TITLUL III

ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

CAPITOLUL 1
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei

Secţiunea 1. Raţiunea reglementării. Clasificare

Condiţiile de fond, astfel cum sunt reglementate de Codul familiei, sunt menite să
asigure că încheierea căsătoriei se face în scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase,
de către persoanele care au aptitudinea fizică sau morală de a întemeia o familie; aceste
condiţii au, de asemenea, menirea de a asigura exprimarea unui consimţământ liber şi
conştient al viitorilor soţi.
Condiţiile de fond se clasifică în: condiţii de fond pozitive şi condiţii de fond negative
sau impedimente la căsătorie.
Condiţiile de fond pozitive trebuie să existe pentru a se încheia căsătoria.
Condiţiile de fond negative (impedimentele la căsătorie) sunt împrejurări de fapt sau
de drept care împiedică încheierea căsătoriei. Ele se invocă de terţele persoane împotriva celor
care doresc să se căsătorească, pe calea opoziţiei la căsătorie, sau de către ofiţerul de stare
civilă, prin întocmirea unui proces-verbal care constată existenţa impedimentului.

Secţiunea 2. Condiţii de fond pozitive

2.1. Analiza condiţiilor de fond pozitive
2.1.1. Diferenţa de sex
Căsătoria poate fi încheiată numai între un bărbat şi o femeie (art. 259 alin. 1 şi 2,
precum şi art. 271 fac expres referire la bărbat şi femeie). Mai mult, art. 277 prevede expres
interzicerea sau echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria 1, după cum urmează: „(1)
Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex. (2) Căsătoriile dintre persoane de
acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini
nu sunt recunoscute în România. (3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de
acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini
nu sunt recunoscute în România. (4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul
României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European
rămân aplicabile.2”
Sexul, respectiv diferenţa de sex a viitorilor soţi, se dovedeşte cu certificatul de naştere
eliberat pe baza actului de naştere.
Practic, această condiţie de fond interesează în cazul unor malformaţii genitale grave
care constituie o lipsă de diferenţiere sexuală3, precum şi în cazul transsexualismului. În cazul
transsexualismului şi al schimbării sexului prin intervenţie medicală, sunt aplicabile
dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 119/1996, care prevede că în actele de naştere şi, atunci când

1
Pentru dezvoltări privind uniunile dintre persoane de acelaşi sex, a se vedea M.Avram, C.Nicolescu, Regimuri
matrimoniale, Hamangiu, 2010, p. 4-8.
2
Potrivit OUG 30/2006, pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2005
privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului
Economic European, aprobată prin Legea nr. 500/2006, „persoanele aflate în întreţinere, precum şi partenerul
beneficiază de drepturile membrilor de familie ai cetăţeanului Uniunii Europene privind intrarea şi rezidenţa pe
teritoriul României, în condiţiile stabilite de această ordonanţă de urgenţă” (art. 3). De asemenea, potrivit art. 2,
rin „partener” se înţelege „persoana care convieţuieşte cu cetăţeanul Uniunii Europene, dacă parteneriatul este
înregistrat conform legii din statul membru de origine ori de provenienţă sau, în cazul în care parteneriatul nu
este înregistrat, relaţia de convieţuire poate fi dovedită”.
3
În practica judecătorească s-a decis că hermafroditismul constituie o asemenea anomalie genitală care atrage
nulitatea absolută a căsătoriei.

8
este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările
intervenite în starea civilă a persoanei, inclusiv în situaţia schimbării sexului, după rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti. În aceste condiţii, persoana care şi-a
schimbat sexul prin intervenţie medicală se poate căsători cu o persoană care are sexul său de
origine, neexistând nici o interdicţie în acest sens.
Ar trebui să se reţină însă obligaţia de comunicare a acestei împrejurări viitorului soţ,
în lipsă, căsătoria fiind anulabilă pentru dol4.
2.2.2. Vârsta (capacitatea) matrimonială
Potrivit art. 272 din N.C.civ.: „(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au
împlinit vârsta de 18 ani. (2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani
se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a
tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are
domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de
tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului. (3)
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa,
încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. (4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este
suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească. (5) Dacă nu există nici
părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau
a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.”
De asemenea, potrivit art. 398 alin. (2) din N.C.civ., în caz de divorţ, părintele care nu
exercită autoritatea părintească „păstrează dreptul de a consimţi la adopţia şi la căsătoria
copilului.”
Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă următoarele consecinţe:
a) se instituie numai o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei, din raţiuni de ordin
eugenic, psihic şi moral, precum şi pentru a asigura un consimţământ conştient şi liber. Nu
este prevăzută o vârstă maximă, deci căsătoria se poate încheia şi “în pragul morţii” (in
extremis vitae);
b) nu este necesar să existe o anumită diferenţă de vârstă între soţi; totuşi, diferenţa de
vârstă foarte mare poate fi un indiciu, dacă se coroborează şi cu alte probe, că s-a dorit
încheierea unei căsătorii fictive, urmărindu-se alte scopuri decât întemeierea unei familii;
c) se instituie aceeaşi vârstă matrimonială minimă, atât pentru bărbat, cât şi pentru
femeie, şi anume - ca regulă – 18 ani şi – ca excepţie, pentru motive temeinice – 16 ani.
Vârsta matrimonială coincide, astfel, ca regulă, cu majoratul civil (18 ani), instituindu-se
totodată o capacitate matrimonială specială, restrânsă, pentru minorul care a împlinit vârsta de
16 ani. Se conferă astfel eficienţă deplină principiului egalităţii sexelor, înlăturându-se o
posibilă discriminare ce ar fi putut fi invocată în această materie;

4
Cu privire la constituţionalitatea art. 44 lit. j) din Legea nr. 119/1996, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale
nr. 530/2008 din 13/05/2008, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 44 lit.
i) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi ale art. 4 alin. (2) lit. l) din Ordonanţa Guvernului
nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în
M.Of. nr. 526 din 11/07/2008). De asemenea, cu privire la jurisprudenţa CEDO în materia căsătoriei
transsexualilor care au suferit intervenţii de schimbare a sexului, a se vedea CEDH, 11 iulie 2002, Christine
Goodwin c/Royaume–Uni, în V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, IRDO, 2005, p.
441-444. În speţă, Christine Goodwin este o transsexuală operată, care a trecut de la sexul masculin la cel
feminin. Înainte de a se supune unor tratamente hormonale şi chirurgicale, ea se căsătoreşte cu o femeie,
împreună cu care are 4 copii. Ea divorţează ulterior. În petiţia sa din 15 iunie 1995, adresată Comisiei, se plânge
de nerecunoaşterea juridică a noii sale identităţi sexuale, ca şi de statutul juridic al transsexualilor în Regatul
Unit. Ea denunţă în mod special maniera în care este tratată în domeniul angajării, al securităţii sociale şi al
pensiilor, precum şi imposibilitatea pentru ea de a se căsători. Ea a invocat art. 8, 12, 13 şi 14 ale Convenţiei.
Curtea a reţinut că au fost încălcate art. 8 (dreptul la viaţă privată ) şi art. 12 (dreptul la căsătorie).

9
 d) condiţiile speciale pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani sunt:
existenţa unor motive temeinice5; avizul medical6; încuviinţarea părinţilor7 sau, după caz, a
tutorelui ori a persoanei care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti; autorizarea
organului competent. În cazul în care există divergenţă între părinţi, N.C.civ. a prevăzut că va
decide instanţa de tutelă, nefiind împărtăşită soluţia propusă în doctrină şi inspirată din dreptul
francez, în sensul că este suficientă încuviinţarea unuia dintre părinţi 8. În cazul în care este
scindată autoritatea părintească, în sensul că aceasta se exercită numai de unul dintre părinţi
(de exemplu, la divorţ), este suficient consimţământul părintelui care exercită autoritatea
părintească.
e) Potrivit art. 40 din N.C.civ., „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate
recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest
scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul
consiliului de familie.”
Este aşa-numita instituţie „a emancipării minorului”, care dobândeşte o capacitate de
exerciţiu anticipată. În acest caz, dobândind capacitate de exerciţiu deplină şi ieşind de sub
autoritatea părintească, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători singur, fără
încuviinţarea părinţilor sau tutorelui şi fără autorizarea instanţei de tutelă.
Textul se coroborează cu prevederile art. 263 alin. 5 din N.C.civ., potrivit cărora „În
sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii”.
Cum fundamentul încuviinţării căsătoriei de către părinţi sau tutore îl constituie autoritatea
părintească, această încuviinţare fiind concepută ca o măsură pentru protecţia copilului,
înseamnă că, din moment ce a dobândit capacitate deplină de exerciţiu anticipată, în temeiul
art. 40 din N.C.civ. poate încheia şi singur căsătoria.
􀂾Insuficienţe ale noii reglementări cu privire la încuviinţarea părinţilor
a) Art. 398 alin.2, potrivit căruia, în caz de divorţ, părintele care nu exercită autoritatea
părintească „păstrează dreptul de a consimţi la adopţia şi la căsătoria copilului”, intră în
contradicţie cu art. 272 alin.4 care prevede că, în acest caz, este suficientă încuviinţarea
părintelui care exercită autoritatea părintească9;
5
În literatura juridică şi în practică au fost considerate ca fiind motive temeinice pentru acordarea dispensei de
vârstă femeii care a împlinit vârsta de cincisprezece ani, următoarele împrejurări: starea de graviditate a femeii
sau naşterea unui copil de către aceasta, boala gravă a unuia dintre viitorii soţi, starea anterioară de concubinaj.
6
Avizul medical trebuie să ateste starea de sănătate a celui în cauză, gradul de maturizare fiziologică, psihică şi
intelectuală, care să îi permită asumarea îndatoririlor specifice unei căsătorii şi a tuturor consecinţelor acesteia
(inclusiv aducerea pe lume a copiilor), precum şi exprimarea unui consimţământ liber la căsătorie. De asemenea,
avizul ar trebui să certifice şi existenţa motivelor temeinice, atunci când este cazul (cum ar fi starea de
graviditate a viitoarei soţii).
7
Prin această soluţie normativă se revine la tradiţia reglementării anterioare Codului familiei, ceea ce înseamnă
că, practic, minorul nu se poate căsători singur, ci are nevoie de încuviinţare prealabilă, căsătoria fiind astfel
supusă unor condiţionări exterioare voinţei viitorilor soţi.
8
Pentru rezolvarea, de lege lata, a unei astfel de probleme, ea poate fi asimilată unei neînţelegeri între părinţi cu
privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, caz în care, conform art. 31 alin. (3) din
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, instanţa judecătorească, după ascultarea
ambilor părinţi, este chemată să hotărască potrivit interesului superior al copilului. Această soluţie este singura
posibilă deocamdată, având în vedere faptul că temeiul încuviinţării căsătoriei îl constituie însăşi ocrotirea
părintească şi, prin urmare, chiar dacă actul căsătoriei prezintă incontestabile particularităţi care îl delimitează de
sfera celorlalte acte juridice care pot fi încheiate de minor cu încuviinţarea părinţilor, în esenţă este vorba de
aceeaşi instituţie juridică, şi anume exercitarea drepturilor părinteşti, care presupune şi asistarea minorului la
încheierea actelor juridice. Întrucât prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 au o vocaţie generală,
urmează să se aplice şi în ipoteza în care există o neînţelegere între părinţi cu privire la încuviinţarea căsătoriei
copilului lor minor. Cu toate acestea, soluţia este în mod evident neadecvată: având în vedere specificul situaţiei,
există riscul ca, până la parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie şi pronunţarea unei hotărâri irevocabile, viitori
soţi să devină majori, iar cererea adresată instanţei să rămână lipsită de obiect.
9
Această contradicţie urmează să fie îndepărtată prin legea pentru punerea în aplicare a noului Cod civil.

10
 b) Se poate discuta dacă refuzul părinţilor este sau nu discreţionar, respectiv dacă
poate fi atacat în instanţă de către cel interesat. Apreciem că soluţia ar trebui să fie în sensul
posibilităţii de a ataca la instanţă refuzul nejustificat al părinţilor de a încuviinţa căsătoria
copilului lor.
Aceasta înseamnă că părinţii nu pot refuza în mod discreţionar să încuviinţeze
căsătoria, ci se pot opune în măsura în care aceasta ar fi contrară interesului superior al
copilului. O altă interpretare ar transforma practic încuviinţarea părinţilor dintr-un act
permisiv, de asistare a minorului, într-un veritabil „consimţământ la căsătorie”, iar refuzul
părinţilor de a încuviinţa căsătoria s-ar transforma într-un impediment dirimant şi arbitrar, de
natură să aducă atingere substanţei însăşi a dreptului fundamental de a se căsători;
c) Se pune, de asemenea, problema de a determina forţa juridică a încuviinţării
părinţilor, respectiv, dacă actul încuviinţării este sau nu revocabil 10. Este neîndoielnic faptul
că, după încheierea căsătoriei, încuviinţarea nu mai poate fi revocată, ceea ce înseamnă că
problema s-ar putea pune numai pentru perioada cuprinsă între data încuviinţării şi cea a
celebrării căsătoriei.
Chiar dacă, în principiu, actele unilaterale sunt irevocabile, în materia autorizărilor
(încuviinţărilor), trebuie să se facă distincţie între situaţia în care mecanismul autorizării este
instituit chiar în interesul titularului autorizării (când autorizarea este irevocabilă încă de la
emitere) şi situaţia în care mecanismul autorizării este instituit ca măsură de ocrotire a
persoanei (când autorizarea, prin natura ei, poate fi revocată până cel mai târziu la încheierea
actului proiectat, având în vedere că nici beneficiarul autorizării, nici terţii nu au dobândit
vreun drept, pe de o parte, iar, pe de altă parte, oricum beneficiarul autorizării nu poate
pretinde altceva decât ca autorizarea să se realizeze în scopul ocrotirii sale).
În concluzie, apreciem că părinţii pot revoca încuviinţarea până cel mai târziu la data
celebrării căsătoriei, cu precizarea că revocarea abuzivă, ca şi refuzul abuziv de a da
încuviinţarea, pot fi cenzurate de instanţa de judecată, după cum am arătat mai sus.

2.2.3. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii

Potrivit art. 278 din N.C.civ.:
„Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea
sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli
rămân aplicabile.”
Pe fond, reglementarea este aceeaşi cu cea anterioară11, cu deosebirea că, potrivit
Noului Cod civil, condiţia nu este prevăzută în rândul condiţiilor de fond pentru încheierea
căsătoriei, ci în categoria formalităţilor pentru încheierea căsătoriei. Explicaţia constă în aceea
că, din punct de vedere formal, îndeplinirea acestei condiţii se constată prin „declaraţia”
soţilor în acest sens odată cu declaraţia de căsătorie.
Trebuie precizat şi faptul că, potrivit art. 276 din N.C.civ., nu se pot căsători alienatul
mintal şi debilul mintal. Prin urmare, starea de boală, cu excepţia alienaţiei şi debilităţii
mintale, nu constituie o piedică legală la încheierea căsătoriei, dar este obligatoriu ca viitorii

10
Ambele probleme discutate în acest context pot fi plasate într-un cadru mai larg, fiind valabile pentru toate
situaţiile în care legea impune încuviinţarea de către părinţi a actelor ce se încheie de către minorul cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, iar soluţiile propuse nu reprezintă decât aplicaţii speciale, în materia căsătoriei, în
condiţiile în care modificările aduse art. 4 din C.fam. fac să se presupună intenţia legiuitorului de a se apropia de
soluţiile din dreptul comun.
11
Sub imperiul C.fam., potrivit art. 10: „Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară că şi-au
comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de
anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi.” De asemenea, art. 28 alin. 2 din Legea nr.119/1996 prevede
că ofiţerul de stare civilă, care primeşte declaraţia de căsătorie, solicită viitorilor soţi să prezinte, printre alte acte,
şi certificatele medicale privind starea sănătăţii acestora.

11
soţi să se informeze reciproc asupra stării sănătăţii, pentru ca hotărârea de a încheia căsătoria
să poată fi luată în cunoştinţă de cauză.
Nerespectarea acestei condiţii de fond poate conduce la anularea căsătoriei pentru dol
prin reticenţă.
2.2.4. Consimţământul la căsătorie
Căsătoria nu se poate încheia decât prin consimţământul liber şi deplin al viitorilor
soţi, acesta fiind totodată şi un principiu de ordin constituţional (art. 48 alin.1 din Constituţie).
Potrivit art. 271 din N.C.civ., „Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin
consimţământul personal şi liber al acestora.”
Practic, noul Cod civil nu aduce modificări în această materie12.
Consimţământul este de esenţa căsătoriei şi trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii de validitate:
a) Consimţământul trebuie să existe. Datorită reglementării stricte a procedurii
încheierii căsătoriei, în condiţiile în care căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă,
cazurile de lipsă a consimţământului nu pot fi decât foarte rare.
b) Consimţământul să fie liber. Căsătoria are la bază libertatea viitorilor soţi de a
încheia o căsătorie. Principiul libertăţii încheierii căsătoriei este prevăzut de o serie de acte
internaţionale (art. 16 pct. 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului; art. 23 alin. 2 din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; CEDO consacră, în art.12,
dreptul fundamental al bărbatului şi al femeii de a se căsători, în condiţiile legii). În dreptul
intern, principiul este de ordine publică şi are o valoare constituţională: potrivit art. 48 alin. 1
din Constituţie, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, iar potrivit alin.
2, condiţiile de încheiere a căsătoriei se stabilesc prin lege. Libertatea matrimonială
presupune: dreptul persoanei de a se căsători, dreptul de a-şi alege în mod liber viitorul soţ,
precum şi dreptul persoanei de a nu se căsători.
c) Consimţământul să emane de la o persoană cu discernământ. Noul Cod civil
reglementează lipsa discernământului în art. 299, distinct de alienaţia şi debilitatea mintală.
d) Consimţământul să nu fie viciat. Viciile de consimţământ la încheierea căsătoriei
sunt, potrivit art. 298 din N.C.civ, eroarea asupra identităţii fizice a viitorului soţ, dolul şi
violenţa.
După cum am evocat deja, eroarea nu constituie viciu de consimţământ la căsătorie
decât dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt soţ (art. 298 alin. 2 din N.C.civ.),
împrejurare aproape imposibil de întâlnit în practică, datorită condiţiilor de formă extrem de
riguroase prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei.
Cu privire la dol, jurisprudenţa a identificat o serie de împrejurări de fapt constitutive
de dol (inclusiv prin reticenţă) la încheierea căsătoriei, cel mai frecvent fiind ascunderea stării
de boală cronică, gravă, cu excepţia alienaţiei sau debilităţii mintale care atrage nulitatea
absolută a căsătoriei. Nu atrage anularea căsătoriei ascunderea unor afecţiuni minore şi
vindecabile, precum nevroză astenică sau afecţiuni ginecologice. În schimb, imposibilitatea de
a procrea constituie o afecţiune gravă care poate conduce la anularea căsătoriei. Elementul
asupra căruia poartă dolul trebuie să fie, desigur, determinant pentru luarea deciziei privind
căsătoria, în sensul că acela al cărui consimţământ a fost viciat nu ar fi încheiat-o dacă ar fi
cunoscut realitatea ascunsă prin manoperele dolosive, fie ele comisive ori omisive (nu este
cauză de nulitate ascunderea vârstei, a stării civile de copil din afara căsătoriei sau a situaţiei
materiale).
Violenţa, ca viciu de consimţământ, trebuie să aibă un anumit grad de intensitate ori
gravitate, apt să siluiască voinţa celui care consimte la căsătorie. Ca şi în dreptul comun,
violenţa poate fi fizică sau morală. Datorită aceloraşi condiţii de formă ale căsătoriei, strict şi
12
Sub imperiul Codului familiei, potrivit art. 1 alin. 3, „Familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi.”
iar conform art. 16 alin. 1 teza I, „Căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi.”

12
riguros reglementate de lege, violenţa fizică este, practic, aproape imposibil de întâlnit în
această materie; mai probabilă poate fi existenţa unei cauze de violenţă morală, dar aceasta nu
poate să constea în simpla temere reverenţiară faţă de părinţi sau, eventual, alte rude care ar
putea exercita presiuni asupra viitorilor soţi pentru încheierea căsătoriei. În orice caz, în
aprecierea existenţei şi impactului violenţei – indiferent de natura sa – asupra viitorilor soţi
trebuie să fie avută în vedere situaţia concretă a victimei, starea sa psihică, nivelul de educaţie
etc.
e) Consimţământul trebuie dat în scopul întemeierii unei familii. În dreptul comun,
consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică autorul său trebuie
să aibă intenţia de a se angaja juridiceşte. Această condiţie capătă valenţe specifice în materia
încheierii căsătoriei, în cazul căreia intenţia nu poate fi decât aceea a întemeierii unei familii.
Noul Cod civil reglementează expres căsătoria fictivă în art. 295.
f) Consimţământul trebuie să fie exprimat personal. Această condiţie presupune ca
fiecare soţ să îşi exprime consimţământul personal, în faţa ofiţerului de stare civilă (art. 287
din N.C.civ.)13. În dreptul nostru nu există nici o excepţie de la această regulă, căsătoria
nefiind susceptibilă de a fi încheiată prin reprezentare.

Secţiunea 3. Condiţii de fond negative (impedimentele la căsătorie)

3.1. Noţiune
Condiţiile de fond negative (impedimentele sau piedicile la căsătorie) sunt împrejurări
de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei. Ca natură juridică, impedimentele
sunt limite legale ale capacităţii matrimoniale sau ale dreptului de a încheia o căsătorie
(incapacităţi speciale).
Într-adevăr, dreptul de a încheia o căsătorie este un drept fundamental al persoanei,
consacrat de art. 48 alin. 1 din Constituţie şi art. 12 din CEDO, dar exercitarea lui se supune
legilor fiecărei ţări, care stabilesc în concret care sunt condiţiile legale pentru încheierea
valabilă a căsătoriei. La baza impedimentelor stau raţiuni de ordin biologic, psihologic, social
şi moral.
3.2. Clasificare
Impedimentele la căsătorie se clasifică după următoarele criterii:
a) din punctul de vedere al sancţiunii încălcării lor, impedimentele sunt dirimante şi
prohibitive. Încălcarea impedimentelor dirimante atrage sancţiunea nulităţii căsătoriei, în timp
ce încălcarea celor prohibitive atrage numai sancţiuni administrative pentru ofiţerul de stare
civilă care a celebrat căsătoria în dispreţul lor;
b) din punctul de vedere al opozabilităţii lor, respectiv al persoanelor între care ele
există impedimentele sunt absolute şi relative. Astfel, impedimentele absolute opresc căsătoria
unei anumite persoane cu orice alte persoane, iar cele relative opresc căsătoria unei persoane
doar cu o altă persoană, determinată.
Nu se confundă această clasificare cu aceea a nulităţilor în absolute şi relative. De
exemplu, rudenia este un impediment relativ, deoarece interzice căsătoria între persoanele
care sunt rude, dar sancţiunea care se aplică în cazul încălcării acestui impediment este
nulitatea absolută.

13
Convenţia O.N.U. privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea
căsătoriilor, adoptată la New York, la 10 decembrie 1962, ratificată de România prin Legea nr. 116/1992, prevede
în art. 1 pct. 1 necesitatea ca viitorii soţi să fie prezenţi personal la momentul încheierii căsătoriei, iar la pct. 2
stipulează că o excepţie de la această regulă nu se poate face decât în circumstanţe excepţionale, dovedite în faţa
autorităţii competente. România a făcut însă rezervă cu privire la pct. 2 al art. 1.

13
 3.3. Analiza impedimentelor la căsătorie
3.3.1. Bigamia
Potrivit art. 273 N.C.civ. „Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana
care este căsătorită.” Este consacrat, astfel, principiul monogamiei, a cărui încălcare constituie
infracţiunea de bigamie, incriminată de art. 303 C.pen. Impedimentul este dirimant (încălcarea
lui se sancţionează cu nulitatea absolută) şi absolut (persoana căsătorită nu se poate căsători
cu nici o altă persoană).
În cazul a două căsătorii succesive, se pot face următoarele precizări, în raport cu
soarta primei căsătorii:
- dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiată şi este lovită de nulitate, iar persoana
în cauză încheie o a doua căsătorie, nu există bigamie, chiar dacă prima căsătorie este
declarată nulă după încheierea celei de-a doua căsătorii, deoarece nulitatea are, în principiu,
efect retroactiv;
- dacă prima căsătorie se desface prin divorţ, nu există bigamie, dar numai dacă cea de
a doua căsătorie este încheiată după data rămânerii irevocabile (definitive, potrivit N.C.civ.) a
hotărârii de divorţ (art. 382 alin. 1 din N.C.civ.);
- dacă prima căsătorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, nu există bigamie, dacă
data încheierii celei de a doua căsătorii se situează după data decesului. În cazul în care soţul
din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, ceea ce interesează, este
data morţii stabilită prin hotărâre judecătorească şi această dată trebuie să fie anterioară
încheierii noii căsătorii de către soţul supravieţuitor.
Cea de a doua căsătorie poate fi declarată nulă, chiar dacă între timp ea a încetat prin
decesul oricăruia dintre soţi, inclusiv al soţului bigam, sau a fost desfăcută prin divorţ. De
exemplu, nulitatea căsătoriei pentru bigamie poate fi declarată chiar dacă, între timp, soţul
bigam a decedat. În acest, caz, soţul din prima căsătorie are tot interesul să ceară desfiinţarea
celei de a doua căsătorii pentru bigamie, pentru a înlătura de la moştenire pe soţul
supravieţuitor din cea de a doua căsătorie.
Dacă, însă, acesta din urmă a fost de bună-credinţă, necunoscând cauza de bigamie,
păstrează calitatea de soţ până la desfiinţarea căsătoriei, astfel încât la moştenirea soţului
bigam va veni atât soţul supravieţuitor din prima căsătorie, cât şi cel din cea de a doua
căsătorie.
Potrivit art. 293 alin. 2 din N.C.civ., în cazul în care soţul unei persoane declarată
moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria
cea nouă este valabilă, iar prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Este
un caz de aparentă bigamie soluţionat de legiuitor în favoarea celei de-a doua căsătorii, ţinând
seama de faptul că aceasta este cea care produce efecte, prin existenţa în fapt a relaţiilor de
familie.
Art. 293 alin. 2 din N.C.civ. prevede expres condiţia ca soţul care s-a recăsătorit să fi
fost de bună-credinţă, soluţie pe care doctrina a susţinut-o si sub imperiul Codului familiei. În
caz contrar, există bigamie.
3.3.2. Rudenia
Potrivit art. art. 274 alin. 1 din N.C.civ., este oprită căsătoria între rudele în linie
dreaptă, la nesfârşit, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Cu toate acestea alin. 2 al art. 274 prevede că, pentru motive temeinice, căsătoria între
rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (veri) poate fi încuviinţată ,cu particularitatea că
dispensa de rudenie, adică autorizarea, se acordă de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie
îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea, pe baza unui aviz medical special în acest sens.
Este un impediment dirimant (este sancţionat cu nulitatea absolută) şi relativ (există
numai între rudele prevăzute de lege).
Trei precizări sunt necesare:

14
 - rudenia constituie impediment indiferent că este din căsătorie sau din afara
căsătoriei;
- pentru identitate de raţiune, rudenia din afara căsătoriei este impediment la căsătorie,
chiar dacă nu a fost legal stabilită, atunci când este de notorietate şi se reflectă într-o posesie
de stat evidentă;
- potrivit art. 50 alin. 4 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei
„impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi
descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi
descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei,
pe de altă parte.” În acelaşi sens, alin. 3 al art. 274 din N.C.civ. prevede că impedimentul din
rudenie se aplică şi în cazul rudeniei din adopţie precum şi persoanelor a căror rudenie
firească a încetat urmare a adopţiei.
Prin urmare, în cazul adopţiei, impedimentul există sub două aspecte:
a) în ceea ce priveşte raporturile adoptatului cu rudele sale fireşti, deci cu familia de
origine, deşi, ca urmare a adopţiei încetează orice raporturi juridice de rudenie firească. Este,
aşadar, interzisă căsătoria între adoptat şi rudele sale fireşti, deoarece acest impediment are la
bază existenţa unei legături de sânge;
b) în ceea ce priveşte raporturile dintre adoptator şi rudele acestuia şi adoptat este de
asemenea interzisă căsătoria, deoarece adopţia, fiind cu efecte depline este asimilată rudeniei
fireşti.
3.3.3. Tutela
Potrivit art. 275 din N.C.civ., în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi
persoana minoră ce se află sub tutela sa. Impedimentul este relativ, şi dirimant sub imperiul
N.C.civ., care îl sancţionează cu nulitatea relativă.

3.3.4. Alienaţia, debilitatea mintală şi lipsa vremelnică a facultăţilor mintale

Potrivit art. 276 din N.C.civ., este oprit să se căsătorească alienatul mintal şi debilul
mintal.
Noul Cod civil reglementează distinct ipoteza căsătoriei celui lipsit vremelnic de
facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale în art. 299. Astfel, numai
alienaţia sau debilitatea mintală este impediment la căsătorie a cărui încălcare se sancţionează
cu nulitatea absolută, pe când lipsa vremelnică a discernământului constituie doar o cauză de
nulitate relativă.
Lipsa vremelnică a discernământului poate fi determinată de diverse cauze (boală
gravă, alta decât aceea care poate fi calificată ca alienaţie mintală sau debilitate mintală, beţie,
hipnoză etc.).

CAPITOLUL 2
Formalităţi pentru încheierea căsătoriei

Secţiunea 1. Raţiunea reglementării. Clasificare

Noul Cod civil reglementează formalităţile pentru încheierea căsătoriei în art. 278-292.
Dispoziţiile legale din Legea nr. 119/1996 au fost modificate în mod corespunzător prin legea
pentru punerea în aplicare a N.C.civ14.
14
Invocând existenţa unor factori de natură obiectivă, care au determinat imposibilitatea îndeplinirii
procedurilor constituţionale necesare adoptării proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările ulterioare, în scopul corelării
dispoziţiilor acesteia cu noul Cod civil, aşa cum prevede Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, a fost adoptată O.U.G. nr. 80 din 28 septembrie 2011 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în M.Of nr. 694 din 30 septembrie
2011

15
 Condiţiile de formă ale căsătoriei sunt prevăzute în următoarele scopuri:
a) pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond ale căsătoriei şi lipsa
impedimentelor la căsătorie;
b) pentru a asigura recunoaşterea publică a căsătoriei;
c) pentru a asigura mijloacele de probă a căsătoriei.
Din punctul de vedere al momentului în care intervin, condiţiile de formă ale căsătoriei
pot fi clasificate în:
1) formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei;
2) formalităţi privind încheierea/celebrarea căsătoriei (care determină şi momentul
încheierii căsătoriei);
3) formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei (în cadrul cărora se asigură şi dovada
căsătoriei).

Secţiunea 2. Formalităţi premergătoare celebrării căsătoriei

În cadrul acestor formalităţi se înscriu:
 Declaraţiile pentru încheierea căsătoriei, respectiv: declaraţia privind comunicarea
reciprocă a stării de sănătate, declaraţia de căsătorie, declaraţia cu privire la nume,
declaraţia pentru încuviinţarea căsătoriei minorului;
 Publicitatea declaraţiei de căsătorie;
 Opoziţia la căsătorie.

2.1. Declaraţiile pentru încheierea căsătoriei

2.1.1. Declaraţia privind comunicarea reciprocă a stării de sănătate
Potrivit art. 278 din N.C.civ., „Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că
şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria
celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.”
Nu rezultă expres dacă declaraţia privind comunicarea reciprocă a stării de sănătate
este, ca „instrumentum”, cuprinsă sau nu în chiar declaraţia de căsătorie.
Potrivit art.28 din Legea nr. 119/1996 ofiţerul de stare civilă care primeşte declaraţia
de căsătorie solicită viitorilor soţi să prezinte actele de identitate, certificatele de naştere,
certificatele medicale privind starea sănătăţii acestora
2.1.2. Declaraţia de căsătorie
Declaraţia de căsătorie este actul prin care viitorii soţi îşi exprimă voinţa în vederea
încheierii căsătoriei.
Potrivit art. 280 N.C.civ.: „(1) Cei care vor să se căsătorească vor face personal
declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria. (2) În
cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei.
(3) Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face personal o
declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei. Dispoziţiile art. 272 alin. (5) rămân
aplicabile. (4) Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde
urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi
au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează
a se încheia căsătoria.”
De asemenea, art. 281 din N.C.civ. prevede că „ (1) În declaraţia de căsătorie, viitorii
soţi vor arăta că nu există nici un impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de
familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales. (2) Odată
cu declaraţia de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.”

16
  Conţinutul declaraţiei de căsătorie
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă: voinţa neîndoielnică a viitorilor soţi de a se
căsători, faptul că îndeplinesc condiţiile legale pentru căsătorie, respectiv că nu există
impedimente la căsătorie, precum şi numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei.
O noutate faţă de actuala reglementare o constituie faptul că declaraţia de căsătorie
trebuie să facă referire şi la regimul matrimonial ales.
 Formalităţi privind înregistrarea declaraţiei de căsătorie
Declaraţia de căsătorie se face personal de către fiecare dintre viitorii soţi, în scris şi se
semnează de către declarant în faţa ofiţerului de stare civilă.
Viitorii soţi trebuie să prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele
medicale privind starea sănătăţii şi, când este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea
căsătoriei anterioare ori dispensa de vârstă sau de rudenie şi confruntă datele înscrise în
declaraţie cu actele prezentate.
De lege lata, declaraţia de căsătorie se face la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, la primăria competentă, misiunea diplomatică ori oficiul
consular unde urmează a se încheia căsătoria (art. 28 alin. 1 din Legea nr. 119/1996) 15. Dacă
unul dintre viitorii soţi nu se află în unitatea administrativ-teritorială unde urmează a se
încheia căsătoria, el poate face declaraţia de căsătorie la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, la primăria unităţii administrativ-teritoriale unde se află
temporar, care o transmite în termen de 48 de ore serviciului public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, primăriei unde urmează a se încheia căsătoria (art. 28
alin. 3 din Legea nr. 119/1996).
Aceeaşi reglementare se menţine în noul Cod civil prin alin. 4 al art. 280.
2.1.3. Declaraţia cu privire la nume
Declaraţia de căsătorie cuprinde şi declaraţia cu privire la numele pe care viitorii soţi
urmează să-l poarte în timpul căsătoriei.
În prezent, declaraţia cu privire la nume se poate face însă şi ulterior înregistrării
declaraţiei de căsătorie, până la încheierea căsătoriei, în scris, şi se anexează la declaraţia de
căsătorie (art. 41 alin. 2 din Metodologie). Dacă viitorii soţi nu au declarat nimic cu privire la
nume, până la momentul încheierii căsătoriei, se consideră că au înţeles să-şi păstreze fiecare
numele.
Aceste soluţii se vor menţine şi sub imperiul noului Cod civil.
Sub imperiul Codului familiei, potrivit art. 27 alin. 2 C.fam., soţii puteau să-şi păstreze
numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Nu erau
permise alte combinaţii de nume. Soţul supravieţuitor sau soţul divorţat care a rămas cu
numele comun dobândit la încheierea căsătoriei care a încetat prin deces sau care şi-a păstrat
numele comun, în condiţiile art. 40 alin. 2 C.fam., după ce căsătoria s-a desfăcut prin divorţ,
dacă se recăsătoreşte, poate purta acest nume ca nume comun cu noul soţ.
Potrivit art. 282 din N.C.civ., „Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea
căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate
să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.”
Comparând cele două reglementări, rezultă că:
Art. 27 alin. 2 C.fam. conferă viitorilor soţi o triplă variantă de alegere:
- să-şi păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei, când, prin căsătorie, nu se produce
nici un efect asupra numelui;

15
Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor au fost înfiinţate prin OG. nr 84/2001, cu modificările
şi completările ulterioare, prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor
locale şi al formaţiunilor locale de evidenţă a populaţiei din structura Ministerului Administraţiei şi Internelor.
N.C.civ. se referă generic la primăria unde urmează a se încheia căsătoria (art. 280 alin. 1). Noul Cod civil se
referă la primărie şi la ofiţerul de stare civilă.

17
 - să aleagă ca nume comun pe acela al unuia dintre viitorii soţi, când, prin căsătorie, se
schimbă numele unuia dintre ei;
- să aleagă ca nume comun un nume compus din numele lor reunite, când, prin
căsătorie, se schimbă numele ambilor soţi.
Limitarea prin lege a posibilităţilor de alegere a numelui are o raţiune practică
evidentă: o libertate neîngrădită a viitorilor soţi de a-şi schimba numele prin efectul căsătoriei
ar putea conduce la complicaţii tehnice ulterioare (în cazul unor căsătorii succesive; în cazul
divorţului; în stabilirea numelui copiilor din căsătorie), după cum ar putea exista riscul ca
viitorii soţi să creeze combinaţii artificiale, fără o justificare temeinică.
Art. 282 din N.C.civ. adaugă la aceste variante şi posibilitatea ca un soţ să-şi păstreze
numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Prin aceasta, legiuitorul a dat curs propunerilor din doctrină, ţinând seama de
jurisprudenţa CEDO în materie16.
2.1.4. Declaraţia pentru încuviinţarea căsătoriei minorului
Spre deosebire de actuala reglementare, care nu reglementează forma în care părinţii
sau tutorele încuviinţează căsătoria minorului, art. 280 alin. 3 prevede expres că aceştia vor
face personal o declaraţie la primăria unde urmează să se încheie căsătoria. Aceeaşi soluţie se
aplică şi în cazul altor persoane sau autorităţi abilitate să exercite drepturile părinteşti.

2.2. Publicitatea declaraţiei de căsătorie

Noul Cod civil în art. 283 conţine următoarea reglementare:
„(1) În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune
publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei şi
pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria şi, după caz, la sediul
primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa. (2) Extrasul din declaraţia de
căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi,
după caz, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea că orice persoană
poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării. (3) Căsătoria se încheie
după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afişării,
cât şi data încheierii căsătoriei. (4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului
Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să
încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului
prevăzut la alin. (3).”
Ca şi elemente de noutate, art. 283 N.C.civ. prevede şi afişarea încuviinţării părinţilor
sau a tutorelui, după caz.

16
A se vedea V.Berger, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, IRDO, 2005, p. 426-429. Astfel,
Curtea europeană, prin Hotărârea din 22 februarie 1994, în cazul Burghartz contra Elveţiei a reţinut că, deşi art.
8 din Convenţie nu conţine dispoziţii explicite în materie de nume, în calitate de mijloc de identificare personală
şi de apartenenţă la o familie, numele unei persoane priveşte şi viaţa privată şi de familie a acesteia. Faptul că
statul şi societatea au interes să îi reglementeze utilizarea nu înseamnă un obstacol, căci aceste aspecte de drept
public sunt compatibile cu viaţa privată, concepută ca încorporând, într-o anumită măsură, dreptul pentru individ
de a face şi dezvolta relaţii cu semenii săi, inclusiv în domeniul profesional sau comercial. În aceste condiţii,
conservarea de către petiţionar a numelui de familie sub care, după spusele lui, este cunoscut în mediile
academice, poate influenţa cariera sa într-un fel care nu trebuie neglijat. Art. 8 este deci aplicabil. Prin urmare, ar
trebui să se recunoască şi posibilitatea oricăruia dintre viitorii soţi de a purta în timpul căsătoriei numele celuilalt
soţ, ca nume comun, reunit cu propriul său nume. S-a discutat în doctrină în sensul că excluderea acestei variante
este de natură să nesocotească dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană, respectiv ale art. 26 din Constituţie,
referitoare la dreptul fundamental al persoanei la respectarea vieţii private şi de familie. A se vedea M.Avram,
Numele soţilor în dreptul român şi în lumina Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, în “Curierul judiciar” nr. 10/2002, p.7-16; Iulius Cezar Dumitrescu, Un aspect privind
reglementarea alegerii numelui de familie de către soţi, Dreptul nr. 10/2004 , p. 132-136.

18
 De asemenea, termenul de 10 zile pentru celebrarea căsătoriei se calculează de la data
afişării declaraţiei de căsătorie, în timp ce, potrivit actualei reglementări termenul se
calculează de la data declaraţiei de căsătorie. Impactul practic al reglementării este însă
minim, dat fiind că, în principiu, declaraţia trebuie să fie afişată în ziua primirii.17
În sfârşit, ca şi un element de noutate, noul Cod civil prevede, în art. 284, reînnoirea
declaraţiei de căsătorie, în cazul în care aceasta nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la
data afişării declaraţiei de căsătorie. De asemenea, dacă viitorii soţi doresc să modifice
declaraţia iniţială, ei trebuie să facă o nouă declaraţie şi să se dispună publicarea acesteia. Sub
imperiul actualei reglementări, după expirarea termenului de 10 zile, căsătoria se poate
încheia numai până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale; în cazul
expirării termenului de valabilitate a acestor certificate (14 zile de la data emiterii, potrivit art.
31 lit. C din Metodologie), viitorii soţi sunt obligaţi să depună noi certificate medicale
referitoare la starea sănătăţii lor (art. 42 alin. 3 din Metodologie).

2.3. Opoziţia la căsătorie

Potrivit art. 285 din N.C.civ.: „(1) Orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, dacă
există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite. (2) Opoziţia la
căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.”
Opoziţia la căsătorie prezintă următoarele caracteristici:
a) poate fi făcută de orice persoană şi chiar din oficiu de către ofiţerul de stare civilă,
când acesta constată personal că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru încheierea
căsătoriei; ea poate fi făcută şi de procuror;
b) opoziţia se face în termenul de 10 zile dintre data înregistrării şi afişării declaraţiei
de căsătorie şi data încheierii căsătoriei;
c) opoziţia se face numai în scris şi trebuie să arate dovezile pe care se întemeiază.
Opoziţiile care nu îndeplinesc condiţiile legale nu sunt obligatorii pentru ofiţerul de
stare civilă; ele constituie doar acte oficioase, de informare. Însă, ofiţerul de stare civilă este
obligat să verifice aceste informaţii.
Primind opoziţia, ofiţerul de stare civilă va proceda după cum urmează:
a) dacă opoziţia este neîntemeiată, nu va ţine seama de aceasta şi va instrumenta
încheierea căsătoriei;
b) dacă opoziţia necesită timp pentru verificare, va putea amâna data încheierii
căsătoriei, după care va hotărî dacă va instrumenta sau nu încheierea căsătoriei;
c) dacă opoziţia este întemeiată, va refuza încheierea căsătoriei, întocmind un proces-
verbal în acest sens (art. 31 din Legea nr. 119/1996). Tot astfel, potrivit art. 286 din N.C.civ.,
„Ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este
obligat să le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în măsura în
care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege.”
17
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr.119/1996, căsătoria se încheie în termen de 10 zile, în care se cuprind atât
ziua când s-a făcut declaraţia de căsătorie, cât şi ziua încheierii căsătoriei, iar dacă unul dintre soţi a făcut
declaraţia de căsătorie la un alt serviciu public comunitar local de evidenţă a persoanelor decât acela unde se va
încheia căsătoria, termenul se calculează de la data primirii ambelor declaraţii de căsătorie la acest din urmă
serviciu. Potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr.119/1996, căsătoria se poate încheia şi înainte de expirarea acestui
termen, cu aprobarea primarului municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei
unde urmează să se încheie căsătoria; aprobarea se dă pentru motive temeinice (de exemplu, viitoarea soţie este
însărcinată şi naşterea ar urma să aibă loc înăuntrul termenului de 10 zile etc.). De asemenea, potrivit art. 8 alin.
(4) din Legea nr. 119/1996, comandantul navei poate încheia căsătorii numai între persoane de cetăţenie română.
El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2). Instituirea
termenului de 10 zile are un dublu scop: pe de o parte, este un termen de gândire pentru viitorii soţi (în care
aceştia pot să revină asupra hotărârii de a se căsători) şi – pe de alta – dă posibilitatea terţelor persoane să facă
opoziţie la căsătorie.

19
 Potrivit art. 31 alin.2 din Legea nr. 119/1996, în cazul refuzului ofiţerului de stare
civilă de a încheia căsătoria, persoana nemulţumită poate sesiza instanţa de tutelă în raza
căreia domiciliază.

Secţiunea 3. Formalităţi privind celebrarea căsătoriei

3.1. Celebrarea căsătoriei
Căsătoria este un act juridic solemn, care presupune respectarea anumitor condiţii de
formă, cerute ad validitatem. Dată fiind complexitatea acestor condiţii, în doctrină se vorbește
despre procedura încheierii căsătoriei.
Potrivit art. 279 alin. 1 din N.C.civ.:
„(1) Căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei. (2)
Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer de stare
civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa
viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor
soţi, în vederea publicării.”
Tot astfel, potrivit art. 287 din N.C.civ.: „(1) Viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte
împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în
prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilă. (2) Cu toate acestea, în cazurile
prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului
de stare civilă, cu respectarea celorlalte condiţii menţionate la alin. (1). (3) Persoanele care
aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu
condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.”
Art. 288 din N.C.civ., reglementează condiţia martorilor la încheierea căsătoriei, astfel:
„(1) Martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul potrivit art. 287. (2) Nu pot
fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care din cauza unei deficienţe
psihice sau fizice nu sunt apţi să ateste faptele prevăzute la alin. 1. (3) Martorii pot fi şi rude
sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.”
Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că solemnitatea căsătoriei constă în
următoarele:
A) Căsătoria se încheie în faţa unei autorităţi, respectiv a ofiţerului de stare civilă.
În ceea ce priveşte competenţa ofiţerului de stare civilă, pot fi deosebite mai multe
aspecte:
a) competenţa materială (ratione materiae): cel care instrumentează încheierea
căsătoriei trebuie să aibă calitatea de ofiţer de stare civilă 18, altfel căsătoria este lovită de
nulitate absolută. Cu toate acestea, art.102 N.c.civ dispune că actele de stare civilă întocmite
de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea
tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate,
afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa
acestei calităţi.
b) competenţa personală (rationae personae): ofiţerul de stare civilă este competent
dacă cel puţin unul dintre viitorii soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa în localitatea unde
urmează să se încheie căsătoria. Alegerea aparţine viitorilor soţi. Nerespectarea competenţei
personale nu este sancţionată cu nulitatea căsătoriei;
18
Potrivit art. 3 din Legea nr. 119/1996, cu modificările şi completările ulterioare, atribuţiile de stare civilă se
îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către servicii publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor
ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă. Sunt
ofiţeri de stare civilă: primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, şefii
misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României, comandanţii de nave şi aeronave. Aceştia
pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuţiilor de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor
funcţionari din aparatul propriu al primăriei, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre
funcţionari consulari.

20
 c) competenţa teritorială (ratione loci): este determinată de limitele teritoriului
comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti unde se află serviciul
public comunitar local de evidenţa persoanelor în cadrul căruia funcţionează ofiţerul de stare
civilă; nici încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa ratione loci nu se sancţionează
cu nulitatea căsătoriei.
Din cele de mai sus, rezultă că – din punctul de vedere al competenţei ofiţerului de
stare civilă –, solemnitatea căsătoriei este condiţionată doar de respectarea competenţei
materiale, deoarece numai această condiţie este cerută ad validitatem.
B) Căsătoria se încheie într-un anumit loc, şi anume la sediul primăriei.
Prin excepţie, căsătoria se poate încheia şi în afara sediului primăriei, dacă din motive
temeinice unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a se prezenta. De exemplu, unul dintre
viitorii soţi este infirm, grav bolnav sau pe patul de moarte, ori viitoarea soţie are o sarcină
înaintată şi nu se poate deplasa.
C) Căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi, care
trebuie să-şi exprime consimţământul personal, precum şi în prezenţa a doi martori.
Instituţia martorilor la încheierea căsătoriei a fost introdusă prin Legea nr. 23/1999,
pentru a asigura concordanţa cu prevederile Convenţiei O.N.U. de la New York, din 10
decembrie 1962, privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi
înregistrarea căsătoriilor, ratificată de România prin Legea nr. 116/1992.
Art. 288 din N.C.civ. consacră un text expres martorilor, stabilind rolul acestora,
precum şi unele incapacităţi speciale pentru martori, astfel: „(1) Martorii atestă faptul că soţii
şi-au exprimat consimţământul potrivit art. 287. (2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei
incapabilii, precum şi cei care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi să
ateste faptele prevăzute la alin. (1). (3) Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu
oricare dintre viitorii soţi.”
D) Căsătoria se încheie în mod public, adică în astfel de condiţii care să permită
oricărei persoane să asiste.
Aceasta este o publicitate virtuală, spre deosebire de publicitatea efectivă care este
asigurată prin prezenţa celor doi martori. Aceasta înseamnă că nu este obligatoriu ca, la
încheierea căsătoriei, să asiste şi alte persoane, în afara viitorilor soţi şi a celor doi martori, dar
este necesar ca încheierea căsătoriei să se facă în asemenea condiţii încât să permită şi accesul
altor persoane.
Din cele de mai sus, putem trage concluzia că solemnitatea căsătoriei constă într-un
ansamblu de condiţii, care trebuie respectate ad validitatem, spre deosebire de dreptul comun
unde, de regulă, caracterul solemn al actului juridic este dat fie de forma scrisă, fie de forma
autentică necesară ad validitatem.

3.2. Momentul încheierii căsătoriei

Potrivit art. 29 din Legea nr. 119/1996, la încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă
ia consimţământul viitorilor soţi şi apoi îi declară căsătoriţi.
Din analiza acestor prevederi rezultă că momentul încheierii căsătoriei este acela în
care ofiţerul de stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară
căsătoriţi.
Noul Cod civil consacră expres această soluţie în art. 289, potrivit căruia „Căsătoria
este încheiată în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi,
ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.”

Secţiunea 4. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei

4.1. Întocmirea actului de căsătorie

21
 După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă este ţinut să îndeplinească anumite
formalităţi procedurale, majoritatea menite să asigure dovada căsătoriei.
Art. 290 din N.C.civ. prevede că „După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă
întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează
de către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de stare civilă.”
Actul de căsătorie se semnează de către soţi – cu numele de familie pe care s-au învoit
să-l poarte în timpul căsătoriei.
Prin urmare, după încheierea căsătoriei, aceasta se înregistrează în registrul de stare
civilă, prin întocmirea actului de căsătorie, pe baza căruia se eliberează certificatul de
căsătorie.
Din analiza prevederilor legale menţionate mai sus, rezultă că înregistrarea căsătoriei
nu are valoare constitutivă, ci este doar un element de probă, şi anume, în principiu, singurul
mijloc de probă. De aceea, căsătoria este valabil încheiată, chiar dacă ofiţerul de stare civilă a
omis să întocmească actul de căsătorie; tot astfel, căsătoria este valabilă, chiar dacă, după
întocmirea actului de căsătorie, s-a omis semnarea acestuia de către persoanele prevăzute de
lege.

4.2. Dovada căsătoriei

Noul Cod civil conţine dispoziţii în art. 292, potrivit căruia:
„ (1) Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie
eliberat pe baza acestuia. (2) Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se
poate dovedi cu orice mijloc de probă.”
Art. 103 N.c.civ dispune că starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei
judecătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului
de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
De asemenea, se poate face proba căsătoriei cu orice mijloc de probă în cazul în care
se urmăreşte înlăturarea soţului de la a fi ascultat ca martor (art. 189 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ.).

Secţiunea 5. Formalităţi privind regimul matrimonial

Potrivit art. 291 din N.C.civ., „Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de
căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să
comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. 1, precum şi, după caz, notarului public care a
autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.”
Textul are caracter de noutate şi a fost necesar în condiţiile în care s-a dat o nouă
reglementare regimurilor matrimoniale, prin posibilitatea viitorilor soţi de a încheia o
convenţie matrimonială şi de a alege un alt regim matrimonial decât al comunităţii legale de
bunuri, respectiv regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale.
Acest text se coroborează cu art. 334 alin. 2, potrivit căruia, „După autentificarea
convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei,
potrivit art. 330, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la registrul
menţionat la alin. 1, precum şi la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. 4.”
Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că:
 Actul de căsătorie va cuprinde şi menţiunea privind regimul matrimonial ales;
 După întocmirea actului de căsătorie, ofiţerul de stare civilă trimite din oficiu, de
îndată o copie a actului de căsătorie la Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale, precum şi notarului public care a autentificat convenţia matrimonială;

22
După primirea copiei de pe actul de căsătorie, notarul public transmite un exemplar
al convenţiei matrimoniale la Registrul naţional, pentru a se îndeplini formalităţile
de publicitate a regimului matrimonial. Soluţia este firească, deoarece convenţia
matrimonială nu produce efecte decât după şi de la data încheierii căsătoriei, când se
pune şi problema îndeplinirii formalităţii de opozabilitate faţă de terţi, prin
înregistrarea ei în Registrul naţional al regimurilor matrimoniale.

23