Povestiri cu învățături

1.Plăntuța cu flori frumoase.

S-a întîmplat odată ca sămânţa unei flori, purtată de vânt să aterizeze pe o cărare cu
pământ puţin şi plină de pietre. O pală de vânt a rostogolit-o până a căzut printre bulgării de
pământ, iar când a venit ploaia, a început să crească. Floricica a reuşit să se înalţe destul de
bine pe cărare. Din păcate însă, de câte ori încerca să se întindă mai mult, cineva călca peste
ea. De câte ori se întâmpla acest lucru, fie că era strivită o frunză, fie că se rupea chiar vârful
florii, micuţa plantă încerca iar şi iar să scoată la iveală câte o frunzuliţă, sau un bobocel de
floare. Numai că de câte ori acest lucru pornea bine, se găsea cineva care să o rupă în vreun
fel, fie turtind-o cu pantoful fie cu roata bicicletei. Până la urmă biata plăntuţă s-a văzut silită
să renunţe la dorinţa de a se mai înălţa. S-a hotărît să încerce doar să supravieţuiască
rămânând mereu la fel, însă şi acest lucru era greu, pentru că primea prea puţin soare şi prea
puţină hrană.

Într-o zi, un grădinar a trecut pe acolo şi a observat pe cărare mica plantă. „Ei, ei, nu
creşti într-un loc prea bun„, a spus el. „Tu ar trebui să te afli într-o grădină unde să poţi creşte
cât mai frumos„.

Grădinarul a plecat acasă şi s-a întors cu o sapă şi o găleată. Apoi s-a apucat să sape,
asigurându-se că a reuşit să cuprindă toate firicelele rădăcinii fără să le rupă. A luat planta la
el în grădină, a găsit un loc cu pămînt gras unde a fixat-o, iar apoi a stropit-o grijuliu cu multă
apă.

„Acuma eşti într-un loc mai potrivit, Micuţă Plantă” i-a zis el. „Aici vei putea să creşti
şi să te dezvolţi exact aşa cum le este dat tuturor celor ca tine. Şi pentru că te-ai străduit atât
de mult să supravieţuieşti, în mod sigur vei creşte şi vei deveni cea mai frumoasă floare din
această grădină.”

Mica plăntuţă era foarte speriată. Se chinuise să stea în acelaşi loc atît de mult timp,
încât îi era pur şi simplu frică acum când i se oferea această nouă posibilitate de a se schimba
total. Grădinarul a băgat de seamă că micuţei plante îi era frică, aşa că i-a vorbit din nou.

„AVEM VOIE SĂ NE FIE FRICĂ, DAR NU TREBUIE CA FRICA SĂ NE OPREASCĂ

SĂ CREŞTEM ŞI SĂ NE DEZVOLTĂM” a sfătuit-o el pe mica plantă.

Pentru ca să ajungi să fii exact ceea ce poţi cu adevărat să fii, trebuie să găseşti forţa în
tine însăţi, să te îndrepţi şi să te deschizi chiar tu către soare. Abia atunci vei reuşi să te vezi în
adevărata lumină.

Bietei plăntuţe îi era încă frică, dar s-a hotărît să nu scape această ocazie, aşa că a
căutat şi a găsit în ea însăşi puterea de a se deschide spre lumină, Foarte curând s-a ivit o
frunzuliţă, iar apoi un bobocel de floare, urmate de altele şi de altele. Plăntuţa a căpătat
încredere şi a început să se simtă mai puternică şi mai curajoasă. Nu după mult timp s-a
acoperit cu o mulţime de flori minunate. Grădinarul povestea tuturor prietenilor săi despre
noua, extraordinara plantă din grădina sa. Foarte multă lume a început să viziteze grădina ca
să admire florile acestei plante atât de speciale. Planta auzea din ce în ce mai des în jurul ei
cuvintele cu care vizitatorii îi lăudau frumuseţea şi îşi dădea seama ce mult se schimbase şi ce
mult crescuse. Acum că era vindecată de tot, planta a înţeles cu adevărat că pentru a se
dezvolta până la frumuseţea ei deplină a trebuit să aibă foarte multă încredere şi curaj ca să se
înalţe singură spre soare prin propriile ei puteri.

2.Regele animalelor şi şoricelul sau - Cum şi de ce să ne facem prieteni

Leul, regele animalelor, moţăia sub umbra unui copac, pe un deal de deasupra
regatului său. Aşa cum s-a întâmplat, un şoricel a dat de una dintre labele leului când rodea
împrejur după mâncare.

Regele animalelor s-a trezit. “Ce cauţi aici deranjându-mi siesta?” a răcnit el.

Micul şoricel a chiţăit cu frică şi a spus: “îmi pare rău, Maiestate. Nu m-am uitat unde
merg. Nu am vrut să te deranjez. Te rog nu mă mânca”. “Norocul tău este” a spus leul
“Tocmai am mâncat o cină bogată şi sunt sătul – dar de ce nu te-aş zdrobi pentru că mi-ai
stricat somnul?” “Te rog” a pledat şoricelul “lasă-mă să plec. Dacă faci un lucru bun pentru
mine, poate va veni o zi când voi putea face acelaşi lucru pentru tine”.

Leul a izbucnit în râs la gândul că micul şoricel ar putea face vreodată ceva pentru
regele animalelor, dar pentru că nu-i era foame şi pentru că şoricelul îi oferise ocazia să râdă
bine a decis să-l lase să plece.

Multe săptămâni mai târziu leul îşi pândea prada când, şi el, a căzut în capcana unui
vânător. O plasă a căzut acoperindu-l complet. S-a luptat să se elibereze dar cu cât se zbătea
mai tare cu atât capcana devenea mai strânsă. A scos un răget de durere şi frică. S-a întâmplat
ca şoricelul să audă răgetul leului şi să-l salveze. Cu dinţişorii săi ascuţiţi şoricelul a ros sfoara
plasei, obţinând o gaură suficient de mare ca leul să se elibereze. “Aveai dreptate” a spus leul
mulţumind şoricelului “bunătatea poate avea consecinţe pozitive. Crezi că un leul şi un şoricel
pot fi prieteni?” Şi se spune că leul şi şoricelul au rămas prieteni până în ziua de azi.

3.Cum să domolim mânia.

Matei era un băiat destul de simpatic. Se bucura de familia şi prietenii săi şi, în
general, si aceştia se bucurau de el. Am spus "în general" pentru că uneori Matei se enerva
foarte tare. Dacă lucrurile nu ieşeau aşa cum vroia el, putea să strige şi să ţipe la ce din jur.
Trântea uşi, împingea alţi copii, sau arunca cu lucrurile care se întâmplau să fie lângă el. Tatăl
şi mama sa îi spuneau de mult timp cam aşa: "Ar fi bine să inveţi să te controlezi, tinere, altfel
vei avea mari probleme".
 Matei a observat ca unii dintre prietenii săi de la şcoală îl evitau din ce în ce mai mult.
Cu cât se enerva mai tare, cu atât vroiau să petreacă mai puţin timp cu el. Asta l-a îngrijorat pe
Matei. Îi plăceau prietenii săi. Nu vroia să îi piardă dar nu ştia ce să faca în legătură cu asta.
Fusese întotdeauna aşa. Oricât ar fi încercat problemele se adunau ca într-un vulcan care până
la urma erupea. Matei simţea ca nu are nici un control. Ce putea face? Într-o sâmbătă
dimineaţa tatăl său a venit de la magazinul de unelte şi a zis: "Matei, am un cadou pentru
tine". Din punga de cumpărături a sccos un ciocan nou - nouţ şi o pungă de cuie strălucitoare.
A luat o cuite veche de conserve şi a pus cuiele acolo. Dând lui Matei ciocanul şi cuiele, i-a
spus: "De fiecare data când te enervezi du-te afară şi bate un cui în gardul din spatele casei".
La început Matei s-a gândit că tatăl sau a luat-o razna sau ceva. Poate că fusese foarte
stresat la serviciu însă Matei s-a gândit să încerce totuşi. Încercase orice altceva, de ce să nu
încerce şi ceea ce zisese tatăl său? De fiecare când se enerva şi era acasă mergea şi bătea un
cui în gard. Dacă se enerva la şcoală tinea socoteala şi mergea şi bătea numărul corespunzător
de cuie în gard când ajungea acasă.

Curând lui Matei a început să i se pară plictisitor să bată cuie în gard. Nu-i plăcea să
ţină socoteala tuturor dăţilor când se enerva şi apoi să meargă în magazie să ia ciocanul, să
meargă la gard şi sa bată câteva cuie mai ales dacă ploua şi era frig afară. Suprinzător, Matei
şi-a dat seama că se enerva din ce în ce mai puţin. Era mai uşor să se controleze decât să ţină
socoteala şi apoi să mearga şi sa bată cuie în gard.

După ce a trecut o săptmână şi nu a trebuit să bată nici un cui s-a dus cu mândrie şi a
spus tatălui său. "Bine" a spus acesta. "Mă bucur să aud asta. Acum, în fiecare zi în care nu
trebuie să baţi nici un cui poţi să mergi şi să scoţi unul din gard".

Zilele au trecut, şi cuiele au ieşit unul câte unul, dar scoţându-le Matei a văzut că lasă
urme. Lemnul se strângea lângă unele găuri, închizându-le un pic, în vreme ce altele
rămâneau la mărimea iniţială chiar după ce scotea cuiele. Când i-a spus tatălui său acesta a
zis: "Seamănă un pic cu ceea ce se întâmplă când ne enervăm.

Mânia poate răni şi lăsa urme care se păstrează mult timp după ce mânia a trecut."
Matei s-a gândit la cele spuse de tatăl său următoarele câteva zile. Nu-i plăcea că lăsase găuri
în gard. De fiecare dată când trecea pe acolo îşi amintea de rănile lăsate de acţiunile sale. În
week-endul următor a cerut tatălui său nişte chit şi a acoperit găurile dar tot se vedeau unde
fuseseră. Matei vroia să îndrepte ceea ce făcuse si şi-a întrebat tatăl dacă putea să vopsească
gardul în week-endul următor. "Ce culoare ţi-ar plăcea sa foloseşti?" a întrebat tatăl său.
Matei avea mai multe idei. Putea să vopsească tot gardul într-o culoare, putea să
vopsească fiecare scândură într-o culoare diferită, sau să facă o pictură murală peste tot
gardul. Putea organiza o petrecere de vopsire a gardului, putea să-şi invite prietenii să
deseneze gardul cu grafitti.

Pe măsură ce se gândea, a descoperit că erau foarte multe lucruri pe care le putea face
pentru a schimba ceea ce făcuse gardului. Asta, s-a gâdit Matei, este mult mai distractiv decât
să baţi cuie în gard.
4.Povestea ţăranului care construia castele.
A fost odată ca niciodată, un tânar căruia îi plăcea să construiască. În visele lui
palatele se ridicau semeţe, piatră peste piatră, creneluri lângă creneluri, lemnul se lega de
piatră firesc, fierul şi drugile de stejar se îmbinau armonios, exact în locul potrivit. Dar nu
numai în vis construia ţăranul nostru, deşi imaginaţia lui o lua de multe ori înaintea mâinilor
sale, el construia şi în realitate, construia case sătenilor, din lut, din paie, din stuf şi toate se
pliau sub palmele sale de parcă ţăranul le îmblânzea cu mângâierea sa.

În curând ţăranul ajunse faimos în satul sau şi Contele acelui ţinut îl chema şi-i
propuse să facă un castel şi o gradină alături, căci trebuie să vă spun că el se pricepea şi la
grădini. Nimic mai mult nu-i făcea plăcere decât să-şi construiască planuri in umbra vreunui
platan racoros sau sa fie mangaiat de parfumul patrunzator al unei iasomii atunci cand se lasa
umbra serii. Castelul contelui creştea şi crestea văzând cu ochii iar grădinile din jur prindeau
contur … ronduri de lămâiţe, de azalee şi camelii se urcau sfioase pe ziduri de piatră, podeţe
de lemn ţintuite în oţel treceau peste oglinzi limpezi de apă. Contele era peste masură de
încantat şi mândru şi se gândi să-şi cheme vecinii, duci şi ducese, baroni şi baronese şi chiar
pe regele însuşi să-i viziteze castelul şi grădinile în floare.

Faima ţăranului constructor crescu şi el primi din ce în ce mai multe comenzi. Chiar
regele însuşi în porunci să construiască un pavilion secret într-una din gradinile sale. Acum
ţăranul nostru nu mai prididea cu munca. E drept că de atâta umblat printre nobili îşi
schimbase el şi mersul şi haina, iar acum avea zeci de ajutoare ce ascultau de porunca lui. Dar
în sufletul său ramăsese acelaşi ţăran simplu şi naiv şi seara cand ajungea frânt de oboseala la
nevastă şi cei şase copii ai săi, abia atunci putea şi el să-şi dezbrace haina împăratească
primita de la rege şi să se joace descult şi în cămaşa ţărănească de noapte cu copiii săi.
Trebuie spus ca în ultimii ani fusese atât de ocupat încât nu prea avusese timp să se
ocupe de propria lui casă. Deşi umbla îmbracat în haine domnesti şi regele îl primea la curtea
lui, casa lui rămăsese aceeaşi, de lut, cu acoperis de bârne şi stuf. Nici bani nobilii nu-i prea
dădeau, că de, faima şi onoarea de-a fi în slujba atâtor oameni de seamă era considerată
suficientă rasplată.

Şi uite aşa, ţăranul nostru ajuns mare constructor, trăia în aceeaşi casa de lut şi paie
care, de atâtea ploi şi ierni trecute peste ea fără îngrijire, începuse să se aplece şi ploile să-i
strapungă învelisul. E drept, copiii şi nevasta se mulţumeau de multe ori doar să-l aibă prin
preajma, să apuce să schimbe câteva vorbe înainte de a fi prea obosit şi a adormi uneori
îmbrăcat. Se mulţumeau cu puţin căci fuseseră învăţaţi aşa, deşi, din când în când, nevasta îl
mai dojenea: că acoperişu-i spart, că plouă în casă, că peretele din spate se lasă...

El auzea ca prin somn şi mai tare se încrâncena să nu ia în seamă, avea prea multe pe
cap: grădina contelui Cutare, palatul ducelui Cutarică, pavilionul regelui- lucrări mareţe care-l
însufleteau şi în care trăia ca şi cum el însuşi ar fi trăit în acele palate şi şi-ar fi purtat paşii
seară de seară pe potecile acelor gradini înmiresmate de plante cu nume nemaiauzite.
 El trăia acolo printre creaţiile sale şi tot mai putin acasă, în casa cu podea de lut
bătătorit pe care copiii se jucau cu beţe şi pietricele albe din albia râului. Cu toate astea,
sufletul i se înnegura pe zi ce trece.

Deşi se înconjura din ce în ce mai mult de ziduri frumoase şi făcea schițele unor
grădini din ce în ce mai extravagante cu plante aduse din locuri exotice, ceva nu-i dădea pace
şi nici el nu știa ce e. Ceva îi stătea pe suflet ca o piatră în pantof şi somnul nu-i mai venea,
oricât de obosit ar fi fost. Mâncarea tot mai des nu mai avea gust, planurile i se întunecau în
minte, dimineaţa se trezea cu un gust amar în gură pe care nu reusea să-l spele cu nici o
licoare binefăcătoare. Pânâ când....într-o dimineaţă, după ce cu greu se sculase din pat, îşi
luase schiţele şi planurile şi plecă la muncă.

Când să iasă, în buza porţii dădu peste un buştean putred şi găunos ce-i stătea în cale.
Prima oară nici nu-l observă, prea ocupat să se gândească la ce avea de făcut, la minunile
acelea de bolţi ce avea să le ridice. Dar buşteanul părea că-i stătea în drum căci deşi vru să
sară peste el, trânti un picior drept în inima busteanului puturos şi-un nor de pulbere şi aripi de
molii se ridicară în vazduh.

Auuuuu … durerea ascuțită îl săgetă până la inimă.

- Offfff, buştean putred, de unde ai apărut aşa, drept în calea mea?! Uuuuf, că tare mă
doare ...

Potolindu-şi durerea după un minut sau două, începu să se întrebe.

- Dar ce caută buşteanul ăsta în uşa casei mele ?

Se uită în jur şi ce văzu îi umplu ochii de lacrimi … nu de durere ci de tristeţe. Casa

lui era o ruină, buşteanul ce căzuse plin de praf era chiar grinda de la acoperişul casei;
peretele din spate se înclinase, topit de ploi pe jumătate şi fusese sprijinit de nevastă şi copii
cu nişte crengi uscate … curtea era plină de buruieni şi prin ea mişunau porcii mistreţi veniţi
din pădure. Lăstari de pomi sălbateci se iţeau prin stuful de la acoperişul casei sale … prin
geamul spart al unei ferestre ieşea o găină ciufulită.

- Deci aşa arată casa mea …

Oare unde Doamne m-au dus visele mele cu palate şi grădini răcoroase?! Aruncă
planurile de castele şi de atunci se apucă să-şi reclădească casa cea atât de părăsită şi uitată
pentru visele lui nebuneşti de mărire.

Şi de atunci casa lui a arătat poate nu fabulos, dar modestă şi curată şi mai ales caldă,
primitoare şi luminoasă pentru orice suflet drag care îi trecea pragul. Iar prinţii şi prințesele,
baronii l-au platit mai bine căci el a ştiut să-şi drămuiască talentul şi munca.

De atât de multe ori facem şi noi ca ţăranul care construia castele, punând visele şi
nevoile altora mai presus de ale noastre … uitând de propria casa, de propriul suflet şi de
propriile vise."
5. Prinsă la mijloc.
A fost odată ca niciodată o păpuşă foarte frumoasă care se numea Paula Priscila. Ea
era o păpuşă unică, făcută din materiale deosebite pe care orice colecţionar de păpuşi ar fi fost
încântat să o aibă – cu excepţia proprietarilor ei – i se părea Paulei. În consecinţă, biata păpuşă
nu se gândea la ea ca şi cum ar fi fost specială. De fapt, se gândea la ea ca şi cum ar fi fost o
păpuşă banală.

Într-o zi păpuşica Paula a ajuns la licitaţie. Ştiţi ce este aceea? S-ar putea să fi văzut
licitaţii la TV unde mai mulţi oamni doresc acelaşi lucru şi fiecare dintre ei oferă bani până
când cea mai mare ofertă este aceptată.

Paula nu prea înţelegea cum ajunsese în postura respectivă şi de mai multe ori s-a
întrebat dacă făcuse ceva ca să ajungă acolo. Cumva, simţea că licitaţia nu era în regulă, dar
Paula nu putea să facă nimic pentru a întrerupe ceea ce se întâmpla, şi nu se simţea prea bine
nici din acest motiv.

Într-o parte a camerei era un bărbat care licita pentru păpuşica Paula. Părea să fie un
bărbat drăguţ, cumsecade, care o dorea cu adevărat în casa sa. În cealaltă parte a camerei era o
femeie care deasemenea licita pentru Paula. Şi ea părea drăguţă şi cumsecade şi era la fel de
hotărâtă să o ducă pe Paula la ea acasă.

Pe măsură ce fiecare îşi depunea oferta, Paulei i se părea că îi aude pe fiecare zicând:
“Haide şi locuieşte cu mine. Voi avea grijă de tine. Îţi voi oferi tot ceea ce ai nevoie. Te vreau
în casa mea”.

Dacă o păpuşă ar putea arăta tristă, atunci cu siguranţă biata Paula ar fi arătat foarte
tristă... pentru că aşa se simţea. Nu-i plăcea să fie prinsă la mijloc, neştiind în ce casă să
locuiască, simţind că nu prea are de ales, nedorind să facă alegerea respectivă, chiar dacă ar fi
existat posibilitatea. Pe măsură ce bărbatul licita pe o parte şi femeia pe cealaltă, păpuşica
Paula a început să se gândească la alternative.

Ce dragut ar fi, a început să se gândească, dacă ar fi împreună şi aş putea locui cu

amândoi. Dacă asta nu se va întâmpla poate aş putea locui o parte din timp cu unul dintre ei şi
altă parte cu celălalt. Poate există posibilitatea ca amândoi să fie fericiţi. Bărbatul a început să
vorbească mai tare când licita. Femeia a devenit mai disperată.

Păpuşica Paula a început să creadă ca ar fi mai bine dacă ar cădea de pe raftul pe care
era expusă. Dacă ar fi fost crăpată sau spartă poate bătaia pe ea s-ar fi oprit. Apoi şi-a dat
seama că dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat nimeni nu ar fi fost fericit, nici măcar ea însăşi.
Oare de ce bărbatul vorbea aşa de tare şi femeia era aşa de disperată, s-a întrebat. Era
oare pentru că fiecare dintre ei o iubea aşa de tare încât gândeau ca ar fi putut fi fericiţi dacă
ar fi fost unici posesori ai păpuşii?

Pe măsură ce a început să se gândească la faptul că ei o iubesc şi o doresc, a început să

se simtă mai bine. Nu conta cine câştiga şi nu conta cu cine urma să meargă să trăiască, exista
ceva ce urma să rămână neschimbat. Atât bărbatul cât şi femeia licitau pentru că o doreau,
pentru că era specială şi unică, pentru că era iubită şi preţuită. Orice s-a întâmplat în camera
de licitaţie în ziua aceea, sau în zilele dinainte sau în zilele care au urmat, păpuşa Paula ştia că
era – şi că va rămâne întotdeauna – specială.

Uneori uita, dar în acele momente era util să-şi amintească sieşi: S-ar putea să nu fie
de acord unul cu celălalt, dar mă iubesc. Da, putea fi iubită şi preţuită, şi într-un anume fel se
simţea mai bine dacă îşi amintea lucrul acesta. A simţit mândrie pentru că era Paula Priscila,
şi s-a simţit confortabil pentru că era păpuşica Paula – dar, mai important, s-a gândit ea, era
faptul că se simţea foarte bine în propria piele.

6.Copilul care nu ştia ce să facă.

A fost odată un băiat ... sau se poate să fi fost o fată. A fost odată un băiat care locuia
cu mama sa. El şi mama sa erau amândoi săraci şi nu avea un tată dar nu îmi amintesc să fi
ştiut vreodată care era motivul. Toată viaţa sa acest băiat făcuse ceea ce mama sa îi spusese şi
nu învăţase niciodată cu adevărat să-şi folosească propria minte. La prima vedere, poate foarte
mulţi părinţi ar fi încântaţi să aibă aşa un copil de ascultător, însă aşa cum vom vedea, acest
lucru poate să nu fie întotdeauna de ajutor. Exact de ce acest băiat nu gândea pentru el nu ştiu.
Putem să încercăm să ghicim, ca de exemplu să presupunem că mama sa gândise
întotdeauna şi pentru el, sau se poate să fi fost prea speriat să gândească singur, ori e posibil
să-l fi paralizat gândul că ar putea face greşeli, sau se poate să fi fost pur şi simplu mai uşor să
facă ceea ce i se spunea, ori poate nu a putut fi deranjat să gândească singur. Ar putea fi foarte
multe motive dar oricare ar fi fost acestea, aceasta era situaţia la momentul respectiv.

Pentru că nu aveau prea mulţi bani, mama sa avea nevoie ca el să muncească pentru a
o ajuta la plata chiriei şi hranei. În fiecare zi după şcoală şi la sfârşit de săptămână pleca prin
localitate căutându-şi ceva de lucru. Într-o zi de luni şi-a găsit de lucru la un depozit de
construcţii la aranjarea unor saci de ciment. A fost greu dar era bine dezvoltat pentru vârsta sa
şi la sfârşit a primit 50 de lei pentru eforturile sale. Cum mergea spre casă cu banii în mână i-a
scăpat şi vântul i-a luat repede, înainte ca el să aibă ocazia să-i prindă. Când a ajuns acasă şi a
povestit mamei sale ce s-a întâmplat.

Ea l-a dojenit: „of, măi băiete”, a spus ea, „trebuia să îi pui în buzunar”.

„Promit că data viitoare voi face cum spui tu” a răspuns băiatul.

Marţi el a găsit de lucru la magazinul de alimente. Era mult mai uşor decât să aranjeze
saci de ciment dar nici recompensa nu a mai fost aşa de mare. La sfârşitul zilei vânzătorul i-a
dat o cutie de ciocolată pentru eforturile sale.

Amintindu-şi ce promisese mamei sale a parcurs lungul drum până acasă. Când a scos
cutia din buzunar pentru a o arăta mamei sale, ciocolata se topise.

Din nou, mama sa l-a certat: „Măi băiete, trebuia să aduci ciocolata într-o pungă”.
„Îmi pare rău mamă”, şi-a cerut scuze băiatul „îmi voi aminti data viitoare să fac ce spui”.
 Miercuri a primit o slujbă într-un magazin de animale. I-a plăcut să aibă grijă de
animale, iar proprietarul, văzând acest lucru, i-a răsplătit eforturile dăruindu-i o pisică.
Amintindu-şi ce îi spusese mama sa, băiatul a pus pisica într-o pungă şi a început să meargă
către casă însă pisica s-a căţărat rapid afară din pungă şi a fugit.

Când a relatat mamei sale povestea aceasta l-a certat din nou: „Copil caraghios ce eşti,
trebuia să îi legi o sfoară în jurul gâtului şi să o plimbi după tine”.

Din nou băiatul şi-a cerut scuze zicând : „Îmi voi aminti data viitoare să fac ce spui".
Ei bine, joi şi-a găsit de lucru la un măcelar. Când şi-a terminat treaba măcelarul i-a dat un
picior de vită. Băiatul s-a gândit că mama sa va fi încântată de eforturile sale, şi, făcând ce ea
îi spusese să facă, a legat o sfoară în jurului darului primit pentru munca sa şi l-a târât până
acasă. Acasă până la el au mers şi toţi câinii din împrejurimi, muşcând câte o bucată din
carnea proaspătă.

Când a ajuns acasă nu mai avea decât un os.

Mama sa, care începuse să îşi piardă răbdarea, l-a certat din nou: „Băiat caraghios ce
eşti, trebuia să o porţi pe umăr”.

Încă o dată copilul şi-a cerut scuze şi a promis că data viitoare va face cum spune ea.
Vineri nu mai era de lucru în oraş aşa că a ajuns să lucreze la o fermă dintr-un sat din
împrejurimi. La sfârşitul zilei, ţăranul i-a dat un măgăruş bătrân pentru eforturile sale.
Amintindu-şi ce îi spusese mama sa a încercat să ridice măgăruşul pe umerii săi dar a
descoperit că este prea greu pentru puterile sale.

Văzând că nu se poate aşa, a încercat să-şi amintească celelalte îndrumări: „pune-l în

buzunar” spusese mama sa într-una din zile, dar măgăruşul era prea mare şi nu încăpea.
„Pune-l într-o pungă” spusese mama sa în altă zi dar cum nu încăpea în buzunar, nu ar fi avut
cum să încapă nici într-o pungă. Chiar dacă ar fi reuşit, îşi amintea cum fugise pisica şi nu
dorea să o dezamăgească pe mama sa din nou în felul acela. Poate că se putea să îl lege cu o
sfoară şi să îl conducă aşa până acasă. Cu siguranţă, câinii nu ar fi muşcat măgarul aşa cum o
făcuseră cu piciorul de vită. Dar măgăruşul şi-a înfipt picioarele în pământ, încăpăţânat ca un
catâr, şi a refuzat să se mişte. Băiatul nu ştia ce să facă. Toate sfaturile primite de la mama sa
nu îl ajutau. Nimic din ceea ce îi spusese ea nu putea să îl ajute în situaţia în care se găsea
acum. Ce crezi că a făcut? Cum crezi că ar putea rezolva problema sa? Dacă ai fi în locul lui
ce ai face ca s duci măgăruşul acasă? Şi ce crezi că ar putea învăţa băiatul din situaţia în care
este şi îi va fi util în viitor?

7. Hrăneşte ceea ce doreşti să crească.

Un bunic s-a aşezat pe o piatră, la soare, lângă râu, cu nepoţelul său. “Spune-mi o
poveste” a cerut copilul. “Aceasta este o poveste despre doi lupi” a spus bunicul. “Pe măsură
ce creştem uneori simţim că sunt doi lupi în noi care se bat pentru a prelua controlul.
 Poţi să-ţi imaginezi că primul lup are părul gri şi moale şi o privire blândă, poate chiar
un zâmbet cald. Este un lup care îşi arată dinţii foarte rar şi este dispus să stea la urmă pentru
ca cei mici să poată mânca. Pe acesta putem să-l numim lupul păcii, blândeţii, bunătăţii,
pentru că acest lup crede că dacă toţi trăim în pace unii cu alţii toate animalele şi toţi oamenii
ar fi mult mai fericiţi”. “Pentru acest lup, dragostea contează mai mult decât orice altceva.
Vezi tu, se ştie că fără dragoste lumea noastră de oameni şi animale ar înceta să mai existe.
Existăm pentru că o mamă îşi iubeşte copilul pe care îl îngrijeşte, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl
adăposteşte, îl apără de rău. Ajungem în această lume ca urmare a iubirii şi ne hrănim cu
dragostea care ne-o arată părinţii. Avem nevoie de dragoste şi vieţile noastre sunt mai bogate
şi mai frumoase când iubim şi suntem iubiţi.” “Acest lup ştie că bunătatea face parte din
dragoste. Când suntem buni cu ceilalţi este posibil – nu întotdeauna se întâmplă aşa – să ne
întoarcă binele făcut. Zâmbeşte cuiva şi sunt şanse mari să îţi zâmbească înapoi. Du-te şi ajută
pe cineva şi este foarte posibil să primeşti şi tu ajutor când vei avea nevoie.

Lupii seamănă cu oamenii şi trăiesc în grupuri. Se amestecă unii cu alţii, şi, în general,
se simt mai bine când se bucură unii de alţii şi trăiesc în armonie”.

“Dar” continuă bunicul “să ne imaginăm că există un alt lup în haită care nu gândeşte
în acelaşi fel. Acest lup are o faţă răutăcioasă şi urâcioasă. Îşi mişcă buzele pentru a-şi arăta
ameninţător dinţii la celelalte animale. Când face aşa ele simt frică mai mult decât dragoste şi
respect, pentru că acesta este lupul fricii, al lăcomiei, şi al urii. Poate este înfricoşat sau îi este
frică de ceva de aceea este tot timpul în gardă. Din nefericire nu a învăţat că fiind aşa de
nervos şi agresiv, gândindu-se la cine şi ce urăşte mai mult decât la cine şi ceea ce îi place,
cultivă foarte multe sentimente negative în sine şi la cei din jur. Acest lup vrea să fie primul în
vreme ce lupul păcii vrea dragoste, bunătate şi vrea binele celorlalţi aşa cum îl vrea pe al său”.
“Îţi poţi imagina că dacă cei doi lupi sunt în aceeaşi haită ar putea fi interesant de văzut care
iese în faţă. Lupul dragostei, păcii şi al bunătăţii vrea să împartă acele valori cu toată lumea,
dar lupul fricii, lăcomiei şi al urii se preocupă doar de sine. El se simte rău şi îi face şi pe cei
din jur să se simtă rău”. “Să ne imaginăm mai departe” spuse bunicul, “că cei doi lupi se luptă
în interiorul tău”.

Micul băieţel s-a uitat în sus la bunicul său, cu ochii mari. “Care va câştiga?” a întrebat
cu nerăbdare. Bunicul s-a uitat în jos, cu ochii blânzi, şi cu voce liniştită a răspuns: “Cel pe
care îl hrăneşti”.

8. Învinge frica
În pădure trăiesc multe animale care sunt diferite în foarte multe feluri, poate ca şi
copiii de la şcoală sau personajele din povestea pe care urmează să o citesc.

Un personaj din pădure pe care toate animalele îl cunoşteau era Marele Urs Maro.
Celelalte animale din pădure nu îl plăceau pentru că se lega de toată lumea. Se dădea mare
pentru simplul motiv că putea speria celelalte animale când se jucau, şi fugea după ele ca să le
rănească sau ca să le mănânce. Se părea că în pădure nu există nici un animal suficient de
mare sau de puternic care să îl poată opri pe Marele Urs Maro.

Într-o zi Micul Iepuraş se plimba prin pădure văzându-şi de treaba lui, când a simţit
pământul zguduindu-se sub el şi a auzit lemnele uscate rupându-se sub greutatea unor
picioare. Nu era greu de ghicit ale cui erau. Marele Urs maro venea către el. În acelaşi
moment, Micul Iepuraş a simţit frică. Să fugă cum făcea întotdeauna? Era sătul de atâta fugă,
întotdeauna să-i fie frică când era Marele Urs Maro în preajmă. Dar era prea mic şi prea slab
să stea şi să lupte. În vreme ce se gândea ce să facă a văzut nişte oase pe jos, în apropiere. Se
prea poate că Micul Iepuraş era micuţ şi înfricoşat, dar era mai deştept şi mai şmecher decât
Marele Urs Maro. Mergând către oase s-a aşezat şi a început să le mestece cu spatele întors
curajos către Marele Urs Maro. A aşteptat cu răbdare, ascultând zgomotul făcut de picioarele
ursului până când acesta a ajuns în apropiere. Micul Iepuraş a spus cu voce tare "Mmmm, ce
delicios a fost ursul maro pe care tocmai l-am mâncat. Încă mi-e foame. Aş vrea să mai găsesc
unul să mănânc".

Marele Urs Maro era obişnuit să i se facă pe plac. Alunga alte creaturi din calea sa
după cum avea chef. Călca peste ele fără să-i pese cât de tare le rănea. Nu era obişnuit să-i fie
frică pentru că în pădure nu era nimeni mai mare sau mai rătăcios decât el. Totuşi, gândul că
ar putea fi mâncat l-a oprit din drum. Pentru prima dată el a simţit teamă. Chiar putea un
iepuraş să prindă şi să mănânce un urs? Nu era pregătit să îşi asume acest risc aşa că a dat
înapoi încetişor în pădure, în final întorcându-se şi dispărând între copaci cu un răsuflat de
uşurare.

"Am fost aproape" şi-a spus. "Mă bucur că am scăpat de iepuraşul cel răutăcios".

Sus într-un copac, nevăzută de Marele Urs Maro şi Micul Iepuraş, Veveriţa privise
ceea ce se întâmplase. Poate dacă i-ar fi spus Marelui Urs Maro cum îl păcălise Micul Iepuraş,
atunci Marele Urs Maro l-ar fi privit ca pe un prieten şi ar fi avut grijă de el şi de familia sa.
Aşa că Veveriţa s-a grăbit să coboare ... dar nu suficient de repede, pentru că Micul Iepurş s-a
întors şi a văzut cum cobora pe trunchiul copacului şi fugea după Marele Urs Maro. Când
Veveriţa l-a ajuns pe Marele Urs Maro i-a spus ceea ce văzuse întrebând dacă puteau fi
prieteni. Cu siguranţă că Marele urs Maro nu era prea deştept dar îşi dădea seama când cineva
îl făcea să pară ca un caraghios.

S-a enervat şi a spus cu o voce iritată: "Urcă-te pe umărul meu veveriţă" a spus el
ursuz. "Trebuie să mergem să vedem ce e de făcut cu iepuraşul cel ticălos".

Tocmai când Micul Iepuraş spera că este în siguranţă, a auzit din nou zgomotul făcut
de labele ursului pe pământ.

Marele Urs Maro venea înapoi după el şi avea Veveriţa pe umăr. Micul Iepuraş avea
din nou o problemă. Avusese un mic avantaj - dar ce putea să facă acum? Trebuia să fugă cum
făcuse întotdeauna? Trebuia să fugă înfricăşat toată viaţa? Trebuia să-i permită Marelui Urs
Maro să se lege de toate animalele din pădure aşa cum făcuse mereu?
 Nu, s-a gândit Micul Iepuraş, Marele Urs Maro nu este atât de deştept. Eu sunt cu mult
mai deştept. Poate că el are un corp mai puternic dar eu am o minte mai puternică. Cu această
concluzie, Micul Iepuraş a început să se întrebe ce putea să facă. Din nou s-a aşezat cu spatele
la Marele Urs Maro şi la Veveriţă făcându-se că nu-i vede. A aşteptat până când paşii s-au
apropiat în aşa fel încât Marele Urs Maro s-a apropiat în aşa fel încât să-l audă şi, tocmai la
momentul potrivit, Iepuraşul a spus tare "Unde-o fi Veveriţa?

Cred că a trecut o jumătate de oră de când l-am trimis să-mi aducă alt urs maro!"

9. Mulţumirea
Mulţumire era un cuvânt pe care şoricelul Ghiţă se poate să-l fi auzit, dar nu se prea
gândise la el înainte. Suna ca un cuvânt pentru oameni mari. Totuşi, când l-a auzit, Ghiţă s-a
întrebat ce înseamnă. Prima dată a început să se gândească la acest cuvânt în timp ce îşi
mânca pâinea cu brânză topită în gaura sa din peretele colţului casei. Poate că mulţumirea, s-a
gândit el, este sentimentul acela de dimineaţă când stomacul tău vrea mâncare şi tu îi dai două
felii de pâine prăjită cu brânza caldă în mijloc. Aceea ar fi mulţumirea pentru mine dacă aş fi
un stomăcel,s-a gândit Ghiţă. Dar oare mai însemna ceva?

Era curios să afle ce altceva ar putea fi, aşa că după micul dejun s-a pornit într-o
călătorie să vadă ce altceva ar putea afla despre mulţumire. Primul prieten pe care l-a întâlnit a
fost ursuleţul Filip. Este Filip mulţumit? s-a întrebat Ghiţă. El pare fericit să stea liniştit acolo
unde se întâmplă să fie şi să privească lumea cu un zâmbet relaxat, de ursuleţ. De asemenea,
el este fericit dacă cineva îl ia în braţe, se joacă cu el, sau îl îmbrăţişează.

Poate, s-a gândit Ghiţă, mulţumirea este să te simţi bine indiferent dacă eşti singur sau
cu alţi oameni. Filip fusese atât de iubit şi îmbrăţişat încât părul său era ros în unele locuri, dar
faptul că nu era perfect nu părea să aibă nici un efect.

Poate, s-a gândit Ghiţă, mulţumirea înseamnă să te simţi bine indiferent dacă eşti
perfect sau nu. Dar există mai multe feluri de a te simţi mulţumit? În loc să se întoarcă şi să
creadă că a găsit toate răspunsurile, Ghiţă şi-a continuat călătoria ca un explorator care doreşte
să descopere misterele junglei.

În curând a auzit o pisică torcând în camera alăturată. După cum vă puteţi imagina,
şoricelul Ghiţă era foarte grijuliu când auzea o pisică, aşa că s-a apropiat cu multă grijă de
perete. Pisica Geta stătea ghemuită pe o rogojină, lângă foc. Nu se mişca aproape deloc, cu
excepţia mişcărilor ritmice ale pieptului şi stomacului datorate felului relaxat în care respira.
Muşchii ei arătau moi. Gura ei forma un zâmbet liniştit.

Poate aceasta este mulţumirea,s-a gândit Ghiţă, să ai timp să te ghemuieşti, să-ţi laşi
respiraţia să fie înceată şi uşoară, să simţi comfortul în muşchii tăi şi să te bucuri de gândurile
tale liniştite. A început să se întrebe dacă gândurile pisicii erau mulţumite. Oare visa cum
urmăreşte un şoricel? Oare visa cum îl urmăreşte pe el? Acesta ar putea fi un gând mulţumitor
pentru Geta, şi-a spus Ghiţă încetişor, dar pentru mine s-ar putea să nu fie deloc mulţumitor să
fiu urmărit de o pisică.

Apoi i-a venit un alt gând: Poate ceea ce este mulţumitor pentru o persoană s-ar putea
să nu fie acelaşi lucru pentru altcineva. Ghiţă a trecut în vârful degeţelelor pe lângă Geta şi şi-
a continuat explorarea afară. Abia ajuns afară a auzit un ciripit superb. Milica, ciocârlia, era
căţărată pe creanga copacului ei. Soarele se revărsa delicat pe spatele ei, vântul uşor legăna
creanga, cerul deasupra era albastru, şi parfumul florilor umplea aerul. Dacă aş fi Milica,
ciocârlia, s-a gândit Ghiță, aş cânta şi eu fericit.

Poate că mulţumirea este să apreciezi ce ai în jurul tău, şi să cânţi vesel despre asta.
Nu ştiu dacă Ghiţă şoricelul a descoperit tot ce este de ştiut despre mulţumire, sau dacă, în
cazul în care şi-ar fi continuat călătoria, ar fi putut afla mult mai multe. Poate ce aflase era
suficient pentru el până la momentul respectiv. Totuşi pot să ghicesc că atunci când Ghiţă s-a
strecurat în patul său în seara aceea şi a închis ochii pentru a adormi, a putut simţi mulţumirea
văzută la Filip, Geta şi Milica. Şi mă întreb dacă, ca şi şoricelul Ghiţă, te simţi şi tu un pic mai
mulţumit.

10.Obţine cât de mult poţi din ceea ce ai.

A fost odată ca niciodată un fermier care avea o fermă nu departe de un sat. El avea o avere
foarte mică dar roadele micii sale ferme îi permiteau să-şi întreţină familia. Printre puţinele
lucruri pe care le deţinea se afla un bătrân catâr. De-a lungul anilor animalul îl ajutase să are
pământul, să ducă produsele sale în sat, şi, înhămat la căruţă, în fiecare duminică ducea
familia la biserică în sat. Satul lângă care fermierul locuia sărbătorea toate ocaziile, şi pentru
intrarea în noul an au decis să sărbătorească cu artificii. Nimeni nu s-a gândit cum ar putea
afecta acest lucru pe un bătrân catâr aflat într-un grajd din apropiere. Catârul stătea în grajdul
său, îşi pusese capul pe pământ, avea ochii închişi, picotind liniştit în seara noului an, când
dintr-o dată cerul a explodat în raze ciudate de lumină şi zgomote care ar fi puutut însemna că
un război a început. Bietul catâr, crezând că a venit sfârşitul lumii, a luat-o la fugă speriat,
alergând terorizat şi neatent de-a lungul curţii. Aşa cum s-a întâmplat, era o fântână veche în
curte. Era uscată şi nefolosită, nemaiavând apă în ea de mai mulţi ani. În mod normal, catârul
ar fi evitat-o cu multă grijă. Dar în întunericul nopţii şi copleşit de teroare, catârul s-a
împiedicat şi a căzut în fântâna îngustă. Din fericire el a aterizat nevătămat la fundul fântânii.
A doua zi fermierul fost surprins să nu-şi găsească catârul şi a început să caute de-a
lungul şi de-a latul proprietăţii sale. Nu a durat mult până a auzit un vag răget de catâr, cu
ecou, venind din adâncurile fântânii, şi spre mirarea sa a văzut catârul stând la fundul fântânii.
Nu exista nici o posibilitate ca el să coboare jos în fântână ca să ajungă la catâr. În sat nu
exista nici o scară suficient de lungă ca să ajungă la fundul vechii fântâni, şi, în plus, chiar
dacă ar fi putut să coboare, cum ar fi putut să scoată catârul? A chemat prietenii săi fermieri în
ajutor. Ei s-au gândit să alcătuiscă un sistem de scripeţi pentru a coborî fermierul jos la catâr,
dar pereţii fântânii erau vechi şi se prăbuşeau. Era prea riscant. Chiar dacă ar fi coborât pe
cineva jos la catâr, cum ar fi putut ataşa o şa pentru a ridica catârul într-un spaţiu aşa mic?
 Fermierii stătateau în jurul fântânii, scărpinându-se în cap. “Este fără speranţă” spuse
unul. “Imposibil”, spuse altul. “Va muri de o moarte lentă şi dureroasă acolo jos” spuse un al
treilea fermier. Cel mai bine este să îl lipsim de durere.

Aşa că fermierii au luat nişte lopeţi şi au început să arunce pământ pentru a îngropa
măgarul. La fundul fântânii, catârul simţi ceva ciudat, ca o ploaie uscată, venind peste el; s-a
scuturat astfel încât pământul a cazut lângă copitele sale. Catârul s-a mişcat şi pământul s-a
întărit sub copitele sale. Mai mult pământ a căzut pe spatele său. S-a scuturat din nou şi a
bătucit din nou pământul căzut. A fost surprins să descopere, după ce a făcut aceasta pentru o
vreme, că fundul fântânii se ridicase câţiva centimetri. Se uita la zid şi era cu mai sus decât
fusese înainte. Cu cât aruncau fermierii mai mult pământ, cu atât mai mult se scutura catârul
şi bătucea pământul sub copitele sale, şi cu atât se ridica mai sus, puţin câte puţin... Da, aţi
ghicit, până la urmă catârul a ajuns sus, şi a fost salvat.

11.Regele animalelor şi şoricelul sau . Cum şi de ce să ne facem prieteni

Leul, regele animalelor, moţăia sub umbra unui copac, pe un deal de deasupra
regatului său. Aşa cum s-a întâmplat, un şoricel a dat de una dintre labele leului când rodea
împrejur după mâncare.

Regele animalelor s-a trezit.

“Ce cauţi aici deranjându-mi siesta?” a răcnit el.

Micul şoricel a chiţăit cu frică şi a spus: “îmi pare rău, Maiestate. Nu m-am uitat unde
merg. Nu am vrut să te deranjez. Te rog nu mă mânca”.

“Norocul tău este” a spus leul “Tocmai am mâncat o cină bogată şi sunt sătul – dar de
ce nu te-aş zdrobi pentru că mi-ai stricat somnul?”

“Te rog” a pledat şoricelul “lasă-mă să plec. Dacă faci un lucru bun pentru mine,
poate va veni o zi când voi putea face acelaşi lucru pentru tine”.

Leul a izbucnit în râs la gândul că micul şoricel ar putea face vreodată ceva pentru
regele animalelor, dar pentru că nu-i era foame şi pentru că şoricelul îi oferise ocazia să râdă
bine a decis să-l lase să plece.

Multe săptămâni mai târziu leul îşi pândea prada când, şi el, a căzut în capcana unui
vânător. O plasă a căzut acoperindu-l complet. S-a luptat să se elibereze dar cu cât se zbătea
mai tare cu atât capcana devenea mai strânsă. A scos un răget de durere şi frică.

S-a întâmplat ca şoricelul să audă răgetul leului şi să-l salveze. Cu dinţişorii săi ascuţiţi
şoricelul a ros sfoara plasei, obţinând o gaură suficient de mare ca leul să se elibereze.

“Aveai dreptate” a spus leul mulţumind şoricelului “bunătatea poate avea consecinţe
pozitive. Crezi că un leul şi un şoricel pot fi prieteni?”
 Şi se spune că leul şi şoricelul au rămas prieteni până în ziua de azi.

12.Să învăţăm să împărţim.

Au fost odată ca niciodată două ţări care împărţeau aceeaşi graniţă. Una dintre ţări,
condusă de o regină, era acoperită de pietre şi stânci. Cealaltă, condusă de un rege, nu avea
deloc. Totul ar fi fost în regulă, doar că regina se uita peste graniţă şi dorea ce avea regele.
"Dacă am avea pământ fără pietre", spunea ea, "am putea cultiva recolte şi mi-aş putea hrăni
supuşii". Şi regele se uita peste graniţă şi dorea ceea ce avea regina. "Cu pietre" spuse el "am
putea construi case, şcoli şi spitale".

Regina spuse oamenilor ei; "Avem nevoie de pământ dacă e să ne hrănim. Aruncaţi
toate pietrele peste graniţă". Oamenii care locuiau în ţare fără pietre au mers la regele lor şi s-
au plâns.

"Oamenii din ţara reginei aruncă pietre la noi" au spus ei. "Nu avem noi nevoie de
pietre pentru a construi case, şcoli sau spitale?" a spus regele.

"Să declarăm război. Oamenii reginei sunt săraci şi nu au altă avere decât pietrele lor.
Dacă aruncă în continuare pietre vom avea tot materialul de care avem nevoie pentru a ne
construi clădirile". Aşa că războiul a continuat până când pămânul pietros nu mai avea stânci
deloc şi pământul fără stânci era plin de pietre. Atât supuşii regelui cât şi cei ai reginei au fost
fericiţi pentru o vreme. Supuşii reginei au cultivat pământul pentru o vreme. Supuşii regelui
au construit case, şcoli şi spitale ... pentru o vreme.

În curând supuşii reginei şi-au dat seama că aveau o grămadă de mâncare dar nu mai
aveau pietre pentru a construi case, şcoli, spitale. Nu mai aveau pietre nici măcar pentru a
repara vechile clădiri. De cealaltă parte a graniţei, supuşii regelui aveau acum foarte multe
clădiri dar mâncarea se termina şi începea sa le fie foame. Avem nevoie de un alt război
pentru a ne căpăta pietrele înapoi, a spus regina, aşa ca un nou război a fost declarat. Încă o
dată pietrele au fost aruncate peste graniţă. Oamenii regelui şi ai reginei se tot luptau, dorind
ce aveau ceilalţi, dar nimeni nu era fericit. Apoi, într-un an un bufon de curte s-a întâmplat să
treacă prin zonă şi să stea o vreme pe un deal. Văzând ce se întâmpla, a izbucnit în râs. "Este
ridicol" şi-a spus în sinea lui şi a cerut să se întâlnească cu regele şi regina, în acelaşi timp.
Când s-au aşezat să stea faţă în faţă nu erau deloc prietenoşi la început. "Tot ce se
întâmplă este vina ta", a spus regele.

"Voi aţi început să aruncaţi pietre la noi." "Nu, este vina voastră" zise regina.

''Voi aţi declarat război ca să obţineţi pietrele noastre". "Staţi puţin, staţi puţin" zise
bufonul. "Faptul că sunteţi nervoşi şi vă învinovăţiţi unii pe ceilalţi nu vă va rezolva
problema.

Unul dintre voi are pietrele. Unul dintre voi are recoltele. Mereu doriţi ceea ce are
celălalt, până obtineţi ..., după care nu mai vreţi. Cum putem să facem în aşa fel încât să nu vă
mai războiţi?"
 Bufonul vedea cum atât regele cât şi regina se gândeau la întrebarea sa. Regele a
vorbit întâi. "Pietrele sunt tale tale" a spus reginei. "Câmpiile sunt ale noastre" şi totuşi
bufonul are dreptate. Amândoi dorim ceea ce are celălalt. Poate putem împărţi. Cum ar fi dacă
noi am cultiva mâncare pentru voi şi am primi în schimb pietrele de care avem nevoie. Poate
oamenii mei i-ar putea învăţa pe oamenii tăi cum se cultivă pământul iar supuşii mei ar învăţa
de la ai tăi despre construcţii. În acest fel am putea colabora şi nu ne-am mai bate." Regina s-a
declarat de acord şi bufonul a râs fericit. Apoi cele două ţări au început să împartă ceea ce
aveau şi trăiau liniştite şi în pace,iar bufonul se aşeza deseori pe deal, privind cum oamenii
din cele două ţări treceau graniţa, împărţind ceea ce aveau.

14.INIMA PERFECTĂ
Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună
trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui
s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau inima care era într-adevar perfectă. Nu
vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toţi au căzut de acord că era cea mai
frumoasă inimă pe care au vazut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu
contenea să se laude singur cu ea.

Când deodată, de multime s-a apropiat un batrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:

– Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele.

Oamenii din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-şi întoarcă privirile spre
inima bătrânelului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu
inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină
de cicatrice, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar
întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar
colţuroase pe alocuri.

Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, răni larg deschise,
încă sângerânde.

“Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă”, îşi şopteau uimiţi oamenii.

Tânărul, după ce examinase atent inima batrânelului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând:

– Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o
rană, numai lacrimi şi durere.

– Da, a spus blând batrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu
inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit
dragostea mea – rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi
dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveste în locul rămas gol în inima mea.
 Dar pentru că bucaţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe
care eu le preţuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-
o cu cel de lânga mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat
nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima
mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi
aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi
pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple
locurile goale cu bucăţi din inimile lor.

Înţelegi acum, dragul meu, care este adevarată frumuseţe a inimii? – a încheiat cu glas
domol şi zâmbet cald bătrânelul.

Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid
de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul
i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brăzdată de
cicatrice şi a pus-o în inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau
cam colţuroase.

Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca
niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei
doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.

Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieții cu o inimă întreagă în piept. O inimă
perfectă, dar lipsită de frumuseţe…

15.Testul lui Socrate

Într-o zi, marele filozof Socrate s-a întâlnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre
el agitat și care i-a spus:

“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”

“Stai o clipă,” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se
numește Testul celor Trei.”

“Trei?”

“Așa este,” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și
să testăm ce ai de gând să-mi spui.

Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este
adevărat?”

“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”

“E-n regula,” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să
încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este
ceva de bine?”

“Nu, dimpotrivă…”

“Deci,” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că
este adevărat?”

Omul a dat din umeri, puțin stânjenit.

Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul
Folosinței. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?”

“Nu, nu chiar…”

“Ei bine,” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine,
nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?”

Omul era învins și s-a rușinat.

20. Teama de intuneric

„A fost odata un băietel căruia îi era tare frică de întuneric. De fiecare dată când se
lăsa seara și mama lui îi pregătea patul de somn, copilul începea să plângă. Știa că iar o să fie
singur, în întuneric. Chiar dacă părinții îi lăsau veioza de lângă pat aprinsă, chiar dacă stăteau
cu el până când se așeza în pat, de fiecare dată se trezea în somn cu lumina stinsă și începea să
țipe. Adormea numai când ajungea iar în patul părinților și dormea cu ei. Dimineața, trezirea
copilului era un adevarat coșmar pentru toți. Părinții erau obosiți, iar cel mic nu reușea să-și
deschidă ochii și să-l alunge pe moș Ene.

Într-o noapte, când copilul iar se trezi din somn speriat că e singur, în întuneric, nu
mică i-a fost mirarea să observe o mică steluță pe cer, de pe geamul din cameră. O steluta care
stralucea si parea ca vrea sa vorbeasca cu el.

– De ce ti-e frica de intuneric? Il intreba steluta pe copil.

– Pentru ca pot sa apara monstrii si sa-mi faca rau, raspunse copilul.

– De ce ar vrea cineva sa-ti faca tie ceva rau? Ai gresit cu ceva?

– Nu, parintii chiar imi spun ca sunt cuminte, la fel si ceilalti, ma lauda, spuse copilul.

– Si atunci de ce crezi ca ti-ar vrea raul cineva in noapte?

– Nu stiu.
– Noaptea n-ar trebui sa-ti fie frica deloc, chiar daca este intuneric. Soarele e obosit dupa o zi
intreaga de munca de aceea se duce la culcare, deodata cu tine. Insa el isi lasa paznici vrednici
pe cer care sa-i ajute pe oameni sa se descurce in noapte, spuse steluta. In plus, fiecare dintre
noi, stelutele de pe cer suntem noapte de noapte alaturi de copii, sa le veghem somnul si sa
avem grija ca nimic rau nu li se poate intampla.

– Tu esti prietena mea? Intreba copilul. Ti-a cerut Soarele sa ai grija de mine?

– Sigur ca da, raspunse steluta. Numai ca tu, de fiecare data esti atat de fricos si inspaimantat
cand ramai singur in noapte, incat nu te-ai uitat macar o data pe cer sa vezi ca eu apar de
fiecare data, ca sa te protejez si sa-ti fiu aproape. I-am spus Soarelui de frica ta si astfel mi-a
dat in aceasta seara puterea de a vorbi. Si vreau sa-ti spun ca nu trebuie sa-ti fie frica noaptea.
Eu voi fi mereu langa tine si-ti voi veghea somnul. Eu iti voi fi aproape si-ti voi aduce numai
vise frumoase si linistite. Chiar daca in celelalte seri n-am sa-ti mai pot vorbi, spuse steluta, sa
stii ca tu poti sa-mi spui orice. Te voi asculta si-ti voi raspunde prin licaririle mele.

– Asta inseamna ca suntem prieteni? Intreba copilul.

– Cu siguranta, da.

– Pentru totdeauna?

– Da, raspunse steluta.

– Si vei fi mereu langa mine seara?

– Exact. De aceea atunci cand simti ca iti este frica in intuneric, aminteste-te ca eu sunt langa
tine si am grija de tot ce ti s-ar putea intampla. Si acum, fugi la somn. Maine mergi la
gradinita.

– Steluto, iti multumesc ca esti langa mine. Promit sa incerc sa nu-mi mai fie frica de
intuneric, spuse copilul.

Din acea seara, copilului nu i-a mai fost frica sa mearga la culcare. A cerut chiar sa i se
inchida veioza pentru a putea vedea mai bine pe geam, steluta. Ii spunea in fiecare seara somn
usor, inainte de a-i transmite cateva din gandurile lui. Ii povestea faptele bune pe care le-a
facut pe parcursul zilei, isi recunostea greselile si adormea apoi impacat ca are un prieten care
il poate proteja indiferent de ce s-ar putea intampla.”

21.

Om sarac, om bogat…

Intr-o zi, un om bogat i-a daruit unui sarac un cos plin cu gunoi, ca sa-si bata joc de
el. Omul zambi si pleca tinand in mana cosuletul primit. Ajuns acasa, a inceput sa-l curete, sa-
l spele si apoi l-a umplut cu cele mai frumoase flori. S-a intors la omul bogat si i-a inmanat
acestuia cosuletul. Omul ramase surprins si-l intreba: „De ce mi-ai dat atatea flori frumoase,
cand eu ti-am dat numai gunoi?” Omul sarac raspunse: „Orice persoana daruieste ceea ce are
in inima.”
22.

Nu ştiu dacă este adevărat sau nu, dar se spune că l-ar fi intrebat cineva pe Gandhi în legătură
cu factorii care distrug fiinţa umană şi că el ar fi răspuns: Politica fără principii, plăcerea fără
angajament, bogăţia fără muncă, înţelepciunea fără caracter, afacerile fără de morală, ştiinţa
fără umanitate şi rugăciunea fără caritate.

Viaţa m-a învăţat că lumea este amabilă daca eu sunt amabil; că persoanele sunt triste daca
eu sunt trist; că toţi mă iubesc dacă şi eu îi iubesc; că toţi sunt răi dacă eu îi urăsc; că există
feţe zâmbitoare dacă eu le zâmbesc; că există fete amărate dacă eu sunt amărât; că lumea este
fericită daca eu sunt fericit; că lumea se supără dacă eu mă supăr; că există persoane
recunoscătoare daca eu sunt recunoscător; Viaţa este ca o oglindă: daca zâmbesc, oglinda îmi
întoarce zâmbetul.

Atitudinea pe care o am în faţa vieţii este aceeaşi pe care viaţa o va lua faţă de mine. Cine
vrea să fie iubit, sa iubească! Unicul motiv sa fii fericit este pentru că tu hotărăşti să fii fericit.

23.

Franghia atasamentului

Un alpinist a vrut sa cucereasca cel mai inalt munte. S-a pregatit pentru asta timp
indelungat si in final a hotarat sa se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei.
Noaptea cazu grea pe inaltimile muntilor si omul nu a mai vazut nimic.Totul era negru.Pana si
luna si stelele fusesera acoperite de nori negri. Si cum se catara el la doar cativa metri de
varful muntelui a alunecat si a cazut in gol. Alpinistul vazu in acea ingrozitoare cadere
episoade din viata lui, bune si rele. Se gandi la moartea care era aproape cand deodata a simtit
franghia de siguranta ca-i frange mijlocul.Fusese oprit din cadere si acum atarna in gol legat
de acea franghie. Urma un moment de tacere absoluta, atarna in neant si singurul lucru ce-i
veni in minte fu : „Ajuta-ma Doamne”.

Deodata auzi o voce venita din departari: „Ce doresti fiule?” „Salveaza-ma, Doamne!” striga
alpinistul cuprins de frica mortii.

„Chiar crezi ca eu te pot salva?”

„Da Doamne, cred in Tine”

„Bine, daca crezi in mine si in salvarea mea taie franghia de care atarni”spuse Dumnezeu

Un moment de tacere, alpinistul se indoi si pierdu credinta, franghia era singura care-l tinea in
viata…asa ca nu taie franghia si hotari sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.

A doua zi dimineata, echipele de salvare au anuntat ca au gasit un alpinist legat de franghia de

siguranta la doar doi metri de pamant. Murise inghetat de frig.

Cat de atasat de franghia ta esti tu?

24.
Grauntele de cafea

O fata se vaita tatalui sau ca nimic nu-i iesea bine. Nu stia cum sa faca sa avanseze si
ea in viata, si se considera invinsa. Era obosita sa lupte fara a obtine nici un rezultat. Avea
impresia ca de fiecare data cand rezolva o problema, aparea alta.Tatalsau, un bucatar, a adus-o
la serviciu cu el. A luat 3 oale si le-a pus cu apa la fiert. Cand a inceput sa fiarba apa, a pus
morcovi intr-una, oua in alta si in ultima niste cafea. Le-a lasat sa fiarba fara sa spuna un
cuvant si suradea fetei lui.

Fata astepta cu nerabdare, intrebandu-se ce vroia sa faca tatal ei. Dupa 20 de minute, tatal a
stins focul. A scos ouale intr-un castron, a scos morcovii intr-o farfurie si la sfarsit a pus
cafeaua intr-o ceasca. Privindu-si fiica a intrebat-o: Draga, ce vezi aici?

“Oua, morcovi si cafea”, a raspuns ea.

I-a spus sa atinga morcovii. Ea i-a atins si a observat ca sunt moi. Apoi i-a cerut sa ia un ou si
sa-l curete de coaja. Atunci ea a observat ca e foarte tare. Dupa care i-a cerut sa guste din
cafea. Si ea a inceput sa rada si sa soarba lichidul parfumat.

Surprinsa si intrigata l-a intrebat pe tatal sau: Ce semnificatie au toatea astea, tata? Atunci el i-
a explicat ca cele 3 elemente au infruntat aceeasi adversitate: apa fiarta. Doar ca au reactionat
complet diferit: Morcovii s-au inmuiat si au devenit usor de sfaramat. Ouale au devenit foarte
dure. In schimb cafeaua a schimbat apa.

Care din aceste elemente te crezi tu? Cand adversitatea bate la usa ta, cum raspunzi? si-a
intrebat fata.

Esti un morcov, care pare tare, dar, cand fatalitatea si durerea te ating, te inmoi si iti pierzi
taria?

Esti un ou care incepe cu o inima maleabila, cu un spirit fluid, dar dupa o moarte in familie, o
separare sau o despartire, devine dur si inflexibil? Pe din afara nu te schimbi, dar pe dinauntru
ai un suflet si o inima amare?

Sau esti un graunte de cafea? Cafeaua schimba apa fiarta, elementul care-i cauzeaza durerea.
Cand apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasa cea mai buna aroma si savoare.

25.

Povestea vulturului

Este povestea vulturilor care traiesc pe varfurile cele mai inalte ale muntilor Anzi, in
conditii deosebit de dure; acolo isi au locuinta. Si cu toate acestea, aceasta rasa traieste cel
mai mult. Secretul supravietuirii lor sta intr-o enzima protectoare emisa la baza fulgilor; astfel
corpul vulturului este protejat impotriva calamitatilor in care isi duce viata.Desiconditiile sale
de viata sunt dintre cele mai dure, el poate atinge varsta de 70 deani.Dar ca sa ajunga la acest
punct, vulturul trebuie sa ia o decizie grea …
Incepand de la varsta de 40 de ani unghiile sale lungi si flexibile nu mai sunt capabile sa
sustina prada. Ciocul lung si ascutit i se inconvoaie devenind din ce in ce mai impropriu
pentru sfasiatul prazii.

Aripile-i grele si imbatranite de ani si de grosimea penelor, ii infraneaza zburul si ii obosesc

muschii pieptului. Si, ce este mai grav, enzima protectoare inceteaza sa mai fie emisa, lipsind
astfel vulturul de protectia atat de necesara.

Atunci vulturul are doar doua optiuni:

– sa moara … sau

– sa treaca printr-un dureros proces de transformare timp de 150 de zile

In acel moment, pentru vultur, este imperios necesar sa gaseasca o crapatura pe un pisc inalt,
unde sa isi incropesca un adapost.

Acolo el isi loveste continuu ciocul incovoiat de o stanca pana cand acesta se rupe.

Dupa ce isi rupe ciocul el asteapta sa ii creasca cel nou apoi isi smulge unghiile.

Incet, incet se imbraca din nou cu pene tinere alimentate din belsug la baza cu pretioasa
enzima protectoare.

Si astfel, dupa cinci luni, vulturul isi reia faimosul zbor pentru care a fost creat si pentru care,
de fapt, traieste …… inca 30 de ani.

Povestea vulturului poate fi povestea noastra a fiecaruia in parte … De multe ori, ca sa

supravetuim, trebuie sa trecem printr-un astfel de proces. Cateodata trebuie sa renuntam la
trecut, simboluri, indeledniciri sau obiceiuri.

Numai eliberandu-ne de vechile obiceiuri, de vechile practici, vom putea profita de prezent
privind increzatori spre viitor.

26.

Costumul vremurilor

Uneori, ca să arăţi „minunat”, ţi se cere doar să te contorsionezi puţin, pentru a te

potrivi în costumul vremurilor. Adică să te căzneşti să intri într-un tipar nefiresc şi să ajungi
să crezi că îţi este bine în el.

“O legendă povesteşte despre un tânăr care auzise cum că ar exista un croitor minunat,
Zumbach, ce realiza nişte costume ce aveau darul de a face pe oricine să arate chipeş şi
elegant. Într-o zi, tânărul se duce la Zumbach şi îi cere să-i facă şi lui un costum. Aşa că
Zumbach îi ia măsurile şi îi spune să se întoarcă peste o săptămână. După o săptămână,
tânărul client vine nerăbdător să îşi ia costumul, croitorul i-l dă tânărului ca să îl probeze.
Arăta minunat – cu excepţia faptului că o mânecă era mai lungă decât cealaltă, că nasturii nu
se potriveau şi că pantalonii erau prea scurţi. Cum era de aşteptat, clientul se arătă
nemulţumit. Zumbach, profund jignit, spuse cu indignare: „Nu costumul e de vină. De vină e
modul în care îl porţi. Dacă îţi îndoi numai puţin cotul stâng, mâneca va cădea perfect. Şi dacă
te apleci puţin în faţă şi îţi ridici umărul drept, nasturii se potrivesc perfect cu butonierele. Iar
dacă îndoi puţin genunchii, vei vedea că pantalonii vin minunat.” Clientul încercă să facă aşa
cum i se spuse şi – ce să vezi? – costumul îi venea turnat – şi arăta superb!”

27.

Povestea fluturelui

„A fost odată un văduv care locuia împreună cu cele două fete ale sale care erau foarte
curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebări… la unele ştia să le răspundă, la
altele nu…

Cum îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, într-o zi şi-a trimis fetele în vacanţă cu un
înţelept. Înţeleptul ştia întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau.

La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture pe care plănuia să îl folosească pentru a
înşela înţeleptul.

– Ce vei face? o întrebă sora ei.

– O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va
zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi îl voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu îl voi
strânge şi îl voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela.

Cele două fete au mers într-o clipă la înţelept. L-au găsit meditând.

– Am aici un fluture. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort?

Foarte calm, înţeleptul surâse şi îi zise:

– Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale.

Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni
când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e
în mâinile noastre, ca şi fluturele. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea. „

28.

Regele şi şoimul

A fost odată un mare războinic pe nume Ginghis Han. Cu armatele sale a cucerit atât
de multe teritorii, încât regatul lui se întindea din Europa de Est până la Marea Japoniei.

Într-o zi regele îşi luă cu el şoimul şi porni spre rădure, la vânătoare. Şoimul urma să zboare,
rotindu-se deasupra stăpânului, şi imediat ce ochea prada, trebuia să-I dea de veste regelui.
Era o zi călduroasă, şi pe la amiază, regelui îi se făcu sete. Îşi aminti că odinioară prin aceste
locuri băuse apă dintr-un izvor. Începu, aşadar, să-l caute. Într-un târziu descoperi o lespede
umezită de apă, aşa că imediat ştiu că izvorul trebuie să fie prin apropiere.

Văzu şi firişorul de apă ce se scurgea dintr-o stâncă vecină, încet, picătură cu picătură. Nu era
prea mult, dar regele era topit de sete, aşa că scoase din taşca de vânătoare o căniţă de argint şi
o puse să se umple sub firişorul de apă. Dar tare greu se mai umplea căniţa…

Iar regele ardea de nerăbdare să-şi potolească setea! Aşa că fără să mai aştepte să se umple,
luă căniţa de sub firişorul de apă şi o îndreptă spre gură. Dintr-o dată din văzduh ceva se
năpusti asupra căniţei, care se răsturnă din mâna regelui,, împrăştiind pe pământ preţioasele
picături de apă.

Mut de uimire, regele îşi văzu şoimul, mândru parcă de ce făcuse, zburând printre copaci. Se
uită fioros la el, apoi se aplecă, luând căniţa de jos şi o puse din nou sub firicelul de apă. Când
căniţa se umplu pe jumătate, se pregăti să-şi potolească setea. Aduse căniţa la buze, dar când
să bea, din nou şoimul se năpusti spre căniţă, azvârlind-o din mâna sa.

Acum Ginghis Han chiar se înfuriase. Pentru a treia oară, încercă să strângă preţioşii picuri de
apă, şi din nou, şoimul îi azvârli căniţa din mână.

Regele se făcu roşu de mânie. Se dete un pas îndărăt şi îl văzu pe şoim într-un copac din
apropiere. Se uită la el plin de furie: “Ai îndrăznit să-mi verşi apa?!” Când se apleacă apoi să
îşi ia căniţa de jos, îi trecu prin minte că în clipa aceea tare I-ar mai suci gâtul păsării!

Mai –mai îşi atinse buzele de cană , când din nou şoimul se repezi şi îi vărsă mult râvnita apă.
În clipa următoare, cu o fulgerătoare lovitură de sabie, regele reteză pasărea în plin zbor.
Şoimul căzu la picioarele sale. Cu o privire imploratoare în ochi, fixă faţa stăpânului şi-şi dete
ultima suflare.

“Tu ai vrut-o !” îşi zise regele şi păşi peste trupul păsării, pentru a-şi lua căniţa. Dar aceasta
era căzută între două stânci, într-o crăpătură îngustă, astfel că era cu neputinţă să o ia.

“În cazul acesta, îşi zise, voi urma cursul firului de apă şi voi ajunge la izvor”

Aşa că regele urcă şi tot urcă, devenind tot mai însetat. Ajuns la izvor, se năpusti spre micul
bazin de apă, dar rămase ţintuit locului. De groază se dete un pas îndărăt. Întins în apă, zăcea
trupul mort al unui şarpe uriaş, un şarpe extrem de veninos, al cărui venin ar fi ucis un om
doar cu o singură picătură.

Regele se ridică îngrozit. Nu-I mai era sete. Nu se putea gândi decât la şoimul său, întins pe
pământ, la poalele muntelui.

“Pasărea aceea mi-a salvat viaţa, îşi spuse.Pasărea îmi era cu adevărat prietenă, iar eu am
ucis-o. ”
Peste măsură de întristat , Ginghis Han coborî la poalele muntelui şi ridică, cu mare grijă,
şoimul neînsufleţit. Apoi cu la fel de mare grijă, îl puse în taşca de vânătoare şi se întoarse
acasă, mai abătut ca oricând.

29.

Ştefan şi firul vieţii

A fost odată un băiat vioi şi isteţ pe nume Ştefan. Nimic nu-I plăcea mai mult decât să
se joace cu prietena lui, Ina. Chiar dacă Ina era fată, Ştefan se putea distra cu ea ca şi cu un
băiat. (De fapt el se hotărâse – deşi nu spusese nimănui – că se va căsători cu ea atunci când
va creşte mare. ) Ştefan era un băiat de treabă, dar avea o singură problemă. Îi cam lipsea
răbdarea.

Lui ştefan îi plăceau foarte mult vacanţele. În timpul orelor se gândea mereu la ce avea să facă
după ore. Număra câte zile mai erau până la următoarea vacanţă, câţi ani mai avea până la
terminarea studiilor. De multe ori se trezea că profesoara aştepta răspuns la o întrebare pe care
nu o auzise din pricina neatenţiei.

“Ştefan, la ce te gândeai?” întreba profesoara.

“Mă gândeam la ce o să fac când voi fi mare”.

Profesoara zâmbea: “O să ai destul timp să te gândeşti la lucrurile astea altă dată. Crezi că e
atât de grozav să fi mare? Bucură-te de copilărie, Stefan!”

Dar Ştefan se gândea în continuare la viitor.

Într-o zi, pe când stătea sub un copac visând cum avea să crească şi să se căsătorească cu Ina,
deschise ochii şi iată că lângă el se afla o minge de argint din care ieşea un fir de aur.

Curios, Ştefan întinse mâna şi atinse firul. “Oare ce mai e şi asta?”

În clipa aceea apăru o bătrânică care îi spuse: “În mingea aceasta de argint este prins firul
vieţii tale. Dacă –I dai pace şi nu tragi de el, timpul se va scurge normal. Dacă vrei să faci să
treacă timpul mai repede, nu trebuie decât să tragi puţin de fir şi ora va trece ca o secundă.
Însă să fi foarte atent: o dată ce ai tras de fir, el nu mai intră la loc. Timpul care a trecut nu se
poate întoarce. Păstrează mingea dacă vrei, dar fi cu băgare de seamă! Îţi trebuie multă
înţelepciune. Vrei mingea?”

Ştefan luă mingea şi o puse în buzunar. Sigur că o vroia! Cum să n-o vrea? Voi n-aţi fi luat-
o? Vreo două zile nici nu s-a atins de fir. A treia zi însă în timpul orei de matematică îşi dorea
foarte mult să iasă şi să se joace. Era soare şi cald. Ştefan scoase mingea de argint din buzunar
şi trase de fir.

Când ridică privirea, profesoara tocmai spunea”Orele s-au terminat. Ne vedem mâine”.

Ştefan o zbughi afară şi se distră tot restul zilei, căţărându-se cu Ina în copaci.
După aceea Ştefan nu a mai ezitat niciodată să tragă de fir. Ori de câte ori voia să scape de
momente neplăcute sau să ajungă mai repede la momentul pe care şi-l dorea, scotea mingea
din buzunar şi totul se rezolva rapid. După câţiva ani de şcoală. Ştefan se gândi că serviciul ar
fi mult mai puţin plictisitor decât şcoala. Trase aşadar cu putere de sfoară şi se trezi într-un
atelier de tâmplărie.

Lui Ştefan îi plăcea munca de tâmplar şi nu prea trăgea de fir decât când dorea să vină mai
repede ziua de salariu. Era îndrăgostit de Ina şi ardea de nerăbdare să se căsătorească. Câteva
smucituri de sfoară şi iată-l ajuns în ziua nunţii. Uitându-se la oaspeţii care veniseră la nuntă,
observă că părul mamei lui era mult mai cărunt şi se simţi vinovat că trăsese atât de des de fir.

Din când în când , Ştefan îşi aducea aminte de sfatul bătrânei şi se hotăra să nu mai tragă de
fir prea des. Totuşi, mereu se ivea câte o problemă care-l ispitea să tragă puţin de fir.

Când Ştefan şi Ina avură copii, Ştefan trăgea de fir ori de câte ori copiii erau bolnavi sau
plângeau, ca să-I scutească de orice durere.

Într-o noapte, pentru că era frământat de prea multe şi prea mari datorii, Ştefan trase o bună
bucată de fir.

Dimineaţa, toţi copiii erau deja mari, aveau slujbele şi famiile lor.

Când Ştefan se uită la fir, văzu că se schimbase din argintiu în cenuşiu. Văzu atunci în oglindă
că îmbătrânise. Părul îi încărunţise de tot şi avea multe riduri. Ina era şi ea bătrână şi nu o
ducea prea bine cu sănătatea. Ştefan începu să fie tot mai îngrijorat fiindcă se temea că se
apropie de sfârşitul firului. Totuşi, când Ina era bolnavă, Ştefan trăgea puţin de fir să nu o
vadă suferind prea mult. Când aveau probleme cu banii, Ştefan se vedea nevoit să tragă de fir
pentru că nu ştia alt mod în care să-şi rezolve problemele.

Copleşit de probleme şi griji, Ştefan se duse într-o seară să se plimbe singur prin pădure. Se
temea să mai tragă de fir, pentru că îşi dădea seama că nu mai rămăsese mult. Auzi un foşnet
de paşi în urma lui. Se întoarse şi o văzu pe bătrâna care îi dăduse mingea fermecată. Ea îi
zâmbi şi îl întrebă”Ai avut o viaţă frumoasă?”

“Nu ştiu ce să zic,” răspunse Ştefan.

“Mingea de argint m-a ajutat să scap de tristeţe, durere şi plictiseală. Nu a trebuit niciodată să
aştept pentru a avea ceva ce îmi doream. Şi totuşi, viaţa a trecut prea repede. Parcă nu am avut
timp să mă gândesc la nimic din ceea ce mi s-a întâmplat, iar acum firul este pe terminate. Mi-
e teamă să mai trag de el, fiindcă s-ar putea să mor dacă firul se termină. Până la urmă nu ştiu
dacă mingea de argint m-a ajutat cu ceva”

“Ce nerecunoscător eşti!” zise bătrâna. “Ai avut un dar aşa valoros şi n-ai ştiut să-l foloseşti!
Îţi mai pot îndeplinii o singură dorinţă Ce ai mai vrea să primeşti?”

“Adevărul e”, spuse Ştefan, “că aş vrea să trăiesc din nou fără mingea fermecată. Ştiu că mă
aşteaptă atâtea necazuri, cât şi bucurii, dar viaţa nu va mai trece aşa de repede şi fără sens”.
“Dorinţa ţi se va îndeplinii”, spuse bătrâna. Ştefan îi dădu mingea bâtrânei şi plecă.

Dimineaţa fu trezit de glasul mamei care strigă: “Ştefan, ai să întârzii la şcoală!”

“Am visat aşa de urât! Se făcea că eram bătrân, trebuia să mor şi nici măcar nu trăisem
mult…Nu aveam nici măcar amintiri.”

Mama lui Ştefan zâmbi. “Vezi că te aşteaptă Ina afară, ca să mergeţi împreună la şcoală.”

Câteva minute mai târziu, Ştefan o zbughea afară pe uşă ca s-o întâlnească pe Ina. Era o zi
frumoasă. Parcă soarele nu strălucise niciodată aşa de vesel. Nici chiar şcoala nu părea atât de
îngrozitoare. De fapt, Ştefan abia aştepta să ajungă la şcoală.

30.

Comoara.

A fost odată un bătrân rămas văduv care avea trei fii. Ei îşi vedeau fiecare de viaţa lor
şi rareori îşi făceau timp să-l ajute pe tatăl lor.

Bătrânul fusese cândva croitor, dar nu mai putea să muncească, pentru că mâinile îi tremurau
prea tare ca să mai poată ţine acul în mână, iar vederea începuse să-I slăbească. Toată viaţa
muncise din greu ca să poată purta de grijă familiei lui. Acum, când nu mai putea munci, se
temea că nu le va mai fi de nici un folos copiilor săi şi că aceştia îl vor uita.

Treptat, puterile bătrânului slăbeau tot mai mult şi fiii lui veneau să-l vadă din ce în ce mai
puţin. Se temea că, în cele din urmă, nu vor mai veni deloc, pentru că le devenise o povară.
Uneori nu putea să doarmă deloc noaptea, îngrijorându-se de viitorul lui. În cele din urmă,
născoci un plan.

Îi ceru prietenului său, tâmplarul, să-I facă o ladă mare. Apoi se duse la lăcătuş, alt prieten al
său, şi-I ceru un lacăt vechi. Se duse şi la prietenul său, sticlarul, şi îi ceru toate cioburile de
sticlă pe care le avea.

Când fiii bătrânului veniră din nou la cină, văzură sub masa tatălui lor lada mare şi grea.

“Ce-o fi în ladă?” întrebară ei curioşi.

“Ei”, le răspunse tatăl lor. “Am pus şi eu ceva deoparte”.

Lada zornăi misterios când o mişcă.

“Cu siguranţă e plină de aur! E averea lui de o viaţă!” şoptiră ei unul către altul. Din acel
moment hotărâră să locuiască pe rând cu bătrânul, să aibă grijă de el şi să păzescă aurul. În
prima săptămână fiul cel mic se mută la tatăl lui, ca să-I gătească, să facă curăţenie, şi să aibă
grijă de el. În următoarea săptămână veni fiul mijlociu, apoi în a treia săptămână fiul cel mare
şi tot aşa pentru o bucată bună de vreme.
În cele din urmă, bătrânul se îmbolnăvi şi muri. Gândindu-se la aurul din lada de sub masă,
fiii îi făcură tatălui lor o înmormântare foarte frumoasă. Se gândeau că puteau să-şi permită să
facă ceva pentru el.

Îndată după înmormântare se repeziră în casă, căutară cheia şi descuiară lada, fiecare
gândindu-se la partea de avere pe care o va primi.

Când ridicară capacul cufărului, fiul cel mare strigă, plin de mânie: “Ce glumă proastă!” În
faţa lor era o ladă plină de cioburi de sticlă. “Câtă cruzime să faci un astfel de lucru propriilor
fii!”

În cameră se lăsă o tăcere grea. În cele din urmă, fiul cel mijlociu vorbi.

“Hai să fim sinceri! Ce altceva putea să facă? Dacă nu ar fi fost lada, nu I-am fi dat atenţie
niciodată”

Fiul cel mic suspină. “Mi-e ruşine de mine…L-am adus pe tata în situaţia de a ne păcăli
pentru a ne face să ne îndeplinim datoria de fii.”

Nevenindu-I însă să-şi creadă ochilor, fiul cel mare răsturnă lada şi deşertă toate cioburile pe
podea. Apoi cei trei fraţi se uitară înăuntru şi văzură mesajul lăsat pentru ei pe fundul lăzii:
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama sa.

31.

Vulturul

Odată, demult, un ou de vultur a nimerit într-un cuib de găină. A stat acolo fericit,
împreună cu celelalte ouă, până când, în sfârşit a venit ziua când au început să iasă puii. Unul
câte unul, puii îşi scoteau capul prin coajă şi apoi începeau să cerceteze împrejurimile. A ieşit
şi puiul de vultur şi, cu toate că era mai mare şi mai urât decât ceilalţi, găina s-a purtat cu el la
fel ca şi cu restul puilor. Şi au crescut cu toţii la un loc, învăţând să scurme după viermi şi
grăunţe.

Apoi, într-una din zile, când deja erau mai mari şi căutau de mâncare pe câmp, au auzit un
strigăt ciudat. S-au uitat cu toţii în sus. Nu mai văzuseră ceva aşa de frumos până atunci: un
vultur se rotea pe cer, planând deasupra lor cu mare uşurinţă. “O! De-am fi şi noi ca vulturul
acela…” se gândeau puii de găină. Însă şi-au spus cu voce tare: “Noi nu vom zbura aşa
niciodată, fiindcă suntem numai nişte găini”. Şi puiul de vultur care era cu ei s-a întors să
ciugulească în continuare după viermi şi grăunţe, scurmând pământul. Nu şi-a dat seama că şi
el ar fi trebuit să fie acolo sus, să se rotească pe cer.

32.

Povestea coplilului cu doi ochi

Trăiau intr-un loc departe de lume, in armonie cu natura si unii cu alţii un popor de
ciclopi. Erau familii cu numeroşi copii, părinţii ingijeau copiii cu multa dragoste şi
devotament iar copiii erau tare harnici şi ascultători. Toti erau respectosi unii cu ceilalţi si
aveau un lucru in comun – un singur ochi. Ochiul din mijlocul frunţii ii ajuta sa vadă cu
agerime departe in zare, să zărească pericolele care s-ar putea ivi. Intr-o zi obişnuită, intr-o
familie numeroasa se mai născu un copil. Bucuria nasterii lui se stinse cu amărăciune cand
părinţii zăriră cum că fiul lor mult asteptat avea….doi ochi, de-o parte si de alta a nasului. Ce
se intamplase?..nimeni nu stia, au incercat părinţii copilului sa-l trateze pe copil la fel de fel
de oameni, dar raspunsul la intrebarea de mai sus, nu se gasise. Nimeni nu stia cum aparuse
un asa copil cu doi ochi in loc de unul. Cu timpul, părinţii au ajuns sa se obisnuiasca cu
infăţişarea bizară a copilului si au acceptat-o cu strângere de inimă. Apoi si-au dat seama că,
spre deosebire de altii copii sau de ceilalti ciclopi, fiul lor vedea mai bine atat ziua cat si
noaptea, vedea mai multe lucruri in acelasi timp decat ei. Se putea juca fara sa cada atat de
des ca restul copiilor ciclopi si chiar a inceput sa vorbeasca mai repede ca ei. Mai mult,
copilul crescând s-a aratat tare indemanatic si priceput la a confectiona fel de fel de
lucrusoare, care vandute sporeau bunastarea familiei.. Părinţii erau tare mandrii de fiul lor, iar
ceea ce la naştere reprezentase o infirmitate, mai târziu s-a dovedit a fi un lucru special.

33.

Adevaratele bijuterii

Era odată mai demult, un prinţ, care trăia împreună cu părinţii lui, regele şi regina. Ei
locuiau împreună într-un palat minunat. Micul print era foarte fericit. El avea o comoară într-o
casetă, în care păstra nişte bijuterii strălucitoare de-ţi luau ochii nu altceva. Erau acolo
nenumărate lănţişoare, brăţări şi inele care sclipeau şi reflectau toate culorile curcubeului.
Toate bijuteriile erau din aur şi din argint, foarte meşteşugit alcătuite. Micul prinţ ţinea într-un
mod cu totul special caseta cu bijuterii, pentru că erau numai ale lui şi nimeni nu mai avea una
la fel. De aceea, oriunde mergea, el îşi lua neapărat şi caseta cu bijuterii.

Într-o zi, nu se ştie cine, i-a furat micului prinţ caseta cu bijuteriile. El se simţea foarte
nenorocit şi disperat datorită dispariţiei casetei şi nu ştia cum ar putea face să o primească
înapoi. Era atât de dezamăgit şi supărat, încât a încetat să mai râdă, să se întâlnească cu
prietenii sau să se plimbe cu aceştia prin grădinile splendide ale palatului în care până nu
demult se simţea atât de bine! Stătea tot timpul posomorât şi închis în cameră, fără a mai avea
chef de a face ceva. Cu un cuvânt, prinţul s-a schimbat de tot. Mama lui regina, l-a întrebat ce
s-a întâmplat , dar el nu ştia cum să-i explice că cineva i-a ascuns sau furat caseta cu comoara.
Într-o noapte, în timp ce plângea disperat în camera lui, i-a apărut în faţa ochilor zâna
ursitoare, care a l-a întrebat: „ Ce ţi s-a întâmplat, micule prinţ?”

„Cineva mi-a ascuns sau furat bijuteriile” a suspinat prinţul. „Nu ştiu cum să fac să le găsesc”.
Atunci ursitoarea a zâmbit, a făcut un semn magic peste prinţ cu bagheta ei fermecată, zicând:

„Ceea ce vrei tu să găseşti, se află chiar în tine insuţi. Priveşte cu atenţie înăuntrul tău
şi vei găsi adevăratele bijuterii la care trebuie să ţii. Mulţi nu-şi dau seama că au această
putere de a se privi pe dinăuntru. Ei nu se uită niciodată înăuntrul sufletului lor, aşa că nu se
cunosc şi nu ştiu ce calităţi au, calităţi care sunt mai preţioase decât orice bijuterie din lume.
Dacă ţii la propria ta fiinţă, cu toate calităţile pe care le ai, vei avea puterea să te vezi cu ochii
minţii tale. Semnul magic pe care l-am făcut asupra ta te va ajuta să descoperi acest lucru”.
Zâna şi-a luat rămas bun şi a dispărut deodată, tot aşa cum apăruse.

În chip minunat, exact după prevederile zânei ursitoare, prinţul a descoperit cum să se uite cu
ochii minţii înăuntrul propriului lui suflet şi a descoperit acolo o comoară cu totul altfel decât
bijuteriile din casetă. Din ziua aceea, a părăsit camera în care se închisese când era supărat şi
se izolase de lume şi i-a căutat pe ceilalţi copii, cărora să le dăruiască prietenia lui. Din acel
moment, plin de fericire că şi-a recuperat adevărata comoară, micul prinţ n-a mai permis
nimănui să i-o fure din suflet, iar toţi ceilalţi il iubeau foarte mult pentru bunătatea lui.

34.

Despre cioara si paun

În parcul unui palat, o cioară neagră stătea pe o creangă de portocal. Jos, pe peluză, un
păun se plimba mândru. Cioara i-a cârâit: „Cum poate cineva să permită unei păsări aşa de
ciudate să intre în parcul lui. Se plimbă atât de arogant de parcă ar fi sultanul însuşi. Şi asta o
pasăre care are picioare atât de albastre. N-aş purta niciodată o culoare ca asta. Şi are o coadă
după ea ca o vulpe”.

Cioara s-a oprit şi a aşteptat în linişte răspunsul. Păunul nu a spus nimic o vreme, apoi i-a
răspuns cu un zâmbet melancolic: ”Eu nu cred că descrierea ta corespunde realităţii. Lucrurile
rele pe care le-ai spus despre mine rămân de neînţeles. Spui că sunt arogant pentru că îmi ţin
capul sus şi astfel penele de pe umeri mi se înfoaie şi arată ca o bărbie dublă. În realitate, sunt
oricum altfel decât arogant. Ştiu că am un aspect urât şi pentru că picioarele mele sunt
zbârcite şi arată ca pielea tăbăcită. Aceasta mă supără atât de mult încât îmi ţin capul ridicat
tocmai ca să nu-mi văd urâţeniile de picioare. Tu nu-mi vezi decât părţile urâte. Tu închizi
ochii în faţa părţilor mele bune şi a frumuseţii mele. N-ai observat

35.

Brotacelul si cutremurul de pamant

Nu demult, pe malul unui lac din inima munţilor trăia fericit un brotăcel. Cât era ziua
de lungă se bronza la soare, prindea muşte, iar seara orăcăia din toate puterile încât toate
animalele din pădure il auzeau de departe. Brotăcelul nu ştia multe despre această lume şi se
bucura trăindu-şi viaţa de la o zi la alta. Era norocos pentru că venise pe lume intr-un loc atit
de frumos, plin de soare si hrana dupa plac.

Din pacate, intr-o zi intunecoasa si nefericita s-a produs pe neasteptate un cutremur de

pamint. Stinci mari si pietre multe au inceput sa se clatine si sa se miste de la locul lor. In
invalmaseala de tărână rascolita, pietre prabusite si copaci rasturnati, bietul brotacel a cazut si
el pe neasteptate intr-o crapatura de pamint neagra si foarte adinca. Printre bulgarii mari si
grei nici vorba nu mai era sa poata vedea soarele . Cutremurul de pamint il luase absolut pe
nepregatite, asa ca brotacelul zacea acoperit de intuneric si tarina, fara sa stie ce sa mai faca,
fara sa poata reactiona. Orele treceau si abea putea misca din labute . Din cind in cind cite o
lacrima ii umezea ochii. Gaura in care cazuse era asa de intunecoasa si rece. Aproape ca
uitase de soare, de iarba verde si plina de flori, de mustele pe care le prindea atit de usor.
Uitase de ceilalti brotacei cu care se scalda in lac, de pasarile care ciripeau in padure.
Intunericul care-l inconjura era asa de adinc, incit brotacelul se simtea complet neputincios si
s-a hotarit sa ramina acolo pentru totdeauna .

“Nimeni n-o sa observe si n-o sa-i pese” isi spunea trist brotacelul, gindindu-se ca nu va mai
putea rezista multa vreme, din cauza intunericului care il coplesea si din care incepea sa simta
ca facea parca si el parte. Era cit pe-aci sa renunte la tot. Numai ca mai era ceva. Pina atunci
nu daduse deloc atentie unei voci foarte adinci din sugfletul lui. Se parea ca acea voce nu era
de acord cu gindurile lui si parca il indemna dimpotriva, sa incerce sa se elibereze singur din
gaura in care se afla. “Cauta sa gasesti o cale sa iesi de aici din nou la soare” ii soptea vocea
foarte launtrica. “Gindeste-te ca de fapt asta vrei si tu in realitate”.

La inceput brotacelul n-a ascultat-o, pentru ca vocea era mult prea slaba. Dar treptat voacea a
devenit tot mai puternica, mai insistenta si el nu se mai putea face ca nu o aude. Acest glas a
trezit treptat in brotacel vechea lui dorinta de a vedea din nou soarele si de a se zbengui prin
iarba.

Asa ca brotacelul si-a adunat ultimele puteri, s-a scuturat de pamint si a inceput sa sape cu
labutele in sus. Sapa mai slab la inceput, dar apoi din ce in ce mai spornic. Miscarile l-au
ajutat sa se strecoare printre pietre si bulgarii de pamint, asa incit la un moment dat chiar a
zarit o raza de lumina. Desi ochii lui nu mai erau obisnuiti cu lumina, aceasta i-a dat putere si
in curind brotacelul a iesit iar la suprafata . Acum putea sa vada clar urmarile groaznice ale
cutremurului de pamint. Rind pe rind a inceput sa simta cum razele soarelui ii incalzeau din
nou corpul, a reinceput sa simta mirosul ierbii si l-a cuprins o inviorare placuta. De necrezut,
dar topaind de colo-colo a simtit chiar ca se poate bucura iarasi de viata asa ca inainte.

Bineinteles brotacelul nu a uitat niciodata cutremurul de pamint pentru care a pastrat o

amintire deosebita in sufletul lui. Era acolo un locsor special din inima lui unde se afla aceasta
amintire, dar acum brotacelul petrecea mai mult timp ascultind cu mai mare atentie de vocea
misterioasa din interiorul lui, care il indemnase sa gaseasca singur calea de a se elibera si de a
iesi iar la lumina.

36.

Bradutul ars

Odată, într-o pădure depărtată se afla un brăduţ care nu prea arăta la fel ca ceilalţi
copaci, pentru că nu era verde şi dădea impresia că este cu totul lipsit de viaţă. Părea ca şi cum
ar fi lovit de trăsnet şi de atunci nu ar mai fi crescut deloc, sau arăta ca şi când cineva i-ar fi
retezat ramurile. Ceilalţi copaci de prin partea locului credeau chiar că murise, deşi stătea încă
în picioare, pentru că, după cum se ştie majoritatea copacilor sunt capabili să rămână drepţi
multă vreme după ce îi părăseşte viaţa. Numai că ei se înşelau. Foarte adânc înăuntrul său,
brăduţul era încă în viaţă. Însă pentru că fusese lovit de un trăsnet care îl arsese, el nu mai ştia
cum să crească şi să se dezvolte, cum să devină din nou frumos, cu cetina verde, aşa cum erau
ceilalţi brazi. Câteodată după ce este ars, un copac se simte ca după un adevărat şoc şi nu-şi
mai doreşte să crească, să trăiască sau să fie la fel ca alţi copaci. Aşa că uneori, după şocul
unui trăznet, după căte o furtună, copacii încep să creadă că n-o să mai poată creşte niciodată
şi că nu le rămâne altceva mai bun de făcut decât să aştepte moartea aşa urâţi şi arşi.

Într-o zi s-a nimerit să treacă pe acolo un pădurar care iubea mult pădurea. Crezând şi el că
brăduleţul era mort, s-a apucat să-l lovească la rădăcină cu securea ca să-l taie.

“Vai!Au!! A ţipat bradul.

Foarte mirat pădurarul a aruncat o privire de jur împrejur şi a întrebat: ”Hei! Cine-i acolo?
Cine strigă?”

“Sunt eu! A scâncit brăduţul. “Ce faci tu mă doare. Nu mă mai lovi!”

“Nu-mi vine să cred” s-a mirat pădurarul.” Mi s-a părut că nu mai ai viaţă în tine. Arăţi mai
uscat decât orice uscătură. Eşti ars şi vai de tine. Crengile ţi-s rupte şi nu mai ai cetină deloc.
Însă eşti norocos, pentru că eu sunt un pădurar bun care iubesc pădurea şi nu mă lasă inima să
tai un brăduţ care mai are viaţă în el. Dar te credeam pur şi simplu mort”.

“Nu sunt mort” a scâncit iarăşi brăduţul.”Nici măcar nu sunt bolnav”.

Pădurarul i-a aruncat o privire plină de îndoială.” Păi dacă nu eşti nici mort, nici bolnav,
pentru ce arăţi aşa de jalnic?”

Plin de tristeţe, bradul i-a răspuns: ”Nu mai ştiu cum să cresc. Nu mai ştiu cum să fac cetină
verde. Nu mai ştiu cum să par din nou viu, pentru că m-a lovit un trăznet atât de puternic şi au
fost prea multe furtuni în viaţa mea……..Pur şi simplu am uitat cum trebuie să fac să cresc
din nou.”

Pădurarul care iubea pădurea şi avea multă experienţă cu copacii, s-a hotărât imediat să-l ajute
pe brăduţ. I-a explicat că mai întâi va trebui să-I înlăture toate părţile arse. Apoi cu multă
pricepere, pădurarul s-a apucat să scoată cioturile de crengi uscate, până când toate părţile
care erau moarte au fost curăţite şi trunchiul a rămas pregătit pentru a da viaţă unor crengi noi.
Bradul era surprins de faptul că nu simţea de loc nici o durere, dimpotrivă uşurare şi chiar
relaxare. Apoi pădurarul a adus îngrăşământ special şi l-a presărat în jurul bradului,
asigurându-se că are suficientă apă şi locul este luminat de soare. Ca prin minune după aceste
îngrijiri, în foarte scurt timp, bradul a descoperit că de fapt el ŞTIA cum să crească,
ŞTIAcum să-şi dezvolte ramurile şi cetina verde, bogată. Cu alte cuvinte nu uitase deloc cum
să se vindece şi să devină la fel de frumos şi de puternic ca ceilalţi copaci din jurul lui. Şi
chiar aşa a şi făcut: a dat la iveală mulţi muguraşi fragezi din care au crescut o puzderie de
rămurele şi cetină nouă. În scurt timp nici n-ai mai fi zis că a fost vreodată lovit de trăznet sau
ars. Astfel el a crescut mai puternic şi mai frumos decăt ceilalţi copaci din jurul său.

Acum învăţase un lucru pe care trebuia să nu-l uite: oricât de puternice ar fi furtunile sau
trăznetele care se vor abate asupra lui, ŞTIA că are resursele interioare de a le face faţă şi de a
se dezvolta puternic şi armonios.

37.
Puiul de cerb si anotimpurile

Într-o zi de primăvară minunată, în mijlocul unei păduri s-a născut un pui de cerb. Era
foarte norocos puiul, pentru că se născuse exact când toate florile înfloreau, iar vremea era tot
mai caldă şi mai frumoasă. Cu fiecare zi care trecea, odată cu micul cerb creştea totul în jur: şi
copacii şi iarba şi florile.

Mai târziu, când puiul de cerb a crescut mai mare, mai puternic, primăvara s-a transformat
într-o vară caldă şi plăcută. Apoi a venit toamna. Odată cu ea, frunzele din copaci s-au colorat
frumos, iar după aceea una după alta au căzut, lăsând crengile complet goale. Mai târziu
toamna s-a transformat în iarnă, cerul s-a făcut cenuşiu şi din nori a început să ningă.

Puiul de cerb se uita la zăpadă şi tremura de frig. El se născuse când era atât de cald şi de
bine. Nimeni nu-i explicase de ce copacii îşi schimbă culoarea din verde în maro şi de ce
căldura se transformă în frig. Micul cerb se gândea: „ Cred că eu am făcut ceva rău şi din
această cauză vremea s-a scchimbat atât de mult” Aşa se gândea şi era tare, tare trist. Din
păcate ninsoarea continua să cadă, iar aerul era tot mai rece. Puiul de cerb era tot mai supărat.
Continua să creadă că el era vinovat pentru că primăvara dispăruse şi pentru că venise iarna. Îi
era foarte teamă că într-o zi el însuşi ar putea fi transformat în ceva rece şi pustiu, la fel cum
iarna transformase pădurea.

Aşa că stătea ascuns sub un copac cât era ziua de lungă, crezând că dacă va rămâne acolo
nemişcat, va putea face din nou vremea să devină la fel de bună şi frumoasă ca înainte. În
timp ce zăcea acolo zgribulit, simţindu-se foarte singur, iată că s-a oprit un şoricel bătrân şi
înţelept. L-a privit pe puiul de cerb, l-a tot privit şi văzând că nu se mişcă de acolo, i-a spus: „
Vai Cerbuleţule, ce tare tremuri! Şi arăţi aşa de supărat”!. Puiul de cerb i-a răspuns:! Şşşt”
Taci , nu face zgomot”! Uite, din cauza mea vremea s-a răcit. A venit frigul. Eu cred că dacă o
să stau nemişcat pot transforma la loc vremea ca să fie iarăşi frumoasă. Sunt foarte trist că am
fost aşa de rău”.

Un timp şoricelul cel înţelept s-a uitat la el în tăcere, minunându-se cum o fi ajuns oare
Cerbuleţul să se creadă vinovat de schimbarea anotimpurilor. I se părea foarte important
şoricelului să-l ajute pe micul cerb să înţeleagă cum stau lucrurile în această lume în care
trăim, aşa că i-a spus: „Nu eşti tu de vină că se schimbă vremea! Acesta e un lucru foarte
firesc. Aşa este şi viaţa. În fiecare an după primăvară urmează vara: Atât primăvara, vara,
toamna, cât şi iarna, sunt numai nişte anotimpuri care vin şi trec unul după altul. Primăvara
este anotimpul în care în pădure toate înmuguresc, înfloresc, cresc din nou, iar vara este foarte
cald. Apoi vine anotimpul numit toamnă, când frunzele se colorează aşa de frumos, iar apoi
cad din copaci, lăsându-le crengile goale. După toamnă urmează iarna, anotimpul care te face
să te simţi aşa de înfrigurat cum te simţi tu acum. Iarna este ger, iar pădurea este goală şi
pustie. Numai că din fericire iarna se va termina în curând. După ea va veni iarăşi primăvară.
În fiecare an anotimpurile vin şi trec în aceeaşi ordine. Se poate întâmpla ca iarna să vină ceva
mai repede decât vremea hotărâtă, iar frigul să înceapă mult mai curând decât ar trebui.
Atunci e foarte greu de găsit hrană în pădure. Dar tu ţine minte că întotdeauna după iarnă
urmează din nou primăvară, pentru că aşa a fost făcută lumea aceasta. Chiar şi acum, în
timpul iernii reci, când îţi este foarte greu să crezi că va mai fi din nou primăvară, trebuie să
găseşti în inima ta puterea de a înţelege acest adevăr”.

„Dar de ce nu pot să văd că vine chiar acum primăvara?” a întrebat foarte curios Cerbuleţul.
„Ajută-mă să înţeleg, te rog!”

„Uneori norii ascund soarele de pe cer. Atunci aproape nu-ţi mai vine să crezi că soarle există
totuşi în spatele lor. Apoi, după un timp, vântul alungă norii şi te lasă să vezi că soarele a
rămas tot acolo unde era dintotdeauna. Câteodată vara, observi cu părere de rău că o floare
înflorită, se usucă în scurt timp, iar seminţele ei sunt luate şi împrăştiate de vânt. În acea clipă
este greu să-ţi dai seama că din acele seminţe vor creşte alte flori. Dar atunci când în anul
următor revine primăvara, poţi vedea cum din seminţe cresc plante noi care înfloresc la fel de
frumoase ca cele din anul trecut”.

Cerbuleţul asculta foarte atent ce spunea şoricelul. I se părea că vorbele noului prieten au un
înţeles special, care mergea drept spre inima lui. Dar mai erau atâtea de spus şi de aflat….”
Dragă Şoricelule, iarna este aşa de rea pentru mine, pentru că mă face să simt un fel de frig în
suflet, la fel cu frigul de afară”.

Dar Şoricelul l-a sfătuit prietenos pe puiul de cerb:” Orice fiinţă are propriul său izvor de
putere, tărie şi de căldură în ea însăşi, chiar dacă este rece afară. Caută propria ta căldură
înlăuntrul tău şi încearcă să o hrăneşti ca să crească continuu. Atunci ea te va ajuta să te simţi
încălzit chiar dacă afară este cel mai frig”. Apoi, promiţând că se va întoarce pe-acolo
Şoricelul şi-a luat rămas bun.

Puiul de cerb a lăsat cuvintele Şoricelului să pătrundă până adânc în mintea şi în inima sa. Ce
ciudat i se părea! Oare la ce s-o fi gândit Şoricelul atunci când spunea”propria ta căldură
dinăuntrul tău”? Cerbuleţul a păstrat foarte bine aceste cuvinte şi se tot gândea la ele în
timpul plimbărilor sale prin pădure. Până într-o zi obişnuită, când plimbându-se agale, dintr-
odată Cerbuleţul şi-a dat seama de sensul acelor cuvinte. A început să simtă chiar înăuntrul lui
lui căldura misterioasă şi minunată. Zilele de iarnă care au urmat au trecut uşor, iar când a
venit iarna în anul următor Cerbuleţul s-a simţit foarte diferit pe dinăuntru. Înţelegea cu totul
altfel lucrurile. De exemplu de data aceasta pricepea că nu poate să schimbe ordinea
anotimpurilor, pentru că ele urmează într-o ordine firească indiferent de ceea ce ar fi dorit el.
Apoi şi-a dat seama de ceva foarte important: că acea căldură dinăuntrul său trebuie hrănită şi
antrenată să crească astfel încât chiar şi în cea mai friguroasă zi, înlăuntrul lui să existe totuşi
propria lui căldură specială şi puternică. Din acea zi, Cerbuleţul a început să vorbească despre
anotimpuri cu ceilalţi pui de cerb din pădure, explicându-le cât de important e să ştii anumite
lucruri, iar odată cunoscute acele lucruri ele pot fi controlate. Depinde doar de
tine………….!!!!!!!!!!!!

38.

Cum putem pastra o relatie de iubire?

Mama si fiul se plimbau pe plaja cand copilul senin o intreba: Mama, cum putem
pastra o relatie de iubire?
Femeia incurcata spuse..prinde in pumnul tau nisip si acum strange tare pumnul. Poti tine
nisipul in palma? Nu, aluneca. Acum deschide pumnul si rasfira degetele. Cum e? Si acum,
tot nisipul aluneca.

In cele din urma femeia spuse…acum tine palma cu nisipul in ea ca un caus, nici inchisa nici
cu degetele rasfirate.

Cum e?

Spune-mi ce dai ca sa-ti spun ce primesti….

„Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul
Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:

– Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Batranul ii raspunse printr-o intrebare:

– Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

– Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo!

– Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:

– Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:

– Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

– Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am
parasit.

– Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand
cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:

– Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o
adreseaza doua persoane?

– Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in trecut nu
va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici
tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce
stim noi sa gasim in ei.”

39.

Fii desupra destinului tau…

 Povestea spune ca era odata o fata care, lovindu-se de greutatile vietii, a mers la tatal
ei sa se planga ca nimic nu-i iesea asa cum isi doreste. Obosise sa lupte fara a obtine
rezultatele pe care le astepta. Nu stia cum sa faca sa mearga mai departe in viata pentru ca se
simtea epuizata. Avea impresia ca de cate ori rezolva o problema, aparea alta.

Tatal ei a ascultat-o atent si apoi a invitat-o sa pregateasca impreuna micul dejun. Ajunsi in
bucatarie, el a luat trei oale si le-a pus cu apa la fiert. Cand au inceput sa fiarba a pus intr-una
morcovi, intr-una oua si in cea de a treia cafea.

Le-a lasat sa fiarba fara sa spuna nici un cuvant. Doar ii suradea fetei lui. Ea astepta cu
nerabdare, intrebandu-se ce voia sa faca tatal ei. Dupa 20 de minute tatal a stins focul, a pus
ouale intr-un castron, morcovii intr-o farfurie si a turnat cafeaua intr-o ceasca.

Apoi a intrebat-o: “Draga mea, ce vezi aici?” “Oua, morcovi si cafea”, a raspuns ea.

Atunci a indemnat-o sa atinga morcovii. Ea ii atinse si observa ca erau moi. Apoi i-a cerut sa
curete un ou de coaja si ea observa astfel ca oul era foarte tare. Apoi i-a spus sa guste din
cafea. Curioasa, ea sorbi din lichidul parfumat apoi intreba: „Ce inseamna toate astea, tata?”

Atunci el i-a explicat ca toate cele trei elemente avusesera de infruntat aceeasi adversitate: apa
fiarta. Doar ca au reactionat complet diferit: morcovii s-au inmuiat si au devenit usor de
sfaramat, ouale au devenit foarte tari, in schimb cafeaua a schimbat cu aroma ei apa.

“Cu care dintre acestea trei crezi ca te asemeni tu?”, isi intreba el fata. “Cand adversitatea bate
la usa ta, cum raspunzi? Esti ca un morcov aparent tare, dar cand durerea te atinge te inmoi si-
ti pierzi puterea? Esti asemenea oului, care incepe cu o inima maleabila si un spirit fluid, dar
dupa un eveniment nefericit devine dur si inflexibil? Pe dinafara ramai la fel, dar pe dinauntru
ai inima amara? Sau esti ca un graunte de cafea? Cafeaua schimba apa fiarta, elementul care ii
cauzeaza durerea. Cand apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasa cea mai buna
aroma si savoare.”

Nu te lasa infrant! Fii deasupra destinului tau, da ocazia adversitatilor vietii sa fie pentru tine
tot atatea prilejuri de a lasa „dulcea aroma de cafea” care iti este proprie, pe care doar tu o poti
oferi…

40.

Povestea celor trei usi…

Un rege avea un fiu destept si curajos. Ca sa il pregateasca pentru a infrunta viata, il

trimise la un batran intelept.

– Lumineaza-ma! Ce trebuie sa stiu in viata?

– Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva
sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre ele. O
dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi
condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti. Nu pot sa iti spun mai mult.
Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul. Acum du-te! Urmeaza drumul acesta
drept din fata ta.

Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.

Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi:

SCHIMBA LUMEA!

– Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta
lume, altele nu-mi convin deloc.

Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea sa il impinsera sa se confrunte
cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa. El gasi
placerea si betia cuceritotului, dar nu si alinarea inimii. Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar
multe altele ii rezistara.

Anii trecura. Intr-o zi il intalni din nou pe batranul intelept, care il intreba:

– Ce ai invatat tu pe acest drum?

– Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de
mine de ceea ce nu depinde de mine.

– Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti
scapa printre degete.

Si disparu.

Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti, pe care statea scris:
SCHIMBA-I PE CEILALTI!

– Asta era si intentia mea, gandi el. Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si
de durere, necazuri si frustrari.

El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le
patrunda in caracter si sa le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua lupta a sa. Intr-o zi, pe cand
medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul
intelept, care-l intreba:

– Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?

– Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau
infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine prind
radacina toate aceste lucruri.

– Ai dreptate, spuse batranul. Prin ceea ce trezesc ceilalti in tine, ei te descopera in fata ta. Fii
recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se
nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si
calea pe care trebuie sa o urmezi.
Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria: SCHIMBA-TE PE TINE
INSUTI!

– Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise
el si incepu lupta cu el insusi.

El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele,
sa schimbe tot ce nu-i placea la el, tot ce nu corespundea idealului sau.

Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si
rezistente, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:

– Ce ai invatat tu pe acest drum?

– Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si
pe care nu le putem invinge.

– Asa este, spuse batranul.

– Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotriva mea! Oare nu se
termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.

– Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla
drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.

Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris:

ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI!

Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar
in celalalt sens.

– In lupta devenim orbi, isi zise el.

Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi:
defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le
iubeasca. Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se
invinovateasca.

Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:

– Ce-ai invatat in plus pe acest drum?

– Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu
niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.

– Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa il uiti in viata, acum poti merge mai
departe.
Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria: ACCEPTA-I PE
CEILALTI!

Si in jurul lui recunoscu toate personele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit
si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat.

Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucruirle care
altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase.

Batranul intelept aparu din nou si il intreba:

– Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?

– Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi nu mai am nimic de reprosat celorlalti si nici
nu ma mai tem de ei. Am invatat sa ii accept si sa-i iubesc asa cum sunt.

– Bine, acesta este cel de-al doilea lucru pe care trebuie sa il tii minte. Continua drumul.

Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe
spatele ei: ACCEPTA LUMEA!

Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit sa o cucereasca, s-o transforme, s-o
schimbe. Fu izbit de lumina si de frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor.

Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi
batranul, care-l intreba:

– Ce ai invatat pe drumul asta?

– Acum am invatat ca lumea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad pe
mine in ea. Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata; cand sunt necajit, lumea imi pare
trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista. Atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de
spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nicio
conditie.

Acesta este cel de-al treilea lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti. Acum esti impacat cu
tine, cu ceilalti si cu lumea!

Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea
linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna.

41.

Pacea în familie.

În case vecine, locuiau două familii. În prima casă, domnea liniștea și pacea, pe când,
cea de-a doua era plină de certuri.

Odată, soții celei de-a doua familii hotărâră să-i urmărească, pe ascuns, pe vecinii lor, ca să
înțeleagă de ce, acolo, întotdeauna, e pace și voie bună.
Dimineața, bărbatul se ascunse sub fereastra vecinilor săi. Privi înăuntru și văzu că femeia
spală podeaua. Peste un minut, ea își aminti ceva și fugi repede spre bucătărie. Între timp,
soțul ei intră înăuntru, în grabă, și răsturnă găleata cu apă. Când femeia se întoarse din
bucătărie, soțul îi spuse:

- Iartă-mă! Mă grăbeam și nu am observat găleata.

- Nu, e vina mea! spuse soția. Am lăsat găleata chiar lângă ușă…

Bărbatul de la fereastră văzu această scenă și se întoarse acasă.

- Am înțeles diferența dintre ei și noi, îi spuse el soției.

- Și care e diferența?

- La ei în familie, fiecare e vinovat, pe când, la noi, fiecare are dreptate…

42.

În ce constă puterea

Învățătorul îi spuse discipolului o pildă:

– Stejarului îi plăcea să se laude în fața ierbii: ”Eu sunt cel mai puternic din această poiană. Pe
tine te calcă toată lumea în picioare, pe când eu sunt atât de viguros și de tare încât nimeni nu-
mi poate face niciun rău”. Iarba îl asculta în tăcere. Într-o zi, o furtună puternică se abătu
asupra lor. Iarba, cu ușurință, se apleca sub vânt și furtuna nu reuși să-i smulgă nici măcar un
fir. În schimb, stejarul pierdu o mulțime de crengi și se despică până la jumătate… Deci, ține
minte, flexibilitatea este mai importantă decât tăria.

– Am înțeles, învățătorul meu.

– Acum, ascultă continuarea! Iarba i se lăuda stejarului: ”Eu sunt cea mai puternică. Pe tine,
furtuna aproape că te-a distrus, pe când mie nu a putut să-mi facă absolut nimic. Flexibilitatea
mă face mai puternică decât tine”. Stejarul o asculta în tăcere. Odată, veni un taur în poiană.
Observă stejarul și se repezi spre el să-l doboare. O zi întreagă se chinui dar nu reuși să-l
miște din loc cu nici măcar un centimetru. În schimb, făcu una cu pământul aproape întreaga
iarbă din jur. Deci, ține minte, decât să fii flexibil, mai bine să fii tare.

– Dar această concluzie este absolut contrară celei precedente.

– Da. Acum, du-te și caută un răspuns la tot ce ți-am povestit astăzi…

43.

Vremea de afară

Un turist îi întrebă pe păstori:

– Nu cunoașteți ce vreme va fi astăzi?

– Astăzi va fi vremea noastră preferată.

– De unde știți?

– De-a lungul timpului, ne-am învățat să nu ne facem griji de ceea ce nu depinde de noi. Dacă
va fi cer senin, vom ieși cu turma pe pășune, vom sta în iarbă și ne vom bucura de căldură și
soare. Dacă va fi vânt și ploaie, vom sta la dos, vom mânca brânză cu mămăligă, vom cânta și
ne vom bucura de ploaie…

44.

Scânteia care naște un foc

Odată, un băiat se plimba cu mama sa într-un parc. La umbra unui copac, un om

scoase o vioară și începu să cânte o melodie foarte frumoasă, reușind să adune în jurul său o
întreagă mulțime.

Melodia îl vrăji puternic pe tânărul băiat. A doua zi, el veni din nou în acel parc în speranța că
o va mai auzi o dată. Dar vioristul nu mai era acolo. Veni și în zilele următoare însă, din nou,
fără niciun rezultat. Cutreieră, apoi, toate parcurile din oraș dar vioristul nu era de găsit…

Atunci, tânărul se interesă de muzică serios. Începu să asculte zeci și sute de melodii, scrise de
muzicieni renumiți și anonimi dar niciuna nu era la fel de frumoasă ca acea melodie din parc.

Încercând să și-o amintească, scrise într-un caiet primele sale note. Tocmai compuse prima sa
melodie. Peste câteva zile, mai apăru una în caietul său…

Cu timpul, melodiile sale deveniră din ce în ce mai lungi, mai complicate și mai frumoase. El
câștigă respectul tuturor muzicienilor din oraș. Melodiile sale se cântau la concerte mari din
țară iar, peste vreo cincisprezece ani, creația sa era deja cunoscută în întreaga lume…

El deja nu mai era tânăr. Devenise unul din muzicienii reprezentativi ai epocii sale. Avea sute
de discipoli și milioane de admiratori.

Odată, se plimba printr-o piață dintr-un mare oraș și auzi sunetele unei viori. Inima îi tresări și
el se opri: era ACEA MELODIE pe care el o căuta de atâta timp. O ascultă un pic și apoi
zâmbi. Melodia nu mai avea același efect asupra sa. Ba chiar era destul de obișnuită, ca și mii
de alte melodii pe care le ascultă în decursul vieții sale…

45.

Exemplul grădinarului

– Tatăl meu este grădinar. Are o activitate pe care nu o pot înţelege: în grădina sa
creşte un soi de flori foarte rare, care înfloresc o singură zi pe an. În plus, sunt foarte firave:
trebuie îngrijite în fiecare zi, anul împrejur. Trei sute şaizeci şi patru de zile de muncă, grijă şi
nervi sunt sacrificate pentru o singură zi de bucurie.

– Din cuvintele tale, îmi dau seama că tatăl tău este un om extraordinar…
– Dar nu se merită un efort atât de mare pentru o singură zi. Eu, care de curând mi-am luat
diploma în economie, pot spune…

– Înţeleg ce vrei să spui. Însă, chiar dacă vei obţine mulţi bani în viitor, viaţa ta nu va înflori
niciodată. O vei petrece între pereţi cenuşii, doar alergând după rezultate maxime… Sfatul
meu este ca, înainte să intri în lumea afacerilor, să petreci un an alături de tatăl tău. Atunci,
vei înţelege că munca este mai mult decât un efort…

46.

Înainte de a păși împreună…

La începutul lecției, învățătorul puse o întrebare:

– Atunci când se unesc două lacuri deșarte, câtă apă au împreună?

Discpolii, desigur, răspunseră:

– Normal, că nu voar avea apă, dacă nici inițial nu au avut.

Bătrânul învățător, atunci, spuse:

– Așa este și la oameni. Mai devreme sau mai târziu, fiecare din voi își va găsi perechea, adică
„a doua jumătate”, cum se zice. Multă lume crede că aceasta este cheia fericirii. Dar, dacă nu
veți învăța să vă bucurați de viață și să vă simțiți împliniți și în singurătate, nu veți fi fericiți
nici atunci când veți avea alături pe cineva, decât poate la început… Priviți câte divorțuri au
loc în fiecare zi… Sfatul meu este: înainte să vă găsiți perechea, fiți siguri că lacul vostru este
plin cu apă…

47.

Acțiunea și efectul

Un tânăr veni la bătrânul înțelept și îi spuse:

– Întotdeauna ai spus că succesul își trage rădăcinile în interiorul nostru. În fiecare dimineață,
mă trezesc și încerc să mă concentrez, îmi spun în gând de câteva sute de ori: ”Eu sunt un om
de succes!”. Dar succesul mă cam ocolește. Spune-mi, te rog, ce nu fac corect?

Atunci, bătrânul îi aduse în față o farfurie cu mâncare și o lingură, spunându-i:

– Acum, rostește de zece ori: ”Această lingură mă hrănește”!

După ce tânărul rosti de zece ori aceste cuvinte, bătrânul îi zise:

– Poți să repeți și de o mie de ori această propoziție, lingura oricum nu se va mișca din loc. Ca
să-ți potolești foamea, va trebui să te miști tu însuți, să întinzi mâna, să iei lingura și să
mănânci…

48.Despre ceea ce vrem să vedem

 Omul trist veni în marele oraș. Privi în jur: observă oamenii, mișcarea. Apoi, ajunse în
centrul metropolei, privi clădirile înalte și își spuse: ”Mda! Oamenii sunt din ce în ce mai
egoiști și mai lacomi. Își construiesc ziduri din ce în ce mai înalte și mai trainice și, astfel se
îndepărtează unii de alții”…

Omul vesel veni în marele oraș. Privi în jur: observă oamenii, mișcarea. Apoi, ajunse la râul
ce despărțea orașul în două părți, văzu noul pod imens construit peste râu și își spuse:
”Oamenii sunt din ce în ce mai uniți. Atunci când ceva îi desparte, își construiesc poduri și,
astfel, ajung mai ușor unii la alții. Atunci când sunt uniți, oamenii sunt puternici”…

49. Atunci când le dăm sfaturi altora…

De înțelepciunea bătrânului știa toată lumea din împrejurimi. Toți veneau la el și

cereau sfaturi.

Odată, veni vecina lui și îi spuse:

– Fiul meu iubește să mănânce foarte mult zahăr. Vorbește, te rog, cu el! El te respectă foarte
mult și va asculta de dumneata. Convinge-l, te rog să scape de această dependență.

Atunci, bătrânul îi spuse:

– Vino cu el la mine peste trei săptămâni…

Zilele se scurseră repede și, peste trei săptâmâni, femeia veni cu fiul ei.

– Mai așteaptă trei săptămâni, îi spuse el vecinei sale. Acum nu te pot ajuta…

Peste trei săptămâni, ei veniră din nou și bătrânul îi spuse băiatului:

– Ascultă! Nu e bine să mănânci mult zahăr. Este foarte nesănătos. Mai bine, scapă de această
deprindere!

În câteva zile, băiatul nici nu se mai atingea de zahăr. Atunci, femeia îl întrebă pe bătrân:

– De ce nu ați putut să-i spuneți băiatului acest lucru cu trei săptămâni în urmă?

– Pentru că și mie îmi plăcea foarte mult să mânânc zahăr. Cum să-l conving pe cineva să
renunțe la un lucru care și mie îmi place? De aceea, mi-a trebuit ceva timp să scap eu însumi
de această deprindere…

50.

Iscusința de a urca

Un călător trebuia să treacă peste un munte înalt.

Drumul era foarte greu și obositor: numai pietre și stânci abrupte. În plus, soarele pe cer, cum
se cuvine în toiul verii, încălzi aerul până la o temperatură neverosimilă.
Călătorul abia de-și mișca picioarele. Deodată, văzu cum trece pe lângă el un bătrân. Acesta
mergea atât de liber și urca muntele atât de ușor, încât părea că merge pe drum drept.

– Mii de scuze! i se adresă, atunci, călătorul. Cum reușești să urci atât de ușor acest munte?
Eu abia de-mi mai țin picioarele.

– Nu e niciun secret aici, răspunse bătrânul. Această iscusință se deprinde foarte ușor. Dacă
vrei, te pot învăța într-un timp foarte scurt să urci ușor pe munte.

– Desigur! căzu de acord călătorul.

– Foarte bine, spuse bătrânul. Atunci, cară-mă în spate până în vârf!

51. Despre primul pas

– Ai fost un om norocos în viaţă. Ţi-a reuşit cam tot ce ţi-ai propus…

– Şi tu poţi să ai aceleaşi realizări ca şi mine. Învaţă-te să fii stăpân pe propriul tău succes.
Practic, orice vis poate deveni realitate. Dar foarte puţini oameni cunosc secretul şi au reuşit
să-şi realizeze visele. Majoritatea, însă, nu au făcut nici măcar primul pas. Toată viaţa au trăit
doar cu iluzii…

– Şi în ce anume constă primul pas în realizarea visului?

– Să te trezeşti…

52.

Despre folosirea forței

Lupul se apropie de tigru:

– Hai să ne înfruntăm în luptă! Cine va învinge, va fi cel mai puternic din aceste păduri.

– Nu, răspunse tigrul. Nu vreau să lupt cu tine.

– Atunci le voi spune tuturor că ți-a fost frică să mă înfrunți, spuse lupul și plecă.

Viețuitoarele pădurii îl întrebară pe tigru:

– De ce nu ai acceptat lupta? Acum toată lumea va crede că ești un fricos.

Dar tigrul nu spuse nimic și își văzu de drum. Nu îl deranja ce va crede lumea despre el. El
știa că adevăratul luptător își folosește forța doar atunci când are cu adevărat nevoie de ea și
nu pentru a demonstra ceva…

53.Ceea ce este mult mai scump

Căutătorul de aur i se adresă unui localnic:

– Am auzit că prin aceste locuri este aur din abundență…

– Ai auzit bine, răspunse acesta. La vreo 15 kilometri de aici există locuri unde poți găsi
bucăți întregi de aur chiar la suprafață. Te poți împiedica de ele ca de niște pietre. Însă, pentru
noi, aurul nu reprezintă ceva valoros. Dacă ai mult aur, nu înseamnă că ești bogat. Noi avem
lucruri mult mai importante și mai scumpe…

– Poți să-mi explici cum să ajung în acele locuri pline de aur? îl întrerupse căutătorul.

– Bine, spuse localnicul și îi explică amănunțit drumul…

În sfârșit ajunse acolo. Și nu-i veni să creadă ochilor. În viața lui nu văzuse atât de mult aur.
Desigur, imediat începu să strângă bucățile strălucitoare de pe jos. Adună vreo câteva traiste
mari cu aur și porni înapoi.

Soarele era în punctul său maxim. Pe cer nu era niciun pic de nor. În jur, era un loc pustiu,
niciun copac nu creștea prin preajmă, la umbra căruia s-ar fi putut răcori în acest mijloc de
iulie. Niciun râuleț, niciun izvor în jur. Rezervele de apă i se epuizară destul de repede.
Căldura și setea îl chinuiau cumplit. În plus, traistele grele îl făcură să obosească destul de
repede…

Când soarele, deja, se pregătea să apună, ajunse, în sfârșit, în localitate, mort de sete. Bătu la
prima ușă și ceru un pic de apă.

– Hm! Îți aduc imediat, răspunse stăpânul. Dar să știi că apa e cam scumpă prin aceste locuri
de pustiu, pentru că e foarte puțină. Te va costa destul de mult un ulcior cu apă.

– Sunt gata să plătesc cu aur. Cât dorești?

– Păi, cam tot aurul pe care-l ai la tine…

54.

Despre urcarea muntelui

Aproape de orizont, se afla un munte foarte înalt, care atingea cerul.

Mai întâi, se apropie de el, omul slab. Îl măsură cu privirea și strigă, să audă și ceilalți, că el
va ajunge până în vârf.

Începu să urce, cântând despre drumul său. Dar, nici la jumătate de munte, toate puterile îl
părăsiră. Fu cuprins de frică. Cu greu se întoarse înapoi…

Ajuns jos, le spuse celorlalți că muntele este cea mai de netrecut forță din univers. Apoi,
începu să compună poezii despre el, să-i închine ode și imnuri. Ceilalți îl ascultară și îl
crezură. Toată lumea începu să i se închine muntelui. Construiră temple, scriseră cărți despre
el…
 Apoi, se apropie omul puternic. Îl măsură cu privirea și nu spuse nimic. Începu să-l
urce. Pășea încet. Nu avea de demonstrat nimănui nimic. Atunci când simțea nevoia, se
odihnea. Iar când își recăpăta forțele, pornea la drum.

Desigur, ajunse până în vârf. Chiar dacă nimeni nu avea să afle acest lucru niciodată. Acolo,
sus, privi spre orizont și văzu un munte și mai înalt. Zâmbi și începu să coboare. În fața sa, se
întindea un alt drum…

55.

Omul cu ușile închise

– La ce bun citești această carte? îl întrebă un om pe un cunoscut de-al său.

– Citesc ca să cunosc mai multe. Cunoștințele și înțelepciunea îl fac pe om mai puternic și mai
bogat.

– Posibil. Dar pentru ce îți trebuie să devii puternic? Până la urmă, fiecare din noi va pierde
tot ce are. Nu contează cine ești acum, ce cunoștințe ai, cât de puternic ești sau câte bogății ai,
oricum, toți oamenii vor cunoaște aceeași soartă. Și cerșetorii, și împărații, și savanții, și
bogătașii, cu toții vor fi același pământ. Deci, totul este în zadar. Până la urmă, cu toții vom
muri…

Cel care citea ridică privirea și spuse:

– Mda… Prin vorbele tale, se pare că tu deja ai murit…

56.

Ceea ce nu poate fi pierdut

În mâinile bătrânului înțelept ajunse o listă cu cei mai bogați oameni din lume. După
ce o privi, o puse deoparte și spuse:

– Nu! Banii vin și se duc. Omul e bogat doar prin ceea ce nu poate pierde.

– Ce aveți în vedere? întrebară discipolii.

– Orice avere materială poate fi distrusă sau furată. Dar, dacă în sufletul omului domnește
pacea și fericirea, nimeni nu-i va putea fura zâmbetul de pe buze. Acesta este un om bogat…

57.

Cele mai dureroase pierderi

Un afacerist începător primea sfaturi de la unchiul său milionar:

– Înainte să investești ceva, întotdeauna, străduie-te să calculezi riscul!

– Înțeleg. Când riscul este mic, desigur, pot investi fără frică. Atunci când e prea mare, mai
bine renunț. Dar, în majoritatea cazurilor, riscul nu poate fi anticipat. Ce să fac atunci?

– Investește!

– Și dacă voi pierde?

– Știi, și eu am pierdut foarte mult în afaceri de-a lungul vieții, spuse milionarul bătrân. Dar îți
mărturisesc că cele mai dureroase pierderi au fost pierderile de oportunități.

58.Despre trecerea timpului

– Și totuși, ce crudă este viața, spuse un om. Atunci când ești tânăr, plin de putere și ai tot
timpul din lume, ești lipsit de înțelepciune, comiți multe greșeli și, pur și simplu, îți irosești
forțele și zilele. În tinerețe, preferi să amâni totul, să aștepți… Iar, mai târziu, când capeți ceva
înțelepciune, atunci ești deja bătrân și timpul tău e pe sfârșite. Nu-ți rămâne decât să regreți
greșelile comise în tinerețe…

– Te înșeli, spuse înțeleptul. Timpul pentru a trăi și a fi fericit nu se sfârșește niciodată. Nu

contează cât timp mai ai, atunci când știi să găsești și să simți magia fiecărei clipe. Trăiește
acum și trecerea timpului va fi neputincioasă în fața ta…

59.

În căutarea unui loc mai bun

– Unde te grăbești? întrebă bătrânul.

– Caut un loc mai bun, răspunse drumețul. Vreau să fiu și eu fericit pe undeva…

– Hm! De ce până acum nu ai găsit fericirea? se miră bătrânul.

– Am cutreierat multe pământuri dar încă nu am găsit niciun loc în care să mă simt fericit și
împlinit.

– Nici nu cred că vei găsi. Pentru că tu, în drumurile tale, cari cu tine o lume întreagă: lumea
ta interioară. Anume acolo se ascunde fericirea ta și toate răspunsurile la întrebările tale. Dar
nu le vei găsi pentru că tu cauți în altă parte…

60.

Despre cel ce iubește cu adevărat

Cineva se afla într-o discuție cu înțeleptul:

– Închipuie-ți un om care întreaga sa viață a trăit prin muzică. Aceasta a devenit mai mult
decât o pasiune pentru el. E sensul vieții lui. Ce pedeapsă mai cruntă poate fi pentru el decât
să-l lipsești de accesul la muzică, de posibilitatea de a asculta și compune muzică?
– O asemenea pedeapsă nu se poate realiza, răspunse bătrânul înțelept.

– De ce?

– Omul care iubește cu adevărat muzica și trăiește prin ea, o are permanent în interiorul său.
El o poate găsi peste tot, în orice sunet, în orice zgomot, pentru că nimeni nu i-o poate opri în
suflet. El nu mai are nevoie de muzică din exterior pentru a fi fericit…

61.

Despre motivație și fapte bune

Împăratul era un mare ocrotitor al religiei din țara sa. În fiecare lună, construia câte un templu,
le oferea averi și privilegii reprezentanților clerului, finanța literatura religioasă. Desigur,
făcea aceste lucruri în speranța că va ajunge în rai.

Odată, îl întrebă pe patriarh:

– Spune-mi, sunt mari meritele mele în această religie?

– Nu e niciun merit, răspunse patriarhul.

– De ce?!

– Atunci când faci o faptă bună, o faci din inimă, doar cu scopul de a aduce mai mult bine în
lume, fără a te gândi la beneficii personale. Iar atunci când faci o faptă, gândindu-te la
propriile merite și la profit, atunci cum poate fi aceasta o faptă bună?

62.

Drumul până la victorie…

Un tânăr voinic veni să se înroleze în armata de elită.

– Aici ajung doar cei mai puternici tineri din țară, îi spuse un ofițer bătrân. De aceea, va trebui
să îți testăm forța…

Ajunseră pe un deal înalt. Acolo, în apropiere se afla o pădure. Ofițerul puse câteva cărămizi
grele în ruxacul tânărului și îi spuse:

– Ia ruxacul în spate și fă un cerc în alergare, în jurul pădurii. Iar eu te voi urmări de aici.

Tânărul privi spre pădure și măsură, imaginar, drumul pe care trebuia să-l parcurgă. Erau
câțiva kilometri buni…

Ofițerul dădu startul și tânărul începu să alerge. Prima jumătate a drumului o alergă cu destulă
ușurință. Însă apoi, oboseala începu să-și spună cuvântul. La început, îi apăru gândul să se
odihnească un pic. Dar de sus îl urmărea ofițerul și, astfel, nu putea trișa. Printr-un efort, își
învinse acest gând și se concentră pe alergat. Distanța până la finiș devenea din ce în ce mai
mică. Dar și oboseala creștea. „Încă un pic!” își spunea, în gând, voinicul și continua să
alerge. Dar, cu cât mai mult se gândea că finișul e aproape, cu atât mai greu îi venea să se
miște. Picioarele i se înmuiară de-a binelea.

Ultima sută de metri. Deja nu își mai simțea corpul. Zece metri, cinci metri… Gata! Ajunse la
finiș… Victorie! A făcut-o și pe asta!

Se prăbuși în fața ofițerului, zicând:

– Gata!… Am reușit!

Ofițerul îl privi calm, neschițând nicio emoție și spuse:

– Foarte bine! Acum, mai aleargă un cerc în jurul pădurii!…

63.

Lupta în care trebuie să învingem

Tânărului rege, odată, un călugăr îi spuse:

– Ai grijă, chiar și un rege poate deveni sclav…

Nu-i plăcu lui aceste vorbe. Se puse pe gânduri. Vecinii săi abia așteptau să supună bogatul
său regat.

Adună o armată colosală și porni război împotriva tuturor regatelor vecine. Trecură zeci de
ani de războaie, până când toți regii vecini fură supuși.

Acum, el era bătrân și se afla în fruntea unui vast imperiu. Însă o altă problemă apăru:
pericolul unei răscoale interne creștea odată cu granițele imperiului.

Împreună cu armata sa începu să cutreiere țara în lung și-n lat, pedepsindu-i pe cei nesupuși.

Odată, se mai întâlni cu acel călugăr.

– Și totuși, vorbele mele, se pare că s-au adeverit, spuse călugărul.

– Cum poți spune așa ceva? Eu sunt cel mai puternic. Toată lumea mi se închină mie!

– Chiar și așa, tu ai un stăpân: frica. Poți să-i învingi pe toți dar, dacă nu te poți învinge pe
tine însuți, ești un simplu sclav…

64.

Despre prieteni și dușmani

Oamenii îl întrebară pe bătrânul înțelept:

– De ce credeți că este la fel de important pentru om să aibă atât prieteni, cât și dușmani?

Bătrânul răspunse:
– Omul are nevoie de prieteni care să-l mintă atunci când el nu mai crede în forțele sale.

– Dar de dușmani?

– Omul are nevoie de dușmani care să-i spună adevărul atunci când el e prea încrezut în
propriile forțe…

65.

Produsele cele mai bune

Doi călători trebuiau să meargă prin munți în timpul iernii. De aceea, aveau nevoie de
cizme foarte bune.

Ajunseră, așadar, în orașul de la poalele munților pentru a căuta cizme. Îl întrebară pe un

localnic despre cizmarii din oraș. Acesta le spuse:

– Avem doi cizmari în orașul nostru. Unul locuiește în partea de vest a orașului, celălalt, în
est. Îl pot recomanda pe cel din vest. Despre cizmele lui vorbește toată lumea. Pe oricine ați
întreba, toți v-ar putea spune câte ceva despre ele. Cât despre cel din est, nu știu mai nimic
despre el și cizmele sale…

După ce îi mulțumiră, călătorul mai bătrân spuse:

– Vom lua cizme la cel din est.

– De ce? întrebă cel tânăr. Nu știm nimic despre cizmele sale. Am putea da greș…

– Cizmele cele mai bune sunt cele care nu le simți. Pur și simplu, uiți de ele atunci când le
porți. Pe când cizmele rele nu pot fi uitate atât de ușor. Despre ele vorbesc oamenii între ei și,
astfel, sunt mai ușor de găsit…

66.

Corabia învingătorului

Corabia plutea în largul oceanului. Tinerii marinari se aflau într-un stres și încordare
continuă. Furtuna care dura de câteva zile, nu se mai oprea. Valurile uriașe trezeau fiori în
inimile marinarilor începători.

Unul din ei se apropie de bătrânul căpitan și îl întrebă:

– Cam cât timp durează o asemenea furtună?

Căpitanul își îndreptă privirea calmă spre tânăr și îi răspunse:

– Niciodată nu spera că se va sfârși furtuna! Învață-te să navighezi pe vânt puternic și să

înfrunți valurile uriașe…
67.Cine va fi promovat

Un muncitor veni în biroul directorului și îi spuse:

– În fiecare zi, eu vin la timp la muncă. Niciodată nu am întârziat. Mai mult de atât, nimeni nu
a avut vreun motiv să spună că sunt leneș. Orice sarcină o îndeplinesc conștiincios. Vin la
muncă, primesc agenda de activități și urmăresc punct cu punct să realizez toate sarcinile. Nu
ți-am dat niciodată motive să fii furios pe mine, greșeli grave nu am comis niciodată.
Permanent, intram în topul celor mai buni lucrători… Toate aceste lucruri nu le pot spune
despre colegul meu. El îmi este cu mult inferior la toate capitolele. Atunci, de ce anume pe el
l-ai promovat?

– Pentru că el, totuși, la un capitol îți este superior.

– Care anume?

– În tot ceea ce faci la muncă, tu întotdeauna te gândești la propriile performanțe, pe când el

se gândește la performanțele companiei…

68.

Cei care trăiesc

La un curs de limbă japoneză se înscrise și un om foarte bătrân.

– La ce v-ar folosi dumneavoastră cunoașterea acestei limbi? îl întrebă cineva mai tânăr.

– Îmi place să studiez limbi străine. Cu cât mai multe limbi cunosc, cu atât sunt mai liber și,
totodată, mai puternic.

– Cu tot respectul dar, la vârsta dumneavoastră, nu știu dacă veți mai avea timp să vă folosiți
de putere.

– Când eram la fel de tânăr ca tine, nici eu nu aș fi înțeles pe cineva din situația mea de acum.
Însă, acum, îmi dau seama că orice minut din viață este important și merită trăit din plin.
Orice acțiune are sens dacă, prin ea, trăiești.

69.

Locul cel mai important

Înțeleptul privi spre mulțime și spuse:

– Să ridice mâna cei care se gândesc la ce vor face imediat după ce vor pleca de aici!

O bună jumătate din mulțime ridică mâna.

– Acum, să ridice mâna cei care se gândesc la lucrurile întâmplate înainte de a veni aici!

De această dată, cealaltă jumătate din mulțime ridică mâna.

– Așadar, să înțeleg că nimeni nu este acum aici? Cu toții sunteți ori în trecut, ori în viitor.
Nimeni în prezent.

– Cum putem ignora trecutul și viitorul? Ele sunt atât de importante, fără trecut și viitor,
suntem doar umbre.

– E bine să ai un trecut și un viitor frumos. Dar, fără prezent, le avem pe celelalte două
degeaba. Trecutul și viitorul sunt doar două segmente ale veșniciei. Prezentul, însă, este locul
în care se întîmplă totul, în care clipa este stăpână pe eternitate. Trăiți acum și veți fi împliniți.

70.

Succesul născut de atitudine

– Am auzit că, în sfârșit, ți-ai deschis și tu o mică afacere, îi spuse un milionar, amicului său
tânăr.

– Da, mi-am deschis. Dar nu e atât de simplu…

– De ce?

– Până acum am avut mai multe cheltuieli și pierderi decât profituri…

– Să fiu sincer, și eu am pierdut mult în viață. Mai multe decât îți poți închipui. Dar îți voi
spune un secret: când te gândești la pierderi, la neajunsuri, ele se înmulțesc și se adună în
jurul tău. Iar atunci când te gândești la ce ai de câștigat, belșugul și succesul sunt alături de
tine.

71.

Soluția nu o putem găsi decât în noi

– Dă-mi și mie, te rog, rețeta acestei prăjituri! se adresă unui bucătar cu experiență, un coleg
de-al său mai tânăr.

– Bine, răspunse acesta și îi scrise rețeta pe o foaie.

A doua zi, bucătarul tânăr îi spuse:

– Am încercat să fac ieri seara prăjitura dar nu mi-a ieșit la fel ca la tine. Am făcut totul
întocmai cum e scris în rețetă. Poți să o verifici? Poate ai scris ceva greșit…

Bucătarul bătrân luă foaia și o examină. Apoi spuse:

– Rețeta este corectă. Pur și simplu, tu când ai făcut prăjitura te-ai condus după o foaie de
hârtie, pe când eu, atunci când fac prăjitura, mă conduc după propriul meu gust.

72.

Ce prieteni avem…
Un mic funcționar îi spuse, odată, unui cunoscut de-al său:

– Regele nostru nu se pricepe deloc în treburile statului…

Aceste cuvinte ajunseră și la urechea regelui… Peste puțin timp, la palat fu adus funcționarul
cu pricina.

– Bine, spuse regele. Adu-mi argumente care să susțină părerea ta!…

Spre surprinderea tuturor, acel funcționar, la sfârșitul zilei, nu fu pedepsit ci, dimpotrivă,
deveni un mare demnitar și sfetnic pe lângă rege…

– De ce nu l-ai pedepsit? îl întrebă, apoi, regina.

– Tatăl meu, înainte să-mi dea tronul, mi-a dat un singur sfat: mi-a spus să mă feresc de
oamenii care mă laudă și să mă înconjor de oameni care mă critică…

Regatul înflorea…

73.

Omul din vârful muntelui

Posted by tuzdicoz in Litere. 3 comentarii

– Privește acel munte din depărtare! spuse bătrânul. Omul din vârful acelui munte este foarte
puternic și înțelept. Urcă până acolo și el te va învăța mai multe decât mine. Eu deja te-am
învățat tot ce știu…

Tânărul își luă rămas bun și porni la drum.

La început, era destul de ușor să înainteze. Dar, pe măsură ce urca, îi venea din ce în ce mai
greu. Muntele devenea din ce în ce mai abrupt. Picioarele îi obosiră dar el continua să urce. Se
împiedica de pietre și rădăcini dar se ridica și își continua urcarea.

La un moment dat, ajunse într-un punct în care era imposibil să mai urci. Erau niște stânci
înalte, de câteva zeci de metri.

– Cum a reușit acel om din vârful muntelui să urce aceste stânci? se întrebă tânărul.

Încercă de câteva ori să urce dar fără niciun rezultat.

Își construi o colibă din crengi la poalele acestor stânci. Timp de câteva zile, căută vreo
potecă prin împrejurimi dar nu găsi. Atunci, hotărî să-și facă propriile scări în aceste stânci.
Timp de câteva luni, tânărul săpă, încetul cu încetul, o cărare de scări în stânci.

În sfârșit, stâncile erau trecute. Dar mai merse un pic și ajunse la niște stânci mult mai înalte.
Se întristă dar nu se gândi să renunțe. Deja prea mult efort depuse. Să renunțe acum ar fi
însemnat o înfrângere foarte grea…
Trecu un an de zile… Un om continua să urce pe munte. În urma sa lăsă multe stânci și
primejdii. Deja se deprinse cu orice și nimic nu-l mai putea opri…

Ajunse în vârf. Dar nu găsi pe nimeni acolo. Deci, până acum, nimeni nu ajunse aici. El era
primul și unicul. Zâmbi… Înțelese ce avuse în vedere bătrânul…

74.

Ieșirea din rai și din iad…

Înțeleptul a fost întrebat:

– Cum vă închipuiți iadul? Ca pe un loc de suferință permanentă?

– Nu! Omul care suferă permanent, până la urmă, se deprinde cu suferința și învață să o
depășească. Iadul mi-l închipui altfel…

– Cum?

– Iadul este un loc din care nu mai poți găsi ieșirea.

– Atunci raiul ce este?

– Raiul e un loc din care nu își dorești să găsești ieșirea…

75.

Cel mai important premiu

Artistul stătea pe gânduri… Ar fi trebuit să se bucure. Cu câteva ore în urmă, participase la o

gală în care câştigase premiul cel mare: o cupă de argint.

Concurenţa fusese mare. Artişti din toată ţara veniră cu gândul la acea cupă… Şi el i-a
întrecut pe toţi…

Desigur, premiul este foarte scump. Desigur, au răsunat aplauze furtunoase în momentul
decernării. Dar ele erau false. Ele mascau ura şi invidia celorlalţi…

Arta adevărată nu se creează prin ură şi concurenţă. Arta nu este un sport…

– Nu vă supăraţi! auzi o voce subţire în spatele său.

Se întoarse. Lângă el, era o fetiţă de vreo zece ani. Ea continuă.

– V-am recunoscut. Îmi place foarte mult cum cântaţi. În fiecare zi vă ascult… Doresc doar să
vă ofer un mic dar…

Întinse încet mâna în care ţinea o floare. Artistul primi darul cuprins de tăcere şi uimire. Ochii
i se înmuiară…

Fetiţa, deja se îndepărta, când el spuse:

– Stai un pic! Am şi eu un dar pentru tine.

Se apropie de ea, scoase cupa de argint şi i-o oferi…

Apoi, plecă să se plimbe cu paşi veseli şi cu un zâmbet luminos pe faţă…

76.

Prima și ultima impresie

Doi călători mergeau pe un drum. Unul era îmbrăcat în haine scumpe și frumoase, celălalt
avea pe el haine vechi.

– Ai bani suficienți. De ce nu-ți cumperi haine mai bune? întrebă primul.

– Mă simt destul de comod și în hainele pe care le port.

– Da, însă necunoscuții judecă după haine. Uite, când vom poposi în localitatea următoare, cei
de acolo ne vor primi, apreciindu-ne pe fiecare după haine.

– De acord. În schimb, peste câteva zile, când vom părăsi localitatea, oamenii ne vor petrece,
apreciindu-ne pe fiecare după minte…

77.

Nivelul cel mai de sus

Cineva vizită, odată, o școală orientală de mânuire a sabiei. Ghidul îi spuse:

– Cei mai tineri luptători de aici tind să atingă primul nivel de măiestrie.

– Și ce presupune acesta?

– Acest nivel presupune să mânuiești sabia cu ușurință și să o simți ca pe o prelungire naturală

a mâinii.

– Interesant ce presupune al doilea nivel…

– La al doilea nivel de măiestrie ajung cei care, cu ușurință, obțin victoria din două-trei
mișcări. Iar cei ce doresc să atingă al treilea nivel, trebuie să obțină victoria dintr-o singură
mișcare.

– Presupun că acesta este ultimul nivel…

– Nu. Nivelul următor de măiestrie îl ating cei care obțin victoria fără sabie. La acest nivel au
ajuns doar câțiva maieștri bătrâni. Aceștia, acum, tind spre nivelul suprem, care încă nu l-a
atins nimeni.

– Nivelul suprem?

– Da. Nivelul în care obții victoria fără să intri în luptă…

78.

Omul care se grăbește

Omul era în plină alergare. Bătrânul înțelept îl văzu și îl întrebă:

– Unde te grăbești atât de tare?

– Alerg să-mi găsesc fericirea, răspunse omul.

– Hm! De unde știi că fericirea ta e înainte și trebuie să o cauți? Dar dacă ea este în urma ta?
Dacă ea aleargă după tine dar nu te poate ajunge pentru că tu alergi mai repede? Dacă ea este
chiar aici dar tu nu o vezi pentru că te grăbești?

79.

Forța lucrurilor mici

Profesorul privește spre tinerii din auditoriu. Urmează să le dea o ultimă lecție. În curând, pe
ușa universității, va ieși în lume încă o promoție de ingineri.

Toți sunt atenți și așteaptă aceste ultime cuvinte.

Profesorul începe să vorbească:

– Un inginer adevărat are o gândire multilaterală și o viziune pe mai multe niveluri. Lumea
contemporană este un sistem care se bazează pe mințile geniale ale inginerilor. Fiți pregătiți
pentru fapte mari. Dar, în același timp, fiți atenți și la detalii. Străduiți-vă să nu scăpați nimic
din vedere. Pentru că de un munte nu te poți împiedica, dar de o mică piatră, cu ușurință…

80.

Povestioară despre o căutare

Afară ningea puternic. În jur era numai zăpadă. Nu mai puteam desluși nimic. Mă rătăcisem.

Norocul meu că apăru un bătrân în fața mea. M-am apropiat de el și i-am spus:

– Mii de scuze! Caut drumul…

Bătrânul mă privi și îmi răspunse:

– Bine! Hai că-ți arăt drumul!

Ne pornirăm încet spre un deal. Mersul prin zăpadă solicita un efort colosal. Dar bătrânul nu
se oprea.

Trecurăm dealul dar bătrânul continua să meargă. Mai trecurăm unul, apoi încă unul iar
drumul așa și nu apărea la orizont. Însă, privirea bătrânului era atât de hotărâtă, încât era
imposibil să te îndoiești că nu ar cunoaște unde merge. Tăceam și mergeam și eu cu el…
Încă un deal îl urcarăm și, în jur, până la orizont, nu era nimic decât zăpadă. În sfârșit, îi
spusei:

– Nu crezi că mergem degeaba? Știi sigur unde e drumul?

– Cum adică unde e drumul? Privește în urma ta…

81.

O lege a belșugului

Turiștii se odihneau în cea mai mare și mai frumoasă pădure din regiune.

– E greu să poți avea grijă de o asemenea pădure imensă? îl întrebară ei pe pădurar.

– Meseria aceasta, răspunse el, am moștenit-o de la tatăl meu. Atunci când eram tânăr, el mi-a
spus: ”Totul e simplu. Există o singură lecție pe care trebuie să o însușești ca să ajungi un bun
pădurar: să crești un copac, îți trebuie zeci de ani, iar, ca să-l tai, îți trebuie zece secunde”.
Omul care înțelege și nu uită această lege, este un om destoinic, pe care belșugul niciodată nu-
l va ocoli.

82.

Rădăcina progresului e în interior…

Doi prieteni discutau odată. Unul întrebă:

– Cum îți mai merge la muncă? Cum te împaci cu colegii?

– Destul de bine. De ce?

– Te invidiez. Colegii mei îmi sunt din ce în ce mai antipatici. În fiecare zi, trebuie să-i suport
pe fiecare din ei. Unul e supărăcios, altul e prea zgârcit, al treilea e leneș… Fiecare are câte un
neajuns. În zadar încerc să vorbesc cu ei, să-i îndemn să se schimbe. Am impresia că,
intenționat, ei refuză acest lucru…

– Iar eu, atunci când observ neajunsuri la cineva, încerc să le corectez pe ale mele…

83.

Esența este importantă

Bătrânul sufist era adeptul simplității și sincerității în credință iar ritualurile, în opinia sa, erau
în plus…

Odată plecă, alături de un grup de persoane, să se scalde într-un râu sfânt (se spunea că apele
acestui râu purifică sufletul).

Ajunseră la fața locului și, atunci, un tânăr îl întrebă:

– În ce direcție se cuvine să privesc atunci când mă scald în acest râu sfânt?

Bătrânul răspunse:

– Se cuvine să fii îndreptat cu fața spre hainele tale de pe mal…

84.

Despre o mică diferență

Odată, cineva, într-un dialog cu un milionar, spuse:

– Și totuși, diferența majoră dintre oamenii bogați și cei săraci o face norocul…

Milionarul, atunci, îi răspunse:

– Da, norocul e și el destul de important dar, pe termen lung, factorul de bază este atitudinea.

– Adică?

– Să luăm, de exemplu, un proiect oarecare. Mai exact, faza lui finală. Oamenii sunt obosiți,
resursele sunt aproape de zero. Fiecare, desigur, se gândește la odihna binemeritată, se uită
mai des la ceas, așteaptă sfârșitul proiectului. Omul de succes, însă, chiar și în această fază, se
gândește la proiect și la rezultate…

85.

Ce înseamnă fericirea…

Un tânăr veni la bătrânul înțelept și se rugă de acesta să-l ia ca discipol. Învățătorul îi spuse:

– Te voi accepta dar, mai întâi, va trebui să treci un test: fă ce vrei dar să-mi vii cu răspunsul
la întrebarea ”Ce înseamnă fericirea?”. Când voi fi mulțumit de răspuns, te voi primi ca
discipol…

Peste șase luni, tânărul îi scrise înțeleptului: ”Am umblat prin lume, am întrebat mii de
oameni ce înseamnă fericirea. Și am primit mii de răspunsuri diferite. O singură concluzie am
tras: fericirea nu e una generală pentru toți. Fiecare o percepe în felul său”.

Înțeleptul rămase nemulțumit de răspunsul tânărului…

Peste încă șase luni, tânărul îi scrise din nou: ”Am citit un munte de cărți, tratate filozofice și
multe alte lucrări științifice. Ca o concluzie, aș putea spune că fericirea nu are nici trecut, nici
viitor. Trebuie să trăim prezentul ca să găsim cheia fericirii”.

Nici de această dată nu-i plăcu înțeleptului răspunsul…

A treia scrisoare nu mai venea. Trecu deja un an, apoi încă unul și, în al treilea an, hotărî
înțeleptul să-l găsească singur pe acel tânăr…

După multe căutări, în sfârșit, îl găsi. Tânărul stătea culcat la umbra unui copac, privea cerul
și zâmbea.
– De ce nu mi-ai mai răspuns? îl întrebă înțeleptul.

– Pentru ce? spuse tânărul.

Bătrânul înțelept zâmbi și plecă. În sfârșit, rămase mulțumit de răspuns…

86.

Orice val se va stinge

Un maestru în lupte veni într-un oraș și deschise aici o școală de arte marțiale. În câțiva ani,
acea școală deveni cea mai puternică din țară. Cei mai buni luptători proveneau anume de
aici…

Înainte de antrenamente, maestrul le spunea discipolilor:

– Dacă vreți să ajungeți puternici, să nu încetați să mergeți pe drumul început de voi. Sunt
două greșeli fatale care pot curma drumul unui luptător și de care trebuie să vă feriți. Una din
ele este atunci când, în urma înfrângerii, luptătorul este cuprins de tristețe și disperare.
Cealaltă greșeală, luptătorul o comite atunci când se bucură în urma victoriei…

87.

Sursa de înțelepciune

Se făcuse deja noapte. Omul era la câteva minute de vârful muntelui. Acolo, jos, i s-a spus că
în vârf, se află o sursă inepuizabilă de înțelepciune.

Și iată, după zile pline de efort și chin, scopul este aproape atins. O ultimă încordare și, în
sfârșit, vârful este cucerit…

Dar… unde e sursa de înțelepciune?

Omul începu să privească prin părți, să caute vreun semn, vreun reper dar nu vedea nimic:
totul se scălda în întunericul nopții.

Privi în sus și, abia atunci, înțelese… Nu era singur pe acest vârf de munte. Pe bolta nocturnă
îi zâmbea luna plină. În acest întuneric, luna era mai strălucitoare decât soarele ziua.

Fața omului se lumină și el zâmbi. Acum înțelese totul. Luna peste tot e la fel, chiar și privită
de la poalele muntelui. Însă el a trebuit să urce un munte întreg ca să deschidă ochii și să vadă
frumusețea ei adevărată…

88.

Unde merită să privim

Într-un parc din SUA, câțiva copii stăteau în preajma unui bărbat care avea câteva baloane
colorate, umplute cu heliu.
Bărbatul începu să taie câte o ață de la fiecare balon, care, imediat, își lua zborul în văzduh.
Copiii priveau și zâmbeau.

Un băiețel de culoare, atunci, îl întrebă:

– Dar balonul cel negru poate zbura?

Bărbatul tăie, atunci, ața care ținea balonul negru. Balonul începu să se ridice în cer.

– Desigur, spuse bărbatul. Nu contează culoarea. Ceea ce are înăuntru îl face să zboare…

89.

Să evităm capcanele…

Odată, o persoană importantă se sinucise. Toată comunitatea discuta despre acest caz. Unii
oameni tratau cu admirație acest gest:

– Acel om, pur și simplu, nu avea frică de moarte. Totuși, trebuie să ai un caracter puternic să
fii în stare să îți iei viața.

Auzind aceste vorbe, un bătrân spuse:

– Puterea nu înseamnă fanatism. Să fii puternic înseamnă să deții controlul asupra gândurilor
tale și să îți poți schimba prejudecățile și mentalitatea dacă ea devine un pericol…

90.

Despre ceea ce se pierde

Un tânăr îi puse o întrebare înțeleptului:

– De ce uneori pierderile sunt atât de dureroase?

– În realitate, nu există nicio pierdere, totul e o iluzie. De exemplu, țineai mult la un lucru și,
într-o zi, l-ai pierdut. Lipsa acelui lucru te-a întristat. Dar, în realitate, tu nu ai pierdut nimic.
Pentru că acel lucru niciodată nu ți-a aparținut.

– Cum adică nu mi-a aparținut?

– Ceea ce se pierde este doar o iluzie, doar o dorință… Ceea ce cu adevărat îți aparține ție, nu
vei pierde niciodată.

– Atunci ce îmi aparține mie? Care lucruri nu se pierd niciodată?

– La această întrebare încerc să îmi răspund de ani de zile.

91.

Principala ”putere” a omului

Doi discipoli se aflau într-o discuție aprinsă:

– Eu cred că cea mai mare forță a omului este cuvântul, spunea unul din ei. Cel care posedă
această forță, întotdeauna va reuși să se descurce între oameni. Va putea, cu ușurință, să își
câștige și mâncare, și haine și orice alte lucruri necesare…

– Iar eu cred că cea mai mare forță a lui este cunoașterea naturii, spunea celălalt. Pentru că,
atunci când omul ajunge într-un loc pustiu, departe de civilizație, nu va reuși să găsească apă
și mâncare, nu va reuși să supraviețuiască de unul singur dacă nu va cunoaște natura. În
această situație, cuvântul nu îl va ajuta cu nimic…

În final, hotărâră să întrebe și părerea bătrânului înțelept. El le răspunse:

– Eu cred că cea mai mare forță a omului este capacitatea lui de a învăța. Atunci când se va
afla între oameni, va învăța iscusința cuvintelor. Iar atunci când va fi într-un loc pustiu, va
învăța să supraviețuiască de unul singur…

92.

Despre lumina străină

Un orb se afla în vizită la un prieten. Noaptea târziu, el trebuia să plece acasă. Prietenul său îi
spuse:

– Uite, ia și tu acest felinar!

– La ce bun? zâmbi orbul. Oricum nu văd nimic…

– Știu. Însă, trecătorii vor vedea lumina ta și, astfel, nu te vei lovi de nimeni prin întuneric.

Orbul luă felinarul și porni spre casă. Însă, după o bucată de drum, cineva se lovi de el și
ambii căzură.

– Ce faci, nu ai văzut felinarul meu? se răsti orbul.

– Dar felinarul tău s-a stins, răspunse trecătorul. E prea întuneric și nu te-am observat…

”Mda! Ești mai în siguranță în propriul tău întuneric, decât într-o lumină străină” gândi
orbul…

93.

Să avem grijă ce semănăm

Pe înțelept îl întrebară:

– De ce viciile și deprinderile rele prind rădăcini foarte ușor în sufletul omului, pe când cele
bune sunt atât de fragile și instabile?

– Ce se va întâmpla dacă o sămânță bună o veți pune la soare iar o sămânță rea o veți îngropa
în pământ?
– Sămânța bună se va usca și va pieri iar cea rea va prinde rădăcini și va da naștere unei plante
bolnave.

– Exact așa fac și oamenii: deprinderile bune și le arată în public, se laudă cu ele și acestea se
sting; pe când, cele rele, sunt tăinuite, îngopate în adâncul sufletului. Acolo, ele prind rădăcini
și pun stăpânire pe om. Gândiți-vă la aceasta și trăiți în înțelepciune…

94.

Tot ce e frumos se naște în interior…

La o petrecere, fură invitați niște dansatori excepționali. Îi vrăjiră pe toți cu mișcările lor…

La final, unul dintre petrecăreți, impresionat profund, li se adresă:

– M-ați lăsat fără cuvinte. Acum, cea mai mare dorință a mea este să devin și eu un dansator
așa ca voi. Vă rog, luați-mă în trupa voastră!

Atunci, unul din dansatori îi spuse:

– Nu mânca trei zile! Apoi, du-te la un restaurant și comandă cele mai gustoase bucate. Dacă,
în clipa în care vei vedea mâncarea în fața ta, te vei gândi la faptul că vrei să dansezi, atunci
ești binevenit în trupa noastră…

95.

Lungimea unui drum

Un tânăr se apropie de un mare înțelept budist:

– Vreau să ating iluminarea. Arată-mi, pe ce cale trebuie să merg?

– Totul e simplu, răspunse bătrânul. Ca să atingi iluminarea, trebuie să stai în fața unei oglinzi
și, întruna, să-ți pui întrebarea ”Cine sunt eu?”…

– Hm! Mi se pare prea simplu… Cred că drumul până la iluminare e mut mai lung…

– Cum zici tu, spuse bătrânul. Eu ți-am spus doar ce știu…

Tânărul căută un alt înțelept budist, punându-i aceeași întrebare. Acesta fu de acord să-l ia ca
discipol, în schimbul unor munci casnice.

– Pentru început, vei curăța, în fiecare zi, grajdurile, îi spuse bătrânul budist…

În fiecare zi, tânărul curăța grajdurile cu multă stăruință. Însă, învățătorul său, practic, nu-l
observa. Niciodată nu se ocupa de ”instruirea” tânărului…

După vreo cinci ani de curățat grajdurile, tânărul apăru în fața înțeleptului:

– Deja de cinci ani curăț grajdurile și încă nu am făcut niciun pas spre iluminare.
– A, da! spuse bătrânul. Cred că a venit timpul să-ți spun cum se atinge iluminarea. Pur și
simplu, stai în fața unei oglinzi și, întruna,, îți pui întrebarea ”Cine sunt eu?”.

– Dar același lucru mi l-a spus cu cinci ani în urmă și alt bătrân înțelept…

– Ce pot să-ți spun? Acel înțelept avea dreptate…

96.

Prima treaptă a drumului

Un vizitator îl întrebă pe bătrân:

– Spune-mi, cum să găsesc drumul spre Dumnezeu?

– Ai cunoscut vreodată dragostea în viață ta?

– Nu, pe mine nu mă interesează treburile lumești… Eu am alte idealuri în viață… Vreau să

găsesc drumul săre Dumnezeu…

– Păcat… Te gândești la cea mai de sus treaptă dar nici măcar nu ai pășit pe prima…

97.

Despre legile economiei

Un grup de funcționari importanți se aflau într-un drum lung. Când treceau peste un râu, unul
din ei scăpă câteva monede de aur în apă.

Imediat au organizat căutarea lor. Au tocmit oameni care să caute, au cumpărat felinare…

Un trecător care deveni martorul întregii acțiuni, spuse pe sub mustăți:

– Au pierdut câteva monede și, pentru găsirea lor, au cheltuit mult mai mulți bani. Ce mai
economie…

Aceste cuvinte le-a auzit unul din funcționari care, imediat, îi răspunse:

– Banii pe care i-am cheltuit se vor duce, mai întâi, în buzunarul vânzătorilor de felinare,
muncitorilor pe care i-am angajat; ei îi vor da pe alte mărfuri și acești bani vor circula și vor
susține economia. Deci, oricum, nu se vor pierde. Însă acele câteva monede scăpate în râu, se
vor pierde pentru totdeauna dacă nu vom face nimic…

98.

Prima lui victorie

Pentru tânărul luptător, această lecție se dovedi a fi una din cele mai scurte. Învățătorul spuse
doar câteva fraze:
– Când cineva te cheamă să lupți cu el, luptă! Când cineva are nevoie de ajutorul tău, ajută-l!
Războiul este o greșeală. Adevărata victorie a unui luptător este pacea. Gândește-te la aceste
cuvinte!

Apoi plecă, lăsându-l pe discipolul său să descifreze vorbele sale…

Discipolul se așeză pe o piatră și începu să gândească. Nici nu observă cum zboară timpul…

Deja se lăsă noaptea. Deodată, văzu cum se apropie de el un tâlhar înarmat cu un cuțit.
Tâlharul se repezi spre el dar tânărul avea o viteză de reacție foarte bună. Se feri.

Începu lupta… După câteva minute, tâlharul era prăbușit la pământ.

Tânărul luptător se așeză din nou pe piatră. Încercă să-și amintească în ce loc al meditației
sale fusese întrerupt, încercă să-și reia gândurile dinaintea luptei. Dar nu se putea concentra,
posibil, pentru că îl încurcau gemetele omului pe care îl învinse…

Brusc, fața tânărului se lumină. În această clipă, el înțelese vorbele învățătorului său. Se ridică
de pe piatră, își rupse hainele și începu să-i lege rănile celui prăbușit în fața sa…

99.

Un secret al fericirii

Un vizitator i se adresă înțeleptului:

– Îmi doresc să ajung pe drumul succesului! Ce sfaturi poți să îmi dai?

– Mai întâi de toate, întreabă-te, de ce ai nevoie de succes?

– Consider că dacă voi ajunge pe o treaptă socială mai înaltă, voi fi mai fericit…

– Crezi că succesul îți va aduce fericire? Dar gândește-te că un om de afaceri are, de regulă,
mult mai multe nopți nedormite decât un pescar sărac și mulțumit…

Privirea vizitatorului se îndreptă în jos. Înțeleptul continuă:

– Este o mare înțelepciune să obții în viață ceea ce îți dorești dar o înțelepciune și mai mare
este să te bucuri de ceea ce ai obținut…

100.

Ce vor spune alții…

– Îmi vine din ce în ce mai greu să am un mod de viață fără păcate și vicii, îi spuse un tânăr
înțeleptului.

Acesta îl privi cu mirare în ochi și îi răspunse:

– De ce trebuie să ai un asemenea mod de viață? Trebuie să trăiești numai în petreceri și beții,
să muncești cât mai puțin, să faci averi din furat și din înșelăciune, să nu ai niciun principiu și
să te folosești de oameni! Trebuie să fii viclean! Acest mod de viață este pentru tine.

La auzul acestor vorbe, tânărul se îngrozi. Se ridică și fugi din încăpere…

După câteva luni, discipolii înțeleptului aflară că tânărul duce un mod de viață exemplar.

– Totuși, de ce i-ai spus asemenea vorbe acestui tânăr? îl întrebară discipolii pe înțelept.

– El avea nevoie de ceva nou, ceva care să-l bulverseze. Dacă îi spuneam să ducă o viață
exemplară, nu era să am niciun efect asupra lui, deoarece asemenea sfaturi a auzit de la alții
întreaga sa viață și s-a săturat de ele. Acum, însă, a revenit pe drumul cel bun.

– Dar cum rămâne cu reputația dumitale? Ce vor spune alți oameni despre dumneata?

– Oamenii răi, nu îmi pasă ce spun despre mine. Iar oamenii buni, niciodată nu judecă pe
nimeni…

101.

Percepția unei alte culturi

Învățătorul și discipolul se aflau într-o localitate în timpul unei mari sărbători.

Mulțimea dansa și striga sub sunetul unor tobe. Zgomotul era atât de puternic, încât discipolul
își acoperi urechile cu mâinile. Spre surprinderea sa, însă, văzu că învățătorul zâmbea și dansa
în ritmul mulțimii.

Noaptea târziu, când oamenii deja se împrăștiau spre casele lor, discipolul îi spuse:

– În acest zgomot, eu nu puteam desluși nimic. Dar dumneavoastră cum ați reușit să vă
veseliți într-un asemenea vacarm?

– Tu ascultai numai zgomotul. Dar, pentru locuitorii de aici, aceasta este muzică. Pur și
simplu, am perceput aceste sunete la fel ca și ei. Așa e și cu viața: trebuie să o percepem ca pe
o muzică și nu ca pe un zgomot…

102.

Forța care doarme…

– Când eram mai tânăr, visam să schimb lumea. Acum, mă face să zâmbesc banalitatea acelui
vis.

– Vei reuși atunci când vei crede în propriile tale forțe.

– Hm! Sunt foarte puțini cei care au reușit ceva în viață. Chiar și aceștia, pur și simplu, au
avut noroc. Iar pe noroc nu ne putem baza pentru că nu-l putem controla. Care forțe? În
realitate, suntem foarte mici în comparație cu lumea. Fiecare om este o piesă atât de
neînsemnată în acest imens sistem. Până la urmă, nimeni nu poate dicta regulile. Suntem atât
de minusculi, încât acțiunile și deciziile noastre trec neobservate.

– Privește la acest stejar impunător! Cândva, era o ghindă micuță care încăpea în palmă… Vei
reuși atunci când vei crede în propriile tale forțe…

103.

Primul pas spre înțelepciune

Un tânăr se apropie de învățător și îl întrebă:

– Ce trebuie să fac să ajung înțelept?

– Uite ce frumos plouă afară, spuse bătrânul. Du-te și stai sub ploaie!

Tânărul strâmbă din nas, gândindu-se ”Cum m-ar putea ajuta acest lucru?”. Totuși, urmă
sfatul bătrânului. Ieși afară sub ploaia rece.

Apa îi pătrunse repede sub haine și, peste zece minute, intră înăuntru ud până la piele .

– Cum a fost? întrebă învățătorul. Ce ai simțit, ce lucruri noi ai descoperit?

– Ce să descopăr? Pur și simplu m-am simțit ca un prost…

– Să știi că ai făcut o mare descoperire. Te afli pe drumul corect, pe drumul înțelepciunii. Să

realizezi faptul că ești prost este un mare pas…

104.

Arta de a lua deciziile corecte

La poalele muntelui se afla un parc frumos cu un imens labirint verde. Bătrânul

învățător îl aduse pe discipolul său la una din intrările în labirint și îi spuse:

– Intră înăuntru și găsește cealaltă ieșire!

Tânărul se pierdu repede. Jumătate de zi rătăci prin labirint și așa și nu mai găsi ieșirea. Se
culcă pe iarbă și adormi.

Îl trezi învățătorul care îi spuse:

– Urmează-mă!

După ce ieșiră din labirint, învățătorul nu se opri și începu să urce pe munte. Când ajunseră la
o înățime destul de mare, învățătorul îi spuse tânărului:

– Acum privește în jos! De aici poți vedea labirintul ca în palmă. Privește-l atent și atunci
când vom coborî, va trebui să găsești din nou ieșirea.

Discipolul analiză cu atenție labirintul. Apoi, coborâră și, de această data, i-a fost mult mai
ușor să se orienteze și să găsească ieșirea din labirint…
Ziua era pe sfârșite și învățătorul spuse:

– Lecția pe care ai primit-o azi ține de unul din cele mai importante secrete ale succesului. Cu
cât mai sus te ridici deasupra situației, cu atât mai ușor te orientezi și iei deciziile cele mai
bune…

105.

O regulă a succesului

Un tânăr afacerist nu reușea nicidecum să pășească pe drumul succesului. Orice afacere pe

care o deschidea, până la urmă, era sortită eșecului.

Odată, ceru un sfat în această privință de la un cunoscut de-al său, un milionar bătrân. Acesta
îi spuse:

– Nu vei reuși să ai succes atât timp cât le oferi concurenților tăi propriul tău profit.

– Ce ai în vedere? Niciodată nu am făcut așa ceva.

– Lumea spune că ești vorbăreț și lăudăros. Iar, în afaceri, trebuie să știi să taci. Atunci când
vorbești mai mult decât trebuie, devii previzibil și, deci, o pradă ușoară pentru adversarii tăi.
Întotdeauna, gândește-te ce spui!

Tânărul îl asculta acum în tăcere. Iar bătrânul continuă:

– Ceea ce cunoști, îți aparține ție. Ceea ce spui, aparține altora.

106.

Rolul unui învățător

Bătrânul înțelept se afla pe patul de moarte. În preajma sa, erau câțiva discipoli și
bătrânul îi spuse unuia din ei:

– Privește pe masă! Acolo este un caiet. În el am scris cele mai înțelepte lucruri din care există
în lume. Ai grijă de el și, după moartea mea, atunci când veți lua vreo decizie, vă veți conduce
după învățămintele din acel caiet.

Discipolul se duse la masă, luă caietul și, fără să-l deschidă, îl aruncă în focul din sobă.

Înțeleptul zâmbi. Ultimele sale cuvinte au fost:

– Totuși, munca mea nu a fost în zadar. Rolul unui învățător nu e acela de a-i arăta
discipolului său drumul prin întuneric, ci de a-l ajuta să-și făurească propriul său felinar…

107.

Despre spiritul nomad

Oștirile încercuiră cetatea.

– Privește ce ziduri înalte și groase are această fortăreață! i se adresă regelui războinic fiul
său. Nu cred că o vom putea cuceri vreodată…

– Să nu-ți faci griji! îi spuse atunci tatăl. Tocmai aceste ziduri sunt punctul slab al dușmanului
nostru.

– Cum adică? Uite cât sunt de uriașe și puternice! Cum le putem distruge?

– Nu e nevoie să le distrugem. Aceste ziduri sunt, de fapt, aliatul nostru. La început, inamicii
noștri cred că se află în siguranță în interiorul cetății. În realitate, acești pereți îi limitează pe
ei înșiși. Le limitează spațiul, le limitează resursele. Noi nu putem pătrunde înăuntru dar, în
schimb, ei nu pot ieși în afara acestor ziduri. Noi suntem liberi să ne ducem unde dorim.
Orizontul e al nostru. Ei, însă, nu au de ales. Cu timpul, cetatea se va transforma într-o
închisoare pentru ei. Atunci ei vor ceda și ni se vor preda singuri…

108.

Importanța lucrurilor mici

Un discipol îl întrebă pe învățător:

– De ce în discursurile dumitale, acorzi lucrurilor neînsemnate aceeași atenție ca și lucrurilor

cu adevărat importante. Sigur, și lucrurile din viața cotidiană au o oarecare însemnătate dar, în
comparație cu sensul vieții sau cu Dumnezeu, ele sunt atât de mici și neimportante…

– Bine! spuse învățătorul. Atunci, spune-mi care este importanța degetului mic de la picior?
Față de alte părți ale corpului, este atât de mic și neînsemnat însă întotdeauna îl porți cu tine și
suferi mult atunci când te doare…

109.

Despre a doua șansă

Tânărul ostaș ținea în mână câteva săgeți, încercând să măsoare cu privirea distanța până la
țintă. Un ostaș mai bătrân îl observă și îi spuse:

– În așa mod, nu vei învăța niciodată să tragi cu arcul ca un meșter adevărat. Niciodată să nu
te gândești că ai mai multe săgeți. În luptă, cu siguranță, nu vei avea o asemenea șansă.
Întotdeauna să te gândești că ai doar o singură săgeată. Și să te concentrezi să nimerești din
prima tragere. La fel și în viață, străduie-te să reușești din prima încercare și nu spera că vei
mai avea o șansă…

110.

Aprecierea cum se cuvine a muncii

Trenul staționa în gară pentru o jumătate de oră. Câțiva pasageri intrară în localul de lângă
gară pentru a mânca.
În meniu, erau mâncăruri foarte gustoase. Se apropie o femeie și unul din călători comandă o
supă.

– Sunteți din acel tren care pleacă peste un sfert de oră? întrebă ea.

– Da.

– Atunci, regret, dar nu vă pot aduce supă.

– Dar ce puteți să-mi aduceți?

– Doar sandwich-uri.

– De ce?

– Mi-a luat o dimineață întreagă să fac toate aceste mâcăruri. Am pus mult suflet în munca
mea. Iar voi mai aveți doar zece minute să mâncați și să savurați gustul mâncării. Nu aveți
timp destul să apreciați bucatele așa cum trebuie…

111.

Despre cheia spre fericire

Creatorul îl aduse pe om în fața unei uși, spunându-i:

– Aceasta este ușa spre fericire.

Omul privi lacătul uriaș de la ușă și întrebă:

– Bine, dar cum deschid acest lacăt?

– Ca să deschizi lacătul îți trebuie o cheie. Ea se obține prin multă muncă. Trebuie să lupți și
să învingi pe toate fronturile vieții, să faci o carieră de succes, să întemeiezi o familie, să
studiezi, să creezi, să-ți învingi toți dușmanii. Și uite așa, vei obține cheia de la acest lacăt care
stă la ușa fericirii.

Omul plecă și începu să urmeze sfaturile creatorului. După mulți ani, obținu, în sfârșit, cheia
mult dorită.

Se apropie de ușă și intruduse cheia în lacăt. Dar rămase înmărmurit. Lacătul era deschis.
Lacătul fusese întotdeauna deschis și nu era nevoie de cheie ca să intri pe acea ușă. Omul
zâmbi. De la bun început putea intra pe acea ușă…

112.

Lucrurile privite din depărtare

Discipolii și învățătorul urcară până în vârful muntelui. În vale, se întindea un peisaj frumos al
câmpiei și discipolii priveau în jos și se minunau.
– De ce atunci când eram jos și mult mai aproape nu vă minunați de frumusețea câmpiei așa
cum o faceți acum? întrebă învățătorul.

Discipolii tăcură. Apoi, unul din ei răspunse:

– Posibil, pentru că acum ne aflăm foarte sus. Atunci când eram jos, în câmpie, reușeam să
vedem doar o mică parte a ei. Iar acum o putem admira în întregime și vedem că e foarte
frumoasă.

Atunci, învățătorul spuse:

– Frumusețea adevărată a unui lucru poate fi văzută doar când reușim să vedem acel lucru în
întregime.

Discipolii zâmbiră iar învățătorul continuă:

– Punctul în care se vede cel mai bine frumusețea vieții este pragul morții…

113.

Omul care a cucerit universul

Bătrânul povestea:

– De la o vârstă fragedă am început să mă interesez de bogăție, de putere. Doream să fiu

stăpânul întregii lumi.

Am început să mint oamenii, să mă folosesc de ei, am început să adun bani și putere. Pentru
mine, totul era o marfă. Dar mi-am făcut mai mulți dușmani și, cu cât încercam să urc mai
sus, cu atât aveam o cădere mai dureroasă. Eram foarte departe de a avea puterea deplină.

Atunci, am ales o altă cale. Am început să studiez mult, să citesc, să cuceresc culmile științei.
Însă, cu cât mai multe lucruri aflam, cu atât mai mult înțelegeam că știu foarte puțin și sunt
departe de a cuceri infinitul universului.

Apoi, a intrat o femeie în viața mea. Odată, ea mi-a spus că mă iubește. În acea clipă, întreg
universul a ajuns la picioarele mele…

114.

Despre lucrurile nepotrivite

Doi fermieri americani și un indian din tribul Navajo mergeau prin prerie. Drumul era lung iar
ei erau foarte obosiți. Unul din fermieri spuse:

– Am o foame cumplită.

– Și eu, spuse celălalt. Ce-aș mai mânca acum niște pulpe de găină prăjite cu cartofi…

Apoi, cei doi îl întrebară pe indian dacă-i este foame iar el le răspunse că nu…
În sfârșit, ajunseră în oraș. Toți trei intrară într-un local și dădură comandă de pulpe de găină
și cartofi prăjiți.

Și când indianul începu să mânănce cu poftă, unul din fermieri îi spuse:

– Cu o jumătate de oră în urmă, când eram în prerie, spuneai că nu-ți este foame. Iar acum văd
că manânci de parcă nu ai mâncat trei zile.

– În prerie, nu era un lucru potrivit să-ți fie foame, răspunse indianul. Acolo nu aveam
mâncare…

115.

Inteligența și libertatea

Unul dintre discipoli era mai inteligent decât ceilalți. Acest lucru, uneori, îl făcea să se simtă
superior.

Învățătorul observă la discipolul său această atitudine și nu îi plăcu. De aceea, odată, îi spuse:

– Te mândrești foarte mult cu capacitățile tale intelectuale. Aceasta te face să semeni mult cu
un prizonier care se laudă că are cea mai mare celulă…

116.

Despre ochii închiși

– Spune-mi, ai văzut astăzi cerul când veneai la mine? îl întrebă învățătorul pe discipol.

– Nu.

– De ce?

– Mă grăbeam, doream să ajung mai repede…

– Dar strada ai văzut-o?

– Da.

– Povestește-mi ce ai văzut!

– Oameni grăbindu-se, mașini multe, zgomot, praf.

– Așa va fi și peste douăzeci, și peste cincizeci, și peste optzeci de ani. Alți oameni se vor
grăbi, alte mașini vor face zgomot. Noi nu vom fi atunci dar totul va fi la fel. Dacă nimic nu
se va schimba, atunci de ce să nu ai timp să privești cerul?

117.

Succesul într-o companie

Un om destul de bogat avea de mic copil dorința să întreprindă o călătorie în jurul lumii pe
propria corabie.

Și acum, când avea banii necesari, se puse pe realizarea acestui vis. Pentru început, angajă o
sută de oameni care să-i construiască o corabie.

Însă, deja trecu un an iar corabia încă nici pe jumătate nu era gata. Peste tot apăreau obstacole
și probleme care tărăgănau procesul construcției: ori inginerii comiteau erori și totul se lua de
la început, ori muncitorii se îmbolnăveau și întârziau, astfel, construcția. Corabia se construia
foarte greu.

Bogătașul nu mai suportă această situație. Își îndreptă atenția spre alte treburi și îl puse pe un
om priceput și de încredere să supravegheze procesul construcției corabiei…

Peste două luni, corabia era gata.

– Cum ai reușit atât de repede? îl întrebă, desigur, atunci, bogătașul.

– Simplu, răspunse acesta. I-am molipsit pe toți angajații de pasiunea de a brăzda largul
mării…

118.

Cuvintele care motivează

Un om ajunse odată, întâmplător, la o petrecere străină, unde nimeni nu îl cunoștea.

Petrecăreții îl invitară cu ei la masă, apoi, unul din ei se ridică și spuse un toast:

– Vreau să închin acest pahar pentru bunătatea pe care oaspetele nostru o are din plin…

La sfârșitul petrecerii, străinul se apropie de acel om care spuse toastul și îi spuse:

– Vă mulțumesc mult pentru aprecierea dumneavoastră! Dar totuși, dumneavoastră nu mă

cunoașteți deloc…

– Și nu văd nicio problemă, îl întrerupse acesta. Dacă sunteți un om bun, înseamnă că am avut
dreptate. Iar dacă nu, posibil, veți deveni un pic mai bun după aceste cuvinte…

119.

Graba care ne rătăcește

Un cercetător întreprinse o călătorie în inima Africii. Dorind să ajungă cât mai repede
la destinație, angajă câțiva localnici să-i care lucrurile. Pe zi ce trecea, le plătea din ce în ce
mai mult iar aceștia grăbeau din ce în ce mai tare pasul.

Dar într-o zi, ei se opriră, se așezară la pământ și spuseră că nu doresc să continue.

Cercetătorul le dublă plata dar ei îi spuseră că nicio sumă de bani nu îi va mișca din loc.

– De ce nu vreți să mergeți mai departe? în sfârșit, întrebă cercetătorul.

– Dumneata, pe zi ce trece, ne plătești din ce în ce mai mult. Iar noi am început să mergem din
ce în ce mai repede, gândindu-ne tot mai mult numai la bani. Uite așa, ni s-au rătăcit sufletele
și ne-am pierdut. Acum trebuie să așteptăm până când sufletele noastre ne vor ajunge din
urmă…

120.

Totul vine din noi

– Rai și iad nu există, îi explică Dumnezeu unui înger nou-venit.

– Atunci unde nimeresc oamenii după moarte?

– Fiecare om nimerește într-un loc murdar, plin de gunoaie, buruieni.

Omul bun și fericit nu se va plânge. Se va apuca de făcut curățenie, va sădi copaci, va îngriji
pământul. El, cu mâinile sale, își va construi propriul rai.

Pe când omul rău și nemulțumit se va supăra. Își va spune că nu a meritat să ajungă aici, va fi
cuprins de frustrare. Desigur, nu se va apuca de muncă și în jurul său vor crește gunoaiele și
buruienile, va crește iadul…

121.

Câteva gânduri despre timp

Înțeleptul iubea să spună:

– Vă voi întreba din câte părți este alcătuit timpul și îmi veți spune: din trecut, prezent și
viitor. Dar eu vă voi contrazice: timpul e format doar din trecut și viitor. Prezentul nu poate fi
o parte a timpului. Prezentul este veșnicia. Trecutul și viitorul sunt ireale, ele există numai în
imaginația noastră. Însă noi obișnuim să ne gândim și să ne concentrăm mai mult la acestea și
uităm să trăim și să ne bucurăm de sărbătoarea prezentului. Dar nimic nu poate fi mai
important decât clipa de acum. Pentru că numai ACUM noi putem trăi și acționa. Doar în
prezent putem fi fericiți.

Să trăim, deci, prezentul, și, astfel, tristețea și frica vor dispărea din noi odată cu trecutul și
viitorul…

122.

Despre drumul puterii

Pe învățător îl întrebară:

– Ce este puterea?

– Puterea este să mergi înainte, răspunse el.

Apoi, continuă:
– Un tânăr întotdeauna tindea spre perfecțiune. Începu să se antreneze, să-și întărească
propriul corp. Astfel, a căpătat putere fizică.

Nu s-a oprit în fața obstacolelor. A trecut de orice zid din interiorul său. S-a învins pe sine
însuși. A căpătat putere spirituală.

A început să citească, să studieze, să urce pe culmile înțelepciunii, căpătând putere

intelectuală.

S-a îndrăgostit puternic de cineva. A cunoscut puterea emoției.

Și-a făcut casă, familie, și-a ridicat copiii în brațe și a dobândit puterea vieții.

La sfârșit, în ultimele clipe, și-a amintit viața pe care a trăit-o și nu a regretat nimic. A
cunoscut puterea morții.

123.

Despre lumina soarelui

Împăratul i se adresă înțeleptului:

– Spuneai zilele trecute că belșugul și averea nu sunt lucruri necesare pentru a te simți bogat.
Spuneai că pentru a te simți bogat, ai nevoie doar de a te bucura de lumina soarelui…

– Sigur.

– Bine! Să zicem că ai avea dreptate. Dar noaptea? Noaptea, când soarele dispare, ce faci?

– Îmi e destul să mă mulțumesc cu luna, o mică amintire a luminii soarelui pe cerul nocturn.

– Dar în nopțile când nu este lună pe cer?

– Atunci aprind un mic foc, aprind o mică bucățică de soare. Lumina lui îmi este destulă.

– Dar atunci când se termină vreascurile și se stinge focul?

– Atunci îmi aduc aminte de vreun cântec sau de vreun zâmbet. Ele îmi luminează sufletul.
Această lumină nu se stinge. Cu această mică scânteie mă mulțumesc…

124.

Oceanul ce ne înconjoară…

Căpitanul de corabie vorbea cu mult calm. Deja treizeci de ani trecură din ziua în care el alese
drumul mărilor. Deci, avea ce să le povestească celor doi jurnaliști care îi luau un interviu.

Printre descrierile sale despre cele mai albastre și mai îndepărtate ape, jurnaliștii strecurară o
mică întrebare:

– Și totuși, nu v-a fost niciodată frică?

– De ce să-mi fie frică?

– Oceanul este atât de instabil. Peste tot îți poate oferi surprize neplăcute, de la rechini până la
furtuni și valuri gigantice. Moartea poate apărea oriunde acolo. Oceanul e o lume plină de
pericole.

Căpitanul ridică sprâncenele și spuse:

– Hm! Dar pe uscat nu e la fel?

125.

Caută doar cel ce nu are

Mulțimea îl rugă pe înțelept să le spună ceva despre Dumnezeu. Dar el, spre surprinderea
tuturor, tăcu. Trecură vreo câteva minute de tăcere, până când cineva spuse:

– De ce nu doriți să spuneți ceva despre Dumnezeu?

– Eu prefer să tac despre Dumnezeu, răspunse înțeleptul.

– De ce?

– Dumnezeu e ca și fericirea. E întotdeauna în noi. Dar cu cât vorbim mai mult despre el, cu
atât mai greu îl găsim înăuntrul nostru…

126.

Orice lucru își are rostul său

Un bătrân înțelept sufist se afla într-o barcă în mijlocul unui lac, alături de un tânăr
discipol. Bătrânul vâslea încet iar discipolul admira priveliștea din jur și se puse pe gânduri.

Apoi, îi spuse bătrânului:

– În lume există dragoste, plăcere, fericire. Ele fac viața mai frumoase. Sensul lor îl înțeleg.
Dar de ce Dumnezeu a creat durerea, tristețea, bolile? Care este rostul tuturor acestor lucruri
rele. Nu pot înțelege…

Bătrânul nu spuse nimic. Dar, în acel moment, brusc, începu să folosească o singură vâslă pe
o singură parte a bărcii. Aceasta, desigur, începu să se miște în cerc.

Discipolul îl privi mirat:

– Ce faceți? Nu veți reuși să mișcați barca înainte dacă vâsliți pe o singură parte. Este nevoie
de două vâsle, altfel, barca nu va ajunge nicăieri. Dacă ați obosit, pot să trec eu să vâslesc.

– Acum, cred că ai găsit răspunsul la întrebarea ta, spuse atunci bătrânul.

127.

Despre zidurile din cap

Într-o încăpere mică stau cinci maimuțe. Deasupra lor se află o banană suspendată de tavan.
Există și o scară în apropiere pe care, dacă maimuțele ar urca, ar ajunge la acea banană.

În sfârșit, unei maimuțe i se face foame și ea începe să urce pe scară. Însă, în acel moment,
intră un om cu un furtun și începe să le stropească pe toate maimuțele cu apă rece ca gheața.

Peste un timp, altei maimuțe i se face foame și începe să urce scara. Din nou, toate maimuțele
sunt stropite cu apă rece.

La fel se întâmplă și a treia oară.

Deja, când o maimuță dorește să urce pe scară, celelalte sar și o țin.

Acum, una din maimuțe este înlocuită cu alta noua. Când aceasta dorește să urce pe scară,
celelalte, desigur, o țin.

Încă o maimuță este înlocuită cu alta nouă. Când se atinge de scară, celelalte patru (chiar și
cea care nu a fost stropită niciodată) sar și o țin să nu urce.

În final, toate cele cinci maimuțe inițiale au fost înlocuite cu altele noi care nu au fost stropite
cu apă rece dar ele tot nu permit ca cineva să urce pe scară deoarece ”așa este tradiția aici”…

128.

Omul care schimbă locul

Într-o casă mare și frumoasă veni să trăiască un om singuratic și trist. Cu timpul, casa începu
să capete un aspect din ce în ce mai urât. Ferestrele și ușile se defectau des, începură să apară
crăpături în pereții îngălbeniți, copacii și iarba din jurul casei se uscară.

– Tristețea aduce cu ea numai distrugere, spuneau vecinii despre această casă…

Peste câțiva ani, omul hotărî să plece și să vândă casa.

Noii locatari erau o familie tânără. Părinții și cei doi copii erau aproape întotdeauna prietenoși
și zâmbitori.

După un timp, casa deveni mai luminoasă, în jurul ei crescură alți copaci tineri și iarba înverzi
din nou.

– Chiar și stâncile înverzesc când vine omul fericit, spuneau acum vecinii…

129.

Cel care învinge într-o luptă

Înțeleptul spuse:

– Închipuiți-vă o luptă intre doi oameni! În final, cineva iese învingător, iar cineva este învins.
Cine dintre cei doi a obținut mai multe?
– Normal, cel care a învins, răspunseră oamenii. A câștigat lupta, a câștigat putere, faimă și,
nu în ultimul rând, a câștigat mai multă încredere în forțele proprii.

– Bine! Cel care a învins, se va bucura de victorie. Însă, această bucurie îl orbește. Cel care a
pierdut, va cugeta asupra greșelilor proprii. Se va cunoaște mult mai bine pe sine însuși. Va
trage anumite învățături. Iar în luptele viitoare, va fi mult mai puternic, va progresa. Va fi mai
determinat în viitor decât cel care a învins acum. Într-un război lung, prima luptă, posibil, nu
are mare importanță. Dar este cea mai importantă lecție.

Vizitatorii tăceau. Erau de acord cu spusele bătrânului. În final, el adăugă:

– Învingător nu e cel care învinge, ci acel care din orice luptă învață o lecție.

130.

Despre lecția drumului

Bătrânul vraci african îl conduce pe tânărul său discipol la locul sfânt pentru prima
dată. Drumul prin junglă e lung și greu. Dar bătrânul merge repede. Pentru tânăr, însă, e un
adevărat chin. Se împiedică de fiecare piatră, de fiecare tufiș, se ridică, înjurând și blestemând
pământul și continuă să meargă pe urmele mentorului său.

În sfârșit, ei ajung la locul sfânt. Însă, în clipa următoare, bătrânul se întoarce și pornește
înapoi. Tânărul, uimit, pornește după el.

Ajunși acasă, tânărul îi spuse:

– De ce nu am stat mai mult la locul sfânt? De ce, imediat ne-am întors înapoi?

– Astăzi am vrut să înveți să iubești drumul. Tu erai nemulțumit de drum. De aceea, ne-am
întors ca să vezi mai bine drumul pe care mergi, să-l înțelegi. Cine nu respectă drumul, nu
merită să ajungă la destinație.

131.

Vederea care minte uneori

Profesorul ținea lecția. Nu se simțea prea bine dar, oricum, hotărî să ducă ora până la
capăt. Studenții îl ascultau și nu observau starea lui.

Pe la mijlocul lecției, i se făcu și mai rău. Se gândi că îi va trece, luă loc pe scaun și continuă
să le vorbească studenților. Zâmbetul său îi masca perfect starea.

În sală se afla un student orb. El fu primul care observă că profesorul nu se simte bine, după
modul cum respira și după vocea sa schimbată. Se ridică și spuse:

– Profesorul se simte foarte rău! Chemați o salvare!…

Peste un sfert de oră, medicii deja se aflau lângă profesor. Constatară o problemă a inimii și îl
luară la spital…
– Tu ești orb, nu? Cum ai reușit să-ți dai seama că profesorul se simte rău? îl întrebă cineva pe
studentul orb.

Acesta răspunse:

– Chiar și orbii, uneori, pot vedea mai multe decât cei neatenți…

132.

Despre textele scurte

Învățătorul spuse:

– Cel mai puțin de nădejde instrument al minții omului este graiul. Desigur, fără cuvinte,
comunicarea între oameni ar fi fost imposibilă. Dar cuvântul nu este esența lucrurilor. Însă
oamenii se lasă conduși de cuvinte. Un înțelept întotdeauna are mare grijă de graiul său și
niciodată nu va spune mai mult decât este nevoie. Străduiți-vă să rostiți cât mai puține cuvinte
dar să le alegeți pe cele potrivite!

Un discipol se ridică și întrebă:

– Dar atunci când avem multe gânduri de spus? Cum am putea scrie, de exemplu, un tratat
filosofic limitându-ne la câteva fraze?

Învățătorul, atunci, răspunse:

– Într-un strop de rouă se oglindește cerul întreg…

133.

Lupta care nu încetează niciodată

Un tânăr purta o discuție cu tatăl său:

– Nu văd niciun sens în această lume. Oamenii se trezesc dimineața devreme, se duc și
muncesc ziua întreagă și vin acasă obosiți. Întreaga viață, până la sfârșit, muncesc și luptă, iar
apoi, totul dispare. Nimic din ce creează și obține omul nu este stabil. Poți construi o casă ani
de zile și o furtună sau inundație o poate distruge într-o oră. Cât de mult omul nu s-ar chinui
să facă bine, oricum răul se înmulțește. Nimeni niciodată nu va reuși să stârpească răul. S-a
dezvoltat știința, oamenii au ajuns să trăiască din ce în ce mai confortabil și mai bine dar
oricum nu sunt mai fericiți decât înainte. S-a dezvoltat medicina, am reușit să învingem unele
maladii care erau considerate incurabile dar au apărut altele și mai grave. Degeaba luptă omul.
Niciodată nu va învinge în acest război.

Bătrânul tată ascultă aceste cuvinte și se puse pe gânduri. După un timp, îi spuse fiului său:

– Privește acest nuc de lângă poartă! L-am sădit când eram mic. Încetul cu încetul a crescut.
În fiecare an, au fost și furtuni, și ploi puternice, și secete. Dar copacul a crescut fără să se
plângă. Atunci când i se rupea un ram, creștea altul în loc. Nimic nu l-a putut opri să crească,
să ne dea nuci în fiecare toamnă, să ne țină umbră în curte și să ne bucure privirea cu aspectul
său. El nu contenește să lupte. Sigur, se va usca și el cândva dar în locul lui vor crește alți
nuci, mai tineri și lupta va fi purtată de aceștia. Acest nuc a învins din momentul în care a
acceptat să lupte și a început să crească. La fel și omul învinge din momentul când acceptă să
lupte și să muncească întreaga sa viață. Sensul acestui copac este să ne dea nuci și să ne țină
umbră în fiecare an. Sensul omului este să muncească și să facă lumea mai bună…

134.

Despre schimbarea anotimpurilor

Creatorul le dărui oamenilor vara. Soarele începu să lumineze și să încălzească mai tare.
Căldura îi scoase pe oameni afară.

Ei începură să cutreiere pământurile, apele, să cucerească noi orizonturi, să urce pe noi culmi.
Totul în jur era mișcare. Oamenii valorificau toate darurile pământului.

O veselie generală domnea peste tot. Oamenii se distrau, dansau, cântau, râdeau.

Însă, creatorul observă un fapt: cu cât mai mult omul cucerește, cu cât valorifică mai multe
pământuri, cu atât uită să se descopere pe sine însuși, să se privească în interiorul său, să-și
caute resursele proprii. Cu cât omul devine mai puternic, cu atât devine mai rece în suflet…

Atunci, creatorul aduse iarna. Pe pământ se așternu împărăția frigului.

Oamenii se retraseră în casele lor. Acum erau lipsiți de căldură.

Începură să o caute peste tot dar ea nu era de găsit… Doar când priviră în interiorul lor găsiră
câteva scântei.

Oamenii se strânseră în grupuri mici, retrase dar unite. Începură să comunice mai mult unii cu
alții, să se apropie unul de celălalt. Începură să se analizeze pe ei înșiși, să se descopere
spiritual.

Și, atunci, deveniră propria sursă de căldură.

Frigul de afară trezi în oameni o nouă vară, cea din interiorul lor…

135.

Lanțurile invizibile ale omului

Învățătorul se ridică și puse întrebarea:

– Ce ați putea spune despre un om care a stat întreaga sa viață în închisoare?

Oamenii se priviră unii pe alții un pic mirați de o asemenea întrebare, apoi spuseră:

– Ce putem spune? Viața acelui om este ruinată. Nu s-a putut bucura de libertate, nu a văzut
lumea. Practic, a trăit degeaba.
– Să știți că aproape toți oamenii din lume se află în închisoare, spuse atunci învățătorul.
Desigur, toți oamenii se nasc liberi dar, apoi, cugetul lor este înlânțuit de prejudecăți, emoții,
temeri, lăcomie, mândrie, ură și multe alte sentimente. Omul trăiește întreaga sa viață în
lanțuri și doar la bătrânețe, atunci când este prizonierul slăbiciunii fizice și a bolilor, își dă
seama de acest lucru. Dar nu mai poate întoarce timpul înapoi. Gândiți-vă acum ce înseamnă
libertatea voastră și străduiți-vă să nu cădeți în acele capcane ale creierului…

Înainte ca lumea să plece, un om se ridică și îi spuse învățătorului:

– Dar cine are nevoie de libertate totală? La ce bun să mai trăiești viața dacă nu te legi de
nimic?

Învățătorul zâmbi și răspunse:

– Totuși, există un lanț pentru care se merită să ne pierdem libertatea: cel al dragostei…

136.

Despre o întrebare grea

Un băiat trist veni la bătrânul înțelept:

– Spune-mi, te rog, unde se află Dumnezeu?

Bătrânul văzu tristețea din ochii băiatului și îi spuse:

– La această întrebare nu îți pot răspunde. Tu singur trebuie să găsești răspunsul. Dar sunt
dispus să te iau ca discipol, să te ajut să înțelegi lumea…

După douăzeci de ani, bătrânul înțelept îl întrebă:

– Ai mai găsit răspunsul la acea întrebare a ta?

Discipolul zâmbi și răspunse:

– Corect ar fi fost atunci să întreb ”Unde NU se află Dumnezeu?”…

137.

Cele două căi ale vieții

Înțeleptul obișnuia să le zică noilor săi discipoli următoarele cuvinte:

– Cu toții trăim și simțim viața prin intermediul corpului nostru. Fiecare din noi are de ales
una din cele două căi pentru a-și trăi propria viață. Prima este să trăim numai în plăcere, să nu
dăm energie din corpul nostru, să nu dăm nicio parte din noi lumii din jur. Dar, după moarte,
nu va mai rămâne nimic din noi. Pur și simplu, vom dispărea în uitare. A doua cale este să ne
dedicăm viața muncii, să jertfim o parte din noi, din energia noastră pentru a face lumea din
jur mai bună. Chiar dacă ne distrugem corpul mai repede, după ce ne stingem, în lume rămâne
acea parte din noi pe care i-am oferit-o. Aceasta este nemuritoare…
138.

Speranța care nu dispare niciodată

Deșertul imens fierbea în miezul zilei.

Doi călători rătăciți abia de-și mai târau picioarele. Mergeau unde-i duceau ochii. Deja nu mai
avea importanță ce e mai fierbinte: soarele sau nisipul.

Toată puterea lor se epuiză. Istoviți, se prăbușiră la pământ.

Privirea lor însetată, acum, era îndreptată spre o dună mare de nisip ce se întindea până la
orizont.

– După acea dună se află o oază, spuse unul din ei, visător. Trebuie să ajungem până acolo!

– Degeaba îți faci iluzii, spuse celălalt. În jurul nostru, la sute de kilometri se află doar nisip
fierbinte. Nu e nimic după acea dună. De unde ai luat-o că e o oază acolo?

– De nicăieri. Pur și simplu, simt acest lucru. Trebuie să ajungem acolo!

– Nu! Acolo e doar nisip. Nu mă mai mișc nicăieri de aici.

Și totuși, primul se ridică și porni…

139.

Dorințele care orbesc

Un tânăr mergea încet prin piață. Era foarte înfometat.

Deodată, observă un om care vindea carne la grătar. Se apropie, înșfăcă o bucată de carne și
începu să fugă.

Desigur, în piață era foarte multă lume și tânărul nu reuși să ajungă departe. Oamenii îl
încercuiră, îi luară carnea și îl bătură.

Apoi începură să râdă de el. Vânzătorul de carne îl întrebă:

– Chiar crezi că ai fi reușit să fugi când în jurul tău sunt peste o mie de oameni?

– Nu am observat că în jur sunt oameni, răspunse tânărul. Eu puteam vedea numai carnea…

140.

Despre o viață plină de dragoste

Odată, Maica Tereza avea grijă de bolnavii și muribunzii dintr-un spital. Nu era deloc
deranjată de maladiile și infecțiile din jurul său. Îi trata pe toți pacienții cu multă atenție și
dragoste.

Un jurnalist aflat în vizită, văzând activitatea ei zilnică, spuse fără să vrea:

– Nu aș face acest lucru nici pentru un milion de dolari.

Maica Tereza îl auzi și îi răspunse:

– Să știi că nici eu nu aș face acest lucru pentru un milion de dolari. Doar pe gratis! Și doar
din dragoste pentru Dumnezeu…

În ultimele zile ale sale, cineva o întrebă:

– Ați avut vreodată zile libere sau sărbători?

– Da! răspunse Maica Tereza. Fiecare zi a fost o sărbătoare…

141.

Unde se naște fericirea

Undeva, într-o țară îndepărtată, locuia un om care zâmbea întotdeauna. Nimeni nu îl văzuse
vreodată trist. Fiecare clipă o trăia bucurându-se de viață. Oamenii îl întrebau:

– Cum reușești să fii atât de fericit întotdeauna?

– Cum să nu fiu fericit atunci când văd acest Soare frumos în fiecare zi, răspundea el
simplu…

Ca și peste tot în lume, s-au găsit câțiva oameni invidioși. Aceștia au depus mărturii false cum
că el ar fi comis o crimă. Omul a fost trimis în închisoare.

A fost încuiat într-o celulă întunecoasă și rece, fără acces la lumină. Ani întregi a stat închis
acolo în întuneric.

Odată, veniră niște vizitatori și, spre surprinderea lor, îl văzură la fel de vesel ca și mai
înainte.

– Acum nu mai reușești să vezi Soarele. Acum de ce ești fericit? îl întrebară ei.

– Nimeni nu va reuși să stingă lumina Soarelui din mine…

142.

Putem fi fericiți doar acum…

Un bogătaș se afla pe patul de moarte. Suferea de cancer și mai avea câteva săptămâni de trăit.

Hotărî, atunci, să scrie o carte despre viața sa. Începu să se gândească despre ce să scrie. Dar,
practic, nu-și putea aduce aminte de niciun moment remarcabil.

Începu să adune avere din fragedă tinerețe. Visul său era să aibă propria mașină. Dar, la scurt
timp după ce și-o cumpără, se plictisi de ea…

Apoi, se îndrăgosti de o femeie. Zi și noapte se gândea cum să o cucerească. Dar, după ce se

căsători cu ea, viața de familie deveni o rutină pentru el. Își găsi o amantă, apoi divorță…
Mai târziu, își puse scopul să cumpere o casă mare și frumoasă. Ajunse bogat și, într-un final,
o cumpără. Credea că va fi fericit dar, după puțin timp, deja avea alte scopuri…

După care a venit cancerul…

Bogătașul începu să facă un efort să-și aducă aminte când a fost fericit în viață. Dar, își dădu
seama că, de fapt, nu fusese niciodată…

În loc să scrie o carte, scrise următoarele cuvinte: ”Eu nu am existat niciodată. Am devenit un
om bogat și puternic dar mi-am sacrificat prezentul. Am pășit peste fiecare clipă a vieții și am
uitat să mă bucur de ea. Mă gândeam doar cum să-mi realizez visurile dar am uitat să fiu
fericit”.

143.

Lucrurile neesențiale ale vieții

O corabie plutea în mijlocul oceanului. Într-o zi, ea se pomeni în mijlocul unei furtuni
puternice. Valurile uriașe o purtau ca pe o frunză. Șansele de supraviețuire erau minime.

Întreg echipajul și pasagerii hotărâră atunci să se roage lui Dumnezeu să-i salveze. Toată
lumea se puse în genunchi și începu să se roage. Doar un singur bătrân sufist stătea așezat
într-o parte și nu făcea nimic.

– Dar tu de ce nu te rogi cu noi? îl întrebară ceilalți oameni.

– Am vorbit azi cu Dumnezeu destul.

– Acum trebuie să vorbești cu el! Acum ne aflăm în cea mai mare primejdie.

– Să vorbești cu Dumnezeu doar când îți este frică înseamnă să nu vorbești cu el, răspunse
bătrânul.

144.

Despre forța unui uragan

Învățătorul întrebă:

– Ce este mai puternic: un uragan sau o mică ploaie?

Discipolii răspunseră:

– Desigur, un uragan. Uraganul poate smulge copacii din rădăcini, poate ridica fluviile și
inunda casele, poate distruge orașele, poate prăbuși avioanele, poate cauza pagube uriașe.
Puterea unei ploițe mici nu poate fi comparată cu cea a unui uragan.

– Da, interveni învățătorul, însă un uragan, în schimb, nu poate înverzi câmpurile, nu poate
face să crească pomii, plantele, nu poate răcori pământul, nu poate curăța drumurile, nu poate
potoli fețele însetate ale oamenilor, în sfârșit, nu poate naște zâmbete pe fețele lor.
Discipolii tăcură. Iar învățătorul adăugă:

– Să distrugă poate oricine dar să creeze pot numai cei puternici.

145.

Bariera care ne oprește să urcăm

Un cățeluș era foarte însetat. Stătea pe malul unui lac și, de fiecare dată când încerca
să se aplece să bea, își vedea propria reflecție în oglinda apei și se speria de aceasta, sărind cu
un pas în spate.

Trecură câteva ore iar cățelul încă nu reuși să bea apă. Era aproape istovit de puteri. Un câine
mai mare trecu pe alături și observă chinul cățelului. Atunci, se apropie de el și îl împinse în
apă. Cățelul alunecă în lac și, în acea clipă, văzu că relfecția sa dispăru…

De cele mai multe ori, unicul nostru obstacol suntem noi înșine…

146.

Percepția subiectivă a realității

Fântâna se afla la hotarul dintre două zone geografice. Într-o parte se afla un mare deșert iar în
cealaltă, niște câmpii întinse, pline de verdeață și ploi…

Într-o zi, dinspre câmpii, veniră câțiva oameni la fântână. Scoaseră o găleată de apă și
începură să bea.

– Vai ce gust amar are, spuse unul din ei.

– Și ce miros urât, adăugă altul.

– Cu siguranță, e fântâna cu cea mai proastă apă din câte am băut în viața mea, încheie al
treilea.

Apoi, își continuară drumul.

Peste o oră, de fântână se apropiară câțiva oameni veniți din deșert. Aveau fețele chinuite de
soare. Arătau foarte istoviți. Scoaseră și ei o găleată cu apă și începură să bea. Unul din ei
spuse:

– Totuși, a meritat să facem acest drum până aici. Uite ce apă bună și rece avem aici.

– O da! E cea mai bună apă din câte am băut în viața mea…

147.

Despre rolul adversarilor puternici

În fața bătrânului înțelept se prezentă un vizitator. Era un bărbat de vreo treizeci de ani.

– Bine te-am găsit! Am venit să cer sfatul dumitale.

– Foarte bine, răspunse bătrânul. Spune-mi ce te neliniștește!

– Sunt vânzător de carne. La mine în oraș, am un mic magazin pe care l-am moștenit de la
tatăl meu, iar tatăl meu, la rândul său, l-a moștenit de la bunicul meu. Deci, avem o tradiție de
familie în această afacere. Profitul nu e atât de mare dar îmi ajunge să-mi întrețin familia.
Însă, de curând, în oraș a venit un străin care a deschis și el un magazin de carne. Acum, nu
mai pot dormi nopțile: mă gândesc doar la el. Vânzările mele scad văzând cu ochii. Dacă
treaba va continua așa, în scurt timp, mă voi ruina. Mi-e frică, nu știu ce să fac.

Bătrânul îl ascultă calm și spuse:

– Acum, ascultă sfatul meu! În fiecare dimineață, când te trezești, binecuvântează-l pe

concurentul tău! Iar, în același timp, ai grijă și gândește-te mai mult la afacerea ta și la clienții
tăi!

– Cum adică să-l binecuvântez pe rivalul meu?! Din cauza lui mi se trag toate aceste
probleme…

– Fă așa cum ți-am spus și vei reuși! spuse bătrânul…

Omul plecă. Hotărî să urmeze sfatul bătrânului în prima perioadă de timp. Oricum nu avea
altă soluție. În fiecare dimineață, se trezea, îl binecuvânta pe concurentul său, iar apoi, se
ducea la magazin și muncea cu mai mult suflet. Se străduia să îl facă pe fiecare client
mulțumit. A început să aleagă mai bine carnea pe care o vinde. Cu timpul, au crescut calitatea
mărfii și a vânzărilor.

Oamenii mulțumiți lăudau magazinul și vestea despre el s-a răspândit repede în împrejurimi.
Au început să vină oameni și din localitățile vecine să cumpere carne. Afacerea a început să
crească.

A aflat că și magazinul concurentului său nu o ducea rău. Dar, deja, nu-l mai chinuiau atât de
mult grijile legate de acesta. Continua să-l binecuvânteze în fiecare dimineață.

Timp de câteva luni, adună bani și, într-o zi, deschise alături de el, un magazin de legume.
Profitul se dublă. Bani veneau din ce în ce mai mulți, așa că, peste un timp, mai deschise un
magazin, apoi încă unul…

Trecură mulți ani. El era deja un mare afacerist. Avea multe case, pământuri, fabrici. Odată,
cineva îl întrebă cum a ajuns atât de bogat iar el răspunse:

– Binecuvântat să fie concurentul meu, cel care a deschis și el un magazin de carne la mine în
oraș…

148.

Cea mai importantă calitate e rațiunea

Zeul Creației stătea și admira cea mai frumoasă și mai importantă operă a sa, pe care tocmai o
finisase: Omul.
În acea clipă, apăru Zeul Distrugerii. Observă zâmbetul de pe fața oponentului său. Îl întrebă
de ce zâmbește.

– Uite ce am reușit să creez, îi răspunse acesta și îi arătă Omul.

– Nu înțeleg! Spuse Zeul Distrugerii. Ce mai e și asta? E atât de firav și nici blană nu are.
Picioarele îi sunt destul de subțiri pentru a fugi tare. Cum crezi că va supraviețui?

– Are ceva mult mai important decât toate acestea… Vei vedea…

Omul fu adus în mijlocul naturii pentru a trăi și a se înmulți acolo. Zeul Distrugerii, atunci,
trimise peste om tot felul de calamități: furtuni, incendii, frig extrem, inundații, cutremure.

Dar oamenii supraviețuiau și se înmulțeau. Atunci, Zeul Distrugerii trimise cele mai fioroase
animale de pradă asupra oamenilor. Dar nici ele nu au reușit nimic. Mai mult decât atât, au
devenit ele însăși prada omului…

– Nu mai înțeleg nimic, spuse Zeul Distrugerii. Ce i-ai dat omului de nu-l pot învinge?

– Desigur, rațiune, răspunse Zeul Creației.

De atunci, omul a devenit stăpânul lumii…

149.

Despre calea spre putere

Când era mic, Dumnezeu l-a întrebat:

– Ce ai vrea să primești de la mine?

– Vreau să-mi dai putere, vreau să fiu cel mai puternic din lume, spuse tânărul băiat…

Începând cu acea clipă, viață îi deveni destul de grea. Avea probleme până peste cap. Nu
reușea să facă față unei nenorociri, că la orizont, deja, îl aștepta alta. Norocul îl ocolea. Nimic
nu i se primea ușor. Întotdeauna, trebuia să depună un efort colosal pentru a reuși ceva…

– De ce mi-ai dat o viață atât de grea? îl întrebă el, odată, pe Dumnezeu.

– Doar trecând printr-o viață grea, vei căpăta puterea necesară să treci de toate obstacolele.

– Dar de ce nu ai putut să-mi dai din start puterea pe care ți-am cerut-o?

– Am uitat să-ți spun că eu le dau oamenilor numai semințe…

150.

Prietenia este o mare forță

– Acum, vei conduce, pentru prima dată, haita, la vânătoare, în locul meu, îi spuse lupul
bătrân urmașului său. Ai grijă să nu încalci sfaturile mele!
– Nu-ți fă griji! îi răspunse acesta. Sunt foarte pregătit pentru acest eveniment. Îți promit că nu
vei rămâne dezamăgit…

Seara, haita de lupi se întoarse de la vânătoare. Tânărul conducător îi povesti celui bătrân că
au avut succes. Au atacat un grup de șapte vânători și i-au învins pe toți…

Peste o săptămână, veni, din nou, timpul vânătorii. Lupii porniră de dimineață în pădure. Se
lăsă seara și haita nu se întoarse. Abia spre dimineață, apăru singurul lup-conducător mai mult
mort decât viu.

– Ce s-a întâmplat? îl întrebă lupul bătrân.

– Am atacat un grup de trei oameni. Numai eu am supraviețuit…

– Cu o săptămână ați atacat șapte vânători și i-ați învins pe toți. Acum doar trei v-au distrus.
De ce?

– Atunci, erau, pur și simplu, șapte vânători. Acum, au fost trei cei mai buni prieteni…

151.

Despre cei care așteaptă schimbări de sus

Într-o dimineață, un om simplu ieși din casă și porni spre muncă. Se grăbea să ajungă
la stația de autobuz. Totuși, atenția sa, pentru câteva clipe, fu captată de un afiș pe care scria:
”Dumnezeu are grijă de noi toți”.

Merse mai departe. Lângă stația de autobuz văzu un copil vagabond. Stătea așezat pe asfalt,
era murdar și neîngrijit. Avea o privire tristă și înfometată.

Omul gândi: ”Cum adică Dumnezeu are grijă de noi toți? Dar pe acest copil de ce nu îl ajută?
De ce nu se gândește și la el? De ce nu întreprinde nimic pentru el?”…

Veni seara târziu acasă și, după scurt timp, adormi. În vis îi apăru Dumnezeu care îi spuse:

– Totuși, ceva am încercat să fac pentru acel copil: am făcut ca tu să treci pe lângă el…

152.

Atitudinea este cheia fericirii

Dumnezeu hotărî, odată, să coboare pe Pâmânt, să vadă cum trăiesc oamenii.

Luă chipul unui călător și îl întrebă pe primul om întâlnit în cale:

– Cum e viața ta? Cum trăiești?

– Rău, spuse acesta.

Dumnezeu, atunci, se întristă și îi spuse:

– Tu încă nu știi ce înseamnă să trăiești rău.

Și îi dădu o viață de două ori mai grea…

Merse mai departe și îl întrebă pe alt trecător:

– Cum trăiești?

– Destul de bine, spuse acesta.

– Tu încă nu știi ce înseamnă să trăiești bine, spuse Dumnezeu zâmbind.

Și îi dădu o viață de zece ori mai bună…

153.

Când trebuie să trăim

Doi oameni cugetau:

– Cum crezi, există viață după moarte?

– Nu știu. De ce consideri că acest lucru este important?

– Păi nu crezi că ar fi groaznic să nu mai fie nimic după moarte? Să nu te mai poți bucura de
fiecare clipă a existenței tale, să nu mai simți mirosul florilor, să nu mai vezi strălucirea
soarelui, să nu guști din toate minunile vieții, în sfârșit, să nu te mi poți bucura de dragoste…

– Să știi că majoritatea oamenilor se află în această situație și înainte de moarte…

Bucură-te de viață, nu aștepta să treacă!

154.

Cel mai bun timp pentru a acționa

Învățătorul veni în fața discipolilor și le puse întrebarea:

– Care zi de săptămână este cea mai potrivită pentru vânzare?

Discipolii începură să se gândească…

– Luni! spuse unul din ei. Luni e prima zi din săptămână și e un bun prilej pentru vânzare.
Săptămâna trebuie să înceapă bine de luni.

– Duminică, spuse altcineva. E zi liberă și atunci toată lumea se gândește la cumpărături.

Au mai fost câteva răspunsuri.

În final, învățătorul zâmbi și spuse:

– Cea mai potrivită zi pentru vânzări este marți.

– De ce anume iua de marți, întrebară discipolii.

– Pentru că ASTĂZI este marți…

155.

Despre concentrare și efectul său

Odată, instructorul de tir a agățat ținta de un copac. Apoi, i-a chemat pe disciplii săi și i-a
întrebat pe fiecare din ei ce vede în față.

– Văd o țintă și un copac, spuse unul.

– Văd o țintă, un copac, cerul, soarele, spuse altul.

Cel mai bun discipol zise:

– Eu nu văd nimic altceva în afară de țintă.

– Numai în așa mod vei reuși să atingi ținta, spuse instructorul.

156.

Dragostea e mai presus de orice

Pe o bancă în parc, stăteau doi tineri îndrăgostiți. Deodată, apăru Diavolul în gândul tânărului
și îi spuse:

– Vinde-mi dragostea ta și îți voi da tot ce dorești: putere, bogăție și o viață lipsită de griji.

– Nu! spuse tânărul. Nimic nu poate fi mai scump decât dragostea.

– În acest caz, îți voi da o viață plină de griji și probleme, spuse Diavolul și plecă…

Dar reveni peste zece ani. Cei doi tineri aveau deja o familie. Trăiau într-o casă mică. Ambii
soți munceau și creșteau copiii, în același timp. Aveau griji până peste cap și nopți nedormite.
Totuși, găseau timp să se îmbrățișeze, să-și zâmbească unul altuia.

Diavolul, intră, din nou, în gândul bărbatuluui și-i spuse:

– Vinde-mi acum dragostea ta și te voi salva de această viață grea.

– Nu! Sunt gata să îndur orice pentru dragoste, spuse bărbatul.

– Bine, în curând veți fi loviți de bătrânețe și boli. Voi vedea ce vei spune atunci, spuse
Diavolul și plecă…

Reveni peste douăzeci și cinci de ani. Pe prispa casei, stăteau, unul lângă altul, un bătrân și o
bătrână. În curte, se jucau nepoții lor. Bătrânii îi priveau și zâmbeau.

– Vinde-mi acum dragostea ta și te voi face tânăr din nou, spuse Diavolul.

– Nu! O iubesc mult pe soția mea, spuse bărbatul.

– Bine! Acum, nu-mi rămâne decât să trimit moartea în familia ta, să vedem ce vei spune
atunci…

Când se întoarse de această dată, îl găsi pe bătrân așezat lângă mormântul soției sale. Își
amintea de clipele de fericire trăite împreună cu ea și zâmbea.

Văzându-l, Diavolul se puse în genunchi în fața bărbatului, spunându-i:

– Dă-mi, te rog, dragostea ta!

– Niciodată! Dragostea nu poate fi vândută sau schimbată. Dragostea e mai presus de orice…

157.

Să fim optimiști și să nu renunțăm…

Într-o zi ploioasă de primăvară, un melc începu să urce într-un cireș.

Vrăbiile care stăteau în copacul de alături îl întrebară:

– Pentru ce urci în acest copac?

– Să mănânc cireșe.

Vrăbiile începură să râdă:

– Păi nu vezi că urci degeaba? În acest pom, încă nu sunt cireșe coapte.

– Vor fi atunci când voi ajunge acolo, spuse melcul, continuându-și drumul.

158.

Unde se ascunde adevărata putere

Fratele cel mare era neînfricat. De mic copil, a învățat să-și privească frica în ochi și să
o înfrunte. Atunci când își punea un scop, nicio piedică nu reușea să-l oprească. Copiii
vecinilor îl respectau și nu intrau cu el în ceartă. Tatăl său se mândrea cu el. Îi spunea
întotdeauna că va ajunge un om puternic în viață.

Fratele cel mic era mult mai nehotărât. Niciodată nu făcea vreun pas de sine stătător.
Întotdeauna evita conflictele și prefera să se oprească atunci când apărea vreun pericol. Tatăl
său încerca să-l schimbe. Întotdeauna îl aducea ca exemplu pe fiul său mai mare. Uneori
glumea: ”Du-te și roagă-l pe fratele tău să-ți împrumute curaj”…

Cei doi frați au crescut mari și, desigur, au avut destine total diferite.

Fratele cel mare s-a înrolat în armată. Fiind un soldat exemplar, a crescut rapid în scara
ierarhică militară. A ajuns un mare ofițer. A fost la două războaie, unde s-a acoperit de glorie.
Însă, în al treilea război, viața sa a fost curmată de un glonț. Avea treizeci și cinci de ani.
Fratele cel mic, când a devenit matur, a învățat o meserie și s-a angajat la o companie. Se
ducea în fiecare zi la muncă, străduindu-se să nu intre cu nimeni în conflict. Avea doar câțiva
prieteni, dar prieteni adevărați, pe care nu-i putea trăda și pe care se putea baza întotdeauna. A
cunoscut o femeie la fel de simplă ca și el. S-au căsătorit și au avut trei copii. Mai târziu,
împreună cu prietenii săi, a deschis o mică prăvălie. Timp de douăzeci ani, afacerea, încetul
cu încetul, s-a extins și a devenit un om destul de bogat și respecatbil. A putut să le ofere
copiilor săi studii superioare la universități de prestigiu. Desigur, nu a uitat nici de părinții săi,
asigurându-le o bătrânețe lipsită de griji.

Într-o zi, tatăl său, care era bătrân de tot îi spuse:

– Iartă-mă, fiule! M-am înșelat în privința ta. Tu ai fost, întotdeauna, mult mai puternic decât
fratele tău mai mare pentru că ai mers pe drumul ocolitor care este mult mai sigur…

159.

Uită de cuvântul ”sfârșit” și el nu va exista…

Odată, Andrew Carnegie, unul din cei mai mari industriași ai secolului trecut, pe la apusul
vieții sale, a fost întrebat:

– Dumneavoastră, în orice moment, ați fi putut spune stop afacerilor, nu-i așa? Deoarece ați
adunat o bogăție imensă, care v-ar ajunge pentru zece vieți.

– Desigur, dar niciodată nu m-aș fi putut opri. Pur și simplu, am uitat cum se face.

Viața merita dedicată unei pasiuni pentru care ai uita să te oprești…

160.

Partea ascunsă a filantropiei

Un bogătaș îi aduse bătrânului înțelept un sac plin cu bani pentru ca acesta să construiască o
nouă școală.

– Bine, îi voi lua, spuse înțeleptul.

Bogătașul rămase nemulțumit de atitudinea bătrânului. Aștepta ca acesta să-i mulțumească.

De aceea, spuse:

– Ți-am dat un sac plin cu aur…

– Da, mi-ai spus, răspunse înțeleptul.

– Chiar și pentru mine un sac plin cu aur este o adevărată avere…

– Și dorești să-ți fiu recunoscător pentru aceasta?

– Desigur.

– De ce eu? Cel care dă trebuie să fie recunoscător…

161.

Să nu uităm niciodată să iubim

În fața unei case apărură trei bătrâni. Ieși stăpâna și le spuse:

– Cred că nu vă cunosc dar văd că ați făcut drum lung și, posibil vă e foame. Așa că vă
invităm să intrați la noi în casă și să luați masa cu noi.

– Noi nu putem intra toți împreună, îi răspunseră bătrânii.

– De ce?

– Unul din noi este Bogăția, altul e Succesul iar al treilea e Dragostea. Doar pe unul din noi îl
poți invita în casa dumitale.

Femeia intră înăuntru să hotărască împreună cu soțul său pe cine să invite. Soțul spuse:

– Foarte bine! Hai să invităm Bogăția înăuntru și să nu mai ducem lipsă de nimic de acum
încolo.

– Nu crezi că mai bine ar fi să invităm succesul înăuntru? spuse soția.

Fetița lor auzi dialogul părinților și zise:

– Dar nu e mai bine să invităm dragostea? Casa noastră va fi plină de dragoste.

– Bine, hai să urmăm dorința fiicei noastre, căzură de acord părinții.

Femeia ieși în prag și spuse:

– Dragostea este invitată înăuntru.

Dar intrară toți cei trei bătrâni.

– Parcă ați spus că numai unul poate intra, se miră femeia.

Bătrânii îi răspunseră:

– Dacă ai fi invitat Bogăția sau Succesul, ceilalți doi ar fi rămas afară. Dar așa, ai invitat
Dragostea și ceilalți doi întotdeauna o urmează. Acolo unde este dragoste, este și bogăție, și
succes…

162.

Din pesimism se naște pesimism

Dimineața un om mergea în autobus și se gândea: ”Viața mea e de nimic. Prietenii mei

sunt fățarnici. Soția mă înșeală. Toți oamenii sunt niște nemernici”.

Lângă el, stătea îngerul său personal și scria într-un carnețel: ”Viață de nimic. Prieteni
fățarnici. Soția care îl înșeală…”
– Ciudat! își spuse, apoi, îngerul. Deja a câta zi la rând aceleași dorințe. Dar ce să fac. El e
stăpânul meu. Tot ce comandă, trebuie să-i îndeplinesc…

163.

Nimic nu e veșnic. Nu te opri după ce ai învins!

Un tată avea doi fii. Trăiau în sărăcie.

Într-o seară, stăteau ei și discutau la masă. Aveau la cină doar pâine goală și apă. Discutau
despre căile de ieșire din sărăcie. În final, tatăl lor concluzionă:

– Trebuie să muncim mult, să depunem mult efort și să avem multă răbdare ca să reușim să
schimbăm situația în care ne aflăm.

Fii au fost de acord cu această concluzie. Iar tatăl a scris pe o foaie de hârtie: ”Așa nu va fi
întotdeauna” și a lipit-o de perete…

Peste puțin timp, fiii și-au găsit de lucru. Ziua lucrau, iar noaptea studiau. Tatăl lor muncea și
el pe acasă. Apoi, au deschis o afacere și lucrurile au început să meargă din ce în ce mai
bine…

Acum, stăteau cei trei la o masă bogată și discutau. Unul din feciori spuse:

– Afacerea noastră merge foarte bine. Putem să trăim destul de bine numai din dividende.
Putem să nu mai muncim.

– Nu! spuse tatăl.

Apoi, se ridică de la masă, puse degetul pe foaia de pe perete zicând:

– Citiți aici!

164.

Uităm să ne perfecționăm pe noi înșine

Un bărbat, în tinerețe, hotărî să găsească femeia ideală. Trecură mulți ani dar el rămase
necăsătorit. Un prieten de-al său îl întrebă:

– Ai reușit să găsești femeia ideală?

– Da, am reușit.

– Și atunci, de ce nu te-ai căsătorit cu ea?

– Pentru că ea căuta bărbatul ideal…

165.

Rațiunea scurtează efortul

Mergea un vânător prin pădure și văzu un tăietor de lemne. Acesta se chinuia să taie un
trunchi de copac. Fața și mâinile sale erau foarte încordate iar el, cu încăpățânare, nu se oprea
din muncă.

Vânătorul se apropie să vadă de ce treaba se mișcă atât de greu.

– De cât timp te chinui să tai acest copac?

– De șase ore.

– Cred că fierestrăul tău trebuie ascuțit, spuse vânătorul. Din ce văd eu, s-a tocit de tot. De ce
nu te oprești să-l ascuți?

– Nu am timp pentru așa ceva. Acum, trebuie să tai acest copac, spuse tăietorul de lemne și își
continuă treaba…

166.

Despre sensul și gustul vieții

Un vizitator veni la înțelept și îl întrebă:

– Poți să-mi explici care este scopul vieții?

– Nu pot.

– Atunci, măcar spune-mi care este sensul ei…

– Nu pot.

– Atunci, despre viața de după moarte ai putea să-mi spui ceva?

– Nu.

Dezamăgit, vizitatorul plecă. Iar înțeleptul se adresă discipolilor săi care-l priveau uimiți:

– Ce folos să cunoști scopul sau sensul vieții dacă nu-i știi gustul? Mai bine să mănânci o
prăjitură decât să discuți despre ea…

167.

Calea sigură spre succes

– Explicați-mi, vă rog, pe scurt, care este secretul succesului dumneavoastră? îl întrebă un

jurnalist pe un mare om de afaceri.

– Secretul constă în numai două cuvinte.

– Care sunt acestea?

– Decizii corecte.
– Și cum ajungeți să luați aceste decizii corecte?

– Aici e vorba de un singur cuvânt: experiența.

– Și cum acumulați experiență?

– Două cuvinte, răspunse, zâmbind, omul de afaceri.

– Care sunt acestea?

– Decizii incorecte…

168.

Lucrurile care ajung prețioase

Un student sărac mergea încet pe stradă. Îl chinuia foamea și abia de se ținea pe picioare. În
plus, afară era iarnă și el tremura de frig. În sfârșit, hotărî să bată la o ușă. Îi deschise o
femeie. El ceru un pahar de apă. Ea, văzând că el a înghețat de frig, îl invită în casă pentru a
se încălzi un pic și îi dădu o cană cu lapte fierbinte.

– Cât vă datorez? întrebă tânărul înainte să plece.

– Nimic! Întotdeauna am fost învățată să-i ajut pe cei nevoiași, spuse femeia…

Peste un timp, tânărul absolvi facultatea de medicină și, după mulți ani, ajunse un doctor
renumit.

Odată, în spitalul său, ajunse o femeie cu o boală foarte gravă. Doctorul o recunoscu: era acea
femeie care îi dădu o cană cu lapte când era student…

Hotărî să facă tot posibilul și imposibilul să o vindece. Și femeia, treptat, începu să se

însănătoșească…

În ziua în care ea se externă din spital, îi aduseră nota de plată. La sfârșit, ea citi însemnarea
doctorului: ”Tratament achitat cu o cană de lapte fierbinte”…

169.

Despre încrederea pierdută

Un om mergea, odată, călare. La un moment dat, văzu, la o margine de drum, pe

cineva culcat la pământ. Se opri, coborî jos și îl puse pe calul său. În acea clipă, însă, acel om
se ridică, apucă frâul calului și fugi într-o parte cu el. Apoi, se opri și spuse:

– Eu te-am înșelat și ți-am furat calul. Nu te supăra, aceasta este meseria mea. Eu sunt hoț.

– Bine, spuse stăpânul calului. Dar să nu spui la nimeni!

– De ce? Îți este rușine că ai fost înșelat și jefuit?

– Nu. Pur și simplu, oamenii își vor pierde încrederea și nu îi vor mai ajuta pe cei cei care au
căzut la pământ…

170.

Omul care a dorit să cânte

În 1962, într-o familie din Nicaragua, se născu un băiat. Părinții îi puseră numele Tony.

Nimic ieșit din comun până acum doar că destinul hotărî să fie dur cu acest băiat de la bun
început. În urma unor complicații din timpul sarcinii mamei sale, băiatul se născu fără
mâini…

În primii ani ai vieții, numai dragostea părinților săi l-au făcut să aibă încredere în propriile
forțe și să lupte cu destinul său.

De mic copil, îi plăcu muzica, în special chitara. Îl fascinau, pur și simplu, sunetul corzilor
acestui instrument și îi invidia pe vecinii săi care se adunau pe la colțurile străzilor și începeau
să cânte la chitară. Dorea să cânte și el dar, desigur, pentru a cânta la chitară, trebuie, în
primul rând să ai mâini…

Și totuși, Tony hotărî să-și învingă destinul. Din momentul în care ajunse să aibă o chitară,
începu să învețe să cânte la ea… cu picioarele. La început era foarte greu dar el nu se dădu
bătut…

Pe la începutul anilor ’90, Tony Meléndez, care, deja, locuia în Statele Unite ale Americii,
ajunse un cântăreț cunoscut pe întreg mapamondul…

Până în prezent a primit zeci de premii în întreaga lume pentru muzica sa și a devenit un
adevărat exemplu de luptă împotriva destinului vitreg. Concertele sale adună mii de oameni.

Totuși, există minuni în lume. Cea mai frumoasă, posibil, este că în fiecare din noi se ascunde
o forță de spirit imensă…

171.

Forma adevărată a dragostei

Posted by tuzdicoz in Litere. Lasă un comentariu

Un bărbat veni la înțelept pentru a cere un sfat:

– Trăiesc cu soția mea de foarte mult timp. Și, deja de mulți ani, nu mai avem aceleași trăiri
ca înainte. Nu mai avem aceleași sentimente unul pentru celălalt. Cred că, pur și simplu, nu o
mai iubesc. Și nici ea pe mine. Ce aș putea să fac?

– Să o iubești.

– Păi numai ce v-am explicat că nu ne mai iubim. Nu ne mai leagă niciun sentiment.
– Acesta este un motiv bun să o iubești.

– Cum poți să iubești dacă nu iubești?

– Ascultând-o, prețuind-o, respectând-o, sprijinind-o în tot ce face și chiar sacrificându-te

pentru ea. Pentru că a iubi nu înseamnă un sentiment ci o acțiune…

172.

Cum se naște un război

– Tată! se adresă băiatul de zece ani. Spune-mi, te rog, cum se naște un război!

– Bine, hai că-ți spun, începu tatăl. Închipuie-ți că America și Anglia s-au certat…

– America și Anglia nu se vor certa niciodată, intră în discuție mama.

– Cine a spus că se vor certa? Este doar o ipoteză, răspunse tatăl cu vocea un pic iritată.

– Ce nonsens! Toate prostiile i le bagi în cap fiului tău.

– Care prostii? Dacă te-ar asculta numai pe tine, în general, nu ar avea nimic în cap…

Situația era deja critică. Părinții se înarmară cu polonice și melesteie. Atunci, fiul lor spuse:

– Mulțumesc, tată și mamă! Nu o să vă mai întreb niciodată cum se nasc războaiele…

173.

Cei care nu încetează să lupte

Oamenii o numeau ”pasărea nenorocirilor”. Era mică, de mărimea unui corb dar
oamenii se temeau și fugeau de ea pentru că pe unde zbura, aducea numai nenorociri…

Niște oameni construiau, odată, o biserică. Deodată, apăru pe cer pasărea nenorocirilor.
Văzând-o, toți oamenii fugiră de acolo, în afară de unul singur. El era arhitectul acestei
construcții. Visul întregii sale vieți era să construiască această biserică.

Pasărea stătu un pic pe cupola bisericii și își luă zborul. Deodată, apăru o fisură și cupola se
prăbuși, rănindu-l grav pe arhitect…

În spital, veniră prietenii săi și îi spuseră:

– Renunță la acest proiect! Pasărea nenorocirilor a trecut deasupra bisericii. Nu vei reuși să o
duci la bun sfârșit.

Dar arhitectul nu renunță. Prea puternică era dorința realizării visului său.

Căzu pe gânduri arhitectul. Analiză proiectul bisericii și, după multe calcule, ajunse la
concluzia că a comis câteva erori. Cupola, pur și simplu, s-ar fi prăbușit mai devreme sau mai
târziu…
Își corectă proiectul și, apoi, construi o cupolă mai frumoasă și mai rezistentă decât
precedenta.

Biserica era gata și oamenii treceau și se minunau de frumusețea ei.

Iar pasărea nenorocirilor nu mai îndrăzni să se apropie. Ea se teme de oamenii puternici și

perseverenți…

174.

Munca trebuie să aducă plăcere

– Munca adevărată trebuie să aducă, mai întâi de toate, plăcere, le spuse înțeleptul discipolilor
săi.

După care le relată o istorioară:

– Un psiholog, odată, angajă un lucrător pentru o zi. Îi dădu un topor și îi arătă un copac
uscat, zicându-i: ”Va trebui să tai acest copac. Dar să o faci cu partea din dos a toporului și nu
cu tăișul! Vei primi câte 100$ pentru fiecare oră de lucru”. Lucrătorul crezu că angajatorul său
e nebun dar căzu de acord pentru că plata era destul de mare. După două ore de muncă, însă,
lucrătorul îi spuse psihologului că renunță. ”De ce pleci? Nu te aranjează plata? Îți dublez
salariul” spuse psihologul. ”Nu, mulțumesc, salariul e foarte bun. Dar atunci când tai lemne,
eu trebuie să văd cum zboară surcelele”…

175.

Alegerea fiecăruia dintre noi

Învățătorul mergea încet pe drum. În spatele său, un om se grăbea și, când ajunse, în rând cu
el, îi atinse umărul întâmplător. Învățătorul, atunci, i se adresă:

– Călătorule, ce te face să te grăbești atât de tare și să nu observi nimic în drumul tău?

– Mii de scuze! spuse acesta. Mă grăbesc pentru că sunt ocupat să aflu care este sensul vieții
și nu trebuie să pierd nicio clipă degeaba.

– Am auzit eu despre un om care a căutat întreaga sa viață acest sens.

– Sper că, într-un final, l-a găsit.

– Da, cu câteva clipe înainte să moară, el a spus că a aflat sensul vieții abia pe patul de
moarte.

– Și care e sensul vieții?

– El a spus că sensul vieții este alegerea…

– Bine! Îți mulțumesc pentru dialog! spuse călătorul și plecă mai departe.

Iar învățătorul își continuă gândul:

– Sensul vieții este să alegi ori să-ți trăiești viața, ori să ți-o pierzi în căutarea sensului vieții…

Dar călătorul era deja departe. El se grăbea…

176.

Despre puterea fricii

S-au întâlnit, odată, pe drum, un pelerin și Ciuma.

– Încotro pleci? întrebă Ciuma.

– Mă duc la Mecca să mă închin în locurile sfinte. Dar tu?

– Eu mă duc în Baghdad, să iau 5000 de vieți.

Apoi, fiecare și-a continuat drumul.

Când se întorceau înapoi, se întâlniră din nou și omul îi spuse:

– Tu m-ai mințit. Mi-ai spus că vei lua 5000 de vieți dar, de fapt, ai luat 55000.

– Nu te-am mințit, răspunse Ciuma. Eu am luat doar 5000 de vieți. Restul 50000 au murit de
frică…

177.

Situațiile excepționale ne dau forță

O broască se plimba, după ploaie, pe un drum de țară neasfaltat și se împotmoli în

nămol. Câteva ore se chinui să iasă de acolo dar nu reuși. Apoi, veniră și prietenii ei să o
ajute. Încercară fără succes să o scoată din nămol până aproape de miezul nopții, după care, se
lăsară păgubași și plecară pe la casele lor…

A doua zi, veniră din nou îa același loc. Se gândeau că broasca deja e moartă dar mare le fu
mirarea când o văzură zburdând vesel.

– Cum ai reușit să ieși?

– Simplu. Noaptea, pe acest drum, a apărut un camion și am fost nevoită să scap de aici…

178.

Experiența este cea mai importantă

Un tată și-a trimis fiul șa studii în străinătate.

Tânărul a învățat bine, apoi, a deschis o afacere și a început să devină din ce în ce mai bogat.
Cu timpul, având mulți bani și multe treburi, aproape că a uitat de tatăl său care deja
îmbătrânise.
Însă, de la o vreme, afacerile sale au început să scârțâie, bani au început să vină din ce în ce
mai puțini, cheltuielile creșteau, partenerii săi îi întorceau spatele.

Când situația deveni aproape catastrofală, tânărul își aminti de înțelepciunea bătrânului său
tată. Hotărî să-l trimită pe unul din angajații săi fideli la tatăl său pentru a-i cere vreun sfat.

Acesta veni acasă la bătrân și îl găsi lucrând în grădină. Mai exact, tăia copacii bătrâni și îi
înlocuia cu puieți.

Angajatul îi povesti situația fiului său și îi ceru să-i transmită vreun sfat. Bătrânul, însă, tăcea
și își continua activitatea din grădină. Angajatul repetă rugămintea tânărului dar bătrânul nu
zise nimic.

Abia atunci când angajatul se pregătea să plece, bătrânul spuse:

– Să-i povestești fiului meu doar ceea ce ai văzut că fac aici în grădină!

Angajatul se întoarse și-i povesti tânărului ce făcea tatăl său.

Fiul înțelese ce a avut în vedere bătrânul. În ziua următoare, începu să facă restructurări în
compania pe care o conducea. I-a concediat pe toți angajații bătrâni care se deprinseră cu
salarii mari și nu prea făceau nimic, îi înlocui cu angajați tineri și activi.

Afacerile începură din nou să meargă bine. Tânărul deveni și mai bogat decât era înainte. Îl
aduse pe tatăl său acasă la el și îl trata cu grijă și respect…

179.

Fericirea presupune și responsabilitate

Un comerciant îl trimise pe fiul său la un mare înțelept pentru a afla de la acesta secretul
fericirii.

După o călătorie lungă, fiul, în sfârșit ajunse la un frumos palat aflat într-un vârf de munte.
Acesta era palatul înțeleptului.

Intră înăuntru și văzu că palatul e plin de lume. Unii vorbeau, alții se plimbau, într-un colț
cânta o orchestră. Tânărul așteptă două ore în rând, până ajunse să discute cu înțeleptul.

Acesta îl ascultă atent dar îi spuse că nu are timp să-i explice secretul fericirii. I-a propus să se
plimbe prin palat și să revină peste două ore.

– Dar vreau să te mai rog ceva! adăugă înțeleptul și îi întinse o lingură în care turnă două
picături de ulei. Ține această lingură și ai grijă să nu se verse picăturile de ulei în timp ce te
plimbi!

Tânărul începu să se plimbe prin palat fără să-și ia privirea de la lingura pe care o ținea în
mână. Peste două ore, se întâlni, din nou, cu înțeleptul.

– Ai văzut cât de frumos e palatul meu? Ai văzut covoarele, grădina, scările de marmură?
Tânărul dădu din umeri și spuse că nu a reușit să vadă nimic deoarece era atent să nu verse
picăturile de ulei.

– Bine, atunci mai plimbă-te o dată prin palat și fă cunoștință cu el! Dacă ai venit la mine în
casă, măcar să faci cunoștință cu ea.

Tânărul porni, din nou, cu lingura în mână, într-o excursie prin palat. De această dată, el
admiră toate frumusețile și minunățiile. Se întoarse foarte entuziasmat de excursie și îi povesti
amănunțit ce a văzut și ce i-a plăcut.

– Dar ce s-a întâmplat cu picăturile de ulei? întrebă înțeleptul.

Tânărul descoperi atunci, că uleiul s-a vărsat din lingură.

– Acesta este unicul meu sfat în legătură cu întrebarea ta, spuse înțeleptul. Secretul fericirii
constă în a savura toate plăcerile pământului dar, în același timp, în a nu uita de picăturile de
ulei din lingura ta…

180.

Chiar și în oamenii răi există bunătate

Înainte de a se despărți de discipolii săi, învățătorul, întotdeauna, le spunea: ”Plecați în lume

și căutați binele!”.

Și discipolii se împrăștiau prin lume și căutau binele.

Odată, însă, veni un om la învățător și îi spuse:

– Eu am fost cândva discipolul dumneavoastră și acum doresc să mai fiu o dată.

– Eu te-am învățat tot ce am știut.

– La despărțire, mi-ați spus să caut binele. Am cutreierat lumea în lung și-n lat dar nu am găsit
nicăieri bine. Toți oamenii sunt egoiști, caută doar să obțină profit, inimile lor sunt de piatră.
Așa și nu am reușit să găsesc binele.

– Bine! spuse învățătorul. Te voi învăța. Dar, mai întâi, du-te în pădure și vei găsi un om
bătut, care abia mai respiră. Du-te și vindecă-l fără să ceri ajutorul nimănui și fără să-i pui
întrebări! Pur și simplu, vindecă-l!

Discipolul se duse în pădure și găsi acolo un om plin de sânge, care se afla între viață și
moarte. Îndată, se apucă de lucru. Îi legă rănile, găsi câteva ierburi medicinale prin pădure și
începu să-l vindece.

Când omul se însănătiși complet, îi mulțumi mult celui care îl vindecase și plecă. Discipolul
se întoarse la învățător și îi spuse:

– Mulțumesc! În sfârșit am găsit binele. Acel om mi-a fost foarte recunoscător.

– Acel om este un tâlhar. Oamenii din sat l-au bătut și l-au lăsat să zacă în pădure, iar el i-a
blestemat. Iar ție ți-a mulțumit. Pentru că și binele și răul se găsesc în inima fiecăruia…

181.

Fiecare individ este important

Odată, Guvernul a hotărât să deschidă o școală specială pentru infractorii minori. Pentru
consultări, îl invitară pe unul din cei mai buni pedagogi din țară. Acesta avu o prelegere
emoțională, îndemnând la un tratament blând și la metode de predare lipsite de durități. El
spuse că în această școală trebuie să lucreze cei mai buni specialiști iar copiii să fie înconjurați
de dragoste și căldură. Îl încheiere, el spuse:

– Dacă cel puțin un copil va fi salvat de la decăderea morală, atunci se poate spune că toate
aceste resurse nu au fost cheltuite degeaba.

Mai târziu, un membru al Guvernului îl întrebă:

– Chiar consideri că și un singur copil salvat poate fi o justificare pentru toate aceste resurse
investite?

– Dacă acest copil ar fi copilul meu, atunci da!

182.

Munca îl face pe om mare

Doi tineri s-au înscris ca discipoli la un mare sculptor.

Atunci când veniră în prima zi, sculptorul le spuse:

– Priviţi acea piatră din curtea mea! Astăzi, voi trebuie să o şlefuiţi din două părţi. Eu trebuie
să plec. Seara, când mă voi întoarce, va trebui să fie piatra gata.

După ce plecă maestrul, unul din discipoli spuse:

– Aceasta nu e o treabă pentru un sculptor. Orice şlefuitor poate face această treabă. Eu vreau
să sculptez.

Celălalt, însă zise:

– Orice muncă este ca o lecţie.

Şi se apucă de şlefuit piatra, în timp ce primul discipol se aşeză pe o bancă şi începu să se

odihnească.

Până seara, cel de-al doilea discipol termină de şlefuit piatra din două părţi. Însă, atunci când
veni maestrul, nu privi piatra ci le ceru disipolilor să-i arate mâinile.

Al doilea discipol, care lucrase, îi spuse atunci:

– Mă scuzaţi, mă duc imediat să-mi spăl mâinile.

Celălalt discipol spuse:

– Eu nu am nevoie să mă spăl. Mâinile mele sunt curate.

Maestrul, atunci, spuse:

– Mâinile care au muncit, doar pe dinafară sunt murdare. În realitate, ele sunt cele mai curate,
pentru că şi-au făcut treaba cinstit…

183.

Drumul lung și rolul motivării

Doi călători mergeau prin deșert. Unul din ei era un bătrân înțelept iar celălalt, discipolul său.
Ei fugeau din calea unui război astfel că, în grabă, nu au reușit să ia cu ei destulă apă. A treia
zi, deja, toate rezervele de apă se epuizară.

– Mai rabdă un pic! Mâine ajungem în oază, îi spuse bătrânul. Acolo este destulă apă și ne
vom potoli setea.

Tânărul se învioră un pic și porniră înainte. În ziua următoare, însă, nu ajunseră la oază dar
găsiră un cactus comestibil și își potoliră setea un pic.

– Am calculat timpul un pic greșit, spuse bătrânul. Nu m-am gândit că mergem atât de încet.
Dar mâine, cu siguranță, vom ajunge la oază.

În ziua următoare, din nou, nu ajunseră la oază. Și așa au mers câteva zile. Bătrânul întruna
spunea că mâine vor ajunge la oază. Uneori, găseau câțiva stropi de rouă pe spinii din deșert,
alteori găseau cactuși comestibili. Doar cuvintele bătrânului îl mai încurajau pe tânărul
discipol…

În sfârșit, ajunseră la oază. Stăpânul oazei îl întrebă pe bătrân:

– Cât timp ați mers?

– Zece zile, ca de obicei.

– Cum ai reușit să-l convingi pe tânăr să meargă atât de mult?

– În fiecare zi îi spuneam că oaza e aproape. Setea e mai ușor de suportat când știi că fântâna
e aproape…

184.

Leo - cel știe tot

Când iarna era pe sfârşite , în pădure ultimele urme de zăpadă se topeau , crengile
copacilor se încălzeau , iar printre firele de iarbă ieşeau primele floricele ce vesteau primăvara
.
 Leo , un leuţ tare încrezut , merse către casa iepuraşului , prietenul lui din copilărie . Ştia
că primăvara el îşi aranjează gradina de legume . Reîntâlniţi după iarna cea lungă , se
îmbrăţişară şi începură a-şi povesti ce s-a mai întâmplat de când nu s-au mai văzut .

Leo observând că Rilă devenea puţin cam gânditor , că avea multă treabă şi trebuia să termine
până se însera , îi spuse :

Leo : - Auzi Rilă , ce ai zice dacă aş rămâne şi te-aş ajuta să-ţi aranjezi gradină de legume ?

Rilă râzând : - Dar tu eşti un leu , iar leii habar nu au să sape pământul , să planteze
seminţe sau să ude plantele !

Leo : - Tocmai pentru că sunt un leu ! Leii ştiu tot , nu avem nevoie ca nimeni să ne
înveţe ceva !

Rilă : - Sigur nu vrei măcar să-ţi arăt cum se face ?

Leo : - Nu ! Eu ştiu tot !

Rilă puţin surprins îi dadu lui Leo săculeţul cu seminţe , lopeţica şi stropitoarea cu apă .
Apoi îşi aminti că trebuie să mai aducă ceva din casă , aşa că îl lăsă pe Leo să înceapă singur .

Leo luă lopeţica să înceapă să sape pământul şi în scurt timp se auzi :

- Au , au , au …..ţipa Leo care tocmai îşi lovise o lăbuţă cu lopata ! Trebuie să am mai
multă grijă de acum în colo !

Începu să aranjeze pământul . Dar o făcu în aşa fel încât în urma lui se vedeau numai gropi .

- Este gata , spuse mândru Leo !

Ia atunci săculeţul cu seminţe şi aruncă tot ce era înăuntru într-o singură direcţie . Dar , chiar
în acel moment , vântul a început să sufle cu putere încât toate seminţele au zburat către Leo
şi i-au intrat până şi în gură .

- Seminţele astea au un gust ciudat , spuse Leo .

Luă stropitoarea plină cu apă şi până să ajungă să stropească seminţele se împiedică şi vărsă
toată apa .

Între timp s-a întors şi Rilă , care foarte dezamăgit spuse :

- Ce dezastru !

- Îmi pare rău , şopti Leo !

Rilă lasă supărarea la o parte şi îi propune lui Leo să o ia de la capăt . Leo acceptă bucuros ,
dar comentariul lui Rilă nu întârzie să apară :

- De data asta sper să fi de acord cu mine , că eu ştiu mai multe despre morcovi şi varză şi
ai să asculţi de sfaturile mele !
Leo ascultă în tocmai ce-i spunea Rilă , aranjară împreună grădina de legume , iar în toamnă
au invitat toţi prietenii pentru a se mândri cu frumoasele legume plantate şi îngrijite de ei doi .

În acea zi , de care Leo îşi mai aminteşte şi acum , el a învăţat că este mai bine să recunoşti
atunci când nu şti să faci ceva şi să accepţi sfaturile celorlalţi ! Toată viaţa se învaţă lucruri
noi !

185.

Un om fericit

Cu mulţi ani în urmă , pe vremea faraonilor , într-o pădure veşnic înverzită , trăia un
bătrân înţelept ce îşi făcuse o căsuţă din lemn pe crengile unui pom frumos mirositor .

El era cunoscut în tot Egiptul , drept un om ce deţinea secretul fericirii veşnice şi pentru acest
lucru mulţi oameni îl invidiau .

Într-o zi plimbându-se prin pădure , un copilaş ajunge la casa lui . Bătrânul când îl zări , tare îl
îndrăgi şi îl invită în casa lui . Copilul foarte curios , ştiind ce se spune despre bătrânelul
simpatic pe la toate colţurile străzilor , îl întrebă :

- Domnule , dacă te-aş ruga frumos , m-ai învăţa şi pe mine secretul fericirii ?

Înţeleptul nu a putut rezista inocenţei copilului şi i-a zis :

- Te voi învăţa tot ce ştiu cu condiţia ca tu la rândul tău , când vei fi mare , să spui copiilor tăi
!

- Aşa voi face , îţi promit ! îi răspunse încântat copilul .

- Pentru a fi fericit toată viaţa , secretul este să ţi cont de următoarele :

- Dumnezeu există , te iubeşte şi va fi tot timpul alături de tine ! Pentru a-i simţi prezenţa , nu
trebuie să laşi loc în mintea şi în inima ta , invidiei pentru alte persoane , nu trebuie să faci rău
nimănui şi nu trebuie să iei niciodată ce nu este al tău !

- Iubeşte-te pe tine însuţi ! În fiecare dimineaţă şi seara înainte de culcare , spune : “ sunt
sănătos , sunt fericit , sunt deştept , sunt iubitor , sunt frumos şi am parte de tot ce îmi doresc “
!

- Trezeşte-te în fiecare dimineaţă zâmbind şi încearcă să aduci o bucurie celor din jurul tău – o
vorbă frumoasă , o mângâiere , o floare – fără să ceri ceva în schimb !

- Gândeşte-te numai la lucruri frumoase , pentru că ele se vor îndeplini !

După ce înţeleptul îi prezintă în ce constă secretul fericirii , copilul merse către casă hotărât
ca din acel moment să facă şi el întocmai cum îl învăţă bătrânul !

186.
Sfaturi pentru o viață mai bună

Un bogătaș bătrân, înainte de moarte, îi dădu unicului fiu al său, ultimele trei sfaturi:

– Niciodată nu te saluta primul, în fieacare seară mănâncă ceva dulce și în fiecare dimineață
îmbracă-te în haine noi!

După moartea tatălui, fiul începu să respecte acele trei sfaturi: niciodată nu se saluta primul,
seara mânca dulciuri, iar dimineața se îmbrăca în haine noi. Dar, cu timpul, oamenii începură
să-l respecte din ce în ce mai puțin, iar banii se împuținau văzând cu ochii, fiind cheltuite pe
dulciuri și haine.

Fiul se duse la mama sa și îi spuse:

– Mamă, tata cred că a dorit să ajung sărac. Nu înțeleg de ce mi-a dat acele sfaturi.

– Tatăl tău ți-a dat sfaturi foarte bune. Pur și simplu, tu le-ai înțeles greșit. Primul sfat:
niciodată nu te saluta primul, adică trezește-te mai devreme decât toți și du-te să lucrezi în
câmp iar trecătorii te vor vedea și te vor saluta primii. Al doilea sfat, în fiecare seară mănâncă
ceva dulce, are în vedere că după o zi grea de muncă, orice mâncare ți se pare dulce. Prin al
treilea sfat, în fiecare dimineață îmbracă haine noi, a vrut să-ți spună că tu trebuie să fii îngrijit
și să trăiești în curățenie, trebuie să-ți speli hainele în fiecare zi și atunci ele vor fi ca noi în
fiecare dimineață.

Fiul îi mulțumi mamei și, din acea clipă, începu să trăiască așa cum îi spuse ea.

Peste un timp, el ajunse un om respectabil și bogat, se căsători cu o fată frumoasă, avură

câțiva copii, cărora, la timpul său, le lăsă aceleași sfaturi.

187.

O altă semnificație a banilor

Un călător se rătăci și ajunse în niște locuri depărtate de civilizație. Dar mare îi fu bucuria
când văzu că și aici sunt case de locuit. Fiind obosit, se apropie de prima și bătu în ușă. Îi
deschise un bătrân.

– Bine v-am găsit! spuse călătorul. Mă aflu în drum de mult timp și sunt foarte obosit. Aș
putea să mă odihnesc o noapte aici?

– Orice om cu gânduri de pace este binevenit aici, îi spuse bătrânul și îl invită înăuntru.

Călătorul luă cina și apoi se odihni. A doua zi, înainte să pornească din nou la drum, îi
mulțumi bătrânului și îi întinse câteva monede.

– Ce sunt astea? întrebă mirat bătrânul.

– Bani, spuse călătorul.

– Mii de scuze dar în aceste locuri noi nu avem așa ceva. Explică-mi, te rog, de ce îmi dai
aceste obiecte?

– Tu m-ai primit în casa ta și mi-ai dat de mâncare iar eu îți dau bani pentru aceasta. Cel care
are mulți bani este cel mai respectat om.

– Acum înțeleg, spuse bătrânul. Noi nu avem așa tradiție dar văd că e foarte interesantă…

Seara, bătrânul se duse la fierar cu niște bucăți de metal.

– Fă-mi, te rog, o sută de discuri de metal cu însemnele familiei mele, asemenea acestora! îi
spuse bătrânul, arătându-i monedele.

– Pentru ce?

Bătrânul îi povesti întâmplarea cu acel călător…

Iar peste un timp, în acele locuri, se răspândi o tradiție: dacă cineva îi făcea un bine altuia,
acesta din urmă îi dădea o monedă cu însemnele familiei sale. Aceste monede se păstrau în
casă, iar cel care aduna cele mai multe monede era cel mai respectat om.

188.

Să căutăm întotdeauna partea frumoasă!

Un discipol de fiecare dată era trist și fără dispoziție. Atunci, veni învățătorul și îl rugă:

– Găsește toate obiectele de culoare maro din această cameră!

Discipolul privi în jur. În încăpere erau multe obiecte maro: ferestrele, scaunele, un ulcior și
alte obiecte mici.

– Acum închide ochii și numește-mi toate obiectele de culoare albastră! îi spuse învățătorul.

– Cum? Dar nu am reținut niciun obiect albastru, spuse mirat discipolul. Mi-ați spus să găsesc
toate obiectele maro.

– Deschide ochii și privește cât de multe obiecte albastre se află aici!

Discipolul deschise ochii și văzu că, într-adevăr, erau multe lucruri albastre în cameră:
draperiile, câteva prosoape, covorul.

– Din cauza dumneavoastră nu am observat culoarea albastră. Pentru că m-am concentrat pe

maro, spuse discipolul.

– Anume acest lucru am dorit să ți-l demonstrez, răspunse învățătorul. Te concentrezi să vezi
doar răul și nu observi binele, nu observi căt de frumoasă e viața, deci, nu vezi realitatea
completă. Atunci când observi doar părțile rele, doar răul se va ține de tine. Deci, fii optimist
și vesel și atunci, chiar și zilele grele vor fi colorate pentru tine.
189.

Îngroapă-ți toate îndoielile!

Un om foarte bogat dar nu foarte tânăr de undeva din Orient se căsători cu cea mai frumoasă
femeie din țara sa. El o iubea foarte mult.

Trăiră în fericire și pace dar, odată, omul trebuia să plece de acasă pentru mult timp ca să-și
rezolve unele afaceri. Știind că soția sa este foarte frumoasă și rămâne singură o perioadă
mare de timp, începu să-i fie frică de o eventuală infidelitate, pe durata absenței sale. De aceea
îi spuse unui slujitor de-al său să o urmărească pe soția sa cât timp el va lipsi…

Trecură câteva luni și omul se întoarse din călătoria sa. În pragul casei, îl găsi pe slujitorul său
plângând.

– De ce plângi? îl întrebă el.

– Soția dumitale te înșeală. Intră și privește în lada din camera ei: acolo e ascuns amantul ei.

Se întristă omul. Se afla într-o situație în care nu știa ce să facă.

El gândea așa: ”Dacă slujitorul mă minte acum și atunci când voi chema martori și voi
deschide lada, nu va fi nimeni în ea, mă voi face de râs și soția mă va părăsi. Dacă, însă, el
spune adevărul, soția mea va trebui să fie pedepsită conform legilor Orientului, adică omorâtă
cu pietre și oricum o voi pierde”.

Mult timp se gândi omul și, într-un final, îi porunci slujitorului său să îngroape lada în grădină
fără să o deschidă.

190.

Să dai totul pentru fericire…

În pădure, creștea un măr sălbatic. În fiecare zi, venea un băiețel și se juca în preajma
sa. Aduna frunzele căzute, împletea coronițe din ele, se cățăra până în vârf, se legăna în
crengile sale. Copacul de măr îl iubea și era fericit…

Însă, băiatul creștea și începu să vină din ce în ce mai rar, până în clipa în care nu mai veni
deloc. Mărul își trăia zilele în singurătate.

Totuși, odată, băiatul veni și mărul îi spuse:

– Vino și leagănă-te în crengile mele, mănâncă-mi merele, joacă-te lângă mine și vom fi
fericiți!

– Nu pot, spuse băiatul. Deja sunt prea mare pentru a mă juca în copac. Deja am alte
necesități, doresc să am alte distracții dar am nevoie de bani pentru ele. Tu mi-ai putea da
bani?
– Ți-aș da bani, dar nu am așa ceva. Dar ai putea să-mi strângi merele și să le vinzi și așa vei
avea bani.

Băiatul strânse merele și plecă. Și copacul era fericit…

Băiatul, din nou, lipsi o perioadă lungă de timp și mărul era trist…

Când veni următoarea dată, băiatul era deja un om în toată firea. Copacul îi spuse:

– Băiatule, vino și urcă-te în crengile mele și vom fi fericiți!

– Am prea multe griji și nu am timp să mă urc prin copaci. Vreau să întemeiez o familie dar
pentru asta am nevoie de o casă. Tu ai putea să-mi dai o casă?

– Ți-aș da cu cea mai mare plăcere dar nu am așa ceva. Însă, privește ce ramuri viguroase am!
Taie-le și fă-ți o casă din ele!

Băiatul îi tăie ramurile și plecă. Și copacul era fericit…

Când, deja, peste mulți ani, băiatul veni din nou, mărul îi spuse:

– Băiatule, vino și joacă-te aici, lângă mine!

– Sunt prea bătrân pentru a mă juca. Acum, aș vrea să am o barcă și să plec undeva departe,
departe. Tu nu poți să-mi dai așa ceva.

– Din păcate, nu am nicio barcă. Dar uite ce trunchi gros am. De ce nu-l tai și nu îți faci o
barcă din el?

Băiatul tăie trunchiul, își construi o barcă și plecă. Și copacul de măr era fericit…

Peste mult timp, băiatul mai veni o dată. Copacul îi spuse:

– Iartă-mă, băiatule! Acum nu-ți mai pot da nimic. Nu mai am nici mere, nici crengi, nici
măcar trunchiul meu. Acum sunt o simplă buturugă.

– Dar nu mai am nevoie. Unicul lucru pe care îl doresc este un loc unde să mă odihnesc. Sunt
prea bătrân și am obosit.

– Atunci, uite ce buturugă frumoasă te așteaptă! Vino aici, băiatule, și ia loc!

Băiatul se așeză și începu să se odihnească. Și copacul era fericit…

191.

Cel mai puternic om din lume

El era cel mai puternic om din lume. De mic copil, și-a dedicat viața antrenamentelor și
exercițiilor fizice, și-a întărit corpul și caracterul. A fost și la războaie, a luptat cu vitejie în
multe bătălii, acoperindu-se de glorie și respect. A învins în toate competițiile în care a
participat. I-a înfruntat pe cei mai mari voinici din lume și i-a înfrânt pe toți, astfel că nu a mai
rămas nimeni în lume care să se poată lupta de la egal la egal cu el…

Un jurnalist veni, odată, la el acasă pentru a-i lua un interviu. Luară loc pe o bancă în curte și
jurnalistul începu să-i pună întrebări.

– Cum ați reușit să ajungeți la un asemenea nivel al forței și vitejiei?

– De mic copil am ales această cale, a vitejiei și nu am deviat de la ea, am fost perseverent și,
în acest mod, am cucerit aceste culmi.

– Și chiar nu există nimeni mai puternic decât dumneavoastră? Nu există nimeni de care să vă
fie frică?

În acel moment, din casă, se auzi o voce subțire de femeie:

– Mâncarea e aproape gata. Du-te și cumpără pâine! Și grăbește-te, că dacă nu, mă supăr rău
de tot și e vai de tine!

192.

Orice greșeală este o lecție

Un manager tânăr dintr-o mare companie de IT fu chemat în biroul directorului general.

El era trist. Cu puțin timp în urmă, el comise o mare eroare și compania pierduse 10 milioane
$. Când deja realiză că a comis greșeala, era deja prea târziu și banii nu mai puteau fi
recuperați.

Așadar, viitorul său apropiat era foarte negru. Cariera sa era pe punctul să se sfârșească…

Intră în birou și îi spuse directorului general:

– Da! Recunosc că am făcut o mare greșeală și îmi asum întreaga responsabilitate pentru ea.
Sunt gata să mă conformez deciziei dumneavoastră de a mă demite.

– Să te demit? se miră directorul. Cum să te demit dacă tocmai am cheltuit 10 milioane pentru
instruirea ta?

193.

Ne concentrăm spre detalii și pierdem esențialul

Bătrânul învățător îi chemă pe discipolii săi. Scoase o foaie de hârtie și turnă o picătură de
cerneală pe ea.

– Ce vedeți? îi întrebă el.

Discipolii priviră mirați unul spre altul.

– Un punct negru, spuse unul.

– O pată neagră, spuse altul.

– O picătură de cerneală, spuse al treilea.

Învățătorul rămase nemulțumit. Discipolii văzură acest lucru și îl întrebară:

– De ce sunteți nemulțumit?

– Nimeni dintre voi nu a văzut o foaie albă de hârtie, spuse învățătorul…

194.

Avantajele unei anumite poziții (fabulă)

Un corb se așeză pe o creangă, în vârful unui copac și stătu așa întreaga zi, fără să facă nimic.

Se apropie de el un iepure pe jos și îl întrebă:

– Aș putea și eu să stau așa toată ziua și să nu fac nimic?

– Sigur, de ce nu, răspunse corbul.

Iepurele se culcă la rădăcina copacului.

Peste o oră, apăru un lup. Iepurele nu se mișcă din loc și lupul îl prinse ușor și îl mâncă…

Morala: dacă vrei să stai și să nu faci nimic, trebuie să te afli foarte sus.

195.

Nu permiteți urii să fie stăpână pe voi!

– De ce atunci când doi oameni se ceartă, încep să strige, chiar dacă se află aproape unul de
celălalt și se pot auzi destul de bine? îl întrebă discipolul pe învățător.

– Pentru că în timpul certei, inimile oamenilor se îndepărtează una de alta. Pentru a acoperi
această distanță, oamenii încep să strige. Cu cât sunt mai înfuriați, cu atât strigă mai tare…

Discipolul zâmbi iar învățătorul continuă:

– Acum, gândește-te la doi îndrăgostiți! Ei nu strigă. Dimpotrivă, vorbesc încet pentru că

inimile lor sunt aproape una de alta. Iar atunci când dragostea lor crește, le este destul să
comunice doar prin șoapte și, în final, ajung să se înțeleagă din priviri…

Nu permiteți urii și nemulțumirii să vă îndepărteze inimile! Pentru că poate veni clipa în care
distanța să fie atât de mare încât să nu mai găsiți calea înapoi.

196.

Calea pe care o alege fiecare

Un om se plimba, odată, prin pădure și văzu o vulpe șchioapă.

”Cum această vulpe șchioapă reușește să supraviețuiască?” gândi omul și începu să o
urmărească. Peste puțin timp, deveni martorul unei scene ciudate: apăru un leu cu o bucată de
carne în gură și o puse lângă acea vulpe.

”Dumnezeu are grijă de noi toți” gândi omul. Atunci hotărî să imite vulpea, ca să simtă grija
lui Dumnezeu. Se culcă pe pământ și începu să aștepte. Timpul trecea dar nimic nu se
întâmpla. Omul devenea din ce în ce mai slab, puterile îl părăseau.

Atunci când era sleit de tot de puteri, o voce din cer îi spuse: ”Nu fi vulpe șchioapă! Fii leu
puternic și atunci vei putea avea grijă de tine și de ceilalți din jurul tău”…

197.

Despre locuința permanentă a omului

Un om de afaceri veni, odată, într-un oraș pentru niște treburi. Află că în acel oraș locuiește
un mare înțelept care are mulți discipoli și de sfaturile sale țin cont toți locuitorii orașului și
nu numai.

Hotărî, atunci, să-l viziteze. Ajunse la casa lui și rămase uimit: era o casă mică iar înăuntru
avea numai un pat și o masă încărcată cu cărți la care stătea un bătrân.

– Mă iertați, ați putea să-mi spuneți unde îl pot găsi pe acel înțelept despre care toți oamenii
din acest oraș vorbesc? spuse omul de afaceri.

– Eu sunt acel om, răspunse bătrânul.

– Nu înțeleg. Sunteți cunoscut în toată țara pentru sfaturile dumneavoastră, aveți mulți
discipoli, se spune că până și prim-ministrul vine, uneori, să se consulte cu dumneavoastră. Ar
trebui să locuiți într-un palat.

– Dumneata unde locuiești?

– Eu am o vilă frumoasă și mare în capitala țării.

– Iar când te duci în alte orașe, unde stai?

– La hotel.

– Și camera de hotel e la fel de mare și frumoasă ca și casa ta?

– Nu, e mult mai mică, dar oricum, stau în ea doar câteva zile, apoi mă întorc acasă.

– Păi și eu la fel. Mă aflu în trecere. Această lume mică este doar un drum pentru mine. Casa
mea permanentă e altfel. Intră în încăperea mea spirituală și te vei convinge că locuiesc într-
un palat.

198.

Gândește-te bine înainte să cauți ceva!

 Undeva într-un oraș, locuia un hoț de buzunare. Odată, văzu pe cineva cumpărând un
diamant foarte mare și scump. Hotărî pe loc să-l fure. Începu să-l urmărească pe acel om și
ajunse cu el până la gară. Cumpără, apoi, un bilet spre aceeași destinație cu a proprietarului
diamantului și intră în același cupeu cu acesta. Trenul porni. Aveau de mers 24 de ore așa că
timp era destul.

Când proprietarul diamantului se duse la baie, hoțul începu să caute prin lucrurile acestuia.
Dar nu găsi nimic. Apoi, când acesta adormi, hoțul iar începu să caute și iar fără niciun
rezultat.

În sfârșit, ajunseră la destinație. Când ieșiră din tren, hoțul de buzunare i se adresă:

– Mă iertați! Eu sunt un hoț de buzunare. Am căutat diamantul dumneavoastră peste tot dar nu
l-am găsit. Deja ați ajuns unde vă trebuie așa că mă las păgubaș. Vreau doar să vă întreb unde
ați ascuns diamantul.

Omul, atunci, îi răspunse:

– Te-am observat că mă urmărești încă de atunci când am cumpărat diamantul. Apoi, ai intrat
în același cupeu cu mine. Deci, mi-am dat seama că vrei să-l furi. De aceea, am hotărât să-l
ascund. Inițial, nu îmi venea nicio idee unde să-l ascund așa ca tu să nu-l găsești. Apoi, am
văzut că ești tânăr și nu prea ai experiență. Așa că am hotărât să-l ascund în buzunarul tău…

Diamantul pe care-l cauți se află mult mai aproape decât crezi. Însă, te gândești că e prea
simplu să fie aproape și îl cauți în buzunare străine…

199.

Un mic text despre prietenia care contează

Un tânăr îl întrebă, odată, pe un om de afaceri bogat care este secretul succesului său.

– Totul e simplu, răspunse acesta. Eu am știut întotdeauna să-mi aleg prietenii. Știi acel
proverb ”Prietenul la nevoie se cunoaște”?

– Da, întotdeauna am încercat să țin cont de acest proverb, spuse tânărul.

– Uită de acest proverb! Este un proverb greșit. În realitate, prietenul se cunoaște la bucurie.

Tânărul rămase un pic mirat și confuz. Omul de afaceri continuă să explice:

– Uite! Când ai o problemă, îți este greu în viață, te duci repede la un prieten și îți împarți cu
el necazurile.

– Da! Și prietenul meu mă ajută să le depășesc, spuse tânărul.

– Prima dată, posibil, te va ajuta să învingi problema. Însă apoi, la următoarele probleme, nu
te va mai ajuta. Tot ce va putea face este să te consoleze, să-i fie milă de tine.

– Și asta nu e rău. Cel puțin mă va susține…

– E chiar foarte rău. Pentru că vei începe și tu să te consolezi, să-ți fie milă de tine însuți, în
loc să-ți rezolvi problemele. Eu am avut noroc în viață de prieteni care niciodată nu m-au
consolat atunci când mi-a fost greu. Astfel că întotdeauna, eu mi-am rezolvat problemele fără
să mă plâng cuiva, iar, apoi, am sărbătorit victoriile mele împreună cu prietenii mei. Pentru că
să-ți fie milă de cineva este foarte ușor. Dar să te bucuri de succesele și bucuriile cuiva este un
lucru foarte greu. Anume aceasta este adevărata prietenie.

200.

Cât timp ne trebuie pentru a fi înțelepți

Un vizitator îl întrebă pe bătrânul înțelept:

– Poți să atingi înțelepciunea într-un minut?

– Desigur, răspunse acesta.

– Dar un minut este extrem de puțin…

– Cu 59 de secunde mai mult de cât este nevoie. Cât timp îți trebuie pentru a privi spre lună?

– Atunci de ce oamenii pierd ani întregi pentru meditații și căutări?

– Pentru a deschide ochii, ai nevoie, posibil, de întreaga viață. Pentru a vedea, nu îți trebuie
decât o clipă.

201.

Cele două sfaturi pentru a avea succes

Bătrânul se afla pe patul de moarte. Îl chemă, atunci pe fiul său pentru a-i da ultimul sfat și îi
spuse:

– Acum îți voi spune secretul meu. Întotdeauna să ții minte două reguli care mi-au adus
succesul și care, la sigur, te vor ajuta și pe tine.

Prima regulă este că atunci când faci o promisiune, ține-te de cuvânt. Orice nu s-ar întâmpla,
tu trebuie să îndeplinești ceea ce ai promis și niciodată să nu te abați de la această regulă.
Anume în așa mod eu am reușit să-mi deschid o afacere și am ajuns, pe parcurs, un om de
succes.

A doua regulă este să nu promiți niciodată nimic…

202.

Niciodată nu te lăsa învins definitiv

Un discipol îl întrebă, odată, pe mentorul său sufist:

– Ce veți spune atunci când veți vedea că am căzut?

– Ridică-te!

– Și dacă voi mai cădea odată?

– Din nou, ridică-te!

– Și cât timp va dura acest lucru, să cazi și, apoi, să te ridici?

– Atât timp cât ești viu. Cel care cade și nu se mai ridică este mort.

203.

Atunci când motivarea poate fi o armă

Locuia cândva un bătrân căruia îi plăcea singurătatea.

Însă, de la un timp, lângă casa lui, câțiva copii se jucau și strigătele lor îl deranjau.

Atunci când deja nu mai putea suporta situația, bătrânul îi chemă pe acei copii la el acasă. El
le spuse că îi place foarte mult prezența copiilor pe lângă casa lui și le-a promis că dacă în
ziua următoare vor veni din nou să se joace, el le va da câte un leu fiecăruia.

A doua zi, copiii veniră și făcură un zgomot și mai mare. Bătrânul le dădu fiecăruia câte un
leu, cum le-a și promis.

În ziua următoare, copiii, din nou, făcură o zarvă mare lângă casa bătrânului. Însă, de această
dată, bătrânul le plăti câte 50 de bani.

A treia zi, bătrânul le plăti câte 25 de bani, explicându-le că stă cam rău cu banii. Apoi îi
întrebă dacă vor veni în ziua următoare să se joace pentru 10 bani. Atunci, copiii îi spuseră că
nu vor mai veni: la ce bun să pierzi o zi întreagă pentru 10 bani?

204.

Aparențele care înșeală

Un profesor universitar, atunci când avea prelegeri, întotdeauna obișnuia să tragă câte o
privire într-o foaie de hîrtie de pe banca sa de la catedră.

”Ajutându-mă de foaie, și eu aș putea să predau fără probleme… Cum poate să ne ceară să

învățăm materia, când el singur nu o prea cunoaște?” spuneau studenții despre el.

Odată, în timpul prelegerii, profesorul fu nevoit să iasă afară din auditoriu pentru un minut.
Studenții, atunci, hotărâră să-i facă o glumă și să-i fure foaia de pe bancă. Cât de mirați
ajunseră când văzură că foaia este albă…

205.

Adevăratul mod de a fi fericit

 Mergea fericirea odată prin pădure și căzu într-o groapă adâncă. Încercă să iasă dar nu
reuși. Auzi, deodată, pașii unui om. Fericirea atunci îi spuse:

– Trecătorule, scoate-mă, te rog, de aici!

– Dar ce voi primi în schimb? întrebă acesta.

– Dar ce îți dorești?

– Îmi doresc o casă frumoasă și scumpă, pe malul mării.

Fericirea îi îndeplini imediat dorința. Omul, bucuros, plecă să-și admire casa și uită de
fericire.

Peste un timp, mai trecu cineva pe acolo.

– Trecătorule, scoate-mă, te rog de aici! îi spuse ea.

– Dar ce voi primi în schimb?

– Dar ce dorești?

– Doresc să am mulți bani, să am multe mașini de lux.

Fericirea îi îndeplini imediat dorința. Trecătorul se bucură, se duse și el să-și admire noile sale
mașini iar de fericire uită.

Trecu un timp. Fericirea aproape își pierduse speranța că va ieși din groapă. Când, auzi, din
nou, pașii unui trecător.

– Scoate-mă, te rog, de aici! îi spuse fericirea.

Trecătorul se apropie, îi întinse o mână și fericirea ieși, în sfârșit, din groapă.

– Ce-ți dorești ca răsplată că m-ai salvat? îl întrebă ea.

– Mulțumesc, nu doresc nimic, spuse omul și plecă.

Se bucură fericirea și începu să-l însoțească pe acel om pentru tot restul vieții lui.

206.

Nimic nu e bun sau rău

Odată, un fermier a cumpărat un cal foarte frumos. Au venit vecinii și au început să-l laude.

– Uite ce cal frumos ai cumpărat. Ești un fermier norocos, spuneau ei.

– Nu am nici noroc nici ghinion. Niciodată nu e nici bine nici rău, le răspunse atunci
fermierul.
Peste câteva zile, calul său se dezlegă și fugi în pădure. Fermierul îl căută o zi întreagă dar nu
îl găsi. Când ajunse acasă, vecinii îi spuseră:

– Vai ce nenorocire s-a abătut pe capul tău. Ai pierdut un cal atât de frumos. Totuși, mai bine
nu-l cumpărai.

– Nu e nicio nenorocire. Nimic nu e bun sau rău, răspunse fermierul.

Peste o săptămână, calul reveni acasă, aducând cu el încă opt cai sălbatici din pădure. Acum,
fermierul avea o întreagă herghelie. Vecinii săi, desigur, începură să-l laude pe el și pe calul
său dar fermierul, din nou, le răspunse că nu e nici bine nici rău.

Trecură câteva luni. Odată, fiul fermierului se plimba călare pe acel cal. Deodată, se auzi un
zgomot din apropiere. Calul se sperie, începu să necheze și îl aruncă pe fiul fermierului la
pământ, lăsându-l infirm pentru tot restul vieții.

– Ce nenorocire, spuseră vecinii. Calul tău, totuși, este blestemat, mai bine nu-l cumpărai.

– Nu e nicio nenorocire. Nu e nici bine, nici rău, spuse fermierul.

Peste un an, începu un război și toți tinerii din sat au fost chemați la arme, mai puțin fiul
fermierului care era infirm. Războiul s-a dovedit a fi foarte sângeros și puțini tineri se
întoarseră în sat și nici măcar aceștia nu erau întregi.

– Totuși, calul tău ți-a scăpat fiul de la război, îi spuseră vecinii fermierului. Până la urmă, ai
făcut bine că l-ai cumpărat.

– Nu e nici bine nici rău, repetă aceleași cuvinte fermierul.

207.

Despre cel mai neînfricat om

Odată, s-au adunat mulți luptători pentru a vedea cine este cel mai viteaz și mai neînfricat
dintre ei.

S-au luptat între ei cu săbiile, cu pumnii, au fost la vânătoare de urși cu mâinile goale. Și
totuși, după multe întreceri, nu au reușit să vadă cine e cel mai viteaz.

Atunci, îl rugară pe un înțelept să rezolve acest lucru. Acesta îi întrebă:

– Cine dintre voi poate să-mi spună care este slăbiciunea lui și de ce se teme el cel mai tare?

Toți voinicii tăcură. Nimeni nu avea curajul să spună de ce îi e frică. Înțeleptul spuse atunci:

– Este viteaz și neînfricat nu cel care îl poate învinge în luptă pe alt om, ci acel care își poate
privi și înfrunta propria frică.

208.

Importanța prejudecăților în modul de gândire

Odată, un student adormi la o lecție de matematică.

Profesorul, în acest timp, scria pe tablă o problemă foarte grea. Apoi, se întoarse cu fața spre
studenți și le spuse că această problemă nu poate fi rezolvată, pentru că nimeni în lume nu a
reușit acest lucru.

Studenții au privit problema, au analizat-o și au căzut de acord cu profesorul lor.

Apoi, lecția a luat sfârșit și toată lumea, în afară de studentul care dormea, a părăsit auditoriul.

Când se trezi, studentul văzu problema pe tablă, crezu că aceasta este tema pentru acasă și o
copie în caiet.

Ajunse acasă și o rezolvă!

209.

Despre rolul organizării corecte a muncii

Odată, avu loc un concurs de tăiat copaci. Și iată, în finală, ajunseră un canadian și un
norvegian.

Ambilor li se dădură câte un sector de pădure și 6 ore la dispoziție pentru a tăia cât mai mult.

Începură să lucreze în același timp. După o oră, canadianul văzu că norvegianul s-a oprit
pentru 10 minute. Atunci, începu să lucreze și mai mult, pentru a mări avantajul asupra
concurentului său.

Mai trecu o oră și norvegianul se opri din nou pe 10 minute, iar canadianul continua să taie
copaci. Și tot așa, din oră în oră.

La sfârșit, canadianul, care lucrase necontenit, află, spre surprinderea proprie, că, totuși,
norvegianul a câștigat.

– Cum a fost posibil să câștigi, îl întrebă pe norvegian. În fiecare oră, tu te opreai pe 10

minute, în timp ce eu lucram. Cum ai reușit să tai mai mulți copaci decât mine?

– Păi totul e simplu, spuse norvegianul. În fiecare oră, eu mă opream pentru 10 minute.
Atunci când tu lucrai, eu îmi ascuțeam toporul.

210.

Un reper al prieteniei adevărate

Între doi prieteni, odată, se iscă o ceartă. În plină furie, unul din ei îi dădu o palmă celuilalt.
Acesta din urmă, găsi un băț și scrise în nisip: ”Astăzi prietenul meu mi-a dat o palmă”.

A doua zi, ei hotărâră să se ducă să se scalde în iaz. Cel care fusese pălmuit a fost pe punctul
să se înece dar a fost salvat de prietenul său. După ce își reveni, găsi o piatră și scrise pe ea:
”Astăzi, prietenul meu mi-a salvat viața”.
Celălalt îl întrebă atunci:

– De ce ieri ai scris fapta mea în nisip iar astăzi, pe o piatră?

– Atunci când prietenul tău îți face un rău, îl vei scrie în nisip, pentru ca vântul să șteargă
repede fapta. Iar atunci când prietenul tau îți face un bine, scrii fapta undeva unde vântul nu o
poate șterge.

211.

Diferența dintre cei bogați și cei săraci

Odată, un om bogat îl duse pe fiul său la țară, acasă la o familie simplă, să-i arate cum trăiesc
oamenii săraci. După ce au stat acolo o zi întreagă, spre seară, s-au întors acasă. Atunci, tatăl
l-a întrebat pe fiu:

– Ți-a plăcut excursia de azi?

– Da, foarte mult!

– Ai văzut cît de săraci pot fi oamenii?

– Da, am văzut.

– Și ce ai reținut din această excursie?

– Noi avem acasă un câine, ei au patru câini; în fața casei noastre avem o piscină, iar ei au un
lac întreg; în spatele casei noi avem o grădină frumoasă, iar ei au un orizont întreg.

Tatăl, după aceste vorbe, rămase fără cuvinte. Iar fiul continuă:

– Mulțumesc, tată, că mi-ai arătat cât de bogați sunt oamenii…

Omul care e înconjurat de prieteni, dragoste, optimism și poftă de viață, are totul. Pentru că nu
poți cumpăra aceste lucruri cu bani.

212.

Despre importanța comunicării

Odată, un împărat organiză o petrecere la care invită toți doritorii. Despre această veste află și
un șchiop.

– Păcat că nu voi putea ajunge la petrecere, îi spuse el amicului său. Mă deplasez foarte greu
și până voi ajunge la palat, petrecerea se va sfârși.

– Nici eu nu pot să ajung la petrecere, îi spuse amicul său. Eu sunt orb și nu văd drumul.

Auzind această discuție, un trecător le-a spus:

– Împreună voi veți putea ajunge la palat. Împreună, voi aveți toate calitățile necesare pentru a
ajunge acolo. Dacă orbul îl va lua în spate pe cel șchiop iar acesta îi va spune pe unde să
meargă, veți ajunge amâdoi la petrecere.

Cei doi au procedat exact după sfatul primit și au ajuns cu bine la palat, unde îi aștepta o
petrecere de pomină…

213.

Despre cei care au grijă să lase urme

Un tânăr se plimba odată prin niște locuri necunoscute și se rătăci. În jurul său totul era
pustiu, nicio urmă de om. Merse el cât merse și într-un final zări un păstor bătrân, care avea
doar câteva oi.

Păstorul îl primi și se împărți cu mâncarea sa. El părea un pic straniu. Vorbea foarte puțin și
purta cu el două traiste pline cu ghinzi de stejar.

Se lăsă seara și tânărul se culcă lângă foc dar nu adormi repede. Atunci, îl observă pe păstor
cum își scoate ghinzile din traiste, le numără, le pune în grămezi mici… Nu înțelese tânărul ce
face păstorul și, în scurt timp, adormi.

A doua zi, păstorul îi arătă drumul spre cea mai apropiată localitate și așa se despărțiră pentru
totdeauna…

Peste vreo patruzeci de ani, când acel tânăr era deja un om bătrân, cu copii mari și nepoți,
trecu prin acele locuri, împreună cu familia sa. Își aminti de acel păstor și hotărî să se ducă la
locul unde s-au despărțit.

Ajunse acolo și rămase uimit: în jurul său se întindea o pădure imensă de stejari…

214.

Despre cei care văd realitatea cu alți ochi

Leoaica și fiul său mic se odihneau la amiază în savană. Deodată, puiul de leu tresări și îi
spuse speriat:

– Mamă, trezește-te! Uite un vânător de lei! Uite ce bine este echipat! Uite ce armă de ultimă
generație are, cu vizor electronic! Gata, nu avem nicio șansă de a scăpa!

– Calmează-te și fă ce fac și eu, spuse leoaica.

În acea zi, ea l-a învățat pe fiul său cum să se furișeze și să atace din spate, iar de acel vânător
nu a mai auzit nimeni niciodată…

Peste vreo câteva zile, cei doi lei, mama și fiul, se odihneau în locul lor obișnuit la amiază.
Micuțul leu spuse:
– Mamă, uite un vânător! Dar ăsta nu e atât de periculos. Are o armă veche și uzată. Dar și el
pare destul de bătrân.

– E timpul să fugim, spuse leoaica speriată…

215.

Atunci când prejudecățile ne întunecă rațiunea

Un fermier, odată, a observat că i-a dispărut portmoneul. A căutat prin toată casa dar
nu l-a găsit. A ajuns la concluzia că i l-a furat cineva. A început să își aducă aminte cine l-a
vizitat recent și gândurile sale s-au oprit la o singură persoană: fiul vecinului. Anume el fusese
în vizită cu puțin timp înainte să dispară portmoneul.

Dar hotărî să aștepte, să apară o dovadă clară că anume acesta a săvârșit furtul.

A doua zi, fermierul se întâlni cu băiatul vecinului pe afară. În comportamentul său, fermierul
văzu argumente că anume el este hoțul: parcă se grăbea atunci când vorbea, nu îl privea în
ochi și parcă era neliniștit. Orice gest al său, îl convingea și mai tare pe fermier că este hoț.

Dar fermierul nu avea nicio dovadă clară și, astfel, nu putea să pretindă nimic. De fiecare dată
când îl vedea pe băiat, comportamentul acestuia îi spunea vădit că el este hoțul și nimeni altul.
Și acest lucru îl irita și mai tare.

În sfârșit, fermierul nu mai rezistă și hotărî să se ducă la vecinul său cu învinuiri. Însă, în acea
clipă, soția îl chemă:

– Uite ce am găsit eu sub pat, spuse ea și îi arătă portmoneul.

Se liniști atunci fermierul…

A doua zi, când îl întâlni pe băiatul vecinului, văzu că are un comportament normal și niciun
gest de-al său nu îl caracteriza ca pe un hoț.

216.

Accesul la fericire și drumul spre prosperitatea financiară

Un economist își petrecea vacanța într-o mică localitate de pe malul oceanului. Acolo, se
împrieteni cu un pescar.

Odată, pescarul îi povesti modul său de viață și cum își petrece el fiecare zi:

– Mă trezesc dimineața, îmi iau barca și mă duc în largul oceanului. Pescuiesc în voie, până la
amiază, o găleată de pește, după care mă întorc la țărm. Îi vând negustorului, o parte din ce
am prins, iar ce îmi rămâne îi duc soției să facă mâncare. Apoi, mă culc pe vreo două ore.
După siestă, mă duc la cârciumă și, acolo, mă odihnesc și stau de vorbă cu prietenii mei.
Seara, mă întorc acasă, iau cina cu soția mea și petrec timpul cu ea.
– De ce te limitezi doar la o singură găleată? întrebă economistul. De ce nu încerci să prinzi
două găleți de pește pe zi?

– Pentru ce două găleți?

– Păi uite! Vinzi mai mult pește negustorului și ai un câștig mai mare.

– Și ce să fac eu cu el? Îmi ajung banii pe care îi am.

– Cu timpul, după ce aduni suficienți bani, îți mai cumperi o barcă și, astfel, îți dublezi
venitul.

– Și apoi?

– Apoi cumperi mai multe bărci și deschizi o adevărată ”flotă” de pescari.

– Și apoi?

– Apoi, îți deschizi o linie întreagă de prelucrare a peștelui.

– Și apoi?

– Apoi, investești banii și în alte proiecte, îți dezvolți afacerile, te duci la bursă și, cu timpul,
vei ajunge proprietarul unui imperiu finaciar.

– Și apoi?

– Iar apoi, urmează o viață de vis. Poți face orice dorești. Poți să pescuiești în voie, poți să
dormi, poți să stai la cârciumă cât îți poftește inima, poți să îți petreci timpul cu familia…

217.

Măgarul

Călătoreau, odată, pe un drum, în plin soare, un tată și un fiu. Tatăl stătea călare pe un măgar,
iar fiul său mergea pe jos. Un trecător îi văzu și spuse:

– Bietul copil, merge pe jos sub acest soare ucigător, iar tatălui său nici nu-i pasă. Stă călare
pe măgar fără nicio grijă, pe când fiul său e așa de istovit.

Auzi tatăl spusele trecătorului și i se făcu milă de fiul său. Coborî de pe măgar și îl puse pe
fiul său acolo. Alt trecător îi văzu și spuse:

– Uite cum stă băiatul fără nicio grijă pe măgar, ca un împărat, iar tatăl său gâfâie din urmă
mort de oboseală. Bun fiu, n-am ce zice…

Auzi fiul aceste vorbe și îi spuse tatălui să urce și el pe măgar, în spatele său. Trecătorii îi
vedeau și spuneau:

– Vai de capul bietului măgar! Își va da duhul degrabă sub greutatea acestor doi leneși. Cum
să îți permiți să chinui un așa animal…
Auziră aceste vorbe cei doi călători și coborâră ambii de pe măgar, mergând alături. De
această dată, trecătorii spuseră:

– Uite ce măgar frumos și plin de forță și nu face nicio treabă. Nu cară nimic. Măcar pe unul
din cei doi călători de l-ar duce în spate.

Auzi tatăl aceste vorbe și îi spuse fiului:

– Orice nu am face, gura lumii este oricum nemulțumită. De acum încolo, noi singuri vom
hotărî cum să mergem.

218.

Pinul solitar

Lângă pădure, se întindea o câmpie. Acolo, căzu o sămânță de pin. La început, a ieșit o
tulpină subțire. Furtuni puternice băteau, îi rupeau crenguțele firave și micuțul pin abia se
ținea. În fiecare zi, se plângea de soarta lui, de faptul că nu i-a fost dat să crească în pădure,
acolo unde coroanele celorlalți pini l-ar fi ocrotit de vânt.

Treceau iernile grele fiind înlocuite de verile ploioase. Dar pinul, totuși, nu se dădea bătut…

Și iată, au trecut mulți ani de atunci. Lemnul său deveni mult mai dur. Coroana sa se bucura
din plin de soare. El deja era mulțumit de soarta sa, pentru că deja crescuse mult mai înalt și
mai viguros decât toți pinii din pădure.

Doar prin greutăți vom ajunge puternici.

219.

Sufletul unui câine

Undeva în lume trăia un om sărac și nefericit. Tot ce avea era un câine pe care îl bătea și își
vărsa asupra lui toate necazurile.

Într-o zi, în fața câinelui se ivi diavolul:

– De ce nu îți abandonezi stăpânul? Cât vei mai suporta ieșirile lui?

– Știu dar el e stăpânul meu și eu îi sunt fidel lui. Altă viață nu aș putea avea.

– Dar stăpânul tău nu prețuiește fidelitatea ta.

– Știu dar oricum el e stăpânul meu și eu îi sunt fidel.

Diavolul, însă, nu plecă de lângă câine și începu să îl preseze cu multe argumente. Câinele,
într-un final, nu rezistă unei asemenea presiuni și spuse:

– Bine, bine, ce trebuie să fac?

– Să îmi vinzi sufletul.

– Și ce voi obține în schimb?

– Orice dorești.

– Bine, vreau să am atâtea oase câte fire de păr am pe corp.

– S-a făcut, spuse diavolul bucuros și începu să-i numere firele de păr.

Dar când aproape ajunse la sfârșit, câinele se scutură și îl făcu pe diavol să piardă numărul
firelor.

– Ce s-a întâmplat? întrebă diavolul iritat.

– Scuze, m-a pișcat un purice.

Diavolul din nou începu să numere și, aproape de sfârșit, câinele din nou se scutură. Și așa de
câteva ori…

Într-un final, diavolul se lăsă păgubaș și înțelese că sufletul unui câine este mult mai greu de
cumpărat decât pe cel al unui om.

220.

Visul de a vedea marea

Undeva într-un sătuc se născu un băiat. Zilele sale treceau repede și monoton, la fel ca și viața
celorlalți locuitori ai satului său. Dar, într-o noapte, băiatul visă marea. Nimeni de acolo nu
văzuse marea până atunci și, de aceea, nimeni nu a putut să îi confirme cum ea arată.

Astfel, tânărul hotărî să plece în lume, să găsească marea. Întreg satul său îl considera nebun,
aflând despre această decizie.

Dar tânărul, totuși, porni la drum. Merse el cât merse și ajunse la o răscruce. Luă hotărârea să
meargă drept înainte.

După câteva zile ajunse într-o localitate destul de bogată. Îi întrebă pe localnici dacă aceșta nu
cunosc unde se află marea, iar ei îi spuseră că el pierde timpul degeaba cu aceste călătorii și îl
convinseră să rămână să trăiască acolo.

Câțiva ani tânărul avu o viață plină de belșug în acea localitate. Dar, într-o noapte, din nou îi
apăru în vis marea și el își aminti despre visul său neîmplinit.

Hotărî să părăsească acel loc și se întoarse la acea răscruce. De această dată, alese un alt
drum. După căteva zile ajunse într-un oraș mare. Rămase vrăjit de frumusețea lui și hotărî să
rămână aici. Își găsi de lucru, începu să învețe carte, își petrecu timpul în distracții și uită
despre drumul său către mare.

Însă, într-o noapte, iar îi apăru marea în vis și el hotărî să continue căutările.
Ajunse din nou la acea răscruce și merse pe un al treilea drum. Ajunse într-o pădure. Acolo,
văzu o casă într-o poiană iar afară era o femeie foarte frumoasă. Aceasta îi propuse să rămână
aici cu ea pentru că soțul ei nu se mai întoarse de la război.

Mulți ani trăiră ei fericiți, avură mulți copii pe care îi crescură mari deja. Dar într-o noapte, pe
când el era deja bătrân, mai visă odată marea…

Ajunse din nou la acea răscruce și porni pe ultimul drum rămas, care îl duse la poalele unui
munte. Hotărî să urce până în vârf, în speranța de a vedea măcar din depărtare marea. După
ore întregi de efort, epuizându-și toate puterile, ajunse, în sfârșit, pe vârful muntelui.

De acolo i se deschise o priveliște minunată. Văzu răscrucea, și localitatea bogată la care

ducea primul drum, văzu și orașul cel mare, văzu și căsuța femeii din pădure, dar, în
depărtare, aproape de orizont, văzu marea.

Și înainte să i se oprească bătăile inimii, bătrânul observă cu regret că toate cele trei drumuri
ajungeau la mare doar că el pe niciunul nu merse până la capăt…

221.

Harbuzul

Într-un oraș, locuia un bătrân cunoscut pentru înțelepciunea sa. Avea o vârstă înaintată dar era
foarte sărac.

Într-o zi, împăratul auzise de înțelepciunea bătrânului și îi transmise că dorește să îl viziteze.

– Ce îi vom pune pe masă împăratului? îl întrebă soția sa. Noi aproape că nu avem nimic de
mâncare.

– Nu-ți fă griji! Vei face așa cum îți spun eu! răspunse bătrânul.

Când veni împăratul în vizită, femeia puse pe masă un harbuz. Bătrânul îl luă în mâini, îl
examină și îi spuse:

– Caută mai bine că avem un harbuz mai bun decât acesta.

Femeia, îl luă și se întoarse la scurt timp din nou cu un harbuz în mână. Bătrânul îl examină și
îi spuse să mai caute.

A treia oară, bătrânul rămase mulțumit de harbuz, îl puse pe masă, îl tăie și îi dădu
împăratului o felie…

Împăratul se întoarse la palat mulțumit de vizită și de primirea bătrânului înțelept. El nu știa

că bătrânul nu avea acasă decât un singur harbuz…

222.

Moștenirea fericirii
Mergea odată pe drum un bătrân înțelept. Admira frumusețea lumii, se bucura de viață. Și iată
că văzu un om care mergea suspinând și căra în spate niște lucruri foarte grele.

– De ce te supui unor asemenea chinuri? întrebă bătrânul înțelept.

– Eu sufăr pentru fericirea copiilor și nepoților mei, spuse omul. Străbunelul meu toată viața a
suferit pentru fericirea bunelului meu, bunelul meu, la rândul său a suferit pentru ca tatăl meu
să fie fericit, tatăl meu a suferit pentru fericirea mea iar eu acum sufăr pentru ca nepoții și
copiii mei să fie fericiți.

– Dar în familia ta a fost măcar cineva fericit? întrebă înțeleptul.

– Nu, dar copiii și nepoții mei neapărat vor fi fericiți.

– Cel analfabet nu ne poate învăța să citim iar șoarecele nu îl poate învăța pe vultur. Învață-te
mai întâi tu să fii fericit și apoi vei înțelege cum să îi fai fericiți pe copiii tăi.

223.

Cuțitul

Un om mergea noaptea pe o stradă întunecoasă. Dar se întâlni cu un tâlhar. Acesta îi înfipse

un cuțit în stomac, îi luă toți banii și fugi.

Înspre dimineață, trecătorii l-au găsit culcat pe asfalt, mai mult mort decât viu și l-au dus la
spital.

Acolo, chirurgul, cu ajutorul cuțitului său chirurgical, i-a tăiat și mai tare pântecele, apoi i-a
cusut toate țesuturile vătămate.

Peste un timp, omul s-a însănătoșit și s-a întrebat:

– Cum e posibil așa ceva? Cuțitul aproape mi-a luat viața și tot cuțitul m-a vindecat.

– Cuțitul e doar un instrument, spuse chirurgul. Pe tine te-a lovit HOȚUL și te-a vindecat
MEDICUL…

224.

Istoria unei mici lumânări

Un om urca o scară în formă de spirală cu o lumânare arzândă în mână.

– Unde mergem? întrebă lumânarea.

– Urcăm în vârful turnului pentru a lumina calea corăbiilor de pe mare.

– Dar eu sunt atât de mică. Nicio corabie de pe mare nu va observa lumina mea.
– Nu te îngrijora, spuse omul. Chiar dacă focul tău este mic, el va fi în stare să lumineze
puternic. Principalul e să nu te stingi până ajungem în vârf. De restul mă ocup eu…

Vorbind așa, au ajuns în vârful turnului. Acolo se afla o lampă mare înconjurată de oglinzi.
Omul, cu ajutorul lumânării, aprinse focul în lampă. Oglinzile din jurul lămpii începură să
trimită o rază puternică de lumină spre mare arătând astfel calea corăbiilor…

O mică lumânare sau chiar un chibrit poate aprinde un foc mare, luminând calea oamenilor. O
mică scânteie din interiorul nostru poate aprinde un foc ce ar putea lumina mii de suflete…

Fii o lumină pentru toți cei din jurul tău!

225.

O mică istorie despre un pescar

Într-o dimineață, un pescar norvegian cu doi fii ai săi a plecat în largul mării să prindă pește.
Au prins pește destul de mult așa că, spre amiază, erau gata să se întoarcă acasă.

Însă, imediat cum porniră înapoi, începu o furtună puternică și o ploaie torențială, astfel că
linia țărmului nu mai putea fi deslușită…

Între timp, din cauza furtunii, casa pescarului de pe malul mării luă foc, distrugând tot ce
agonisise el o viață.

Când ajunseră la mal, acolo îi aștepta soția pescarului în lacrimi. Ea le-a povestit celor trei
despre nenorocirea care s-a abătut asupra lor. Dar pescarul nu schiță niciun gest. Atunci soția
lui, uimită, îl întrebă:

– Nouă ne-a ars casa și ne-a distrus toată averea pe care am agonisit-o întreaga viață. Chiar nu
îți pasă?

Pescarul răspunse:

– Focul ce ne-a mistuit casa a fost lumina care mi-a arătat direcția unde se află țărmul…

226.

Despre doi vecini

Undeva, într-o localitate, locuiau doi vecini. Și iată că a venit iarna aducând zăpadă. Primul
vecin ieși dimineața pentru a curăța zăpada din fața casei. După ce se isprăvi, privi în curtea
vecinului. Iar acolo văzu că era deja o cărare formată prin zăpadă.

Peste două zile, din nou căzu zăpadă. Primul vecin se trezi cu o oră mai devreme și se apucă
de curățat zăpada. Privi spre curtea vecinului și acolo, din nou, văzu o cărare.

Peste încă două zile se așternu un strat de zăpadă până la genunchi. Primul vecin și mai
devreme ieși din casă dar văzu că vecinul său îl întrecuse din nou: avea în curte o cărare foarte
îngrijită.
În aceeași zi, pe la amiază, cei doi vecini se întâlniră pe drum. Vorbiră despre una, despre alta,
iar primul vecin, în final, întrebă:

– Auzi vecine, când reușești tu să cureți zăpada din curte?

Cel de-al doilea vecin zâmbi și spuse:

– Eu niciodată nu curâț zăpada. Pur și simplu, mă vizitează prietenii…

227.

O istorie care ne spune că viața, totuși, poate avea sens

El era un tânăr pe care viața l-a pus la grele încercări de la o vârstă fragedă. Încă de când era
copil mic, un accident de mașină i-a luat ambii părinți, dragostea lor fiind înlocuită cu
tratamentul rece și dur al statului…

Lângă orfelinat era o biserică. Ceilalți copii o frecventau des. Însă el nu se ducea acolo. El
pierduse credința în Dumnezeu încă de la accidentul părinților săi. Doar odată, pe la
doisprezece ani, păși înăuntru, privi spre o icoană cu chipul lui Iisus Hristos și i se adresă în
gând: ”Doamne! Dacă exiști, vino să te văd! Arată-ți chipul!”…

Trecură câțiva ani de atunci. Odată se întorcea la orfelinat de la atelierul de tâmplărie unde era
ucenic. Afară se însera. Deodată auzi niște țipete ce veneau de pe o stradă alăturată. Se
îndreptă înspre acea direcție și văzu o casă cuprinsă de incendiu. Focul era foarte puternic și
pompierii nu reușeau să îl stingă. În față, stătea o femeie care încerca să intre în casă, fiind
ținută de doi pompieri. Ea striga din toate puterile că înăuntru se află copiii ei.

Tânărul nostru nu gândi mult. Trecu pe neobservate printre pompieri și intră în casă. Înăuntru
nu se putea desluși aproape nimic prin fum. Dar el văzu siluetele a doi copii care își
pierduseră cunoștința într-un colț. Îi luă pe amândoi și îi scoase afară. După care intră din nou
înăuntru ca să caute dacă mai sunt copii în casă. Însă, îndată cum intră, o bucată de tavan se
desprinse și căzu peste el, lăsându-l fără suflare.

Totuși, un pompier îl observă repede și îl scoase din casă…

Câteva zile, medicii luptară pentru viața acestui tânăr și… reușiră să i-o păstreze.

După ce își reveni, când se odihnea într-o cameră de spital, intră infirmiera și îi spuse:

– Cât timp erai în comă, te-a vizitat tatăl tău.

– Nu. E o greșeală, zise tânărul un pic mirat. Părinții mei au decedat într-un accident încă de
când eram copil…

– Atunci cine putea fi? zise infirmiera. A venit un bărbat. Am reținut cu toții privirea lui și
zâmbetul care ne pătrundeau direct în inimă. S-a așezat lângă patul tău și a stat cu tine vreo
câteva zile, până când tu aproape ți-ai revenit. Stătea lângă tine și îți șoptea întruna: ”Uite că
am venit la tine, fiule”…
228.

Cărămizile și aurul

Un om era foarte strângător. Muncea în fiecare zi și cu tot ce agonisea, cumpăra aur. Peste
mulți ani, avea deja saci întregi de lingouri de aur pe care îi ținea în beci. În fiecare seară, el se
ducea în beci și își admira aurul…

Dar, într-o zi, a intrat înăuntru și a văzut că aurul lipsește. Cineva îl furase. Mare tristețe se
abătu peste eroul nostru. Deja de trei zile nu mai înceta din plâns.

Observându-l vecinul său, care era un bătrân înțelept, îl întrebă de ce plânge. După ce află
motivul îi spuse:

– Uite, am acasă niște vopsea galbenă. Ai aici în curte multe cărămizi pe care le vom vopsi.
Dacă tu, întreaga ta viață, ai strâns aurul doar pentru a-l admira în fiecare zi, cu ce se vor
deosebi aceste cărămizi galbene?

229.

Patul de la fereastră

Într-o cameră de spital se aflau doi pacienți care sufereau de boli grele și incurabile.
Practic, erau condamnați să nu se mai ridice din pat.

Aveau aceleași condiții de trai, numai că patul unuia din ei se afla la fereastră, iar al celuilalt,
la perete, în schimb, acesta din urmă avea acces la butonul care chema infirmiera…

Timpul trecea. Se schimbau lunile, se schimbau anotimpurile. Pacientul de la fereastră îi

povestea celui de la perete ce vede: cum cade zăpada, cum aleargă oamenii prin ploaie, cum
înfloresc copacii primăvara, cum îngălbenesc frunzele și cad toamna…

Dar, într-o noapte, pacientului de la fereastră i se făcu rău. Îl rugă pe colegul său de cameră să
cheme infirmiera, dar acesta din urmă nu o chemă. Înspre dimineață, cel de la fereastră
muri…

Peste două zile, în locul celui decedat, aduseră un alt bolnav. Pacientul mai vechi îl rugă să se
schimbe cu locurile, să stea el la fereastră. Nou-venitul acceptă…

Pacientul vechi privi spre fereastră și căzu pe gânduri: fereastra nu era una exterioară și tot ce
puteai vedea prin ea era un perete gol…

230.

Cei doi lupi

Odată, în America, un bătrân indian îi spuse nepotului său:

– Înăuntrul fiecărui om are loc o luptă care se aseamănă foarte mult cu lupta dintre doi lupi.
Primul lup reprezintă răul: invidia, gelozia, egoismul, ambițiile, minciuna. Celălalt lup
reprezintă binele: pacea, dragostea, speranța, adevărul, bunătatea, credința.

Micul indian, fiind puternic impresionat de spusele bunicului său, cugetă un pic, apoi întrebă:

– Și totuși, care lup câștigă până la urmă?

Bătrânul indian zâmbi și răspunse:

– Întotdeauna învinge acel lup pe care tu îl hrănești.

231.

Calul

„Ține minte: tu ești un cal” spuse Profesorul privind spre fereastră. „Noi toți suntem cai. Și
eu, și tu, și părinții noștri și frații și surorile noastre” continuă el. „Și nu uita: copitele sunt
templul nostru. Anume tropăitul copitelor ne hrănește auzul cu nectar, anume prin ele noi ne
legăm de drum, de viața noastră. Niciodată să nu eziți să îți slăvești copitele în cântece și ode.
Și spune-le aceasta și urmașilor tăi. Acum pune-ți căpăstrul și du-te acasă și niciodată să nu îți
scoți căpăstrul când ești pe drum, căci te vei duce spre uitare și pierzanie”…

Drumul fugea sub copite și sub privirile calului. Tropăitul dulce îi hrănea urechile cu nectar.
Calul se gândea: „A avut dreptate Profesorul. Copitele mele scot cele mai frumoase sunete din
câte am auzit. Și drumul ce îmi aleargă sub picioare este la fel de dulce ca ovăsul. Sunt cel
mai fericit pentru că sunt CAL”…

„Salut, calule! Ce bine alergi” spuse drumețul.

„Tu cine ești?” întrebă calul mirat.

„Eu sunt corbul negru” se prezentă drumețul.

„De ce nu ești cal?”

„Pentru că îmi place să admir Soarele” răspunse corbul.

„Ce este Soarele?”

„O! Tu nu cunoști ce e aia Soare? Ești ciudat. Soarele este cel care ne aduce ziua și noaptea,
care ne aduce ploaia și curcubeul, care ne mângâie fața cu adierile de vânt. Totul vine din
Soare. Adio! Rămâi cu bine” spuse corbul și își luă zborul…

„Cine ți-s spus de Soare?” întrebă Profesorul cu îngrijorare în voce.

„Corbul cel negru” răspunse calul.

„Ah! Corbii sunt cele mai josnice ființe din câte există. Își irosesc viața fără niciun folos. Dar
tu, tu ești CAL. Tu ai o altă viață… Uită ce ți-a spus acel corb, el nu poate spune lucruri
înțelepte”

„Și totuși, atunci când merg, văd că drumul uneori este mai luminos și mai vioi, alteori, mai
întunecat și mai lin, uneori pe spatele meu poposesc picături reci de ploaie care mă fac să
tresar și să zâmbesc, uneori simt vântul cum vine din față și îmi gâdilă nările, alteori vine din
spate și parcă mă poartă într-un leagăn… Totuși se întâmplă multe lucruri pe care eu nu le pot
vedea… Posibil, e din cauza căpăstrului… poate dacă mi l-aș scoate…”

„Destul!” tună Profesorul. „Nu voi permite în casa mea să rostești asemenea prostii! Să îți
scoți căpăstrul? Cum poți tu să îți bați joc de strămoșii tăi? Cine vei fi tu dacă îți vei uita
neamul, dacă îți vei uita semenii? Vei ajunge să rătăcești prin cele mai josnice meleaguri ale
păcatului. Cum poți tu să te îndoiești de acele adevăruri sfinte pe care ți le-au lăsat tații și
buneii tăi? Ești un pierdut. Fugi de aici, nu mai ești binevenit în casa mea! Dispari din ochii
mei!”…

„Uite-l cum merge, trădătorul” se auzeau voci în herghelie. „Uite-l ce față strâmbă are, locul
său nu e aici printre noi, ne spurcă herghelia cu prezența sa. Hooo! Nu merită hrănit nici cu
tărâțele de la ovăsul nostru… Are doar tărâțe în cap. Să-l alungăm de aici! Să-și găsească alte
slugi, că nu suntem noi cei mai proști… Hoo! Cară-te de aici spurcatule! Du-te și trăiește cu
corbii!”…

Căpăstrul era jos în iarbă. Calul privea în sus, spre Soare. Ochii erau plini de lacrimi de atâta
lumină, dar el nu își putea lua privirea de acolo. Toată viața lui, Soarele a fost atât de aproape
și el nu a știut. Apoi lin își coborî privirea și nu mai recunoscu nimic jos. Pământul devenise o
muzică. În jur erau doar copaci și iarbă prin care norii își plimbau umbrele. Calul începu să
alerge însetat să ajungă la marginea orizontului și acolo descoperi altul, mai îndepărtat.

Iar departe în urma sa stătea un căpăstru uitat jos și mii de cai legați de drum…

232.

O mica istorioara

A existat cândva un înţelept care putea da răspuns la orice întrebare. Odata, un ucenic de-al
său a dorit să îi pună o întrebare la care învăţătorul lui să nu poată răspundă corect. S-a dus în
camp şi a prins un fluture. Îl ţinea strâns în pumn dar suficient ca să nu îl omoare. Şi aşa a
venit şi l-a întrebat pe învăţător:

– Spune-mi ce am în pumn, un fluture viu sau unul mort?

Dacă învăţătorul i-ar fi răspuns că e viu, atunci el l-ar fi strivit între degete, dacă i-ar fi zis că e
mort, atunci i-ar fi dat drumul să zboare.

Dar învăţătorul i-a răspuns:

– Totul este în mâinile tale.

234.

Strigăt

Unde fugi? Unde fugi? A venit furtuna cea neagră. Și tu fugi. Ți-au ruginit săbiile? Ți s-au ros
dinții?

Unde este războinicul de altă dată? Unde au fost uitate luptele sfinte? Unde sunt condeiele
care scriau pagini de aur? Unde au înghețat ochii din care odinioară ieșeau flăcări?

Ți-ai părăsit casa care se risipește și ai evadat in alte orașe străine, învelite in sticle și oglinzi
care ți-au ferit privirea de strălucirea adevărată a soarelui. Ai dorit să găsești libertatea? Ai
devenit sclavul lor. Mănânci pâinea dată de ei, mergi în pașii dictați de ei, asculți zgomotul
făcut de ei, respiri porția de aer pe care ei ți-o alocă. Ai fugit să te predai celor care ți-au
înlănțuit până și mirosul…

Până unde vei putea fugi? Cât timp te vei mai afla în căutarea noului tău loc?

Tu știi că te afli pe un drum în care nu te vei găsi. Nicăieri nu vei putea să îți potolești setea.
Prin venele tale mai aleargă sângele omului stăpân, prin mușchii tăi, uneori, mai strigă
războinicul, retinele tale încă mai așteaptă razele soarelui fierbinte…

Te vei întoarce… Mai devreme sau mai târziu vei ajunge la casa ta deja ruinată. Îți vei găsi
frații, părinții și copiii fără acea lumină în ochi pe care o visezi în fiecare noapte și pe care ai
pierdut-o și tu…

Dar vei construi o altă casă, mai mare. Vei coace o pâine mai dulce. Vei semăna din nou
lumină pe pământul tău și în privirile semenilor tăi. Vei făuri alte săbii, mult mai ascuțite, sub
care își vor pleca fruntea toate furtunile.

Fii liber!

235.

Povestea focului

Povestea se adreseaza celor ce se confrunta cu lipsa motivatiei in munca si are ca efecte

incurajarea perseverentei, mentinerea dorintei de a munci.

Într-o ţară îndepărtată, focul era păzit de un gardian ales în această funcţie pentru calităţile
sale:onestitate, cinste şi responsabilitate. În fiecare zi el întreţinea focul, protejându-l de vânt
şi nelăsându-l să se stingă. Pentru a-i da vigoare şi forţă, obişnuia să pună bucăţi groase de
lemn uscat.

Într-o zi, o furtună neaşteptată se abătu asupra acelui loc. Vântul sufla cu o putere
nemaivăzută şi paznicul nostru se gândi că în aceste condiţii este imposibil să mai reziste. Îşi
amintii însă că toţi locuitorii acelei ţări se bazau pe ei şi nu putea să-i dezamăgească. Şi
începu să se lupte cu furtuna, până ce aceasta se opri.
Seara, în timp ce se trântea epuizat în patul său, observă un mesaj ciudat, scris pe perete:
„Omagiu celui care a înfruntat vântul şi marea şi aţinut flacăra aprinsă.” Paznicul n-a ştiut
niciodată de undea venit acel mesaj, dar a înţeles că nu este singur. Începând din acel moment,
nu a mai fost niciodată tentat să-şi abandoneze postul şi a continuat să-şi facă munca cu
dragoste, devotement, curaj şi tenacitate.

236.

Calatorul

Povestea poate fi utilizata pentru personale care se simt descurajate si care au nevoie
de incurajare in drumul lor prin viata, care invata de ceea ce au nevoie in viata si care duc cu
ei poveri nefolositoare.

Cand Eathen a pornit in calatoria sa nu era sigur in ce parte sa mearga, si a hotarat sa

vada ce se iveste. Intentia sa era sa gaseasca de lucru atunci cand va avea nevoie pentru a
supravietui. Eathen nu stia nici care este motivul pentru care calatoreste.

Nu dupa mult timp, Eathen a cunoscut un cuplu care a promis ca il va ajuta . Cei doi l-
au luat in casa lor, i-au dat de mancare, l-au sfatuit in ce directie sa mearga, ce sa ia la el si
cum sa isi gaseasca drumul. Toate aceste sfaturi pareau foarte promitatoare asa ca Eathen a
ascultat cu atentie. Deoarece, nu prea avea idee ce sa faca, Eathen era sigur ca sfaturile
primite au venit ca un dar. Si cand a venit momentul sa plece, cuplul i-a daruit lui Eathen
provizii. Cu toate ca,acestea erau o greutate in plus, Eathen s-a bucurat de ele. Astfel Eathen a
pornit la drum, pe traseul indicat de cuplu si s-a simtit foarte usurat cand a gasit intr-un final
un loc in care sa stea si sa castige niste bani, scapand astfel si de povara de a cara acel rucsac
greu in spate. S-a angajat la o ceasonicarie, dar dupa un timp si-a dat seama ca ceasornicaria
avea probleme financiare si urma sa se inchida. Eathen a lucrat cateva saptamani, chiar fara sa
fie platit. Instinctul lui il indemna sa plece dar ceasornicaria ii datora o multime de bani si ii
era frica sa nu ii piarda. Ba mai mult lui Eathen ii era frica de seful sau care il facea sa se
simta vinovat pentru esecul afacerii sale. Dupa un timp, Eathen si-a facut curaj si i-a spus
sefului sau ca pleaca si ca doreste sa isi primeasca banii pe care ii merita. Seful sau s-a infuriat
foarte tare si ia spus ca nu poate sa il plateasca. Intr-un final au ajuns la o intelegere, in care
Eathen a luat cateva ceasuri in locul banilor. Eathen a fost nevoit sa cumpere un al doilea
rucsac pentru a pune ceasurile in el. Acum, el avea 2 rucsacuri, unul in spate si unul in fata,
inaintand cu greu. Apoi, in calatoria sa a cunoscut o femeie, pe nume Rebeca cu care a
devenit prieten. Rebeca mergea in aceeasi directie cu Eathen, ajutandu-l sa care o parte din
greutate. Saptamanile treceau si Eathen si Rebeca au devenit prieteni foarte apropiati. Dar
Rebeca a inceput sa dispara pentru perioade lungi de timp, lasandu-l singur pe Eathen care isi
facea griji cu privire la siguranta ei. Rebeca nu ii explica unde mergea, asa ca suspiciunile au
luat nastere in mintea lui Eathen , iar atunci cand a confruntat-o s-a ajuns la acuzatii, furie si
resentimente. Cu toate acestea, fiindu-i frica sa nu o piarda, Eathen s-a impacat cu Rebeca.
Problemele lor incetau pana cand Rebeca incepea din nou sa dispara fara sa ii dea lui Eathen
nici un fel de explicatie.
 Intr-o dimineata Eathen gaseste un bilet in care Rebeca ii spune ca va fi plecata pentru
o vreme si ca se vor intalni peste 5 zile pe drum cand ii va explica motivul pentru care a
plecat. Deasemenea, il roaga sa ia si rucsacul ei cu el. Astfel, Eathen porneste singur la un
drum de 5 zile, ingreunat de cele 3 rucsacuri pe care le cara. Dupa un timp a simtit ca nu mai
poate continua drumul din cauza greutatii, simtea ca spatele i se rupe, cele 5 zile i se parea ca
5 ani si s-a oprit la un han ca sa se odihneasca. Zilele treceau si nu aparea nici un semn de la
Rebeca. Eathen s-a simtit trist si singur, trebuia sa isi caute de lucru dar nu vroia sa paraseasca
hanul in eventualitatea in care Rebeca avea sa se intoarca. Eathen a luat o slujba prost platita
si in scurt timp a ramas fara bani. Isi permitea doar o camera rece si intunecata, si pe masura
ce se instala iarna, frigul crestea si Eathen nu avea unde sa incalzeazca, asa ca s-a imbolnavit.
Eathen nu mai era sigur daca dormea, daca era treaz, mort sau viu. La un moment dat, in timp
ce se zbatea sa faca fata febrei foarte mari, a zarit o silueta in camera sa intrand si iesind.
Persona respectiva i-a vorbit frumos, i-a dat de mancare si medicamente si a aprins un focul in
camera. In agonia bolii, Eathen visa ca urca un munte, dar urcarea ii era extrem de ingreunata
de bagajul pe care il avea, cateodata aluneca inapoi, cateodata cand oboseala era prea mare,
trebuia sa se opreasca si asa cum se intample in vise de multe ori, muntele s-a transformat
intr-un camp noroios unde i se impotmoleau bocancii. In incercarea de a traversa campul si-a
pierdut bocancii, hainele, rucsacurile, ajungand pe partea cealalta acoperit de noroi, dar a
aparut cineva care ii curata noroiul de pe corp. Era femeia care il hranea si avea grija de el,
curata de fapt sudoarea de pe fruntea lui. Eathen s-a trezit si s-a uitat in ochii mari si albastrii
ai femeii si i-a spus:

- Ai fost foarte buna cu mine, oricine ai fi, Dumnezeu sa te binecuvanteze.

- Ma bucur ca te insanatosesti, spuse femeia

- Nu stiu cine esti si nici nu am destui bani ca sa te platesc. Poti lua tot ceea ce este in acele
rucsacuri in speranta ca ceva iti va fi de folos, spuse Eathen, apoi adormi.

Dupa ce s-a trezit din somnul profund, Eathen a vazut-o din nou pe acea femeie, de
data aceasta cu o farfurie de supa calda . Femeia i-a zambit si i-a spus ca vede cum acesta se
insanatoseste.

- Am luat rucsacurile tale am vandut ceea ce era de valoare si ti-am luat cateva haine si
provizii. Tot ceea ce a ramas este ca sa te insanatosesti cu totul si sa iti reiei drumul daca asta
doresti, ii spune femeia.

- Care este numele tau ? o intreaba Eathen.

- Numele meu este Hope (Speranta).

- Hope (Speranta), vrei sa colatoresti impreuna cu mine atunci cand ma voi insanatosi, inteleg
atat de multe acum, spuse Eathen

- Voi merge cu tine ! a raspuns Hope (Speranta) simplu.

237.
Tigrul din cuşcă

A fost odată demult un tigru foarte frumos ce locuia într-o cuşcă la grădina zoologică.
Acest tigru era ţinut într-o cuşcă foarte mică pentru că tuturor oficialilor de la grădina
zoologică le era frică de el. Iar teama lor provenea din faptul că acest tigru era tot timpul
mânios. Mai mulţi antrenori de la grădina zoologică doreau să se împrietenească cu tigrul, dar
de câte ori se apropiau de acesta, chiar şi cu mâncare, tigrul răgea şi îi ataca. În scurt timp,
nimeni nu mai îndrăznea să se apropie de tigru pentru că se temeau toţi de furia acestuia. Ei îi
aruncau mâncarea pe uşă, după care o închideau rapid. Tigrul era furios pentru că nu primea
mâncarea pe care şi-ar fi dorit-o şi, pentru că stătea într-o cuşcă mică, el tot timpul răgea, se
târâia pe jos şi mârâia.

Când oamenii veneau să viziteze tigrul, stăteau cât mai departe de cuşcă, pentru că
acesta le-a dat de înţeles că nu vrea ca cineva să se apropie de el.

Modul în care se comporta tigrul şi modul în care se simţea el pe interior erau două
lucruri diferite. De fapt, tigrul era foarte, foarte supărat. Lui nu-i plăcea cuşca mică şi strâmtă
în care era ţinut, nu-i plăcea că se afla în captivitate şi faptul că nu avea alţi tigri în preajmă.
Cuşca i se părea plictisitoare şi singuratică. Toate aceste lucruri îl făceau pe tigru să simtă că
are o gaură mare, neagră în piept. Dar în loc să lase lumea să-i vadă tristeţea, el le arăta furia.
El chiar nu ştia un alt mod de a se comporta. Ceea ce nu realiza însă tigrul era faptul că tot
acest comportament al lui îl împiedica să obţină lucrurile care l-ar fi făcut fericit. Oficialii de
la grădina zoologică ar fi fost mai mult decât fericiţi să-l mute într-o cuşcă mai mare, într-o
zonă de junglă în aer liber împreună cu alte feline, dar din cauza furiei şi a temperamentului
său se temeau că le va ataca pe celelalte feline sau pe oamenii veniţi să le vadă. Aşa că viaţa
deveni tot mai grea pentru tigru, iar el era tot mai nervos.

S-a întâmplat ca îngrijitorul care se ocupa de tigri să aibă probleme familiale în acea
perioadă şi de aceea a renunţat să se mai ocupe de tigru, care muşca mereu barele din cuşca
sa. El s-a hotărât să mute cuşca tigrului în spate, unde nu putea să-l vadă nimeni. Tigrul
începu să se simtă din ce în ce mai singur.

Într-o zi, pentru că numărul animalelor din grădina zoologică a crescut, oficialii au
angajat un nou îngrijitor – o femeie care se pricepea foarte bine în a înţelege animalele. După
câteva zile în care a explorat grădina zoologică, femeia descoperi tigrul. Ea l-a urmărit cu
atenţie în timp ce acesta răgea şi se prindea cu ghearele de barele cuştii ca şi cum ar intenţiona
să o atace. Apoi, i-a întors spatele şi s-a făcut că doarme, refuzând să mănânce mâncarea
adusă de femeie.

Dar această îngrijitoare nu era ca ceilalţi îngrijitori care hrăneau tigrul, îi făceau curat
în cuşcă, după care se îndepărtau cât de repede puteau. Ea a văzut dincolo de furia şi
încercările lui de a o ataca, şi ştia ce se află la baza acestor comportamente. Ea începu să
vorbească în mod regulat cu tigrul, lăsându-l să înţeleagă că ea îi recunoştea tristeţea şi că îl
va ajuta. Deşi iniţial tigrul a oferit un adevărat spectacol – îşi arăta colţii şi răgea – el a
început să înţeleagă că acest îngrijitor ar putea să-l ajute să scape de tristeţea ce-l măcina şi
astfel a început să asculte şi să înveţe.
 Odată cu trecerea timpului, au apărut schimbări şi a venit şi ziua în care tigrul a fost
mutat în zona de junglă în aer liber a grădinii zoologice, împreună cu celelalte feline. Era liber
să hoinărească cu celelalte animale sau să stea la soare. La început, tigrul a întâmpinat
probleme în a se împrieteni cu celelalte animale, dar îngrijitorul cel special, care ştia că tigrul
învăţa repede, a început să lucreze cu el până ce tigrul a devenit un membru bine-venit al
grupului. Toţi aceşti îngrijitori erau miraţi de schimbările de schimbările ce s-au petrecut cu
tigrul şi au prezis că în curând el va redeveni tigrul furios din trecut. Dar îngrijitorul ştia că
acest lucru nu se va întâmpla pentru că ea îl ajutase pe tigru să vadă viaţa, sentimentele de
tristeţe şi furie într-o altă lumină. Tigrul a descoperit în curând că i se vindecase gaura din
piept.

După aceasta, de fiecare dată când tigrul o vedea pe îngrijitoare, începea să toarcă. Iar
zgomotul produs de torsul său era cel mai tare zgomot pe care toată lumea din grădina
zoologică îşi amintea să-l fi auzit vreodată.

Probleme cărora li se adresează: sentimentelor de furie sau mânie inadecvate şi

copleşitoare care-l fac adolescent sau chiar pe omul adult să se îndepărteze de persoanele din
jurul lui care i-ar putea oferi dragoste şi îngrijire.

Mesaj: sentimentele de mânie ascund sentimente de tristeţe; tristeţea este rezultatul

faptului că nu are nimeni grijă de noi sau nu avem pe nimeni cu care să relaţionăm.
Renunţarea la sentimentele de furie ne va permite să găsim şi să împărtăşim sentimente de
iubire.

238.

Papagalul

Atunci cand ascultam prea mult sfaturile celorlalti, este posibil sa uitam chiar motivul
pentru care le-am cerut. In schimb, cand ne asumam deciziile pe care le dorim sau pe care
suntem nevoiti sa le luam, chiar daca de multe ori este dificil, pe langa faptul ca ne simtim
liberi si multumiti cu alegerile facute, rezultatul si increderea in fortele proprii au de castigat
foarte mult.

Noi toti suntem inzestrati de Dumnezeu cu resurse nelimitate, iar tot ce trebuie sa
facem este sa le identificam si sa le valorificam.

“ Suzi era o fetita care avea un frate mai mare pe nume Simon. Parintii lui Suzi erau ocupati,
aaa ca i-au spus lui Simon sa aiba grija de ea. Dar Simon era destul de mic el insusi, asa ca
aceasta era o responsabilitate prea mare pentru el. Aşa ca el a ascultat cu foarte mare atentie
ce spuneau parintii lui despre felul in care Suzi ar fi trebuit sa se comporte. Apoi a invatat
papagalul sa spuna lucrurile respective. (De exemplu: Nu raspunde celor mari, Ai grija de
ceilalti, sau Fii cuminte).Apoi, Simon a pus papagalul pe capul lui Suzi. Acum putea sa se
joace sau sa citeasca sau sa faca orice altceva fara sa trebuiasca sa-i dea atentie mereu lui
Suzi. Papagalul facea treaba in locul lui.Cand Suzi a crescut mare ea inca mai avea papagalul
pe cap si acesta ii spunea ce poate sa faca si ce nu. Acest lucru ii cam ingreuna viata.
Papagalul avea adesea obiectii cand ea voia sa-si faca prieteni sau sa se distreze. Adesea Suzi
se simtea foarte nefericita cand urma instructiunile papagalului.Intr-o zi, Suzi s-a dus la
doctor si i-a cerut ajutorul. Doctorul i-a spus ca va dura multi ani pana cand se va vindeca si i-
a dat niste pastile. Suzi s-a simtit si mai nefericita.

Mai tarziu, Suzi s-a dus la un alt doctor pentru ajutor. Acesta i-a spus ca tot ce trebuie sa faca,
este sa scape de papagal. Suzi avea indoieli pentru ca era foarte obisnuita sa aiba papagalul
acolo. De asemenea, s-a mai gandit ca ghearele papagalului sunt incalcite in parul ei si ca va fi
dureros si periculos sa le smulga de acolo.

Totusi, doctorul a zambit si i-a spus lui Suzi ca are nevoie de un pic de ajutor. Apoi, s-a intins
si a prins papagalul, dupa care l-a aruncat pe fereastra. Papagalul a tipat de cateva ori si apoi a
zburat pentru totdeauna in zari necunoscute.”

239.

Cutia cu piersici …

“Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de
carton si, pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte, sa puna
in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in
masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capatul patului. La inceput, studentii au fost
amuzati de lectie si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din
copilarie.

Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau, studentii adaugau nume ale oamenilor pe
care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa
observe ca, cutia devenea din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la inceputul
saptamanii, incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si
stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija
de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie,
mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe
punga. In plus, cartonul cutiei se stricase, iar cutia ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare
greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-
au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana
intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtau cu ei.

Atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane, de multe ori credem ca
a ierta este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai
mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele?? ”

240.

Puterea Credintei

„Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit pentru asta timp îndelungat
şi în final a hotărât să se aventureze pentru a primi singur laurii victoriei.

Noaptea căzu grea peste înălţimile munţilor şi omul nu a mai văzut nimic.Totul era negru.
Până şi luna şi stelele fuseseră acoperite de norii negri.

Şi cum se căţăra el, la doar câţiva metri de vârful muntelui a alunecat şi a căzut în gol.
Alpinistul văzu în acea îngrozitoare cădere episoade din viaţă lui, bune şi rele. Se gândi la
moartea care era aproape când, deodată, a simţit frânghia de siguranţă că-i frânge mijlocul.
Fusese oprit din cădere şi acum atârna în gol legat de acea frânghie.

Urmă un moment de tăcere absolută… atârna în neant şi singurul lucru ce-i veni în minte fu:
“Ajută-mă Doamne!“.

Deodată auzi o voce venită din depărtări:

– Ce doreşti, fiule?

– Salvează-mă, Doamne! strigă alpinistul cuprins de frica morţii.

– Chiar crezi că eu te pot salva?

– Da, Doamne, cred în Tine!

– Bine, dacă tu crezi în mine şi în salvarea mea, taie frânghia de care atârni, spuse Dumnezeu.

Un moment de tăcere… alpinistul se îndoi şi pierdu credinţa; frânghia era singura care-l ţinea
în viaţă… aşa că nu tăie frânghia şi hotărî să renunţe la ajutorul dumnezeiesc.

A doua zi dimineaţă, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de

siguranţă la doar doi metri de pământ. Murise îngheţat de frig.”

241.

Rasplata

” Intr-un sat de munte, era un om vestit pentru harnicia sa. Dar, pe cat de muncitor era omul,
pe atat de lenes era fiul sau. Toata ziua ar fi stat degeaba si tot nu s-ar fi plictisit. Numai ca,
intr-o dupa-amiaza, se duse la tatal sau si ii spuse:

– Tata, am vazut pe ulita niste baieti incaltati cu ghete noi, foarte frumoase. As vrea si eu asa
ghete.

– Mai baiete, i-a raspuns omul, daca ai munci si tu cat de putin, ti-as da banii, dar asa, pe
degeaba, zi si tu, e drept ?
N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat suparat. Tare si-ar fi dorit asemenea ghete, asa ca, a
doua zi, iar s-a dus sa-i ceara bani tatalui sau. Dar si de data aceasta parintele l-a refuzat.

Cand a venit si a treia zi sa-i ceara bani, taranul i-a spus:

– Uite, mai baiete -vad ca nu mai scap de tine! Eu am treaba aici, in gradina. Dar, in pod, e o
gramada de grau ce trebuie vanturat, ca altfel se umezeste si se strica. Pune mana pe lopata,
vantura tu graul si pe urma vino aici si-ti dau bani sa-ti cumperi ghetele.

N-a mai putut baiatul de bucurie. S-a urcat repede in podul casei, dar nu prea il tragea inima la
munca. Asa ca s-a culcat pe un brat de fan, a tras un pui de somn, dupa care a alergat in curte,
strigand:

– Gata tatuca, am vanturat tot graul. Acum imi dai banii ?

– Nu! – a raspuns omul categoric. Ti-am spus sa vanturi graul, nu sa pierzi vremea. Treci in
pod si fa ce ti-am spus!

A plecat iar baiatul, dar nu putea intelege de unde stia tata ca el nu vanturase graul. Probabil
ca l-a surprins dormind si nu l-a trezit, ca altfel nu se poate … Asa ca, dupa ce s-a urcat iarasi
in podul casei, s-a pus la panda in loc sa aiba grija de grau. A stat el pret de jumatate de ceas,
cu ochii atintiti spre tatal sau, care muncea de zor in curte, si, socotind el ca-i de ajuns, se
duse iarasi in gradina.

– Tata, am terminat toata treaba, n-a ramas bob de grau neintors. Acum imi dai banii ?

– Mai baiete, dupa ce ca esti lenes, mai esti si un mare mincinos. Nu ti-e rusine ? Sa stii ca,
daca nici de data asta nu te duci in pod si nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o
gheata. Ai inteles ?

Cand a vazut baiatul ca altfel nu se mai poate, s-a urcat in pod, a pus mana pe lopata si a
inceput sa vanture graul. Dar, cum a bagat lopata in gramada, a gasit ascunsa in grau o
pereche de ghete noi noute, exact asa cum isi dorea el.

De bucurat, s-a bucurat, cum era si de asteptat, dar, in acelasi timp, ii crapa obrazul de rusine
pentru minciunile sale de mai’nainte. Fara sa-l mai puna nimeni, a vanturat tot graul, dupa
care s-a dus si in gradina sa isi ajute tatal. Acum simtea, intr-adevar, ca merita ghetele, dar,
mai mult decat atat, simtea cat de bine este sa fii alaturi de parinti si sa ii ajuti. „

242.

Ultimul biscuit!

“ Într-un aeroport stătea o tânără care urma să facă o călătorie mai lungă. Și-a cumpărat de
acolo o carte ca să treacă mai repede timpul și un pachet de biscuiți. S-a așezat pe un scaun,
și-a pus bagajele lângă ea și s-a apucat să citească. La un moment dat s-a întors să ia un
biscuit din pachetul de lângă ea. A observat cu surprindere că la mică distanță era așezat un
domn care citea un ziar și care, fără să-i ceara permisiunea, a început să ia și el din pachetul
de biscuiți.
Cu toate că s-a simțit indignată, politețea a împiedicat-o să îi reproșeze că are un
comportament nepotrivit. Dar pe măsură ce ea lua câte un biscuit, lua și el unul și asta a făcut
ca până la urmă tânăra să devină foarte nemulțumită. Când a luat din pachet penultimul
biscuit, ea s-a întrebat plină de resentimente: “Oare îndrăznește să mi-l ia și pe ultimul?”

Bărbatul a luat într-adevăr ultimul biscuit, l-a rupt în două și i-a oferit zâmbind cald o
jumătate. Simțind că el a depășit limita bunului simț, tânăra s-a ridicat furioasă și s-a îndreptat
spre un alt colț al sălii de așteptare. A deschis geanta ca să pună înăuntru cartea și… spre
marea ei surprindere, a văzut înăuntru pachetul de biscuiți pe care îl cumpărase. În acel
moment a copleșit-o un sentiment de rușine. A înțeles că pachetul din care mâncase nu era al
ei, ci al bărbatului care citea ziarul. El a împărțit plin de bunătate chiar și ultima bucățică pe
care o avea, fără să se simtă indignat, superior sau furios.”

Dar noua? Noua de cate ori ni s-a intamplat sa mancam din “biscuitii altora” ?

De aceea, este bine sa ne mai uitam macar o data la noi insine inainte de a pune etichete celor
de langa noi, inainte de a face un repros, sau a ”inchide o usa”. Odata inchisa usa, in loc sa te
simti liber, este posibil sa constati de fapt ca ai ajuns captiv in propriile neputinte.

Mai bine sa reflectam fiecare la momentele in care am oferit ceva celui de langa noi. Tu cum
te-ai simtit atunci?

243.

Povestea olarului lenes si a inteleptului mut

…pentru ca, indiferent pe unde le-am cauta si orice demersuri complicate am face pentru a ne
simti mai siguri, raspunsurile le gasim intotdeauna in noi insine!

Dar, de cate ori avem incredere sa ne bazam pe asta?

A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea
Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui
erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic.

Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un
înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din
colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi
să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii
înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul
putea citi răspunsul în expresia acestora.

Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase
oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi
puse pe nerăsuflate întrebarea: „Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu
atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi..nepăsători, total indiferenţi. În
acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător!

Îşi spuse: „Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar
răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”
“Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. „Peste tot văd oameni care se
plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva..”

În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele
apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi
punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu
era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se
simţea împlinit de munca lui.

Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba
arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei,
apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: „Cum pot să vând mai mult pentru a-mi
permite să plec în marea Cetate?” Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină.

„Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria
singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi
ceară bani sau alt ajutor.

A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta
toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii
lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi
câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar
îi rămânea şi lui o sumă impresionantă.

Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase
mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de
peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi
făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar înca era
departe de ţelul lui.

Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze
pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea
aproape tot ce producea. De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi
avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi.

Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a
dreptul părăsită. „Oare o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior. Ciocăni în uşă cu mâini
tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când
văzu din nou ochii în întuneric.”Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar
tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru
a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut.
Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar
şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp.
Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte
muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă.

În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun
la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia
acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile
mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse
de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei începea ziua
muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva
ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i
încânta ochii.

Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre
ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din
mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi
începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală.”Nu am mai văzut nicăieri asemenea
îndemânare”, spuse el. „Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de
cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând”

Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie..să producă pentru feţele regale! Cu banii
câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în
acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou!

Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului
mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l
strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor..Ajuns la colibă, bătu la uşă
iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată.”

Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi
povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul. Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit.
Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.

244.

Ceea ce ai nevoie îţi este oferit chiar acum!

…alergam, alergam, alergam continuu. Catre ce? Unde mergem? Ce dorim sa gasim?

Cand ai gustat ultima data bucuria clipei prezente? Am convingerea ca a fost reconfortant!

„Au fost odată doi învăţăcei care, fiind intens preocupaţi de o importantă problemă
existenţială, au îndrăznit să apeleze la maestrul lor (zen).
– Domnia ta, au vorbit tinerii în cor, ce faci pentru ca să fii mereu fericit şi mulţumit de tine?
Şi noi ne dorim, din tot sufletul, să trăim împlinirea acestui sentiment omniprezent în cazul
tău.

Aruncând o privire înţeleaptă şi schiţând un zâmbet cald, maestrul spuse:

– Când mă odihnesc, atunci mă odihnesc. Când mă ridic, atunci mă ridic. Când umblu, atunci
eu umblu. Când mănânc, atunci eu mănânc.

Învăţăceii îşi aruncară stupefiate priviri unul altuia, până când unul dintre ei izbucni:

– Nu îţi bate joc de noi, te rog! Ceea ce spui tu facem şi noi. Dormim, umblăm, mâncăm. Şi,
în ciuda acestui fapt, tot nu regăsim fericirea. Unde zace secretul?

Fără să se clintească, maestrul repetă aceleaşi cuvinte:

– Când mă odihnesc, atunci mă odihnesc. Când mă ridic, atunci mă ridic. Când umblu, atunci
eu umblu. Când mănânc, atunci eu mănânc.

Se aşternu liniştea, dar tinerii nu se dădeau clintiţi, emanând o nelinişte şi o uimire tot mai
pronunţată. În final, înţeleptul le explică:

– Desigur, şi voi dormiţi, vă plimbaţi şi mâncaţi. Dar, în timp ce vă odihniţi, gândul vostru vă
poartă deja la momentul trezirii. După ce v-aţi ridicat din pat, vă gândiţi deja la drumurile
voastre. Iar, în timp ce alergaţi spre ţelurile voastre, mintea vă zboară spre ceea ce veţi mânca.
În acest fel, gândurile voastre sunt mereu în altă parte decât în locul în care tocmai vă aflaţi.
Ca atare, viaţa voastră se desfăşoară permanent între trecut şi viitor. Încercaţi să trăiţi plenar şi
întotdeauna momentul prezent. Doar acordând o şansă acestei clipe, veţi descoperi liniştea
fericirii şi a mulţumirii de sine!

Nu întreba: „Ce binecuvântare îmi va aduce ziua de mâine?”. Întreabă: „Ce binecuvântare pot
eu descoperi chiar acum?” Nu e nevoie să te gândeşti la ziua de mâine, atunci când ştii că ceea
ce ai nevoie îţi este oferit chiar acum.”

245.

Povestea marului

… avem asteptari, ne dorim sa primim de la ceilalti: atentie, afectiune, intelegere, etc. Dar cat
de pregatiti suntem pentru a le oferi la randul nostru? Merita sa refelectam…

“A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca
pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare
mult copacul lui, iar marul il iubea si el atare mult.

Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:

”Vino sa te joci cu mine!”

Baietelul ii raspunse:

”Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie
de bani, ca sa le cumpar!”

”Imi pare rau, nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face
bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii.”

Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el
inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil.

Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:

“Vino sa te joci cu mine!”

”N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem
nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti?”

”Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai
crengile mele si sa-ti faci o casa din ele.”

Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit.

Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai
inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic.

Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.

”Vino sa te joci cu mine”, a spus el.

”Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc.
Poti sa-mi dai o barca?”

”Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit
spre zari indepartate.”

Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat.

Dupa multi ani, se reantoarse la copac. Copacul ii spuse:

”Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am mere pentru tine.”

”Nu am dinti sa le mananc!” a spus baiatul.

”Nici trunchi sa te urci pe el.”

”Sunt prea batran pentru asta, acum”, fu raspunsul baiatului.

“Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting”,a zis
copacul cu lacrimi.
”Nu mai am nevoie de nimic; doar un loc de odihna. Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!,”
a raspuns baiatul.

”Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine,
si te odihneste!”

Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi.

Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi. Copacul – sunt parintii. Cand suntem mici
indragim joaca in preajma lor.Cand crestem, ii parasim… Mai venim pe la ei, cand avem
nevoie de ceva sau daca suntem la ananghie.

Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, sa ne
faca fericiti. Poate va ganditi ca baiatul era plin e cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii.
“

245.

Despre curajul de a risca o încercare

….de multe ori lucrurile sunt mai simple decat iti poti imagina, este important sa ti le doresti
si le vei obtine

Iti amintesti cand ti s-a intamplat chiar tie?

Un rege işi puse curtea la încercare pentru un post important. Numeroşi oameni puternici şi
înţelepţi se aflau in jurul lui.

„Intelepţilor”, spuse regele, “am o problemă şi vreau să văd care dintre voi este în stare să o
rezolve.”

Îi conduse pe oameni la o uşă enormă, mai mare decât văzuse cineva vreodată. Regele le
explică:

„Aici vedeţi cea mai mare şi cea mai grea uşă din regatul meu. Care dintre voi poate să o
deschidă?”

Unii dintre curteni doar scuturară din cap. Alţii, care se numarau printre cei intelepţi, se uitară
la uşa mai de aproape, dar recunoscură că nu pot să o facă. Când intelepţii spuseră asta, restul
curţii consimţi că aceasta problemă era prea dificil de rezolvat. Un singur vizir se duse la uşă.
O examină cu ochii şi cu degetele, încercă mai multe modalităţi de a o deschide şi în cele din
urmă o trase cu o smucitură puternică. Şi uşa se deschise. Fusese lasată intredeschisă numai,
nu inchisă complet, şi nimic altceva nu fusese necesar, decât bunăvoinţa de a realiza ceva si
curajul de a acţiona cu indrazneală.

Regele spuse: „Vei primi postul de la curte, pentru că tu nu te bizui doar pe ceea ce vezi sau
auzi; tu iţi pui propriile puteri în joc şi rişti o încercare.”

246.
Spune-mi cum gandesti, ca sa-ti spun cum traiesti….

…purtam cu noi amprenta experientelor, aceasta ne formeaza stilul de viata si perspectiva

asupra realitatii. Astfel in functie de bucuriile, relatiile sau traumele pe care le intampinam, in
timp, putem deveni mai empatici, mai binevoitori, sau dimpotriva, devenim mai defensivi,
mai aspri, mai tristi.

Tu, unde te situezi? Si mai ales, crezi ca merita sa te apleci asupra conditiei tale actuale si sa
alegi sa faci o schimbare?

” Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul
Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:

– Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Batranul ii raspunse printr-o intrebare:

– Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

– Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo!

– Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:

– Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:

– Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

– Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am
parasit.

– Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand
cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:

– Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o
adreseaza doua persoane?

– Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in trecut nu
va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici
tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce
stim noi sa gasim in ei. „

247.

Tu cat crezi ca valorezi?

– Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi
bani pe mine şi simt că nu mai am forţa să fac ceva bun… Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să
fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?

Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:

– Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după
aceea… Apoi, după o mică pauză adaugă: Dacă însă m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate
că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine.

– Aaa…încântat să vă ajut, bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat
în seamă şi amânat.

– Bine, încuviinţă bătrânul învăţat, şi îşi scoase de pe degetul mic un inel şi-l întinse tânărului
adăugând: ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta
pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani,
dar ai grijă, nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu
banii cât mai repede!

Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n
dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica
bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur că unii
râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de
scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a
oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde
inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n
lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul
înţelept. Tânărul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul
inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi, astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Intră
cu capul plecat.

– Îmi pare rău, dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau
trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevarata valoare
a inelului.

– Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten!, spuse zâmbitor înţeleptul. Ar
fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevarata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier.
Nimeni altul n-ar putea spune mai bine decât el cât face. Spune-i că aş vrea să vând inelul şi
întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul!

Flăcăul încălecă şi plecă în goană…Bijutierul examină micul inel, îl privi atent cu o lentilă, îl
răsuci şi apoi zise:

– Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur
pentru acest inel.

– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tânărul.

– Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă
degrabă, nu-i pot oferi decât 58.

Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.

– Ia loc, te rog, îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie
valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea
ta. Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic. Cu toţii suntem asemenea
lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu
se pricep să ne evalueze…

Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduie, lustruind cu migală, să adauge
strălucire bijuteriei pe care ei o reprezintă şi să crească valoarea pe care o au. Amintiţi-vă
mereu cât de mare este valoarea voastră, chiar dacă mulţi din jur vă ignoră sau par să nu-şi
dea seama cât sunteţi de preţioşi…!

248.

Povestea creionului

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:

– Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine? Bunicul se
opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:

-E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu.
Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.

-Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!

-Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca
reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.

Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne
conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform
dorintei Lui.

A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea.
Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa
stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa
intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul
ca ne mentinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit
din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci
in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

249.

Vulturul-găină

“Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus în cuibarul unei găini de curte. Puiul de vultur a ieşit
din ou odată cu puii de găină şi a crescut împreună cu ei.

Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce au făcut şi puii de curte, crezând că este pui de curte.

A scurmat pământul după viermi şi insecte. A cloncănit şi a cotcodăcit. Dădea din aripi şi
zbura un pic în aer.

Anii au trecut şi vulturul a îmbătrânit foarte tare. Într-o zi el a văzut o pasăre splendidă
deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta plana într-o graţioasă măreţie printre curenţii
puternici, abia bătând din aripile sale viguroase, aurii.

Bătrânul vultur privi în sus cu veneraţie. «Cine e acesta?», a întrebat el.

«Acesta este vulturul, regele păsărilor», i-a spus vecinul său. «El aparţine Cerului. Noi
aparţinem Pământului – noi suntem găini».

Şi astfel vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta a crezut că este“.

250.

Pretul lucrurilor

Un om avea un baiat tare lenes. Atat de lenes, ca nu facea nimic toata ziua, dar stia sa ceara
bani de la parinti ca sa-si cumpere dulciuri si jucarii. Dar, intr-o zi, tatal sau a hotarat sa-l
lecuiasca si, cand baiatul a venit iarasi sa-i ceara bani, i-a spus:

– Fiule, eu ti-as da banii acestia, dar ma tem ca tu nu stii sa-i pretuiesti. Nu stii valoarea lor si
ii cheltuiesti fara rost.

– Cum sa nu, tata ? Stiu foarte bine ca banii se castiga greu si nu ii voi mai risipi.

Dar in timp ce baiatul tot incerca sa-si convinga parintele sa-i dea bancnota dupa care ii
scaparau deja ochii, tatal sau a aruncat-o deodata in soba aprinsa. Baiatul a ramas locului, mut
de uimire, neintelegand de ce a facut tatal sau acest lucru.

– Acum sa stii ca esti pedepsit! – a mai spus tatal. Pleaca din casa mea si sa nu te mai intorci
pana nu vei fi si tu in stare sa castigi un ban.
 Baiatul nu a mai avut ce face si s-a dus la brutarul din coltul strazii, rugandu-l sa-l
primeasca ucenic. O saptamana intreaga a muncit carand sacii cu faina, framantand coca si
trebaluind prin brutarie. Cand se implini o saptamana, brutarul ii dadu o gramada de bani.

Fericit nevoie mare, baiatul s-a intors acasa.

– Tata, tata – a strigat el, intrand val-vartej – am castigat si eu bani. Uite bancnotele astea!
Uite ce multe sunt si doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi le-a dat pe degeaba!

– Bravo fiule, i-a zis tatal. Ia da-mi-le si mie sa vad cate sunt …

Dupa ce le cerceta cu luare-aminte, tatal le arunca imediat in foc. De data aceasta, baiatul a
sarit ca ars, bagandu-si mainile in flacari sa scoata banii pentru care muncise atat.

– Vezi fiule, de-abia acum stii valoarea banilor. Si doar cine le cunoaste valoarea stie cu
adevarat si cum sa-i cheltuiasca – ii mai spuse tatal cu dragoste.

„Viata este munca si numai munca ii da omului dreptul la viata. Apa curgatoare da viata, cea
statatoare devine otravitoare.”

251.

O teribilã furtunã se abãtu asupra mãrii. Vântul sufla înghetat, brãzdând apa si înãltând-o în
valuri uriase care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere si producând curenti care
pãtrundeau în adânc ca plugurile de otel si smulgeau din loc vietuitoarele marine, crustaceele
si molustele, purtându-le la zeci de metri de tãrm.

Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se si pornise, apa se domoli si se
retrase. Acum plaja era o imensã întindere de noroi unde se zvârcoleau în agonie mii si mii de
stele marine. Erau atât de multe încât plaja pãrea cã devenise rozalie.

Acest lucru fãcu sã vinã multã lume pe acea parte a coastei. Sosirã acolo si echipe de la
diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen.

Stelele marine erau aproape nemiscate.

Trãgeau sã moarã.

În multime, tinut de mânã de tatãl sãu, era si un copil care privea cu ochii plini de tristete
micutele stele de mare. Cu totii se uitau si nimeni nu fãcea nimic. Dintr-odatã, copilul lãsã
mâna tatãlui sãu, îsi scoase încãlsãmintea si fugi pe plajã. Se aplecã si culese cu mânutele sale
trei stelute de mare; apoi, luând-o la fugã, le duse în apã. Dupã aceea, se întoarse înapoi si
repetã operatiunea.

De pe parapet, un om strigã spre el:

– Dar ce faci, bãiete?

– Arunc în apã stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajã, rãspunse copilul fãrã a se opri
din fugã.

– Dar pe plaja asta sunt mii si mii de stele de mare: cu siguranþã nu ai sã poti sã le salvezi pe
toate. Sunt prea multe, mai strigã bãrbatul. Ca sã nu mai spunem cã la fel se întâmplã pe sute
de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poti schimba lucrurile!

Copilul zâmbi, se aplecã iar si mai culese o stea de mare si, aruncând-o în apã rãspunse:

– Iatã cã am schimbat lucrurile pentru aceasta.

Bãrbatul rãmase o clipã mut, apoi se aplecã, îsi scoase pantofii si sosetele si coborî si el pe
plajã. Începu sã adune stele de mare si sã le arunce în apã. O clipã mai târziu coborârã încã
douã fete si astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apã. Dupã alte câteva
minute erau cincizeci, apoi o sutã, douã sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în
apã. Astfel furã salvate toate.

252.

Stapanul cadoului

Lânga Tokio traia un vestit razboinic Samurai, care a decis sa-i îndrume pe cei tineri în
budismul Zen. Se spune ca în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.

Într-o dupa-amiaza, un luptator – cunoscut pentru lipsa lui de scrupule – a ajuns în localitatea
unde traia batrânul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta
pâna când adversarul facea prima miscare si apoi, fiind daruit cu destula inteligenta pentru a
corecta orice greseala ar fi facut, contraataca cu viteza.

Tânarul luptator nu pierduse înca nici o lupta. Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l
învinga pentru a-si mari faima. Toti studentii erau împotriva luptei, dar batrânul Samurai a
acceptat provocarea. S-au adunat toti în piata din centrul orasului, iar tânarul a început sa-l
insulte pe Samurai. A aruncat câteva pietre în directia lui, l-a scuipat în fata, i-a aruncat toate
insultele ce exista sub soare, i-a insultat pâna si pe stramosi.

Timp de câteva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batrânul ramânea
impasibil. La sfârsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a
plecat.

Deceptionati de faptul ca maestrul primise atât de multe insulte si provocari, studentii l-au
întrebat: „Cum ai putut rabda atât de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca
stiai ca ai fi pierdut, în loc sa-ti expui lasitatea în fata tuturor?”

„Daca cineva vine la tine cu un cadou si tu nu îl primesti, cui apartine cadoul?” – întreba
Samuraiul. „Celui care ti l-a oferit – replica unul dintre discipoli.” „La fel si cu orice mânie,
insulta sau invidie – spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care
le-a purtat.”

Morala
In viata de zi cu zi sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul
de situatii nedorite. Fiecare clipa isi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne
incurca. Totul depinde de tine. Poti alege sa accepti orice cadou si sa fi inclus in planurile
altora, sau sa fi selectiv… si sa accepti doar acele cadouri care te ajuta in cresterea ta.

253.

Despre gesturile marunte

Aceasta povestioara preluata de pe „Unelte pentru schimbare” va indeamna sa meditati asupra

vietii de zi cu zi, asupra unor gesturi marunte care ne pot lumina viata, sau dimpotriva, s-o
faca mai amara:

Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns , la 2:30 AM,
cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la
parter…

In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un
minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind
singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa.

Deci am mers si-am batut la usa. ” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane
mai in varsta. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a
deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie
colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o dintr-un film din anii
’40.

Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit
acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.

Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un
panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.

„Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?”zise ea.

Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am
mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.

„Nu e mare lucru” I-am zis eu. ” Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca
mama mea sa fie tratata”

” Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea.

Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: ” Ai putea sa conduci prin
centrul orasului?”

„Nu este calea cea mai scurta” am raspuns eu rapid.

” Oh, nu conteza” spuse ea. ” Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil…”.

M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori… ” Nu mi-a mai ramas nimeni
din familie…” a continuat ea.” Doctorul spune ca nu mai am mult timp…” In tacere am cautat
ceasul de taxare si l-am oprit.

„Pe ce ruta ati vrea sa merg?” Am intrebat.

Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase
ca si operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat
casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde
obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor
cladiri sau colturi de strada si sa staau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.

Cum prima aluzie de soare sa aratat pe orizont, mi-a spus dintr-odata:

„Sunt obosita… Hai sa mergem.”

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.

Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita.
Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei
miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa .
Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.

„Cat va datorez?” a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.

„Nimic” am zis eu.

” Dar trebuie si tu sa te intretii.”

„Nu va faceti griji…sunt si alti pasageri” am raspuns eu.

Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..

” Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie” spuse ea. ” Multumesc.”

I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.

In spatele meu, o usa se inchisese… Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti… Nu am mai
luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri… Pentru restul zile de-
abia puteam vorbi.

Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost
nerabdator sa-si termine tura?…

Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..

Uitandu-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem
conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete.
Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere- frumos impachetate in ceea ce
altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU

CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE
SIMTA!!!

Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem
de asemenea sa dansam. In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun:” Ziua de azi
este o zi speciala!”

Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul
spectacol pe care il jucam.

Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!!!!!!!!

254.

O bijuterie valoroasa si unica

Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.

– Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni

nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma

cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?

Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:

– Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala.

Poate dupa aceea.

Apoi, dupa o mica pauza adauga:

– Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea

mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.

– Aaa. incantat sa va ajut – baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e

neluat in seama si amanat.

– Bine – incuviinta batranul invatat.

Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:

– Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta

pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de

multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un

banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.

Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in

stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau

interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le

zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele.

Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un

asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de

cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa

ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat

mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.

… Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul

inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de

el.

Intra cu capul plecat.

– Imi pare rau – incepu el – dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as

fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva

cu privire la adevarata valoare a inelului.

– Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! – spuse zambitor

inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului.

Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i

ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l

vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.

Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci

si apoi zise:

– Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de

bani de aur pentru acest inel.

– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclama naucit tanarul.

– Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l

vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.

Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele

intamplate.

– Ia loc, te rog – ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o

bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de

mare este valoarea ta.

Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.

– Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si

asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala,

sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au.

Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va

ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi.

255.

Pentru că sunt aici

Un taran batran isi lucra pamantul, pe o caldura dogoritoare.

Un tanăr trecu pe langa el si il întreba:

“Cati ani ai?”

“77″, i-a raspuns batranul.

“Multi inainte. E o varsta venerabila. Dar de ce mai lucrezi inca pamantul?” il intreba mirat
tanarul.

“Pai, pentru ca sunt aici!”

“Si cum de lucrezi pe o caldura ca aceasta?”

“Pentru ca soarele e acolo!”

Intr-adevar, cat suntem pe pamant trebuie sa facem ce avem de facut… si cele “de musai”
cum zic ardelenii, dar si cele de placere. Şi daca tot suntem aici, haide sa punem suflet in ceea
ce facem si sa renuntam sa ne mai vaitam atunci cand lucrurile nu sunt asa cum am prefera
noi sa fie.

Sper sa va fie de folos!

256.

Pilda copacului…

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în
vorbă, tânărul îi spuse:

– ”Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea.
Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am
putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?”

– „Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!”

L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:

–” Vezi acest vlăstar, ştii ce este?”

–” Da, părinte, un puiet de brad.”

– ”Smulge-l!”

Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ
ceva mai înalt, aproape cât un om.

” – Acum, scoate-l pe acesta!”

S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată.
Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:

” – Smulge-l acum pe acela!”

” – Dar e destul de mare, nu pot singur.”

” – Du-te şi mai cheamă pe cineva.”

Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au
reuşit, în sfârşit, să-l scoată.

” – Acum scoateţi bradul falnic de acolo.”

” – Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din
rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.”

” – Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau
orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar , cu timpul, ea prinde
rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o
poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi
se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna
niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.”

257.

Daca o soparla poate, noi de ce n-am putea…?

Pentru a-si renova casa, un japonez a facut o spartura intr-un perete. Casele japoneze
au în mod normal un spațiu gol între pereții din lemn.

Cu surprindere a constatat că acolo se afla o sopârlă blocata din cauza unui cui bătut din afara,
într-unul din picioarele sale.

I-a fost mila cand a vazut aceasta, dar în același timp a fost si curios, dandu-si seama ca cuiul
a fost batut cu câțiva ani în urmă, când a fost construită casa.

Ce se întâmplase…!?!

Șopârla a supraviețuit în această poziție atât de mult timp! Într-un perete despărțitor închis de
mai mulți ani, fără a se misca. Pare imposibil de crezut. Atunci, se întreba, cum de aceasta
șopârlă supraviețuise atât de mult, fara sa se miste, odata ce piciorul său a fost tintuit!?

Si-a oprit munca pentru a observa soparla, pentru a vedea ce face și cum se hraneste. Ceva
mai târziu, neștiind de unde, a aparut o alta șopârlă, cu o insecta in gura.

Ah! Asta l-a uimit si l-a atins profund.

Soparla prinsa in cui, a fost hranita ani de zile de catre alta soparla…

Imaginați-vă! A facut acest lucru continuu, pentru o atat de lunga perioadă de timp, fără a
renunța la speranță pentru partenerul său.

Gândiți-vă. Ati face asta pentru cineva? Pentru partenerul vostru, pentru parintii, fratii sau
prietenii vostri?

Imaginați-vă ca o creatură mică poate face ceea ce o creatură binecuvântata cu o minte

strălucită, poate face cu greutate…

Cu avansul tehnologic din aceasta era a comunicațiilor, accesul nostru la informație devine tot
mai rapid. Dar distanța dintre ființele umane se reduce oare la fel de mult…?

De aceea nu-i abandonati niciodata pe cei dragi, Nu le spuneti ca sunteți ocupati atunci când
au nevoie de voi… Este posibil să aveți întreaga lume la picioarele voastre, Dar voi ati putea
fi intreaga lor lume pentru ei…
258.

La un calugar a venit o femeie sa-i ceara ajutorul, fiindca nu avea intelegere in casa.

– Ce-ai facut in aceasta situatie, a intrebat-o calugarul ?

– Am incercat sa-mi conving barbatul, certandu-l.

– Cand ati avut iar probleme, ce-ai mai facut ?

– Acelasi lucru, i-a raspuns din nou femeia. I-am reprosat si l-am certat. Si de fiecare data am
facut la fel.

Atunci, calugarul a scos o gramada de chei si dandu-i una femeii a rugat-o sa deschida usa din
fata lor. A incercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectiva, i-a cerut calugarului alta
cheie.

– Poate n-ai stiut cum sa deschizi, i-a spus calugarul, mai incearca!

Dar oricat s-a straduit femeia, nu a putut deschide.

– Parinte, dati-mi toata gramada de chei si aflu eu care-i cea potrivita – l-a rugat aceasta.
Privind-o cu caldura, duhovnicul i-a raspuns:

– Acum intelegi ce-am vrut sa-ti dovedesc ? Cum nu poti tu deschide acea usa cu o cheie
nepotrivita, oricat ai incerca, tot asa nu poti deschide sufletul barbatului tau cu aceeasi vorba
de cearta cu care incerci mereu. Cauta cheia potrivita si, daca o vei gasi, sigur vei putea
deschide!

„Invataturile date cu forta nu pot dainui in suflete, pe cand invataturile primite in suflet cu
placere si cu bucurie raman de-a pururi.”

259.

Cati dintre semenii nostri credeti ca procedeaza asa?

Intr-o seara, un tanar se intorcea acasa. Dar, din cauza intunericului ce se lasase, s-a
impiedicat de un bolovan si, cazand, s-a lovit destul de tare. Suparat foc, a plecat mai departe,
dar un gand nu-i dadea pace. Ce cauta ditamai bolovanul in mijlocul drumului si cum de nu l-
a vazut la timp ? Aoleu, dar daca mai trec si alti oameni si patesc la fel ca el ? Chiar in acea
clipa, tanarul s-a oprit si, cu toate ca se lovise destul de tare si se grabea sa ajunga acasa, a
facut cale intoarsa pana la bolovanul cu pricina pe care l-a impins la marginea drumului.
Acolo putea sa stea oricat, ca nimeni nu s-ar mai fi impiedicat de el. De-abia acum, tanarul
nostru a plecat linistit si multumit spre casa. Rana pe care i-o pricinuise cazatura il durea
parca mai putin acum, cand stia ca i-a scapat, poate, si pe altii de la o suferinta ca a lui.
Sa stii sa te gandesti si la ceilalti, inseamna sa stii sa traiesti. Bucuriile celor de langa noi
trebuie sa fie si bucuriile noastre, iar durerile si necazurile lor, trebuie sa ne doara si pe noi.
Decat sa ne purtam fiecare de grija, mult mai bine ar fi daca fiecare ar avea grija de ceilalti.

Te-ai intrebat vreodata daca n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe care tanarul a dat la o
parte bolovanul ? Fara sa il cunosti, fara sa te cunoasca, fara sa astepte vreo multumire, omul
acela ti-a facut un bine.

260.

Trenul vietii

Viata este ca o calatorie cu trenul: Urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la
unele statii si tristete adanca la altele.

Atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem, ca ne vor insoti
pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri.

Din pacate, adevarul este altfel. Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si
atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.

E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra.
Acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim.

Unele dintre aceste persoane care urca in tren, privesc calatoria ca o plimbare scurta. Altii
gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei. Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent
prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.

Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic… Unii urca si coboara, si noi abia i-am
observat.

Ne mira faptul ca unii pasageri, pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa
singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. Bineinteles noi nu ne

lasam opriti si ne straduim sa-i gasim si sa ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam. Din

pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat.

Nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri…

….dar fara intoarcere.

Deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil.

Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam ceea ce este
mai bun in fiecare dintre ei…

Sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care
sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra.

Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga.

Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobora definitiv din tren si nici cand
vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi.

Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren…..

Da, cred acest lucru.

Despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. Va fi

intristator sa-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranta ca odata si odata va veni gara
centrala, si am senzatia, ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care inca nu le-au avut atunci
cand au urcat in tren.

Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si
in cresterea valorii acestora.

Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a
meritat osteneala. Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si
amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe.

261.

Noroc sau Ghinion

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de
frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:

“Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi
vând prietenul?”

Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul.

Toţi sătenii i-au spus “Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el
ţi l-a furat! Ce mare ghinion.”

“Ghinion sau noroc, zise bătrânul, cine ştie?”

Toţi au râs de el. După 15 zile însş calul s-a întors. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime
de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-
au luat după el.

“Ce mai noroc!” strigară sătenii.

Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână
mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.

“Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti
deja în pragul sărăciei!”

“Ghinion, noroc, cine poate şti?” le răspunse bătrânul.

După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi
flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.

“Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost dusâşi în război, doar tu ai avut
şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.”

Bătrânul le răspunse: “Ghinion, noroc… cine poate şti?”

Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin. Nu ştim niciodată ce ne
aşteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă va fi mereu loc pentru o nouă şansă şi vom
putea fi mai fericiţi.

“Ţine minte că fericirea nu depinde de ce eşti sau de ce ai, ci doar de ceea ce gândeşti.” –
Dale Carnegie

“Mulţumirea aduce fericire chiar şi săracului, nemulţumirea aduce sărăcie chiar şi bogatului”
– Confucius

262.

Esti special.

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti
de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea
intreg satul.

Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii
erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti
erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.

De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe
celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre.
Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.

Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din
lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.

Tot stelute primeau si cei talentati unii; puteau ridica greutati deasupra capului, altii
puteausarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau
cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti
aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine
incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.

Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul
dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand
ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si
zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le
explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa
lipeasca si mai multe buline pe el.

Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar
ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa
primeasca bulinute!!!

Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara
nici un motiv.

– Merita multimea asta de buline negre, isi spuneau omuletii unii altora.

– Este clar ca nu e bun de nimic!

Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de
nimic!”, isi spunea el.

In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea
mai in largul lui.

Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era
din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.

Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu

ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se
grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret
fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.

– Ca ea vreau sa fiu!, ii trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de
la ceilalti!

Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.

– Nu este mare lucru, ii raspunse ea. In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.

– Pe Eli?

– Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.

– Dar de ce?

– Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse

si pleca.

– Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?, striga el dupa ea.

Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu
sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.

– Dar nu este drept!, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.

Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier,
facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa
vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul
lui! Inghiti in sec si isi zise:

– Eu aici nu raman!, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:

– Pancinello, tu esti?, se auzi un glas patrunzator. Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino
mai aproape, vreau sa te vad mai bine!

Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.

– Stii cum ma cheama?, il intreba Pancinello.

– Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe
banca. Hmm… Se pare ca ai adunat ceva etichete…

– Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!

– Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun
ceilalti despre tine!

– Chiar nu-ti pasa?

– Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei
sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce
gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!

Pancinello incepu sa rada:

– Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se

duce. De ce as insemna ceva pentru tine?

Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:

– Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!

Nimeni… niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… si in plus, cel care-l privea
astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…

– In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine, continua apoi Eli.

– Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, raspunse
Pancinello.

– Stiu, mi-a povestit despre tine.

– De ea de ce nu se prind etichetele?

– Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii.
Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!

– Cum adica?

– Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in
dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni.
Intelegi?

– Pai, nu prea…

– Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa
vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.

Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:

– Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!

Pancinello nu se opri din mers, dar gandi: “Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are
dreptate!”

Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…

263.

" Muezinul, un preot, a intrat intr-o sala unde a vrut sa tina o ceremonie.Sala era goala,
cu exceptia unui tânar mire care statea in primul rând. Muezinul, meditând daca sa vorbeasca
sau nu, a spus mirelui: "Esti singur aici.Crezi ca ar trebui sa vorbesc sau nu?"

Mirele i-a spus:"Maestre sunt doar un simplu om si nu inteleg aceste lucruri, dar daca
as intra intr-un grajd si as vedea ca toti caii au luat-o la fuga si doar unul singur a ramas,
atunci l-as hrani, cu toate acestea."

Muezinul a fost impresionat si a inceput sa predice.El a vorbit timp de doua ore.Dupa

aceasta, el s-a inveselit si a vrut ca audienta sa sa confirme cât de impresionanta a fost
ceremonia sa. El a intrebat:"}i-a placut ceremonia mea?" Mirele a raspuns:"}i-am spus deja ca
sunt un simplu om, si nu inteleg foarte bine aceste lucruri.Totusi, daca intru intr-un grajd si
descopar ca toti caii au plecat, cu exceptia unuia singur, l-as hrani dar nu i-as da toata
mâncarea care o am".

264.

Un rege si-a supus curtea la un test, pentru un post important.Oameni puternici si

intelepti s-au adunat in jurul sau intr-un numar mare."Voi sunteti niste oameni intelepti" a
spus regele. "Am o problema si vreau sa vad care dintre voi este in stare sa o rezolve." El a
condus oamenii la o usa uriasa, mai mare decât s-a vazut vreodata.Regele a explicat: "aici
vedeti cea mai mare si cea mai grea usa din regatul meu.Care dintre voi o poate deschide?"
Unii dintre curteni, pur si simplu au clatinat din cap.Altii, care se numarau printre oamenii
intelepti au privit usa mult mai aproape si au admis ca nu puteau sa faca acest lucru.Când
oamenii intelepti au spus acest lucru restul, curtii a fost de acord ca aceasta problema era greu
de rezolvat.Doar un singur vizitator a mers catre usa.El a privit-o si a pipait-o, a incercat in
multe feluri sa o miste, iar in final a doborât-o cu o lovitura si usa s-a deschis.A lasat-o pur si
simplu intredeschisa, si nimic mai mult nu a fost necesar decât dorinta de a realiza acest lucru
si curajul de a actiona indraznet.Regele a spus : "Vei obtine o pozitie la curte; pentru tine nu
conteaza doar ceea ce vezi sau auzi; tu ti-ai pus puterea in actiune si ai riscat o incercare.

265.

Un rege a vrut odata sa testeze desteptaciunea si puterea discriminarii si

discernamântul oamenilor regelui din regatul invecinat.Astfel, el i-a trimis regelui vecin trei
figurine de aur, toate cu aceeasi infatisare si aceeasi greutate.Regele a cerut sa descopere care
figurina era cea mai valoroasa.

Impreuna cu, curtenii sai, regele s-a uitat la figurine, dar a fost incapabil sa vada
micile diferente dintre ele.Chiar si cel mai intelept din tinut a fost gata sa garanteze ca intre
cele trei figurine nu exista nici o diferenta.Era deprimant pentru rege sa se gândeasca la
rusinea de a avea un regat unde nimeni nu era destul de luminat pentru a judeca diferenta
dintre figurine. intreaga tara a participat la acest eveniment si toti oamenii au dat tot ceea ce
era mai bun.Când si-au pierdut speranta, un tânar om a trimis vorba din inchisoare.El ar putea
sesiza diferenta, daca l-ar lasa sa vada figurinele. Regele l-a adus la palat si i-a dat
figurinele.Tânarul om s-a uitat la ele foarte atent in cele din urma a stabilit faptul ca toate cele
3 figurine aveau o mica gaura in ureche. Verificând mai departe, el a descoperit un mic fir de
argint.A descoperit ca la prima figurina, firul de argint iesea din gura .La a doua figurina, firul
de argint iesea din cealalta ureche, la cea de a treia figurina, firul iesea prin buric. Dupa ce s-a
gândit la acest lucru un timp, el s-a intors catre rege. "Luminatia voastra", a spus el " cred ca
solutia la acest puzzle ne apare ca o carte deschisa. Ni se cere sa citim aceasta carte.Vedeti,
asa cum fiecare persoana este diferita de alta, la fel aceste figurine sunt unice in felul lor.
Prima figurina ne reaminteste noua de oamenii care imediat cum pleaca de acasa si spun
celorlalti ceea ce a au auzit. A doua figurina este la fel ca o persoana pentru care vestile noi
intra pe o ureche si ies pe cealalta. A treia figurina, totusi seamana cu o persoana care
pastreaza pentru sine ceea ce a auzit si pastreaza in inima sa acest lucru.Doamne! Pe baza
acestor lucruri ar trebui sa judecati valoarea figurinelor. Pe cine ati vrea drept confident ? Pe
cineva care nu poate tine nimic pentru el ? Pe cineva care considera cuvintele voastre nu mai
putin importante decât vântul? Sau pe cineva care pastreaza cu incredere ( cu grija) cuvintele
voastre?

266.

Tractorul unui fermier nu mai mergea. Toate rudele si prietenii fermierului au incercat
sa repare ceea ce era stricat. In cele din urma, fermierul a chemat un specialist. Acesta l-a
verificat, a ridicat capota si s-a uitat la toate cu atentie. In cele din urma, el a luat un ciocan.
Cu o singura lovitura intr-o anumita parte a motorului, l-a pus din nou in functiune. Motorul a
inceput sa mearga ca si cum niciodata nu a fost stricat. Dar când fermierul a vazut nota de
plata a expertului s-a infuriat."Ce, imi ceri 50 de tumani, când tot ceea ce ai facut a fost o
lovitura de ciocan?" "Draga prietene", a replicat omul "Pentru lovitura de ciocan am calculat
un singur tuman. Dar cer 49 de tumani pentru faptul de a fi stiut unde sa lovesc cu ciocanul."
267.

Un muezin , mândru de vasul sau, si-a invitat maestrul intr-o excursie pe Marea
Caspica.Maestrul, odihnindu-se sub bolta, l-a intrebat pe muezin; "Ce fel de vreme vom -avea
astazi? ". Muezinul a verificat directia vântului, a privit catre soare, a ridicat din sprânceana si
a raspuns :"Daca ma intrebi pe mine, vom avea furtuna." Ingrozit de replica sa, maestrul a
facut o grimasa si a spus critic: "Muezinule, nu ai invatat gramatica? Nu se spune <vom avea
>, ci <va fi > ." Muezinul a raspuns la mustrarea sa doar cu o ridicare din umeri. "Ce-mi pasa
mie de gramatica? " a spus el. Maestrul i-a raspuns cu duh : "Nu stii gramatica. Aceasta
inseamna ca jumatate din viata ta s-a dus pe apa sâmbetei."

Exact cum a prezis muezinul, nori negri au aparut la orizont, un vânt puternic biciuia valurile,
iar vasul a inceput sa se invârta ca o coaja de nuca. Un munte de apa s-a revarsat asupra
vasului. Atunci muezinul l-a intrebat pe maestru: "Ai invatat vreodata sa innoti ? " Maestrul a
raspuns: " Nu. De ce ar trebui sa invat sa innot?" Rânjind cu gura pâna la urechi, muezinul a
replicat: "Ei bine, in acest caz intreaga ta viata s-a dus pe apa sâmbetei, deoarece vasul nostru
se poate scufunda in orice minut, incepând de acum."

268.

Un barbat s-a scufundat intr-o mlastina din nordul Persiei.Doar capul sau se mai vedea din
mocirla.Din toti plamânii sai, el a strigat dupa ajutor.Curând a aparut o multime de oameni la
locul accidentului.Cineva a decis sa-l ajute pe bietul om."Da-mi mâna" a strigat acesta la
el."Te voi scoate din mlastina" Dar barbatul care tocmai strigase dupa ajutor era blocat si nu
facea nimic sa-l ajute pe salvator."Da-mi mâna", i-a cerut omul de câteva ori.Dar raspunsul
era doar un strigat deznadajduit dupa ajutor.Atunci, altcineva s-a ridicat si a spus: "Nu vezi ca
el nu iti va da mâna?Trebuie sa ii dai tu mâna.Atunci il poti salva."

269.

intr-o noapte de vara, membrii unei familii au dormit in gradina din fata casei lor.Cu
neplacere, mama a vazut ca fiul sau si sotia acestuia (pe care nu o suporta) s-au cuibarit unul
in bratele celuilalt.incapabila sa suporte acest lucru, ea i-a trezit si s-a plâns, "Cum puteti
dormi atât de apropiati unul de altul pe caldura asta?Este nesanatos si periculos.

in alt colt al gradinii, dormea fiica sa si ginerele sau, pe care il adora.Dormeau departe unul de
altul, la cel putin un picior distanta intre ei.Mama i-a trezit usor spunând: "Dragii mei, cum
puteti dormi atât de departe unul de altul, când este un frig ca acesta? De ce nu va incalziti
unul pe altul?" Nora sa a auzit acestea.Ea s-a ridicat in capul oaselor si cu voce tare a
pronuntat urmatoarele cuvinte, ca pe o rugaciune: "Ce milostiv este Dumnezeul nostru.O
singura gradina si o vreme asa de schimbatoare!"

270.

Este povestit urmatorul incident in legatura cu profetul Mahomed.Profetul si unul din

insotitorii sai au venit intr-un oras sa predice.Curând, unul din adeptii invataturilor sale a venit
la el si a spus: "Doamne, nu exista nimic, decât prostie in acest oras.Locuitorii sai sunt atât de
incapatânati.Nimeni nu vrea sa invete ceva.Nu vrei sa convertesti aceste inimi de piatra."
Profetul a raspuns cu bunatate, "Ai dreptate." Curând dupa asta, un alt membru al comunitatii
s-a apropiat de profet.Zâmbind, el a spus: "Doamne, esti intr-un oras norocos.Oamenii tânjesc
dupa adevarata invatatura si isi deschid inimile lor lumii tale." Mahomed a zâmbit cu bunatate
si a spus din nou, "Ai dreptate." "O, Doamne" a spus insotitorul lui Mahomed, "Ai spus
primului om ca are dreptate, iar celuilalt care a afirmat opusul, i-ai spus ca are dreptate, de
asemenea.Ei bine, negrul nu poate fi alb." Mahomed a replicat, "Fiecare vede lumea asa cum
se asteapta sa fie.De ce ar trebui sa resping pe cei doi oameni?Unul vede raul, iar celalalt
binele.Ai putea sa spui ca unul din ei greseste? Nu sunt oamenii de aici si de oriunde, buni si
rai in acelasi timp?Nici unul din acei doi oameni nu a spus ceva gresit, doar ceva incomplet."

271.

Magarul muezinului a fost furat.Plin de furie, el a alergat la bazar si a strigat cu voce tare,
"Acela care mi-a furat magarul ar trebui sa-l aduca inapoi imediat." Cu fata rosie de furie si cu
venele umflate la gât, el a continuat sa strige, "Daca nu-mi primesc magarul inapoi imediat,
am sa fac ceva ce n-ar trebui sa fac." Oamenii stateau in jurul sau, vizibil inspaimântati de
toate acestea, dar brusc - nimeni nu stie cine l-a adus - magarul statea acolo.Multimea s-a
imprastiat.Toti erau multumiti ca problema a fost rezolvata atât de usor.Dar un batrân s-a
intors catre muezin si l-a intrebat, "Spune-mi, ce ai fi facut si nu ar fi trebuit sa faci, daca nu
ti-ai fi primit magarul inapoi?" Muezinul a intrebat: "Ce as fi facut?As fi cumparat alt magar
si voi trebuia sa-mi spuneti daca era un lucru intelept sa fac acest lucru, cu putinii bani pe care
ii aveam in buzunar."

272.

Cânde regele Anoschirwan a calatorit prin tinutul sau, cu oamenii sai, el a venit intr-o zona
pustie in munti unde nu exista, nici macar o coliba de pastor amarâta.Bucatarul regelui s-a
lamentat, "Nobile sultan!Sunt aici sa-ti satisfac gusturile.Dar in bucataria noastra nu mai avem
nici macar un strop de sare.{i fara sare, gustul mâncarii va fi ingrozitor.Nobile sultan, ce ar
trebui sa fac?" Anoschirwan a replicat, "intoarce-te in cel mai apropiat oras.Acolo vei gasi un
comerciant care va avea sare de vânzare.Dar fii atent sa platesti pretul care se cuvine si sa nu
dai mai mult decât face." "Nobile sultan" a raspuns bucatarul ,"in buzunar ai mai multi bani
decât oricine altcineva din lume.Ce diferenta ar fi daca ai plati un pic mai mult pentru sare.Nu
ar conta prea mult." Regele s-a uitat la el serios si a raspuns, "Sunt exact lucrurile marunte
care se transforma in injustitiile lumii.Lucrurile marunte sunt ca picaturile de apa care umplu
un intreg lac.Marile injustitii ale lumii incep de la lucruri minore.Asa ca mergi si cumpara
sare la un pret obisnuit."

273.

Traia odata in Orient un rege a carei intelepciune lumina tinutul ca un soare, a carei
desteptaciune nu era depasita de nimeni si a carui bogatie nu era intrecuta de nimeni.intr-o zi,
un vizir a venit la el cu o fata nefericita."Marite sultan, tu esti cel mai intelept, cel mai maret
si mai puternic om din tinut", a spus el.Tu hotarasti viata si moartea.Dar ce am auzit in timp
ce calatoream prin tinut?Peste tot oamenii te pretuiesc.Dar unii oameni vorbesc foarte rau
despre tine.Ei fac glume si se plâng de deciziile tale intelepte.Cum se poate intâmpla , tu cel
mai marit dintre mariti, sa existe o asemenea insubordonare in domeniul tau?" Sultanul a
zâmbit indulgent si a raspuns, "Ca orice om din regatul meu stii ca am multumit pe toata
lumea.{apte tinuturi sunt sub controlul meu.Sub conducerea mea, sapte tinuturi au ajuns la
progres si prosperitate.in sapte tinuturi, oamenii ma iubesc din cauza dreptatii mele.Ai in mod
sigur dreptate.Nu pot face multe lucruri.Pot avea porti uriase ale oraselor, care sa fie
inchise.Dar exista un singur lucru pe care nu il pot face.Nu pot inchide gura oamenilor
mei.Nu ma framânta ceea ce spun oamenii rau despre mine.Ceea ce este important este ca fac
bine."

274.

O femeie a venit cu baietelul ei la inteleptul Ali si a spus, "Fiul meu sufera din cauza unei
probleme serioase.El manânca curmale de dimineata pâna seara.Daca nu ii dau curmale tipa
foarte tare.Ce ar trebui sa fac?Te rog ajuta-ma." inteleptul Ali s-a uitat cu blândete la copil si a
spus, "Femeie, du-te acasa si intoarce-te mâine la aceasi ora." in urmatoarea zi, femeia si fiul
ei au venit din nou in fata lui Ali.Marele maestru l-a luat pe copil in brate, a vorbit cu el
prietenos si, in cele din urma i-a luat curmalele din mâna, in timp ce ii spunea, "Fiul meu sa te
gândesti intotdeauna la cumpatare.Exista si alte lucruri care au un gust bun." Cu aceste
cuvinte, i-a lasat pe mama si pe copil si a plecat.Femeia care era oarecum incurcata, l-a
intrebat, "Marite stapân, de ce nu ai spus acest lucru ieri?De ce a trebuit sa facem a doua oara
o calatorie lunga pâna la tine?" "Femeie buna", a raspuns Ali, "ieri nu-i puteam spune cu
convingere fiului tau ce i-am spus astazi, deoarece ieri, eu insumi am gustat din dulceata
curmalelor."

275.

Unui barbat onorabil i-a fost adus odata, un tânar hot, care a fost prins furând.Dar din cauza
tineretii sale, el nu a vrut sa-l pedepseasca atât de sever cum cerea legea.Barbatul intelept a
vrut sa-i dovedeasca ca, hotia este o cale nesanatoasa si mizerabila, si apoi sa-l dezvete de
aceasta practica dezgustatoare.Dar barbatul nu a spus nici un cuvânt despre furat.El a vorbit
blând baiatului si i-a câstigat increderea.Singurul lucru pe care i l-a cerut a fost ca baiatul sa
promita ca va fi intotdeauna sincer.Gândindu-se ca a scapat usor, baiatul a fost de acord cu
acest lucru si a plecat acasa, simtindu-se foarte usurat.Dar in timpul noptii, gândul de a fura i-
a venit, la fel cum norii acopera luna.in timp ce se strecura pe usa casei sale, totusi a fost lovit
de un gând: "Ce ii voi spune cuiva care ma opreste pe strada si ma intreaba ce fac?Ce voi
spune mâine?Daca imi tin promisiunea sa fiu sincer, trebuie sa marturisesc tot si nu pot sa evit
pedeapsa pe care o merit." Deoarece baiatul a incercat sa fie sincer, in ciuda obiceiurilor sale,
i-a venit greu sa fure.Dezvoltarea sinceritatii sale, i-a dat libertate pentru onestitate si justitie.

276.

"Poti sa-mi imprumuti magarul in aceasta dupa-amiaza ? l-a intrebat pe muezin un prieten.

"Draga prietene", a replicat muezinul, "stii ca sunt intotdeauna gata sa-ti dau ajutor când ai
nevoie.Inima mea vrea sa imprumute magarul unui ortodox.Ma incânta sa vad roadele
pasunatului la magarul meu.Dar ce pot sa spun, draga prietene?Pentru moment, altcineva are
magarul meu."

Miscat de sinceritatea muezinului, fermierul i-a multumit generos, spunând, "Ei bine, chiar
daca nu m-ai putut ajuta, cuvintele tale amabile m-au ajutat foarte mult. Dumnezeul meu fie
cu tine, o nobile, bunule si inteleptule muezin.Dar ca fermier, am simtit cum sângele mi-a
inghetat in vene.Fermierul a tresarit, a privit cu uimire si in final a intrebat neâncrezator, "Ce
aud?Magarul tau este aici pâna la urma.Am auzit vocea sa."

Muezinul s-a intors rosu de furie si a strigat, "Om nerecunoscator.}i-am spus ca magarul nu
este aici.Pe cine crezi mai mult: muezinul sau ragetele stupide ale unui magar?"
277.

Un barbat a fost lovit de o boala serioasa si se pare ca moartea sa era aproape.Din teama, sotia
sa a chemat un hakim, doctorul de la oras.Hakimul l-a consultat mai mult de patru ore, i-a
verificat pulsul, si-a pus capul pe pieptul barbatului, l-a intors pe burta si apoi pe partea
cealalta, l-a ridicat in picioare si apoi l-a asezat in sezut, i-a deschis ochii, s-a uitat in gura sa
si apoi a spus cu convingere, "Draga femeie, din pacate am vesti triste pentru tine; sotul tau
este mort de doua zile." in acest moment, barbatul bolnav s-a ridicat in capul oaselor, si a
scâncit speriat, "Nu draga mea, sunt inca viu." Sotia l-a plesnit peste cap si a replicat furioasa,
"Liniste!Hakimul, un doctor, este un expert.El trebuie sa stie."

278.

Un sultan era pe un vas impreuna cu unul dintre cei mai buni servitori ai sai.Servitorul care nu
a mai fost niciodata inainte luat intr-un voiaj - de fapt ca un copil al muntilor el nu a vazut
vreodata coasta - a stat in burta goala a vasului si a tipat, a plâns, a tremurat si s-a tânguit.Toti
erau draguti cu el si au incercat sa-i calmeze temerile, dar bunatatea lor ajungea doar la
urechile sale, nu si la inima sa tematoare.Legiuitorul nu mai putea suporta sa auda tipetele
servitorului, iar voiajul pe apele albastre, sub cerul azuriu, nu mai era o placere pentru
el.Atunci, inteleptul hakim, medicul, l-a abordat si a spus, "inaltimea voastra, cu permisiunea
voastra il pot calma." Fara nici un moment de ezitare, sultanul i-a dat permisiunea.Hakimul a
ordonat marinarului sa-l arunce pe servitor peste bord; marinarul s-a indreptat bucuros catre
plângacios.Servitorul a fost aruncat in apa, fara aer, s-a agatat de marginea vasului si i-a rugat
sa-l ia din nou la bord.Astfel ei l-au tras de par inapoi.De atunci, el a stat foarte linistit intr-un
colt.Nimeni nu a mai auzit un cuvânt de teama din gura sa.Sultanul era uimit si l-a intrebat pe
hakim, "Ce intelepciune este cuprinsa in aceasta actiune?"

Hakimul a raspuns, "El nu a gustat niciodata sarea marii.{i nici nu a stiut cât de mare era
pericolul in apa.Astfel el nu putea sti cât de minunat este sa aiba scânduri viguroase sub
el.Doar cine s-a confruntat cu pericolul poate sti valoarea poate sti valoarea pacii si
calmului.Tu, care ai intotdeauna ce sa manânci nu cunosti gustul pâinii de la tara.

279.

imbracat in simpla si modesta sa roba de fiecare zi, un muezin s-a dus la o petrecere data de
un cetatean foarte respectat.Toti cei din jurul lui erau imbracati in cele mai frumoase haine
facute din matase si catifea.Ceilalti oaspeti s-au uitat dispretuitor la hainele sale ponosite.{i-au
intors capul, au strâmbat din nas si l-au impins departe de mâncarurile minunate de pe
masa.Muezinul a dat buzna spre casa, si-a pus cel mai bun caftan si s-a reântors la petrecere,
aratând mult mai nobil decâ unul din califi.O, multimea agitata a dat peste el!Fiecare a
incercat sa intre in conversatie cu el sau, cel putin sa prinda un cuvânt sau doua din vorbele
sale intelepte..Era ca si cum, bufetul rece era facut numai pentru el.Alaturi de toate astea,
oamenii l-au invitat sa guste bucatele.Dar, in loc sa le manânce, muezinul le-a bagat in
mânecile largi ale caftanului sau.{ocati si, in acelasi timp curios, oamenii l-au asaltat cu
intrebarea, "O doamne, ce faci acolo?De ce nu manânci ceea ce iti oferim?" Muezinul a
continuat sa-si indese caftanul si a replicat calm, "Sunt un om onest, si, daca suntem sinceri,
ospitalitatea voastra nu este pentru mine, ci pentru caftanul meu.{i el ar trebui sa aiba dreptul
la aceste bucate."
280.

Odata a venit la un doctor, un cizmar care avea dureri foarte mari si parea sa fie pe
moarte.Doctorul l-a consultat cu atentie, dar nu putea gasi o reteta care l-ar fi putut ajuta.

Pacientul l-a intrebat speriat, "Nu exista nimic altceva ce m-ar putea salva?"

Medicul a raspuns cizmarului, "Din pacate nu cunosc alte mijloace."

Dupa ce a auzit acestea, cizmarul a replicat, "Daca nu mi-a mai ramas nimic, mai am doar o
ultima dorinta.As vrea o oala cu 2 Kg de fasole si un litru de otet."Doctorul a ridicat din umeri
cu resemnare si a spus, "Nu cred prea mult in aceasta idee, dar daca tu crezi ca merge,
incearca."

Toata noaptea, doctorul a asteptat vesti despre moartea barbatului.Dar in dimineata urmatoare,
spre mirarea doctorului, cizmarul era viu si pe picioare.Doctorul a scris in jurnalul sau,
"Astazi un cizmar pentru care nu se mai putea face nimic a venit la mine.Dar doua Kg de
fasole si un litru de otet l-au ajutat."

La putin timp dupa aceasta, doctorul a fost chemat la un croitor care era pe moarte.

in acest caz, doctorul a fost din nou la capatâiul sau.Ca un om sincer, el i-a spus acest lucru
croitorului.Omul bolnav l-a implorat, "Dar nu stii un alt leac posibil?"

Doctorul s-a gândit un minut si a spus, "Nu, dar recent un cizmar a venit la mine cu o boala
asemanatoare.A fost ajutat de 2 Kg de fasole si un litru de otet."

"Ei bine, daca nu exista alt remediu, il voi incerca pe acesta", a replicat croitorul.El a mâncat
fasolea cu otet si era mort a doua zi.Atunci doctorul a scris in jurnalul sau, "Ieri un croitor a
venit la mine.Nu se putea face nimic pentru el.A mâncat 2Kg de fasole, cu un litru de otet si
apoi a murit.Ceea ce este bun pentru cizmari nu este bun pentru croitori."

281.

Un cuplu in vârsta si-a celebrat nunta de aur dupa multi ani de casatorie.in timp ce isi luau
micul dejun impreuna, femeia s-a gândit, "Tip de 50 de ani m-am gândit numai la sotul meu si
i-am dat coaja de deasupra a chiflei.Astazi vreau si eu in sfârsit sa ma bucur de aceasta
delicatesa." A uns partea de deaupra cu unt si i-a dat partea cealalta sotului ei.Contrar
asteptarilor ei, el a fost foarte multumit, i-a sarutat mâna si i-a spus, "Draga mea mi-ai
provocat cea mai mare bucurie.Timp de 50 de ani nu am mâncat partea de dedesubt a chiflei,
care este partea care imi place cel mai mult.intotdeauna m-am gândit ca ar trebui s-o ai,
deoarece iti place tie atât de mult."

282.

"Am nevoie de bani. Poti sa-mi imprumuti 100 de tumani (valuta iraniana)?" isi intreba un
barbat prietenul.

"Am bani, dar nu ti-i voi da. Fii recunoscator pentru aceasta!"
Suparat, prietenul raspunde: "Ca ai banii si nu vrei sa-mi dai, aceasta pot intelege. Dar ca ar
trebui sa fiu recunoscator pentru aceasta, nu este doar de neânteles, ci categoric rusinos."

"Dragul meu prieten", raspunse celalalt, "m-ai intrebat de bani.As fi putut sa-ti spun: vino
mâine.Mâine as fi putut spune: imi pare rau.inca nu ti-i pot da; vino poimâine.Daca vei fi
venit la mine atunci, as fi putut spune: vino la sfârsitul saptamânii.in acest mod, te-as fi putut
tine pâna la sfârsitul timpului, sau cel putin pâna când altcineva ti-ar fi dat banii.Dar nu vei fi
gasit pe altcineva, pentru ca ai fi fost prea preocupat sa vii la mine si ai fi contat ca vei primi
banii mei.Deci, iti spun cu toata onestitatea ca nu-ti voi da banii.Asa, poti cauta in alta parte si
incerca sa ai mai mult noroc acolo.Fii recunoscator!"

283.

in caldura zilei, un tata mergea prin praful strazilor Keshan-ului cu fiul sau si un magar.Tatal
calarea magarul, iar fiul il conducea."Bietul copil", a spus un trecator."Micutele sale picioare
incearca sa tina pasul cu magarul.Cum poate omul sa lenveasca pe magar, când vede ca
baiatul isi scoate sufletul alergând." Tatal a pus aceste cuvinte la inima, a coborât de pe magar
la urmatorul colt, si l-a lasat pe baiat sa urce pe magar.Dar nu dupa mult timp, un trecator a
ridicat vocea si a spus, "Ce rusine!Micutul sta acolo ca un sultan, in timp ce batrânul sau tata
merge pe lânga magar." Aceasta remarca l-a ranit foarte tare pe baiat si l-a rugat pe tatal sau
sa se aseze in spatele sau pe magar."Ai vazut vreodata asa ceva", a spus o femeie cu fata
acoperita, "o asemenea cruzime pentru animale!Spatele bietului animal s-a indoit de greutate,
iar acest batrân bun de nimic si trândavul sau fiu stau ca si cum ar fi un divan - biata
creatura!" }intele acestei critici au fost amândoi si, fara sa spua un cuvânt au coborât de pe
magar.Dar au facut numai câtiva pasi când un strain a inceput sa faca haz de ei spunând,
"Slava cerului ca nu sunt atât de prost.De ce plimbati magarul, când el nu este de nici un
folos, daca nu cara pe unul dintre voi? Tatal a impins o mâna de paie in gura magarului si l-a
luat pe dupa umeri pe fiul sau."Indiferent de ce facem", a spus el, "exista cineva care nu este
de acord cu asta.Cred ca stim ceea ce este bine pentru noi."

284.

Un tânar inteligent, insetat de cunoastere si intelepciune a studiat fizionomia, stiinta deducerii

temperamentului dupa infatisarea exterioara.Studiile sale, care au durat sase ani, au avut loc in
Egipt si l-au costat multe sacrificii departe de casa.Dar in cele din urma si-a luat examenele cu
rezultate excelente.Plin de mândrie si de bucurie el s-a intors acasa.Pe toti cei pe care ii
intâlnea ii privea prin ochii stiintei sale si pentru a-si largi cunostintele, el citea expresia
faciala a tuturor oamenilor pe care ii intâlnea.

intr-o zi a intâlnit un om, a carui fata era marcata de sase insusiri: invidie, gelozie, lacomie,
pofta, zgârcenie si nechibzunta."Doamne ce expresie monstruoasa!Nu am vazut si nu am auzit
de nimic asemanator mai inainte.As putea sa-mi testez teoria aici."

in timp ce se gândea la acest lucru, strainul s-a apropiat cu prietenie, bunatate si modestie
spunând, "O, seicule.Este deja foarte târziu si urmatorul sat este departe.Casa mea este mica si
intunecoasa, dar te voi tine pe brate.Ce onoare va fi pentru mine sa te consider oaspetele meu
in aceasta seara.{i ce fericit as fi in prezenta ta!"

Uimit de acest lucru, calatorul s-a gândit, "Ce uimitor!Ce diferenta intre vorba strainului si
oribila sa expresie faciala." Aceasta realizare l-a speriat foarte mult.A inceput sa se indoiasca
de lucrurile pe care le-a invatat in ultimii sase ani.Pentru a fi sigur a acceptat invitatia
strainului.Barbatul l-a rasfatat cu ceai, cafea, suc de fructe, dulciuri si pipa.{i-a coplesit
musafirul cu bunatate, atentie si politete.De trei zile si trei nopti, gazda continua sa il tina pe
calator.in cele din urma, tânarul a fost capabil sa reziste politetii gazdei.El a decis ferm sa-si
continue calatoria.Când a venit timpul sa plece, gazda i-a inmânat un plic si a spus, "Aici este
nota ta de plata."

"Ce nota de plata?" a inrebat discipolul surprins.

La fel de repede cum o persoana poate trage sabia din teaca, gazda si-a aratat brusc adevarata
fata.El a ridicat din sprâncene si a strigat cu voce furioasa, "Ce imprudenta!La ce te-ai gândit,
din moment ce ai mâncat tot aici?Credeai ca este totul pe gratis?" Dupa ce a auzit toate astea,
discipolul si-a revenit brusc in simtiri.Fara sa spuna un cuvânt, el a deschis plicul.Acolo a
vazut ca tot ceea ce mâncase si ce nu mâncase i-a fost taxat de o suta de ori.El nu avea nici
macar jumatate din banii care ii erau ceruti.Fortat de imprejurari, el a descalecat de pe calul
sau si i-a dat banii pe care ii avea gazdei sale.Apoi si-a scos hainele si s-a descaltat.Ca si cum
ar fi fost in extaz, el se inclina cu fiecare pas pe care il facea.De departe, cineva l-ar fi putut
auzi spunând, "Multumesc Doamne, multumesc Doamne, ca cei sase ani de studiu nu au fost
in zadar!"

Copii si scoala

Intr-o zi un baietel s-a dus la scoala.

Baietelul era mic,
Iar scoala era mare.
Dar cand baietelul a vazut
Ca intrarea in clasa lui
Se facea printr-o usa direct din curte,
A fost foarte fericit,
Iar scoala nu i s-a mai parut
Atat de mare ca la inceput.
Intr-o dimineata
Cand baietelul se afla in clasa,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astazi o sa facem un desen.”
„Grozav”, s-a gandit baietelul,
caci ii placea mult sa deseneze.
Stia sa deseneze o multime de lucruri:
Lei si tigri,
Pui si vaci,
Trenuri si vapoare …
Si si-a scos cutia cu creioane colorate
Si a inceput sa deseneze.
Dar profesoara a spus: „Asteptati !
Nu incepeti inca !”
Si a asteptat pana i s-a parut ca toti copiii sunt pregatiti.
„Acum o sa desenam flori”,
a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gandit baietelul,
caci ii placea sa deseneze flori.
Si a inceput sa deseneze flori frumoase,
Si le-a colorat in rosu, portocaliu si albastru.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Asteptati ! Va voi arata eu cum sa colorati.”
Si a desenat o floare rosie cu tulpina verde.
„Acum puteti incepe”, a zis profesoara.
Baietelul s-a uitat la floarea profesoarei,
Apoi s-a uitat la floarea lui.
A lui era mai frumoasa decat a profesoarei,
Dar n-a mai spus nimic.
A intors doar foaia
Si a desenat o floare ca a profesoarei,
Era rosie cu tulpina verde.
Intr-o alta zi,
Cand baietelul intrase in clasa prin
Usa din curte,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Azi o sa facem ceva din argila.”
„Grozav”, a spus baietelul,
Caci ii placea sa lucreze cu argila:
Serpi si oameni de zapada,
Elefanti si camioane, …
Si a inceput sa framante bucata de argila.
Dar profesoara a zis:
„Stati ! Nu sunteti gata sa incepeti …”
Si a asteptat pana cand toti copiii au fost gata.
„Acum o sa facem o farfurie”,
a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gandit baietelul,
caci ii placea sa faca farfurii.
Si a inceput sa faca farfurii de toate formele si marimile.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Asteptati, va arat eu cum sa faceti !”
si le-a aratat cum sa faca o farfurie adanca.
„Asa, acum puteti incepe”, a zis profesoara.
Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei,
Si apoi la ale sale.
Ii placeau mai mult farfuriile lui,
Decat farfuria adanca facuta de profesoara,
Dar n-a spus un cuvant. Si-a transformat farfuriile lui intr-o bila mare de argila
din care a facut o farfurie adanca si mare
Ca si cea facuta de profesoara .
Si foarte curand, baietelul a invatat sa astepte si sa priveasca
Si sa faca lucruri ca si cele facute de profesoara.
Si foarte curand
n-a mai facut nimic de unul singur.
Si s-a intamplat intr-o zi
Ca baietelul si familia lui
s-au mutat intr-o alta casa,
intr-un alt oras.
Si baietelul a trebuit sa mearga la alta scoala.
Scoala noua era si mai mare,
Si nu avea nici o usa
Prin care sa intre direct din curte in clasa lui.
Trebuia sa urce niste trepte inalte
Si sa mearga de-a lungul unui coridor lung
Pana ajungea la clasa lui.
In prima zi de scoala,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astazi o sa facem un desen”.
„Grozav”, si-a zis baietelul,
si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca.
Dar ea n-a spus nimic.
s-a plimbat doar prin clasa.
Cand a ajuns langa baietel, i-a spus:
„Tu nu stii sa desenezi ?”
„Ba da”, a zis baietelul, „ce desen sa facem ?”
„Nu stiu pana nu-l faci”, a zis profesoara.
„Cum sa-l fac ?”, zise baietelul.
„Cum vrei tu”, a fost raspunsul ei.
„Daca toti ati face acelasi desen,
si l-ati colora la fel,
cum sa stiu cine l-a facut ?”
„Nu stiu”, zise baietelul
si a inceput sa deseneze o floare rosie
cu tulpina verde …