CURTEA DE APEL CONSTANŢA

SECŢIA
COMERCIALĂ, MARITIMĂ ŞI
FLUVIALĂ
ŞI PENTRU CAUZE DE
CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI
FISCAL

DECIZII RELEVANTE
COMERCIAL

TRIMESTRUL II
2008
 CUPRINS

DREPT COMERCIAL................................................................................................................3
SOCIETĂŢI COMERCIALE.........................................................................................................3
1. Acţiune având ca obiect suspendarea executării unor dispoziţii ale Adunării Generale
Extraordinare a societăţii comerciale pe calea ordonanţei preşedinţiale. Condiţii
admisibilitate....................................................................................................................................3
2. Acţiune având ca obiect suspendarea hotărârii AGEA până la soluţionarea irevocabilă a
acţiunii de fond ce vizează anularea hotărârii. Reprezentarea societăţii.....................................7
3. Acţiune în anularea hotărârii adunării generale a membrilor Asociaţiei PAS pentru fraudă
la lege. Competenţă materială în soluţionarea cauzei..................................................................13
4. Cerere având ca obiect suspendarea executării dispoziţiilor hotărârii AGEA a societăţii
până la soluţionarea acţiunii în anulare a aceleiaşi hotărâri. Condiţii admisibilitate...............16
5. Măsuri asigurătorii. Cerere având ca obiect instituirea sechestrului judiciar asupra unui
imobil. Condiţii. Procedura de înfiinţare......................................................................................20
6. Măsuri asigurătorii. Cerere având ca obiect instituirea unui sechestru asigurător asupra
bunurilor mobile şi imobile ale debitoarei. Condiţii admisibilitate............................................24
7. Recurs împotriva încheierii judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului.
Hotărâre de radiere a societăţii comerciale din registrul comerţului, în urma cererii efectuate
de Oficiul Registrului Comerţului în temeiul art. 237 alin. 8 şi 9 din Legea nr. 31/1990,
modificată şi republicată...............................................................................................................27
8. Recurs împotriva hotărârii judecătorului delegat la ORC. Înscrierea în Registrul
Comerţului a unor menţiuni privind modificarea actului constitutiv cu privire la aportul
asociaţilor urmare a fuziunii prin absorbţie................................................................................30
9. Societate comercială cu răspundere limitată. Acţiune având ca obiect retragere asociat.
Lipsă condiţii admisibilitate – motive temeinice de retragere.....................................................33
PROCEDURA INSOLVENŢEI....................................................................................................39
10. Antrenare răspundere patrimonială a administratorului, conform art. 138 lit. a şi d din
Legea nr. 85/2006. Obligaţia administrării dovezilor conform art. 1169 Cod civil de întrunire a
condiţiilor art. 998 – 999 Cod civil................................................................................................39
11. Cerere având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei urmată de intrarea în faliment a
debitoarei. Existenţa unei hotărâri privind dizolvarea societăţii, împotriva căreia nu s-a
abordat calea de atac prevăzută de lege – anterioară datei formulării cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei. Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă. Consecinţe...........................43
12. Inchiderea procedurii insolvenţei ca urmare a neidentificării unor bunuri care să permită
acoperirea cheltuielilor administrative necesare pentru realizarea creanţelor înregistrate în
tabelul definitiv al obligaţiilor. Condiţii de admisibilitate...........................................................49
13. Inchiderea procedurii insolvenţei ca urmare a stingerii întregului pasiv prin distribuirea
sumelor obţinute din lichidarea parţială a averii debitorului. Indeplinirea procedurii de
publicitate aferente cererii de închidere a procedurii. Invocarea nulităţii actelor procedurale.
.........................................................................................................................................................52

2
 14. Inchiderea procedurii insolvenţei. Condiţii de admisibilitate.....................................................54

DREPT COMERCIAL

SOCIETĂŢI COMERCIALE

1. Acţiune având ca obiect suspendarea executării unor dispoziţii ale

Adunării Generale Extraordinare a societăţii comerciale pe calea
ordonanţei preşedinţiale. Condiţii admisibilitate.

Cod procedură civilă, art. 581,

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
cu modificările şi completările ulterioare,
realizate prin Legea nr. 441/2006
şi ulterior prin OUG nr. 82/2007, art. 133

Reglementată de art. 581 – art. 582 Cod procedură civilă, ordonanţa preşedinţială
necesită îndeplinirea, pe lângă condiţiile generale ale oricărei cereri în justiţie, şi a unor
condiţii speciale.
La cererea părţii interesate, instanţa poate lua măsuri vremelnice, în cazuri
grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar putea păgubi prin întârziere pentru
prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea
piedicilor ivite cu prilejul vreunei executări.
Din dispoziţiile legale sus-menţionate decurg două dintre condiţiile de admisibilitate
ale ordonanţei preşedinţiale: urgenţa şi caracterul vremelnic al măsurii. Cea de-a treia
condiţie, care rezultă din caracterul vremelnic al măsurii, este ca instanţa să nu cerceteze
fondul dreptului.
In aceste condiţii, ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine-
stătătoare, care nu se confundă cu voinţa asociaţilor.
La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii. Legea societăţilor
comerciale consacră existenţa voinţei sociale şi rolul acesteia în luarea deciziilor în cadrul
societăţii.
Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societăţii comerciale.
Adunarea generalkă extraordinară se întruneşte ori de căte ori este nevoie a se lua
o hotărâre în probleme grave pentru viaţa societăţii, astfel că, condiţiile pentru luarea
hotărârii sunt mult mai riguroase.
In atare situaţie, cererea de suspendare a executării hotărârii adoptate trebuie
precedată de intentarea acţiunii de fond, în anulare urmând a fi admisă dacă sunt
îndeplinite condiţiile generale de admitere a ordonanţei preşedinţiale, inclusiv urgenţa şi
necesitatea de a preveni producerea unei pagube.
In cazul în care instanţa respinge cererea de ordonanţă privind suspendarea
executării hotărârii adunării generale a acţionarilor, art. 133 alin. 3 din legea societăţilor
comerciale nu mai este aplicabil.

Decizia civilă nr. 324/COM/01.04.2008

3
 Reclamanta S.I.F. T. SA a chemat în judecată la data de 21.08.2007 pe
pârâta SC F. SA – în reorganizare judiciară – solicitând ca prin hotărârea ce se va
pronunţa pe calea ordonanţei preşedinţiale să se dispună suspendarea executării
unor dispoziţii din AGEOA din 26.04.2007, respectiv art.3 lit.B pct.1 privind
delegarea către consiliul de administraţie a exerciţiului atribuţiilor prevăzute de
lit.b, c, d şi f, cu excepţia domeniului şi activitatea principală a societăţii, pentru
o perioadă de 5 ani de la data înregistrării modificării actului constitutiv, art.3
lit.B pct.3 referitor la autorizarea Consiliului de administraţie de a decide
restrângerea sau ridicarea dreptului de preferinţă al acţionarilor existenţi, în
condiţiile de cvorum prevăzute de lege şi art.4 pct.5 referitor la convocarea
adunării generale extraordinare a acţionarilor, care poate fi făcută prin afişare la
sediul societăţii, însoţită de un convocator ce va fi semnat de acţionari cu cel
puţin 15 zile înainte de data ţinerii adunării, semnătura acţionarilor şi data
semnării vor fi certificate de un funcţionar anume desemnat.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esenţă că adunarea generală
extraordinară a luat hotărâri, deşi convocarea acesteia s-a făcut cu încălcarea
art.117 din L.31/1990, iar hotărârea privind delegarea de atribuţii ale adunării
generale extraordinare către consiliul de administraţie încalcă dispoziţiile art.113
lit.e, art.114, art.217 şi art.2201 alin.4 din L.31/1990 mod. prin L.441/2006,
interesul societar fiind lezat ca urmare a executării unor hotărâri a acţionarilor
vădit ilegale.
Au fost formulate cereri de intervenţie în interes alăturat pârâtei de C.P. şi
reclamantei de S.C.
Prin sentinţa nr.181/COM/07.12.2007 a Tribunalului Constanţa s-a admis
cererea reclamantei SIF T. SA Braşov şi s-a dispus suspendarea executării
dispoziţiilor art.3 lit.B punctul 1, art.3 lit.B pct.3 şi art.4 pct.5 din hotărârea
adoptată la data de 26.04.2007 de adunarea generală extraordinară a acţionarilor
societăţii pârâte, s-a admis cererea de intervenţie în interes alăturat reclamantei
formulată de intervenientul S.C., respingându-se cererea de intervenţie în interes
alăturat pârâtei, formulată de intervenientul C.P.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că în aplicarea
art.133 din L.31/1990, condiţiile de admisibilitate reglementate de art.581 Cod
pr.civilă sunt îndeplinite în speţă, deoarece în raport de motivele de nelegalitate
a hotărârii AGEA din 26.04.2007 a cărei executare ar determina convocarea
adunării generale a acţionarilor în alte condiţii decât cele reglementate prin L.
31/1990, adoptarea unor hotărâri de către consiliul de administraţie ca urmare a
delegării de atribuţii ce nu pot fi delegate de către AGEA, se deduce urgenţa
cererii de suspendare, măsura suspendării având caracter vremelnic, până la
soluţionarea de către Tribunalul Constanţa a acţiunii în anulare şi neprejudecând
fondul litigiului dintre părţi.
Consecinţa celor sus expuse a fost aceea că a fost admisă cererea de
intervenţie accesorie a lui S.C. şi respinsă cererea de intervenţie în interes
alăturat pârâtei formulată de C.P.

4
 Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâta SC F. SA şi
intervenientul în interes alăturat acesteia, C.P. criticând-o prin prisma art.304
pct.9 cod pr.civilă.
În motivarea recursului se arată în esenţă că greşit prima instanţă a reţinut
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.581 Cod pr.civilă, întrucât nu este
îndeplinită condiţia urgenţei, prin aceea că reclamantei, având în vedere calitatea
de acţionară a acesteia la SC F. SA şi nu terţ, hotărârea adunării îi era opozabilă
chiar de la momentul adoptării şi nu de la momentul menţionării în Registrul
Comerţului sau publicării în Monitorul Oficial al României, aceasta aşteptând 3
luni şi jumătate până la momentul sesizării instanţei, existând o contradicţie între
susţinerile reclamantei referitoare la urgenţă şi faptul că a aşteptat luni de zile
până să atace hotărârea acţionarilor.
În ce priveşte aparenţa de drept, analiza fiecărei critici demonstrează că
legea a fost respectată, situaţie în care nu se poate identifica aparenţa dreptului
în favoarea intimatei reclamante.
Prin motive de recurs suplimentare, depuse în termen legal se mai arată că
hotărârea recurată este nelegală, întrucât greşit instanţa a admis cererea
reclamantei formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale, reclamanta nefăcând
dovada îndeplinirii cumulative a cerinţelor art.581 Cod pr.civilă şi ale art.112
Cod pr.civilă, instanţa analizând doar condiţia urgenţei.
Ori, adunarea generală în cauză a fost convocată conform art.117 din
L.31/1990, condiţiile de validitate ale convocării, de participare şi de cvorum au
fost constatate aşa cum rezultă din procesul-verbal nr.2659/26.04.2007 şi din
procesul verbal de şedinţă şi instanţa nu a motivat care sunt considerentele ce au
dus la suspendarea hotărârii care privesc actul constitutiv al societăţii, practic
blocându-se funcţionarea acesteia în conformitate cu Legea nr. 31/1990.
Se mai aduc critici hotărârii în referire la acţionarii societăţii.
Cum hotărârea nr.3 din 26.04.2007 exprimă voinţa societară, organul de
conducere al acesteia este adunarea generală a acţionarilor, în cadrul căreia
acţionarii majoritari îşi manifestă voinţa în numele şi în contul societăţii, ea nu
poate fi suspendată decât dacă este contrară legii.
S-a solicitat şi suspendarea executării hotărârii recurate, cerere respinsă
prin încheierea din 31.01.2008.
Prin întâmpinare reclamanta intimată SIF T. SA a invocat excepţiile lipsei
calităţii de reprezentant al SC F. SA a lui C.P., având în vedere că prin hotărârea
AGOA nr.21/05.10.2007 S.C. (preşedinte) a format Consiliul de Administraţie,
prin decizia nr. 2359/COM/19.12.2007 a Curţii de Apel Constanţa dispunându-
se înregistrarea menţiunilor la ORC în acest sens.
SC F. SA este reprezentată de preşedintele Consiliului de administraţie,
S.C., persoană care are calitatea şi de acţionar majoritar al societăţii, consecinţa
fiind aceea că semnatarul recursului C.P. nu reprezintă legal SC F. SA,
consecinţa fiind aceea că excepţia trebuie admisă, recursul fiind formulat de o
persoană lipsită de calitate.
S-a mai invocat şi excepţia lipsei de obiect a recursului, având în vedere
că există identitate între susţinerile SIF T. SA şi reprezentantul legal al SC F. SA,
5
ceea ce reprezintă recunoaşterea expresă a pretenţiilor reclamantei, recursurile
fiind de aceea lipsite de obiect.
Pe fondul cauzei, se solicită respingerea recursului, hotărârea de fond
fiind legală şi temeinică, obiectul acţiunii în anulare vizând aprobarea unui nou
act constitutiv, cu încălcarea prevederilor legale, prima instanţă reţinând judicios
argumentele pentru care sunt îndeplinite condiţiile legale impuse de art.133 din
L.31/1990 şi art.581 cod pr.civilă.
Recursul este nefundat, apreciază Curtea, pentru următoarele considerente
în esenţă:
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant al societăţii SC F. a
lui C.P. se constată că aceasta este nefondată şi va fi respinsă.
Din certificatul de la ORC din 28.01.2008, rezultă că SC F. SA este o
societate în reorganizare, conform Legii 85/2006, iar C.P. este administrator
special desemnat conform dispoziţiilor speciale referitoare la procedura
insolvenţei, acesta având prin urmare calitatea de a reprezenta interesele
societăţii, în aplicarea dispoziţiilor art.103 al.2 din L.85/2006.
În cauză, deşi s-a depus la dosar şi certificatul ORC din 04.02.2008, în
care nu mai apare administratorul special C.P., nu s-a făcut dovada că acesta şi-a
pierdut calitatea de administrator special al societăţii în reorganizare, cum este
SC F. SA, pe vreo cale prevăzută de lege, consecinţa fiind aceea că, pe parcursul
reorganizării debitorul fiind condus de administratorul special, prin urmare are şi
calitatea de a reprezenta societatea în instanţă şi respectiv a formula recurs.
În ce priveşte excepţia lipsei de obiect a recursului, având în vedere că
există identitate între susţinerile SIF T. SA şi a reprezentantului legal al SC F.
SA, se constată că aceasta este nefondată şi va fi respinsă, având în vedere
împrejurarea că recursul a fost formulat de SC F. SA – societate în reorganizare
– prin C.P., administrator special al societăţii şi pentru considerentele mai sus
expuse, acesta are calitatea de a reprezenta societatea.
In referire la recursul declarat de SC F. SA şi C.P., apreciază instanţa de
control că este nefondat, deoarece:
În cauză, se constată că având în vedere obiectul cauzei şi probele
administrate, legal prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de
admisibilitate reglementate de art.581 Cod pr.civilă, coroborate cu art.133 alin.1
din L.31/1990, având în vedere că din motivele de nelegalitate a hotărârii
adunării generale extraordinare a acţionarilor a rezultat că executarea acesteia ar
determina convocarea adunărilor în alte condiţii decât cele imperativ
reglementate de L.31/1990 şi adoptarea unor hotărâri de către consiliul de
administraţie ca urmare a delegării de atribuţii ce nu pot fi delegate de către
AGEA.
Susţinerile privind neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor art.581 cod
pr.civilă care ar conduce la greşita admitere a cererii reclamantei intimate SIF T.
SA sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte urgenţa, deşi cererea a fost dedusă judecăţii
după publicarea în M.O. a hotărârii AGEA a acţionarilor SC F. SA în 06.08.2007
instanţa a apreciat corect că urgenţa cererii de suspendare rezultă şi este
6
determinată de motivele de nelegalitate ale hotărârii în diferitele sale puncte, a
cărei exercitare ar conduce la convocarea adunării şi în alte condiţii decât cele
prevăzute în L.31/1990, R, precum şi delegarea de atribuţii ce nu pot fi delegate
de către AGEA consiliului de administraţie.
Legal a reţinut prima instanţă că şi cerinţele vremelniciei şi neprejudecării
fondului sunt îndeplinite, măsura fiind luată până la judecarea în fond a acţiunii
de anulare a hotărârii considerate nelegale, soluţia prin care s-a dispus
suspendarea provizorie a executării hotărârii AGEA neputând influenţa soluţia
pe fondul cauzei.
Se concluzionează că, având în vedere cele sus expuse, referirile din
recurs la legala convocare a adunării, conform art.117 din Legea nr. 31/1990 sau
acţionariatul societăţii nu vor fi analizate, deoarece în ce priveşte convocarea, nu
a fost cercetată de prima instanţă, iar referirile la acţionariat nu au legătură cu
cauza.

2. Acţiune având ca obiect suspendarea hotărârii AGEA până la

soluţionarea irevocabilă a acţiunii de fond ce vizează anularea hotărârii.
Reprezentarea societăţii.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare,

art. 75, art. 132, art. 133, art. 197

Orice hotărâre AGA este un act juridic unilateral al societăţii comerciale, privită ca
persoană juridică, distinctă de personalitatea celor care o compun, sub aspectul participării
la capital iniţiale ori subsecvente.
Un astfel de act juridic este rezultanta unei voinţe comune şi nu colective a
manifestărilor de voinţă individuale a acţionarilor care au fost prezenţi sau reprezentaţi la
o anumită AGA, şi care şi-au exprimat voturile pentru luarea acelei hotărâri.
Forţa obligatorie a hotărârilor AGA îşi are suportul juridic primordial în actul
constitutiv al fiecărei societăţi comerciale, în special în contractul de societate prin care
acţionarii s-au obligat unii faţă de alţii şi faţă de societate, dar şi în LSC, care instituie
principiul majorităţii manifestărilor de voinţă individuale pentru luarea unor hotărâri
valabile.
Calitatea procesuală activă în astfel de acţiuni în anulare a hotărârilor AGA o pot
avea doar acţionarii care au votat, personal sau prin mandatar, în temeiul unei procuri
speciale, împotriva luării acelei hotărâri şi au cerut să se consemneze în procesul-verbal
votul lor împotrivă. De asemenea, pot avea calitate procesuală activă şi acţionarii care nu
au participat la AGA, din orice motive (a se vedea prevederile alin. 2). Acestor categorii de
persoane, în drept subiecte calificate, li se pot adăuga şi alte categorii de persoane
interesate care, deşi nu sunt acţionari, pot justifica un interes legitim, personal, născut şi
actual, pentru promovarea unor astfel de acţiuni în anulare, în cazul prevăzut de alin. 3,
respectiv atunci când se invocă nulitatea absolută a unei hotărâri.
Sub aspect procedural, acţiunea în anulare se va judeca în contradictoriu cu
societatea emitentă a hotărârii (alin. 5), care va figura ca pârâtă, prin reprezentanţii săi
legali, mai exact prin membrii organelor de gestiune cărora li s-a conferit dreptul de
reprezentare faţă de terţi.
Alineatul 10 al art. 132 reglementează o problemă de mare importanţă, sub aspectul
efectelor, atât faţă de acţionarii care nu au atacat hotărârea AGA contrară legii şi/sau

7
actului constitutiv, cât şi faţă de terţi, a admiterii unei acţiuni în anularea/constatarea
nulităţii unei hotărâri AGA care anterior fusese înregistrată în registrul comerţului.
Menţionarea în registrul comerţului a hotărârii judecătoreşti de anulare va putea fi urmată
şi de efectuarea unor radieri a înregistrărilor efectuate în baza acelei hotărâri, după caz,
dar va fi urmată, în toate cazurile, şi de publicarea hotărârii judecătoreşti în Monitorul
Oficial, Partea a IV-a, moment de la care ea va deveni opozabilă tuturor acţionarilor, dar şi
terţilor, adăugăm noi.
Aceasta este motivaţia pentru care legiuitorul a statuat prin articolul 133 din legea
societăţilor comerciale condiţiile şi procedura sub care se poate obţine, de către cei care
introduc acţiuni în anulare, suspendarea executării unei hotărâri AGA.
Având în vedere caracterul lor executoriu, acţionarii interesaţi ori persoanele
interesate, după caz, în condiţiile dreptului comun (art. 581 şi urm. Cod procedură civilă),
cu unele derogări, printr-o cerere de ordonanţă preşedinţială, formulată odată cu
introducerea acţiunii în anulare (alin. 1 al art. 133 din legea societăţilor comerciale), va
putea cere instanţei de judecată, cu sau fără citarea părţilor, suspendarea executării acelei
hotărâri.
Este necesar a se reţine că societatea cu răspundere limitată, cum este cea din speţa
de faţă, este reglementată la capitolul 6 din legea societăţilor comerciale, capitol care
prevede la art. 196 că “dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte
dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere
limitată, termenul de 15 zile prevăzut la art. 132 alin. (2) urmând să curgă de la data la
care asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă”.
O societate comercială, indiferent de forma ei juridică, este administrată de un
administrator sau mai mulţi administratori.În cazul societăţilor pe acţiuni, atunci când
sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie. În ceea ce priveşte
societăţile cu răspundere limitată, potrivit art. 197 alin. 1 şi 3 din legea nr. 31/1990
“societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi,
numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală.
Dispoziţiile art. 75, 76, 77 alin. (1) şi 79 se aplică şi societăţilor cu răspundere
limitată”.
Conform art. 75, 76 şi 77 alin. 1 din lege:
“Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de
stipulaţie contrară în actul constitutiv”.
“Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, decizia
trebuie luată în unanimitate; în caz de divergenţă între administratori, vor decide asociaţii
care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
“Pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii,
poate decide un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitate,
chiar momentană, de a lua parte la administraţie”.

Decizia civilă nr. 408/COM/24.04.2008

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.

9930/118/2007, reclamantul J.K.G. a chemat în judecată pe pârâţii SC M.S.&T.
SRL, I.D. şi I.R.J., solicitând instanţei să dispună suspendarea efectelor hotărârii
AGEA a SC M.S.&T. SRL din data de 28.09.2007 până la soluţionarea
irevocabila a acţiunii de fond ce vizează anularea acestei hotărâri şi suspendarea
efectelor procesului verbal al AGEA a SC M.S.&T. SRL din data de 27.09.2007
până la soluţionarea irevocabila a acţiunii de fond ce vizează anularea acestui
proces verbal.

8
 In motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că este asociat al SC M.S.&T.
SRL şi că ceilalţi acţionari, cu încălcarea dispoziţiilor privind convocarea
adunărilor generale extraordinare a asociaţilor şi cu încălcarea dreptului său de a
participa şi de a vota în cadrul acestei adunări, au hotărât înstrăinarea bunurilor
imobile ale societăţii la preturi derizorii.
In drept s-au invocat dispoziţiile art.133 din Legea 31/1990.
Pârâţii au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei dovezii
calităţii de reprezentant a avocatului reclamantului. In motivarea acestei excepţii
s-a susţinut că dl. avocat A.R. a înţeles să-şi dovedească calitatea prin procura
specială autentificată sub nr.1993/13.07.2007, procură care este dată însă de
către dl. V.A., personal şi în calitate de mandatar al lui J.K.G., fără să se facă o
trimitere la mandatul în baza căruia lucrează în numele şi pentru dl. J.K.G. şi
fără a se face dovada că a fost mandatat de către acesta pentru a-l reprezenta în
raporturile cu M.
Se mai susţine că procura specială autentificată sub nr.1993/13.07.2007
este lovită de nulitate relativă, fiind încălcate dispoziţiile art.47 din Legea
Notarilor Publici, în sensul că traducerea ar fi trebuit să fie asigurată de către un
interpret.
Pe fondul cauzei s-a susţinut că reclamantul nu justifica urgenţa, ca şi
condiţie de admisibilitate a ordonatei preşedinţiale, nefăcând dovada că s-a
încercat vânzarea bunurilor la un preţ „infim”.
In cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr. 167/20.11.2007 a fost respinsă excepţia lipsei
dovezii calităţii de reprezentant şi a fost admisă în parte acţiunea, în sensul că s-
a dispus suspendarea hotărârii AGEA din 28.09.2007 şi s-a respins cererea de
suspendare a efectelor procesului verbal al AGEA din 27.09.2007.
În motivarea acestei soluţii s-a arătat că, prin procura generală
autentificată la data de 11.07.2007, reclamantul J.K.G. a dat o procură generală
dlui V.K.A. pentru administrarea şi conducerea tuturor afacerilor sale. In
cuprinsul acestei procuri se prevede la punctul nr.4. posibilitatea mandatarului
de a introduce acţiuni judiciare pentru recuperarea oricăror datorii către
mandant, iar la punctul 8, posibilitatea de a angaja avocaţi.
In temeiul acestei procuri generale, completate cu dispoziţiile art. 67
alin.3 din C.pr.civ., mandatarul V.K.A. a împuternicit pe dl. R.A., prin procura
autentificata nr.1993/13.07.2007, să reprezinte interesele sale şi ale mandantului
sau – J.K.G. – în legătură cu orice litigiu în contradictoriu cu SC M.S.&T. SRL.
S-a mai arătat că nulitatea relativă a procurii autentificata sub nr.
1993/13.07.2007, pentru încălcarea dispoziţiilor art.47 din Legea Notarilor
Publici, ar putea fi invocată de părţile contractului de mandat, şi nu de către un
terţ.
Pe fondul cauzei s-a constatat că suspendarea executării hotărârilor AGA
este lăsată la aprecierea instanţei care va analiza, la soluţionarea cererii de
suspendare, atât motivele de nelegalitate invocate cu privire la anularea
hotărârii, măsura suspendării executării hotărârii fiind o măsură care se
fundamentează pe specificul speţei, cât şi consecinţele pe care punerea în
9
practică a hotărârii a cărei legalitate este pusă sub semnul întrebării le poate avea
asupra societăţii şi asupra terţilor, cu analiza incidenţei condiţiilor de
admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale: urgenţa, vremelnicia măsurii,
neprejudecarea fondului.
S-a apreciat în consecinţă că punerea în executarea a hotărârii atacate ar
avea drept efect scoaterea definitivă din patrimoniul societăţii a unor bunuri
importante, o eventuala întoarcere a acestor bunuri în patrimoniul societăţii fiind
greu de realizat în condiţiile garantării drepturilor terţilor de bună credinţă.
Câtă vreme hotărârea a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului
şi a dobândit caracter executoriu, iar reclamantul justifică condiţia urgenţei, dat
fiind măsura importantă dispusă prin hotărârea atacată, prejudiciul este unul
iminent.
Măsura este şi vremelnică, ea urmând să subziste doar până la
soluţionarea cauzei ce are ca obiect anularea acestei hotărâri.
In ceea ce priveşte suspendarea efectelor procesului-verbal din data de
27.09.2007, cererea a fost apreciată ca nefondată, întrucât procesul-verbal din
această data este un înscris care constată doar amânarea şedinţei adunării
generale pentru data din 28.09.2007, nefiind susceptibil de executare.
Soluţia a fost atacată cu recurs de către SC M.S.&T. SRL precum şi de
către pârâtul I.D. (potrivit cererii, recursul a fost formulat de I.D. în calitate de
administrator al societăţii, dar şi în nume propriu).
Prin motivele de recurs se arată că I.D. nu este mandatarul pârâtului I.R.J.,
aşa cum a arătat reclamantul, caz în care cererea a fost soluţionată cu încălcarea
formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
Se mai solicită verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate sub
toate aspectele, conform art. 3041 c.pr.civ.
În drept se invocă art. 299, art. 304 pct. 5, art. 304 1 şi art. 105 alin. 2
C.pr.civ.
În apărare reclamantul J.K.G. depune întâmpinare prin care se arată că
mandatul invocat la fond este unul real. Reclamantul intimat mai arată că
administrarea societăţii revine atât lui cât şi recurentului I.D., motiv pentru care
nu este de acord cu reprezentarea societăţii de către avocat A. pentru angajarea
căruia nu şi-a dat acordul. În acest sens depune cerere de renunţare la recurs prin
care invocă şi excepţia lipsei de interes a societăţii, motivând că aceasta este terţ
în conflictul dintre asociaţi.
Prin încheierea din 28.01.2008, Curtea de Apel Constanţa a luat act de
renunţarea la recurs de către SC M.S.&T. SRL.
Împotriva soluţiei Curţii de Apel formulează contestaţie în anulare SC
M.S. &T. SRL prin administrator şi I.D.
În drept se invocă prevederile art. 318 C.pr.civ., respectiv existenţa unei
erori materiale, în condiţiile în care instanţa a luat act de renunţarea la judecata
recursului formulată de către intimatul reclamant în numele societăţii pârâte care
avea calitatea de recurent. În consecinţă, nici unul dintre recurenţi nu a formulat
o cerere de renunţare la judecată.

10
 Intimatul J.K.G. depune întâmpinare prin care invocă excepţia lipsei de
interes a societăţii în promovarea contestaţiei. În motivarea acestei excepţii se
arată că societatea este administrată atât de către reclamant cât şi de către pârâtul
Isaac David, SC M.S.&T. SRL fiind un terţ în conflictul dintre asociaţi. Se mai
arată că J.K.G. nu a fost de acord ca societatea să fie reprezentată de către avocat
A.. În sensul celor arătate, se depune cerere de renunţare la contestaţia în
anulare, cerere formulată în calitate de administrator al societăţii.
Contestaţia în anulare a fost admisă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 318 C.pr.civ.:”Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi
atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale
sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis
din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Constanţa este
formulată de către J.K.G. în contradictoriu cu SC M.S.&T. SRL, I.D. şi I.R.J.
Potrivit art. 132 din legea nr. 31/1990:
(2) Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi
atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial
al României, partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la
adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în
procesul-verbal al şedinţei.
(5) Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată
prin consiliul de administraţie, respectiv prin directorat.
(6) Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii consiliului de
administraţie, societatea va fi reprezentată în justiţie de către persoana
desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini
mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în
acest scop, va numi un reprezentant.
(7) Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii directoratului, societatea
va fi reprezentată în justiţie de către consiliul de supraveghere.
Conform art. 133: “Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul
poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării
hotărârii atacate.
(2) Preşedintele, încuviinţând suspendarea, poate obliga pe reclamant la o
cauţiune.
(3) Împotriva ordonanţei de suspendare se poate face recurs în termen de
5 zile de la pronunţare”.
Textul este prevăzut la cap. 4 din Legea nr. 31/1990, capitol ce
reglementează societăţile pe acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată, cum este cea din speţa de faţă, este
reglementată la capitolul 6, capitol care prevede la art. 196 că “dispoziţiile
prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a ataca hotărârile
adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată, termenul de 15
zile prevăzut la art. 132 alin. (2) urmând să curgă de la data la care asociatul a
luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă”.

11
 O societate comercială, indiferent de forma ei juridică, este administrată
de un administrator sau mai mulţi administratori.În cazul societăţilor pe acţiuni,
atunci când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de
administraţie. În ceea ce priveşte societăţile cu răspundere limitată, potrivit art.
197 alin. 1 şi 3 din legea nr. 31/1990 “societatea este administrată de unul sau
mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau
de adunarea generală.
Dispoziţiile art. 75, 76, 77 alin. (1) şi 79 se aplică şi societăţilor cu
răspundere limitată”.
Conform art. 75, 76 şi 77 alin. 1 din lege:
“Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară
de stipulaţie contrară în actul constitutiv”.
“Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună,
decizia trebuie luată în unanimitate; în caz de divergenţă între administratori, vor
decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
“Pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare
societăţii, poate decide un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc
în imposibilitate, chiar momentană, de a lua parte la administraţie”.
“Asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot
alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata
însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă prin actul constitutiv
nu se dispune altfel”.
În temeiul art. 13 din actul constitutiv al societăţii M.S.&T. SRL,
“asociaţii sunt şi administratori ai societăţii. Asociaţii vor lua de comun acord
toate deciziile referitoare la activitatea societăţii. Semnătura fiecăruia dă
valabilitate oricărui act emis de societate”. După mai multe cooptări în cadrul
societăţii, evidenţiate prin acte adiţionale, asociaţi şi administratori cu drept de
reprezentare pentru societate sunt I.R.J., I.D. şi G.J.K., potrivit certificatului
constatator al Oficiului Registrului Comerţului nr. 13078/05.10.2007. Întrucât
textul art. 13 din actul adiţional face referire la acordul comun numai pentru
deciziile referitoare la activitatea societăţii, în temeiul art. 13 teza ultimă din
actul adiţional, art. 196 raportat la art. 132 alin. 5 şi art. 133, art. 197 alin. 3
raportat la art. 75 din Legea nr. 31/1990, în cazul acţiunilor ce vizează anularea
unei hotărâri a adunării generale şi implicit suspendarea executării acestei
hotărâri, acţiune ce a fost introdusă de către unul din administratori, societatea
cu răspundere limitată va fi reprezentată în instanţă de ceilalţi administratori,
acestia având dreptul să angajeze persoane cu pregătire de specialitate, cum este
un avocat.
Potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care fixează
cadrul procesual, astfel că, având în vedere susţinerile exprimate atât în faza
recursului cât şi în cadrul contestaţiei în anulare cu privire la lipsa interesului SC
M.S.&T. SRL şi cu privire la calitatea de terţ a societăţii în litigiul dintre
asociaţi, singura acţiune pe care o putea întreprinde intimatul era aceea de a-şi
preciza cadrul procesual ori de a renunţa la acţiunea de suspendare a efectelor
actelor indicate în contradictoriu cu societatea al cărei acţionar este. Întrucât o
12
astfel de renunţare nu a fost înregistrată în speţă, intimatul reclamant nu putea
renunţa la recursul declarat de către societatea pârâtă (având această calitate
chiar ca urmare a voinţei sale) prin celălalt administrator, interesele lor fiind
contrare.
Faţă de cele mai sus exprimate, având calitatea de pârâtă în speţă, societatea
prin unul din administratorii ei ce nu a atacat hotărârea adunării generale, avea
interes să formuleze recurs. Pentru aceste motive, excepţia lipsei de interes a fost
respinsă.
Pentru aceleaşi considerente, dar şi pentru că în speţă recursul a fost
promovat şi de către pârâtul I.D., în nume propriu, aplicarea de către Curtea de
Apel a prevederilor art. 246 C.pr.civ. reprezintă rezultatul unei greşeli materiale.
Instanţa nu a luat act de renunţarea la contestaţia în anulare formulată de
către SC M.S.&T. SRL prin administratorul J.K.G., acesta fiind persoana ce a
atacat hotărârea adunării generale şi care, potrivit textelor mai sus citate, se va
judeca cu societatea reprezentată de ceilalţi administratori. În plus, cererea de
renunţare este formulată de avocat fără mandat expres de renunţare la judecată.

3. Acţiune în anularea hotărârii adunării generale a membrilor

Asociaţiei PAS pentru fraudă la lege. Competenţă materială în
soluţionarea cauzei.

OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii

(ce a abrogat Legea nr. 21/1924 pentru persoane juridice), art. 23;
OG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, art. 18

Jurisdicţiile nu sunt apte în mod egal să soluţioneze un litigiu. Atunci când o

persoană doreşte să declanşeze un proces, trebuie să determine, printre altele, care este
jurisdicţia competentă să soluţioneze procesul. Pentru aceasta va trebui să ţină seama de
obiectul litigiului, natura şi valoarea acestuia, acordul părţilor, caracterul normelor care
reglementează competenţa.
Competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe
judecătoreşti sau unui organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională de a soluţiona o
anumită pricină.
Competenţa jurisdicţională se clasifică în competenţă materială şi competenţă
teritorială, după cum sunt avute în vedere instanţe de grad diferit sau instanţe de acelaşi
grad.
Competenţa materială presupune repartizarea pricinilor între instanţe de grad
diferit.
In cauza analizată, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată –
constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri a Adunării generale a membrilor Asociaţiei
PAS, prima instanţă cu plenitudine de competenţă în soluţionarea pricinii este judecătoria,
în speţă fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 23 alin. 2 şi 3 din OG 26/2000, acestea
reglementând o competenţă specială atât materială cât şi teritorială, de la care nu se poate
deroga, acţiunea fiind formulată de membrii asociaţiei, împotriva asociaţiei, în temeiul şi al
O.G. nr.26/2000 şi având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri a adunării
generale a membrilor Asociaţiei PAS.
In sprijinul acestui punct de vedere sunt dispoziţiile art.18 din O.U.G. nr.88/1997,
care se referă la asociaţie ca persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ,
13
prevăzând şi că drepturile şi obligaţiile membrilor săi sunt cele prevăzute de Legea
nr.21/1924. Cum O.G. nr.26/2000 a abrogat această lege, Asociaţiei PAS îi sunt aplicabile
dispoziţiile O.G. nr.26/2000, respectiv cauzei, art.23 alin.2 din ordonanţă, neavând
relevanţă dacă se invocă nulitatea absolută sau relativă a actului, art.23 din O.G.
nr.26/2000 referindu-se la toate categoriile de nulităţi, inclusiv cele absolute, legiuitorul
nefăcând nici o distincţie în acest sens, faţă de scopul înfiinţării asociaţiei, raporturile
dintre membrii asociaţiei sau dintre membrii şi asociaţie neputând fi considerate de natură
comercială.

Decizia civilă nr. 369/COM/17.04.2008

Reclamanţii C.P., S.A. şi S.G. au chemat în judecată la data de 07.11.2007

pe pârâta A.P.F. MEDGIDIA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să
se constate nulitatea absolută a Hotărârii AGA PAS din 25 octombrie 2007
pentru fraudă la lege, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că există mai multe motive care
determină nulitatea Hotărârii AGA PAS din 25 octombrie 2007, respectiv
nerespectarea dispoziţiilor statutare privind convocarea, nerespectarea
dispoziţiilor privind cvorumul, s-au încălcat dispoziţiile statutare privind
asigurarea participării tuturor membrilor PAS, prezidarea şedinţei de către S.C.,
străin de conducerea PAS F., procesul verbal de şedinţă nu cuprinde date reale,
excluderea reclamantului C.P. din PAS s-a făcut nelegal şi fără ca acesta să fi
avut posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere, prin aceeaşi hotărâre s-au
dispus măsuri cu încălcarea statutului asociaţiei s-au adoptat măsuri cu carcater
păgubitor pentru reclamant, s-au adoptat măsuri ce exced competenţa asociaţiei
şi s-au continuat şi înscrisuri întocmite în fals cu fraudă la lege, excepţia
necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa Secţia comercială şi în
consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Medgidia.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că judecătoria are
plenitudinea de competenţă în a soluţiona acţiunea întrucât art.23 alin.2 şi 3 din
O.G. nr.26/2000 stabileşte o competenţă specială atât din punct de vedere
material cât şi teritorial, dispoziţiie legală de la care nu se poate deroga,
incontestabil Asociaţia PAS Fruvimed fiind constituită în baza O.U.G.
nr.88/1997, iar în scopul înfiinţării sale a urmărit finalităţi patrimoniale, care nu
poate determina o altă competenţă, întrucât s-ar adăuga la lege.
De altfel, art.18 din O.U.G. nr.88/1997 statuară procedură de constituire şi
de lichidare a asociaţiei – definită ca persoană juridică de drept privat, fără scop
lucrativ, constituită în scopul dobândirii de acţiuni emise de societăţile
comerciale, precum şi structura, drepturile şi obligaţiile membrilor săi sunt cele
precizate de Legea nr.21/1924 act normativ ce a fost abrogat prin O.G.
nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, act normativ cu deplină eficienţă
juridică în cauză.
S-a mai reţiunt că nu se poate considera că numai procedura de constituire
şi de dizolvare a asocitaţiei, drepturile şi obligaţiile membrilor sunt înserate de
O.G. nr.26/2000, deoarece nu se poate deroga de la competenţa specială de

14
primă instanţă reglementată de O.G. nr.26/2000 şi a se aplica normele de
competenţă de drept comun, întrucât legiuitorul ar fi statuat sau nuanţat expres
acest lucru, în cauză, prin constatarea nulităţii hotărârii, reclamanţii urmărind
tocmai proteguirea unui drept pretins încălcat, aspect juridic acoperit de
legiuitor.
În esenţă s-a reţinut prin norma art.23 din O.G. nr.26/2000, judecătoria a
dobândit o competenţă specială de primă instanţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, S.A., S.G. şi C.P.
În motivarea recursului se arată că hotărârea este nelegală, instanţa
incorect reţinând în cauză incidenţa art.23 alin.2 şi 3 din O.G. nr.26/2000 ,
aceasta fiind de competenţa Tribunalului Constanţa Secţia comercială, în baza
art.2 pct.1 lit.a Cod procedură civilă şi art.1 Cod comercial.
Astfel, cauza are natură comercială, deoarece Asociaţia PAS a fost
constituită în baza O.U.G. nr.88/1997 iar scopul asociaţilor astfel cum a fost
reglementat prin statut nu este de natură nepatrimonială, ci patrimonială,
respectiv cumpărarea acţiunilor de la ADS, acest act normativ stabilind cadrul
juridic pentru vânzarea acţiiunilor emise de societăţi comerciale şi deţinute de
stat sau de autoritate sau de o autoritate a administraţiei publice locale.
O.G. nr.26/2000 se referă la asociaţiile şi fundaţiile fără scop patrimonial
ori Asociaţia are un scop patrimonial iar litigiile intervenite între membrii
asociaţiei sau între mambrii asociaţiei şi Asociaţie sunt de natură comercială.
Or, numai procedura de constituire şi de dizolvare, structura asociaţiei,
drepturile şi obligaţiile membrilor sunt guvernate de acest act normativ.
Având în vedere prevederile contractului de vânzare – cumpărare acţiuni,
acesta are o natură comercială şi în baza acestuia a fost luată decizia din
hotărârea a cărei nulitate o solicită a fi constatată.
Se mai arată şi că, prin acţiune s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a
hotărârii, iar prevederile O.G. nr.26/2000 se referă numai la acţiunea în anulare
(nulitate relativă) a hotărârii, care se exercită în termenul prevăzut de lege, caz
în care competenţa este specială, cea a Judecătoriei în primă instanţă, ceea ce în
cauză, conduce la concluzia că numai sunt operabile prevederile art.23 alin.3 din
O.G. nr.26/2000, fiind aplicabile normele de competenţă de drept comun .
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă
nr.114/COM/23.02.2005, într-un caz similar speţei, comercialitatea măsurilor
prin actul atacat fiind evidentă recunoaşterea transferului dreptului de
proprietate a unui număr de acţiuni ca urmare a achitării preţului stabilit prin
contractul de vânzare – cumpărare acţiuni nr.77/06.12.2000.
Recursul este nefondat, apreciază Curtea pentru următoarele considerente,
în esenţă:
În cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată – constatarea
nulităţii absolute a unei hotărâri a Adunării Generale a membrilor Asociaţiei
PAS, se constată că legal prima instanţă a reţinut că judecătoria are plenitudine
de competenţă în a soluţiona acţiunea, în cauză fiind pe deplin aplicabile
dispoziţiile art.23 alin. 2 şi 3 din O.G. nr.26/2000 acestea reglementând o
competenţă specială atât materială cât şi teritorială, de la care nu se poate
15
deroga, acţiunea în cauză fiind formulată de membrii asociaţiei, împotriva
asociaţiei, în temeiul şi al O.G. nr.26/2000 şi având ca obiect constatarea
nulităţii absolute a unei hotărâri a adunării generale a membrilor Asociaţiei PAS.
Dispoziţiile O.U.G. nr.88/1997 art.18 se referă la asociaţie ca persoană
juridică de drept privat, fără scop lucrativ, prevăzând şi că drepturile şi
obligaţiile membrilor săi sunt cele prevăzute de Legea nr.21/1924. Cum O.G.
nr.26/2000 a abrogat această lege, Asociaţiei PAS îi sunt aplicabile dispoziţiile
O.G. nr.26/2000, respectiv cauzei, art.23 alin.2 din ordonanţă, neavând relevanţă
dacă se invocă nulitatea absolută sau relativă a actului, art.23 din O.G.
nr.26/2000 referindu-se la toate categoriile de nulităţi, inclusiv cele absolute,
legiuitorul nefăcând nici o distincţie în acest sens, faţă de scopul înfiinţării
asociaţiei, raporturile dintre membrii asociaţiei sau dintre membrii şi asociaţie
neputând fi considerate de natură comercială.
În ce priveşte hotărârea menţionată în care s-a reţinut comercialitatea unor
hotărârii a Asociaţiei PAS, aceasta nu poate constitui izvor de drept, reţine
instanţa de control.
Pentru aceste considerente şi în aplicarea art.312 alin.1 Cod procedură
civilă recursul a fost respins ca nefondat.

4. Cerere având ca obiect suspendarea executării dispoziţiilor hotărârii

AGEA a societăţii până la soluţionarea acţiunii în anulare a aceleiaşi
hotărâri. Condiţii admisibilitate.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată, art. 133

In urma modificării art. 132 prin Legea nr. 161/2003, legiuitorul a consacrat soluţia
doctrinei şi practicii judiciare de a supune procedura prevăzută de art. 132 regulilor
ordonanţei preşedinţiale.
Procedura luării măsurii suspendării este contencioasă şi nu graţioasă, fiind
totodată o procedură sumară.
Articolul 133, articol care a rămas nemodificat prin Legea nr. 441/2006,
reglementează condiţiile şi procedura sub care se poate obţine, de către cei care introduc
acţiuni în anulare, suspendarea executării unei hotărâri AGA.
Pentru a analiza prevederile acestui articol, este necesar să plecăm de la premisa că
hotărârile AGA, la fel cu actele administrative, sunt executorii de drept, în principiu,
nefiind necesare etape şi formalităţi speciale pentru punerea lor în aplicare.
Având în vedere caracterul lor executoriu, acţionarii interesaţi ori persoanele
interesate, după caz, în condiţiile dreptului comun (art. 581 şi urm. Cod procedură civilă),
cu unele derogări, printr-o cerere de ordonanţă preşedinţială, formulată odată cu
introducerea acţiunii în anulare, va putea cere instanţei de judecată, cu sau fără citarea
părţilor, suspendarea executării acelei hotărâri.
Pentru a putea decide, în mod legitim, suspendarea executării, instanţa are
posibilitatea, şi nu obligaţia – după cum în mod eronat consideră unele instanţe de
judecată – să-i solicite reclamantului să depună o cauţiune.
In lipsa unor prevederi legale de trimitere la alte situaţii în care se poate impune
depunerea unei cauţiuni, suntem de părere că nivelul cauţiunii va rămâne exclusiv la

16
latitudinea instanţei de judecată, concluzie care este susţinută de prevederea art. 582 alin. 2
Cod procedură civilă.

Decizia civilă nr. 391/COM/23.04.2008

1. Obiectul litigiului şi părţile din proces
Prin cererea înregistrată sub nr.11667/118/2007 la Tribunalul Constanţa
reclamantul S.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC O.E. 2002 SA ca prin
hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării dispoziţiilor
Hotărârii AGEA din 07.02.2007 până la soluţionarea acţiunii în anulare ce
formează obiectul dosarului nr.11666/118/2007 al Tribunalului Constanţa.
În motivare reclamantul a relevat, sub un prim aspect, că în fapt conform
convocatorului publicat în Monitorul Oficial al României, întâia convocare a
A.G.E.A. a societăţii pârâte trebuia să se ţină în ziua de 7 decembrie 2007 ora
1100.însă deşi s-a prezenta în baza ordinului de deplasare, procedând chiar la
vizarea delegaţiei de reprezentare, a părăsit locul adunării constatând că sunt
prezenţi doar membrii persoane fizice.
La ora 1200 era programată începerea unei alte adunări generale a
acţionarilor, cu o altă ordine de zi. Cu această ocazie, acţionarul majoritar nu s-a
prezentat, fapt ce în opinia reclamantului ducea în mod automat la
imposibilitatea ţinerii A.G.E.A. A mai arătat că şi de această dată şi-a vizat
delegaţia însă pentru ora 1200, fără însă a putea participa la şedinţa adunării.
Ori, conform procesului verbal al AGEA la ora 12 20 preşedinta Consiliului
de Administraţie şi acţionarul majoritar au impus începerea adunării generale
extraordinare, lipsind astfel acţionarii persoane fizice de două drepturi esenţiale,
respectiv: dreptul de a participa la şedinţa adunării şi dreptul de a vota,
impunându-se deci suspendarea executării efectelor hotărârii adoptate până la
soluţionarea cauzei pe fond.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.133 din Legea nr.31/1990.
Pârâta, legal citată a depus întâmpinare în care şi-a exprimat poziţia
procesuală în sensul respingerii cererii motivat de absenţa unui interes legitim,
iar în fond pentru neîntrunirea condiţiilor de admisibilitate reglementate de
art.581 Cod procedură civilă, respectiv că nu este îndeplinită condiţia urgenţei
atâta timp cât prin hotărârea atacată s-a aprobat modificarea actului constitutiv
în acord cu noile modificări ale Legii nr.31/1990 şi că aceasta a fost supusă
formalităţii de înregistrare la O.R.C. În caz de admitere a suspendării executării
hotărârii a solicitat obligarea reclamantului la plata unei cauţiuni în conformitate
cu disp. art.133 alin.2 din Codul de procedură civilă..
La termenul din data de 23.01.2008 numitul T.P. a promovat cerere de
intervenţie accesorie în folosul reclamantului, cerere care a fost respinsă ca
inadmisibilă instanţa reţinând că nu are calitate şi nu sunt îndeplinite condiţiile
de admisibilitate prevăzute de art.49 şi urm. din Codul de procedură civilă.
2. Hotărârea tribunalului
Prin Sentinţa civilă nr.9/COM/29.01.2008 Tribunalul Constanţa a respins
ca nefondată excepţia lipsei de interes, a admis cererea reclamantului şi a dispus
suspendarea executării dispoziţiilor Hotărârii AGEA din 07.02.2007 până la

17
 soluţionarea acţiunii în anulare ce formează obiectul dosarului
nr.11666/118/2007 al Tribunalului Constanţa.
A fost respinsă ca nefondată cererea formulată de societatea pârâtă de
obligare reclamantului la plata unei cauţiuni.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă instanţa a opinat
că nu poate fi sancţionat demersul judiciar al reclamantului şi nu i se poate cere
acestuia justificarea unui interes în a formula cererea întrucât suspendarea unei
hotărâri AGA cât şi acţiunea în anulare trebuie privite ca acţiuni sociale bazate
pe interesul colectiv al societăţii, iar interesul sociale este că orice hotărâre
AGA trebuie să respecte atât prevederile legale cât şi cele statutare.
Analizând cererea din perspectiva dispoziţiilor legale şi a susţinerii
părţilor tribunalul a apreciat caracterul fondat al acesteia, constatând că sunt
îndeplinite condiţiile minimale reglementate de dispoziţiile art.133 din Legea
nr.31/1990, reclamantul făcând dovada promovării concomitente a cererii în
anulare cât şi a cererii de suspendare executare hotărâre.
În ce priveşte condiţiile imperative prevăzute de art.581 Cod procedură
civilă, tribunalul a reţinut că acestea sunt cumulativ îndeplinite.
Astfel, urgenţa instituirii măsurii se justifică atâta timp cât în raport de
calitatea societăţii pârâte – societate cu capital majoritar de stat - era legală sau
nu înlocuirea cenzorilor cu auditori externi în pofida dispoziţiilor art.159 alin.4
din Legea nr.31/1990 iar efectuarea de operaţiuni şi acte juridice de către un
auditoriu extern ar putea avea repercusiuni directe asupra activităţii societăţii
comerciale.
Nu sunt lipsite de relevanţă nici neregularităţile invocate de reclamant
relativ la ora de convocare, aspecte de altfel necontrazise de societatea pârâtă,
care afectează însăşi validitatea ţinerii adunării generale relativ la cvorumul
instituit imperativ de lege şi organismul care poate proceda la înlocuirea
cenzorilor, aspect ce determină ca aparenţa dreptului să opereze în favoarea
reclamantului.
Şi elementul condiţie (vremelnicia măsurii) este îndeplinită atâta timp cât
măsura dăinuie până la soluţionarea irevocabilă a cauzei privind anularea
hotărârii.
3. Recursul
Împotriva acestei hotărârea declarat recurs în temeiul art.304 pct.9
raportat la art.304 1 din Codul de procedură civilă pârâta SC O.E. 2002 SA,
criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, pentru urătoarele motive:
- critică soluţia pronunţată pe aspectul respingerii excepţiei lipsei
interesului legitim în promovarea acţiunii, susţinând că reclamantul nu a făcut
dovada înregistrării unui prejudiciu prin executarea hotărârii a cărei suspendare
a solicitat-o.
- al doilea motiv vizează neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute
de art.581 Cod procedură civilă, apreciind că nu se justifică măsura urgenţei
întrucât Hotărârea AGA din 07.12.2007 care a fost suspendată de instanţă a fost
deja executată în sensul că a fost depusă şi înregistrată la Oficiul Registrului
18
Comerţului Constanţa, în termenul prevăzut de Legea nr.31/1990 iar reclamantul
nu a dovedit producerea vreunui prejudiciu imediat.
- a fost admisă cererea de suspendare cu încălcarea dispoziţiilor art.133
alin.2 din Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr.441/2006, privind
obligativitatea depunerii unei cauţiuni.
În susţinerea recursului nu au fost administrate probe noi conform art.305
din Codul de procedură civilă.
4. Întâmpinarea
Reclamantul legal citat nu a depus întâmpinare potrivit art.308 al.2 din
Codul de procedură civilă, exprimându-şi poziţia procesuală şi prin intermediul
concluziilor orale şi scrise susţinute de avocat, solicitând respingerea recursului
şi menţinerea soluţiei primei instanţe.
5. Curtea
Examinând recursul prin prisma criticilor aduse hotărârii de către
recurentă şi care au fost încadrate în motivul prevăzut de art.304 pct.9 dar şi
potrivit dispoziţiilor art.3041 din Codul de procedură civilă, curtea constată că
este nefundat, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 31/1990 „odată cu
intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de
ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării hotărârii atacate.”
Acest text reglementează deci condiţiile şi procedura sub care se poate
obţine suspendarea executării unei hotărâri AGA, iar una din condiţiile
prevăzute de legiuitor fiind cea a intentării acţiunii în anularea hotărârii, potrivit
dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, de oricare dintre acţionarii care nu
au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se
insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei.
Reclamantul a făcut dovada intentării acţiunii în anularea hotărârii AGA ,
dovedind calitatea de acţionar care nu a participat la şedinţa a cărei hotărâre
solicită a fi anulată, justificându-şi interesul în formularea cererii de suspendare
cât timp se consideră vătămat de măsurile adoptate de adunarea generală,
acestea fiind executorii de drept.
Împrejurarea că hotărârea a fost depusă la registrul comerţului nu are nici
o relevanţă şi nu impietează asupra dreptului reclamantului de a solicita
suspendarea executării măsurilor adoptate deoarece hotărârea adoptată este
executorie de drept, în principiu, nefiind necesare etape şi formalităţi speciale
pentru punerea lor în aplicarea. Doar sub aspectul realizării opozabilităţii faţă de
terţi este necesar ca fiecare hotărâre să fie depusă la registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial, însă lipsa unei astfel de formalităţi nu
condiţionează executarea lor.
Aşadar, legiuitorul a pus la îndemâna celor interesaţi un mijloc procesual
adecvat pentru a stopa, cel puţin temporar, executarea unei hotărâri AGA nule
sau anulabile, fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art.133 din
Legea nr. 31/1990 şi art.581 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce priveşte critica privind nesocotirea dispoziţiilor art.133 al.2 din
Legea nr. 31/1990 curtea reţine că potrivit acestui text preşedintele instanţei,
19
încuviinţând suspendarea, poate obliga pe reclamant la plata unei cauţiuni.
Rezultă deci caracterul supletiv şi nu imperativ al acestor dispoziţii, instanţa
fiind singura în măsură să aprecieze dacă se impune sau nu darea unei cauţiuni.
Pentru considerentele expuse curtea apreciază că hotărârea recurată este
legală, criticile formulate nefiind de natură a duce la modificarea acesteia, motiv
pentru care în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă recursul este respins
ca nefondat.

5. Măsuri asigurătorii. Cerere având ca obiect instituirea sechestrului

judiciar asupra unui imobil. Condiţii. Procedura de înfiinţare.

Codul de procedură civilă, art. 598 – art. 601

Sechestrul judiciar este măsura asigurătorie care constă în indisponibilizarea

bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin
încredinţarea pazei acestora unei persoane numită administrator-sechestru. Sediul materiei
se află în conţinutul dispoziţiilor art. 598 – art. 601 Cod procedură civilă.
Din dispoziţiile textelor de lege sus-enunţate se desprind următoarele condiţii
necesare pentru înfiinţarea sechestrului judiciar:
a) să existe un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra
posesiei unui bun proprietate comună;
b) să existe o cerere în acestr sens a celui interesat, măsura neputând fi dispusă din
oficiu;
c) măsura să fie necesară pentru conservarea dreptului (art. 598 Cod procedură
civilă) sau pentru liberarea debitorului (art. 599 pct. 1 Cod procedură civilă) ori să existe
temerea că bunul va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual (art. 599 alin. 2
Cod procedură civilă) sau creditorul să învedereze insolvabilitatea debitorului ori că are
motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi, se va sustrage de la urmărire sau va
deteriora bunul (art. 599 alin. 3 Cod procedură civilă).
Simplul fapt că există un proces având obiectul prevăzut în art. 598 Cod procedură
civilă nu este suficient pentru a aplica măsura sechestrului judiciar, ci trebuie să se
dovedească faptul că măsura este necesară pentru conservarea dreptului.
Procedura de aplicare a acestei măsuri agigurătorii este reglementată de art. 600 –
art. 601 Cod procedură civilă.
In cazuri urgente, preşedintele instanţei va putea numi, prin încheiere irevocabilă
dată fără citarea părţilor, un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de
sechestru judiciar (art. 601 Cod procedură civilă), textul fiind de strictă interpretare. În caz
de admitere a cererii, instanţa il va putea obliga pe reclamant la darea unei cauţiuni (art.
600 teza a II-a Cod procedură civilă) în condiţiile art. 723 1 alin. 2 Cod procedură civilă. Ca
atare, necesitatea depunerii unei cauţiuni ca şi cuantumul acesteia, este lăsată la
aprecierea instanţei.
Dacă sechestrul judiciar este aplicat asupra unui imobil, măsura asigurătorie va fi
înscrisă în cartea funciară.
In caz de admitere a cererii de sechestru judiciar, instanţa este obligată să
desemneze administratorul-sechestru, aceasta nefiind doar o facultate, lăsată la aprecierea
sa.
Predarea bunului către administratorul-sechestru o face executorul judecătoresc
care se va deplasa la losul situării bunului şi-l va da în primire acestuia, pe bază de proces-
verbal.

20
 Administratorul-sechestru poate face toate actele de conservare şi administrare bun,
în sensul că va încasa orice venituri şi sume datorate şi va plăti datorii cu caracter curent.
Dacă administrator judiciar va fi numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa
va fixa, pentru activitatea depusă, o sumă drept remunerare, stabilind totodată şi
modalităţile de plată (art. 600 alin. 1 Cod procedură civilă).
Este cunoscut că persoana desemnată administrator-sechestru poate fi:
- persoană desemnată de părţi de comun acord;
- în caz de neînţelegere între părţi, persoana desemnată de instanţă, care poate fi
chiar deţinătorul bunului (art. 600 alin. 2 Cod procedură civilă).
Persoana desemnată de instanţă, în caz de neînţelegere între părţi, trebuie să nu fie
interesată în cauză deoarece administratorul judiciar este un mandatar judiciar, pentru că
şi atunci când este ales de părţi, numirea lui o face instanţa.

Decizia civilă nr. 441/COM/21.05.2008

Prin cererea formulată la data de 10.01.2008 şi înregistrată sub

nr.144/118/2008 la Tribunalului Constanţa, reclamanţii A.O.G. şi A.C. au
solicitat, în temeiul art. 598 -. 601 Cod procedură civilă, punerea sub sechestru
judiciar a imobilului vila „C”, situat în Techirghiol, str. I.T. nr. 6 şi desemnarea
unui administrator – sechestru care să nu reprezinte pârâtele din dosar sau
Primăria Techirghiol, care, prin conivenţă frauduloasă au înstrăinat această vilă
în timp ce pe rol se aflau acţiunea în revendicare şi acţiunea pentru anularea
contractului de leasing a vilei.
Au susţinut reclamanţii că imobilul le-a fost restituit în deplină proprietate
şi posesie prin sentinţa civilă nr. 460/2001 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă
la 7.05.2007, pronunţată în contradictoriu cu SC C. SA, SC D.C. SRL şi
Primăria Techirghiol, iar la data de 08.08.2007, când reclamanţii au pus în
executare sentinţa nr.460/2001, au constatat că vila a fost vândută în anul 2002
către SC D.C. SRL.
Reclamanţii au mai susţinut că există riscul revânzării vilei Craiova în
scopul de a li se bloca intrarea în posesia ei. Aceştia sunt ameninţaţi că vila va fi
vândută unor cetăţeni străini, cu care nu se va reuşi îndeplinirea procedurii de
citare într-un eventual litigiu.
Pârâta SC D.C. SRL, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii
susţinând că este proprietara imobilului în litigiu – construcţie şi teren – conform
contractului de vânzare-cumpărare nr. 1331/4.11.2002, respectiv nr.
4419/20.11.2002 (rectificare). În cauza ce face obiectul dosarului
nr.783/118/2007, a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea
reclamanţilor la plata contravalorii construcţiilor şi îmbunătăţirilor aduse vilei C.
Acest demers judiciar reprezintă, conform susţinerilor pârâtei, o garanţie în plus
că nu intenţionează să înstrăineze imobilul niciunui terţ şi, nicidecum , unor
cetăţeni străini.
La data de 31.01.2008 reclamanţii au precizat cadrul procesual, susţinând
că are calitatea de pârâtă Societatea Comercială D.C. SRL şi au solicitat a nu fi
desemnaţi administratori sechestru SC C. SA, SC D.C. SRL sau Primăria
Techirghiol.

21
 Prin încheierea nr.425/2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa a
fost admisă cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta SC
D.C. SRL, s-a dispus punerea sub sechestru judiciar a imobilului vila Craiova
situată în oraşul Techirghiol, până la soluţionarea cauzei ce face obiectul
dosarului nr.7983/118/2007 al Tribunalului Constanţa – Secţia comercială, au
fost obligaţi reclamanţii la plata unei cauţiuni de 2.000 lei, s-a dispus înscrierea
de îndată a sechestrului judiciar în cartea funciară şi s-a încredinţat pârâtei SC
D.C. SRL paza bunului. A fost obligată pârâta la plata sumei de 2.208 lei
reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în cauză
sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru instituirea sechestrului. În ceea
ce priveşte existenţa pe rol a unui proces cu privire la proprietatea sau posesia
unui bun imobil, reclamanţii au făcut dovada învestirii instanţei cu acţiunea al
cărei obiect îl constituie nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare
nr.1331/4.11.2002 prin care pârâta SC D.C. SRL a cumpărat Vila C., astfel cum
rezultă din certificatul nr.7983/118/2007/7.02.2008.
S-a apreciat că modul în care, în timp, au fost transferate dreptul de
folosinţă şi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu justifică instituirea
măsurii sechestrului judiciar, iar faptul că pârâta, în cauza ce face obiectul
dosarului nr. 7983/118/2007, a formulat cerere reconvenţională prin care a
solicitat obligarea reclamanţilor la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului nu este
de natură a dovedi că o eventuală înstrăinare a bunului este imposibilă.
Instanţa a motivat că nu pot fi reţinute contractele depuse de pârâtă în
scopul de a dovedi că nu intenţionează a înstrăina un bun aflat în exploatare
turistică deoarece unul dintre contracte a încetat în anul 2007, iar contractul
nr.1/12.02.2008 nu prevede obligaţii ferme ale pârâtei SC D.C. SRL.
Paza bunului sechestrat a fost încredinţată, conform art.600 alin.2 Cod
procedură civilă, pârâtei SC D.C. SRL în a cărei posesie se află imobilul.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs atât pârâta cât şi
reclamanţii.
Recurenta pârâtă a criticat hotărârea primei instanţe ca fiind nelegală şi
netemeinică, susţinând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
art.596 – 601 Cod de procedură civilă coroborat cu art.1632 Cod civil.
Fiind vorba de o măsură gravă, reclamantul trebuie să dovedească, în mod
concret, necesitatea instituirii sechestrului, respectiv fie că partea care deţine
bunul îl deteriorează, fie că există primejdia de a-l înstrăina, aspecte ce nu au
fost probate.
A mai arătat recurenta că nu se impune instituirea sechestrului judiciar
deoarece societatea exploatează, conform legii, de 14 ani imobilul Vila C. în
activităţi de turism social, a renovat integral imobilul care se afla în anul 1994
într-o avansată stare de degradare, instituirea sechestrului ar constitui un grav
neajuns în activitatea societăţii prin perturbarea procesului de exploatare
turistică, nu există pericol de înstrăinare sau de degradare, utilizarea imobilului
în circuitul turistic social fiind o garanţie a stabilităţii raporturilor juridice cu
bunul.
22
 Recurenţii reclamanţi au criticat soluţia instanţei de fond ca fiind
nelegală sub aspectul încredinţării pazei bunului sechestrat pârâtei, precum şi în
ceea ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată, invocând disp. art.304
pct.9 şi 6 Cod de procedură civilă.
Au susţinut recurenţii că instanţa a aplicat greşit art.600 alin.2 Cod de
procedură civilă care prevăd că numai atunci când părţile nu se înţeleg asupra
persoanei care urmează să fie administrator sechestru, bunul poate fi încredinţat
chiar deţinătorului. În tot cursul procesului pârâta nu s-a opus ca să fie numit
administrator sechestru persoana indicată de reclamanţi, astfel că instanţa a
nesocotit principiul contradictorialităţii şi a încălcat dreptul la apărare al
reclamanţilor deoarece nu a pus în discuţia părţilor acceptarea sau neacceptarea
administratorului propus.
Mai mult, au arătat recurenţii, cererea lor de numire a unui administrator
care să nu reprezinte pârâta este întemeiată întrucât pârâta, deşi notificată şi
chiar parte în litigiul de revendicare a vilei, în timpul litigiului a preluat bunul în
leasing, aducându-i modificări, iar în timp ce se derula procesul de anulare a
contractului de leasing a cumpărat vila, fără a face public contractul de vânzare
cumpărare. Încredinţarea pazei vilei îi oferă pârâtei posibilitatea de a face în
continuare modificări şi chiar de a vinde bunul fără certificat de sarcini şi
înregistrarea actelor în cartea funciară.
Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenţii au arătat instanţa a
încălcat disp. art.274 alin.1 Cod de procedură civilă întrucât nu a acordat aceste
cheltuieli deşi erau dovedite.
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că
recursul declarat de pârâtă este nefondat, iar recursul declarat de
reclamanţi este întemeiat în parte, numai în ceea ce priveşte critica
referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, în mod corect s-a apreciat de către prima instanţă că în cauză sunt
îndeplinite condiţiile art.598 Cod de procedură civilă şi ale art.1632 pct.1
Cod civil pentru instituirea sechestrului judiciar. În acest sens, s-a dovedit
existenţa unui proces cu privire la proprietatea bunului, precum şi faptul că
atitudinea pe care pârâta a avut-o pe tot cursul procesului de revendicare
justifică temerea reclamanţilor că bunul ar putea fi înstrăinat, zădărnicind astfel
punerea în executare a hotărârii ce s-ar putea obţine.
Faptul că recurenta pârâtă foloseşte imobilul de 14 ani şi că a efectuat o
serie de îmbunătăţiri la imobil, precum şi împrejurarea că vila este inclusă în
programul turistic social nu constituie suficiente argumente pentru a înlătura
suspiciunile legate de o posibilă înstrăinare a acesteia.
În ceea ce priveşte numirea administratorului sechestru, Curtea reţine
că, potrivit art.600 alin.2 Cod de procedură civilă, „Paza bunului sechestrat va fi
încredinţată persoanei desemnate de părţi de comun acord, iar în caz de
neînţelegere, unei persoane desemnate de instanţă, care va putea fi chiar
deţinătorul bunului.”
Astfel cum rezultă din întâmpinarea formulată şi din apărările prezentate
la cuvântul pe fond, pârâta s-a opus în totalitate luării măsurii sechestrului
23
judiciar susţinând că numirea unui administrator sechestru ar bulversa activitatea
societăţii comerciale. Faţă de această atitudine, este cert că nu ar fi putut exista o
înţelegere a părţilor cu privire la persoana ce urma a fi desemnată administrator,
situaţie în care instanţa a procedat la încredinţarea bunului pârâtei, în calitate de
deţinător al acestuia.
Măsura luată de instanţă este legală şi temeinică deoarece are în vedere
interesele ambelor părţi. Pe de o parte, puterile administratorului-sechestru sunt
limitate de art.600 alin.3 Cod procedură civilă la actele de conservare şi
administrare a imobilului, la încasarea veniturilor şi sumelor datorate şi la plata
datoriilor, astfel că temerea recurenţilor reclamanţi că încredinţarea pazei vilei îi
oferă pârâtei posibilitatea de a face în continuare modificări şi chiar de a vinde
bunul nu este justificată. Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere şi faptul că,
până la soluţionarea litigiului de fond, activitatea comercială a societăţii pârâte
nu trebuie împiedicată.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate primei instanţe, critica
recurenţilor reclamanţi este întemeiată.
În temeiul art.274 Cod de procedură civilă, partea căzută în pretenţii este
obligată să suporte cheltuielile de judecată. Deşi reclamanţii au făcut dovada
cheltuielilor pricinuite de proces, instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra
lor.
Pentru considerentele expuse, Curtea admite recursul declarat de
reclamanţi, în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, şi modifică în parte
încheierea în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către
reclamanţi. Se menţin celelalte dispoziţii ale sentinţei. Apreciind că motivele
invocate de recurenta pârâtă sunt nefondate, instanţa de control respinge recursul
acesteia ca atare.

6. Măsuri asigurătorii. Cerere având ca obiect instituirea unui sechestru

asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitoarei. Condiţii
admisibilitate.

Codul de procedură civilă, art. 591 – art. 596

Măsurile asigurătorii sunt mijloace procesuale care au drept scop indisponibilizarea

bunurilor urmăribile ale debitorului sau a bunurilor care formează obiectul procesului,
pentru a evita dispariţia sau degradarea lor ori diminuarea activului patrimonial al
debitorului, care astfel nu mai poate dispune de aceste bunuri.
Sechestrul asigurător este acea măsură asigurătorie la care apelează creditorul unei
sume de bani, şi care constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile
ale debitorului, până la rămânerea definitivă (irevocabilă) a hotărârii date în procesul
principal în scopul valorificării bunurilor în momentul în care creditorul va obţine un titlu
executoriu.
Specific sechestrului asigurător este faptul că obiectul acţiunii principale il
constituie plata unei sume de bani, sediul materiei regăsindu-se în conţinutul dispoziţiilor
art. 591 – art. 596 Cod procedură civilă.

24
 In legătură cu condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător, art. 591 Cod
procedură civilă prevede mai multe situaţii:
a) creanţa creditorului este exigibilă şi este constatată prin înscris;
b) creanţa creditorului este exigibilă dar nu este constatată prin act scris;
c) creanţa nu este exigibilă – cazul în care debitorul a micşorat prin fapta sa
asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise, ori atunci când
este pericol ca debitorul să se sustragă acestor cazuri.
In fiecare din situaţiile sus-expuse, creditorul se află în situaţia de a achita o
cauţiune, după cum urmează:
a) sub aspectul cuantumului la aprecierea judecătorului/la latitudinea instanţei şi
care va fi stabilită în condiţiile art. 7231 alin. 2 Cod procedură civilă;
b) necesar a se face dovada consemnării cu titlu de cauţiune sub aspectul
cuantumului a jumătate din valoarea reclamată;
c) depunerea cauţiunii este obligatorie, iar sub aspectul cuantumului aceasta este
lăsată la aprecierea instanţei.
In toate situaţiile enumerate, pentru a se putea înfiinţa sechestrul asigurător,
creditorul trebuie să facă dovada că a declanşat procesul prin care tinde la realizarea
creanţei sale, depunând un exemplar de pe copia cererii de chemare în judecată care, la
rândul său trebuie să fie legal timbrată şi să fie fixat termen de judecată, nu şi atunci când,
în condiţiile art. 114 Cod procedură civilă, s-a acordat reclamantului un termen scurt
pentru completarea sau modificarea cererii sale.
Dovada de plată a cauţiunii în cuantumul menţionat, împreună cu dovada intentării
acţiunii trebuie alăturate cererii de sechestru la momentul înregistrării cererii.
Este necesar a se reţine că, în situaţia prevăzută la lit. ”b” – creanţă exigibilă dar
neconstatată prin act scris – dovada plăţii cauţiunii nu poate fi făcută ulterior, pe parcursul
procesului, ceea ce înseamnă că instanţa nu poate acorda un termen pentru depunerea sau
completarea cauţiunii.
Constatând neîndeplinirea acestei obligaţii, instanţa va respinge cererea de
sechestru asigurător ca inadmisibilă.
În referire la situaţia expusă la puctul ”b”, conform cu care creanţa este exigibilă
dar creditorul nu are constatarea prin act scris, urmează a se reţine că poate solicita
înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului
dacă dovedeşte că a intentat acţiunea.
Din cele ce preced rezultă că una dintre condiţiile necesare pentru aplicarea
sechestrului judiciar este aceea că reclamanta trebuie să dovedească că a intentat acţiune
pentru creanţa în discuţie.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din O.G. nr. 5/2001, procedura somaţiei de plată se
desfăşoară în scopul realizării prin executare silită a creanţelor.
Rezultă că procedura somaţiei de plată este o procedură de executare a creanţelor,
iar în codul de procedură se face o analiză a condiţiilor de admisibilitate a unei asemenea
cereri, respectiv existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile fără a se putea supune
analizei fondul pricinii.
Din perspectiva celor de mai sus rezultă că „cererea de emitere a ordonanţei
conţinând somaţia de plată” – nu face dovada că creditoarea a introdus pe rolul instanţei o
acţiune în pretenţii fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun.
Aceasta pentru că textul art. 591 Cod procedură civilă este imperativ şi el arată
expres că este necesară dovada introducerii acţiunii şi nu a unei cereri de emitere a
somaţiei.

Decizia civilă nr. 410/COM/24.04.2008

25
 Creditoarea S.C. „B.P.” S.R.L. a chemat în judecată debitoarea S.C. „G.I.”
S.R.L., solicitând ca prin încheierea ce se va pronunţa, în temeiul dispoziţiilor
art. 591 şi 592 Cod procedură civilă, să se dispună instituirea sechestrului
asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitoarei.
În motivarea cererii formulate, în fapt, creditoarea arată că S.C. „G.I.”
S.R.L. figurează debitoare cu suma de 451.164,96 lei rezultată din derularea
contractului de antrepriză nr. 04/03.02.2007 în temeiul căruia creditoarea s-a
obligat a realiza în beneficiul debitoarei lucrări de construcţii montaj la
obiectivul Fabrica de produse din carne G., respectiv instalaţii termice, pentru
care s-au emis facturi fiscale ce au fost acceptate la plată.
Întrucât debitoarea nu şi-a îndeplinit, la scadenţă, obligaţiile contractuale
privind plata contravalorii lucrărilor efectuate, creditoarea a promovat, pe rolul
instanţei, o cerere întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 5/2001 prin care a solicitat
emiterea somaţiei de plată pentru suma de 451.164,96 lei, compusă din debit
principal de 318.541,56 lei şi penalităţi de întârziere în cuantum de 132.623,40
lei.
Apreciind îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 591 alin. 1 Cod procedură
civilă şi având în vedere cuantumul mare al debitului restant şi pericolul
înstrăinării bunurilor din patrimoniul debitoarei, creditoarea a solicitat admiterea
cererii.
Prin încheierea nr. 41 din 10.03.2008, Tribunalul Constanţa a admis
cererea formulată de creditoarea S.C. „B.P.” S.R.L., în contradictoriu cu
debitoarea S.C. „G.I.” S.A., a încuviinţat instituirea sechestrului asigurător
asupra bunurilor mobile şi imobile proprietatea debitoarei până la soluţionarea
irevocabilă a cererii creditoarei privind pronunţarea ordonanţei ce conţine
somaţia de plată.
S-a stabilit în sarcina creditoarei o cauţiune în cuantum de 45.116,5 Ron
ce urmează a fi plătită în termen de 5 zile de la comunicarea prezentei încheieri
sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Relativ la cerinţa „dovezii intentării acţiunii”, instanţa a apreciat că
formularea cererii privind emiterea somaţiei de plată conform O.G. nr. 5/2001
este suficientă întrucât în acest mod creditoarea a probat că a declanşat procesul
prin care tinde la realizarea creanţei sale.
Esenţial în aprecierea îndeplinirii acestei condiţii este că la procedeul
sechestrului asigurator se poate recurge doar atunci când obiectul acţiunii
vizează plata unei creanţe, împrejurare confirmată în speţă.
În plus, pornind de la scopul şi finalitatea sechestrului asigurator, pentru
asigurarea realizării creanţei pretinse şi creditorului din procedura somaţiei de
plată trebuie să i se recunoască aceleaşi mijloace de protecţie a drepturilor
subiective – concretizate în măsuri asigurătorii – puse la dispoziţia reclamantului
din procedura de drept comun.
În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 908 Cod comercial coroborat
cu art. 591 şi art. 7231 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa a admis cererea şi a
stabilit în sarcina reclamantei o cauţiune, în valoare de 45.116,5 RON ce
26
urmează a fi plătită în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, sub
sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului conform art. 592 alin. 2 Cod
procedură civilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea, invocând drept
motiv de nelegalitate neîndeplinirea în cauză a condiţiei prevăzută de art. 591
Cod procedură civilă, în sensul că, creditoarea nu a făcut dovada existenţei unei
acţiuni pe fond care să justifice luarea acestei măsuri.
Se susţine că procedura somaţiei de plată instituită în condiţiile O.G. nr.
5/2001 – nu constituie o acţiune de fond în condiţiile art. 591 Cod procedură
civilă.
Celelalte motive de recurs se referă la faptul că nu există o creanţă certă,
lichidă şi exigibilă şi de asemenea, creditoarea nu a dovedit în nici un fel că
există posibilitatea înstrăinării bunurilor.
Recursul este fondat, reţine instanţa de control pentru următoarele
considerente, în esenţă:
Potrivit art. 591 Cod procedură civilă, creditorul care nu are titlu
executoriu, dar a cărui creanţă este constatată printr-un înscris şi este exigibilă
poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi
imobile ale debitorului dacă dovedeşte că a intentat acţiunea.
Din cele ce preced rezultă că una dintre condiţiile necesare pentru
aplicarea sechestrului judiciar este aceea că reclamanta trebuie să dovedească că
a intentat acţiune pentru creanţa în discuţie.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din O.G. nr. 5/2001, procedura somaţiei de
plată se desfăşoară în scopul realizării prin executare silită a creanţelor.
Rezultă că procedura somaţiei de plată este o procedură de executare a
creanţelor, iar în codul de procedură se face o analiză a condiţiilor de
admisibilitate a unei asemenea cereri, respectiv existenţa unei creanţe certe,
lichide şi exigibile fără a se putea supune analizei fondul pricinii.
Din perspectiva celor de mai sus rezultă că „cererea de emitere a
ordonanţei conţinând somaţia de plată” – nu face dovada că creditoarea a
introdus pe rolul instanţei o acţiune în pretenţii fundamentată pe dispoziţiile
dreptului comun.
Aceasta pentru că textul art. 591 Cod procedură civilă este imperativ şi el
arată expres că este necesară dovada introducerii acţiunii şi nu a unei cereri de
emitere a somaţiei.
Aşa fiind, se constată că în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 591 Cod
procedură civilă cu privire la existenţa unei acţiuni de fond care să justifice
luarea măsurii sechestrului asigurător.
Pe cale de consecinţă, apreciază Curtea că şi recursul este fondat, urmând
ca în baza art. 312 Cod procedură civilă să fie admis, modificată în tot sentinţa,
în sensul că va fi respinsă cererea dedusă judecăţii, ca nefondată.

27
 7. Recurs împotriva încheierii judecătorului delegat la Oficiul
Registrului Comerţului. Hotărâre de radiere a societăţii comerciale din
registrul comerţului, în urma cererii efectuate de Oficiul Registrului
Comerţului în temeiul art. 237 alin. 8 şi 9 din Legea nr. 31/1990,
modificată şi republicată.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată,

art. 237, alin. 6 - 9
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
art. 6, art. 7

Numărul extrem de mare al societăţilor comerciale înregistrate după 1990 a condus

la dezvoltarea unei problematici specifice, legate de o serie de neregularităţi survenite în
viaţa acestora: dispariţia fizică a unor asociaţi sau membri ai organelor de conducere;
fictivitatea sediului; încetarea de facto, a activităţii societăţii; nedepunerea rapoartelor
financiare obligatorii şi altele asemenea.
De aceea, pentru a reacţiona în faţa abundenţei faptice a unor asemenea situaţii,
legiuitorul a statuat o serie de cauze speciale de dizolvare, care fac obiectul art. 237 din
legea societăţilor comerciale.
In toate cazurile, dizolvarea se pronunţă de tribunal, la cererea oricărei persoane
interesate, precum şi a Oficiului Registrului Comerţului, hotărârea de dizolvare fiind
supusă tuturor cerinţelor de publicitate şi se comunică organului fiscal în vederea operării
în registrele fiscale.
Potrivit art. 237 alin. 6 din legea societăţilor comerciale, la data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, societatea comercială intră în lichidare.
Unul dintre primele efecte ale deschiderii procedurii lichidării este numirea
lichidatorilor (art. 252 Legea nr. 31/1990), pentru ca, atunci când asociaţii nu dau curs
acestei obligaţii legale în termen de 3 luni de la deschiderea lichidării – ipoteză des
întâlnită – judecătorul delegat să numească un lichidator autorizat – un practician în
reorganizare şi lichidare. Această hotărâre de numire a lichidatorului se comunică celui
numit şi se publică pe pagina de internet a ORC, fiind afişată şi la sediul Oficiului
Registrului Comerţului, unde este înregistrată societatea dizolvată.
Numai în situaţia lipsei unei astfel de cereri adresate, în termen legal, de persoanele
interesate, societatea comercială va putea fi radiată din registrul comerţului, pe baza
hotărârii judecătorului delegat, pronunţată la cererea Oficiului Registrului Comerţului, cu
citarea părţilor, conform dreptului comun.
Incheierea judecătorului delegat de radiere a societăţii comerciale – punct final al
existenţei acesteia – ar trebui să beneficieze de o maximă publicitate.

Decizia civilă nr. 395/COM/23.04.2008

Prin încheierea nr.28855/2.11.2007 judecătorul delegate la Oficiul

Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa a dispus radierea din
registrul comerţului a mai multor societăţi comerciale printre care şi SC Z. SRL
Constanţa, în urma cererii efectuate de ORC în temeiul art.237 al.8 şi 9 din
Legea nr. 31/1990.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs DGFP Constanţa criticând-o ca
fiind nelegală motivat de faptul că la data de 29.05.2007 cu cererea nr.13826 a

28
solicitat numirea unui lichidator, cerere ce nu a fost soluţionată până la data când
s-a dispus radierea.
În dovedirea recursului au fost depuse înscrisuri care atestă depunerea
cererii de numire a lichidatorului .
Examinând recursul prin prisma criticilor aduse dar şi potrivit art.304 1 din
Codul de procedură civilă curtea constată că este întemeiat pentru următoarele
considerente:
Prin Sentinţa civilă nr. 78/10.01.2007 Tribunalul Constanţa, prin judecător
delegat, a dispus dizolvarea SC Z. SRL Constanţa pentru nedepunerea situaţiilor
financiare aferente anilor 2003-2004 în conformitate cu dispoziţiile art.237 al.1
lit.b din Legea nr. 31/1990.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs DGFP Constanţa, în calitate de
creditoare, recurs care a fost însă respins, fapt ce a determinat formularea unei
cereri de numire a lichidatorului, cerere înregistrată la ORC Constanţa sub nr.S
7423/31.05.2007.
Dispoziţiile art. 237 al.6-8 din Legea nr. 31/1990 prevăd următoarele:
(6) La data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare,
persoana juridică intră în lichidare, potrivit prevederilor prezentei legi.
(7) Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de dizolvare nu se procedează la numirea lichidatorului,
judecătorul delegat, la cererea oricărei persoane interesate, numeşte un
lichidator de pe Lista practicienilor în reorganizare şi lichidare, remunerarea
acestuia urmând a fi făcută din averea persoanei juridice dizolvate sau, în
cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare constituit în temeiul Legii nr.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
8) Dacă judecătorul delegat nu a fost sesizat, în condiţiile alin. (7), cu
nici o cerere de numire a lichidatorului în termen de 3 luni de la expirarea
termenului prevăzut la alin. (7), persoana juridică se radiază din oficiu din
registrul comerţului, prin încheiere a judecătorului delegat, pronunţată la
cererea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, cu citarea părţilor,
conform dreptului comun.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar la momentul pronunţării
radierii societăţii – 2.11.2007- judecătorul delegat la ORC Constanţa era sesizat
din data de 31.05.2007 cu o cerere de numire a lichidatorului potrivit art.237 al.7
din Legea nr. 31/1990 , cerere ce nu a fost soluţionată, astfel că nu putea face
aplicarea dispoziţiilor din al.8 cu privire la radierea societăţii.
Pe cale de consecinţă, cum judecătorul delegat a făcut o greşită aplicare a
legii în ceea ce priveşte radierea SC Z. SRL Constanţa, în temeiul art.312 din
Codul de procedură civilă se va admite recursul şi modifica în parte încheierea
nr.28855/2.11.2007 în sensul respingerii cererii de radiere a societăţii mai sus
menţionate.
În temeiul art.6 şi 7 din Legea nr. 26/1990, Curtea va dispune radierea
menţiunilor efectuate în baza încheierii nr.28855/2.11.2007 cu privire la SC Z.

29
SRL Constanţa, prezenta hotărâre urmând a fi comunicată către ORC Constanţa
în vederea efectuării cuvenitelor menţiuni.

8. Recurs împotriva hotărârii judecătorului delegat la ORC. Înscrierea în

Registrul Comerţului a unor menţiuni privind modificarea actului
constitutiv cu privire la aportul asociaţilor urmare a fuziunii prin
absorbţie.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată,

art. 192 alin. 2, art. 238, art. 239

Ca specie a instituţiei reorganizării persoanelor juridice, fuziunea poate fi definită

ca o reuniune voluntară a patrimoniilor a două sau mai multe persoane juridice, în urma
căreia una dintre ele dispare ca persoană juridică, dispariţie care are ca efect mărirea
patrimoniului celeilalte, care îşi păstrează existenţa juridică – fuziune prin absorbţie -, fie
toate persoanele juridice implicate dispar, din punct de vedere juridic şi în locul lor apare o
altă persoană, al cărei patrimoniu este format din suma patrimoniilor persoanelor
implicate – fuziunea prin contopire.
Din perspectiva dreptului comercial, se impune să constatăm că prevederile de la lit.
a) a alin. (1) al art. 238 din Legea nr. 31/1990 conţin o definiţie legală specială a fuziunii
prin absorbţie, operaţiune care implică două sau mai multe societăţi comerciale, pe când,
prevederile de la lit. b) a textului conţin definiţia legală şi specială a fuziunii societăţilor
comerciale prin contopire.
Astfel, potrivit art.238 din Legea nr.31/1990 lit.”a”, fuziunea este operaţiunea prin
care una sau mai multe societrăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă tot
patrimoniul lor unei alte societăţi în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi eventual al unei plăţi în numerar de maxim 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate.
Potrivit art.239 din Legea nr.31/1990, fuziunea se hotărăşte de fiecare societate în
parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societăţii.
Pe de altă parte, potrivit art.192 al.2 din aceeaşi lege, pentru hotărârile având ca
obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul tuturor asociaţilor în afară de
cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.
Din cele ce preced rezultă că:
1) fuziunea prin absorbţie se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile
modificării actului constitutiv al societăţii;
2) efectul fuziunii prin absorbţie este al dizolvării fără lichidare a societăţii care îşi
încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea
beneficiară;
3) pentru asigurarea caracterului intuitu personae al societăţii cu răspundere limitată,
este necesar:
a) transmiterea părţilor sociale, având ca premisă consimţământul
asociaţilor;
b) în cazul succesiunii (potrivit art.198 alin. 3 din Legea nr. 31/1990),
consimţământul asociaţilor priveşte continuarea societăţii cu moştenitorii
asociatului decedat, iar nu transmiterea părţilor sociale;
c) transmiterea părţilor sociale către un terţ şi dobândirea calităţii de asociat
în lipsa prevederilor exprese ale actului constitutiv, echivalează cu o
modificare a acestuia şi este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi

30
 prin hotărârea adunării generale a asociaţilor, prin aceasta asigurându-se
caracterul intuitu personae al societăţii cu răspundere limitată.

Decizia civilă nr. 460/COM/26.05.2008

S.C. „T.F. C.M.C.” S.R.L. BUCUREŞTI prin cererea înregistrată sub

nr.33688 din 28.05.2007 pentru firma S.C. „A.S.T.” S.R.L. CONSTANŢA, a
solicitat înscrierea în Registrul Comerţului a unor menţiuni privind modificarea
actului constitutiv cu privire la aport asociaţi juridici
Prin Încheierea nr.18783 din 29 mai 2007, judecătorul delegat de la
Registrul Comerţului, a admis cererea şi a dispus înregistrarea în Registrul
Comerţului a menţiunilor cu privire la aport asociaţi juridici.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.C. „A.S.T.” S.R.L.
CONSTANŢA, invocând ca motive de nelegalitate:
1) nelegalitatea hotărârii pentru că cererea de înscriere de menţiuni nu a fost
făcută de S.C. „A.S.T.” S.R.L. CONSTANŢA;
2) fuziunea prin absorbţie a asociatului SC B. SA Bucureşti cu intimata SC
„T.F. C.M.C.” S.R.L. BUCUREŞTI, semnatara cererii de menţiuni, nu-i
conferă calitatea automată de asociat, în condiţiile în care statutul – actul
constitutiv – nu prevede o clauză expresă pentru cesiune şi/sau succesiune
– astfel s-au încălcat dispoziţiile art.969 Cod civil şi art.192 al.2 din Legea
nr.31/1990;
3) transferul echivalează cu o modificare a actului constitutiv/statut, care
poate avea loc numai în condiţiile art.192 al.2 din Legea nr.31/1990.
Triţă Făniţă a făcut cerere de intervenţie în interesul SC „T.F. C.M.C.”
S.R.L. BUCUREŞTI, solicitând respingerea recursului pentru că, prin procesul
de fuziune prin absorbţie dintre SC B. SA şi SC „T.F. C.M.C.” S.R.L.
BUCUREŞTI, a dobândit toate drepturile şi obligaţiile pe care le avea societatea
absorbită, inclusiv participaţiile la capitalul social al S.C. „A.S.T.” S.R.L.
CONSTANŢA cu o cotă de participaţie de 10% din capitalul social, dobândind
şi calitatea de asociat.
Recursul este fondat, reţine instanţa de control, pentru următoarele
considerente, în esenţă:
Potrivit art.238 din Legea nr.31/1990 lit.”a”, fuziunea este operaţiunea
prin care una sau mai multe societrăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi
transferă tot patrimoniul lor unei alte societăţi în schimbul repartizării de acţiuni
la societăţile beneficiare şi eventual al unei plăţi în numerar de maxim 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
Potrivit art.239 din Legea nr.31/1990, fuziunea se hotărăşte de fiecare
societate în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al
societăţii.
Pe de altă parte, potrivit art.192 alin.2 din aceeaşi lege, pentru hotărârile
având ca obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul tuturor
asociaţilor în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.
Din cele ce preced rezultă că:

31
 4) fuziunea prin absorbţie se hotărăşte de fiecare societate în parte, în
condiţiile modificării actului constitutiv al societăţii;
5) efectul fuziunii prin absorbţie este al dizolvării fără lichidare a societăţii
care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său
către societatea beneficiară;
6) pentru asigurarea caracterului intuitu personae al societăţii cu răspundere
limitată, este necesar:
a) transmiterea părţilor sociale, are ca premisă consimţământul
asociaţilor;
b) în cazul succesiunii (potrivit art.198 alin.3 din Legea nr.31/1990),
consimţământul asociaţilor priveşte continuarea societăţii cu
moştenitorii asociatului decedat, iar nu transmiterea părţilor
sociale;
c) transmiterea părţilor sociale către un terţ şi dobândirea calităţii de
asociat în lipsa prevederilor exprese ale actului constitutiv,
echivalează cu o modificare a acestuia şi este permisă numai dacă a
fost aprobată de asociaţi prin hotărârea adunării generale a
asociaţilor, prin aceasta asigurându-se caracterul intuitu personae al
societăţii cu răspundere limitată.
În cauză, în raport de dispoziţiile legale sus-citate, se constată că SC „T.F.
C.M.C.” S.R.L. BUCUREŞTI nu a dobândit calitatea de acţionar la SC B. SA
Bucureşti, pentru că:
1) S.C. „A.S.T.” S.R.L. CONSTANŢA nu a participat la fuziunea prin
absorbţie a asociatului SC B. SA Bucureşti;
2) efectele fuziunii constau în dizolvarea SC B. SA Bucureşti şi transmiterea
patrimoniului către SC „T.F. C.M.C.” S.R.L. BUCUREŞTI;
3) SC „A.S.T.” S.R.L. CONSTANŢA este o societate intuitu personae, la
care modificarea actului constitutiv/statutului poate avea loc numai în
condiţiile prevăzute de art.192 al.2 din Legea nr.31/1990 cu acordul
tuturor asociaţilor;
4) Prin contractul de societate autentificat sub nr.15477 din 26.07.1991 – în
art.12 se prevede că orice modificare sau completare a acestuia este
valabilă între asociaţi numai în condiţiile menţionării într-un document
(act adiţional) scris şi semnat;
5) în statutul societăţii la art.14 lit.i şi j” şi art.15 – se prevede că Adunarea
Generală a asociaţilor decide cu privire la cesiunea părţilor sociale şi la
modificarea contractului şi statututlui societăţii, hotărârile fiind luate cu
unanimitate de voturi.
Reţine Curtea că, în cauză, nu există hotărârea Adunării Generale a
asociaţilor de modificare a actului constitutiv şi a statutului şi, ca atare, nu poate
fi legală modificarea structurii asociaţilor decisă de judecătorul delegat, în
condiţiile inexistenţei unui act adiţional în formă scrisă în acest sens.
6) faptul că nu este stipulat expres în actele constitutive ale SC „A.S.T.”
S.R.L. CONSTANŢA a continuării societăţii cu succesori, nu conferă

32
 dobândirea de drept a calităţii de asociat (aşa după cum susţine intimatul
şi intervenientul în interes alăturat) pentru că:
a) în cazul succesiunii, consimţământul asociaţilor priveşte
continuarea societăţii cu moştenitorii asociatului decedat nu
transmiterea părţilor sociale;
b) pentru dobândirea calităţii de asociat conform contractului şi
statutului, este necesar acordul tuturor asociaţilor societăţii, în
condiţiile art.192 al.2 din Legea nr.31/1990.
În consecinţă, se constată că prin fuziunea prin absorbţie a asociatului SC
B. SA Bucureşti cu intimata SC „T.F. C.M.C.” S.R.L. BUCUREŞTI, nu-i
conferă acesteia din urmă calitatea automată de asociat în condiţiile în care, în
statutul şi contractul societăţii nu se prevede o clauză expresă de cesiune sau
succesiune.
Aşa fiind, se constată că este fondat recursul, şi este admis, iar în baza
art.312 Cod pr.civilă, se modifică încheierea judecătorului delegat, în sensul că
se respinge cererea de înscriere de menţiuni.
În ce priveşte cererea de intervenţie în interes alăturat.
Pentru considerentele ce s-au dezvoltat la analiza materialelor de recurs,
Curtea respinge şi cererea de intervenţie în interes alăturat, pentru că dobândirea
calităţii de asociat se face numai cu acordul tuturor asociaţilor, conform
statutului, contractului societăţii şi art.192 al.2 din Legea nr.31/1990.
Susţinerile intervenientului în sensul că, pactul societăţii nu cuprinde o
dispoziţie care să interzică dobândirea de părţi sociale prin succesiune este
informat de:
- statutul societăţii;
- contractul de societate.
Aşa fiind, se respinge cererea de intervenţie în interes alăturat.
De asemenea, se respinge excepţia nulităţii recursului pentru neindicarea
datelor de identificare a ORC, pentru că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile
art.112 pct.1 Cod pr.civilă, datele de identificare a Oficiului Registrului
Comerţului fiind trecute în adresa de înaintare a dosarului.

9. Societate comercială cu răspundere limitată. Acţiune având ca obiect

retragere asociat. Lipsă condiţii admisibilitate – motive temeinice de
retragere.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată,

art. 226 şi următoarele, cu referire la art. 236

Instituţia retragerii asociaţilor societăţii comerciale îşi găseşte o reglementare

sumară în legea societăţilor comerciale, consacrată, în principal, societăţilor în nume
colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată (art. 226 din legea societăţilor
comerciale) şi cu titlu excepţional, societăţilor pe acţiuni (art. 134 din legea societăţilor
comerciale).

33
 Retragerea din societate reprezintă ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu
consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia.
Astfel, un asociat se poate retrage din societăţile în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată în cazurile prevăzute în actul constitutiv sau cu acordul
tuturor celorlalţi asociaţi.
Prin retragerea asociatului, societatea suferă o modificare faţă de situaţia iniţială,
dar ea îşi continuă existenţa.
Legea reglementează atât o retragere amiabilă, prin convenţia asociaţilor, cât şi una
judiciară, conflictuală, supusă aprecierii instanţei competente.
Este de reţinut că retragerea poate deveni judiciară chiar şi atunci când actul
constitutiv cuprinde dispoziţii privind cazurile în care se poate retrage un asociat, dar nu
există un acord concret al asociaţilor în acest sens.
Se poate concluziona că asociatul se poate retrage din societate în condiţiile stabilite
de art. 226 din Legea nr. 31/1990, şi anume:
a) in cazurile prevăzute în actul constitutiv, retragerea realizându-se exclusiv în
temeiul cererii asociatului în cauză.
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi în situaţia în care prin actul constitutiv nu s-
au prevăzut cazurile de retragere, în baza unei cereri formulate de respectivul asociat, care
trebuie aprobată prin consimţământul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) prin hotărârea tribunalului, cu precizarea că asociatul se poate retrage pentru
”motive temeinice”, ce trebuie apreciate/examinate de instanţă (art. 226 lit. c din legea
societăţilor comerciale).
In privinţa societăţii cu răspundere limitată, Legea nr. 31/1990 reglementează un
caz special de retragere a asociatului din societate când nu este de acord cu modificările
aduse actului constitutiv, dar numai dacă acest drept a fost prevăzut în actul constitutiv.
Argumentaţia reţinută, impusă de legiuitor se circumscrie raţiunii retragerii
asociatului ca o procedură pur funcţională, care poate fi uzitată numai dacă există
considerente care ar justifica opţiunea pentru retragere.
Rezultă deci că procedura retragerii este subsecventă cesiunii părţilor sociale către
asociaţi sau către terţi, cesiunea fiind o garanţie a intangibilităţii capitalului social şi un
mijloc de protecţie a societăţii şi a terţilor creditori ai acesteia.
Prin urmare, condiţia de admisibilitate a cererii de retragere judiciară este dovada
dezacordului co-asociaţilor la preluarea părţilor sociale ale celui ce doreşte să se retragă
din societate şi la proiectul de cesiune a părţilor sociale către un terţ, dublate de refuzul
cererii de retragere a petentului.
Numai în acest cadru, instanţa va putea autoriza retragerea, dacă se întruneşte
condiţia de fond, care rezultă din aprecierea că admiterea retragerii este singurul mijloc de
a proteja atât interesul personal al asociatului, cât şi interesul social .
Faptul că fiecare asociat invocă motive temeinice de retragere imputate celuilalt
asociat, fără a se administra dovezi în acest sens, nu justifica pronunţarea unei hotărâri de
tribunal privind retragerea reclamantului şi aceasta pentru că pârâtul nu este de acord cu
preluarea părţilor sociale iar în contractul de societate nu există o clauză de continuare a
societăţii cu asociat unic.

Decizia civilă nr. 371/COM/18.04.2008

1. Obiectul cererii şi părţile din proces

Prin cererea înregistrată sub nr. 944 /118/ 22.09.2006 la Tribunalul
Constanţa, reclamantul R.I.F. a chemat in judecata pe pârâţii SC V.I. SRL si
S.V.C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună retragerea sa

34
din calitatea de asociat si administrator deţinuta in cadrul SC V.I. SRL si
obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.
In motivarea acţiunii reclamantul a arătat că in anul 2001 a constituit o
societate comercială cu răspundere limitată, respectiv SC M.G. SRL, fiind
asociat unic şi administrator al acesteia. Societatea avea un capital social de
2.000.000 ROL, divizat in 20 de părţi sociale, deţinute in întregime de reclamant
in calitate de asociat unic.
In data de 16.08.2002 reclamantul a cesionat pârâtului S.V.C. 16 părţi
sociale, convenind totodată cu acesta schimbarea denumirii societatii in SC V.I.
SRL.
Încă de la momentul cesionării părţilor sociale către pârât, au existat grave
neînţelegeri cu acesta, ce s-au concretizat in imposibilitatea exercitarii de catre
reclamant a calităţii de asociat şi administrator. Astfel, până la acest moment,
pârâtul s-a ocupat în exclusivitate de administrarea societăţii, refuzând să-l
informeze pe reclamant cu privire la activitatea sa curentă, asupra operaţiunilor
aflate in derulare cât şi asupra situaţiei economico financiară a societăţii.
Fiind practic in imposibilitatea exercitării calităţii de asociat şi
administrator in cadrul SC V.I. SRL, încă de la momentul cesionarii parţilor
sociale, din cauza gravelor neînţelegeri cu pârâtul, reclamantul apreciază că în
lipsa elementului affectio societatis, activitatea societăţii nu se poate desfăşura
cu actuala structură a acţionariatului.
Reclamantul a notificat in acest sens pârâtul, în vederea cesionării către
acesta a părţilor sociale pe care le mai deţine, dar acesta a refuzat să se prezinte
la data stabilită, situaţie in care reclamantul a promovat prezenta acţiune.
Faţă de caracterul intuitu personae al acestui tip de societate comercială
apreciază că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.221 din Legea
nr.31/1990 republicata, pentru a opera retragerea sa din societate.
In dovedirea cererii reclamantul a solicitat proba cu interogatoriul
pârâtului si înscrisuri, sens in care a depus la dosar certificat de înregistrare a SC
V.I. SRL, notificarea nr.192/05.09.2006 comunicată pârâtului S.V.C., certificat
eliberat de ORC, act adiţional la actul constitutiv al SC M.G. SRL autentificat
sub nr.1898/16.08.2002, Hotararea asociatului unic al SC M.G. SRL din
01.08.2002, încheierea nr. 2285/14.12.2001 a judecătorului delegat la ORC, act
constitutiv al SC M.G. SRL.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art.221 din Legea nr.31/1990.
Prin întampinarea depusă la dosar la data de 21.02.2007, pârâtul S.V.C. a
arătat că nu este de acord cu retragerea reclamantului din societate in condiţiile
arătate in cererea de chemare in judecata. In acest sens, pârâtul a precizat că nu
sunt reale menţiunile privind refuzul său de a-l informa pe reclamant cu privire
la activitatea societăţii, a operaţiunilor aflate in derulare şi în general asupra
întregii activităţi economico financiare a societăţii.
In calitatea sa de asociat si mai ales de administrator al societăţii,
reclamantul a avut permanent acces la documentele societăţii.
Intre părţi au apărut neînţelegeri, dar acestea au fost determinate de
conducerea defectuoasă a societăţii de către reclamant in calitate de
35
administrator şi de refuzul acestuia de a coopera cu pârâtul în tot ceea ce
impunea conlucrarea şi de a-l informa pe acesta.
Totodată, pârâtul S.V.C. a formulat, conform art.119 Cod pr.civilă, cerere
reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să dispună retragerea sa din
societate, urmând ca reclamantul sa continue activitatea, acesta fiind cel care a
înfiinţat SC M.G. SRL ca asociat unic, pârâtul fiind ulterior cooptat.
Intrucât pârâtul S.V.C. locuieşte în Bucureşti şi este mai mult plecat,
reclamantului îi este mai facil să se ocupe in continuare de activitatea societăţii,
cu atât mai mult cu cât s-a ocupat permanent.
In măsura in care niciuna dintre parţi nu va dori continuarea activităţii
prin transformarea societăţii in societate comercială cu asociat unic, pârâtul a
apreciat că se impune dizolvarea acesteia, cu consecinţele ce decurg din aceasta.
In drept au fost invocate dispoziţiile art.221, 227 din Legea nr.31/1990 şi
art.274 Cod pr.civila.
In susţinerea cererii s-a solicitat proba cu interogatoriul reclamantului,
expertiza contabilă si înscrisuri.
La termenul de judecata din 06.11.2007 reclamantul a precizat că renunţă
la administrarea probei cu interogatoriu, instanţa luând act de această precizare.
Pârâtul S.V.C. a arătat prin întâmpinare, respectiv cererea reconvenţională că
înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri, interogatoriu si expertiza
contabilă, însa nu s-a prezentat in instanţă în vederea discutării şi administrării
probelor solicitate.
2. Hotărârea tribunalului
Prin sentinţa civilă nr. 5918/com/13.11.2007, Tribunalul Constanţa a
respins atât acţiunea principala formulată de reclamatul R.I.F. cât şi cererea
reconvenţională formulată de pârâtul-reconvenient S.V.C., ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul
şi pârâtul sunt asociaţi în cadrul SC V.I. SRL, constituită iniţial in forma unei
societăţi cu răspundere limitată având ca asociat unic şi administrator pe
reclamantul R.I.F. şi transformată mai apoi, prin cooptarea in anul 2002 a
pârâtului S.V.C. in calitate de co-asociat, prin preluarea de către acesta a 16 părţi
sociale.
După cooptarea pârâtului în societate, conducerea acesteia a fost
încredinţată in continuare reclamantului R.I.F., care a păstrat calitatea de
administrator.
Potrivit susţinerilor părţilor, ulterior acestei modificări, între cei doi
asociaţi au intervenit anumite neînţelegeri, fapt care l-a determinat pe reclamant
să hotărască cesionarea parţilor sale sociale către co-asociat şi retragerea sa din
societate, sens in care l-a notificat pe pârâtul S.V.C., fără ca acesta să răspundă .
In speţă, faţă de dispoziţiile din art.236 din Legea nr.31/1990 instanţa a
reţinut că atât reclamantul prin cererea introductiva, cât şi pârâtul prin cererea
reconvenţională, au susţinut ca şi motiv al retragerii lor din societate existenţa
între asociaţi a unor neînţelegeri grave, care fac imposibilă continuarea
activităţii societăţii, fără însă a detalia şi a argumenta în ce constau aceste
neînţelegeri şi modul în care ele împiedică desfăşurarea normală a activităţii
36
societăţii comerciale sau fac imposibilă continuarea acesteia. Deşi au susţinut
existenţa unor neînţelegeri grave, niciuna dintre părţi nu a produs probe în acest
sens.
Cat priveşte dizolvarea societăţii, la cererea asociaţilor, dispoziţiile art.227
alin.1 lit.”e” din Legea nr.31/1990 impun de asemenea existenta unor motive
temeinice, neînţelegerile grave intre asociaţi putând constitui un astfel de motiv,
însa in măsura dovedirii lor.
Având in vedere ca in speţă părţile nu au făcut dovada unor motive
temeinice, respectiv a existenţei unor neînţelegeri intre asociaţi de natură
personală sau comercială, care ar afecta buna desfăşurare a activităţii societăţii
sau care ar împiedica continuarea activităţii acesteia, instanţa a apreciat că nu se
justifică autorizarea retragerii unuia sau altuia dintre asociaţi, aceştia putând
proceda la cesionarea părţilor lor sociale către terţe persoane, cu respectarea
dispoziţiilor prevăzute în acest sens în actul constitutiv.
Pentru aceleaşi considerente, în condiţiile în care societatea funcţionează
şi în continuare, realizându-şi obiectul de activitate tribunalul a reţinut că nu se
impune nici dizolvarea SC V.I. SRL.
3. Recursul
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.I.F. criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinice, solicitând admiterea recursului, modificarea
hotărârii tribunalului în sensul admiterii cererii principale şi respingerii cererii
reconvenţionale pentru următoarele motive:
- greşit instanţa de fond a respins cererea de retragere din societate
obligându-l astfel să rămână în această asociere contrar voinţei sale în condiţiile
în care a făcut dovada că a dispărut temeiul care a stat la baza asocierii de
persoane, respectiv affectio societatis
- instanţa de fond motivează contradictoriu faptul că părţile nu au dovedit
existenţa neînţelegerilor grave , deşi reţine că am recunoscut reciproc prin
cererile depuse faptul că nu se mai poate continua asocierea
- greşit instanţa de fond a motivat soluţia respingerii cererii
reconvenţionale, aceasta trebuind să fie întemeiată pe lipsa notificării
reclamantului cu privire la cererea de retragere a pârâtului
Recursul nu a fost motivat în drept de recurent.
Pârâtul legal citat nu a înţeles să depună întâmpinare potrivit art.308 al 2
din Codul de procedură civilă.
4. Curtea
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate ce au fost încadrate în
dispoziţiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă dar şi potrivit art.304 1
curtea apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:
In conformitate cu dispoziţiile art.226 alin.1 lit. „c” din Legea nr.31/1990
asociatul într-o societate cu răspundere limitată se poate retrage, in lipsa unor
prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim, numai
pentru motive temeinice şi în baza unei hotărâri a tribunalului.
Curtea reţine că argumentaţia reţinută de tribunal corespunde cerinţelor
impuse de legiuitor , raţiunea retragerii asociatului din societate fiind în viziunea
37
legiuitorului o procedură pur funcţională, care poate fi utilizată numai dacă
există considerente care ar justifica opţiunea pentru retragere.
Rezultă deci că procedura retragerii este subsecventă cesiunii părţilor
sociale către asociaţi sau către terţi, cesiunea fiind o garanţie a intangibilităţii
capitalului social şi un mijloc de protecţie a societăţii şi a terţilor creditori ai
acesteia.
Prin urmare, condiţia de admisibilitate a cererii de retragere judiciară este
dovada dezacordului co-asociaţilor la preluarea părţilor sociale ale celui ce
doreşte să se retragă din societate şi la proiectul de cesiune a părţilor sociale
către un terţ, dublate de refuzul cererii de retragere a petentului.
Numai în acest cadru, instanţa va putea autoriza retragerea, dacă se
întruneşte condiţia de fond, care rezultă din aprecierea că admiterea retragerii
este singurul mijloc de a proteja atât interesul personal al asociatului, cât şi
interesul social .
In speţă, reclamantul a depus la dosar dovada notificării pârâtului, in
vederea cesionării către acesta a părţilor sociale, cu consecinţa retragerii acestuia
din societate. Neprezentarea pârâtului la această convocare, face însă dovada
dezacordului acestuia referitor la preluarea părţilor sociale ale reclamantului, nu
însa şi a opoziţiei lui cu privire la cesiunea părţilor sociale către o terţă persoană.
Aşa cum rezultă din cele două cereri formulate de părţi aşazisele motive
temeinice pentru retragerea fiecăruia din societate sunt diametral opuse:
reclamantul invocând administrarea societăţii exclusiv de către pârât şi
împiedicarea sa în derularea operaţiunilor economico-financiare în timp ce
pârâtul a menţionat că nu este de acord cu retragerea reclamantului, acesta
făcându-se vinovat de administrarea defectuoasă a societăţii fapt pentru care a
solicitat la rându-l său retragerea din societate.
Faptul că fiecare asociat invocă motive temeinice de retragere imputate
celuilalt asociat, fără a se administra dovezi în acest sens, nu justifica
pronunţarea unei hotărâri de tribunal privind retragerea reclamantului şi aceasta
pentru că pâ râtul nu este de acord cu preluarea părţilor sociale iar în contractul
de societate nu există o clauză de continuare a societăţii cu asociat unic.
Potrivit dispoziţiilor art.236 al.2 şi 3 din Legea nr.31/1990 în situaţia
prevăzută la alin. (1) lit. c), instanţa judecătorească avea obligaţia, prin aceeaşi
hotărâre de retragere, să dispună şi cu privire la structura participării la capitalul
social a celorlalţi asociaţi, drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile
sale sociale, stabilindu-se prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de
aceştia sau, în caz de neînţelegere, de tribunal.
Ori, aşa cum rezultă din dosar nici unul dintre asociaţi nu doreşte să preia
părţile sociale ale celuilalt instanţa fiind astfel în imposibilitate de a face
aplicarea dispoziţiilor art.236 alin. 2 şi 3 mai sus menţionate.
Este de reţinut că, deşi invocă în susţinerea recursului său recunoaşterea
de către pârât a dispariţiei temeiurilor care au stat la baza asocierii, iar cum prin
contractul de societate nu este posibilă continuarea cu asociat unic, recurentul
evită să solicite dizolvarea societăţii, nedorind să efectueze cheltuieli cu această
procedură.
38
 În ceea ce priveşte critica referitoare la rezolvarea cererii reconvenţionale
formulată de pârâtul S.V.C., mai precis a argumentelor pe care şi-a întemeiat
tribunalul soluţia, curtea constată că este lipsită de interes în condiţiile această
cerere nu a fost formulată de recurent şi a fost respinsă de instanţă, recurentul
necăzând în pretenţii faţă de pârât, care nu a declarat recurs, pentru a fi
îndreptăţit să o critice.
Pentru considerentele mai sus arătate, însuşindu-şi deopotrivă şi
argumentele tribunalului, curtea apreciază că recursul este nefondat, motiv
pentru care, în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă, îl respinge.

PROCEDURA INSOLVENŢEI

10. Antrenare răspundere patrimonială a administratorului, conform art.

138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006. Obligaţia administrării dovezilor
conform art. 1169 Cod civil de întrunire a condiţiilor art. 998 – 999 Cod
civil.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 138 lit. a şi d

In concepţia Legii nr. 85/2006, procedura insolvenţei nu are un caracter punitiv, ea

nu urmăreşte să sancţioneze pe debitorul aflat în dificultate care a fost suspus procedurii
insolvenţei.
In mod excepţional, legea reglementează o răspundere a membrilor organelor de
conducere ale debitorului persoană juridică, când aceştia prin faptele lor au cauzat starea
de insolvenţă a debitorului.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o răspundere
menită să asigure repararea prejudiciului cauzat debitorului prin ajungerea lui în stare de
insolvenţă.
Cererea pentru angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere poate fi
făcută de administratorul judiciar sau lichidator şi numai în mod excepţional de comitetul
creditorilor, cu autorizarea judecătorului sindic, cu menţiunea că poate fi acordată numai
în cazul în care administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său
asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitoarei.
Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitorului
este o răspundere contractuală sau delictuală, în funcţie de izvorul obligaţiei încălcate,
dacă au comis vreuna din faptele ilicite enumerate limitativ de lege în conţinutul art. 138
lit. a – g.
Este de reţinut că nicio faptă gravă care nu se încadrează în cele prevăzute de art.
138 nu poate angaja răspunderea persoanelor prevăzute în acest text de lege.
Răspunderea membrilor organelor de conducere, în raport cu prevederile legale
invocate, este în general o răspundere delictuală şi pentru a cărui angajare reclamanta
(administratorul judiciar/lichidatorul sau comitetul creditorilor în condiţiile legii) în
conformitate cu art. 1169 Cod civil, are obligaţia să dovedească întrunirea condiţiilor
reglementate de art. 998 – art. 999 Cod civil, respectiv existenţa faptelor prevăzute de art.
137 lit. a) şi lit. d) din Legea nr. 85/2006; existenţa vinovăţiei pârârtului; a prejudiciului
suferit, precum şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

39
 Decizia civilă nr. 394/COM/23.04.2008

Prin cererea formulată la data de 18.04.2006, creditoarea D.G.F.P.

Constanţa a solicitat antrenarea răspunderii fostului administrator al SC R.L.
SRL, pârâtul C.S. (fost I.S.), în temeiul art.137 lit. a şi d din Legea nr.64/1995
republicată.
În motivarea cererii, creditoarea reclamantă a arătat că fostul
administrator a folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu, prin
comportamentul său a împiedicat activitatea lichidatorului judiciar de a stabili
existenţa eventualului patrimoniu al societăţi astfel încât au fost încălcate
prevederile Legii nr. 82/1991 republicată.
Prin sentinţa civilă nr.2527/com/08.05.2006 a Tribunalului Constanţa a
fost respinsă cererea pe motiv că reclamanta nu a arătat care au fost bunurile
utilizate de pârât şi nu a fost dovedit interesul personal al pârâtului sau al unei
alte persoane în folosirea acestora pentru a fi îndeplinite prevederile art.137 lit.a,
pe de o parte şi, pe de altă parte, nerespectarea de către pârât a obligaţiei de a
depune actele contabile la dosarul cauzei nu se subsumează în mod automat
cauzei de antrenare a răspunderii reglementată de art.137 lit.d cât timp nu se
coroborează cu alte probe care nu au fost, însă, depuse la dosar.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs creditoarea D.G.F.P.
Constanţa, pentru ca, prin decizia civilă nr.560/com/12.10.2006 a Curţii de Apel
Constanţa, să fie admis recursul, dispunându-se casarea sentinţei civile nr.
2527/com/08.05.2006, cu consecinţa trimiterii cauzei spre soluţionare primei
instanţe având în vedere că propunerea lichidatorului are la bază demersuri
efectuate faţă de o altă persoană decât cea indicată ca fiind fostul administrator
şi citată la un alt domiciliu.
După casare, prin sentinţa civilă nr.5279/COM/2007, judecătorul
sindic a respins acţiunea ca neîntemeiată reţinând că din fişa societăţii rezultă
că asociatul unic şi administratorul SC R.L. SRL este I.S., domiciliat în
Constanţa, str. M., născut la 25.11.1968 în Comuna Murfatlar. De asemenea, din
adresa nr.52132/27.04.2005 a SPITVBL Constanţa rezultă că SC R.L. SRL nu
figurează în evidenţele fiscale cu bunuri mobile sau imobile.
În primul raport întocmit de administratorul judiciar şi depus la dosar la
23.05.2005 se arată că în urma notificării debitoarei la sediul social din
Constanţa, str. M. şi a fostului administrator I.S. la aceeaşi adresă, a rezultat că
societatea şi-a schimbat sediul de la această adresă de 7 ani.
În raportul privind cauzele şi împrejurările care au condus la starea de
insolvenţă depus la dosar la data de 26.09.2005 se arată că societatea debitoare,
prin administratorul acesteia care a fost citat tot la adresa din Constanţa str. M.
nr.2, nu a răspuns solicitărilor administratorului judiciar de a depune
documentele contabile astfel încât se concluzionează că acesta se sustrage de la
plata creditorilor şi împiedică activitatea de stabilire a unui eventual patrimoniu
al debitoarei.

40
 Faptul că nu au fost predate documentele contabile, întreaga evidenţă
contabilă cu înregistrările la zi conform Legii nr. 82/1991 republicată cât şi
Regulamentului de aplicare a acestei legi aprobat prin HG nr.704/1993,
antrenează în totalitate răspunderea administratorului I.S. care, în temeiul art.1,
avea obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea în conformitate cu
dispoziţiile legale. Astfel, societatea a intrat în faliment datorită lipsei evidenţei
contabile care, în urma demersurilor efectuate de administratorului judiciar, nu a
fost predată, vinovat de această situaţie fiind administratorul I.S. care nu a ţinut
contabilitatea în conformitate cu Legea nr. 82/1999 Republicată, a ascuns activul
persoanei juridice şi a dispus continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit
la încetarea de plăţi.
Din raportul lichidatorului judiciar depus la dosar la data de 30.01.2006
rezultă că, deşi nu s-a aflat domiciliul fostului administrator, se propune
atragerea răspunderii acestuia conform art.137 lit.a şi d întrucât prin activitatea
desfăşurată acesta a contribuit la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi
şi nu a respectat dispoziţiile legale în materia ţinerii evidenţelor contabile.
Ca urmare a comunicării de către creditoare a faptului că fostul
administrator şi-a schimbat numele din I.S. în C.S., iar adresa acestuia este
Constanţa, str. I.U. nr.47, s-au făcut demersuri pentru a se verifica dacă numitul
C.S. este fostul administrator al SC R.L. SRL ce apare sub numele de I.S.
Astfel, din adresa nr.43581/27.09.2007 a S.P.C.L.E.P. Constanţa rezultă că
numitul I.S., născut la 25.11.1968 în oraşul Basarabi având domiciliul anterior în
Constanţa, str. M. nr.2 şi-a schimbat numele pe cale administrativă conform
deciziei nr.1605/17.12.2004 în C.S.
Creditoarea D.G.F.P. Constanţa a arătat că fostul administrator al societăţii
se face vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de art.137 lit.a şi d din Legea
nr.64/1995 republicată (în prezent acestea sunt menţionate în art.138 lit. a şi d
din Legea nr. 85/2006 care a abrogat Legea nr.64/1995).
Judecătorul sindic a mai reţinut că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile
art.138 lit.a din Legea nr.85/2006, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
bunurile sau creditele debitoarei să fi fost folosite de către administratorul
societăţii, aceasta să fie în folos propriu sau al unei alte persoane şi prin această
faptă să se fi produs ajungerea societăţi în stare de insolvenţă.
Creditoarea, ca titular al cererii de atragere a răspunderii patrimoniale,
avea obligaţia de a dovedi îndeplinirea acestor condiţii, dar aceasta nu a solicitat
încuviinţarea niciunei probe invocând în susţinerea cererii sale doar rapoartele
administratorului/lichidatorului judiciar. Din aceste rapoarte nu rezultă care au
fost bunurile sau creditele societăţii folosite în folosul propriu sau al unei alte
persoane de către pârâtul C.S. cu atât mai mult încât din adresa organului fiscal
teritorial rezultă că societatea nu figura în evidenţele fiscale cu niciun bun mobil
sau imobil. Faptul că, după deschiderea procedurii insolvenţei administratorul
nu a depus documentele contabile prevăzute de art.33 din Legea nr.64/1991
republicată nu creează nici măcar prezumţia că ar fi existat bunuri ale societăţi şi
că acestea ar fi fost folosite în folos propriu de către administrator, prezumţie ce
ar fi putut fi coroborată cu alte probe.
41
 În ce priveşte condiţiile art. 138 lit. d (a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut
să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în
conformitate cu legea), s-a constatat că lichidatorul judiciar şi, ulterior,
creditoarea au considerat că sunt îndeplinite aceste condiţii din cauza
nedepunerii de către administratorul societăţii a documentelor prevăzute de art.
33 la administratorul/lichidatorul judiciar după deschiderea procedurii
insolvenţei.
Nedepunerea de către pârât a documentelor contabile, după deschiderea
proceduri insolvenţei, ar prezuma că administratorul nu a ţinut contabilitatea în
conformitate cu legea sau că ar fi făcut să dispună documentele contabile numai
în situaţia în care acesta ar fi fost notificat personal şi nu ar fi răspuns notificării.
Din rapoartele administratorului/lichidatorului judiciar rezultă, însă că, deşi
notificarea s-a întors cu menţiunea destinatar mutat de la adresă de 7 ani”, nu s-a
aflat noua adresă pentru a se relua procedura de notificare la adresa corectă
astfel încât prezumţia săvârşirii faptelor prevăzute de art.137 lit.d nu poate fi
reţinută de către judecătorul sindic.
Nefiind dovedită de către reclamanta creditoare săvârşirea faptelor ilicite
prevăzute de art.138 lit.a şi d din Legea nr.85/2006 (fost art.137 lit.a şi d din
Legea nr.64/1995), instanţa de fond a apreciat că nu se mai impune analizarea
celorlalte condiţii ale răspunderii delictuale a pârâtului.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamanta
creditoare care a susţinut, în esenţă, că în sarcina pârâtului sunt îndeplinite
condiţiile răspunderii materiale, respectiv prejudiciul – creanţa certă şi
nerecuperată fiind în sumă de 513.786,3 lei, fapta ilicită – refuzul de a răspunde
solicitărilor repetate din partea administratorului şi lichidatorului judiciar,
raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a creat
prejudiciul, respectiv a administratorului pârât.
A mai susţinut recurenta că cererea sa a fost întemeiată pe raportul
prezentat de lichidatorul judiciar care a stabilit faptul că pârâtul C.S. a încălcat
prevederile art.12 şi 25 din Legea nr.82/1991 şi prevederile art.73 din Legea
nr.31/1990, iar practica Curţii de Apel Constanţa a statuat că nedepunerea
actelor contabile creează prezumţia că administratorul social nu a ţinut
contabilitatea în conformitate cu legea.
În drept, recurenta a invocat disp. art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.64/1995,
art.299-316 Cod de procedură civilă.
Intimatul pârât, legal citat, nu s-a prezentat în instanţă şi nu a formulat
cereri în apărare.
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată
recursul nefondat.
Astfel, recurenta reclamantă a solicitat antrenarea răspunderii materiale a
pârâtului C.S. (fost I.) invocând ca temei legal al acţiunii art.137 lit.a şi d din
Legea nr.64/1995, în prezent art.138 lit.a şi d din Legea nr.85/2006.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate „La cererea administratorului
judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a
pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie
42
suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de
conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a
debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau
în cel al unei alte persoane;
(…)
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente
contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea”;
Reţine Curtea că, în mod corect, judecătorul sindic a apreciat că în cauză
nu a fost dovedită săvârşirea faptelor ilicite ce constituie premiza antrenării
răspunderii materiale a pârâtului.
Astfel, în ceea ce priveşte fapta de a folosi bunurile sau creditele societăţii
în folosul propriu sau în cel al altei persoane, reclamanta nu a făcut nicio dovadă
cu privire la existenţa unor bunuri sau credite în patrimoniul social şi la modul în
care acestea ar fi fost folosite. Raportul întocmit de către lichidator cu privire la
cauzele şi împrejurările ajungerii debitoarei în stare de insolvenţă nu poate fi
avut în vedere decât în măsura în care este susţinut şi prin alte mijloace de
probă. Se concluzionează că reclamanta este ţinută să probeze susţinerea
lichidatorului potrivit căreia starea de insolvenţă şi, implicit, prejudiciul suferit
de către creditor reprezintă urmarea unor astfel de fapte.
De asemenea, fapta de a nu ţine contabilitatea în conformitate cu legea
trebuie dovedită. Este adevărat că nedepunerea documentelor contabile la
solicitarea administratorului/lichidatorului judiciar creează, în condiţiile în care
administratorul social refuză nejustificat să depună actele, o prezumţie de
nelegalitate privind ţinerea contabilităţii. Aceasta presupune, însă, ca fostul
administrator social să fie notificat de către lichidator în legătură cu obligaţiile
sale. Ori, având în vedere că toate actele de procedură faţă de pârât au fost
efectuate de lichidator la o adresă la care acesta nu mai locuia, iar alte demersuri
nu au fost întreprinse pentru aflarea noii adrese a pârâtului, în mod corect a
apreciat instanţa de fond că prezumţia invocată de reclamantă nu poate fi
reţinută.
Într-o atare situaţie, sarcina probei revenea reclamantei care, dată fiind
calitatea sa de organ fiscal, ar fi putut evidenţia modul în care pârâtul şi-a
îndeplinit obligaţiile prevăzute de Legea nr.82/1991 şi Legea nr.31/1990 privind
depunerea situaţiilor financiare şi a bilanţurilor contabile.
Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurentă
sunt nefondate, Curtea respinge recursul ca atare în baza art.312 alin.1 Cod de
procedură civilă.

43
 11. Cerere având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei urmată de
intrarea în faliment a debitoarei. Existenţa unei hotărâri privind
dizolvarea societăţii, împotriva căreia nu s-a abordat calea de atac
prevăzută de lege – anterioară datei formulării cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei. Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.
Consecinţe.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată,

art. 106, art. 227, art. 231, art. 232

Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea pe plan procesual a capacităţii civile

din dreptul civil material, definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a persoanei care
constă în capacitatea de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma
obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice.
In măsura în care în dreptul civil există capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu, în aceeaşi măsură, în dreptul procesual civil există capacitate procesuală de
folosinţă şi capacitate procesuală de exerciţiu.
Pornind de la dispoziţiile art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice, conform cărora ”capacitatea de folosinţă este capacitatea de a
avea drepturi şi obligaţii”, capacitatea procesuală de folosinţă apare ca fiind aptitudinea
unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual.
Persoana care are capacitate de folosinţă în sens material, are şi capacitate
procesuală în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale.
In condiţiile art. 41 alin. 1 Cod procedură civilă, orice persoană care are folosinţa
drepturilor civile poate fi parte în proces. Iar potrivit alin. 2 ale textului, asociaţiile sau
societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe
proprii de conducere.
Persoanele juridice dobândesc capacitate de folosinţă de la înfiinţarea lor, după
cum sunt supuse înregistrării, această capacitate încetând odată cu transformarea
persoanei juridice prin comasare, divizare totală sau dizolvare.
Dizolvarea societăţii comerciale nu constituie doar o simplă modificare a actului
constitutiv – ea reprezintă anunţul dispariţiei, în plan juridic, a unui subiect de drept, care
îşi păstrează personalitatea juridică numai pentru operaţiunile lichidării.
Personalitatea juridică a societăţii dizolvate subzistă numai până la încheierea
lichidării şi numai pentru operaţiunile lichidării.
Acest moment al încheierii lichidării este, fără îndoială, cel al radierii societăţii din
registrul comerţului pentru că, potrivit prevedrilor art. 235 alin. 3 din legea societăţilor
comerciale, transmiterea dreptului de proprietate, de la societate către asociaţi, asupra
bunurilor rămase după plata creditorilor, are loc la data radierii societăţii din registrul
comercţului.
In consecinţă, dizolvarea societăţii înseamnă nu numai dispariţia persoanei
juridice, dar are şi semnificaţia rezilierii totale a actului constitutiv, reziliere care poate să
aibă caracter convenţional, judiciar sau de drept.
In atare condiţii, în situaţia neexercitării opoziţiei împotriva hotărârii de dizolvare,
sau a căii de atac împotriva încheierii judecătorului delegat prin care s-a luat act de
dizolvarea persoanei juridice, la o dată anterioară promovării unei acţiuni având ca obiect
declanşarea procedurii insolvenţei faţă de aceeaşi persoană juridică, cea din urmă cerere
trebuie respinsă, urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a
persoanei juridice – debitoare.

Decizia civilă nr. 370/COM/17.04.2008

44
 Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa – Secţia comercială şi
înregistrată sub nr.306/118/22.02.2005, creditoarea SC „A.T.” SA a solicitat
deschiderea procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 faţă de debitoarea SC
„A.S.” SRL, în vederea recuperării creanţei totale de 153.062.118 lei
reprezentând contravaloare chirie perioada martie-noiembrie 2002 şi penalităţi
de întârziere de 0,1% pe zi, calculate până la data de 26.05.2003, în conformitate
cu art.4 al.2 din Contractul de închiriere nr.970/21.04.2002.
Prin sentinţa nr. 2931/COM/10.10.2005, Tribunalul Constanţa prin
judecătorul sindic a admis cererea creditoarei şi a dispus deschiderea procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de debitoarea SC „A.S.” SRL, în
temeiul art.39 din Legea nr.64/1995 se dispune obligarea debitorului a depune
actele şi informaţiile prev.de art.33 al.1 la dosar, fixându-se termen limită pentru
înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor la data de 09.12.2005, iar pentru
verificarea acestora şi întocmirea tabelului preliminar se stabileşte termen
09.01.2006, termenul de definitivare a tabelului creanţelor fiind pentru data de
06.02.2006.
Prin aceeaşi sentinţă, se suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor
judiciare sau extrajudiciare, iar potrivit art.45 din Legea nr.64/1995 se stabileşte
ca nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel să nu mai fie adăugată
creanţelor născute anterior deschiderii procedurii, pentru ca în baza art.50 din
lege să se ridice debitorului dreptul de administrare, iar în temeiul art.41 să fie
desemnat SC C.T. SRL în calitate de administrator judiciar, stabilindu-se
onorariu provizoriu în sumă de 1500 lei RON + TVA şi alături de acesta,
sarcinile administratorului judiciar.
Ulterior, prin încheierea nr. 464/COM/13.02.2006, judecătorul sindic a
dispus intrarea debitoarei în faliment, iar în temeiul art.106 al.2, coroborat cu
art.227 al.1 lit.”f” şi art.232 al.3 din Legea nr.31/1990- R, se dispune dizolvarea
societăţii comerciale debitoare, pentru ca în temeiul art.23 şi art.28 din Legea
nr.64/1995 – R să fi fost desemnat în calitate de lichidator judiciar SC C.T. SRL,
căreia i se stabileşte onorariu în componentă fixă de 1500 RON + TVA, alăturat
căruia judecătorul sindic dispune asupra atribuţiunilor lichidatorului fixând
termen limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor data de
29.03.2006, pentru verificarea creanţelor născute după data deschiderii
procedurii şi întocmirea tabelului preliminar suplimentar, data de 24.04.2006 şi
termen de depunere la tribunal a contestaţiilor data de 11.05.2006, iar pentru
definitivarea tabelului consolidat data de 22.05.2006.
Atât împotriva sus-menţionatei sentinţe, cât şi împotriva încheierii sus-
nominate, a promovat recurs administratorul şi asociatul unic al societăţii
debitoare Covaci Adrian, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel
că, prin decizia nr. 332/COM/12.07.2006, Curtea de Apel Constanţa – Secţia
comercială, pronunţată în dosar nr.277/COM/13.04.2006, a respins ca
nefondat recursul declarat de recurentul Covaci Adrian împotriva sentinţei nr.
2931/COM/10.10.2005 şi a încheierii nr. 464/COM/13.02.2006 pronunţate de
judecătorul sindic.
45
 În acest context, administratorul şi asociatul unic al societăţii debitoare
C.A. înţelege a formula contestaţie în anulare împotriva deciziei nr.
332/COM/12.07.2006 a Curţii de Apel, invocând ca temei de drept disp.art.318
teza a II-a Cod pr.civilă, astfel că, prin decizia nr. 146/COM/ 12.02.2007,
pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia comercială în dosar
nr.4147/36/21.08.2006, a fost admisă contestaţia în anulare, s-a dispus anularea
deciziei nr.332/COM/2006 a Curţii de Apel Constanţa şi s-a fixat termen pentru
soluţionarea recursului la 12.03.2007.
La data de 19.04.2007, prin decizia nr. 592/COM, Curtea de Apel a
admis recursul declarat de C.A., a casat sentinţa nr. 2931/COM/2005 şi
încheierea nr. 464/COM/2006 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi a trimis
cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa sus-menţionata decizie, Curtea reţine în esenţă,
următoarele:
Împotriva încheierii judecătorului delegat prin care s-a luat act de
dizolvarea SC „A.S.” SRL cu începere din 16.12.2003, nu s-a exercitat calea de
atac a recursului.
Nu a fost exercitată nici opoziţie împotriva hotărârii de dizolvare, astfel că
s-a realizat transmiterea patrimoniului SC „A.S.” SRL către asociatul unic C.A.
societatea încetând să existe la expirarea termenului de 30 de zile (07.01.2004)
de la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial.
Faţă de dispoziţiile art. 231 din Legea nr. 31/1990 –în vigoare la acea dată
– societatea şi-a încetat de drept existenţa, la momentul expirării termenului de
introducere a opoziţiei, împrejurare faţă de care, lipsa unei încheieri de radiere
din Registrul Comerţului nu poate conduce la concluzia că SC „A.S.” SRL ar fi
continuat să existe.
La data formulării cererii de deschidere a procedurii – 21.02.2005,
patrimoniul debitoarei SC „A.S.” SRL fusese transmis, în virtutea dispoziţiilor
legale în vigoare în decembrie 2003, către asociatul unic, debitoarea încetând să
existe încă de la momentul expirării termenului de formulare a opoziţiei.
Rejudecarea cauzei în raport şi de cel ce a preluat patrimoniul societăţii
comerciale se impune, în considerarea principiului dreptului la apărare al părţii
care nu a fost citată în faţa instanţei de fond, atât la administrarea probatoriilor,
cât şi la dezbaterea fondului.
Primind cauza spre rejudecare, Tribunalul Constanţa procedează la
înregistrarea cauzei, sub nr. 4607/118/15.05.2007, pentru ca, procedând la
rejudecarea pricinii în raport de prevederile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă
care, în caz de casare, instituie caracterul obligatoriu al hotărârilor instanţei de
recurs asupra problemelor de drept dezlegate, judecătorul sindic să fi invocat,
din oficiu, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a debitoarei SC
„A.S.” SRL şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a asociatului C:A.
Prin sentinţa civilă nr.5905/COM/12.11.2007, Tribunalul Constanţa –
Secţia comercială, în respectarea art.137 Cod pr.civilă dispune în sensul
admiterii ambelor excepţii şi pe cale de consecinţă respinge cererea formulată
de creditoarea SC „A.T.” SA reprezentată prin lichidatorul judiciar CC I.
46
I.P.U.R.L. –ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsită de capacitate
procesuală de folosinţă, respingând cererea formulată de creditoare în
contradictoriu cu asociatul C.A. – ca fiind introdusă faţă de o persoană lipsită de
calitate.
Totodată, instanţa dispune radierea menţiunilor efectuate în Registrul
Comerţului Constanţa în baza sentinţei nr. 2931/COM/10.10.2005 şi a încheierii
nr. 464/COM/13.02.2006 pronunţate de Tribunalul Constanţa prin judecătorul
sindic în dosarul nr. 553/COM/2005.
Pentru a aprecia de această manieră, instanţa reţine în esenţă, că:
Capacitatea civilă este definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a
persoanei care constă în capacitatea de a avea şi a-şi exercita drepturile civile şi
de a avea şi a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice.
Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a acestei
capacităţi.
Condiţie esenţială pentru exerciţiul acţiunii, capacitatea procesuală de
folosinţă este acea parte a capacităţii procesuale, care constă în aptitudinea unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
Întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa de recurs a statuat asupra
încetării existenţei SC „A.S.” SRL în raport de prevederile art. 231 din Legea nr.
31/1990, în redactarea de la data de 21.04.2003, judecătorul sindic reţine că, la
momentul încetării existenţei debitoarei, a încetat şi capacitatea sa de folosinţă.
Prin urmare, cererea creditoarei SC „A.T.” SA reprezentată prin
lichidatorul judiciar CC I. I.PU.R.L. apare ca fiind formulată împotriva unei
persoane lipsită de capacitate procesuală de folosinţă, instanţa dispune în sensul
respingerii cererii, ca atare.
Întrucât C.A., în contradictoriu cu care Curtea a dispus soluţionarea cererii
creditoarei, nu are calitatea de comerciant, în sensul legii şi nu se regăseşte în
nici una dintre categoriile enumerate în norma art. 1 din Legea nr. 85/2006, faţă
de care se aplică procedura insolvenţei, se apreciază de instanţă că, cererea este
întemeiată şi va fi admisă şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu
consecinţa respingerii cererii creditoarei îndreptată împotriva sa, ca fiind
promovată faţă de o persoană fără calitate.
Faţă de dezlegarea dată cererii creditoarei SC „A.T.” SA, instanţa dispune
radierea menţiunilor efectuate în Registrul Comerţului, în baza sentinţei nr.
2931/COM/ 10.10.2005 şi a încheierii nr. 464/COM/13.02.2006.
Împotriva celei din urmă hotărâri, în termen a promovat recurs DGFP
Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără indicarea
temeiurilor de drept aplicabile, cu următoarea motivaţie, în esenţă:
- dizolvarea societăţii în condiţiile Legii nr.31/1990 R are ca urmare
numirea unui lichidator judiciar care, potrivit dispoziţiilor legale trebuia
să notifice instituţiile bugetare pentru a verifica existenţa unor eventuale
creanţe, astfel că, faptul că la data de 07.01.2004 societatea a încetat să
existe, iar împrejurarea cu respectiva menţiune privind radierea nu a fost
menţionată la registrul comerţului, nu este opozabilă terţilor ce nu au
putut urma căile de atac legale;
47
 - faptul că o societate solicită lichidarea în condiţiile prevăzute de Legea
nr.31/1990 R, nu opreşte nici unul dintre eventualii creditori de a solicita
aplicarea prevederilor Legii nr.85/2006, deoarece societatea nu a fost
radiată de la Oficiul Registrului Comerţului, situaţie de fapt urmare căreia
se solicită instanţei a se dispune menţinerea ca legală şi temeinică a
sentinţei civile nr.2931/10.10.2005 pronunţată de judecătorul sindic, prin
care acesta a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului împotriva SC A.S. SRL, ca şi încheierea nr.464/13.02.2006
prin care judecătorul sindic s-a pronunţat pentru trecerea la faliment a
debitoarei.
Procedând la examinarea recursului prin prisma susţinerilor făcute de
recurenta DGFP Constanţa, prin coroborare cu actele şi lucrările dosarului în
totalitatea sa, şi văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea apreciază în
sensul respingerii recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente, în
esenţă:
La data de 22.02.2005 recurenta SC A.T. SA deduce judecăţii cererea
având ca obiect deschiderea procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 faţă
de debitoarea SC „A.S.” SRL, în vederea recuperării creanţei totale de
153.062.118 lei reprezentând contravaloare chirie perioada martie-noiembrie
2002 şi penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, calculate până la data de
26.05.2003, în conformitate cu art.4 al.2 din Contractul de închiriere
nr.970/21.04.2002, ce este înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia
comercială sub nr.306/118/22.02.2005.
Prin sentinţa nr. 2931/COM/10.10.2005, Tribunalul Constanţa prin
judecătorul sindic a admis cererea creditoarei şi a dispus deschiderea procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de debitoarea SC „A.S.” SRL, în
temeiul art.39 din Legea nr.64/1995.
Ulterior, prin încheierea nr. 464/COM/13.02.2006, judecătorul sindic a
dispus intrarea debitoarei în faliment, iar în temeiul art.106 al.2, coroborat cu
art.227 al.1 lit.”f” şi art.232 al.3 din Legea nr.31/1990- R, se dispune dizolvarea
societăţii comerciale debitoare.
Atât împotriva sus-menţionatei sentinţe, cât şi împotriva încheierii sus-
nominate, a promovat recurs administratorul şi asociatul unic al societăţii
debitoare C.A., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel că, prin
decizia nr. 332/COM/12.07.2006, Curtea de Apel Constanţa – Secţia
comercială, pronunţată în dosar nr.277/COM/13.04.2006 a respins ca
nefondat recursul declarat de recurentul C.A. împotriva sentinţei nr.
2931/COM/10.10.2005 şi a încheierii nr. 464/COM/13.02.2006 pronunţate de
judecătorul sindic.
În acest context, administratorul şi asociatul unic al societăţii debitoare
C.A. înţelege a formula contestaţie în anulare împotriva deciziei nr.
332/COM/12.07.2006 a Curţii de Apel, invocând ca temei de drept disp.art.318
teza a II-a Cod pr.civilă, astfel că, prin decizia nr. 146/COM/ 12.02.2007,
pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia comercială în dosar
nr.4147/36/21.08.2006, a fost admisă contestaţia în anulare, s-a dispus anularea
48
deciziei nr.332/COM/2006 a Curţii de Apel Constanţa şi s-a fixat termen pentru
soluţionarea recursului la 12.03.2007.
La data de 19.04.2007, prin decizia nr. 592/COM, Curtea de Apel a
admis recursul declarat de C.A:, a casat sentinţa nr. 2931/COM/2005 şi
încheierea nr. 464/COM/2006 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi a trimis
cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Curtea reţine prin decizia sus-menţionată, cu autoritate de lucru judecat
(art.315 al.1 Cod pr. Civilă) că, împotriva încheierii judecătorului delegat prin
care s-a luat act de dizolvarea SC „A.S.” SRL cu începere din 16.12.2003, nu
s-a exercitat calea de atac a recursului.
Totodată, Curtea reţine că nu a fost exercitată nici opoziţie împotriva
hotărârii de dizolvare, astfel că s-a realizat transmiterea patrimoniului SC
„A.S.” SRL către asociatul unic C.A., societatea încetând să existe la expirarea
termenului de 30 de zile (07.01.2004) de la publicarea hotărârii în Monitorul
Oficial.
Se apreciază de către instanţa de control că, faţă de dispoziţiile art. 231
din Legea nr. 31/1990 –în vigoare la acea dată – societatea şi-a încetat de drept
existenţa, la momentul expirării termenului de introducere a opoziţiei,
împrejurare faţă de care, lipsa unei încheieri de radiere din Registrul Comerţului
nu poate conduce la concluzia că SC „A.S.” SRL ar fi continuat să existe.
Aşa fiind, reţine Curtea că, la data formulării cererii de deschidere a
procedurii – 21.02.2005, patrimoniul debitoarei SC „A.S.” SRL fusese transmis,
în virtutea dispoziţiilor legale în vigoare în decembrie 2003, către asociatul unic,
debitoarea încetând să existe încă de la momentul expirării termenului de
formulare a opoziţiei.
Se concluzionează asupra împrejurării că, rejudecarea cauzei în raport şi
de cel ce a preluat patrimoniul societăţii comerciale se impune, în considerarea
principiului dreptului la apărare al părţii care nu a fost citată în faţa instanţei de
fond, atât la administrarea probatoriilor, cât şi la dezbaterea fondului.
În atare condiţii, susţinerile recurentei, făcute prin recursul dedus judecăţii
apar ca fiind nefondate şi pe cale de consecinţă urmează a fi respinse, conform
art.312 Cod pr.civilă, în speţă în mod legal şi temeinic, procedând la rejudecarea
pricinii judecătorul sindic, în raport cu prevederile art.315 alin.1 Cod pr.civilă şi
în considerarea disp.art.137 Cod pr.civilă, dispunând în sensul admiterii
excepţiei lipsei calităţii procesuale de folosinţă a debitoarei, precum şi a
excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a asociatului C.A.
Legal şi temeinic judecătorul sindic procedează la respingerea cererii
formulate de creditoarea SC A.T. SA ca fiind promovată împotriva unei persoane
lipsită de capacitate procesuală de folosinţă, referindu-se la debitoarea SC A.S.
SRL şi respinge cererea formulată de creditoare ca fiind introdusă faţă de o
persoană lipsită de calitate, referindu-se la asociatul unic C.A.
Actele şi lucrările dosarului fac dovada că, recurenta nu a exercitat
opoziţie împotriva hotărârii de dizolvare, cum de altfel, nu a exercitat calea de
atac a recursului împotriva încheierii judecătorului delegat prin care s-a luat act
de dizolvarea SC A.S. SRL cu începere de la data de 16.12.2003.
49
 Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se
dispune reformarea hotărârii recurate, Curtea văzând şi disp.art.312 Cod
pr.civilă, procedează la respingerea recursului, ca atare.

12. Inchiderea procedurii insolvenţei ca urmare a neidentificării unor

bunuri care să permită acoperirea cheltuielilor administrative necesare
pentru realizarea creanţelor înregistrate în tabelul definitiv al
obligaţiilor. Condiţii de admisibilitate.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,

art. 131 cu referire la art. 136 şi art. 135

Legea nr. 85/2006 reglementează cazurile de închidere a procedurii, clasificate de

practică în cazuri generale şi cazuri speciale.
Ajunsă într-un anumit stadiu în desfăşurarea ei, procedura se poate închide ca
procedură a reorganizării judiciare sau ca procedură a falimentului.
Astfel cum rezultă din conţinutul art. 132 alin. 2 din legea privind procedura
insolvenţei, procedura falimentului va fi închisă atunci când judecătorul sindic a aprobat
raportul final, când toate forndurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite
şi când fondurile reclamate au fost depuse la bancă.
Inchiderea procedurii falimentului va fi dispusă de judecătorul sindic, prin sentinţă,
la cererea lichidatorului.
In orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea
debitorului ori acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi
nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul sindic va
putea pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii conform art. 131 din lege.
In cazul debitorului persoană juridică, prin aceeaşi sentinţă se dispune şi radierea
debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Decizia civilă nr. 325/COM/03.04.2008

Prin încheierea din 08.12.1999, Tribunalul Constanţa – judecător sindic a

admis cererea creditoarei C.B. SA şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei
debitoarei SC N. SRL.
Cum în cursul procedurii nu au fost identificate bunuri care să permită
acoperirea cheltuielilor administrative necesare pentru realizarea creanţelor
înregistrate în tabelul definitiv al obligaţiilor, judecătorul sindic a apreciat că
sunt incidente prevederile art.131 din L.85/2006 şi pe cale de consecinţă s-au
descărcat de îndatoririle asumate conform L.85/2006 toate persoanele
nominalizate în art.136 din lege.
Prin sentinţa civilă nr.6363/COM/17.12.2007 Tribunalul Constanţa -
judecător sindic în temeiul art.131 din L.85/2006 a dispus închiderea procedurii
insolvenţei debitorului SC N. SRL, cu aplicarea dispoziţiilor art.136 şi 135 din
L.85/2006, privind descărcarea de responsabilităţi şi notificarea hotărârii la
ORC, DGFP ş.a. pentru efectuarea menţiunii de radiere şi publicarea în
Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, reţinându-se că sunt îndeplinite condiţiile
art.131 din L.85/2006.
50
 Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC N. SRL.
În motivarea recursului, se arată în esenţă, după prezentarea istoricului
declanşării procedurii falimentului societăţii, cu referire la sentinţa de deschidere
a procedurii şi la cea prin care a fost antrenată răspunderea administratorului
societăţii, că a achitat în integralitate creanţele ce constituiau masa credală prin
chitanţele nr.732056/03.08.2006, nr.732064/03.08.2006 şi 732061/03.08.2006,
dar în dispreţul tuturor dispoziţiilor legale, a faptului că la momentul desfăşurării
licitaţiei bunul licitat nu se afla în proprietatea debitorului, a faptului că în data
de 03.08.2006 creanţele tuturor creditorilor înscrişi la masa credală au fost stinse
prin plată, lichidatorul a întocmit la data de 23.10.2006 actul de adjudecare prin
care cesionarul creanţei SC „G.H.” SRL a devenit proprietarul prin adjudecare al
imobilului.
Astfel, instanţa de fond ar fi trebuit să ia act de împrejurarea că debitele au
fost plătite pe parcursul soluţionării cauzei şi să dispună închiderea procedurii
insolvenţei prin raportare la plata integrală a debitelor şi nu lipsa bunurilor care
să permită acoperirea cheltuielilor administrative, urmând a fi respinsă
solicitarea, vizând închiderea procedurii falimentului în temeiul art.131 din
L.85/2006.
Recursul este fondat, apreciază instanţa de control pentru următoarele
considerente, în esenţă:
Potrivit art.132(2) din L.85/2006 „o procedură de faliment va fi închisă
atunci când judecătorul sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau
bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate
au fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul sindic
va pronunţa o sentinţă, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice
dispunând şi radierea acestora.
În cauză se constată că în considerarea situaţiei de fapt, conform căreia
lichidatorul judiciar al SC N. SRL în faliment, a depus la dosar raportul final
însoţit de bilanţul general, din care rezultă că lichidarea activului a rezolvat
problema disponibilului necesar plăţilor cheltuielilor de procedură şi a acoperit
masa pasivă a societăţii în proporţie de 100%, restul fondurilor fiind depuse la
bancă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de L.85/2006, art.132 al.2, conform
cărora se va închide procedura falimentului recurentei SC N. SRL; procedura
falimentului faţă de aceasta neputând fi închisă conform art.131 din L.85/2006,
cum greşit a procedat instanţa de fond, pentru lipsa de resurse.
Referirile recurentei la sentinţa civilă nr.1121/COM/12.04.2000 de
declanşare a procedurii falimentului SC N. SRL sau la cele prin care a fost
antrenată răspunderea administratorului societăţii nu vor fi avute în vedere
deoarece aceste hotărâri sunt irevocabile, iar cele la chitanţele prin care s-au
achitat debite ale societăţii, de asemenea vor fi înlăturate deoarece în privinţa
lor, s-a stabilit irevocabil că plata făcută de N.C. din 03.08.2006 nu are nici o
influenţă asupra procedurii falimentului, în cursul căreia un imobil a fost
valorificat la 16.02.2006, iar preţul obţinut distribuit, conform tabelului definitiv
consolidat al obligaţiilor SC N. SRL.

51
 Pentru aceste considerente şi în aplicarea art.312 alin.2 cod pr.civilă,
Curtea admite recursul şi modifică în parte hotărârea atacată în sensul că dispune
închiderea procedurii insolvenţei debitorului SC N. SRL în temeiul art. 132
alin.2 din Legea nr. 85/2006, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

13. Inchiderea procedurii insolvenţei ca urmare a stingerii întregului

pasiv prin distribuirea sumelor obţinute din lichidarea parţială a averii
debitorului. Indeplinirea procedurii de publicitate aferente cererii de
închidere a procedurii. Invocarea nulităţii actelor procedurale.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,

art. 131, art. 132 alin. 2

Finalizarea lichidării bunurilor din averea debitoarei urmează a fi consemnată în

raportul final întocmit de către lichidator. El va supune spre analiză judecătorului sindic
raportul final însoţit de situaţiile financiare finale, deoarece potrivit art.129 alin.1 din
Legea nr.85/2006, „După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul
va supune judecătorului-sindic un raport final însoţit de situaţiile financiare finale; copii
de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa
tribunalului.
După comunicarea către creditori şi afişare la uşa instanţei, judecătorul-sindic va
convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afişarea raportului
final. Creditorii pot formula obiecţii la raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de data
convocării.”, iar art.132 alin.2 prevede că „O procedură de faliment va fi închisă atunci
când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din
averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la
bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă,
închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispune şi radierea acestora.”
Potrivit noii concepţii a legiuitorului, referitoare la termenul în cunoştinţă a
părţilor, art. 153 Cod procedură civilă dispune că partea care a depus cerere personal sau
prin mandatar şi a luat termen în cunoştinţă, nu va mai fi citată. Ori, depunerea cererii, în
procedura dreptului comun, se realizează prin serviciul registratură al instanţei, acesta
fiind şi cazul ”înregistrării cererii de admitere a creanţei”, situaţie urmare căreia se
creează prezumţia că titularul acesteia are termen în cunoştinţă şi nu va mai fi citat.
Soluţia se impune şi contribuie în acelaşi timp la judecarea cu celeritate a procedurii
insolvenţei. La toate cele sus-expuse poate fi adus şi argumentul, dedus din conţinutul art.
129 Cod procedură civilă, care creează în sarcina părţilor îndatorirea ca, în condiţiile legii,
să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.

Decizia civilă nr. 343/COM/16.04.2008

Prin sentinţa civilă nr.257/COM/2008 pronunţată de judecătorul sindic

în dosarul nr.15/118/2001 al Tribunalului Constanţa s-a dispus, în temeiul
art.131 din Legea privind procedura insolvenţei, închiderea procedurii
insolvenţei debitorului SC C.I. SRL, radierea debitorului din registrul
comerţului/registrul societăţilor agricole/registrul asociaţiilor şi fundaţiilor/alte
registre şi descărcarea administratorului judiciar de orice îndatoriri şi
responsabilităţi.
52
 S-a dispus, de asemenea, notificarea sentinţei debitorului, creditorilor,
administratorului special, Direcţiei Teritoriale a Finanţelor Publice, Oficiului
Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa sau Registrului
Societăţilor Agricole, Registrului Asociaţiilor şi Fundaţiilor /altor registre pentru
efectuarea menţiunii de radiere, precum şi publicarea în Buletinul procedurilor
de insolvenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut că, la de
22.10.2007, lichidatorul V.V. IPURL desemnat să administreze procedura
falimentului debitorului a solicitat să se dispună închiderea procedurii ca
urmare a stingerii întregului pasiv prin distribuirea sumelor obţinute din
lichidarea parţială a averii debitorului;
Constatând că s-a întocmit raportul de lichidare care cuprinde date privind:
situaţia debitorului la data deschiderii procedurii, etapele desfăşurate în cursul
procedurii, bunurile din averea debitorului ce au fost lichidate, situaţia sumelor
obţinute din lichidarea bunurilor, situaţia sumelor obţinute din încasarea
creanţelor debitorului, cheltuielile de administrare a procedurii, stingerea
pasivului debitorului, bunurile râmase în averea debitorului după stingerea
pasivului; constatând că averea debitorului a fost lichidată, că s-au achitat o parte
din creanţe, conform tabelului definitiv consolidat al creanţelor, şi toate
cheltuielile de administrare a procedurii, dovada plăţilor fiind făcută cu
înscrisurile depuse, judecătorul sindic a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art.132 alin.2 din Legea nr.85/2006 pentru închiderea procedurii.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs creditoarea AVAS –
care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală, invocând disp. art.304/1
şi art.105 alin.2 Cod de procedură civilă.
A susţinut recurenta că închiderea procedurii a fost dispusă cu încălcarea
art.129 şi art.132 din Legea nr.85/2006 deoarece nu s-au îndeplinit procedurile
de publicitate aferente cererii de închidere a procedurii în conformitate cu art.7
din lege, iar AVAS nu a fost convocat în calitate de creditor şi nu a primit
raportul final despre care se face vorbire în sentinţa de închidere a procedurii şi
situaţiile financiare.
Nerespectarea procedurii de comunicare şi a celei de convocare cad sub
incidenţa prevederilor art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă privind
nulitatea actelor procedurale întocmite cu neobservarea formelor legale, în
condiţiile în care recurenta a fost în imposibilitate de a promova căile legale de
atac.
Intimatul – lichidator, prin note scrise, a solicitat respingerea recursului ca
nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală susţinând că
şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute de lege
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că
recursul este nefondat.
Astfel, potrivit art.129 alin.1 din Legea nr.85/2006, „După ce bunurile din
averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic
un raport final însoţit de situaţiile financiare finale; copii de pe acestea vor fi
comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa
53
tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de
maximum 30 de zile de la afişarea raportului final. Creditorii pot formula
obiecţii la raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării.”, iar
art.132 alin.2 prevede că „O procedură de faliment va fi închisă atunci când
judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile
din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost
depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va
pronunţa o sentinţă, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice
dispune şi radierea acestora.”
Verificând actele şi lucrările dosarului, se reţine că la data de 10.09.2007
au fost depuse de către lichidatorul judiciar la dosarul cauzei raportul final şi
bilanţul general de lichidare. Raportul final a fost afişat şi comunicat recurentei
creditoare, astfel cum rezultă din borderoul depus de către lichidator în recurs.
Până la termenul din 22.10.2007 fixat de instanţă nu au fost formulate
obiecţiuni, motiv pentru care raportul final a fost aprobat. De asemenea,
notificarea privind aprobarea raportului final şi propunerea de închidere a
procedurii a fost comunicată recurentei la data 01.11.2007, iar convocarea
creditorilor s-a făcut prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.
Faţă de cele reţinute, Curtea constată că toate criticile invocate de
recurentă sunt nefondate deoarece procedura impusă de lege a fost respectată de
către lichidatorul judiciar şi de către judecătorul sindic. Recurenta a avut
cunoştinţă de raportul final, împotriva căruia nu a formulat obiecţiuni, precum şi
de propunerea de închidere a procedurii, astfel că nu poate susţine că a fost în
imposibilitate de a uza de căile legale de atac.
Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurentă
sunt nefondate, Curtea respinge recursul ca atare în baza art.312 alin.1 Cod de
procedură civilă.

14. Inchiderea procedurii insolvenţei. Condiţii de admisibilitate.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,

art. 129, art. 131, art. 132

Este cunoscut că finalizarea lichidării bunurilor din averea debitorului este

consemnată în raportul final întocmit de către lichidator, practica statuând asupra
împrejurării că raportul prin care administratorul sau lichidatorul supune atenţiei
judecătorului sindic aspecte legate de inexistenţa bunurilor, nu constituie raport final în
sensul art.129 din lege, deoarece un asemenea raport vizează existenţa unor bunuri în
patrimoniul debitorului, iar nu lipsa totală a acestora.
Potrivit dispoziţiilor art.129 din Legea nr. 85/2006, după ce bunurile din averea
debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune atenţiei judecătorului sindic un raport
final însoţit de situaţiile financiare finale, copii de pe acestea urmând a fi comunicate
tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa tribunalului.
Judecătorul sindic va convoca Adunarea creditorilor la un termen de maximum 30
zile de la afişarea raportului final, creditorii putând formula obiecţiuni la raportul final cu
5 zile înainte de data convocării.

54
 Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 132 alin. 2 teza 1, cu referire la art. 129 alin.
2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul nu a impus publicarea în Buletinul Procedurilor
Insolvenţei a raportului final.
Este real că, prin modul în care au fost concepute dispoziţiile cuprinse în art.129
Cod pr.civilă, legiuitorul a promovat câteva dintre cele mai importante forme de
manifestare a principiului rolului activ al judecătorului şi a principiului adevărului. De
asemenea, textul cuprins în articolul de lege indicat impune judecătorului obligaţia de a
respecta şi de a face respectate principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale
procesului civil.
Între aspectele principale ce au legătură cu principiul rolului activ al judecătorului,
astfel cum el este consacrat în art.129 Cod pr.civilă, se regăseşte şi acela referitor la
obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, dovezile pe care le consideră necesare pentru
soluţionarea cauzei, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Nu se poate reţine în sarcina instanţei – judecător sindic – încălcarea principiului
rolului său activ, odată ce, în speţă, au fost administrate toate probatoriile solicitate de
debitoare, ca de altfel şi de către creditori ce nu şi-au manifestat disponibilitatea pentru
avansarea resurselor financiare pentru continuarea procedurii (art.131 din Legea
nr.85/2006).

Decizia civilă nr. 358/COM/17.04.2008

Prin sentinţa civilă nr.212/17 martie 2000, Tribunalul Tulcea – Secţia

comercială – judecătorul sindic dispune deschiderea procedurii de reorganizare
judiciară şi a falimentului faţă de debitoarea societatea SC A. SRL Tulcea fiind
desemnat în calitate de lichidator judiciar M.G., iar ulterior prin sentinţa civilă
nr.954/20.10.2000 instanţa dispune înlocuirea acestuia cu SC I. SA Tulcea.
Prin încheierea din 10 ianuarie 2003 s-a dispus de către judecătorul
sindic, înlocuirea lichidatorului SC I. SA Tulcea cu SC C. SRL, actual C.I.
IPURL Constanţa.
În aceste condiţii şi având în vedere dispoziţiile art.129 din Legea
nr.85/2006, lichidatorul judiciar prezintă instanţei – judecătorului sindic - la data
de 30 martie 2007 raportul final, comunicând copii creditorilor, astfel că, se
dispune afişarea acestuia la uşa instanţei, singurul creditor ce formulează
obiecţii la acesta fiind AVAS Bucureşti.
Urmare obiecţiunilor formulate, prin sentinţa civilă nr. 1167/06.07.2007
pronunţată de Tribunalul Tulcea - judecătorul sindic - în dosarul nr.966/88/2007,
se dispune respingerea obiecţiunilor formulate de AVAS Bucureşti la raportul
final întocmit de lichidator, ca tardiv.
Împotriva acestei hotărâri în termen a formulat recurs creditorul AVAS
Bucureşti, astfel că, prin decizia nr.2213/COM/21 noiembrie 2007 pronunţată
de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. 3954.1/36/2005 a fost respins
recursul ca nefondat, reţinându-se în esenţă următoarele :
Potrivit art. 129 (1) din Legea nr.85/2006 după ce bunurile din averea
debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un
raport final însoţit de situaţiile financiare finale; copii de pe acestea vor fi
comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa tribunalului.
Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30

55
de zile de la afişarea raportului final. Creditorii pot formula obiecţii la raportul
final cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării.
Conform citaţiei emisă la 04.04.2007 şi publicată în Buletinul
procedurilor de insolvenţă nr.903/2007 creditorii, printre care şi recurenta, erau
chemaţi în data de 20 aprilie 2007, ora 11 la Tribunalul Tulcea, camera 4, pentru
aprobare raport final şi închidere procedură.
De asemenea, lichidatorul judiciar i-a comunicat creditoarei AVAS
raportul final şi bilanţul final la data de 18.04.2007.
Creditoarea AVAS Bucureşti a formulat obiecţiuni la raportul final în data
de 23 aprilie 2007, înregistrate la judecătorul sindic la data de 26 aprilie 2007,
cu depăşirea termenului de 5 zile prevăzut de art.129 alin.1 din legea
insolvenţei.
Se concluzionează de către instanţă în sensul că, susţinerile creditoarei
AVAS sunt nefondate, pentru sus-menţionatele reţineri.
După pronunţarea deciziei irevocabile de către Curtea de Apel Constanţa,
judecătorul sindic luând act de dovezile depuse la dosar de către lichidatorul
judiciar, la termenul de judecată din 14 decembrie 2007, având în vedere
depunerea raportului final, reia judecata cauzei constatând terminată cercetarea
judecătorească şi acordă cuvântul părţilor pentru cererea formulată de lichidator
având ca obiect închiderea procedurii falimentului debitoarei SC A. SRL Tulcea.
În atare condiţii, prin sentinţa civilă nr.2436/COM/21 decembrie 2007,
pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr.3/88/1999 TT, aprobă raportul
final şi în temeiul art.132 al.2 din Legea nr.85/2006 dispune închiderea
procedurii insolvenţei faţă de debitoare, precum şi radierea debitoarei din
evidenţele Registrului Comerţului Tulcea.
Împotriva acestei hotărâri, în termen formulează recurs AVAS Bucureşti,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept
prevăzut de art.3041 Cod pr.civilă şi următoarea motivaţie, în esenţă:
- în mod eronat instanţa de fond a dispus închiderea procedurii faţă de
debitoare, în condiţiile în care statul român, reprezentat în cauză de AVAS,
a suferit prejudicii, fără să fi realizat procedurile de publicitate aferente
hotărârii, prin care s-a aprobat raportul final;
- instanţa de fond a încălcat disp.art.132 al.2 teza I, coroborat cu art.129
al.2 din Legea nr.85/2006, atât timp cât, închiderea procedurii nu poate
interveni concomitent cu aprobarea raportului final, ci numai după ce
acesta a fost aprobat printr-o sentinţă distinctă;
- în condiţiile în care AVAS promovase obiecţiuni faţă de raportul final,
chiar şi în situaţia respingerii acestora, închiderea procedurii nu putea
interveni fără a se da instituţiei posibilitatea de promovare separată a
căilor legale de atac împotriva hotărârii de respingere;
- documentul ce a fost supus analizei judecătorului sindic şi creditorilor,
deşi abordează lapidar o mică parte din aspectele legate de procedură, nu
face vorbire despre identificarea cauzelor care au determinat starea de
încetare de plăţi şi persoanele vinovate de apariţia respectivei situaţii;

56
 - instanţa nu şi-a manifestat rolul activ prin luarea măsurii efectuării unei
expertize contabile, suportate din fondurile debitoarei sau din fondul de
lichidare menită să determine cauzele reale ce au facilitat ajungerea
societăţii în stare de insolvenţă.
Prin concluzii scrise lichidatorul judiciar solicită respingerea recursului
ca nefondat, cu motivaţia în esenţă că, hotărârea recurată a fost pronunţată cu
respectarea tuturor dispoziţiilor cuprinse în Legea nr.85/2006.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins conform art.312 Cod
pr.civilă, apreciază Curtea, pentru următoarele considerente, în esenţă:
Este cunoscut că, finalizarea lichidării bunurilor din averea debitorului
este consemnată în raportul final întocmit de către lichidator, practica statuând
asupra împrejurării că, raportul prin care administratorul sau lichidatorul supune
atenţiei judecătorului sindic aspecte legate de inexistenţa bunurilor, nu constituie
raport final în sensul art.129 din lege, deoarece un asemenea raport vizează
existenţa unor bunuri în patrimoniul debitorului, iar nu lipsa totală a acestora.
Potrivit dispoziţiilor art.129 din Legea nr. 85/2006, după ce bunurile din
averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune atenţiei judecătorului
sindic un raport final însoţit de situaţiile financiare finale, copii de pe acestea
urmând a fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa
tribunalului.
Judecătorul sindic va convoca Adunarea creditorilor la un termen de
maximum 30 zile de la afişarea raportului final, creditorii putând formula
obiecţiuni la raportul final cu 5 zile înainte de data convocării.
În cauză, în acord cu aceste dispoziţii legale, lichidatorul la data de 30
martie 2007 a prezentat raportul final, a comunicat copii creditorilor, s-a
dispus afişarea la uşa Tribunalului, şi singurul creditor care a formulat obiecţii
la raportul final a fost AVAS Bucureşti, acestea fiind soluţionate prin sentinţa
civilă nr.1167/06.07.2007 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul
nr.966/88/2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.2213/COM/21.11.2007
a Curţii de Apel Constanţa, prin respingerea recursului ca nefondat.
Procedând la examinarea susţinerilor recurentei în prezenta cauză, Curtea
reţine că, motivele de recurs sunt identice cu cele avute în vedere de Curte
atunci când a pronunţat decizia civilă nr.2213/COM/21 noiembrie 2007 în
dosar nr.2954.1/36/2005.
Pe de altă parte, susţinerile recurentei potrivit cărora nu ar fi fost
realizate procedurile de publicitate aferente hotărârii, prin care s-a aprobat
raportul final, nu pot fi primite de instanţă, deoarece aşa după cum rezultă din
probatoriul administrat în cauză, statuându-se irevocabil şi de către Curte prin
decizia sus-nominată, acestea au fost realizate în totalitate, cu atât mai mult cu
cât, hotărârea este irevocabilă şi astfel, nu mai pot fi exercitate împotriva sa,
alte căi de atac, cum greşit susţine creditoarea, decât poate, căi extraordinare de
atac, ce în cauză nu au fost exercitate.
Prin formularea obiecţiunilor la raportul final întocmit de lichidator,
creditoarea AVAS Bucureşti şi-a formulat apărările cu privire la închiderea
procedurii şi şi-a exercitat căile de atac prevăzute de lege, astfel că, aspectele
57
legate de: neverificarea creanţei bugetare înscrisă de CAS şi preluată de AVAS
Bucureşti; cauzele concrete care au determinat nevirarea de către debitor a
contribuţiilor la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale şi de Sănătate;
suferirea de către AVAS a unor prejudicii, în condiţiile în care este reprezentantul
statului român; precum şi identificarea persoanelor vinovate de aducerea societăţii în
stare de insolvenţă, urmează a fi înlăturate, întrucât judecătorul sindic putea
examina toate aceste susţineri cu prilejul judecării obiecţiunilor, ca şi critici la
raportul final, şi nu la momentul pronunţării hotărârii de închidere a procedurii,
ori în calea de atac a recursului.
Pe de altă parte, Curtea reţine că, în speţă, instanţa de fond nu a încălcat
disp.art.132 al.2 teza I coroborat cu art.129 al.2 din Legea nr.85/2006, astfel cum
susţine recurenta în mod netemeinic, legiuitorul neimpunând publicarea în Buletinul
Procedurilor de Insolvenţă a raportului final.
Este real că, prin modul în care au fost concepute dispoziţiile cuprinse în
art.129 Cod pr.civilă, legiuitorul a promovat câteva dintre cele mai importante forme
de manifestare a principiului rolului activ al judecătorului şi a principiului
adevărului. De asemenea, textul cuprins în articolul de lege indicat impune
judecătorului obligaţia de a respecta şi de a face respectate principiul
contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.
Între aspectele principale ce au legătură cu principiul rolului activ al
judecătorului, astfel cum el este consacrat în art.129 Cod pr.civilă, se regăseşte şi acela
referitor la obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, dovezile pe care le consideră
necesare pentru soluţionarea cauzei, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Nu se poate reţine în sarcina instanţei – judecător sindic – încălcarea
principiului rolului său activ, odată ce, în speţă, au fost administrate toate probatoriile
solicitate de debitoare, ca de altfel şi de către creditori ce nu şi-au manifestat
disponibilitatea pentru avansarea resurselor financiare pentru continuarea procedurii
(art.131 din Legea nr.85/2006).
În această situaţie, în mod legal şi temeinic instanţa a constatat că, raportul final
dezvoltă activitatea lichidatorului în procedura de faliment (vânzări, distribuiri,
tranzacţii, operaţiuni etc.), putându-se reconstitui întreaga activitate desfăşurată în
perioada de lichidare.
Într-adevăr, în conţinutul raportului final se regăseşte situaţia încasărilor şi
plăţilor a tuturor sumelor de-a lungul perioadei de lichidare, distribuţia finală,
acoperirea masei pasive şi situaţiile financiare finale.
Cum toate bunurile din averea debitorului au fost lichidate şi toate sumele au
fost distribuite conform Raportului asupra fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor şi
recuperarea de creanţe şi a planului de distribuire final, dovada plăţilor fiind făcută cu
înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în mod legal şi temeinic judecătorul sindic a
constatat ca fiind îndeplinite condiţiile obligatorii şi necesare pentru închiderea
procedurii, având în vedere dispoziţiile art.131 din legea procedurii insolvenţei,
dispunând totodată radierea debitoarei din Registrul Comerţului Tulcea.
Cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, Curtea,
văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, dispune respingerea recursului ca nefondat.

PREŞEDINTE
Secţia comercială, maritimă şi fluvială
58
şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal
GEORGIANA PULBERE

59