Soliman I

Soliman I

Domnie 30 septembrie 1520 -

6 septembrie 1566

Perioada Ascensiunea Imperiului Otoman

Născut 6 noiembrie 1494

Decedat 5/6 septembrie 1566 (la 71 de ani)

Mama Ayse Hafsa Valide Sultan

Predecesor Selim I

Succesor Selim al II-lea

Soție Hürrem Sultan

Urmași Prințul Mahmud

Prințul Mustafa
 Prințul Mehmet

Prințul Selim

Prințul Abdullah

Prințul Beyazit

Prințul Cihangir

Dinastia Dinastia otomană

Tatăl Selim I

Soliman I (în turcă otomană ‫سليمان‬, Sulaymān, în turcă Süleyman; n. 6

noiembrie 1494, Trabzon, Turcia – d. 7 septembrie 1566, Szigetvár, Ungaria), sau Suleiman
Legiuitorul, a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei
care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman
cel Strălucit (turcă: Muhteșem Süleyman, tradus în Apus prin The Magnificent-în engleză- sau Le
Magnifique - "Magnificul"[1])-în franceză -, iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul (turcă:
Kanunî Süleyman; arabă: ‫القانونى‬, al -Qānūnī, tradus în Apus prin The Lawgiver sau Le Législateur -
"Legislatorul"[1]) datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi ale Imperiului Otoman.
El coordona politica și economia Imperiului, dar era în același timp și conducătorul armatei. Fiind în
fruntea acesteia, el cucerește pe rând Belgradul și Rodosul, iar după victoria de la Mohács din 1526,
reușește să pună stăpânire pe o mare parte din teritoriul Regatului Ungariei. În lupta sa pentru
cucerirea unor noi teritorii, a ocupat zone întinse din Persia și Africa de Nord (Algeria de azi),
dominând cu autoritate Orientul Mijlociu. Flota sa controla traficul maritim din Marea
Mediterană, Marea Roșie și Golful Persic[2].
Fiind conducătorul Imperiului Otoman, Soliman I instituia și promulga
legi economice, sociale, financiare și juridice. Aceste legi dure au dăinuit și după moartea sa o lungă
perioadă de timp. În perioada domniei sale cultura otomană s-a dezvoltat mai ales în
domeniul artelor, literaturii și arhitecturii[3].
Încălcând tradițiile otomane privind căsătoria, Soliman I s-a căsătorit cu o sclavă din haremul său, pe
nume Roxelana. În urma căsătoriei cu aceasta, sultanul câștigă mai multă notorietate. După 46 de
ani de domnie Soliman moare și fiul său, moștenitorul tronului, Selim al II-lea, preia conducerea
ducând mai departe succesul tatălui său.

Cuprins

 1 Copilăria și tinerețea
 2 Cuceriri în Europa
 3 Războiul Otoman-Safevid
 4 Campanii în Oceanul Indian și India
 5 Mediterana și Africa de Nord
 6 Reforme administrative
 7 Realizări culturale
 8 Viața personală
o 8.1 Hürrem Sultan / Roxelana
 o 8.2 Pargali Damat Ibrahim Pasha
o 8.3 Mahidevran Sultan
 9 Moștenirea
 10 Referințe
 11 Bibliografie
 12 Legături externe

Copilăria și tinerețea
Soliman s-a născut în Trabzon (Trapezunt), localitate pe țărmul Mării Negre, probabil pe 6
noiembrie 1494.[4] Mama lui a fost Ayșe Hafsa Sultan, de un farmec deosebit și o rară inteligență, de
origine cercheză sau georgiană; a murit în 1534. Tatăl său a fost sultanul Yavuz Selim, în acel timp
guvernator al Trabzonului.[5]. La vârsta de șapte ani, el a fost trimis să studieze științele, istoria,
literatura, teologia și tacticile militare la școlile din Palatul Topkapî din Constantinopol. În tinerețe s-a
împrietenit cu Ibrahim, un sclav care a devenit ulterior unul dintre consilierii lui cei mai de
încredere[6]. De la vârsta de șaptesprezece ani, tânărul Soliman a fost numit ca
guvernator[7] (sangeac- bei) al orașului Kaffa (Theodosia) din Crimeea (în timpul domniei lui Baiazid
al II-lea), iar în 1513 în Manisa, principalul oraș în provincia Sarukhan, din Regiunea Egeeană a
Turciei (în domnia lui Selim I). După moartea tatălui său, Selim I (1465-1520), Soliman a devenit
sultan la 30 septembrie 1520. O descriere a lui Soliman, la câteva săptămâni după urcarea sa pe
tron a fost furnizată de trimisul venețian Bartolomeo Contarini, la 15 octombrie 1520: "El are
douăzeci și cinci ani, este înalt, cu părul sârmos și tenul delicat. Gâtul lui este un pic prea lung, fața
lui este subțire, iar nasul lui e acvilin. Are mustață și o barbă mică. Cu toate acestea el are o
înfățișare plăcută, deși are o piele palidă. El va fi un Domn (regent) înțelept, iubitor de studiu, și de
oameni". Unii istorici susțin că în tinerețea sa, Soliman a avut o admirație pentru Alexandru cel
Mare[8][9]. El a fost influențat de viziunea lui Alexandru de a construi un imperiu de la est până la
vest, iar acest lucru a creat o unitate dialectică pentru campaniile sale militare în Asia și în Africa
precum și în Europa.

Cuceriri în Europa
După reușita tatălui său, Selim I, Soliman a început o altă serie de cuceriri militare și a potolit
o revoltă condusă de guvernatorul otoman al Damascului, Canbirdi Gazali[5], în 1521. Soliman
începe cât mai repede pregătirile pentru cucerirea Belgradului (pe atunci în Regatul Ungariei), ceea
ce străbunicul lui, Mahomed al II-lea, nu a reușit să realizeze. Înaintarea sa a fost întârziată de
către maghiari ajutați mai apoi de către sârbi, bulgari și bizantini, aceștia rămânând singura forță
care putea bloca în continuare expansiunea Imperiului Otoman în Europa. Soliman a
încercuit Belgradul sârbesc și a început o serie de bombardamente masive, de pe insula Srem,
situată pe Dunăre. Cu o garnizoană de doar 700 de bărbați și fără a primi niciun ajutor din Ungaria,
Belgradul a căzut în august 1521[10]. Cetatea Belgrad devine sediul
unui sangeac turcesc.[11]. Sangeacul Smederevo, cum era denumit încă din anul 1459, când Serbia
devenise o simplă provincie turcească, cu sediul în Belgrad a înglobat în cuprinsul lui din anul 1526
și sudul Ungariei. Vlahii , aflați în sangeacul Smederevo, arată documentele timpului, au avut o
situație privilegiată până în 1536, neplătind haraci, ci numai jumătate din obligațiile legate de
agricultură (ușur).
Știrea că a fost cucerită una dintre cetățile majore ale creștinismului, a răspândit frica în
întreaga Europă. Ambasadorul Sfântului Imperiu Roman la Constantinopol a spus: "Capturarea
Belgradului a fost la originea evenimentelor dramatice care au cuprins Ungaria. Acest lucru a
condus la moartea regelui Ludovic”[12].
Drumul spre Ungaria și Austria se deschisese, dar Soliman dorea să cucerească
insula Rodos din Mediterana de Est, bază a Cavalerilor Ospitalieri (Ordinul Cavalerilor Ioaniți), ale
căror activități de pirați din apropierea Asiei Mici și Levant erau o problemă pentru otomani. În vara
anului 1522, profitând de flota marină pe care a moștenit-o de la tatăl său, Soliman a trimis o armată
de aproximativ 400 de vase în timp ce conducea personal o armată de 100.000 de soldați spre Asia
Mică, până la un punct opus al insulei[13]. După un asediu de cinci luni cu ciocniri brutale, Rodosul a
capitulat și Soliman a permis Cavalerilor Ioaniți din Rodos să părăsească insula. Ei s-au stabilit în
insula Malta. După anul 1530 au devenit cunoscuți ca Ordinul Cavalerilor de Malta.

Regele Ioan Sigismund Zápolya al Ungariei cu sultanul Soliman I în 1556

Relațiile dintre Ungaria și Imperiul Otoman s-au deteriorat, Soliman a reluat campania
în Europa de Est și la 29 august 1526 l-a învins pe Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei (1506-
1526) în Bătălia de la Mohács (1526), unde regele a căzut în luptă. Rezistența maghiară s-a prăbușit
și Imperiul Otoman a devenit cea mai mare putere în Europa de Est[15]. Când a văzut corpul
neînsuflețit al regelui Ludovic, Soliman ar fi spus plângând: "Am venit într-adevăr împotriva lui; dar
nu am vrut ca el să moară"[16][17]. După scurt timp de la câștigarea bătăliei de la Mohács armata
otomană a intrat în Buda, inima Ungariei, însă pentru că orașul nu putea fi apărat cu ușurință,
otomanii au părăsit capitala după numai două săptămâni. După lupta de la Mohács, otomanii au
transformat în pașalâc o parte din teritoriul Ungariei, iar restul Ungariei a fost condus de voievodul
Transilvaniei Ioan Zápolya, care a fost încoronat ca rege al Ungariei la Székesfehérvár.
După bătălia de la Mohács, tronul Ungariei a fost revendicat de Ferdinand de Habsburg,
arhiduce de Austria și de Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei. Soliman l-a recunoscut pe Ioan
Zápolya, ca rege vasal al Ungariei.
În anii următori, sub conducerea lui Carol Quintul și a fratelui său Ferdinand de Habsburg,
arhiducele de Austria, Habsburgii au reocupat temporar Buda și Ungaria. Ca urmare, în 1529
Soliman din nou a mărșăluit prin valea Dunării și a recâștigat controlul asupra orașului Buda în
septembrie 1529, când îl instalează pe tron pe Ioan Zápolya, iar în toamna următoare a asediat
Viena. A fost cea mai ambițioasă expediție a Imperiului Otoman și apogeul extinderii sale spre
Occident. Cu o garnizoană de 16.000 oameni[18], austriecii i-au provocat lui Soliman mari pierderi și
au creat o rivalitate geopolitică otomano-habsburgică care a durat până spre începutul secolulului al
XX-lea[19]. În octombrie 1529, Soliman, care nu reușise să ocupe Viena, a dat ordin de despresurare
și de retragere. A mai urmat o nouă încercare de a cuceri Viena în 1532, dar din nou Soliman nu a
reușit[20]. În ambele cazuri, armata otomană a fost afectată de condiții meteorologice nefavorabile
(ninsoare) și nu a fost aprovizionată la timp..
Asediul otoman al orașului maghiar Strigoniu din anul 1543

În anii 1540 a urmat un conflict în Ungaria și Soliman are posibilitatea de a răzbuna înfrângerea
suferită la Viena. Unii nobili maghiari au propus ca împăratul romano-german Ferdinand, arhiducele
de Austria (1519-1564), care a fost domnitor al Austriei vecine și cumnat cu Ludovic al II-lea , să fie
rege al Ungariei citând acordurile anterioare prin care ungurii au acceptat ca Habsburgii să ia tronul
Ungariei, fiindcă Ludovic a murit fără moștenitori. Cu toate acestea, nobilii au apelat la unul dintre
ei, Ioan Zápolya, care, fiind susținut de Soliman, a fost ales ca rege al Ungariei la 10 noiembrie
1526,[22] însă nu a fost recunoscut ca rege de către puterile creștine ale Europei. În lupta Lui Ioan
Zápolya împotriva lui Ferdinand de Habsburg, pentru succesiunea regelui Ludovic al II-lea, cel dintâi
(Zápolya) a fost sprijinit de Petru Rareș, care intervenise în Transilvania; oastea moldoveană i-a
zdrobit pe partizanii lui Ferdinand (sași și unguri) în lupta de la Feldioara (22 iunie 1529),[23]lupta
fiind dusă cu mare înverșunare și "mare moarte...de îmbe părțile". Ioan Zapolya s-a menținut ca rege
al Ungariei până la moartea sa, survenită la 20 iulie 1540.
În 1541 Habsburgii au intrat din nou în conflict cu otomanii deoarece au încercat să asedieze Buda.
Eforturile lor au fost respinse și ca urmare[24], Ferdinand și fratele său, Carol al V-lea, au fost forțați
să încheie un tratat umilitor de cinci ani, cu Soliman. Ferdinand a renunțat la conducerea Regatului
Ungariei și a fost forțat să plătească o sumă fixă anuală (tribut) către sultan pentru ținuturile
maghiare aflate sub controlul lui. De o mai mare importanță simbolică, tratatul menționat nu l-a numit
pe Carol V "împărat", ci "rege al Spaniei", lăsându-l astfel, implicit, pe Soliman să se considere
"împărat".[25]. În august 1541, Soliman transformă o mare parte a Ungariei, cea sudică și estică,
în pașalâc.[11] În urma transformării unei părți mari din Ungaria în pașalâc turcesc, ia ființă un nou
beglerbegat (vilaiet), cu sediul la Buda. În acest beglerbegat, în afară de Ungaria, intrau o parte din
Slovacia, din Serbia și câteva teritorii din Peninsula Balcanică.
În Enciclopedia Britanică[26] se menționează că în urma campaniilor lui Soliman din anii 1541 și 1543
au apărut trei regiuni distincte: Ungaria habsburgilor în nordul extrem și în vest; Ungaria otomană în
lungul Dunării mijlocii- o regiune sub ocupația militară directă și permanentă a otomanilor și cu
centrul principal la Buda; Transilvania - un stat vasal dependent de Poartă, sub stăpânirea lui Ioan
Sigismund (1540-1571) fiul lui Ioan Zápolya. Între 1543 și 1562 războaiele au continuat în Ungaria,
întrerupte de armistiții, cu puține schimbări notabile de fiecare parte, dintre care cea mai importantă
a fost cucerirea Banatului Timișoarei în 1532.
Învingând principalii săi rivali din Europa de Est, Soliman a asigurat Imperiului Otoman un rol
important în peisajul politic al Europei din Evul Mediu Târziu.