafeţele necesare dezvoltării pe o perioada determinată.
Propunerile privind noul intravilan şi relaţia cu intravilanul existent vor fi
justificate în piesele scrise si figurate în piesele desenate.
Totalul suprafeţei justificate pentru includerea în intravilanul propus,
implică după aprobarea PUG, în baza actelor normative în vigoare,
competente diferite:
• până la 1,0 ha intră în competenta Oficiului Judeţean pentru
cadastrul agricol şi organizarea teritoriului agricol;
• până la 100 ha intră în competenţa Ministerului Agriculturii
şi Alimentaţiei;
• peste 100 ha intră în competenţa Guvernului.
În toate cazurile, suprafaţa totală solicitată pentru introducere în
intravilan se determină pe întreaga unitate administrativ-teritorială de
bază.
Această suprafaţă se scoate etapizat din circuitul agricol, prin efectul
autorizaţiei de construire.
Zonele funcţionale vor fi determinate dominante aferente suprafeţelor
respective de teren.
Pentru fiecare zona cu funcţiune predominantă se vor prezenta
următoarele aspecte:
• concluziile studiilor de diagnosticare a disfuncţionalităţilor;
• modificarea limitei şi justificarea acesteia;
• mărimea zonei;
• categorii de intervenţii propuse (în spiritul valorificării potenţialului
existent şi înlăturării disfunctionalităţilor).
În determinarea zonificării funcţionale se menţine, în general,
configuraţia existentă a parţilor ce compun intravilanul cu un trup
principal (localitatea de reşedinţă) şi trupuri izolate în teritoriu (localităţi
componente, localităţi aparţinătoare, unităţi economice etc.).
BilanţuI teritorial al zonelor cuprinse în intravilanul propus are la
baza bilanţul teritorial al intravilanului existent, corectat cu mutare de
suprafeţe între zonele funcţionale sau majorat cu suprafeţele justificate
pentru introducerea în intravilan.
Într-o formulă simplificată a bilanţului teritorial al suprafeţelor
cuprinse în intravilanul propus, situaţia existentă se poate reflecta prin
menţinerea coloanelor 4 (suprafeţe pe total) şi 5 (procente), la care se
94
adaugă suprafeţele propuse pentru zonele funcţionale şi procentele
rezultate (prin corelare cu tabelul de la pet. 27 al memoriului general).
BilanţuI teritorial al zonelor cuprinse în intravilanul existent şi
propus se inserează atât în memoriul general (tabel+comentarii), cat şi în
planşa de reglementari urbanistice (tabel).
Protecţia mediului
În funcţie de constatările la care se ajunge prin compararea
concluziilor studiilor de fundamentare şi a concluziilor analizei
situaţiei existente, cu reperele de normalitate, se formulează
propuneri şi măsuri de intervenţie urbanistică, ce privesc:
- Diminuarea până la eliminare a surselor de poluare majoră (emisii,
deversări etc.);
- Epurarea şi preepurarea apelor uzate;
- Depozitarea controlată a deşeurilor menajere şi industriale;
- Recuperarea terenurilor degradate, consolidări de maluri şi
taluzuri, plantări de zone verzi etc.;
- Organizarea sistemelor de spatii verzi;
- Delimitarea orientativă a zonelor protejate şi restricţii generale
pentru conservarea patrimoniului natural si construit.
- Zonele propuse pentru refacere peisagistică şi reabilitare urbană.
Reglementări urbanistice
Vor fi prezentate reglementările şi categoriile de intervenţii
urbanistice, după cum urmează:
• Soluţia generală de organizare şi
dezvoltare a localităţilor;
96
• Organizarea căilor de
comunicaţie;
• Destinaţia terenurilor, zonele
funcţionale rezultate;
• Zonele protejate şi limitele
acestora (zone cu valoare istorică, peisagistic, ecologică, protejate
sanitar).
• Protejarea unor suprafeţe din extravilan (terenuri agricole
valoroase, păduri, oglinzi de apă etc.).
• Interdicţii temporare de construire pentru zonele care necesită
studii şi cercetări suplimentare (planuri urbanistice zonale privind
parcelări, reparcelări, operaţiuni de renovare).
• Interdicţii definitive de construire pentru zonele care prezintă
riscuri naturale, servituti de protecţie etc.
Interdicţiile de construire îşi pierd valabilitatea în momentul
eliminării cauzelor ce le-au determinat.
97
privat al unităţilor administrativ-teritoriale;
• terenuri aflate în domeniul privat, destinate
concesionarii;
• terenuri aflate în domeniul privat, destinate schimbului.
Tabelul cu obiective de utilitate publică prevăzute în PUG cuprinde
denumirea lucrării, categoria de interes a lucrării şi suprafaţa de teren
sau lungimea lucrării, pe domeniile stabilite de art. 6 din Legea nr.
33/1994.
ANEXE
În funcţie de complexitatea problemelor şi talia localităţilor, se pot
introduce în memoriul general cartograme, scheme, grafice, care sa
susţină propunerile de organizare urbanistica (extrase din PATN, PATJ,
studii de fundamental etc.).
98
Regulamentul local de urbanism (RLU) reprezintă o piesă de bază în
aplicarea PUG, el întărind şi detaliind, prin prescripţii (permisiuni si
interdicţii) reglementările din PUG.
Prescripţiile cuprinse în RLU sunt obligatorii la autorizarea executării
construcţiilor pe întreg teritoriul administrativ al unităţii ce face obiectul
PUG.
La baza elaborării RLU aferent PUG, stă Regulamentul General de
Urbanism, aprobat prin HGR nr. 525/1996 si Ghidul de elaborare a
Regulamentului Local de Urbanism, aprobat prin Ordinul MLPAT nr.
80/N/1996, cu actualizări ulterioare.
Odată aprobat, împreună cu PUG-ul, RLU constituie act de autoritate
al administraţiei publice locale.
B. PIESE DESENATE
Piese de baza
Acestea se întocmesc pe planuri topografice actualizate, în culori şi
semne convenţionale standard.
1. INCADRARE ÎN TERITORIU
Scara uzuală este 1:25.000 (pe suport obţinut de la IGFCOT- Bucureşti)
şi cuprinde:
100
a. limite:
• limita teritoriului administrativ al unităţii teritoriale de bază, cu
indicarea denumirii unităţilor administrative învecinate;
• limita intravilanului propus (inclusiv trupuri);
• alte limite, după caz (teritoriu judeţean sau naţional)
b. folosinţa terenurilor
• terenuri pentru construcţia şi amenajări (o singură culoare pentru
suprafeţele din intravilan;
• terenuri agricole, din care arabil, păşuni, vii, fâneţe, livezi;
• terenuri forestiere;
• ape, zone inundabile;
• căi de comunicaţie rutiere (AS, DN, DJ, DC);
• căi de comunicaţie feroviare (după caz);
• căi de comunicaţie aeriene (după caz);
• zona protejată cu valoare istorică, ecologică, sanitară;
Planul urbanistic zonal este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o localitate
actuală sau viitoare, prin care se analizează situaţia existentă şi se precizează toate
elementele urbanistice necesare eliberării certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de
construire.
Planul urbanistic zonal se întocmeşte, deci, pentru o parte din teritoriul unei
localităţi ce participă sau se preconizează să participe la funcţionarea şi dezvoltarea unei
localităţi.
Elaborarea Planului urbanistic zonal poate fi determinată de intenţia realizării unui
obiectiv sau a unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct
de vedere urbanistic într-o zonă mai extinsă, care nu se suprapune neapărat cu zonele şi
subzonele stabilite prin planul urbanistic general.
Conţinutul Planului urbanistic zonal aprofundează prevederile Planului urbanistic
general pentru zona studiată, cu elemente suplimentare, necesare realizării construcţiilor şi
amenajărilor solicitate.
Planul urbanistic zonal cuprinde o componentă directoare care grupează toate
prevederile directoare din cadrul planului şi o componentă reglementatoare care grupează
toate prevederile reglementatoare din cadrul acestui plan.
Componenta directoare a Planului urbanistic zonal se întocmeşte pentru părţi din
teritoriul unei localităţi, ce prezintă o amploare sau o importanţă deosebită şi cuprinde
aceleaşi tipuri de prevederi ca şi componenta directoare a Planului urbanistic general,
adaptate la teritoriul zonei, cu excepţia prevederii referitoare la „zonele pentru care se
impun elaborarea de planuri urbanistice zonale".
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal cuprinde aceleaşi
prevederi ca şi componenta reglementatoare a Planului urbanistic general, adaptate la
teritoriul zonei cu excepţia celor privind „delimitarea intravilanului localităţii" şi
„delimitarea zonei centrale a localităţii".
101
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal poate cuprinde şi
prevederi privind aspectul exterior al construcţiilor şi modul de rezolvare al amenajărilor
din jurul acestora, dacă elaboratorul planului decide că acestea sunt necesare.
Documentaţia care stă la baza Planului urbanistic zonal este formată, de asemenea,
din piese scrise şi piese desenate, aşa cum au fost prezentate la celelalte categorii de
planuri. Planul urbanistic zonal este aprobat de consiliile locale interesate cu excepţia
planurilor privind zonele protejate şi aşezările de vacanţă care se aprobă întotdeauna de
către consiliile judeţene sau al municipiul Bucureşti.
Avizarea Planului urbanistic zonal se face astfel:
pentru zona centrală a municipiul Bucureşti, avizarea se face de către
ministerul de resort şi organismele centrale interesate;
pentru zona centrală a municipiului şi orice alte zone din municipii,
dacă nu a fost stabilită zona centrală a acestora, avizarea se face de ministerul
de resort şi organismele teritoriale interesate;
pentru zonele protejate şi aşezărilor de vacanţă, avizarea se face de
către ministerul de resort şi organismele centrale teritoriale interesate;
pentru zona centrală a satului sau alte zone funcţionale din localităţile
componente, avizarea se face de către organismele teritoriale interesate.
102
Prezentul conţinut reprezintă o structura cadru a pieselor scrise şi desenate
conţinute de un PUZ, pentru diferite funcţiuni ale zonei studiate. El urmează sa fie
adaptat, prin completări şi renunţări, în funcţie de mărimea şi complexitatea zonei ce
face obiectul PUZ.
Astfel, pentru zone cu funcţiuni complexe (centrale, balneare, etc) vor fi
dezvoltate atât analizele privind situaţia existentă (ţesutul urban, istoricul, evoluţia,
structura şi starea fondului construit, calitatea factorilor de cura, capacităţi de tratament,
relaţii între funcţiuni etc.), cât şi reglementările vizând amenajarea şi dezvoltarea
urbanistică (categorii de intervenţii pe domenii: modernizarea circulaţiei, reabilitarea
fondului construit existent, condiţii de integrare a fondului construit propus, restricţii
funcţional, silueta, protecţia mediului, etapizări etc.).
Zonele purtătoare ale unor valori ale patrimoniului construit ce necesită protejare,
beneficiază de reglementari tehnice specifice, ca urmare a apariţiei Legii nr. 5/2000.
La data apariţiei prezentei reglementari tehnice, marea majoritate a unităţilor
teritorial -administrative de bază - municipii, oraşe, comune - dispun de planuri
urbanistice generate elaborate şi aprobate. Ca atare, PUZ-urile vor putea beneficia de
prevederile din PUG-uri în privinţa circulaţiei majore, zonificări funcţionale la nivelul
localităţii, dezvoltarea echipării edilitare, unele restricţii, etc. De asemenea, PUZ-urile
pot beneficia de concluziile studiilor de fundamentare elaborate pentru PUG, prin
extragerea propunerilor referitoare la zona ce face obiectul PUZ.
a. STUDII DE FUNDAMENTARE
Studiile de fundamentare a propunerilor din PUZ reprezintă analiza problematic
teritoriului aferent zonei sau localităţii, pe domenii, prin lucrări de specialitate.
Rezultatele şi concluziile acestor studii vor fi inter-relaţionate cu propunerile de
amenajare şi dezvoltare urbanistică a zonei si vor fi concretizate în reglementările din
PUZ şi în regulamentul acestuia.
Cercetările, proiectele si studiile de fundamentare deja întocmite la data elaborării
PUZ, cu implicaţii asupra zonei studiate, vor fi preluate de proiectantul PUZ în cadrul
unor sinteze.
Cercetările, proiectele şi studiile de fundamentare ce se întocmesc concomitent
cu PUZ, considerate necesare de către beneficiar si elaborator, vor avea ca autori
colective specializate în domeniu sau colectivul de elaborare a PUZ, daca acesta are în
profil astfel de lucrări.
Studiile de fundamentare trebuie sa prezinte date şi concluzii actuale fiind necesar
ca data realizării lor sa fie recenta (max 2 ani). Pot fi folosite studii, cercetări şi proiecte
anterioare numai în situaţia în care informaţiile oferite de acestea nu si-au pierdut
valabilitatea.
În funcţie de mărimea, complexitatea şi specificul zonei, elaboratorul va întocmi
împreună cu beneficiarul PUZ, lista studiilor de fundamentare.
În sensul celor de mai sus, beneficiarul va pune la dispoziţia elaboratorului sau va
facilita accesul la informaţiile / studiile / proiectele / cercetările deja realizate. Pentru
studiile de fundamentare considerate ca necesar de realizat se emit comenzi.
103
După specificul lor, studiile de fundamentare a reglementarilor pentru un PUZ se
pot grupa în trei categorii principale:
1. Studii de fundamentare cu caracter analitic, care privesc caracteristicile
zonei sau localităţii. printre care se regăsesc:
Aducerea la zi a suportului topografic / cadastral
(obligatoriu în toate categoriile);
Condiţii geotehnice si hidrogeotehnice (obligatoriu
în toate categoriile);
Relaţia zona - oraş / comuna;
Conformări spaţial-volumetric;
104
general şi subproiectanţilor.
Cuprinsul memoriului de prezentare:
1. Introducere
1.1. Date de recunoaştere a documentaţiei
1.2. Obiectul lucrării
1.3. Surse documentare
2. Stadiul actual al dezvoltării
2.1. Evoluţia zonei
2.2. Încadrare în localitate
2.3. Elemente ale cadrului natural
2.4. Circulaţia
2.5. Ocuparea terenurilor
2.6. Echipare edilitară
2.7. Probleme de mediu
2.8. Opţiuni ale populaţiei
3. Propuneri de dezvoltare urbanistică
3.1. Concluzii ale studiilor de fundamentare
3.2. Prevederi ale PUG
3.3. Valorificarea cadrului natural
3.4. Modernizarea circulaţiei
3.5. Zonificarea funcţional - reglementari, bilanţ
teritorial, indici urbanistici
3.6. Dezvoltarea echipării edilitare
3.7. Protecţia mediului
3.8. Obiective de utilitate publică
1. INTRODUCERE
1.1. Date de recunoaştere a documentaţiei
• Denumirea lucrării;
• Beneficiar;
• Proiectantul general;
• Subproiectanţi, colaboratori;
• Data elaborării.
1.2. Obiectul PUZ
• Solicitări ale temei-program;
• Prevederi ale programului de dezvoltare a localităţii, pentru zona studiata.
1.3. Surse documentare
• Lista studiilor şi proiectelor elaborate anterior PUZ;
• Lista studiilor de fundamentare întocmite concomitent cu PUZ;
Date statistice;
Proiecte de investiţii elaborate pentru domenii ce privesc dezvoltarea urbanistica a
zonei.
105
2. STADIUL ACTUAL AL DEZVOLTĂRII
2.1. Evoluţia zonei
• Date privind evoluţia zonei;
• Caracteristici semnificative ale zonei, relaţionate cu evoluţia localităţii;
• Potenţial de dezvoltare.
2.4. Circulaţia
• Aspecte critice privind desfăşurarea, în cadrul zonei, a circulaţiei rutiere, feroviare,
navale, aeriene - după caz;
• Capacităţi de transport, greutăţi în fluenţa circulaţiei, incomodări între tipurile de
circulaţie, precum şi dintre acestea şi alte funcţiuni ale zonei, necesităţi de
modernizare a traseelor existente şi de realizare a unor artere noi, capacităţi şi trasee
ale transportului în comun, intersecţii cu probleme, priorităţi.
2.5. Ocuparea terenurilor
Principalele caracteristici ale funcţiunilor ce ocupa zona studiată;
Relaţionări între funcţiuni;
Gradul de ocupare a zonei cu fond construit;
Aspecte calitative ale fondului construit;
Asigurarea cu servicii a zonei, în corelare cu zonele vecine;
Asigurarea cu spatii verzi;
Existenta unor riscuri naturale în zona studiata sau în zonele vecine;
Principalele disfunctionalităţi.
106
2.7.Probleme de mediu
• Conform Ordinului comun al MAPPM (nr.214/RT/1999) - MLPAT (nr.
16/NN/1999) şi ghidului sau de aplicare, problemele de mediu se tratează în cadrul
unor analize de evaluare a impactului asupra mediului, incluse planurilor de
amenajare a teritoriului şi planurilor de urbanism.
Aceste analize de evaluare a problemelor existente de mediu vor fi:
• Relaţia cadrul natural - cadru! Construit;
• Evidenţierea riscurilor naturale şi antropice;
• Marcarea punctelor şi traseelor din sistemul căile de comunicaţii şi din
categoriile echipării edilitare, ce prezintă riscuri pentru zona;
•Evidenţierea valorilor de patrimoniu ce necesita protecţie;
•Evidenţierea potenţialului balnear şi turistic – după caz;
2.8. Opţiuni ale populaţiei
Se vor prezenta opţiunile populaţiei, precum şi punctele de vedere ale administraţiei
publice locale asupra politicii proprii de dezvoltare urbanistică a zonei.
Se va expune şi punctul de vedere al elaboratorului privind solicitările beneficiarului
şi felul cum urmează a fi soluţionate acestea în cadrul PUZ.
107
completarea arterelor de circulaţie, asigurarea locurilor de parcare +
garare; amplasarea staţiilor pentru transporturi în comun; amenajarea
unor intersecţii, sensuri unice, semaforizări etc.);
• Organizarea circulaţiei feroviare -după caz (construcţii şi instalaţii
necesare circulaţiei specifice, devieri de linii, linii noi, depozitari, locuri
de parcare - garare etc.);
• Organizarea circulaţiei navale - după caz (lucrări, instalaţii şi construcţii
specifice, necesare extinderii şi modernizării transportului de mărfuri si
călători; amenajări portuare etc.);
• Organizarea circulaţiei aeriene - după caz (condiţii impuse amplasării şi
modernizării aeroporturilor; servituţi impuse zonelor construite limitrofe:
reducerea poluării fonice etc.);
• Organizarea circulaţiei pietonale (trasee pietonale: piste pentru biciclişti;
condiţii speciale pentru handicapaţi).
108
pentru noi staţii sau posturi de transformare, extinderi sau devieri de linii
electrice, modernizarea liniilor electrice existente, modernizarea iluminatului
public etc.;
• Telecomunicaţii: extinderea liniilor de telecomunicaţii; noi amplasamente pentru oficii
poştale, centrale telefonice, relee, posturi de radio si TV etc.
• Alimentare cu căldură: sisteme de încălzire propuse, tipuri de combustibil,
modernizări sisteme existente etc.
• Alimentare cu gaze naturale - după caz: extinderi ale capacităţilor existente,
procedura de urmată pentru aprobarea introducerii alimentarii cu gaze naturale
etc.
• Gospodărie comunală: amenajări pentru sortarea, evacuarea, depozitarea şi tratarea
deşeurilor, extinderi pentru baze de transport în comun, construcţii şi amenajări
specifice etc.
3.7. Protecţia mediului
În funcţie de concluziile analizei de evaluare a impactului asupra mediului pentru
zona studiata (studiu de fundamentare) se formulează propuneri şi măsuri de intervenţie
urbanistică, ce privesc:
Diminuarea până la eliminarea surselor de poluare (emisii deversări etc.);
Prevenirea producerii riscurilor naturale;
Epurarea şi preepurarea apelor uzate;
Depozitarea controlată a deşeurilor;
Recuperarea terenurilor degradate, consolidări de maluri, plantari de zone verzi
etc.;
Organizarea sistemelor de spatii verzi;
Protejarea bunurilor de patrimoniu, prin instituirea de zone protejate;
Refacere peisagistică şi reabilitare urbană;
Valorificarea potenţialului turistic şi balnear - după caz;
Eliminarea disfuncţionalităţilor din domeniul căilor de comunicaţie şi al reţelelor
edilitare majore.
3.8. Obiective de utilitate publică
Pentru a facilita prevederea şi urmărirea realizării obiectivelor
de utilitate publică sunt necesare următoarele operaţiuni;
• Listarea obiectivelor de utilitate publică;
• Tabelul cu obiective de utilitate publică prevăzute în PUZ (ce se trece şi pe planul
privind proprietatea asupra terenurilor) va cuprinde, pe domenii: denumirea
lucrării, categoria de interes, suprafaţa sau lungimea Iucrării;
• Identificarea tipului de proprietate asupra bunului imobil (teren + construcţii) din
zona, conform Legi213/1998 (prin culoare):
109
- terenuri proprietate privata(de interes naţional, judeţean şi local);
- terenuri proprietate privata a persoanelor fizice sau juridice
Determinarea circulaţiei terenurilor între deţinători în vederea
realizării obiectivelor propuse (prin haşuri):
- terenuri ce se intenţionează a fi trecute în proprietatea publică a unităţilor
administrativ-teritoriale;
- terenuri ce se intenţionează a fi trecute in proprietatea privată a unităţilor
administrativ-teritoriale;
- terenuri aflate în proprietate privata, destinate concesionarii;
- terenuri aflate în proprietate privata, destinate schimbului.
In funcţie de gradul de complexitate şi mărimea zonei ce face obiectul PUZ,
elaboratorul poate structura memoriul de prezentare prin comasarea capitolelor
perechi - existent şi propus.
Astfel cap. 2.2. „Încadrare în localitate" (existent) se poate comasa intr-un text
cursiv cu cap 3.2. „Prevederi ale PUG" (propuneri); cap. 2.4. "Circulaţie" (existent)
cu cap. 3.4. „Modernizarea circulaţiei" (propus); cap. 2.7. „Probleme de mediu"
(existent) cu cap. 3.7. „Protecţia mediului" (propuneri) etc.
4. CONCLUZII - MĂSURI ÎN CONTINUARE
Se vor prezenta concluzii privind:
• înscrierea amenajării şi dezvoltării urbanistice propuse a zonei în prevederile PUG;
• Categorii principale de intervenţie, care sa susţină materializarea programului de
dezvoltare;
• Prioritate de intervenţie;
• Aprecieri ale elaboratorului PUZ asupra propunerilor avansate eventuale restricţii.
5. ANEXE
In funcţie de complexitatea problemelor se pot introduce în memoriul de prezentare
cartograme, scheme, grafice care sa susţină propunerile din PUZ, precum şi avize
obţinute pe parcurs.
110
Odată aprobat, împreună cu PUZ, RLU aferent acestuia constituie act de autoritate al
administraţiei publice locale.
RLU aferent PUZ este structurat astfel:
I. Dispoziţii generale.
1. Rolul RLU;
2. Baza legală a elaborării;
3. Domeniul de aplicare;
B. PIESE DESENATE
111
Acestea se întocmesc pe suporturi topografic actualizat sau pe planuri cadastrale.
în culori şi semne convenţional standard.
PLANŞELE DE BAZĂ
112
(orientare, denumiri, direcţii, limite etc.);
• Modernizarea circulaţiei (străzi menţinute, străzi lărgite, parcare -
garare, rezolvări de intersecţii, sensuri unice etc);
• Zonificare (funcţiuni menţinute, funcţiuni propuse);
• Categorii de intervenţii (reabilitare urbană complexă, schimbări de
destinaţie, protejarea bunurilor de patrimoniu, integrarea fondului
nou în cel vechi, dezvoltarea spaţiilor verzi, interdicţii temporare şi
definitive de construite etc.);
• Regim de aliniere. Regim de înălţime. Stabilirea, pe funcţiuni, a
POT şi CUT;
• Bilanţul teritorial al zonei. existent si propus;
• Propuneri vizând protecţia mediului.
113
pentru propuneri.
• Desfăşurarea planşei de reglementari – echipare edilitară în mai multe planşe, în
situaţia când densitatea reţelelor nu permite elaborarea unei singure planşe
coordonatoare, în această situaţie, planşele ajutătoare se numerotează 3.1, 3.2, etc.
• Sugerarea unor posibilităţi de mobilare urbanistică pentru părţi ale zonei care să
faciliteze înţelegerea din partea beneficiarului a propunerilor ce se avansează.
CONŢINUTUL PUZ - PRELIMINAR
PUZ-ul preliminar se elaborează în condiţii de urgenţă, pentru a răspunde, într-o
primă etapă, presiunilor exercitate în domeniul investiţiilor într-o zonă a localităţii şi
pentru a se încadra în fondurile reduse avute la dispoziţie de beneficiar.
El trebuie să răspundă următoarelor probleme:
• Zonificarea funcţională a suprafeţelor de teren;
• Stabilirea amplasamentului si funcţiunilor pentru care se pot elibera autorizaţii de
construire;
• Enunţarea priorităţilor şi categoriilor de intervenţie;
Conţinutul minim al PUZ preliminar, ce ar putea constitui suportul pentru consultarea
populaţiei şi a consiliului local, va fi:
• Scurt memoriu de prezentare, prin reducerea conţinutului acestuia la problemele
analizate (piesa scrisă);
• Situaţia existentă, cu prezentarea în medalion a încadrării în localitate (piese
desenate);
• Reglementări urbanistice - zonificare, cu marcarea amplasamentelor şi
funcţiunilor pentru care se permite autorizarea de construire (piese desenate);
• Regulament preliminar, cu accent asupra condiţiilor de amplasare si conformare a
construcţiilor pe amplasamentele permise pentru autorizare (piesa scrisa).
114
Controlul documentaţiei, care stă la baza Planului urbanistic de detaliu este similar
cu cel al celorlalte planuri descrise mai sus.
Memoriul va cuprinde justificarea detalierii zonei studiate, încadrarea acesteia în
Planului urbanistic general sau Planul urbanistic zonal, iar în lipsa acestora în localitate sau
în teritoriu. Se va trata situaţia existentă a clădirilor şi amenajărilor din teritoriul studiat,
precum şi reglementările şi servituţiile stabilite. 47
În memoriu se vor face referiri la condiţiile geotehnice ale terenului, la căile de
comunicaţie, echipamentele şi reţelele necesare de apa, canalizare, electrice, termice, gaze,
telefonice, televiziune etc., la protecţia mediului natural şi construit, la probleme de
peisagistică etc.
Piesele desenate se referă la:
situaţia existentă: se prezintă pe planul topografic situaţia regimului
juridic, economic şi tehnic al terenului şi construcţiilor;
reglementări care cuprind delimitarea strictă a suprafeţelor destinate
construcţiilor şi amenajărilor exterioare aferente, destinaţia şi capacitatea
construcţiilor, funcţionarea ansamblului, poziţia faţă de domeniul public,
regimul tehnic şi juridic rezultat;
echiparea tehnico-edilitară evidenţiindu-se: asigurarea utilităţilor,
branşamentele la reţelele publice, măsurile de protecţie a mediului, de
protecţie sanitară, de prevenire şi stingere a incendiilor.
115
• Document pentru respingerea cererilor de autorizare de construire care nu
corespund prevederilor planului urbanistic de detaliu
Fundamentează solicitarea unor fonduri de la bugetul statului pentru realizarea unor
obiective de utilitate publica
Planul va conţine
elemente de planimetrie şi de nivelment;
marcarea construcţiilor de pe parcela, cu funcţiunea şi regimul de înălţime; cote de
nivel care să susţină sistematizarea verticala;
denumirea si direcţionarea străzilor Iimitrofe;
vecinătăţile cu marcarea construcţiiIor, funcţiunilor şi regimul de înălţime;
servituţi ale unor magistrale de energie şi hidro-edilitare, reţele edilitare.
In situaţia în care iniţiatorul nu poate pune la dispoziţia elaboratorului suportul
cadastral sau topografic, acesta se va asigura, contra cost, prin grija elaboratorului PUD, în
afara valorii licitate, cu precizarea corespunzătoare în contract.
Studiul geotehnic
Studiul geotehnic va trebui sa certifice situarea terenului în zone ferite de riscuri
naturale (inundaţii, alunecări de teren, etc.) şi să conţină datele privind stratificarea şi
natura terenului de fundare (adâncimea de fundare, presiunea pe talpa fundaţiei, nivelul
apei freatice, soluţii recomandate de fundare, etc.)
Alte studii
De la caz la caz, în funcţie de amploarea şi complexitatea problematicii,
propunerile din PUD se pot fundamenta şi pe alte studii privind :
organizarea circulaţiei Iimitrofe amplasamentului, în relaţie cu zona din care
face parte;
determinarea unor zone de protecţie a construcţiilor şi amenajărilor de
patrimoniu;
determinarea unor zone de protecţie faţă de surse de apa, staţii de epurare,
izvoare balneare, pilieri de siguranţa, linii magistrale electrice, oleoducte,
platforme pentru depozitarea deşeurilor menajere, etc.;
scheme de organizare tehnologica pentru produse, în cazul unui PUD
destinat activităţilor productive;
analiza de evaluare a impactului asupra mediului, pentru subiecte ce pot
116
genera probleme de protecţie asupra mediului.
Studiile de fundamentare se pun la dispoziţie de către iniţiator sau se asigura
contra cost prin grija elaboratorului (în ipoteza când acestea nu sunt întocmite).
DOCUMENTATIA DE BAZA
A. PIESE SCRISE
Memoriul justificativ
1. Introducere
1.1. Date de recunoaştere a documentaţiei
denumirea proiectului;
iniţiator (beneficiar);
elaborator(proiectant), subproiectant, colaboratori;
data elaborării
1.2. Obiectul lucrării
Se vor prezenta prevederile temei program, condiţiile de amplasare şi realizare a
unuia sau mai multor obiective.
Adaptarea conţinutul PUD la particularităţile obiectivului (obiectivelor) pentru
care se elaborează documentaţia, prin completare sau eliminare, cu respectarea structurii
din prezenta reglementare tehnica.
2. Încadrarea în zona
2.1. Concluzii din documentaţii deja elaborate:
situarea obiectivului în cadrul localităţii, cu prezentarea
caracteristicilor zonei / subzonei în care acesta este inclus
concluziile studiilor de fundamentare care au avut ca
obiect zona / subzona / ansamblul care include obiectivul studiat
prescripţiile şi reglementările din documentaţiile de
urbanism elaborate/ aprobate anterior.
2.2. Concluzii din documentaţiile elaborate concomitent cu PUD
Se vor prezenta şi comenta concluziile studiilor elaborate concomitent cu PUD.,
precum şi condiţionările impuse de acestea.
3. Situaţia existentă
Se va prezenta zona studiata (amplasamentul, ansamblul), precizându-se:
accesibilitatea la căile de comunicaţie;
suprafaţa ocupata, limite şi vecinătăţi;
suprafeţe de teren construite şi suprafeţe de teren libere;
caracterul zonei, aspectul arhitectural urbanistic; destinaţia clădirilor;
tipul de proprietate asupra terenurilor, cu precizarea suprafeţelor ocupate;
concluziile studiului geotehnic privind condiţiile de fundare;
117
accidente de teren (beciuri, hrube şi umpluturi) cu precizarea poziţiei
acestora;
adâncimea apei subterane;
parametrii seismici caracteristici zonei (zona, grad Ks, Tc);
analiza fondului construit existent (înălţime, structură, stare, etc.)
echiparea existenta.
4. Reglementari
Se vor prezenta propunerile de ocupare şi utilizare a terenurilor precum şi
condiţiile de realizare a construcţiilor, privind:
obiectivele noi solicitate prin tema-program;
capacitatea, suprafaţa desfăşurată;
principii de opoziţie pentru realizarea obiectivelor noi (distanţe faţă de
constructive existente, accese pietonale şi auto, accese pentru utilajele de
stingere a incendiilor, etc.);
integrarea şi amenajarea noilor construcţii şi armonizarea cu cele existente
menţinute;
principii de intervenţie asupra construcţiilor existente;
modalităţi de organizare şi rezolvare a circulaţiei carosabile şi pietonale;
principii şi modalităţi de integrare şi valorificare a cadrului natural şi de
adaptare a soluţiilor de organizare la relieful zonei;
condiţii de instruire a regimului de zona protejată şi condiţionări impuse de
acesta;
soluţii pentru reabilitarea ecologica şi diminuarea poluării (după caz);
soluţii pentru reabilitarea şi dezvoltarea şi dezvoltarea spatiilor verzi;
prevederea unor obiective publice în vecinătatea amplasamentului (după
caz);
profiluri transversale caracteristice lucrări necesare de sistematizare verticală;
regimul de construire (alinierea şi înălţimea construcţiilor, procentul de
ocupare a terenurilor);
coeficientul de utilizare a terenurilor;
asigurarea utilităţilor (surse, reţele, racorduri);
bilanţ teritorial, în limita amplasamentului studiat (existent şi propus);
5. Concluzii
118
Anexe
Acestea pot fi:
Tema-program;
Materiale grafice, în format redus, pentru susţinerea unor
propuneri;
B. PIESE DESENATE
Încadrarea în zona:
Se elaborează la o scara redusă, 1 : 5.000 sau 1 :10.000;
şi se prezintă în medalion pe planşa Nr. 1
Situaţia existentă. Va fi reprezentat amplasamentul studiat
în relaţie cu localitatea sau zona, cu căile majore de comunicaţie (cu
extrase din P.U.G. sau P.U.Z.) si cu centrul localităţii.
Medalionul va cuprinde obligatoriu denumirea străzilor din zona amplasamentului.
Va cuprinde :
limita zonei sau amplasamentului studiat;
clădirile existente;
limitele de proprietate;
străzile, cu denumirile lor si trotuarele aferente;
modul de utilizare a terenului, cu prezentarea funcţiunilor;
denumirile instituţiilor existente;
accese pietonale si auto;
parcaje si garaje amenajate;
înălţimea clădirilor;
structura clădirilor: durabile (zidărie de cărămida, piatra, planşee de
beton), semidurabile (zidărie - de cărămida, piatra, planşee de lemn),
nedurabile (paianta, chirpic, lemn);
starea clădirilor: buna, mediocra, rea.
119
respective;
circulaţia pietonală;
profile caracteristice ale străzilor şi aleilor pietonale (existent-propus);
spaţii plantate existente menţinute şi propuse;
secţiuni caracteristice prin teren (teren în pantă);
bilanţ teritorial (existent-propus).
6. 3 Regulamentele de urbanism
49
HG nr.525-1996 privind aprobarea Regulamentului general de urbanism
120
subsolului, resursele de apă, zonele cu valoare peisagistică şi naturale protejate,
zonele construite protejate;
50
Regulamentul general de urbanism a fost aprobat prin H.G. nr. 525/1996,
publicată în M.Of. p.1, nr. 149/1996. Potrivit art. 2, alin. 1 din H.G. nr.
525/1996, consiliile locale aveau obligaţia să elaboreze şi să aprobe, conform
legii, în termen de 18 luni, planurile urbanistice generale şi regulamentele locale
de urbanism ale localităţilor.
121
Planul urbanistic general şi Planul urbanistic zonal împreună cu regulamentele
aferente devin, odată cu aprobarea lor, acte de autoritate ale administraţiei publice locale.
Regulamentul local aferent Planului urbanistic general explică şi detaliază acest
plan sub forma unor prescripţii şi recomandări, în vederea aplicării acestuia.
Aceste reglementări şi prescripţii se referă la:
destinaţia terenurilor în funcţie de zonele, subzonele sau
unităţile de referinţă prevăzute în Planul urbanistic general, cu stabilirea
folosinţelor, admise, cu condiţionări sau interdicţii;
amplasarea construcţiilor faţă de principalele artere de
circulaţie;
asigurarea terenurilor pentru rezolvarea principalelor
intersecţii, în condiţiile fluenţei şi siguranţei traficului;
accesul la construcţii şi la terenurile destinate pentru
construcţia locurilor de parcare şi garaje aferente acestor construcţii, precum
şi condiţiile minimale de echipare edilitară;
materiale de construcţie şi finisaj exterior, inclusiv pentru
acoperişuri;
spaţiile publice, mobilierul urban, standuri comerciale,
reclame, împrejmuiri;
condiţii de protecţie a reţelelor tehnico-edilitare şi servituţiile
împreună de către acestea vecinătăţilor;
exploatarea şi întreţinerea spaţiului public;
protecţia mediului, luând în considerare atât construcţiile
existente, cât şi cele supuse autorizării;
modul de utilizare a terenului prin evidenţierea coeficientului
de utilizare a terenului şi a procentului de ocupare a terenului;
alte situaţii specifice localităţii.
Regulamentul local aferent planului urbanistic zonal explică şi detaliază acest plan
sub forma unor prescripţii şi recomandări, în vederea urmăririi aplicării acestuia. El
cuprinde reguli specifice de urbanism instituite în zona studiată care pot completa sau
detalia regulamentul aferent Planului urbanistic general cu privire la:
regimul de aliniere a! construcţiilor;
regimul de înălţime al construcţiilor;
stabilirea acceselor la construcţii;
modul de organizare arhitectural-urbanistică a unor artere
importante;
condiţii de amplasare, dimensionare, renovare sau restaurare
a construcţiilor în cadrul zonelor protejate;
indicii caracteristici privind utilizarea terenurilor (coeficientul
de utilizare a terenului şi procentul de ocupare a terenului);
stabilirea utilizării unor categorii de materiale de construcţii
şi finisaje;
modul de organizare a spaţiilor publice, mobilier urban,
reclame, împrejmuiri etc;
exploatarea utilităţilor tehnico-edilitare, servicii urbane
necesare;
122
tipuri de plantaţii, specii sau alte caracteristici ale
materialului săditor;
alte situaţii specifice teritoriului studiat.
Datorită existenţei, sau pentru realizarea unor lucrări de interes general, autorităţile
administraţiei publice locale pot institui servituţi asupra bunurilor imobile, concretizate în
restricţii privind modul de amenajarea teritoriului şi realizarea construcţiilor.
Aceste lucrări (servituţi de utilitate publică) pot fi:
Art. 2. - (1) Reţeaua naţională de localităţi este compusă din localităţi urbane şi din localităţi rurale,
ierarhizate pe ranguri, potrivit anexelor nr. II-IV.
Art. 3. - (1) Trecerea localităţilor de la un rang la altul se face prin lege, la propunerea consiliilor locale,
cu consultarea populaţiei prin referendum şi a instituţiilor implicate, în condiţiile legii, cu respectarea
principalilor indicatori cantitativi şi calitativi minimali prevăzuţi în anexa nr. II, pentru localităţile urbane,
şi în anexa nr. IV, pentru localităţile rurale.
(2) Principalii indicatori, elementele şi nivelurile de dotare prevăzute de lege pentru ierarhizarea
localităţilor urbane şi rurale vor sta la baza criteriilor de stabilire a impozitelor şi taxelor.
Art. 5. - Organizarea de noi comune se face prin lege, la propunerea consiliului local, în urma consultării
prin referendum local a populaţiei din unitatea administrativ-teritorială de la care se preiau localităţile
rurale şi a populaţiei din unităţile administrativ-teritoriale care preiau localităţile rurale în cauză, pe baza
documentaţiei prin care se atestă îndeplinirea condiţiilor minime cuprinse în anexa nr. IV.
Art. 7. - (1) În vederea dezvoltării echilibrate a teritoriului din zona Capitalei României şi a municipiilor
de rangul I unităţile administrativ-teritoriale de bază din aceste zone se pot asocia într-un parteneriat
voluntar în scopul înfiinţării de zone metropolitane aferente spaţiului urban. Asocierea contribuie la
întărirea complementarităţilor între aceste unităţi şi factorii de decizie interesaţi în dezvoltarea teritoriului.
(2) Zonele metropolitane prevăzute la alin. (1) funcţionează ca entităţi independente fără personalitate
juridică.
(3) Zonele metropolitane pot funcţiona pe un perimetru independent de limitele unităţilor administrativ-
teritoriale, stabilit de comun acord de autorităţile administraţiei publice locale.
125
Art. 8. - Asociaţia zonei metropolitane, cu acordul consiliilor locale şi cu consultarea populaţiei în
condiţiile legii, în a cărei rază teritorială s-a constituit, adoptă programul de dezvoltare a zonei.
Art. 9. - În vederea optimizării evoluţiei marilor aglomerări urbane, prin lege se pot înfiinţa în cadrul
acestora zone de dezvoltare. Legea va prevedea perimetrul, durata de funcţionare, cadrul instituţional de
administrare, precum şi facilităţile acordate.
Art. 10. - În vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii extinderii necontrolate a
localităţilor urbane şi a asigurării de spaţii de agrement şi recreare, în planurile urbanistice elaborate şi
aprobate potrivit legii se va prevedea înfiinţarea de centuri sau zone verzi în jurul Capitalei României şi al
municipiilor de rangul I.
Art. 11. - Planurile de dezvoltare naţională, regionale, inclusiv cele transfrontaliere şi de dezvoltare
pentru integrarea în spaţiul european, precum şi cele sectoriale se vor elabora pe baza prevederilor
secţiunilor Planului de amenajare a teritoriului naţional - Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate,
Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, precum şi ale altor secţiuni ale Planului de amenajare a
teritoriului naţional aprobate prin lege.
Art. 12. - Nerespectarea prevederilor prezentei legi conduce la anularea actelor, inclusiv a măsurilor şi
prevederilor de dezvoltare enumerate la art. 11.
Art. 13. - Autorităţile administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale vor coopera
pentru asigurarea aplicării prevederilor prezentei legi.
ANEXA Nr. I
DEFINIREA
principalilor termeni utilizaţi
126
5. Oraş - unitate administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură
localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este
localitate urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-
economic şi geografic oraşul are două componente:
a. componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren
ocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-
culturale, industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de
recreare, de comerţ etc.) şi extravilanul care reprezintă restul
teritoriului administrativ al oraşului;
b. componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de
populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce
se desfăşoară pe teritoriul localităţii.
127
facilităţi de natură fiscală, în scopul favorizării dezvoltării economice prin
atragerea de investiţii de capital străin sau autohton.
14. Zonă de influenţă - teritoriul şi localităţile care înconjoară un centru urban şi
care sunt influenţate direct de evoluţia oraşului şi de relaţiile de
intercondiţionare şi de cooperare care se dezvoltă pe linia activităţilor
economice, a aprovizionării cu produse agroalimentare, a accesului la dotările
sociale şi comerciale, a echipării cu elemente de infrastructură şi cu amenajări
pentru odihnă, recreere şi turism. Dimensiunile zonei de influenţă sunt în relaţie
directă cu mărimea şi cu funcţiunile centrului urban polarizator.
15. Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de
cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi de
protecţie a mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia
administrativă.
128
ANEXA Nr. II
LOCALITĂŢI URBANE
Nr.
Indicatori minimali Municipiu Oraş
crt.
1.1. Număr de locuitori 25.000 5.000
1.2. Populaţia ocupată în activităţi neagricole 85 75
(% din totalul populaţiei ocupate)
1.3. Dotarea locuinţelor cu instalaţii de alimentare 80 70
cu apă
(% din totalul locuinţelor)
1.4. Dotarea locuinţelor cu baie şi WC în locuinţă 75 55
(% din totalul locuinţelor)
1.5. Număr de paturi în spitale la 1.000 de locuitori 10 7
1.6. Număr de medici care revin la 1.000 de 2,3 1,8
locuitori
1.7. Unităţi de învăţământ postliceal liceal sau altă formă
de învăţământ
secundar
1.8. Dotări culturale şi sportive săli de spectacol, săli de spectacol,
eventual biblioteci publice,
teatre, instituţii muzicale, spaţii
biblioteci publice, pentru activităţi
stadion, săli sportive
de sport
1.9. Locuri în hoteluri 100 50
1.10. Străzi modernizate 60 50
(% din lungimea totală a străzilor)
1.11. Străzi cu reţele de distribuţie a apei 70 60
(% din lungimea totală a străzilor)
1.12. Străzi cu conducte de canalizare 60 50
(% din lungimea totală a străzilor)
1.13. Epurarea apelor uzate staţie de epurare cu staţie de epurare cu
treaptă treaptă mecanică
mecanică şi biologică
1.14. Străzi cu reţele de hidranţi exteriori pentru 70 60
stingerea incendiilor (% din lungimea totală
a străzilor)
1.15. Spaţii verzi (parcuri, grădini publice, scuaruri) 15 10
- m2/locuitor
1.16. Depozit controlat de deşeuri, cu acces asigurat parc public grădină publică
*) În prezent există municipii şi oraşe în care nu sunt încă atinşi indicatorii cantitativi şi calitativi
minimali.
129
2.0. Ierarhizarea localităţilor urbane existente pe ranguri
3.0. Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor urbane de rangul 0 şi ale localităţilor urbane de
rangul I
3.2. Populaţie:
Accesibilitate:
Funcţiuni economice:
bază economică la înalt nivel tehnologic şi flexibilă (sector secundar, servicii productive, social-culturale şi
de natură informatică).
130
sedii ale filialelor organismelor internaţionale, mari instituţii naţionale cu caracter
ştiinţific de deschidere internaţională/europeană (academie, centre şi institute
naţionale de cercetare etc.);
sedii pentru congrese şi conferinţe, sedii pentru expoziţii şi târguri, hoteluri - de lux şi
de mare capacitate, şcoli internaţionale, birouri pentru profesiuni recunoscute pe plan
internaţional, de arbitraj internaţional etc.
instituţii străine şi internaţionale cu sediul permanent:
firme şi bănci străine, diverse alte instituţii social-economice, culturale şi ştiinţifice,
organizaţii internaţionale neguvernamentale, instituţii ştiinţifice străine (şcoli,
universităţi), consulate şi alte reprezentanţe diplomatice, comerciale, turistice etc.
diferite organizaţii cu sucursale, filiale şi agenţii în străinătate:
sedii financiar-bancare, de asigurări, sedii ale unor organizaţii culturale şi ştiinţifice;
alte dotări/echipamente:
educaţie, cercetare ştiinţifică: universităţi, institute de învăţământ superior
diversificate, institute naţionale de cercetrae sau filiale ale acestora;
sănătate: clinici universitare şi spitale;
cultură: muzee, teatre dramatice, de comedie, de revistă, de păpuşi, operă, operetă,
filarmonică, săli de concerte, săli polivalente, mari biblioteci, edituri, tipografii;
comerţ, servicii comerciale prestate populaţiei şi agenţilor economici: centre de comerţ
şi de afaceri, burse de valori şi de mărfuri, servicii comerciale diversificate şi de înaltă
calitate;
mass-media: sistem cu rază de difuzare şi acoperire internaţională/europeană sau
regională, agenţii de presă, posturi naţionale şi regionale de radio şi televiziune;
sport, agrement: complexuri sportive, stadioane, săli de competiţii sportive de nivel
internaţional/european, naţional sau regional, piscine, patinoare artificiale, bază
turistică şi de agrement diversificată, parcuri, grădini botanice, zoologice, cazinouri,
cluburi pentru sport şi agrement etc.;
protecţia mediului: agenţii de protecţie a mediului şi servicii ecologice dotate cu
echipamente specifice pentru menţinerea unui mediu de calitate (organizarea auditului
de mediu, igiena urbană etc.);
alimentare cu apă şi canalizare: reţele de alimentare cu apă, sistem colector de
canalizare, staţie de epurare;
culte: centre ecumenice, mitropolii, episcopii, arhidioceze, dioceze, centre ale cultelor
autorizate;
transport/comunicaţii: aeroporturi internaţionale, gări feroviare racordate la reţeaua
europeană, servicii de poştă cu acoperire internaţională;
ordine publică, apărarea ţării şi siguranţă naţională: instituţii specifice şi racordate la
organizaţii internaţionale.
4.1.1. Populaţie
131
4.1.3. Accesul la căile de comunicaţie: acces direct la cel puţin două sisteme majore de căi de
comunicaţie (traseu de cale ferată principală, drumuri naţionale ce tranzitează sau pornesc din acel loc,
eventual aeroport, porturi şi/sau gări fluviale)
4.1.4. Funcţiuni economice: capacităţi de producţie diversificate din sectorul secundar şi al serviciilor
productive, social-culturale şi informative cu rază de servire prioritar judeţeană
132
4.2.1. Populaţie
4.2.3. Accesul la căile de comunicaţie: acces direct la calea ferată, drum naţional, drum judeţean şi
accese facile ale localităţilor din zona de influenţă
4.2.4. Funcţiuni economice: capacităţi de producţie diversificate din sectorul secundar şi terţiar, eventual
şi din agricultură
5.1. Populaţie:
133
de regulă de la circa 5.000 la circa 30.000 de locuitori;
din zona de influenţă: între circa 5.000 şi 40.000 de locuitori
5.3. Accesul la căile de comunicaţie: acces direct la drum naţional sau judeţean, la centrul de rang
superior şi legături facile cu localităţile din zona de influenţă
5.4. Funcţiuni economice: capacităţi de producţie din domeniul secundar (industrie prelucrătoare şi
construcţii), terţiar (servicii sociale şi comerciale) şi primar (industrie extractivă, agricultură, piscicultură,
silvicultură)
6.0. Zone lipsite de oraşe pe o rază de circa 25-30 km, care necesită acţiuni prioritare pentru
dezvoltarea de localităţi cu rol de servire intercomunală
Suprafaţa
Numărul de locuitori Numărul de Numărul de
Zona Judeţul
orientativă
la 1 ianuarie 1999 comune sate
(ha)
Zona 1 Constanţa 147.156 25.769 8 31
Tulcea 181.397 39.719 14 52
Total zona 1 328.553 65.488 22 83
Zona 2 Constanţa 157.150 36.160 11 51
Total zona 2 157.150 36.160 11 51
Zona 3 Brăila 36.115 13.774 4 15
134
Călăraşi 30.834 11.896 2 6
Ialomiţa 80.898 30.857 10 26
Total zona 3 147.847 56.527 16 47
Zona 4 Argeş 84.586 42.396 13 52
Olt 57.019 32.323 10 27
Teleorman 82.339 44.999 14 50
Total zona 4 223.944 119.718 37 129
Zona 5 Dolj 177.423 101.701 21 52
Total zona 5 177.423 101.701 21 52
Zona 6 Dolj 33.764 12.432 4 41
Gorj 65.823 36.148 11 74
Vâlcea 184.012 118.507 35 279
Total zona 6 283.599 167.087 50 394
Zona 7 Dolj 102.778 38.230 17 72
Mehedinţi 79.882 38.714 11 31
Total zona 7 182.660 76.944 28 103
Zona 8 Arad 152.554 30.200 12 83
Timiş 53.713 7.016 6 28
Total zona 8 206.267 37.216 18 111
Zona 9 Arad 29.019 8.329 3 19
Bihor 75.393 37.007 10 60
Total zona 9 104.412 42.336 13 79
Zona 10 Sălaj 111.983 31.469 13 70
Total zona 10 111.983 31.469 13 70
Zona 11 Maramureş 41.417 24.173 5 33
Sălaj 48.481 14.035 7 52
Total zona 11 89.898 38.208 12 85
Zona 12 Bistriţa-Năsăud 82.187 31.459 11 67
Cluj 44.716 19.054 8 42
Mureş 68.322 40.952 14 104
Total zona 12 195.225 91.207 33 213
Zona 13 Botoşani 118.290 73.208 17 89
Iaşi 59.072 29.437 7 39
Total zona 13 177.362 102.645 24 128
Zona 14 Iaşi 49.789 31.724 9 31
Vaslui 46.054 24.723 8 41
Total zona 14 95.843 56.447 17 72
Zona 15 Bacău 134.037 66.819 20 176
Iaşi 43.213 35.951 8 50
Neamţ 22.398 12.710 4 28
Vaslui 222.906 99.720 28 198
Total zona 15 422.554 215.200 60 452
Zona 16 Buzău 159.832 96.782 29 241
Vrancea 228.597 75.311 22 149
Total zona 16 388.429 172.093 51 390
Zona 17 Brăila 59.288 15.372 7 27
Buzău 13.203 4.506 2 5
135
Galaţi 94.792 72.921 13 26
Vrancea 33.965 13.966 4 17
Total zona 17 201.248 106.765 26 75
6.1. Zone lipsite de oraşe pe o rază de circa 25-30 km, care necesită acţiuni prioritare pentru
dezvoltarea de localităţi cu rol de servire intercomunală
Zona 1: 22 de comune
Constanţa (Cogealac, Crucea Mihai Viteazu Nicolae Bălcescu Pantelimon Siliştea Târguşor,
Vulturu)
Tulcea (Baia Beidaud Casimcea Cerna Ciucurova Dăeni Dorobanţu Hamcearca Horia Izvoarele
Ostrov Peceneaga Stejaru Topolog
Zona 2 : 11 comune
Constanţa (Adamclisi Aliman Băneasa Cobadin Deleni Dobromir Dumbrăveni Independenţa Ion
Corvin Lipniţa Oltina
Zona 3 16 comune
Brăila (Ciocile Cireşu Roşiori Ulmu)
Călăraşi (Dragalina Dragoş Vodă)
Ialomiţa ( Axintele Balaciu Căzăneşti Ciochina Cocora Grindu Munteni-Buzău Reviga Sălcioara
Sfântu Gheorghe
Zona 4 37 de comune
Argeş (Bârla Căldăraru Hârşeşti Izvoru Miroşi Mozăceni Negraşi Popeşti Recea Slobozia Ştefan
cel Mare Teiu Ungheni)
Olt (Crâmpoia Icoana Mihăeşti Movileni Nicolae Titulescu Radomireşti Seaca Şerbăneşti Tufeni
Văleni)
Teleorman (Balaci Ciolăneşti Dobroteşti Gratia Necşeşti Poeni Sârbeni Scurtu Mare Siliştea
Siliştea-Gumeşti Tătărăştii de Jos Tătărăştii de Sus Trivalea-Moşteni Zâmbreasca)
Zona 5 21 de comune
Dolj (Amărăştii de Jos Amărăştii de Sus Apele Vii Bârca Bechet Bistreţ Castranova Călăraşi
Celaru Daneţi Dăbuleni Dioşti Dobreşti Gângiova Gighera Goicea Măceşu de Sus Măceşu de Jos
Mârşani Ostroveni Sadova)
Zona 6: 50 de comune
Dolj ( Bulzeşti Fărcaş Melineşti Murgaşi)
Gorj ( Berleşti Bustuchin Căpreni Cruşeţ Dănciuleşti Hurezani Logreşti Stejari Stoina Turburea
Ţânţăreni)
Vâlcea ( Alunu Amărăşti Băbeni Bălceşti Berbeşti Copăceni Dănicei Drăgoeşti Făureşti Fârtăţeşti
Galicea Ghioroiu Glăvile Grădiştea Guşoeni Ioneşti Lădeşti Lăpuşata Livezi Mateeşti Măciuca
Olanu Orleşti Pesceana Popeşti Roeşti Roşiile Scundu Sineşti Stăneşti Stoileşti Şirineasa Tetoiu
Valea Mare Zătreni
Zona 7: 28 de comune
Dolj (Botoşeşti-Paia Brabova Carpen Cernăteşti Gogoşu Greceşti Orodel Pleniţa Predeşti Sălcuţa
Seaca de Pădure Secu Sopot Terpeziţa Vârtop Vela Verbiţa)
Mehedinţi ( Bălăciţa Bâcleş Cujmir Dârvari Gârla Mare Gruia Obârşia de Câmp Oprişor Pristol
Salcia Vânători)
Zona 8: 18 comune
Arad (Bata Birchiş Bârzava Brazii Gurahonţ Hălmagiu Hălmăgel Petriş Pleşcuţa Săvârşin Vărădia
de Mureş Vârfurile)
Timiş ( Bara Bogda Brestovăţ Ghizela Maşloc Secaş)
Zona 9: 13 comune
Arad (Apateu Craiva Hăşmaş)
Bihor ( Căpâlna Ceica Cociuba Mare Drăgeşti Holod Lăzăreni Olcea Sâmbăta Şoimi Tinca)
Zona 10: 13 comune
Sălaj ( Almaşu Buciumi Cizer Cuzăplac Dragu Fildu de Jos Halmăşd Hida Plopiş Sâg Sânmihaiu
Almaşului Valcău de Jos Zimbor)
Zona 11: 12 comune
136
Maramureş ( Boiu Mare Mireşu Mare Şomcuta Mare Ulmeni Valea Chioarului
Sălaj ( Gâlgău Ileanda Letca Lozna Poiana Blenchii Rus Zalha)
Zona 12: 33 de comune
Bistriţa-Năsăud (Budeşti Chiochiş Galaţii Bistriţei Lechinţa Matei Miceştii de Câmpie Milaş
Silivaşu de Câmpie Sânmihaiu de Câmpie Teaca Urmeniş)
Cluj ( Buza Cămăraşu Cătina Frata Geaca Mociu Pălatca Suatu)
Mureş ( Band Cozma Crăieşti Fărăgău Grebenişu de Câmpie Miheşu de Câmpie Pogăceaua Râciu
Sărmaşu Sânpetru de Câmpie Şăulia Şincai Valea Largă Zau de Câmpie
Zona 13: 24 de comune
Botoşani ( Albeşti Călăraşi Dobârceni Durneşti Flămânzi Frumuşica Hlipiceni Lunca Mihălăşeni
Prăjeni Răuseni Ripiceni Româneşti Santa Mare Ştefăneşti Todireni Truşeşti)
Iaşi ( Andrieşeni Bivolari Gropniţa Probota Şipote Trifeşti Vlădeni
Zona 14: 17 comune
Iaşi (Ciorteşti Costuleni Cozmeşti Dolheşti Gorban Grozeşti Moşna Prisăcani Răducăneni)
Vaslui ( Arsura Boţeşti Buneşti-Avereşti Codăeşti Dăneşti Drânceni Micleşti Tăcuta)
Zona 15: 60 de comune
Iaşi ( Dagâţa Ipatele Mironeasa Scânteia Şcheia Tansa Ţibana Ţibăneşti)
Neamţ ( Bozieni Oniceni Poienari Valea Ursului)
Bacău ( Coloneşti Corbasca Dealu Morii Filipeni Găiceana Glăvăneşti Horgeşti Huruieşti Izvoru
Berheciului Lipova Motoşeni Onceşti Parincea Pânceşti Plopana Podu Turcului Răchitoasa
Stănişeşti Tătărăşti Vultureni )
Vaslui ( Albeşti Alexandru Vlahuţă Banca Berezeni Blăgeşti Bogdăneşti Bogdăniţa Costeşti
Dimitrie Cantemir Dragomireşti Fălciu Găgeşti Ghergheşti Hoceni Iana Ivăneşti Lunca Banului
Măluşteni Murgeni Poieneşti Puieşti Pungeşti Roşieşti Şuletea Vetrişoaia Viişoara Voineşti
Vutcani)
Zona 16: 51 de comune
Buzău ( Beceni Berca Bisoca Bozioru Brăeşti Buda Calvini Căneşti Cătina Cernăteşti Chiliile
Cislău Cozieni Lopătari Măgura Mărgăriteşti Mânzăleşti Murgeşti Odăile Pardoşi Pănătău
Pătârlagele Pârscov Săruleşti Scorţoasa Tisău Valea Salciei Vintilă Vodă Vipereşti)
Vrancea (Andreiaşu de Jos Bârseşti Chiojdeni Câmpuri Dumitreşti Gura Caliţei Jitia Mera Năruja
Nereju Nistoreşti Paltin Poiana Cristei Răcoasa Reghiu Soveja Tulnici Valea Sării Vidra Vintileasca
Vizantea Livezi Vrâncioaia )
Zona 17: 26 de comune
Brăila (Gemenele Măxineni Racoviţa Râmnicelu Romanu Salcia Tudor Scorţaru Nou)
Buzău (Balta Albă Vâlcelele)
Galaţi ( Costache Negri Cuca Cudalbi Folteşti Frumuşiţa Fundeni Griviţa Iveşti Lieşti Măstăcani
Pechea Rediu Scânteieşti)
Vrancea ( Băleşti Ciorăşti Măicăneşti Năneşti)
137
ANEXA Nr. IV
LOCALITĂŢI RURALE
Rangul IV este atribuit satelor reşedinţă de comună. Dotările minime obligatorii necesare în vederea
servirii tuturor satelor din cadrul comunei respective sunt:
sediu de primărie;
grădiniţă, şcoală primară şi gimnazială;
dispensar medical, farmacie sau punct farmaceutic;
poştă, servicii telefonice;
sediu de poliţie şi de jandarmerie;
cămin cultural cu bibliotecă;
magazin general, spaţii pentru servicii;
138
teren de sport amenajat;
parohie;
cimitir;
staţie/haltă C.F. sau staţie de transport auto;
dispensar veterinar;
sediu al serviciului de pompieri;
puncte locale pentru depozitarea controlată a deşeurilor;
alimentare cu apă prin cişmele stradale.
Rangul V este atribuit satelor componente ale comunelor şi satelor aparţinând municipiilor sau oraşelor.
Existenţa unor dotări publice sau comerciale şi dimensiunea acestora sunt determinate de numărul de
locuitori şi de specificul aşezării. Dotările minime obligatorii în satele având peste 200 de locuitori sunt:
şcoală primară;
punct sanitar;
magazin pentru comerţ alimentar şi nealimentar.
Aceste dotări sunt necesare şi în cazul satelor având o populaţie de până la 200 de locuitori, când satele
respective sunt izolate, situate la distanţe de peste 3-5 km faţă de satul cel mai apropiat care dispune de
astfel de dotări.
*) După declararea noii comune este necesară completarea dotărilor minime obligatorii în satul reşedinţă
de comună, conform pct. 2.0.
Condiţiile menţionate la pct. 4.0 trebuie să fie îndeplinite şi de comuna care rămâne după desprinderea
unei comune noi.
5.0. Comune în care s-au produs scăderi accentuate de populaţie în perioada 1966-1998, care
necesită acţiuni de sprijin şi revitalizare
139
1. Alba 25 38,5 36,0 29,6 10 15,3 13,4 7,1
2. Arad 19 28,4 34,0 20,7 5 7,5 8,0 2,6
3. Argeş 21 22,6 23,6 18,6 2 2,1 13,2 1,4
4. Bacău 14 17,7 13,6 10,2 1 1,3 0,9 0,4
5. Bihor 27 31,4 27,4 24,1 1 1,2 1,7 0,7
Bistriţa-
6. 5 9,4 8,4 6,8 4 7,5 4,4 3,2
Năsăud
7. Botoşani 33 48,5 47,6 39,7 - - - -
8. Braşov 13 30,2 37,3 20,2 2 4,7 3,4 1,6
9. Brăila 17 43,6 43,3 35,1 2 5,1 3,4 2,1
10. Buzău 31 38,3 34,0 28,1 4 4,9 2,0 1,2
Caraş-
11. 24 34,8 34,5 27,7 7 10,1 5,8 4,7
Severin
12. Călăraşi 16 33,3 34,6 28,1 4 8,3 6,9 3,9
13. Cluj 30 40,5 42,9 34,5 18 24,3 24,2 12,9
14. Constanţa 11 20,4 22,2 14,0 3 5,5 3,8 1,7
15. Covasna 2 6,1 2,5 2,5 - - - -
16. Dâmboviţa 1 1,3 1,6 0,5 - - - -
17. Dolj 36 38,3 36,2 28,5 5 5,3 5,2 2,6
18. Galaţi 17 30,3 28,8 16,2 1 1,8 1,1 0,7
19. Giurgiu 14 30,4 31,9 24,0 5 10,9 13,2 6,3
20. Gorj 2 3,2 1,9 1,6 - - - -
21. Harghita 7 14,3 16,0 8,9 1 2,0 1,3 0,6
22. Hunedoara 19 33,9 31,7 29,4 10 17,8 13,9 7,8
23. Ialomiţa 21 42,8 37,8 32,2 3 6,1 7,9 2,9
24. Iaşi 12 14,1 11,6 7,8 1 1,2 0,5 0,3
25. Ilfov 3 7,9 9,6 3,0 - - - -
26. Maramureş 5 8,1 5,2 2,8 - - - -
27. Mehedinţi 24 40,7 38,9 33,0 7 11,8 12,5 7,8
28. Mureş 27 30,0 22,2 19,4 8 8,9 6,1 3,9
29. Neamţ 10 14,3 9,8 8,3 - - - -
30. Olt 16 17,0 19,7 13,2 2 2,1 1,6 0,8
31. Prahova 5 5,8 3,5 2,1 1 1,2 0,6 0,2
32. Satu Mare 23 41,0 47,6 30,0 - - - -
33. Sălaj 27 49,0 54,8 45,1 6 10,9 11,7 5,4
34. Sibiu 15 28,3 31,9 27,2 8 15,1 13,8 7,2
35. Suceava 1 1,1 0,5 0,5 - - - -
36. Teleorman 37 42,0 46,2 40,2 5 5,7 4,9 2,7
140
37. Timiş 27 36,0 40,5 29,6 4 5,3 3,9 0,7
38. Tulcea 15 34,9 49,6 26,3 3 7,0 6,7 2,6
39. Vaslui 31 43,7 41,6 33,0 1 1,4 0,9 0,6
40. Vâlcea 13 16,9 16,7 10,2 - - - -
41. Vrancea 8 13,6 12,0 9,3 - - - -
TOTAL: 704 26,2 27,2 18,3 134 5,0 5,0 1,9
NOTĂ: Reprezentarea grafică a localităţilor rurale cuprinse în prezenta anexă este redată în anexa nr. V.
5.1. Distribuţia comunelor în care s-au produs scăderi accentuate de populaţie în perioada
1966-1998, care necesită acţiuni de sprijin şi revitalizare
Judeţul Alba
25 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
10 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
Judeţul Arad
19 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
5 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
Judeţul Argeş
21 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
2 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
Judeţul Bacău
14 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
1 comună cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
Judeţul Bihor
1 comună cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
27 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
Judeţul Bistriţa-Năsăud
5 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
4 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
Judeţul Botoşani
33 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
- comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
Judeţul Braşov
13 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
Judeţul Brăila
Judeţul Buzău
Judeţul Caraş-Severin
141
24 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
7 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
Judeţul Călăraşi
Judeţul Cluj
Judeţul Constanţa
Judeţul Covasna
Judeţul Dâmboviţa
1 Comună cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
Judeţul Dolj
36 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
Judeţul Harghita
7 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
142