TITLUL XI

OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

CAPITOLUL 1
Noţiunea şi fundamentul obligaţiei legale de întreţinere

Obligaţia legală de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a

asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, precum şi - în cazul obligaţiei de
întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori - a mijloacelor necesare educării şi pregătirii
profesionale.
Deşi este destinată a satisface, în primul rând, nevoile alimentare ale creditorului,
obligaţia legală de întreţinere este mai complexă decât o simplă îndatorire alimentară, pentru
că are menirea de a procura celui îndreptăţit resursele necesare împlinirii şi a altor trebuinţe,
precum cele privind asigurarea unei locuinţe, a tratamentelor medicale etc.
Temeiul obligaţiei legale de întreţinere se află în îndatorirea de sprijin moral şi
material pe care sunt datori să şi-1 acorde persoanele legate prin raporturi de rudenie, de
căsătorie sau prin alte raporturi asimilate, sub unele aspecte, celor de rudenie.
Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile capitolului V din noul Cod civil.

Secţiunea 1. Caracterele juridice ale obligaţiei legale de întreţinere

Caracterele juridice ale obligaţiei legale de întreţinere sunt următoarele:

- caracterul legal, în sensul că obligaţia de întreţinere este stabilită de lege şi există
numai în condiţiile şi între persoanele prevăzute de aceasta; principiul este reafirmat în art.
513 din N.C.civ.
Obligaţia legală de întreţinere este diferită de obligaţia de întreţinere de natură
contractuală, însă regulile acesteia din urmă constituie dreptul comun în materie. Deoarece nu
există incompatibilitate între cele două tipuri de obligaţii de întreţinere, este posibilă
coexistenţa acestora, în sensul că acelaşi creditor este îndreptăţit la întreţinere din partea
aceluiaşi debitor atât în temeiul dispoziţiilor legale, cât şi în temeiul unei convenţii.
- caracterul personal al obligaţiei legale de întreţinere - există numai între persoanele
anume prevăzute de lege, este inseparabil legată atât de persoana celui îndreptăţit să
primească întreţinere, cât şi de persoana celui obligat să o presteze şi este destinată exclusiv
asigurării trebuinţelor de zi cu zi ale beneficiarului.
Creanţa de întreţinere este insesizabilă, deşi nu în întregime, aşa cum rezultă din
prevederile art. 409 alin. 1 din C.pr.civ. Creanţa de întreţinere este incesibilă atât activ, cât şi
pasiv; prin urmare, este exclusă cesiunea de creanţă, novaţia prin schimbare de debitor sau
stipulaţia pentru altul. Creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale.
Compensaţia judecătorească este admisibilă, deci poate fi dispusă de instanţă, dar numai cu
privire la creanţe de întreţinere, ceea ce se întâmplă în cazul părinţilor divorţaţi, când fiecăruia
i s-au încredinţat copii spre creştere şi educare. În nici un caz creanţa de întreţinere nu poate fi
compensată cu o creanţă de altă natură, de exemplu cu obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare.
Obligaţia legală de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice, dar creditorii
debitorului obligaţiei legale de întreţinere vor putea cere pe această cale sistarea întreţinerii
sau reducerea cuantumului acesteia. Obligaţia de întreţinere nu poate fi transmisă
moştenitorilor, în afară de obligaţia de întreţinere datorată minorului care poate trece asupra
moştenitorilor debitorului.
- caracterul, în principiu, reciproc al întreţinerii rezultă în prezent din dispoziţiile
legale, însă fără ca existenţa obligaţiei să fie condiţionată de reciprocitatea îndeplinirii

148
acesteia. Spuneam că obligaţia legală de întreţinere, în principiu, are caracter reciproc, pentru
că excepţiile de la regulă sunt numeroase.
- caracterul succesiv al obligaţiei legale de întreţinere este explicabil, întrucât, de
regulă, executarea sa are loc prin prestaţii periodice, corespunzător ritmului nevoilor
beneficiarului, nevoi pe care este destinat să le satisfacă. De aceea, în principiu, plata
anticipată a întreţinerii sub forma unei prestaţii globale nu este acceptabilă.
Totuşi, potrivit Deciziei de îndrumare nr. 2/1973 a fostei instanţe supreme, părţile pot
conveni ca suma ce totalizează prestaţiile periodice pe întreaga durată, stabilită prin hotărâre
judecătorească, să fie anticipat depusă la C.E.C., cu autorizarea părintelui căruia i s-au
încredinţat copiii spre creştere şi educare să încaseze periodic suma fixată, pe baza unei clauze
de retragere.
De asemenea, potrivit practicii judiciare, pensia de întreţinere stabilită ca prestaţie
succesivă poate fi înlocuită cu o sumă globală pentru toată perioada pe care este datorată, în
cazul în care unul dintre părinţi emigrează împreună cu copilul care i-a fost încredinţat spre
creştere şi educare, iar executarea obligaţiei ar fi imposibilă altfel. Chiar dacă executarea
întreţinerii s-ar face printr-o plată globală, în condiţiile de mai sus, creditorul întreţinerii nu îşi
pierde dreptul de a solicita majorarea cuantumului întreţinerii, dacă s-au modificat criteriile
avute în vedere iniţial la stabilirea nivelului pensiei de întreţinere1.
Finalitatea obligaţiei legale de întreţinere este aceea de a asigura satisfacerea nevoilor
curente ale creditorului, astfel că, dacă aducerea la îndeplinire a acesteia se face prin
constrângerea debitorului, întreţinerea se acordă de la data introducerii cererii de chemare în
judecată, iar nu de la data pronunţării hotărârii, întrucât promovarea acţiunii semnifică
punerea în întârziere a debitorului.
În principiu, întreţinerea nu poate fi acordată pentru o perioadă anterioară introducerii
cererii de chemare în judecată, fiindcă până la data sesizării instanţei se prezumă că cel
îndreptăţit (creditorul) nu a avut nevoie de întreţinerea altei persoane 2; prezumţia este relativă
şi poate fi răsturnată dacă se dovedeşte că promovarea cererii a fost întârziată din motive
imputabile debitorului, urmând ca acesta să fie obligat la acoperirea cheltuielilor de întreţinere
aferente unei perioade premergătoare, stabilite prin hotărârea instanţei3.
- caracterul prin excelenţă variabil al obligaţiei legale de întreţinere, dat fiind faptul
că existenţa, cuantumul, precum şi modalităţile concrete de executare ale acesteia diferă de la
caz la caz, fiind determinate de starea de fapt concretă în care se găsesc părţile, adică de starea
de nevoie a celui care pretinde întreţinerea şi de posibilităţile materiale ale celui obligat să
asigure întreţinerea, acestea fiind criteriile generale avute în vedere la stabilirea şi apoi, dacă
este cazul, la modificarea cuantumului sau a modalităţilor de executarea obligaţiei.
- caracterul divizibil al obligaţiei legale de întreţinere, atât sub aspect activ, adică al
creditorilor întreţinerii, cât şi sub aspect pasiv, al debitorilor obligaţiei. De drept comun,
obligaţiile sunt divizibile, căci solidaritatea nu se prezumă (art. 1041 C.civ).
Aşadar, când mai mulţi creditori sunt deopotrivă şi concomitent îndreptăţiţi la
întreţinerea aceluiaşi debitor, iar debitorul nu poate asigura în întregime întreţinerea cuvenită
fiecăruia în parte, instanţa poate hotărî, potrivit art. 523 N.C.civ., fie ca întreţinerea să fie
prestată numai unuia dintre creditori, fie ca întreţinerea ce poate fi stabilită în sarcina
debitorului să fie împărţită între mai mulţi creditori sau toţi creditorii (divizibilitate activă); în
ipoteza în care mai multe persoane sunt ţinute a acorda asistenţă aceluiaşi creditor, fiecare
dintre debitori va contribui la plata întreţinerii proporţional cu mijloacele de care dispune
(divizibilitate pasivă).

1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 17/1962, CD. 1962, p. 29-31
2
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 786/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 91; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1978/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 71.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1978/1989, cit. supra.

149
 În ceea ce priveşte divizibilitatea activă a obligaţiei, dacă debitorul ţinut concomitent
la întreţinerea mai multor creditori nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi în
întregime starea de nevoie a fiecăruia dintre creditori, instanţa de judecată, ţinând seama de
trebuinţele fiecărei persoane îndreptăţite la întreţinere, poate hotărî fie ca întreţinerea să se
presteze unei singure persoane, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau între toate
persoanele în drept să o primească - situaţie în care se va stabili, prin aceeaşi hotărâre, modul
în care se împarte întreţinerea între beneficiarii acesteia. Creditorul neîndestulat, în totul sau
în parte, poate solicita întreţinere de la alte persoane obligate în ordinea imediat următoare.
Divizibilitatea pasivă a obligaţiei legale de întreţinere are ca ipoteză situaţia în care
mai multe persoane sunt deopotrivă chemate la întreţinerea aceleaşi persoane, fiecare dintre
debitori urmând să contribuie proporţional cu mijloacele sale. Esenţial este ca debitorii să fie
obligaţi în aceeaşi ordine; divizibilitatea nu operează între debitori de rang diferit.
Regula divizibilităţii face ca persoana îndreptăţită la întreţinere să fie nevoită să
acţioneze in justiţie pe toţi cei îndatoraţi pentru a obţine acoperirea integrală a creanţei,
întrucât fiecare dintre debitori este ţinut numai în măsura propriei sale părţi; dacă, totuşi,
reclamantul se îndreaptă numai împotriva unuia sau împotriva unora dintre debitori, nu i se va
putea impune chemarea în judecată şi a celorlalţi obligaţi, dar instanţa va stabili contribuţia
pârâţilor ţinând seama de partea fiecăruia4. Aceasta înseamnă că nu se poate ajunge la
obligarea în întregime la plata întreţinerii de către debitorii chemaţi în judecată şi, respectiv, la
scutirea celorlalte persoane care, deşi potrivit legii datorează întreţinere, nu au fost chemate în
judecată.
Principiul divizibilităţii obligaţiei legale de întreţinere comportă două excepţii, când
obligaţia revine mai multor debitori solidari şi oricare dintre aceştia poate fi acţionat pentru
întreaga creanţă, urmând ca debitorul plătitor să se întoarcă împotriva celorlalţi obligaţi cu o
acţiune în regres pentru partea ce revine fiecăruia:
- părintele îndreptăţit la întreţinere, în caz de urgenţă, se poate îndrepta împotriva
unuia dintre copiii săi, cu posibilitatea recunoscută descendentului care a prestat întreţinerea
de a se întoarce împotriva celorlalţi obligaţi, pentru partea fiecăruia. Cum s-a precizat în
literatura de specialitate, această ipoteză de solidaritate pasivă se fondează pe ideea de urgenţă
în care se găseşte părintele aflat în stare de nevoie; prin urmare, condiţia urgenţei trebuie
verificată de către instanţă; pe de altă parte, solidaritatea este facultativă pentru părintele
creditor, care poate urmări pe unul dintre copii săi şi numai pentru partea ce revine acestuia.
- oricare dintre moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau dintre
moştenitorii celui care a dat întreţinere unui copil fără a avea obligaţia legală, poate fi acţionat
în judecată pentru întreaga creanţă cuvenită minorului, moştenitorul care a executat în
întregime întreţinerea având la îndemână calea acţiunii în regres împotriva celorlalţi debitori
solidari, pentru partea contributivă a fiecăruia, stabilită proporţional cu valoarea bunurilor
moştenite. Este de precizat că obligaţia moştenitorilor este una subsidiară, deci nu poate fi
valorificată decât dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi ori se află în stare de nevoie.
Regula divizibilităţii mai cunoaşte o abatere, deşi nu este explicit nominalizată de
legiuitor ca fiind o altă excepţie – de aceea nu o putem include printre cazurile de
divizibilitate, anume ipoteza creditorului minor îndreptăţit la întreţinerea părinţilor, acesta
fiind îndrituit să obţină întreaga creanţă de la oricare dintre părinţi. De această dată, obligaţia
este in solidum, o categorie controversată, contestată de unii autori dacă aplicaţia se face la
obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii lor minori.

CAPITOLUL 2
4
Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 145/1972, R.R.D. nr. 11/1972, p. 166.

150
 Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere şi ordinea în care se
datorează

Obligaţia legală de întreţinere se fondează pe solidaritatea intrafamilială, pe datoria

morală a fiecăruia de a acorda asistenţă persoanelor apropiate aflate în stare de nevoie şi
invers, de a putea beneficia de sprijinul material al rudelor sau al altor persoane de care
suntem legaţi prin raporturi asimilate celor de familie.
Potrivit art.516-518 din N.C.civ., obligaţia legală de întreţinere există între următoarele
persoane:
- între soţ şi soţie;
- între părinţi şi copii, fără a deosebi după cum filiaţia este firească sau adoptivă. Cât
priveşte adopţiile cu efecte restrânse încuviinţate sub imperiul regimului juridic al adopţiei în
vigoare până la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 (în prezent abrogată) -
varietate a rudeniei civile care îşi produce nestingherit efectele, întrucât legătura de rudenie
firească a celui adoptat faţă de părinţi şi rudele acestora nu a încetat, ci a fost „dublată" de o
legătură de filiaţie adoptivă, prioritară faţă de cea firească, inclusiv sub aspectul drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti
- obligaţia legală de întreţinere există, cu caracter de reciprocitate, între părinţii
adoptivi şi cel adoptat şi, de asemenea, însă numai în subsidiar, între părinţii fireşti şi cel
adoptat cu efecte restrânse de filiaţie firească.
- între bunici şi nepoţi;
- între străbunici şi strănepoţi;
- între fraţi şi surori;
- între celelalte persoane anume prevăzute de lege:
* între foştii soţi din căsătoria desfăcută. Soţul din a cărui vină exclusivă a fost
pronunţat divorţul are drept la întreţinerea celuilalt soţ doar timp de un an de la data desfacerii
căsătoriei (rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ), dar poate fi obligat oricând în viitor să
presteze întreţinere fostului său soţ, câtă vreme acesta din urmă nu s-a recăsătorit;
* între foştii soţi din căsătoria desfiinţată; dacă amândoi soţii au fost de bună-credinţă
la data încheierii căsătoriei nule sau anulate, fiecare dintre ei poate invoca beneficiul
putativităţii, inclusiv dreptul la întreţinere al fostului soţ. Când numai unul dintre foştii soţi a
fost de bună-credinţă, numai acesta are acest avantaj, deci se va putea bucura de întreţinerea
fostului soţ de rea-credinţă. Dacă instanţa, desfiinţând căsătoria, a reţinut reaua-credinţă a
ambilor soţi, nici unul nu este îndreptăţit şi nu este dator să primească, respectiv să acorde
întreţinere;
* soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ este obligat să
continue a da întreţinere copilului pe timpul minorităţii acestuia, însă numai dacă părinţii
fireşti sunt decedaţi, dispăruţi ori sunt în nevoie (art. 517 din N.C.civ.);
* copilul care a beneficiat timp de cel puţin 10 ani de întreţinerea soţului părintelui
firesc (adică a părintelui vitreg) poate fi la rândul său obligat a da întreţinere soţului părintelui
firesc (art. 517 din N.C.civ.);
* moştenitorii celui obligat la întreţinerea unui copil, precum şi moştenitorii celui care,
deşi nu avea obligaţia legală, a dat întreţinere unui copil, sunt datori a continua întreţinerea,
fiecare în măsura valorii bunurilor moştenite, însă numai pe perioada minorităţii copilului şi,
în subsidiar, faţă de părinţii copilului, deci doar dacă părinţii, obligaţi în primul rând, au murit,
sunt dispăruţi ori se află în stare de nevoie (art. 518 din N.C.civ.);
* cel care ia un copil (găsit sau părăsit de părinţi) pentru a-1 îngriji sau proteja
temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie, are obligaţia de a-1 întreţine (art. 13 alin.
2 din Legea nr. 272/2004); obligaţia are caracter tranzitoriu, fiind limitată pe perioada în care
minorul se află în mod efectiv sub ocrotirea debitorului. Luând copilul în grija sa, debitorul

151
întreţinerii urmează ca, în termen de 48 de ore, să anunţe autorităţile administraţiei publice
locale de la domiciliul său în vederea declanşării procedurilor de instituire a uneia din
măsurile de protecţie prevăzute de Legea nr. 272/2004.
Legea stabileşte ordinea imperativă a prestării întreţinerii, instituind o ierarhie a celor
obligaţi, în funcţie de calitatea sau de proximitatea relaţiei de rudenie faţă de cel îndreptăţit la
întreţinere.
Art. 519 din N.C.civ. stabileşte această ordine:
- soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
- descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi
descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui în
grad mai îndepărtat.
Să luăm un exemplu: creditorul are descendenţi şi ascendenţi - evident, excludem
prezenţa unui soţ al creditorului aflat în situaţia de a da întreţinere. El va pretinde întreţinere
mai întâi copiilor, adică descendenţilor, care sunt obligaţi înaintea ascendenţilor, şi abia pe
urmă, dacă descendenţii nu sunt în măsură să îndeplinească obligaţia, se poate întoarce
împotriva părinţilor, adică a ascendenţilor.
Când acelaşi creditor are mai mulţi descendenţi şi/sau mai mulţi ascendenţi, de pildă
există copii, nepoţi, strănepoţi şi/sau părinţi, bunici, el se va îndrepta mai întâi împotriva
descendenţilor, şi anume a descendenţilor de grad mai apropiat, adică împotriva copiilor, apoi
a nepoţilor, apoi a strănepoţilor, şi doar dacă niciuna dintre aceste categorii de descendenţi nu
poate asigura întreţinerea se va orienta spre ascendenţi, întâi împotriva părinţilor, iar apoi,
dacă este cazul, împotriva bunicilor. În aplicarea acestei reguli, în practică s-a decis că bunicii
vor putea fi obligaţi la întreţinerea nepoţilor numai dacă părinţii minorului, din cauze
independente de voinţa lor, nu dispun de mijloace materiale sau aceste mijloace sunt
neîndestulătoare5;
- cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti. Este vorba de
adopţia cu efecte restrânse încuviinţată sub imperiul reglementărilor anterioare Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 (act normativ abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei), când cel adoptat, precum şi descendenţii săi,
deveneau rude numai cu adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia, păstrând în acelaşi timp relaţia
de rudenie firească faţă de părinţi şi rudele acestora, implicit şi drepturile şi obligaţiile
aferente raporturilor de rudenie. Obligaţia de întreţinere a părinţilor fireşti, precum şi a rudelor
acestora are caracter subsidiar, adoptatul urmând să ceară întreţinere părintelui său adoptiv şi
numai dacă acesta este decedat, dispărut sau lipsit de mijloace se va putea îndrepta împotriva
părinţilor fireşti, iar dacă nici aceştia nu pot asigura aducerea la îndeplinire a obligaţiei legale
de întreţinere, împotriva celorlalte rude fireşti. În cazul tuturor adopţiilor încuviinţate sub
imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 şi apoi al Legii nr. 273/2004, cel
adoptat, întocmai ca un copil firesc al adoptatorului, are drept la întreţinere din partea
adoptatorului, apoi a rudelor acestuia; când adoptatorul este soţul părintelui firesc, obligaţia
de întreţinere se află in solidum în sarcina ambilor părinţi, cel adoptiv şi cel firesc (art. 51 din
Legea nr. 273/2004).
- fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea bunicilor;
- în cazul desfacerii adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale
fireşti sau, după caz, de la soţul său (art.520 N.C.civ.).
Cât priveşte „celelalte persoane prevăzute de lege", în lipsa dispoziţiilor exprese,
urmând indicaţiile legiuitorului, ordinea în care se datorează întreţinerea este următoarea:
- între foştii soţi divorţaţi sau a căror căsătorie a fost desfiinţată, întreţinerea se
datorează în aceeaşi ordine ca şi între soţii dintr-o căsătorie în fiinţă, adică înaintea oricărei
alte persoane;
5
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1802/1991, Dreptul nr. 5/1992, p. 87.

152
 - soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ datorează
întreţinere copilului, dar numai dacă părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi ori se află în
nevoie;
- copilul întreţinut timp de cel puţin 10 ani de soţul părintelui firesc poate fi obligat la
întreţinerea părintelui vitreg. Dacă soţul părintelui firesc, părintele vitreg din perspectiva
debitorului potenţial, are copii fireşti obligaţi în termeni imperativi, considerăm că instanţa va
putea stabili o pensie de întreţinere, numai dacă descendenţii fireşti nu dispun de mijloace
îndestulătoare pentru acoperirea integrală a stării de nevoie a beneficiarului.
- moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui copil, la fel ca
moştenitorii celui care, fără a avea obligaţia legală, a prestat întreţinere unui copil, sunt datori
a continua întreţinerea copilului pe timpul minorităţii acestuia, dar numai în subsidiar, dacă
părinţii copilului au murit, sunt dispăruţi sau se află în nevoie;
- întreţinerea datorată de cel care a luat copilul pentru a-1 îngriji sau proteja temporar
(art. 13 alin. 2 din Legea nr. 272/2004), prin definiţie, are caracter subsidiar faţă de obligaţia
impusă părinţilor, de vreme ce are drept creditor copilul găsit sau părăsit de părinţi.

CAPITOLUL 3
Condiţiile obligaţiei de întreţinere

Legiuitorul, stabilind persoanele între care fiinţează obligaţia legală de întreţinere,

determină, într-o manieră implicită, categoriile de persoane cu vocaţie la întreţinere. Dreptul
la întreţinere se naşte şi, corelativ, obligaţia de a da întreţinere devine activă, numai dacă cel
îndreptăţit se află în stare de nevoie, fiind lipsit de un câştig din muncă datorită incapacităţii
de a munci, iar cel virtual desemnat pentru a presta întreţinere poate fi obligat în concret
numai dacă are la dispoziţie mijloacele necesare înfăptuirii acesteia.
În noul Cod civil se stabileşte imperativ, conform art. 524, că are drept la întreţinere
numai cel ce se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale.
O persoană este îndreptăţită la întreţinere numai dacă îndeplineşte, cumulativ, două
cerinţe: se află în stare de nevoie; cauza stării de nevoie în care se găseşte este incapacitatea sa
de a munci.
Această stare evocă neputinţa unei persoane, fie şi parţială, de a-şi procura prin
mijloace proprii cele necesare traiului zilnic, adică alimente, îmbrăcăminte, locuinţă,
medicamente şi alte asemenea. Se află în această situaţie cel care nu obţine venituri dobândite
prin muncă ori produse de bunurile sale şi nici nu deţine bunuri de care, potrivit traiului
obişnuit, s-ar putea dispensa valorificându-le.
Întrucât starea de nevoie nu trebuie să fie absolută, faptul că o persoană beneficiază de
o pensie de invaliditate sau de o pensie pentru limită de vârstă nu exclude posibilitatea de a
primi şi o pensie de întreţinere potrivit Codului familiei, deoarece pensia obţinută în cadrul
sistemului de asigurări sociale se fondează pe alte criterii decât starea de nevoie a titularului.
Starea de nevoie este o chestiune de fapt ce trebuie analizată şi apreciată de la caz la
caz, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte cel care pretinde întreţinere, nivelul de
trai al părţilor, păstrându-se echilibrul între standardul de viaţă al creditorului şi cel al
debitorului întreţinerii.
În mod distinct, art. 252 din N.C.civ., reglementează situaţia dreptului de întreţinere al
minorului.
Art.525 alin.1 din N.C.civ. stabileşte că „minorul care cere întreţinere de la părinţii săi
se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri”. Deci
starea de nevoie a descendentului minor se prezumă până la proba contrară. În cadrul acţiunii
având ca obiect stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea sa, descendentul minor va fi
protejat de această prezumţie, în sensul că va fi scutit de a proba starea de nevoie.

153
 Avantajul nu este de neglijat, pentru că, afară de cazul în care cel împotriva căruia se
îndreaptă cererea de întreţinere, adică părintele pârât, s-ar opune admiterii acesteia, dovedind
că minorul, având mijloace proprii, nu se află în nevoie, copilului reclamant nu i se pretinde
nici un efort de probaţiune privind temeinicia pretenţiei, spre deosebire de situaţia persoanei
majore prezumate a dispune de mijloace proprii suficiente şi care, solicitând pensie de
întreţinere, va trebui să facă de la început dovada stării sale de nevoie.
Starea de nevoie prezumată a descendentului minor creează dificultăţi în situaţia în
care acesta, deşi nu obţine venituri, dispune de bunuri proprii. Alin. 2 al art. 525 din N.C.civ.
dă, însă, posibilitatea instanţei să încuviinţeze ca întreţinerea să se asigure prin valorificarea
bunurilor pe care minorul le deţine, cu excepţia celor de strictă necesitate.
Spre deosebire de regula de drept comun, conform căreia numai cel aflat în stare de
nevoie determinată de incapacitatea sa de a munci este îndrituit la întreţinere, legiuitorul
stabileşte în mod expres dreptul la întreţinere al descendentului minor, oricare ar fi pricina
nevoii în care se află. În consecinţă, singura cerinţă impusă descendentului minor este starea
sa de nevoie, iar aceasta este prezumată iuris tantum pe toată durata minorităţii. Minorul care
obţine venituri îndestulătoare întreţinerii sale nu va putea pretinde întreţinere; dacă veniturile
sau resursele sale materiale acoperă numai în parte starea de nevoie, părinţii debitori sunt
datori la întreţinere proporţional cu nevoia copilului creditor.
Dispoziţiile N.C.civ. detaliază, în cuprinsul mai multor texte, care anume sunt acele
nevoi ale minorului a căror asigurare cade în sarcina părinţilor.
Art. 530 din N.C.civ. stabileşte, în alin. 1, în termeni imperativi, obligaţia părinţilor de
a-şi întreţine copilul minor. Obligaţia de întreţinere ce incumbă părinţilor minorului are
caracter complex, fiind mai cuprinzătoare comparativ cu îndatorirea de a da întreţinere
potrivit dreptului comun, având ca finalitate procurarea nu doar a mijloacelor necesare
traiului, ci şi asigurarea condiţiilor materiale reclamate de procesul de formare a copilului prin
şcolarizare şi pregătire profesională.
Cât priveşte obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori, este de
necontestat că amândoi părinţii sunt datori să contribuie, fiecare proporţional cu mijloacele de
care dispune, la acoperirea cheltuielilor legate de creşterea, educarea şi pregătirea profesională
a copilului. Oricare dintre părinţi poate fi urmărit pentru întreaga creanţă a întreţinerii, iar
părintele care a executat în întregime prestaţia are la îndemână o acţiune în regres împotriva
celuilalt părinte pentru partea ce revine acestuia. În ceea ce priveşte celelalte persoane care
solicită întreţinere, în afara minorilor, incapacitatea de muncă poate avea cele mai diverse
cauze: boala, infirmitatea, vârsta înaintată etc. şi poate fi totală sau parţială, definitivă sau
temporară. Dreptul la întreţinere există în toate aceste cazuri, dar în limite diferite,
corespunzător potenţialului real de muncă al beneficiarului întreţinerii.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a pus problema dacă împlinirea vârstei de
pensionare marchează, prin ea însăşi, pierderea capacităţii de muncă. Credem că obţinerea
unei asemenea prestaţii în temeiul Codului familiei, şi, respectiv în temeiul noului Cod civil,
va fi condiţionată, la fel ca în cazul altor categorii de persoane, de proba incapacităţii de
muncă. Fără îndoială, dovada este mai uşor de produs în această ipoteză, criteriul vârstei de
pensionare putând fi reţinut ca prezumţie simplă de diminuarea capacităţii de muncă (iar nu
de pierdere a acesteia), lăsată la aprecierea instanţei.
Proba incapacităţii de muncă, la fel ca şi cea a stării de nevoie, se face prin oricare din
mijloacele de dovadă reglementate de lege (înscrisuri, martori, prezumţii etc.).
O persoană poate fi obligată la întreţinerea alteia numai dacă sunt întrunite
următoarele cerinţe legale: debitorul dispune de mijloacele necesare asigurării întreţinerii altei
persoane (art. 527 din N.C.civ.); nu există o altă persoană obligată la întreţinere înaintea
debitorului, în ordinea de preferinţă stabilită prin art. 516-523 din N.C.civ.

154
 În ceea ce priveşte noţiunea de mijloace de care dispune debitorul obligaţiei de
întreţinere, vor fi avute în vedere toate mijloacele materiale ale debitorului, cum ar fi: câştigul
din muncă
- dacă este cazul, salariul obţinut la fiecare din locurile de muncă - , precum şi celelalte
câştiguri cu caracter de continuitate6, cum ar fi sporul de vechime, indemnizaţia de conducere
etc., dar şi ajutorul pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor
în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale,
precum şi sumele cuvenite şomerilor; de asemenea, economiile realizate, bunurile care,
nefiindu-i necesare, ar putea fi înstrăinate.
Nu vor fi luate în calcul veniturile întâmplătoare, cum ar fi indemnizaţia de deplasare
sau de transfer, sporul pentru condiţii deosebite de muncă, alocaţiile de stat şi indemnizaţiile
pentru copii, ajutorul pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutorul de maternitate, cel acordat în
caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea
indemnizaţii cu destinaţie specială.
În principiu, faptul că cel care urmează să plătească întreţinere nu are venituri sau alte
mijloace, întrucât nu prestează vreo muncă, deşi are capacitatea de a munci, nu este de natură
să înlăture obligaţia sa de întreţinere.
În asemenea situaţii – inexistenţa veniturilor cu caracter de continuitate –, în practică
s-a prezumat existenţa mijloacelor la nivelul salariului minim pe economia naţională, stabilit
periodic prin hotărâre de guvern.
În ceea ce priveşte privarea de libertate, invocată ca motiv de împiedicare a executării
obligaţiei de întreţinere, se consideră că urmează a se distinge între debitorul condamnat
pentru infracţiunea de abandon de familie, care poate fi obligat la întreţinere, şi cel condamnat
pentru o altă infracţiune, acesta din urmă fiind, în principiu, scutit de plată pe durata detenţiei,
dacă salariul reprezenta singurul său venit.
La stabilirea posibilităţilor materiale ale debitorului se va ţine seama, alături de
resursele propriu-zise ale acestuia, şi de sarcinile cărora trebuie să le facă faţă, cum ar fi alte
obligaţii de întreţinere, cheltuieli impuse de nevoile personale – inclusiv pentru îngrijirea
sănătăţii -, costurile gospodăriei sale etc., fiindcă nici în această materie nu se poate da
satisfacţie absolută dreptului unei persoane (dreptul la întreţinere al creditorului) împovărând
peste măsură o altă persoană, periclitând dreptul debitorului întreţinerii de a-şi asigura sieşi
mijloace rezonabile pentru un trai decent.

CAPITOLUL 4
Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere
Noul Cod civil stabileşte în art. 530 că obligaţia de întreţinere se execută în natură prin
asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi
pregătire profesională; dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bună voie în natură,
instanţa va dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere stabilite în bani.
Pensia se poate stabili sub forma unei sume sau la o cotă procentuală din venitul net
lunar al celui ce datorează întreţinerea, formularea din noul Cod civil tranşând controversele
din practica instanţelor legate de stabilirea unei cote procentuale, în condiţiile reglementării
din Codul familiei. În plus, faţă de vechea reglementare, N.C.civ. stabileşte în art. 531 alin. (2)
că pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept trimestrial în funcţie de
rata inflaţiei.

4.1. Cuantumul obligaţiei de întreţinere

6
Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr. 193/1991, cu note de B. Diamant, V. Luncean (I), V. Pătulea (II), Dreptul nr.
10-11/1991, p. 91 şi urm.

155
 În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii, şi N.C.civ. în art. 529 preia vechile dispoziţii
ale Codului familiei arătând că:
 întreţinerea datorată de părinte se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net
pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii;
 cuantumul întreţinerii datorate copiilor împreună cu întreţinerea datorată altor persoane
nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.
În concret, condiţiile de înfăptuire a întreţinerii vor fi detaliate prin hotărârea instanţei,
potrivit circumstanţelor cauzei, avându-se în vedere nevoia creditorului şi posibilităţile
debitorului, indicându-se - dacă este cazul - fie bunurile ori serviciile care urmează a se
furniza beneficiarului întreţinerii, fie cuantumul pensiei de achitat, iar în cazul modalităţii
mixte de executare, elementele care se vor asigura în natură şi câtimea prestaţiei băneşti. Felul
executării se poate stabili şi prin învoiala părţilor, dar, pentru a fi protejate interesele ambelor
părţi, este necesar ca instanţa să încuviinţeze o astfel de învoială.
Dacă intervin modificări în împrejurările avute în vedere de instanţă la data stabilirii
modalităţii de executare a obligaţiei, la cerere, aceasta va fi adaptată stării de fapt actuale,
conform prevederilor art. 531 din N.C.civ..
Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată conform
dispoziţiilor art. 532 din N.C.civ. În mod excepţional, pensia poate fi acordată şi pentru o
perioadă anterioară dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa
debitorului obligaţiei.
Prestaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească cu titlu de întreţinere cuvenită
minorului sunt acordate până la data când beneficiarul împlineşte vârsta majoratului.
Dobândind capacitate deplină de exerciţiu, creditorul întreţinerii îşi va putea valorifica dreptul
la întreţinere personal şi singur, formulând o nouă cerere de întreţinere, de această dată cu
respectarea condiţiilor de drept comun în materie de întreţinere. Dacă cererea sa va fi admisă,
cuantumul pensiei fixate anterior pentru perioada minorităţii poate suferi modificări, deoarece
elementele în funcţie de care se determină această câtime - nevoia creditorului şi mijloacele
materiale ale debitorului - sunt şi ele variabile; de altfel, prin art. 94 alin. 2 şi art. 44 C.fam. se
prevede în mod expres că „instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de
întreţinere sau a hotărî încetarea ei", în funcţie de evoluţia elementelor ce au stat la baza
stabilirii ei7.
În caz de divorţ, instanţa este obligată să se pronunţe, chiar din oficiu dacă părţile nu
au formulat o cerere expresă, asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere,
educare şi învăţătură ale copiilor. Şi de această dată, pensia de întreţinere se stabileşte
începând cu data introducerii cererii de divorţ – cererea privind stabilirea pensiei de
întreţinere fiind accesorie cererii principale -, iar nu de la data pronunţării divorţului sau a
rămânerii irevocabile a hotărârii8. Dacă pensia cuvenită copiilor a fost stabilită printr-o
hotărâre separată, anterior pronunţării divorţului, instanţa învestită cu soluţionarea cererii în
7
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1973, CD. 1973, p. 13 şi Decizia de îndrumare nr. 19/1964,
cit. supra. În practică, au fost pronunţate şi unele soluţii discutabile sub aspectul legalităţii. De exemplu, instanţa
a admis cererea de majorare a pensiei de întreţinere stabilite în favoarea copilului, motivată prin schimbările
intervenite în situaţia materială a debitorului care a primit o sumă însemnată cu titlu de despăgubiri pentru
prejudiciul încercat în urma unui accident; judecătorul a apreciat că un astfel de „venit" trebuie inclus în
categoria celor care definesc mijloacele materiale ale debitorului, în funcţie de care se calculează nivelul pensiei
de întreţinere datorate - Trib. jud. Tulcea, decizia civilă nr. 204/1975, R.R.D. nr. 97/1977, p. 62. O primă
observaţie: după cum rezultă din datele speţei, „venitul" de care se face vorbire este o sumă globală acordată
debitorului victimă a accidentului; aşa fiind nu ne aflăm în prezenţa unui venit din categoria celor vizate de
legiuitor în contextul normelor privitoare la obligaţia legală de întreţinere, pentru că lipseşte caracterul de
continuitate al venitului; cel mult s-ar putea discuta dacă şi în ce măsură despăgubirile obţinute sporesc
mijloacele aflate la dispoziţia debitorului întreţinerii. În al doilea rând, sumele acordate cu titlu de desdăunări au
întotdeauna o destinaţie precisă, adică sunt menite să repare prejudiciul încercat de victimă, de aceea cu greu s-ar
putea admite că pe această cale vor spori mijloacele materiale ale debitorului.

156
desfacerea căsătoriei, datoare să statueze asupra obligaţiei de întreţinere a părinţilor, va
dispune obligarea debitorului cu începere de la data pronunţării hotărârii de divorţ.

4.2. Stingerea obligaţiei de întreţinere

Cauzele generale de stingere a obligaţiei legale de întreţinere sunt următoarele:
- dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinerii.
Descendentul ajuns la vârsta majoratului, dacă nu se află în continuarea studiilor,
beneficiază de întreţinere în condiţiile dreptului comun, deci făcând proba stării de nevoie în
care se găseşte datorită incapacităţii sale de a munci. Tânărul care îşi continuă studiile are
drept la întreţinere până la finalizarea studiilor, însă fără a depăşi vârsta de 26 de ani. Întrucât,
exceptând categoria descendenţilor minori, starea de nevoie a creditorului întreţinerii trebuie
să fie consecinţa incapacităţii de muncă, dreptul la întreţinere se stinge odată cu dispariţia
cauzelor de incapacitate, chiar dacă starea de nevoie s-ar menţine;
- debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării întreţinerii.
Această cauză de stingere a obligaţiei poate fi reţinută, de pildă, în situaţia în care persoana
ţinută să presteze întreţinere şi-a pierdut capacitatea de muncă, iar veniturile sale nu acoperă
nici propriile nevoi. Încetarea obligaţiei de întreţinere nu este cu titlu definitiv, astfel că se va
putea reveni asupra măsurii sistării prestaţiilor imediat ce s-au schimbat împrejurările care au
justificat luarea acesteia, adică de îndată ce situaţia materială a debitorului se va fi
îmbunătăţit;
- decesul creditorului sau al debitorului obligaţiei de întreţinere;
- pierderea calităţii avute în vedere de legiuitor prin impunerea obligaţiei de
întreţinere. Este o altă consecinţă a caracterului personal al obligaţiei legale de întreţinere.

4.3. Plata pensiei de întreţinere

Conform art. 533 din N.C.civ., pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la
termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la termenele stabilite prin hotărârea
judecătorească.
Părţile pot conveni, aşa cum am mai arătat, ca întreţinerea să se execute prin plata
anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere.

8
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 641/1990, Deciziile Curţii Supreme de Justiţie pe anii 1990-1992, p. 208; Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1556/1976, CD. 1976, p. 175; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 749/1978,
R.R.D. nr. 1/1979, p. 54. În sensul că instanţa de divorţ, în lipsa unei cereri exprese a părţii interesate, stabilind
din oficiu pensia de întreţinere, va dispune obligarea debitorului cu începere de la data pronunţării hotărârii de
divorţ, iar nu de la data promovării cererii, Trib. jud. Sălaj, decizia civilă nr. 281/1980, R.R.D. nr. 3/1981, p. 58.

157