A şaptea zi

-------------------------
de Sorin Teodoriu

Personaje:
- Creatorul
- Îngerul
- El
- Ea

În sală, în diferite locuri, câteva persoane care şoptesc uneori diferite fraze: uită! sau de ce-ai
venit? etc… Spectatorii pot deveni personaje care şoptesc odată cu ceilalţi frazele. Pot fi învăţaţi
prin programul primit la intrarea în sală ori printr-un retroproiector.

Recuzită: pânză albă pentru un cocon, cinci perne din care una mai mare, cămăşoaie sau haine
albe şi largi pentru cele patru personaje, haine de călătorie pentru El, un halat de baie lung şi
albastru pentru El şi pentru Înger (să se potrivească la amândoi), un halat de baie lung şi galben
pentru Ea, un bagaj călătorie, un toiag, o sacoşă de plastic cu o pâine, o sticlă de plastic pepsi-
cola, o sticlă de lapte, un pahar, o telecomandă, spumă de ras, un calendar de perete, un registru
mare şi vechi, un plic, două coli de hârtie, pix.

Fundalul din spatele Creatorului: albastru, fundalul camerei: alb.

Mobilier: un pat (sau o saltea), o masă mică, un dulap vechi (sau fără), un televizor vechi sau un
radiou. Baloane albe (ca nişte cocoane mai mici, sufletele) plutesc prinse în diverse locuri, la
diferite înălţimi.

Pe toată durata piesei, sus, undeva la vedere, în spate, să se vadă un banner (sau un
retroproiector) cu următorul MOTTO:
„În ceea ce priveşte Creaţia Domnului, sarcina Lui este să asigure binele Omenirii. Dacă se
dovedeşte că nu-şi îndeplineşte această îndatorire, comportându-se ca un tiran, Omul are dreptul
să-L renege şi chiar să-L ucidă.”

Pregătire şi explicaţii:
Pe tot parcursul intrării spectatorilor se aude în surdină muzica formaţiei ABBA, de preferat
muzica lentă. Muzica poate continua şi pe parcursul monologului, dacă acest lucru permite.

El este la începutul piesei Îngerul din cocon, spune Prologul, cade şi devine viitorul Ei soţ.

Ca variantă, altcineva să citească, iar El-Îngerul din cocon să prezinte un moment coregrafic:
căderea lui pe Pământ. Momentul decisiv se încheie fără muzică şi fără lumină puternică pe
scenă.
Înainte de a se ridica cortina, când încep să intre spectatorii în sală, pe locul care rămâne între
cortină şi capătul scenei, într-un colţ (de preferat colţul unde vor sta Creatorul şi Îngerul) să se
găseacă un cocon în pânză albă. În cocon se află El, îmbrăcat complet în alb. Nu trebuie să se
observe că se află cineva în cocon. Când luminile din sală se sting, rămâne un singur reflector alb
pe cocon. El începe să vorbească încet, ca o rugăciune, primele replici ale monologului vin când
se află încă în interiorul coconului, apoi se desface, iese din cocon şi vine la marginea scenei cu
privirea fixată undeva jos, în primul rând.

PROLOG

El: - De ce povestesc această întâmplare? Ori cum s-o numi ea, viaţă, ursită, destin… Poate
pentru că este vie, că se întâmplă chiar acum, poate pentru că este frumoasă. Chiar dacă pe
alocuri îmi scapă sincerităţi, cele mai comune de-altfel, din cele care mă învelesc protector şi ies
la iveală nedumeriri şi sterilităţi ispititoare. Sterilităţile îngerului din mine, al Mesagerului sau
ştii ceva? Dă-i tu un nume acestei întâmplări şi eu îl voi accepta necondiţionat.

Întâmplarea numită viaţă este inventată în clipa asta, acum, când povestesc. O creez aşa cum pot,
cum îmi dictează inima… vă ispitesc cu dragostea mea, cu violenţa de care sunt în stare, vă
dăruiesc viciul şi indiferenţa, vă chem şi vă alung… Sunt ispita voastră, spaima clipei care
traversează de jos în sus şi de sus în jos, fără întrerupere… dar voi nu ştiţi asta, aţi uitat. Să nu
credeţi că vă urăsc… am trecut dincolo de ură, mă aflu în starea aceea de levitaţie care nu
inventeză şi nu distruge nimic. Cunosc orice detaliu care mă formează… care vă formează, vă
citesc gândurile cu indiferenţă, cu pasiune, cu greaţă şi asta datorită curiozităţii şi atât.
Nedumerire venită din adâncurile înţelegerii şi indiferenţei mele, curiozitatea cuvintelor ‘de ce’?
Pentru că nu înţeleg… oricât aş căuta o explicaţie nu văd sensul, nu pricep…

De ce nu invocaţi NE-UITAREA? Hotărârea Lui trebuie contracarată, nu aduce binele omenirii!

A voastră. Iar apoi, NE-UITAREA vă este la îndemână, amintirile esenţiale există… trebuie doar
să întindeţi bratul şi gata. De ce refuzaţi libertatea, de ce nu puteţi râde de vocabulare, de cuvinte
pompoase, cuvintele TABU!? Ce înseamnă cuvântul TABU? Simplă alăturare de sunete izvorâte
dintr-un joc, un tril venit printr-un capriciu, într-un vârtej al desfrâului ori dintr-un simplu elan
sălbatic şi uricios dar spus pe tonuri grave, importante… Aici, sus, timpul are altă însemnătate, e
altfel decât la voi… NOI SUNTEM CUVINTELE TABU! Suntem unici, suntem învăţătorii
voştri, stăpânii absoluţi, atotputernici… suntem TABU! Şi asta deoarece voi nu invocaţi NE-
UITAREA! Dacă El n-ar fi legat UITAREA de căpătâiul vostru în clipa naşterii dintâi sau… a
morţii voastre, atunci l-aţi fi depăşit de mult şi n-ar fi acceptat...

Mi-e greu să continui povestea. M-aş aşeza aici, în locul care mă atrage mai mult, linie ce
demarchează cerul, pământul… apoi m-aş închide precum floarea aceea parfumată care se
înveleşte în petale pentru a supravieţui caniculei. Aş intra într-o pauză bine-meritată şi m-aş
abandona un timp visării, aş levita printre nori, aş închide ochii ca să mă trezesc om, ca voi, să
privesc la fel norii şi să aştept minunea. Ori poate acum visez că-s înger, poate nu eu vă aduc
primul semn duminical. Poate sunt un somnambul, un fel de basm citit prea devreme copilului…
Cuvinte, fraze întregi alunecă pe conştiinţa pruncului atunci când el adoarme pentru câteva
secunde. În clipa aceea pierde legătura, contactul cu lumea în care a deschis ochii şi se trezeşte
privind neputincios alt loc, prizonieratul trupului îi permite luxul celor două vieţi. Două vieţi, dar
mereu aceleaşi…

Uite! Uite cum zâmbesc… Zâmbesc când citesc ce-a scris EL la început de drum: În ceea ce
priveşte Creaţia Domnului, sarcina Lui este să asigure binele Omenirii… Zâmbesc… zâmbesc şi
mă blestem pentru că spun aceste lucruri, de altfel un simplu mesaj cunoscut şi existenţial dar
atât de ascuns în memoria voastră ancestrală… Omule! Câte litere stupide… de câte cuvinte
stâlcite ai nevoie să te trezeşti, să-ţi recunoşti puterea? Uite… voi citi mai departe cu toate că-i în
zadar efortul…: Dacă se dovedeşte că nu-şi îndeplineşte această îndatorire, comportându-se ca
un tiran, Omul are dreptul să-L renege şi chiar să-L ucidă. Cine? Cine să dovedească toate astea,
cine să lupte… vă naşteţi morţi, damnaţi… niciun mister în trupurile voastre fragile, niciun
strigăt, nicio nebunie… Sunteti morţi! Căderea mea iminentă…? Este doar un supliciu, un ultim
strigăt înaintea UITĂRII. Uitarea voastră… a mea…

(Căderea lui de pe scenă poate fi transformată într-un un joc amplu sau în ceva simplu şi brusc,
funcţie de regie - este de fapt căderea îngerului pe pământ, frângerea aripilor. După cădere, sala
rămâne fără muzică şi fără lumină pentru câteva secunde.)

Act I
Scena 1

(În timp ce se ridică cortina, El dispare în spatele scenei şi revine în cameră îmbrăcat în haine de
oraş, are un bagaj în mână. Scena este împărţită în două: într-o parte, un mic podium ceva mai
ridicat decât restul scenei cu perne albe şi mari: Cerul. Baloanele albe care plutesc sunt Sufletele.
În Cer tronează pe o pernă uriaşă, Creatorul. Undeva în spatele LUI se află toiagul. Creatorul
este îmbrăcat în alb şi are chipul distins şi plictisit. Lângă el, tot îmbrăcat în alb, stă în picioare,
un înger cu părul negru şi privirea vie, atentă. Stă cu braţele încrucişate şi priveşte Pământul,
respectiv cealaltă parte a scenei. Acolo, o cameră sărăcăcioasă dar curată şi luminată, în ea se
găsesc: un pat (saltea) modestă, un dulap vechi, un televizor sau radio vechi, toate dau un aspect
de curăţenie, de îngrijire. Pe marginea patului, la început stă doar Ea. Este neliniştită şi se uită
după El, care îşi aranjează bagajul undeva în spatele scenei ca şi cum s-ar mai afla acolo o
cameră. Apare El, îşi lasă bagajul jos, se aşează lângă Ea, stau câteva secunde îmbrăţişaţi, ca doi
îndrăgostiţi înainte de-a se despărţi câteva zile. El poartă haine de drum, ea poartă un halat foarte
lung, galben-pufos. În mijlocul patului se află încă un halat pufos, albastru – halatul lui. Ea stă cu
palmele în palmele lui, ochi în ochi - privirea ei este foarte importantă şi trebuie pusă în valoare
pe toată durata piesei - Şoptesc… îşi fac planuri de viitor).

Ea: - Şi dacă ţi-aş spune că vreau să mergem la Almhult?

El: - Unde?
Ea: - În Suedia, la Almhult. Acolo unde a copilărit Agnetha, solista din ABBA.
El: - Eu credeam c-a locuit în Stockholm... Pentru că... na! ce să zic... Almhult, sună ca un
simplu cătun, sărac.
Ea: - Cătun-necătun, ai promis că mergem unde voi hotărî eu. Tu ai spus...
El: - Atunci mergem la Al...
Ea: - Alm-hult!
El: - La Almhult. Vom pleca peste două luni şi...
Ea: - Şi trei zile!
El: - Iar acolo...
Ea: - Vom face o nuntă ca-n poveşti! Iar nunta noastră se va împleti cu povestea ierbii... Pentru
că la Almhult creşte iarba cea mai verde şi mai grasă... Vezi tu, iarba este esenţială pentru noi,
pentru viaţa noastră, ne ajută când suntem bolnavi, ne reface legăturile cu Geea...
El: - Dacă ăsta e singurul motiv... iarbă creşte peste tot.
Ea: - Nu ca la Almhult! Nicăieri nu există o iarbă mai verde ca acolo. Vom lua cu noi pledul cel
gros de la buna, farfuriile din pachet, tacâmurile din argint de la părinţi...
El: - Adică n-o să facem nunta la un restaurant? Cu invitaţi, cu familia...
Ea: - Ce copil eşti! Peste două luni şi trei zile începe adevărata vară suedeză! Va fi cald şi nu
foarte... vor fi nori, dar nu mulţi... va bătea vântul, dar nu tare... Vreme ideală pentru nuntă.
El visând: - Şi după ce ieşim din biserică, vom aşeza pledul cel gros pe iarbă, în parc...
Ea: - Nu înainte de a ne descălţa! Prin iarbă se merge doar desculţ...
El: - Unde ai mai văzut tu mire şi mireasă desculţi?
Ea: - La Almhult! În spatele bisericii este un parc unde iarba creşte în voie, cea mai aspră şi
cuminte iarbă din lume şi toată este înconjurată cu gard viu, din brazi argintii. Noaptea, când e
lună plină, scânteiază pământul de-atâta fericire... Nici urmă de flori ori copaci scorţoşi, doar
iarbă! Şi oricum nu ar fi fost civilizat să călcăm florile...
El: - Iarba în schimb...
Ea: - Iarba, da! Pentru asta a creat-o Dumnezeu, să primească paşii noştri desculţi. Aşa a făcut şi
Agnetha când era mică. A cules rodul pământului, pentru că nu i-a fost ruşine să calce desculţă
prin iarbă... a strâns rodul pământului şi ai văzut... a călătorit departe, până-n Australia.
El zâmbind: - Atunci rămâne stabilit! Facem nunta desculţi, în parcul din spatele bisericii
cătunului Almhult!
Ea: - Nu râde... Cum crezi că au ieşit la suprafaţă copiii Geei? Căci erau siliţi să trăiască în
adâncuri, în mijlocul Pământului... S-au răsculat şi au venit cu toţii deasupra prin roua ierbii,
lacrimile Geei... Doar iarba merită tălpile noastre flămânde. Pentru că, vezi tu, în tălpi se găsesc
toate punctele vitale... Uite! Uite aici, vezi? Chiar în mijloc, între cutele astea două, se găseşte
centrul veseliei. Când este un pic roşu trebuie masat, el se destinde, se relaxează şi devii iarăşi
fericit, cum te-a lăsat Dumnezeu.
El: - Ia stai... stai să verific...

(Se apleacă şi îi prinde talpa piciorului, o gâdilă şi râd amândoi. Se tăvălesc în pat, se gâdilă unul
pe celălalt râzând. Ea învinge.)

El: - Gata! Stai, mă... mă predau... m-ai convins!

Ea se ridică şi devine deodată serioasă: - Şi dacă se supără?
El: - Iarba? Păi n-ai zis tu...?
Ea: - Agnetha, nu iarba! Neapărat! Trebuie neapărat să-i trimitem o invitaţie, nu concep nunta
fără Agnetha! Chiar acum... acum o să-i scriu.

(Ea se ridică şi fuge la dulap, ia o coală de hârtie, un pix, revine în pat.)

Ea scrie: - Dragă Agnetha. Tu nu ne cunoşti pe noi pentru că noi nu am cântat niciodată ca tine şi
pentru că părinţii noştri n-au avut bani să ne trimită la Sidney. Acum, pentru că am fixat deja
data nunţii şi pentru că ne iubim la fel cum v-aţi iubit tu si Bjorn, ne-am hotărât...
El: - Mai mult tu.
Ea: - Ne-am hotărât! ca slujba să o facem chiar la biserica din Almhult, în acelaşi oraş...
El: - Cătun...
Ea: - ORAŞ unde ai locuit tu mai de mult. În data de 24 iulie, la ora douăsprezece ne vom afla în
biserică unde se va oficia căsătoria noastră. Te rugăm...
El: - Mai mult tu.
Ea: - Te RUGĂM să te consideri invitata noastră. PS: ţinuta obligatoriu desculţă, iar petrecerea
va avea loc în parcul din spatele bisericii. Semnează: mirii. E bine?
El: - Adresa o ştii?
Ea: - Prostuţule... Scriu pe plic Primăria din Almhult, pentru Agnetha – invitaţie la nuntă. Cine n-
o cunoaşte pe Agnetha în Almhult... de fapt în toată Suedia!
El îmbrăţişând-o: - Tu ai răspunsuri pentru toate problemele noastre.
Ea: - Pentru că sunt femeie. Femeia este fiinţa cea mai de preţ, este cea care susţine cu adevărat
familia... este umila stăpână a dorinţelor bărbatului ei. Un fel de Geea pentru Uranus...
El râzând: - Aşadar eu sunt Cerul... iar tu, Pământul meu. Aşa cum ei nu pot trăi unul departe de
celălalt, aşa şi noi... Suntem un altfel de yin şi yang!

(Ea îl îmbrăţişează.)

El râde şi se sustrage tandru dar hotărât din îmbrăţişare: - De zece minute... De zece minute
trebuia să plec... Te sărut, stăpâna dorinţelor mele. Ne revedem peste trei zile, când mă întorc de
la Arad.
Ea: - Promiţi?
El:- Îţi jur!
Ea: - Să ai grijă pe drum... vezi de schimbă cămaşa în fiecare zi. Te voi aştepta cu cea mai bună
mâncare gătită vreodată de o pământeancă, iar suplimentul...
El: - Tu!
Ea râzând: - Nu! Desertul tău favorit, orez cu lapte...
El: - Cu scorţişoară şi cu vanilie?
Ea: - Dar mai ales...
El: - Cu dovleac copt! Doar tu ştii să prepari ceva atât de bun...
Ea: - Fugi de-aci! Linguşitorule!

(Se îmbrăţişează, se sărută, el pleacă grăbit, când e aproape de ieşirea din scenă...)

Ea îl strigă: - Ai uitat ceva!

El se opreşte încurcat: - Bagajul...
Ea: - Scrisoarea! Las-o în drumul tău, la orice cutie poştală, te rog. E pentru Agnetha...

El pleacă, Ea cade pe gânduri. Şopteşte precum o presimţire: - Drum bun, dragul meu...

(Se scutură ca după un vis urât, îşi vine în fire, se ridică şi începe să deretice prin casă. La un
moment dat, dispare şi ea de pe scenă.)

Creatorul: - Patetici şi săraci cu duhul. Asta a ieşit... asta a rămas din Creaţia MEA! Pământul,
urâţenie şi sărăcie... planuri stângace, griji copilăreşti... Uite! Uită-te şi tu... Dar să avem
răbdare... creaţia Mea nu-i terminată, m-aş ruşina cu asemenea produs imperfect! Astăzi însă...
astăzi este a şaptea zi... Duminica Mea! Pentru că şi eu am nevoie de linişte, trebuie să-mi
limpezesc gândurile, să mă reculeg... să mă rog...
Îngerul: - Dar timpul Tău are o altă dimensiune, până va trece Duminica, oameni ar putea să...
Creatorul: - Să ce? Să dispară!? Să plece? Ştii bine că nu au cum! Atâta vreme cât sunt legaţi de
Uitare, nu pot face nimic.
Îngerul: - În goana lor după supravieţuire, se pot autodistruge.
Creatorul: - Eşti aiurit. Omul e zămislit după chipul şi asemănarea Mea!
Îngerul: - Cea fizică... după chipul şi asemănarea Ta fizică, atât... Priveşte la cei doi, se despart
pentru trei zile şi îşi fac planuri pentru toată viaţa. Greşeala lor este că nu luptă! Omul creat de
Tine nu este luptător, ia totul de-a gata!
Creatorul: - Şi ce, voi îngerii, luptaţi? Sufletele care se perindă mereu, sus-jos-sus... toată
nebunia asta grăbită, luptă? Şi apoi, ce contează... Mâine încep retuşarea Omului... îi voi aduce
unele îmbunătăţiri, calităţi... dar nu prea multe că devin iar iscoditori şi Mă trezesc cu ei la
Poartă.
Îngerul: - Dacă n-ai fi invocat Uitarea... Nu-i vezi, o iau de fiecare dată de la capăt, mereu... sunt
precum visurile obsesive, simple baloane ce se rostogolesc la vale, în fiecare zi, tot timpul cu
aceeaşi viteză... Lasă-le memoria, ar fi mai interesantă evoluţia lor.
Creatorul: - Eşti nebun?! Vrei să-şi conştientizeze limitele, să înţeleagă? Riscul este prea mare...
mult prea mare.
Îngerul: - Riscul? Ce risc?
Creatorul: - Ce risc-ce risc... Tu crezi că MIE mi-e teamă de ei... că mi-e frică să nu Mă ajungă
din urmă, ori să Mă depăşească... Ce prostie!
Îngerul: - Dar încă Te gândeşti la Postulatul de început...
Creatorul: - TACI! Postulatul la care te referi, ştii prea bine de ce a fost născocit... Şi apoi nu-ţi
permit să-mi vorbeşti despre el tocmai astăzi, Duminică, în Casa Mea!

Îngerul se chirceşte câteva momente sub puterea vorbelor Lui, apoi se ridică şi continuă să
vorbească: - Te superi degeaba, Postulatul este un mesaj care trebuia să-Ţi apere creaţia, să Te
apere de propriile greşeli, să te atenţioneze... Uitarea invocată îţi lasă opera neterminată,
omenirea a devenit o jucărie stricată, sunt previzibili şi plictisitori.
Creatorul: - Greşeşti! Omul a devenit exact ceea ce merita să fie... singur s-a îndepărtat de tiparul
iniţial. Uiţi Liberul Arbitru.
Îngerul: - Nu am cum să uit... doar că Te îndepărtezi de propriile principii, Omul ar fi trebuit să-ţi
fie oglindă.
Creatorul: - În limitele hotărâte de Mine...
Îngerul: - De ce negi Postulatul? Era o regulă principiară a evoluţiei omeneşti.
Creatorul: - Tot insişti... tot insişti! Bine, citeşte-l, hai să-l mai analizăm o dată.
Îngerul: - „În ceea ce priveşte Creaţia Domnului, sarcina Lui este să asigure binele Omenirii.
Dacă se dovedeşte că nu-şi îndeplineşte această îndatorire, comportându-se ca un tiran, Omul are
dreptul să-L renege şi chiar să-L ucidă.”
Creatorul: - Acum înţelegi? Ei bine, da! La început am crezut în postulat, am vrut să-mi asigur
propria creaţie împotriva oricui atentează la libertatea minţii omeneşti, chiar şi împotriva unor
hotărâri personale a căror efecte ar fi stricat jucăria.
Îngerul: - Dar Omul nu este jucărie!
Creatorul: - Ba exact asta este, îngere! E jucăria Mea, ce-i drept una complexă, dar tot jucărie se
numeşte. Şi apoi, statistic vorbind, şansa de a Mă judeca ei pe Mine, de a Mă ucide, este egală cu
zero.
Îngerul: - Atunci ai invocat Uitarea.
Creatorul: - Am invocat Uitarea când am conştientizat pericolul... am înţeles cât de iuţi sunt, cât
de rapid evoluează. Ascultă aici, pentru Om e mult mai bine aşa... cunoaşterea totală, înţelegerea
vieţii i-ar fi terminat psihic, ar fi înnebunit. Greşeşti ca şi ei, îngere! Eu chiar respect Postulatul!
Îngerul: - Nu!
Creatorul: - Îngere... fericit este cel sărac cu duhul.
Îngerul: - Necunoaşterea este generată de Uitare. Iar ceea ce-mi spui acum, nu Te reprezintă, nu
sunt vorbele Tale!
Creatorul: - La ce te referi?
Îngerul: - ’Fericit e cel sărac cu duhul...’ citatul nu-ţi aparţine, ştii asta la fel de bine ca mine.
Fraze de genul ăsta există cu duiumul, găselniţele unor deştepţi, de fapt o altă formă de asuprire
pe care, dacă stăm bine şi gândim, ai agreat-o. Căci Tu ai creat Omul.
Creatorul: - Nu uita Liberul Arbitru! Eu am creat Omul cu bune şi cu rele... Pot să aduc şi
argumente pro-creator, de parcă nu le-ai cunoaşte...: naşterea fiului este umbrită de invenţia lor,
Crăciunul, brazi, cadouri... Moartea fiului este asociată sacrificării mieilor, alte cadouri, obiceiuri
barbare, năstruşnice...
Îngerul: - Puteai să intervii.
Creatorul: - Ce folos, Uitarea nivelează aparenţele la fel de uşor.
Îngerul: - Uită-te jos... El se urcă din nou în tren, e fericit - se întoarce acasă, a cumpărat un
inel...
Creatorul: - Ce-a cumpărat?
Îngerul: - Inelul este simbolul eternităţii cuplului. Ar trebui să cobori mai des printre pământeni,
să observi de aproape evoluţia, să le înţelegi obiceiurile.
Creatorul: - Am fost vineri! Iar apoi, astăzi este Duminică, mă odihnesc.
Îngerul: - Ai dreptate...
Creatorul: - În plus, tu eşti Mesagerul! Tu ar trebui să mă ţii la curent cu toate noutăţile.
Îngerul: - Aşa este...
Creatorul: - Observ că nu este orice fel de inel... are un safir în mijloc, asta înseamnă dorinţă
veşnică, legământ peste viaţă şi peste moarte. Micuţul îşi jertfeşte sufletul pentru ea...
Emoţionant, dar nefolositor şi patetic.
Îngerul: - Eşti sarcastic.
Creatorul: - Doar plictisit.
Îngerul: - Uite... în timpul ăsta ea a scris o listă întreagă pentru cumpărături, va găti cu siguranţă
toată noaptea, iar mâine o să-l aştepte cu desertul lui preferat, orez cu lapte şi dovleac.
Creatorul râzând: - Asta ce mai e?
Îngerul: - Mâncare... un fel de mâncare inventată de ea. Dragostea pământeană trece prin stomac.
Creatorul: - Acum tu eşti sarcastic.
Îngerul: - Deloc! Îţi spun doar ce simte jucăria Ta defectată din pricina Uitării.
Creatorul: - Da... da...
Îngerul: - Pe Tine nu te mai emoţionează Omul? Deloc? Cum ar fi dorinţa lui prinsă într-un inel
cu safir în care crede cu adevărat? Şi ea, femeia, crede la fel de mult...
Creatorul: - Sincer, nu. Duminică sunt imun la sentimentalisme, iar tu devii, pe zi ce trece, mai
patetic.
Îngerul: - Şi totuşi Marea Transformare s-a declanşat în prima secundă a zilei de Duminică, iar
Tu n-o vei putea opri. Creaţia Ta, cu toată uitarea invocată, se schimbă mereu, evoluează în
fiecare clipă. Omul poartă în suflet iubirea pură, cea care până deunăzi exista doar în inima Ta.
Creatorul: - Vorbeşti numai prostii! Marea Transformare a fost oprită pentru totdeauna atunci
când le-am dăruit uitarea!
Îngerul: - Atunci cum de păstrează iubirea? Cum de se recunosc fără să se fi văzut? De ce se
caută?
Creatorul: - Stai aşa! De unde crezi că moştenesc ei iubirea?
Îngerul: - De la Tine.
Creatorul: - Şi atunci?
Îngerul: - La ei a devenit un fel de moştenire genetică, iubirea există pentru că le-ai transmis-o
acum mii de generaţii...
Creatorul: - Nu uita că se iubesc la fel de mult pe cât se urăsc.
Îngerul: - Nu vreau să vorbim despre ură...
Creatorul: - Eşti gelos! De fapt pe tine te roade invidia precum roade molia aripile îngerilor... Ai
devenit o haină prea veche, Mesagere!
Îngerul: - Ai dreptate... ori poate am conştientizat lucruri care dor.

Creatorul se ridică de pe pernă, îşi trage toiagul mai aproape: - Ce vrei să spui?

Îngerul se chirceşte câteva secunde, apoi se ridică iarăşi: - Iubirea Ta s-a diluat... ai obosit.

Creatorul râde, se reaşează la locul Lui făcând spre Înger semn a lehamite: - M-am plictisit,
Îngere... doar m-am plictisit. Aceleaşi gânduri, aceleaşi rugăminţi, temeri... Şi mai ales NE-RE-
CU-NOŞ-TIN-ŢĂ!
Îngerul: - Ce ai creat Tu n-a fost uşor, dar mai greu este să întreţii focul sacru din sufletul
Omului.
Creatorul: - Cu alte cuvinte ţie îţi place?
Îngerul: - Ce să-mi placă?
Creatorul: - Povestea celor doi pământeni.
Îngerul: - Eu sunt Mesager de multă vreme, stau îndelung printre oameni, m-am apropiat de ei, îi
cunosc, îi recunosc... uneori am impresia că îi ştiu mai bine decât Tine.

Creatorul se ridică şi loveşte cu toiagul: - Prostii! Ce ştii tu despre Om?!

Îngerul se chirceşte o clipă, apoi revine iar: - Nu spun prostii. Cum nici povestea celor două
suflete nu-i ceva ieşit din comun. Cu toate astea, da! îmi place... îmi place sinceritatea lor,
iubirea.
Creatorul: - Atunci mergi de-o aduce sus pe tânăra asta. Să înţelegem mai mult.

(Îngerul tace... priveşte uimit spre Creator, îl priveşte intens, reflectorul îi pune în evidenţă
privirea. Stă pe gânduri câteva secunde apoi îşi pleacă privirea înfrânt şi dispare undeva în
spatele scenei. Merge demn, pleacă şi revine după câteva clipe cu un registru uriaş, foarte vechi.)

Îngerul: - Doreşti să-i deschizi ochii?

Creatorul: - Mda.
(Îngerul răsfoieşte registrul, găseşte în sfârşit ce căuta şi spune tare, răspicat.)

Îngerul: - Aici ai hotărât să vină abia peste douăzeci şi trei de clipe cereşti.
Creatorul: - Ei, şi? M-am răzgândit!
Îngerul: - În cazul acesta nu v-or mai veni pe lume doi prunci...
Creatorul: - Mda...
Îngerul: - Schimbi viitorul stabilit de Tine?
Creatorul: - Exact.

(Îngerul îl priveşte din nou câteva secunde, privire stranie şi dezaprobatoare, apoi pleacă ochii
înfrânt. Acelaşi mers demn, calm, duce registrul înapoi, apoi coboară dincolo de podiumul
scenei, merge pe Pământ, în casa unde femeia tocmai se pregăteşte să iasă după cumpărături. Are
o listă în mână, o reciteşte încet, şoptit...

Îngerul se apropie de ea, îşi lipeşte faţa de faţa ei, o studiază atent, de aproape. Încearcă să-i
prindă privirea, oglinda sufletului, caută să înţeleagă fericirea din sufletul ei omenesc, să
priceapă de unde izvorăşte bucuria, din ce este ea alcătuită... În surdină se aude o melodie cântată
de formaţia ABBA, sunt gândurile ei, este o melodie veselă... Zgomotul cântecului îl
îndepărtează pe înger, îl deranjează, se apleacă câteva momente şi îşi acoperă urechile cu
palmele... Şi Creatorul pare deranjat de zgomot acolo sus, în perna lui uriaşă.

Femeia descuie uşa, iese din scenă prin spate. Îngerul, abia atunci, după ce ea pleacă, observă c-a
rămas singur. Reacţionează imediat, fuge după ea, iese şi el din scenă. Muzica se opreşte lent,
luminile se sting uşor, descresc în intensitate, rămâne doar un reflector slab cu tentă roşiatică
peste Creator. Urmează câteva secunde de aşteptare, de linişte totală, apoi se aude o frână de
maşină, o bufnitură, o sirenă a salvării. Creatorul, din partea Lui de scenă, dă aprobator din cap şi
face un semn de chemare.)

Scena 2

(Luminile se aprind iar, Femeia apare îmbrăcată în alb, este condusă de Înger în faţa Creatorului.
Are chipul împietrit, este mirată, uimită. Îngerul o împinge cu grijă spre Creator, nici Îngerul nu
pare a fi imun la suferinţa ei. Femeia se opreşte câteva secunde, refuză parcă să înainteze, îi
prinde privirea Îngerului şi îi urmăreşte atentă reacţiile. Este luată de mână de către Înger şi vin
împreună lângă Creator.)

Creatorul: - Uite ce e... Eu tot nu înţeleg de ce ai vrut să-i păstrezi memoria?

Îngerul: - Pentru că astăzi este Duminică, pentru că timpul trecea oricum prea greu... Consider-o
bonus duminical, un manual explicativ al evoluţiei umane.
Creatorul: - Îngere... dacă te-ai plictisit atât de mult... chiar mai mult decât Mine, îţi amintesc că
întotdeauna ai de ales. Liberul Arbitru... poţi de exemplu să optezi pentru cădere.
Îngerul: - N-am uitat... dar în primul rând Ţie n-o să-ţi convină. Până înveţi un alt înger să fie
Mesager trebuie să te ocupi chiar Tu de treaba asta...
Creatorul: - Mda... să zicem. Şi la ce reacţii ne aşteptăm de la bonus?

(Femeia se apropie de Creator. Lumina trebuie să-i pună în valoare ochii. Ochii să-i fie bine
observaţi de spectatori din orice poziţie, sunt mari, uimiţi şi în acelaşi timp plin de reproş.)

Îngerul spre Femeie: - Ai murit, suflete... accident de maşină, salvare, resuscitare... n-a fost să
fie.

(Femeia se întoarce spre Înger, se apropie de el aproape lipindu-şi faţa de faţa lui – cum a făcut
îngerul mai înainte, pe Pământ. Îl priveşte adânc, feţele aproape se ating. Comunică mental, aşa
pare, femeia însă nu va mai vorbi deloc până la finalul piesei, gesturile ei sunt cele ce vorbesc.)

Îngerul: - Nu... nu mai ajungi la Almhult şi nici pe cântăreaţa aia n-ai s-o vezi...
Creatorul: - Agnetha, aşa o cheamă. Chiar ai îmbătrânit, Îngere...
Îngerul: - Agnetha. Nici pe ea n-ai s-o mai vezi. S-a terminat... pentru tine s-au terminat grijile
pământeşti.

(Femeia vine acum lângă Creator, se apropie la fel de mult de EL cum s-a apropiat de înger şi îl
priveşte intens, profund. Nu-L atinge, doar îl priveşte de aproape.)

Îngerul: - Oamenii percep întotdeauna greu schimbarea...

Creatorul: - Ce-ţi spuneam mai devreme... asta se întâmplă numai în cazul în care nu le ştergi
memoria.
Îngerul: - Nu ăsta-i motivul pentru care Tu ai hotărât uitarea, ştii bine...
Creatorul: - Iar începi?
Îngerul: - Oamenii... oamenii se împiedică uşor, se rănesc, suferă, mor şi când ajung aici sunt
cuminţi precum sfinţii... Suflete, nu-i aşa că n-ai greşit niciodată? Nu răspunzi.. este un semn
bun. Uite, în sfârşit întreabă ceva... Creatorule, femeia Te roagă s-o lasi să mai privească o dată
Pământul, să vadă ce se întâmplă jos. La ce-ţi mai foloseşte, Suflete?
Creatorul: - Reminiscenţe! Chiar tu ai spus că-i este dor de el, iar lui îi e dor de prăjitura ei cu
orez.... Uite ce e, Îngere: astăzi este Duminică, iar Duminica MEA durează o veşnicie! Mă
plictisesc, desigur, îngrozitor... de aceea am s-o las să mă uimească, să mă roage ceva inedit, să
aibă o dorinţă originală!
Îngerul: - Ce idee originală să aibă un Suflet, Creatorule... Veşnicul lor capriciu este să privească
Pământul, casa, iubitul ori iubita... să se mai întoarcă o dată...
Creatorul: - Tocmai d-asta am hotărât ca ideea ei să fie originală! Să mă surprindă! Aah... de
fapt, ce contează! Ştii ceva, îngere? Fă ce vrei, a fost opţiunea ta, ai adus-o fără să-i ştergi
memoria... acum uimeşte-mă, Îngere.
Îngerul exasperat: - Dar ai chemat-o înainte de vreme, ai şansa să înţelegi stadiul la care a ajuns
Creaţia Ta. Iar ea? Ştii ce este Ea, Creatorule?
Creatorul: - E, bine - ce este?
Îngerul: - E pata de culoare de care are nevoie veşnicia asta gri, veşnicia Ta duminicală.
Creatorul: - Şi dacă nu va plânge? Dacă nu Mă va ruga s-o las încă o zi jos, la Pământul ei? Dacă
nu se va tăvăli printre nori şi nu mă va implora? Ce distracţie ar mai fi atunci?
Îngerul: - Cum poţi crede că n-o să Te implore? Va face ORICE pentru a coborî din nou.
Creatorul: - Te înşeli, Îngere... nu pare dornică.
Îngerul: - Las-o mai întâi să vadă.
Creatorul: - Fie! Atunci, priveşte!
(Un reflector NU foarte puternic se mută pe camera pământeană, ceilalţi rămân în penumbră.)

(Jos, bărbatul tocmai intră pe uşă în casa pustie, murdară, în contrast cu casa dinainte, când trăia
ea – pe atunci casa sărăcăcioasă era luminoasă, aranjată, curată – trebuie să se vadă cele două
halate: cel galben pufos şi cel albastru, ele sunt aruncate neglijent pe jos. Un bagaj desfăcut se
află de asemenea pe joc, bagajul din delegaţie. El are faţa omului nepasător, obosit, este neras,
surpat, năruit în propria lui fiinţă. E îmbrăcat în aceleaşi haine de delegaţie, mototolite însă, par
ponosite, faţa îi este albă, în contrast cu negrul hainelor şi cu părul ciufulit. Întră, aruncă plasa
din mână pe jos, din ea se răstoarnă o pâine, o sticlă cu pepsi şi o cutie cu lapte... Se aşează
indiferent pe marginea patului.)

El: - De fapt nici nu mi-e foame... Ar fi trebuit să aprind lumina... să mai plece din fantomele
astea! Să se ducă la dracu’ sau la ele acasă, ori... iar eu... să uit! Am dreptul constituţional să pot
uita! Sunt liber s-o iau de la capăt, să şterg trecutul! Uitarea este virtutea celui puternic, celui
care rămâne nepăsător la fericire ori durere, indiferent la fructul care s-a copt în faţa lui şi trebuie
cules de pe creanga unui copac viermănos ori lăsat dracului să pice sterp în ţărâna pământului...
să dispară înăuntrul lui. Am dreptul să uit!!

(ori fundal sonor, ori în sală, printre spectatori, în diferite locuri, pot fi plasaţi ’cei care nu
există’. Ei încep să şoptească din ce în ce mai tare: - Uită! Uită! Uită!!)

El: - Da! Liber să uit... Îndreptăţit să dorm, să fac ce vreau, poate... chiar voi aprinde lumina să
plecaţi cu toţii la casele voastre sau oriunde vă este vouă bine...

(Se ridică, merge şi aprinde lumina, un reflector ceva mai puternic se îndreaptă spre cameră. Din
acel moment nu se mai aude nicio şoaptă în sală. Revine la locul lui.)

El: - Sau mai bine merg să fac duş... mă uit apoi la televizor... Fac şi curăţenie! Da, trebuie să fac
curăţenie în viaţa mea. A început să miroasă a cocină... Cocina personală!

(Se ridică, se apleacă să ridice sacoşa, să strângă în ea produsele răsturnate, respectiv pâinea,
pepsi şi laptele, vede însă halatul galben, renunţă, le lasă tot pe jos şi se aşează iarăşi pe marginea
patului.)

El: - Halatul... Parfumul ei... Nu! Nu pot vegeta ca un nesimţit în faţa televizorului, să mestec
seminţe şi să râd la seriale tâmpite în vreme ce halatul ei stă aici... singur! Mai bine plec! Da, o
să merg în parc... NU! Mai bine într-un bar... ori la Mall! Văd un film, mănânc floricele şi beau
pepsi.

Când mergeam împreună la filme mă certa: bei pepsi, o să-ţi nenoroceşti ficatul. Bea limonadă,
apă cu lămâie ori portocală ori greff... Nu facem nicio scofală, zicea ea, dacă eu rămân sănătoasă
şi tu, nu! Trebuie să fim amândoi sănătoşi, aşa-mi spunea! Şi uite! Eu beau în continuare pepsi,
n-am nici pe dracu’ sau poate am ficatul cât o minge de rugbi, e... şi? Şi? Trăiesc bine mersi, iar
ea... Dar e drept, limonada este mai sănătoasă ca pepsi... uite-i paharul! Vezi, e... chiar paharul
ei! Înainte să plece la piaţă a băut limonadă şi nu a terminat-o... Pentru că uitase să cumpere
dovleac. Plăcintaar...
Orezul cu lapte şi dovleac este specialitatea ei, cel mai bun desert din lume. Toţi îl apreciază!
Mama, tata, vecinele de la parter, colegele de la serviciu... toată lumea mănâncă orez cu lapte şi
dovleac făcut de ea!!

Mă întorceam acasă, din delegaţia de la Arad, unde băgasem în mine ca de-obicei numai prostii
mondene, fast food, pizza, hot-dog şi trebuia! trebuia neapărat să vin la dezintoxicare. Şi cu ce să
mă dezintoxice ea decât cu orezul minunat, cel mai parfumat şi mai dulce orez cu lapte,
scorţişoară, batoane întregi de vanilie şi cu cel mai fenomenal dovleac plăcintar din lume...
Mergea tocmai în Piaţa Crângaşi, acolo vin olteni cu plăcintarii lor mari... cei mai lungi ori mai
rotunzi... au coaja subţire şi albă... iar înăuntru... înăuntru au cea mai dulce şi mai aromată carne
portocalie... La fel ca pielea ei răscolită de cauciucurile ’all sesons’ ale camionului...

Eram la uşă, sunam ca de-obicei: de două ori scurt şi o dată lung, ti! ti! tuuuu! Întotdeauna sun
aşa: ti! ti! tuuuu! să ştie că am venit cu ceva bun... De exemplu bomboanele cu lichior sau cu
vişine! Sunt favoritele ei... ti! ti! tuuuu! Aşteptam să aud cheile zdrăngănind în uşă, precipitându-
se într-o arcuire perfectă a sprâncenelor, într-o uimire frumoasă şi migdalată. Nu reuşea niciodată
să nimerească cheia potrivită din prima încercare. Apoi descuia, apăsa tare pe clanţă, împingea
uşa la perete şi-mi sărea de gât... Ti! Ti! Tuuuu! Uşa rămânea mai departe închisă, nu se auzeau
cheile, atunci am încercat clanţa… era descuiat. Pe coridor a apărut un tip, mi-a făcut loc să
intru... un tip cu părul aşa... tuns scurt dar se vedea că la origine e creţ. Avea cămaşa albă şi o
cravată roşie. M-a poftit înăuntru, mi-a oferit un pahar cu apă. ’Simte-te ca acasă, domnule!’ aşa
i-am spus, domnule! pentru că nici măcar nu ne cunoaştem... A tresarit, a scos din buzunar o
legitimaţie, din cea oficială, cu dungă roşie pe mijloc... Apoi am plecat împreună, ne-am urcat
într-o maşină cu şofer, all included, am mers la institutul medico-legal şi am semnat hârtii...

Întrebările? Întrebările au venit mai târziu. Tipilor în cămăşi albe şi cravate roşii le plac
întrebările în doi peri... Nu se mai poartăăă!! Domnilor, sunteţi penibili! Cravatele roşii nu se mai
poartă de cel puţin zece ani! Sunteţi demodaţi, nenorociţilor! Încă păstraţi cravate de pe timpul
părinţilor şi vă credeţi retro, romantici... Nişte porci!!

...şi ea suna tot aşa: ti! ti! tuuuu! Ca să ştiu, s-o aştept cu luminile aprinse în vestibul şi în
bucătărie şi în camere.... Nu suporta întunericul. Stai! stai că-ţi aprind cum toate luminile!
Uitasem...

(În timpul ăsta, el se ridică din pat şi fuge ca să aprindă luminile din casă, toate reflectoarele
lumineaza acum orbitor, el se află peste tot, într-o grabă nebună, aleargă prin cameră, pregăteşte
patul pentru somn, aranjează cearşaful, pernele, pătura, halatele sunt puse unul lângă celălalt...)

El: - Gata! Acum e curat, lumina e aprinsă... poţi suna: ti! ti! tuuuu! Poţi veni! Poţi veni acasă...
Ba nu! Mai e ceva... să aranjez aşa cum îţi place...

(În graba lui nebună se întoarce brusc şi loveşte plasa cu pâine, pepsi şi lapte, o izbeşte din
greşeală cu piciorul. Zgomotul îl opreşte, se prăbuşeşte iarăşi în el, se năruie. Merge la pat, se
lungeşte aşa îmbrăcat, deschide televizorul cu telecomanda. Se aud în surdină ştirile...)
El şoptind: - Am cumpărat lapte. Este... în termen, expiră tocmai la anul. De ce dracului am
cumparat lapte, nu ştiu. Nu-mi place nici cel dulce, nici din celălalt, acrit...

Dar sunt şi avantaje!! Acum pot sta în pat oricum: îmbrăcat, încălţat, pot purta căciulă, papuci,
pot face orice vreau! Patul îmi stă la dispoziţie, e… ca un motan puturos şi plin de purici: pot
dormi în poziţia asta, sau în asta... pot rupe cearşaful, pot muşca din pernă! Înainte nu! nu puteam
face nimic din toate astea! Nu aveam drepturi asupra lui! Patul era ceva ... tabu! era insula
noastră curată, cea mai... mică insulă din oraşul Bucureşti. Aici nu ne atingeau valurile, furtunile,
bărbaţii cu cravetele roşii, femeile cu dosare prinse la subraţ... Evidenţa Populaţiei! Voi habar n-
aveţi cum arată femeile cu dosare prinse la subsuare! HA! HA! Vă spun eu, sunt femei cu fuste
nemţeşti, gri şi urâte! cu sacouri bărbăteşti şi pantofi negri! În fiecare dimineaţă femeile astea se
dau la subraţ cu un fel de clei, ceva special, cleiul de care se prind apoi dosare gri, se prind de
părul lor creţ de la subraţ. Păr original, de la mama lor... pentru că ele aşa se nasc: cu dinţi de fier
şi păr la subsuare... Femeile-calculator, femeile vardist, femeile de la Evidenţa Populaţiei...

Băăi!! Pe mine nu mă interesează evidenţa voastră! Nici voi nu mai stiţi ce ascundeţi pe la
subraţe... iar pe mine? Pe mine nu mă interesează deloc, nu vreau să ştiu ce socotiţi, ce împărţiţi
sau înmulţiţi voi acolo! Pentru voi omul nu este decât un număr, o înşiruire de caractere, fiecare
cifră înseamnă o zi, o lună, un an, părinţii, strada, blocul, apartamentul... Tot timpul înlocuiţi
cifre, schimbaţi numere cu alte numere! Pe unele le ştergeţi, pe celelalte la scrieţi cu creioanele
voastre negre cu mină subţire, zero-cinci. Mina voastră neagră, extrafină, îţi pătrunde în sânge, în
creier... precum un vierme verde cu capul lucios... atunci când gândeşti, străluceşte... pentru că
nu e bine să gândeşti! devii un pericol pentru Evidenţa Populaţiei!

Cum ar fi de exemplu să pleci în Suedia fără să ai acceptul femeilor vardist, fără să noteze ele că
vrei să te căsătoreşti pe iarba ălora, că-i mai verde ca a noastră... Cum să decizi singur să faci un
lucru unic, de capul tău, fără să le întrebi mai întâi pe ele?! Cum ar fi să iubeşti fără să le ceri
acordul? Să strigi: - Doamneloor!! Am voie să mă îndrăgostesc de femeia asta? Pot umbla
desculţ prin iarba din Almhult alături de ea pentru totdeauna??

Prostii! Vă spun eu, femeile de la Evidenţa Populaţiei trebuie să folosească mine zero-cinci
pentru că au degetele subţiri şi mâinile fine, tratate cu cremă Farmec, miere şi gălbenele... În
definitiv ele conduc destinele noastre, sunt îngerii noştri păzitori... Nişte vaci!!

Am o curiozitate... dacă îmi permiteţi: care este numărul pe care l-aţi pus în locul iubitei mele?
Da, sunt curios cine i-a furat spaţiul în dosarele voastre gri? Hm?! Vreau să cunosc acest număr,
să mă prezint înţolit la costum şi cravată: - Domnişoară una-sută-mii-patru-sute-cinci... sunt
domnul una-sută-mii-patru-sute-şase şi suntem uniţi prin părul de la subraţul femeii Ionescu de la
Evidenţa Populaţiei. Nu, nu-i vina dvs, domnişoară, că şedeţi ca o vacă în locul iubitei mele!
Domnişoară număr! am însă dreptul legitim să vă întreb dacă ştiţi să pregătiţi orez cu lapte,
scorţişoară şi dovleac? Iertaţi-mă, dar trebuie... TREBUIE să aflu acest detaliu... în caz contrar
vă rog... insist, cu politeţe chiar... să vă duceţi fix la dracu’!! Să lăsaţi numărul ăsta liber, să nu
intraţi în spaţiul ei vital, în aerul respirat de ea, să nu-i atingeţi mâinile, ochii...

Doamnelor!! Doamnelor de la Evidenţa Populaţiei, are femeia asta... asta de stă acum în locul
iubitei mele, are ea ochii la fel de negri? Are ea părul la fel de lung? Ştie să zâmbească la fel, în
cele douazeci şi unu de feluri precum iubita mea? Nu?? Atunci de ce naiba şade aici? Să plece!
Vreau să trăiesc... de acum vreau să trăiesc alături de spaţiul ăsta frumos şi gol... Gol îl vedeţi
voi! Pentru că este aparent gol, este gol doar pentru voi, proastelor! Pentru mine nu-i, eu stau de
vorbă cu numărul ăsta, dorm alături de el, facem dragoste... şi vom pleca... da! chiar vom pleca
peste trei luni la Almhult, să facem nuntă în biserica aceea mică, apoi să dansăm desculţi în iarba
lor verde... Domnişoară Număr, o să întrebe preotul, vrei să-l iei de bărbat pe acest Număr? Da…
Iar tu, domnule Număr, o iei de soţie pe domnişoara Număr? Da! Vă declar...

(Se aude soneria, de două ori scurt. El tresare, se ridică pe jumătate din pat, aşteaptă confuz.)

El: - Sună?! Chiar sună cineva la uşă… Dar nu! nu voi răspunde pentru că aici intră doar cei care
cunosc parola, codul secret. Intruşii să plece!! Să lase numărul liber...

(Iar se aude soneria, de data asta prelung.)

El: - Ssst! Sunt ele… ele… femeile de la Evidenţa Populaţiei. Fac recensământul numerelor
goale... Sssst!

(Se ascunde în pat, sub cele două halate - galben şi albastru - în vreme ce soneria se mai aude o
dată prelung, apoi renunţă. Pentru câteva momente se lasă liniştea, el îşi ridică capul pe furiş
dintre cele două halate şi ascultă încordat pentru că într-adevăr se aud nişte sunete ciudate la uşă,
ca şi cum cineva ar vrea s-o forţeze.)

El şoptind: - Vor să afle dacă numărul de lângă mine este gol... dar nu este... Ha! Ha! Au dosare
gri şi urât mirositoare, din cele încleiate. De aici... tocmai de aici le simt mirosul, parfum de
clei...

(Pe sub uşă apare, strecurat de cineva şi împins spre mijlocul scenei, un plic alb. Apoi se lasă iar
liniştea. El coboară încet din pat, speriat, se apropie cu o grijă exagerată de plic, îl priveşte
înmărmurit. Îl înconjoară precaut fără să pună mâna pe el, citeşte de la distanţă cu voce tare
numele expeditorului: - Almhult…)

(Se repede imediat spre uşă, o deschide şi strigă în spatele scenei).

El: - Cine eşti?? Hei!! Vino înapoi... Heii!

(În cele din urmă renunţă, se întoarce pe scenă, lângă plic. Nu-l atinge nici acum, e agitat,
înfrigurat, emoţionat. Se precipită prin casă, se învârte în jurul plicului. Regia poate creea un fel
de ritual al emoţiilor, aleargă prin toată scena, se bucură... În cele din urmă se opreşte lângă plic,
se decide să vadă despre ce e vorba, se apleacă, ia plicul şi îl deschide ca şi cum s-ar aştepta să
primească vestea cea bună. Vestea de la ea... Citeşte încet, apoi din ce în ce mai tare.)

El: - Vă anunţăm… cu adânc regret… că sunt interzise… petrecerile în parcul din spatele
bisericii… din localitatea noastră. Vă rugăm să vă adresaţi restaurantului comunei, unde există şi
o terasă în aer liber. Semnează: Primăria Comunei Almhult, Suedia. PS: În registrele evidenţei
populaţiei figurează patru doamne cu prenumele Agnetha. Vă rugăm să ne transmiteţi numele
complet al persoanei în cauză.

(Termină de citit şi rămâne câteva secunde perplex, apoi se aşează pe jos, la marginea scenei, cu
scrisoarea în mână, o întinde neglijent şi demonstrativ spre public.)

El: - Ţi-am spus eu? Recunoaşte că ţi-am spus! P-astea de la Evidenţa Populaţiei le simt de la o
poştă... Cum!? Cum adică semnează Primăria comunei Almhult? La Almhult urmează să ne
căsătorim, am stabilit... şi dacă aşa am stabilit!? Am cumpărat bilete de avion, dus-întors, că-s
mai ieftine. Uite…

(Se ridică şi caută în dulap, într-un sertar.)

El: - Stai… Unde le-am pus? Aici, în sertar! Uite-le! Bilete, turist class, Bucureşti Otopeni -
Stockholm - Bucureşti Otopeni. La Stockholm avem o escală de patru ore şi cincisprezece
minute, apoi luăm un autobuz sau cum s-or numi la suedezi maşinile care transportă populaţia de
la oraş la comună...

(Lasă biletele şi scrisoarea în dulap, le aranjează în sertar cu o grijă exagerată.)

El : - Con-spi-ra-ţie!! Avem de-a face cu o conspiraţie internaţională, Conspiraţia Femeilor de la

Evidenţa Populaţiei!

…după trei ore ajungem în faţa primăriei din Almhult, acolo e staţia... Ne căsătorim formal şi
apoi oficial în biserică... E şi?! Ce dacă n-avem voie să călcăm iarba din parcul bisericii? De
parcă nu mai putem noi de regulile lor… de parcă iarba suedeză trebuie să crească înaltă, verde şi
grasă precum vacile olandeze… precum prazul oltenesc. Nu şi nu! Legea lor spune că iarba
suedeză poate fi călcată doar de omul care o tunde, de vrăbii şi de ciori! Iar alea nu fac decât să
se cace în iarbă, s-o murdărească… De-aia a creat Dumnezeu iarba! Să aibe păsările unde să se
cace! Iar noi, proştii, să ne aşezăm în cur pe aleile de ciment şi să privim la iarbă, s-o vedem cum
se înalţă... La fel se uită la mine şi secătura aia de moş Vasile, pensionarul de la parter… se uită
la barba mea. O măsoară în fiecare zi, are un şubler mic, argintiu… Când m-am ras ultima oară?
A! La Arad, în dimineaţa când am plecat … M-am trezit, m-am ras, am făcut baie... sau duş…

Ştiu! Eu de fapt acum dorm, am o... cum îi zice, Doamne… am un coşmar! Un coşmar, lovi-l-ar
boala de vis! Dar se face ea dimineaţă… curând mă voi trezi cu iubita-n braţe. Că noi aşa
dormim, îmbrăţişaţi… O să ne dăm jos din pat, o să bem cafele în bucătărie… mai mult eu, că ei
îi place lapte cu cereale. Apoi o să mâncăm ouă fierte şi orez cu lapte şi dovleac copt... Uite!
Priviţi! Afară e ceaţă, dar de fapt ceaţa este aparentă, pentru că într-un coşmar nu poţi vedea
niciodată prin ferestre, nu poţi pentru că dormi! E simplu! Uite, mă voi aşeza aici, la marginea
patului şi mă voi ciupi de vârful nasului… Şi mă mai ciupesc o dată… acum voi aştepta liniştit să
se termine coşmarul. Nu! Dacă m-aş ciupi şi a treia oară aş sângera şi m-aş trezi brutal. Iar eu
când mă trezesc brutal sunt ţâfnos, îmi tună şi fulgeră toată ziua. Aşa că aştept... aştept.

(Acţiunea se mută sus: Creatorul, Îngerul şi Femeia. Ea plânge în tăcere, se fereşte, nu i se

observă faţa şi nu se aude nimic. Pare c-a înţeles ce s-a petrecut şi ştie că nu mai poate schimba
nimic, acceptă situaţia. Ridică privirea, ochii ei mari înlăcrimaţi şi demni se îndreaptă pe rând
către Creator, către Înger şi iar către Creator. Ochii ard, otrăvesc, reproşează mut nedreptatea
neuitării ei. Apoi îşi lasă privirea în jos, se chirceşte în perna ei şi nu mai mişcă.)

Îngerul privind catre Femeie: - Sufletul ăsta...

Creatorul: - Mda… Mă aşteptam să te emoţioneze… Cum am spus, ai îmbătrânit, mă gândesc la
modul serios să te schimb.
Îngerul apropiindu-se de Femeie: - Sufletul nu cere nimic…
Creatorul: - Asta e cea mai proastă veste pe ziua de azi. Imprevizibili sunt oamenii şi sufletele lor
păcătoase! Şi nu i-am creat aşa…
Îngerul privind Femeia de aproape, îi ridică privirea fără s-o atingă fizic: - Suferă şi nu cere
nimic…
Creatorul: - Da... da... Prea mândră să cerşească… dar ştii cum e: copilul care nu plânge, nu
primeşte de mâncare.
Îngerul: - Simţi? Auzi ceva?

(Pe fundal, în surdină, se aude o melodie cântată de formaţia ABBA. Femeia stă în continuare cu
privirea în jos, ochii închişi, se mişcă uşor în ritmul muzicii).

Îngerul: - Auzi??

Creatorul se ridică ameninţător: - Aud zgomote umane, muzică, aşa numesc ei gălăgia asta! Cine
îndrăzneşte să umanizeze Cerul??
Îngerul: - Gândurile… Sunt gândurile ei.

Creatorul se apropie ameninţător de Femeie, se apleacă către ea şi îi prinde brutal privirea (fără
atingeri): - Încetează!
Îngerul: - Opreşte-te, suflete! Nu e nimic distractiv în nebunia asta.

(Creatorul se întoarce, îşi ia toiagul, vine înapoi şi tună lovind cu toiagul lângă femeie.)

Creatorul: - Încetează!!

(Femeia şi Îngerul se chircesc sub forţa tunetului. Femeia nu are comportamentul cuiva trufaş,
este umilă, învinsă, are însă indiferenţa şi acceptarea celui mic, îşi poartă crucea cu oarecare
mândrie. Melodia se aude din ce în ce mai tare.)

Îngerul îşi acoperă urechile: - Femeie nebună! Ce nesăbuinţă am făcut...

Creatorul ridicând glasul: - În-ce-tea-ză!!

(Muzica se aude mai tare, femeia chircită se mişcă, se unduieşte în ritmul muzicii, apoi se ridică
şi chiar dansează printre perne.)

Îngerul priveşte uluit: - Visează! Sufletul visează...

Creatorul lovind cu toiagul: - În-ce-tea-zăă!!

CORTINA
Act II
Scena 1

Acelaşi decor. Creatorul, Îngerul şi Femeia în partea ridicată a scenei, recuzita aceeaşi, perne
albe (nori). Creatorul stă pe perna lui, Îngerul întotdeauna în picioare, Femeia se află retrasă într-
un colţ, priveşte cu indiferenţă sala. În partea cealaltă, în pat, stă El, este îmbrăcat cu aceleaşi
haine din delegaţie. E neras, stă cu braţele sub cap şi priveşte tavanul.

Femeia se ridică, cu aceeaşi privire fixă spre public, se apropie, coboară de pe scenă printre
spectatori (revenirea din Cer pe Pământ), nu îi atinge, nu scoate o vorbă, doar se apropie de ei şi
îi priveşte în ochi, nici urmă de bucurie, de zâmbet, durere sau lacrimi. Doar o atentă indiferenţă,
aşa arată privirea ei. Ştie ce va urma cu fiecare dintre cei aflaţi în sală. În timpul ăsta, Îngerul,
acaparat de frumuseţea mândră a Femeii, de puterea ei, vine la marginea scenei, aproape de
cădere, o urmăreşte cu privirea, nu coboară din Cer, rămâne sus, dar e foarte aproape de cădere,
stă cu greu pe margine, la limită, locul dintre Cer şi Pământ. Îngerul e singurul care vorbeşte,
este forţat, obligat de puterea spirituală a Femeii să spună ce gândeşte ea, este posedat de forţa ei
simplă, contrariat de nedreptatea jocului divin. În vreme ce Ea merge printre spectatori şi îi
priveşte în ochi, Îngerul transmite gândurile Femeii. Nu se mai aude muzică, nimic în fundal,
doar liniştea şi vocea Îngerului, uneori şoptită, alteori tare...

(Femeia se opreşte în dreptul unei spectatoare, îngenunchează în faţa ei.)

Îngerul spune ce gândeşte Femeia: - Libertatea Uitării a fost impusă de Creator atunci când Omul
avansase atât de mult încât se apropiase de El. Pe alocuri începea să-L depăşească în
inventivitate şi aşa ceva nu putea fi acceptat! A te întoarce în Cer plin de dragoste, de iubire, a
veni înapoi, la timpul cuvenit, pe Pământ, la Omul pe care îl cunoşti, la jumătatea ta, a-ţi
continua menirea acolo unde te-ai oprit când ţi-ai primit scurta pauză divină... Ce însemna atunci
această pauză? O Duminică frumoasă, ziua reculegerii tale, a rugăciunii... Fiecare construia şase
zile cereşti, în cea de-a şaptea urcau cu toţii la Creator, pentru purificare… Ce este acum a
Şaptea Zi? Ce înseamnă Duminica pentru tine? A devenit ceva înspăimântător… necunoscut şi
rău, pedeapsa teribilă: MOARTEAA… Ţi-e frică de moarte, aşa-i?

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

(Femeia se ridică, priveşte în continuare spre aceeaşi spectatoare, se îndepărtează privind înapoi
către ea. Tresare, prinde gândurile altui spectator.)

Îngerul vorbeşte din nou ce gândeşte Femeia: - Să te îndrepţi de fiecare dată cu iubire spre Omul
sortit… de fiecare dată cu intensitate mai mare… ŞI MAI MARE… Cu fiecare zi de luni, fiecare
naştere, să devii mai puternic, să regăseşti cu dragoste şi dorinţă iubirea fără să-ţi iroseşti nicio zi
cu experienţe nefaste, marcante… Să baţi următoarea stinghie la gardul casei tale, exact în locul
unde ai rămas când te-ai ridicat la cer pentru odihna celei de-a şaptea zi… Iar gândul să-ţi devină
mai pur, de fiecare dată mai pur… până într-o zi când te naşti la fel de pur precum Creatorul. Ce-
ar mai fi fost de făcut?
(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

(Începe să se audă în surdină aceeaşi melodie ABBA, apoi din ce în ce mai tare. Femeia se mişcă
ridicând braţele, se unduieşte într-un dans alb, păgân, în faţa spectatorului, are ochii închişi, faţa
îndreptată mereu în sus, spre cer.)

Îngerul vorbeşte, continuă gândurile Femeii: - Ne aflăm cu toţii într-o clepsidră cu câteva
miliarde de coloane, ne dematerializăm în nisipul nostru preţios, din aur fin, pentru a ne strânge
apoi la loc, a ne întrupa iarăşi în noi, aceeaşi noi... mereu noi şi atât de vechi. O vezi? Îi simţi
marginile reci? Este CLEPSIDRA uriaşă, încăpătoare dar LIMITATĂ! Le vezi? Simţi scânteile
ce fulgeră în fiecare clipă printre noi, prin noi... sus-jos, jos-sus... sus... Sunt cei care se întorc
mereu, priveşte atent şi te vei descoperi gonind haotic şi vertical... Mereu vertical...

Dar nisipul e prea fin, se răsfiră prin toate cotloanele clepsidrei, se aleargă fir după fir, se
împreunează şi se despreunează cu o viteză de neînchipuit. Iar fuga noastră nu se termină
niciodată, nu este limitată în timp şi nu există cale de oprire, de odihnă. Nu putem păşi dincolo
de ea... de CLEPSIDRĂ. Uitarea a fost impusă ca un blestem, trăim nelimitat şi inutil de
milioane de ani pământeni... Suntem damnaţi!

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Acum? Acum Dumnezeu se odihneşte, este Ziua a Şaptea, Duminica Lui. A muncit şase zile şi
şase nopţi, are dreptul purificării aşa cum şi noi îl avem pe-al nostru. Deosebirea este că El nu
uită... Uitarea ne opreşte doar nouă evoluţia, ne strică, devenim simple jucării defecte, damnate!
UITAREA... Ne este la îndemână să uităm.... Nu mai găsim drumul spre casă, spre Omul nostru,
ne încurcăm în hăţişuri provizorii, ne irosim zilele cereşti... şi-n cele din urmă pierim spiritual...

(Melodia se opreşte brusc, Femeia se opreşte şi ea din dans, se apleacă privind un spectator.)

Îngerul strigă de pe scenă: - OMULE!!

Îngerul continuă apoi şoptit ce gândeşte Femeia: - Aminteşte-ţi de ce-ai venit!?

(Din sală se aud glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - De ce-ai venit? De ce-ai venit ? De
ce-ai venit?)

Îngerul continuă să spună ce gândeşte Femeia: - Şi mai ales pentru cine? E vremea să cauţi
simţul pierdut, cealaltă orientare în timp, să asculţi de instinct, şoaptele visurilor care nu sunt
visuri, sunt amintiri care te cheamă, trebuie să mergi pe urma lor.

(Femeia se ridică şi de la spectatorul acela, se îndepărtează privind printre ceilalţi din sală,
începe aceeaşi melodia formaţiei ABBA... Unduirea şi dansul păgân continuă printre rândurile cu
spectatori. Uneori se opreşte şi priveşte pe alţi spectatori).

Îngerul spune ce gândeşte Femeia: - Victorie!? Ce înseamnă Victoria pentru tine? Îndrăzneşte să
atingi puritatea, s-o accepţi pentru că odată ea ţi-a fost dăruită… apoi ţi s-a răpit. Victoria trebuie
să fie un sentiment aparte, o stare de indiferenţă la orice bucurie, durere… nepăsare în faţa
fructului copt pe care îl poţi culege ori îl poţi lăsa să cadă sterp… indiferenţa la ceea ce
construieşti pe Pământ!

(Muzica se opreşte brusc, Femeia îşi întoarce privirea spre Înger.)

Îngerul spune ce gândeşte Femeia: - Îngerii? E plină lumea de Îngeri! Şi ce folos? La ce folosiţi
voi… care e misiunea voastră, menirea? Omul s-a născut liber de prejudecăţi stupide, de temeri,
de coincidenţe! Şi s-a născut de mult…

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Îngerul vorbeşte în continuare ceea ce gândeşte Femeia: - Uitarea? Omul e liber să uite! Ca şi
voi, îngerii… Doar că libertatea asta nu am ales-o singuri, n-am hotărât-o noi. Uitarea a fost
impusă de Creator!!

(Femeia se întoarce brusc şi arată cu mâna spre Creator. În aceeaşi secundă Creatorul se ridică
ameninţător, îşi ia toiagul. Tot atunci Îngerul se chirceşte, iar bărbatul care a stat tot timpul ăsta
pasiv în pat, tresare, se aşează pe marginea patului, îşi prinde disperat faţa în mâini. Femeia îl
înfruntă la început pe Creator, apoi îngenunchează).

Îngerul şopteşte în continuare, ca o rugăciune, forţat de gândurile Femeii: - În ceea ce priveşte

Creaţia Domnului, sarcina Lui este să asigure binele Omenirii. Dacă se dovedeşte că nu-şi
îndeplineşte această îndatorire, comportându-se ca un tiran, Omul are dreptul să-L renege şi chiar
să-L ucidă…

Creatorul strigă lovind cu toiagul într-un tunet prelung: - DESTUL!!

(Îngerul ramâne chircit, chinuit de puterea Creatorului, bărbatul simte ceva şi îngenunchează
lângă pat, începe să se roage. Femeia rămâne în genunchi, are capul plecat, este înfrântă. Stă un
timp îngenuncheată în sală, cu privirea în jos.)

Creatorul vorbeşte apoi indiferent şi distrat: - Îngere, îţi poruncesc să taci…

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Creatorul tresare şi le face un semn a lehamite: - Şi voi la fel!

(Nu se mai aude nimic, lumina îşi micşorează intensitatea, cu toţii îngheaţă aşa cum i-a prins
ordinul Creatorului.)

Creatorul continuă distrat: - Duminica Mea a devenit un calvar. Ai adus-o pe Femeia asta ca să
ne distreze şi uite cum te-a zăpăcit... Unde e pacea Mea, liniştea cerească... s-au dus. Mi-ai
amintit de Postulat, de propria-Mi ideea în definitiv… idee nebunească de început. Ce mi-o fi
venit să scriu cuvintele astea…? Cui au folosit? O prostie! Spune… spune tu, îngere! Cu ce ne-
am ales că am aflat dinainte ce gândeşte ăla sau aia… (arată către spectatori) Sau ce a făcut ăla,
ce n-a făcut… Răbdare… Ai răbdare că vin ei sus… Mai devreme sau mai târziu tot vin… La
judecata cea dreaptă, doar aici găseşti cei mai distinşi Judecători! Cei mai drepţi… justiţia
divină! Atunci să-i vezi cum tremură... Iertare, Stăpâne! Iertaree... Nici măcar nu pricep… cei pe
care-i roagă nu-s decât nişte îngeri bătrâni… atât de bătrâni că nici aripi nu mai au.

Îngerul se ridică cu greu şi vorbeşte: - Ai renunţat până şi la judecată… te-ai îndepărtat de creaţia
Ta.
Creatorul: - M-am plictisit… Uită-te la ei! Toată viaţa huzuresc, fac vrute şi nevrute, iar când îi
treci dincoace, se vaită că ispitele au fost nenumărate, că nu le-au făcut faţă din pricina presiunii
diavolului… care diavol? Spune-mi dacă ai văzut vreun diavol pe-aici?
Îngerul: - De unde să ştie ei că diavolul nu există… Cum ar putea ei înţelege că-n Tine se luptă
mereu două forţe, ambele la fel de puternice şi de creatoare?
Creatorul: - Ba ar trebuit să ştie… Ar trebui, pentru că şi-n ei se luptă aceleaşi forţe… Dar ei nu
pot! Şi-au dovedit singuri că diavolul există prin însăşi prezenţa răului din ei, prin nerealizările
lor, înfrângerile şi neputinţele lor… Atunci au apărut spaimele, superstiţiile, mitul răului… Asta
simt ei, Oamenii… Pentru că vor să-L vadă pe Dumnezeu ca pe o minge de foc din aur pur, iar
pe diavol ca pe-o negură… Omul vrea să simtă, să pipăie, să… privească pe cer lupta dintre curat
şi murdar, dintre alb şi negru. Dacă nu văd asta, încep să abereze, să se prostească…
Îngerul: - Răul există în fiecare din ei, aşa cum există şi în Tine. Omul îţi este oglindă.
Creatorul: - Îţi spun din nou: Omul nu merită nimic din ce întrupează acum. Cea mai minunată
idee, salvatoare pentru existenţa lor, a omenirii, a fost uitarea…
Îngerul: - Dar la început Omul era pur, apoi s-a schimbat. Şi Tu Te-ai schimbat.
Creatorul: - Eu? Eu n-am cum să mă schimb! Sunt acelaşi, doar am obosit… am nevoie de
odihnă. Trebuie sa recunoşti, realizări am avut, au fost cu duiumul. Stau uneori şi mă gândesc
dacă a meritat efortul? Aveam nevoie de toată nebunia asta, de circulaţia asta de suflete, sus-jos,
sus-jos...? Grabă, depăşiri neregulamentare, viteză, accidente… Trebuie! Trebuie să profit de
criza lor financiară, să înjumătăţesc sufletele şi apoi să le retuşez.
Îngerul: - Duminica Ta este nesfârşită pentru ei, până luni ÎŢi vor nărui creaţia…
Creatorul: - Fac alta!
Îngerul: - Renunţi la atâta muncă?
Creatorul: - Ce mare lucru?
Îngerul şopteşte contrariat, oftează: - Bine atunci… Ce facem cu Femeia?
Creatorul: - Cu Surpriza? Ce facem cu surpriza şi cu muzica ei grotescă? De altfel, a fost într-
adevăr o surpriză… mă plictiseam şi… Eu zic s-o punem în ramă, o agăţăm într-un nor, să ne
lovim tot timpul de ea, să ne amintească ce păţim dacă, prin absurd, mai aducem suflete sus fără
invocarea uitării.
Îngerul: - Glumeşti…
Creatorul se răsteşte, apoi continuă un ton distrat: - Cum să nu glumesc, Îngere?! Ce am putea
face cu surpriza… Îi dăruim uitarea şi o trimitem la locul ei.
Îngerul: - Ştii bine că nu-i venise încă vremea, locurile sunt ocupate…
Creatorul: - Tu chiar… tu chiar te-ai ramolit! Incredibil… te-a prostit omenirea… ori urmăreşti
altceva!

(În timpul ăsta Femeia se ridică şi se retrage uşor către scenă, nu se grăbeşte, se mai opreşte din
când în când la câte un spectator, îl priveşte în ochi câteva secunde, apoi merge mai departe.
Îngerul pare atras de puterea morală a Femeii, stă iarăşi la marginea scenei, îşi pleacă privirea
epuizat de atâtea gânduri omeneşti - cele recepţionate prin Femeie de la spectatori - dar şi de
disputa cu Creatorul. În cele din urmă renunţă, întoarce spatele la public şi rămâne indiferent şi
nemişcat, în picioare. Refuză gândurile oamenilor.

Femeia îşi continuă drumul spre scenă, urcă şi se aşează pe cea mai mică şi mai îndepărtată pernă
privind spectatorii. De undeva începe să se audă aceeaşi melodie în surdină.

Îngerul îşi pune palmele peste urechi, apoi renunţă şi merge la Creator, se opreşte în faţa Lui şi îl
priveşte intens, nerăbdător.)

Creatorul: - Hai, spune!

(Femeia tresare, se uită ba la Creator, ba la Înger.)

Îngerul: - Vreau să Te rog ceva...

Creatorul: - Tu?? Dar n-ai mai făcut-o de marţi... ba nu! de joi… când cu bătrânul din parc şi
nebunia lui… Ei bine, roagă-Mă!
Îngerul: - Dăruieşte-i o noapte.
Creatorul: - Surprizei? Acestei gălăgioase şi minunate surprize să-i dăruiesc o noapte…? Ha! Ha!
Noroc de faţa ta sinceră şi ramolită, că mă amuză! Să-ţi amintesc ceva care-ţi scapă, Îngere: în
lumea lor a trecut deja mult timp de când ea a păşit dincoace...
Îngerul: - O săptămână… în timpul lor a trecut doar o săptămână. Nu-i atât de mult.

Creatorul arătând spre bărbatul care se lungise în pat: - Mai bine îl aducem şi pe el sus şi
încheiem socotelile.

(Muzica se opreşte brusc. Femeia se ridică în picioare, se apropie de Creator şi îl priveşte cu

atenţie, aproape îi atinge faţa, ochii trebuie puşi în valoare, îl înconjoară din toate părţile, atentă
şi uimită. Nu-i vine să creadă că însuşi Creatorul nu dă doi bani pe viaţa omului).

Creatorul: - O vezi? Aşa se întâmplă când le dai nas. Uită-te ce nesăbuită este …
Îngerul: - După chipul şi asemănarea Ta.
Creatorul: - Invoc UITAREA!!

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Îngerul: - Te rog… Dăruieşte-i o noapte, atât. Apoi... apoi, faci cum voieşti.
Creatorul: - Patetic… pueril… plicitisitor...
Îngerul: - O noapte de-a lor, douăsprezece ore pământene, nu înseamnă nici măcar o secundă
cerească.

(Femeia se ridică şi se apropie de Înger. Îl priveşte altfel. Ochii ei vorbesc despre dragostea
omenească. Ea simte ceva, schimbul de priviri înseamnă altceva decât până acum, ochii nu-i mai
ard acuzator, pare că-i este milă de Înger, de sentimentele lui. Femeia îşi ridică mâinile, apoi le
coboară încet, face lucrul ăsta de câteva ori în jurul lui, îşi ridică şi îşi coboară trupul întreg,
sugerează zborul păsării rănite, apoi totul se precipită. Zborul se frânge, nici nu se putea altfel…
este o pasăre lovită de alice, se străduieşte să zboare mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat, dar căderea ei este iminentă. Îşi frânge aripile, cade – se prăbuşeşte încet şi complet,
cum fac şi îngerii, şi păsările ucise. Rămâne jos, ghemuită la picioarele Îngerului.)

Creatorul le întoarce plictisit spatele: - Fie! Dar tu o duci şi tot tu o aduci înapoi!

Lumina se stinge aproape de tot, melodia formaţiei ABBA cântă obsesiv, o melodie ceva mai
veselă. Pe fondul semi-întunericului se fac modificările necesare următoarei scene.

Scena 2

Aceeaşi recuzită, aceleaşi personaje. Creatorul moţăie pe perna lui mare, iar Îngerul stă în
picioare, la baza scenei, între Cer şi Pământ, între camera pământeană a bărbatului şi pernele
cerului. Priveşte spectatorii.

Ar trebui să lumineze trei reflectoare, unul auriu pe Creator, celălalt albastru deschis pentru
camera pământeană şi unul alb-strălucitor pe Înger.

Femeia intră în cameră, îşi pune peste îmbrăcămintea albă, halatul galben-pufos şi se apropie
uşor, aproape plutind de patul unde bărbatul stă lungit şi priveste tavanul. Este neras, slăbit, părul
i-a crescut în dezordine, casa este murdară. Nu observă Femeia.

Ea se retrage, iese afară din scenă, prin spate, prin locul unde se află uşa. De la moartea ei a
trecut o săptămână, iar el n-a mai ieşit din casă. Femeia nu trebuie să vorbească, dialogul va fi
susţinut doar de Înger. Femeia este doar o prezenţă imaterială în camera bărbatului. Acest lucru
trebuie să se bănuiască şi să se clarifice la finalul piesei. Ea se fereşte mereu de orice atingere
fizică încercată de el.

Soneria se aude de două ori scurt şi o dată prelung.

El tresare, se ridică în mijlocul patului, îşi trage speriat halatul albastru peste cap.
Soneria se aude încă o dată, în acelaşi fel. El se ridică brusc din pat, aruncă halatul, aleargă la uşa
şi o deschide.

Ea intră imaterială şi plutitoare, înaintează spre mijlocul camerei, în vreme ce el aleargă în jurul
ei fericit. Din când în când se opreşte, râde şi îşi loveşte genunchii cu palmele. Ea îl priveşte cu
multă dragoste, zâmbeşte amuzată de agitaţia lui.

În cele din urmă se linişteşte, se trage la marginea scenei, lângă Înger, dar în partea cealaltă,
dinspre cameră. Toţi trei stau pe linia dintre Cer şi Pământ, aproape de cădere, de moarte.
Bărbatul se aşează cu picioarele atârnând dincolo de scenă şi o invită şi pe ea să facă la fel. Multe
gesturi de tandreţe, vesele, fericite, exuberante dar fără atingeri fizice.

El: - Ştiam! Eram convins că visez! Am şi spus… da! am spus… Doamne! Ce coşmar am avut...
adică mai multe! Treceam dintr-unul în altul fără oprire… Mi-am amintit de biata bunica-mea,
Dumnezeu s-o odihnească, ea spunea: când visezi pe cineva c-a murit, înseamnă că i-ai omorât
moartea! Te-am salvat! Eu te-am salvat de la moarte… Of, Doamne… mulţumesc.

Ea se retrage mereu, ferindu-se de atingerea lui... îngerul spune în locul Ei: - A fost un vis urât…
A trecut, acum gata, a trecut. Sunt aici.
El: - Aşteaptă… să nu pleci nicăieri, că mă supăr! Jur că nu voi lipsi mai mult de douăzeci de
minute... pentru că uite! uite ce barbă am. De când am venit de la Arad nu m-am mai ras... Ha!
Ha! Văd că nici hainele nu le-am schimbat… Ştii cum a fost? (merge spre uşă ca să-i arate ce s-a
întâmplat) Abia am păşit în casă, aici în dormitor, că am şi adormit! Când m-am întors din
delegaţie… am deschis uşa şi am pac! am adormit imediat.
Ea... îngerul: - Douăzeci de minute?? Ce de timp irosit...
El ia în grabă halatul albastru şi dispare de pe scenă, se aude cum îi strigă din baie: - Atunci, zece
minute! Termin în zece minute.

(Ea se ridică şi începe să se mişte prin cameră, la fel de uşor şi imaterial ca până acum, abia
atinge lucrurile... de fapt pare că le atinge.

La un moment dat El apare în bustul gol, direct din baie, merge în spatele scenei şi deschide
radioul sau televizorul, se aude aceeaşi melodie a formaţiei ABBA. Aleargă fericit în jurul
scenei, ajunge în dreptul ei, vrea s-o sărute dar îşi dă seama că are spumă de ras pe faţă, se
răzgândeşte.)

El: - Vin imediat!

(Bărbartul dispare iarăşi în spate, la baie.

Îngerul reacţionează la apariţia bărbatului în bustul gol – le întoarce spatele, apoi reacţionează
dureros şi la muzică, se chirceşte, îşi pune mâinile peste urechi. O reacţie de disconfort la muzică
o are şi Creatorul. Face câteva semne sugestive: asta ai vrut, asta ai…

Ea continuă să umble prin cameră face o piruetă, câţiva paşi de dans în ritmul muzicii...

În cele din urmă Îngerul se obişnuieşte cu muzica, o acceptă, se ridică şi priveşte către spectatori,
din acelaşi loc, de la marginea scenei.)

Îngerul: - Urâţenie şi sărăcie...

(Femeia tresare şi se apropie repede de el, îl priveşte intens în ochi. Aceeaşi privire tulbure,
drăgăstoasă, nu indiferentă şi acuzatoare, ori poate doar îl compătimeşte).

Îngerul: - E grea singurătatea când pluteşti în derivă... dar el nu rezolvă nimic cu această
renunţare. Priveşte! Priveşte în jurul tău... da, înainte era mai curat, frumos... mă rog, cât de
frumos poate fi în camera asta întunecoasă şi săracă. Ciudaţi sunteţi voi, oamenii şi totuşi…

(Femeia încearcă să se aşeze în faţa lui, să-şi apropie faţa de faţa îngerului, să-i prindă privirea,
să se impună fără a-l atinge. Îngerul se fereşte mereu, delicat.)
Îngerul: - Totuşi ai dreptate, iubirea omenească este infinită. Aţi moştenit-o chiar de la Creator,
v-a dăruit-o în vreme ce El, Creatorul, a început s-o uite. Exact ce v-a impus vouă, uitarea, exact
asta i s-a întâmplat Lui. Creeaţi după chipul şi asemănarea Creatorului… apoi a trecut timp, voi
aţi început să vă ridicaţi puţin câte puţin dar continuu, creaţia Lui a început să se confunde cu
EL, v-aţi influenţat reciproc… a început să uite tot mai des. Asemeni vouă! Omul însă a păstrat
iubirea faţă de Creator, faţă de ceilalţi oameni… iar Creatorul a preluat de la voi indiferenţa şi
plictiseala.

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

Îngerul: - Ştii tu câte fiinţe mor şi câte se nasc în fiecare minut ori secundă de-a voastră? Ştii câte
vârtejuri cereşti au loc în fiecare clipă? Închide ochii, suflete! Hai, clipeşte o dată! Acum au
dispărut peste un million de fiinţe... Nu! nu doar oameni, fiinţe. Creatorul şi ajutoarele Lui se
ocupă de tot, de toate fiinţele pământeşti... Iar acum socoteşte în minute, în ore, în zile... A obosit
Creatorul, suflete! Are nevoie de Duminica asta… Iubirea... v-a dăruit atâta iubire încât resursele
Lui au secat. S-a obişnuit prea mult cu suferinţele, răutăţile şi drăgălăşeniile voastre... a devenit
imun la frumuseţe... nimic! Nimic din ceea ce faceţi voi nu mai este original! Nimic neobişnuit
de atâta vreme, de atâtea zile... sus orele şi zilele au altă dimensiune, altă normă... suflete! Eu?
Cu mine e altceva... eu sunt Mesagerul! Am coborât şi urcat de prea multe ori, am stat prea
aproape de voi... Iubirea voastră... iubirea s-a conservat genetic în voi, e parte din celulele
voastre, e ascunsă în interior şi nu poate fi extirpată decât odată cu sufletul. Pentru asta vă
invidiez! Da, invidiez omenirea cea firavă, muritoare şi gălăgioasă! Invidiez limitarea voastră,
uitarea şi nemulţumirile perpetue. Nu te mira… aţi rămas singurii din Univers care ştiu ce
înseamnă iubirea! Sunteţi UNICI!

El reapare spălat, curat, ras, poartă halatul albastru: - Iubita mea! Dacă ai ştii… dacă ai ştii prin
ce-am trecut… ce coşmare... te-am şi îngropat! Dacă-ţi spun că te-am îngropat, eram cu toţii… şi
maică-ta şi taică-tu şi fostele colege şi vecinii, rudele… Toţi… Părea atât de real... dar gata! A
trecut! Ce fraier… ce fraier am fost. Hai să mâncăm… De data asta eu voi aranja masa! Astăzi
mâncăm… spune ce doreşti să mâncăm?

(El începe să alerge prin toată casa, caută în cămară, prin dulapuri, aleargă din nou de jur
împrejur cu o fericire nedisimulată. Nu găseşte nimic de mâncare, dar nu-i supărat, dimpotrivă,
se opreşte din alergat în faţa ei, îşi loveşte cu braţele genunchii şi râde în hohote.)

El: - Nu avem nimic de mâncare! NIMIC! Hai în oraş.

Ea... îngerul: - În oraş... Ai uitat? Ai şi uitat că strângem bani să mergem la Almhult, în Suedia,
să ne căsătorim?
El se opreşte din agitaţie: - Ştii ceva? Ne îmbrăcăm chiar acum şi plecăm la Almhult! Nu mai
aşteptăm trei luni sau câte au rămas... (merge să verifice calendarul de perete) Două luni şi trei
săptămâni. Hm! A… a dispărut o săptămână! Cum dracu‘ să dispară aşa, o săptămână?

(Ea se aşează pe marginea patului, îi face semn să vină şi el alături.)

Ea... îngerul: - Spune-mi o poveste. Da, vino aici şi spune-mi ceva frumos.
El se aşează lângă ea: - Adică nu ne mai căsătorim? Nu mai vrei să mergem în Suedia? A!!
Uitasem… am primit o scrisoare chiar de la Primăria din Almhult... stai s-o găsesc... unde am
pus-o?

(El se ridică din pat şi începe iar să alerge prin scenă, sare într-un picior, râde şi caută agitat
scrisoarea).

El: - Uite-o! Ha! Ha! Zice aşa: vă anunţăm cu regret… - nu mai putem noi de regretul lor! - …că
sunt interzise petrecerile în parcul din spatele bisericii... Ha! Ha!
Ea... îngerul: - Vino lângă mine. Nu are importanţă ce scrie acolo. Daca vrem, renunţăm la
Almhult, schimbăm Suedia… facem nunta în alt parc. Oriunde.
El: - Adică de ce să renunţăm? Pentru că aşa zic ăştia de la Primărie? Dar ce, ne-am prostit să ne
uităm în gura lor?! Numai să vezi tu ce nuntă facem… să vezi ce dansuri tragem pe iarba lor…

(Începe să exemplifice în cameră, sare şi dansează nebuneşte.)

Ea... îngerul: - Stai… stai locului şi vino aici. De fapt noi trebuie să schimbăm unele planuri… Şi
nu pentru că aşa zic cei de la primărie.
El: - Bine, dar n-o să facem nunta în pantofi strâmţi şi lucioşi!
Ea... îngerul: - Nu… nunta, nu! La nuntă trebuie să fim desculţi...
El: - ... Desculţi, ca-n prima zi… în faţa lui Dumnezeu!
Ea se duce la fereastră, undeva la marginea scenei... îngerul: - Tălpile să ni se odihnească în iarba
umedă, simţim pământul sub noi... Mătasea ei verde să ne prindă picioarele, să ne dezmierde...
Auzi? Vino aici… aici, lângă fereastră (amândoi stau foarte aproape de Înger). Ascultă cum
cere… Cum strigă după noi… Iarba ne roagă să o călcăm cu tălpile noastre flămânde şi vii. Ne
imploră, o auzi? Hei!! Strigă şi tu cu mine! Heii!! (strigă amândoi) Timpuleee! Auzi? Heii!! Îl
auzi, ne răspunde…

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

El: - Este… e doar ecoul.

Ea... îngerul: - Timpuleee! Heii!! Timpule!

El ascultă atent şi clatină din cap: - Dacă-ţi spun că este ecoul…

Ea... îngerul: - Nu, nu-i ecoul, este chiar el, timpul nostru… precum nisipul fin, strălucitor şi
preţios. Timpul petrecut împreună, cel irosit… Ne răspund zilele în care ai fost plecat la Arad,
zilele în care am fost eu plecată… Timpulee!! (continuă apoi în şoapte, pe tonul unor dezvăluiri
importante) Oameni… voi, oameni. Mergeţi în parcuri, în păduri, la câmpii, vă cheamă… iarba
vă cheamă! Aruncaţi pantofii, tot ce vă îndepărtează de viaţă… nu mai fugiţi de ea. Iarba plânge
după atingerea voastră şi voi respectaţi reguli absurde: nu călcaţi iarba! Ce prostie… Nu omul a
creat iarba, nu Primăria din Almhult…
El (strigă peste ea la fereastră): - Şi nici femeile de la Evidenţa Populaţiei!
Ea... îngerul: - Firele de iarbă sunt porii Pământului, prin ea respiră Geea…

(Ea se desprinde, se depărtează de el şi vine aproape de Înger, chiar în faţa lui. Îi prinde privirea,
îl priveşte contrariată.)
Îngerul: - Nu, n-au fost vorbele tale. M-am folosit de vocea ta…

(Ea continuă să-l privească şi mai uimită, iar Îngerul se fereşte, îşi întoarce privirea aproape
umanizată.)

Îngerul şopteşte: - Dar erau gândurile tale… Ce se întâmplă cu mine…?!

(Îngerul îşi pune palmele în faţa ochilor, apoi peste urechi, gesturi disperate, se fereşte de
femeie).

El: - Ce spui tu acolo?

(Ea se îndepărtează cu greu de Înger, revine lângă bărbat privind continuu în urmă, apoi îl atrage
- prin semne - fără să-l atingă, spre pat. Se aşează pe marginea lui şi îi arată locul de lângă ea, să
stea acolo.)

El se aşează lângă ea: - Atunci vom face nunta în altă parte, unde doreşti tu. Oriunde, pentru că
iarbă găsim peste tot… ne vom descălţa...
Ea... îngerul: - Şi vom păşi desculţi...
El: - Ne vom tăvăli prin ea, iar iarba...
Ea... îngerul: - Ne va acoperi protectoare...
El: - Ca-ntr-o minune divină, vom dispare în miezul pământului...
Ea... îngerul: - Al cerului!
El: - Al mării...

(Îngerul se chirceşte cuprins de o durere prea mare, se rupe parcă de la mijloc, se desprinde brusc
de locul unde a stat până atunci, la marginea scenei, între cer şi pământ. Muzica de fundal se
opreşte. Îngerul îşi revine, se apropie de pat, face un semn impunător cu braţele, amândoi se
ridică şi înaintează, forţaţi de Înger, până la marginea scenei.

Îngerul se interpune între cei doi şi o priveşte pe Femeie adânc şi liniştit în ochi. Linişte câteva
clipe, nu se aude nimic. Se întâmplă ceva între cei doi -femeia şi îngerul- par să comunice mental
între ei, îşi mişcă feţele, gesturi. În vreme asta bărbatul rămâne pironit, vrăjit ori îngheţat de
puterea Îngerului.

Deodată Îngerul se roteşte brusc, se chirceşte iarăşi cuprins de aceeaşi mare durere, apoi alunecă,
se prăbuşeşte de pe scenă. Căderea Îngerului o îngrozeşte pe Femeie, ea îngenunchează şi
priveşte în jos, după el. Se uită cu faţa prinsă în palme.

În timpul acesta, în partea cealaltă, Creatorul se ridică din perna Lui, îşi ia toiagul, se sprijină de
el şi priveşte dezaprobator ce se petrece pe Pământ. Este indignat, supărat.)

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

El îşi revine: - Ai dreptate, în mijlocul cerului e mai bine…

(Bărbatul încearcă să o tragă aproape de el, s-o îmbrăţişeze. Femeia se retrage, se îndepărtează,
umblă pe marginea scenei cu privirea fixă la Îngerul căzut, rămas nemişcat şi chircit jos, între
scenă şi primului rând cu spectatori.)

El confuz: - Ceva însă tot nu înţeleg… Cum de nu m-ai aşteptat cu orez cu lapte şi dovleac... Să
recapitulăm ce s-a întâmplat…

(Ea nu poate vorbi, iar Îngerul nu s-a dezmeticit din cădere. Ea încearcă să-l oprească pe bărbatul
prin gesturi, îl cheamă, caută un mijloc să-i comunice, să-i pună palmele la gură fără să-l atingă,
să-l facă într-un fel să tacă.)

El nu înţelege şi continuă: - Am luat tramvaiul de la gară, am ajuns acasă şi tu nu erai. Sau erai?
Draga mea, se întâmplă ceva ciudat cu mine… nu-mi aduc aminte nimic. În afara coşmarului pe
care ţi l-am povestit nu-mi aduc aminte nimic.

(Ea se agită în continuare. Încă nu are la dispoziţie glasul îngerului.)

El: - Extraordinar! Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată… Lapsus complet! Nu-mi aduc
aminte nimic…
Ea... îngerul căzut vorbeşte slăbit de jos: - Va fi bine. Şi ţie… şi mie... ne va fi bine. Trebuie doar
să schimbăm planurile, atât...
El: - Am priceput, fără Almhult! Restituim biletele şi mergem în altă parte! De fapt, fie vorba-
ntre noi, ce nevoie avem de iarba lor … atâta vreme cât nu putem s-o călcăm… ducă-se! Noi
vrem o iarbă care să ne accepte tălpile goale, să ne căsătorim desculţi, să trăim aşa cum ne-a
creat Dumnezeu. Hai să facem nunta chiar acum. Hai afară! Uite, în parcul de-acolo!

(El merge la fereastră, la marginea scenei exact deasupra Îngerului, o cheamă şi-i arată parcul.)

El: - Uite! Mergem acolo, are şi iarbă, este şi-o biserică, vorbim cu preotul şi ne căsătorim.
Astăzi, acum!

(Îngerul căzut tresare, se ridică cu greu, face două ture de-a lungul scenei, sub scenă, acolo unde
a căzut. Este agitat, nemulţumit, confuz. Se opreşte în cele din urmă sub fereastra imaginară,
priveşte în sus, către cei doi. Femeia nu-şi poate lua ochii de la Îngerul căzut, îl priveşte
continuu.)

Ea... îngerul căzut: - Stai puţin… tu de când n-ai mâncat?

El: - Cum? Să mănânc? Ce să mănânc… cui îi pasă de mâncare acum?
Ea... îngerul căzut: - Dar de dormit… de când n-ai dormit?
El : - Coşmarul…
Ea... îngerul căzut: - Lasă coşmarul, a trecut. Hai să te culci puţin... Ai nevoie de odihnă, vorbim
după aceea, când te trezeşti stabilim detaliile nunţii noastre.
El: - Nu!! Nu vreau să dorm! Mi-e frică... chiar mi-e frică să dorm! Mi-e frică de coşmare. Am
decis să nu mai dorm niciodată!
Ea... îngerul căzut: - Ce prostii vorbeşti… Cum să nu te odihneşti… Voi veghea asupra ta, voi sta
lângă tine. Te rog, măcar jumătate de oră. Apoi găsim şi ceva de mâncare.

(El se apropie de pat, ezită apoi se aşează stingher pe margine.)

El se decide în sfârşit şi se lungeşte în pat: - Bine… apoi vom coborî în parc, desculţi şi ne vom
căsători... Uite, de dragul tău stau aşa... numai ca tu să nu te superi… Dar să ştii că nu mă culc,
nu! Stau doar lungit... puţin...

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

(Un timp de pauză în care se aude aceeaşi melodie obsesivă ABBA.)

Îngerul căzut şi-a revenit, vorbeşte de jos, din sală: - Doarme! A adormit profund. Acum ce vrei
să faci? De căsătorit… nu mai poţi, nu aveţi cum. Iar eu? Eu nu vă mai pot ajuta… Eşti
dezlegată, vorbeşte!

(În partea cealaltă, Creatorul se sprijină mai departe în toiag. Deodată pare îmbătrânit, dezamăgit
de îngerul căzut, este îngândurat. Priveşte apatic şi dezaprobator la tot ce se petrece pe Pământ.)

Îngerul căzut: - Tu nu înţelegi că ai dezlegare?! Ultimul lucru înaintea căderii asta am făcut, te-
am dezlegat… poţi vorbi.
Ea: - De ce? La ce-mi foloseşte acum?
Îngerul căzut: - Liberul arbitru… Adevărul e c-am stat prea aproape de voi, oamenii. Este unul
din dezavantaje Mesagerului... e prea expus.
Ea: - Nu te mai simt la fel…
Îngerul căzut: - Acum sunt pământean. Ca şi tine, suflete!
Ea: - De ce?
Îngerul căzut: - M-a atras iubirea Omului şi apoi este liberul arbitru…
Ea: - Dar am promis, trebuie să mă căsătoresc cu el. Întotdeauna mă ţin de cuvânt.
Îngerul căzut: - Dacă te măriţi cu el, va trebui să-l urmezi!
Ea: - Îl voi urma oriunde...
Îngerul căzut: - Femeie! Sus, în ceruri, nu mai sunteţi la fel: acolo uitaţi! Uitaţi totul! Vă
amestecaţi într-un glob mare auriu, sufletele stau toate la un loc, sunteţi unul şi acelaşi aluat…
Ea: - Deci nu mai e nimic de făcut... Timpul meu a expirat... El se va trezi convins c-a avut un
vis frumos... Va muri, nu-i aşa?
Îngerul căzut: - Tot nu înţelegi...

(De partea cealaltă, Creatorul aruncă furios toiagul apoi face un semn a lehamite şi se aşează pe
perna Lui.)

Îngerul Căzut şi Femeia tresar (îngerul căzut e jos, în sală – ea se află pe scenă, la marginea ei),
se ghemuiesc câteva secunde, acoperindu-şi feţele, apoi se ridică. Sunt confuzi câteva secunde,
Îngerul Căzut comunică în tăcere cu Creatorul, se observă după mişcările şi tresăririle celor doi.
Apoi Îngerul Căzut îşi ridică faţa spre Femeie, o ascultă.

Ea: - Ce să înţeleg, Îngere?

(Îngerul Căzut urcă înapoi pe scenă, o ia de mână şi revin împreună jos în sală.)

Îngerul căzut: - Liberul arbitru...

Ea: - De ce ai ales căderea?
Îngerul căzut: - Creatorul permite întotdeauna liberul arbitru... cu toţii avem de ales drumul pe
care dorim să-l urmăm.
Ea: - Şi El?
Îngerul căzut: - El vrea pe cineva în locul meu, vrea alt Mesager. Atât.
Ea: - Alt Mesager…
Îngerul căzut: - Iar Mesagerul poate fi… el!

(Îngerul căzut spune ultima replică brutal, ridicând mâna brusc şi arătând spre bărbatul care
dorme. Lumina trebuie să bată doar pe Îngerul căzut şi pe Femeie, puţin pe Creator. Restul
scenei trebuie să fie întunecată. Întunericul îi permite bărbatului care doarme să-şi scoată halatul
albastru, îl lasă pe pat, rămâne în hainele albe şi merge lângă Creator. Acum stau amândoi în
poziţiile de la început, Creatorul e aşezat pe perna Lui, iar bărbatul, asemenea Îngerului căzut, stă
indiferent, cu bratele încrucişate, în picioare, lângă Creator.)

Ea: - El?
Îngerul căzut: - De ce nu? Oricum nu se mai trezeşte…
Ea: - Adică a murit? A murit în somn?
Îngerul căzut: - A murit în somn... Oamenii sunt atât de fragili, au limitele atât de strânse, carnea
este firavă... În schimb au ceva ce însuşi Creatorul a pierdut: iubirea... dragostea...

(Creatorul bufneşte în râs, hohote puternice de râs. Noul Înger se chirceşte, îşi acoperă urechile şi
faţa. Îngerul căzut priveşte în sus, îşi scoate de pe el cămaşa albă, o aşează cu grijă sus, pe scenă,
în dreptul Creatorului, apoi urcă pe scenă şi se îndreaptă către pat. Ca într-un ritual păgân, foarte
încet, îmbracă halatul albastru, este fericit să atingă lucrurile pământene. Se apropie de marginea
scenei, în locul unde a stat până atunci, între Cer şi Pământ, priveşte spre Creator, în sus. În
vremea asta femeia urcă şi ea pe scenă, îl priveşte uimită, palmele îi ascund jumătate din faţă - în
sfârşit a înţeles. Vine aproape de pat, priveşte patul unde acum nu semai află nimeni.)

Îngerul căzut aflat la marginea scenei o strigă pe Femeie: - Vino! Vino aici, lângă mine....
Priveşte!

(Ea îl ascultă şi merge la marginea scenei. Se uită amândoi spre cer, încă îi văd pe Creator şi pe
noul Înger, îi recunosc.)

Ea: - A fost alegerea lui?

Îngerul căzut: - Cu siguranţă.
Ea: - A uitat?
Îngerul căzut: - Sigur c-a uitat.
Ea : - Şi eu? Eu ce fac acum?
Îngerul căzut: - Liberul arbitru…
Ea: - Adică pot alege… ce? Să merg sus sau să rămân aici, ca o fantomă care nu poate uita?
Fantoma care ştie… Ori să trăiesc din nou?
Îngerul căzut: - Poţi alege oricare drum.
Ea: - Să fiu din nou vie şi împreună cu tine?
Îngerul căzut: - Cu mine ori fără mine. Liberul arbitru…
Ea arâtând spre noul Înger: - Dar eu îl iubesc pe el.
Îngerul căzut: - Uitarea… Când vei alege, vei uita!
Ea: - Şi pe el?
Îngerul căzut: - Totul!

(Din sală se aud iarăşi glasurile şoptite ale ’celor care nu există’: - Uită! Uită! Uită!!)

(Lumina aproape se stinge, rămâne doar un reflector pe Creator şi înger. În timpul ăsta îngerul
căzut dispare de pe scenă, lasă halatul albastru pe pat şi dispare de pe scenă ca să se îmbrace în
hainele de călătorie. Îşi ia bagajul fostului bărbat, bagajul din delegaţie.

Ea rămâne în acelaşi halat galben şi îi pregăteşte, undeva pe o masă, desertul promis. De la radio
se aude o melodie ABBA. Luminile se aprind peste tot, în toată casa sunt lumini puternice, aşa
cum îi place ei.)

Se aude soneria : ti! ti! tuuuu!

(Ea aleargă spre uşă, zdrăngăne cheile în graba de a-i deschide mai repede, în cele din urmă
reuşeşte. Îngerul căzut aruncă bagajul şi o îmbrăţişează.)

Îngerul căzut: - Hmm! Ce bine miroase acasă...

Ea alintându-se: - Probabil a orez...
Îngerul căzut: - Cu lapte?
Ea: - Ori scorţişoară...
Îngerul căzut: - Şi?
Ea: - Şi a vanilie...
Îngerul căzut: - Cu dovleac copt?
Ea: - Plăcintar... adus tocmai din Crângaşi...
Îngerul căzut: - De la oltenii care dorm în fiecare noapte pe tarabe...

CORTINA

Creatorul apare blajin pe scenă, cu toiagul Lui, în faţa cortinei lăsate. Opreşte cu câteva gesturi
blânde aplauzele, nu este deloc ameninţător.

Monologul de încheiere:

Creatorul: - Uitarea... uitarea este darul cel mai de preţ pe care vi l-am făcut! Şi liberul arbitru...
Sunteţi nebuni să credeţi că fără uitare aţi fi putut vreodată să mă depăşiţi... Nebuni... nişte
nebuni plini de bucurii, speranţe, nădejdii, dar atât de fragili...

E dureros... dureros să nu găsesc printre voi o excepţie, măcar o singură excepţie în ceaţa în care
vă împletiţi şi îngeri şi oameni, ceaţa prin care năzuiţi să răzbateţi... Dar e şi amuzant... e
amuzant că nu găsesc EXCEPŢIA... Uneori, cum este şi ziua asta de Duminică, mă opresc, nu
mai înaintez, nu dau înapoi. Doar mă răsucesc în crucea cerului, ma învârt de jur-împrejurul
MEU şi reţin ceea ce de-altfel este evident: lipsa excepţiilor! Văd suflete scorţoase, ofilite,
suflete ce strigă după o mediocritate conjugală absurdă, strigă la grădinile părăginite, la parcurile
fără copaci... de parcă Eu le-aş fi creat aşa!

Şi totuşi... totuşi vieţuiţi! Vă bucuraţi, râdeţi, nădăjduiţi... respiraţi în preajma mea şi nu Mă

simţiţi... Cine am crezut Eu că sunt pentru voi, Creaţia Mea? Cum aţi crezut voi că Eu vă pot
tulbura vieţile, chiar de exist în fiecare dintre voi, vă atinge răsuflarea Mea, vă pot trezi, înfăşura,
desfăşura... dar ce folos? Aţi inventat lucruri care nu-Mi aparţin, aţi devenit altceva, aţi învăţat să
număraţi, aţi născocit Timpul!! Ce nevoie aveaţi de orologii? Voi! Voi singuri v-aţi remodelat,
Eu v-am creat altfel... Când am înţeles încotro vă îndreptaţi, am invocat Uitarea! Dacă n-aş fi
făcut-o, v-aţi fi conştientizat limitele, aţi fi văzut Clepsidra în care convieţuiţi... v-aţi fi pierdut
minţile!

Îngerul avea dreptate, voi Oamenii mă forfecaţi, mi-aţi acoperit toate asperităţile, am devenit o
flacără rotundă, prea rotundă pentru voi... Mă ignoraţi, fiecare mă credeţi aşa cum vreţi... iar Eu?
Ştiţi voi ce vreau Eu? Contează pentru voi ce doresc Eu să fiu, să fac...

Dacă aş lovi cu toiagul până aş sparge Cerul... ori Pământul... ori Clepsidra în care trăiţi... Ce ştiţi
voi... Dacă aş sângera cum sângeraţi voi, umed şi sărat... Dacă aş urla!! Nu... Pe voi nu vă
interesează... sunteţi orbi, surzi, indiferenţi, cruzi! Vă urmaţi drumul, aşa cum îl gândiţi singuri,
doar v-am dăruit liberul arbitru... Liberul arbitru! Am crezut că iubirea o să treacă dintr-un suflet
în celălalt, o să vă indice dumul bun, iar voi o să-l urmaţi...

EU? Eu acţionez aidoma unui... gaz invizibil, inodor, sunt asimilat de voi, mă descompun în
milioane de particule în funcţie de nevoile fiecăruia. EU mă supun în faţa legilor voastre
personale, intime, dornice de... visuri şi vicii. N-aţi înţeles nimic! Nimic!!

Ma condamnaţi pentru UITARE... dar nu ştiţi de câte ori m-am extras din voi, de câte ori mi-am
adunat miliardelele de particule risipite în sufletele voastre... de câte ori MĂ comprim la loc, MĂ
reconstruiesc. Sentimentele MELE... sentimentele voastre, dorinţele MELE... dorinţele voastre...

De milioane de ani asist la redescompunerea MEA, de fiecare dată cea adevărată, aparent
acceptată, MĂ divid necondiţionat în bucăţi mărunte, masticabile în cantităţi mici, pătrund în
sufletele voastre lumeşti! În sufletele voastre mari... şi înghesuite, schingiuite în piepturi înguste,
firave şi subţiri. Desfinţarea MEA definitivă, renaşterea MEA infinită în fiecare suflet fierbinte
de OM capricios, iubitor şi mincinos...

Sufletele voastre atât de încăpătoare nu acceptă tiparul MEU... tiparul MEU frumos, prea
FRUMOS pentru dorinţele voastre înguste şi stinse în bucurii mărunte, viciate.

Efort inutil din partea MEA... Primiţi! Primiţi această particulă fragilă, este un fel de anticorp
mărunt... infinit mai mic decât trupul vostru rodnic, puternic, sublim... şi totuşi! totuşi este
anticorpul fără de care nu puteţi supravieţui: UITAREA...
Se ridică cortina şi revin toţi actorii.