ION comentariu

Incadrata cronologic in perioada interbelica, proza lui Liviu Rebreanu (1885-1944) se

constituie din acumulari succesive in timp, incepand cu nuvelele (ale caror teme au fost
dezvoltate, uneori, in romane) si pana la marile sale creatii romanesti: „Ion" (1920),
„Padurea spanzuratilor" (1922) si „Rascoala" (1932).
In afara celor trei capodopere, Rebreanu a mai scris romanele: „Adam si Eva" (1925),
„Ciuleandra" (1927), „Craisorul" (1929), „Amandoi" (1934), „Gorila" (1938).
h1x4422hb83bbg
Dupa cum s-a observat, autorul nu mai urmeaza linia realismului traditional, romanul „Ion"
fiind „poate intaiul care nu face concesii viziunii idilizante asupra satului" (N. Manolescu).
Cea mai importanta particularitate a romanelor lui Rebreanu este insa deschiderea spre
modern. Astfel, analiza trairilor sufletesti ale personajelor (nelinistea, obsesia, mustrarile de
constiinta), studierea instinctelor primare, sondarea adancimilor obscure ale psihologiei
colective, prezentarea gandurilor omului aflat in fata mortii si alte trasaturi, fac din Rebreanu
ctitorul romanului romanesc modern.

De asemenea, aspiratia spre echilibru, monumentalitatea si finalurile tragice situeaza opera lui
Rebreanu in randul marii proze romanesti.
In acest context, romanului „Ion" ii revine un loc important, prin dimensiunile simbolice ale
personajului central si prin maretia linistita a curgerii vietii. infatisata in cadente largi, de
epopee.
   Tema romanului o constituie patima pentru pamant a unui tanar taran si consecintele ei
tragice.
   Titlul are sobrietatea coloanelor dorice. Numele protagonistului se arcuieste astfel peste
intreg romanul.
Structura romanului este simetrica (rotunda).
La realizarea structurii simetrice a romanului ,Jon" de Liviu Rebreanu, contribuie mai multe
elemente de compozitie:
  Titlurile celor doua parti ale romanului: „Glasul pamantului" si „Glasul iubirii". Fiecare
dintre cele doua titluri numeste o dominanta sufleteasca a personajului principal, o porunca
mai puternica decat el insusi. in scurta existenta a lui Ion, cele doua „glasuri" se impletesc,
cel dintai fiind mereu prezent; aparenta lui „tacere" in partea ultima a romanului isi vadeste
inconsistenta in scena mortii personajului cand „...ii paru rau ca toate au fost degeaba si ca
pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui".
  Titlurile de capitol (primul fiind „inceputul", iar ultimul „Sfarsitul") care contribuie la
impresia de sfericitate a operei.
  Imaginile initiale si finale ale romanului. „Ion" incepe si se incheie cu imaginea drumului
spre Pripas. Daca in prima parte, soseaua „vine" sugerand astfel o introducere in actiune, in
ultima „ se pierde" odata cu plecarea invatatorului Herdelea, lasand loc altei generatii.
  Hora este un alt element de compozitie care deschide si incheie romanul avand - de fiecare
data - o alta semnificatie: in primul capitol, la acest moment din viata satului iau parte mai
toate personajele antrenate in actiune; in final, ni se sugereaza ca, daca unii s-au stins, altii le-
au luat locul, iar Timpul nepasator acopera totul. Redus la esente, romanul prezinta
momentele eternului ciclu al existentei rurale; odata incheiat pentru un individ, ciclul continua
pentru altii, asemeni unui fluviu, fara sfarsit.
Ca si Lev Tolstoi in romanul „Razboi si pace", Rebreanu si-a organizat actiunea pe doua
planuri narative care se intretaie:
   Primul dintre acestea prezinta momente din existenta taraneasca si are drept tema problema
pamantului: in interiorul lui se consuma destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion
al Glanetasului, Alexandru Glanetasul, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista,
Zenobia si multe altele.
  Cel de al doilea plan narativ prezinta aspecte din viata intelectualilor satului (reprezentati
prin invatatorul Zaharia Herdelea si prin preotul Belciug) si are ca tema problema nationala a
romanilor transilvaneni.
Cele doua teme reunite in „Ion" vor fi flexionate ulterior in doua capodopere: „Rascoala"
(roman al dezlantuirii energiilor gloatei insetate de pamant) si „Padurea spanzuratilor" (ro-
man al dramei traite de romanii transilvaneni obligati sa lupte, in primul razboi mondial,
impotriva romanilor din Regat).
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare amploare si
diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri, romanul are un conflict bine
marcat si personaje complexe.
In romanul obiectiv naratorul este impartial (detasat) si se afla in afara actiunii. Faptele sunt
povestite la persoana a IlI-a.
Cercetarea universului operei releva ca „Ion" este o opera narativa in proza, de mare aploare,
in a carei actiune sunt antrenate zeci de personaje.
Aparut in 1920, dupa ce trecuse prin fazele manuscrise intitulate „Zestrea" si „Rusinea",
„Ion" este un roman realist in care naratorul obiectiv si omniscient realizeaza o evocare
monografica a satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea.
Alcatuit din doua parti intitulate. „Glasul pamantului" si „ Glasul iubirii" si cuprinzand
treisprezece capitole, romanul are o actiune lineara, care se desfasoara cronologic si inglo-
beaza un „fluviu curgator de fapte ce se perinda aproape fara inceput si fara sfarsit" (E.
Lovinescu).
Actiunea incepe intr-o zi de duminica, atunci cand tot satul era adunat la hora, in curtea
vaduvei lui Maxim Oprea.
Scena (avand rol de expozitiunei constituie o veritabila pagina monografica, in Pripas (ca si in
alte sate ardelenesti), ritualurile fiind pastrate din vechime.
Printre tinerii aflati la hora se afla si Ion al Glanetasului, flacau harnic, dar sarac, intrucat tatal
sau isi instrainase pamanturile; iar Ion iubea cu patima pamantul, inca de cand era copil
(intriga).
Solutia pentru a dobandi ravnitele loturi, ar fi casatoria cu Ana (uratica fata a bogatului Vasile
Baciu).
inca din scena horei, Ion incearca sa si-o apropie, cu toate ca se stia dispretuit de tatal fetei si
cu toate ca Ana ii fusese sortita lui George Bulbuc (fecior si el de oameni avuti).
Chiar si Ion isi da seama ca astfel va pierde iubirea Floricai „fata vadanei lui Maxim Oprea,
cu care se tinuse pana acuma, putin posomorata, dar mai frumoasa ca oricand". Numai ca
Florica nu avea pamantul pe care Ion si-1 dorea cu ardoare (capitolul „inceputul").
Starnit si de impotrivirea lui Vasile Baciu, Ion incepe s-o viziteze pe Ana, noaptea, fara stirea
tatalui si este acceptat de fata (care il iubea): „Sufletul Anei se scalda intr-o bucurie
nemarginita. Uitase toate suferintele si indoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai ca acum
vine mereu si-l astepta mereu mai dragastoasa."
Cand Vasile Baciu isi da seama ca Ana este insarcinata, o bate cumplit, numai interventia
satului salvand-o din mainile omului care parea ca si-a pierdut mintile. Pe urma, o trimite la
Ion, care o primeste trufas, pentru a-si impune conditiile (capitolul „Rusinea").
Dupa indelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a descrie alaiul nuntasilor in
cadente largi, de epopee (capitolul „Nunta").
La nunta, Ion intelege ca odata cu pamantul o va primi si pe Ana si incepe s-o urasca.
Altfel, el traieste si o perioada de mare bucurie, facandu-si planuri legate de pamanturile lui
Baciu, pe care le si considera ale lui.
Iluziile i se spulbera insa atunci cand socrul sau isi calca promisiunea, admitand totusi sa-i
„scrie" pe numele lui cinci loturi.
In timpul acestor tratative, Ana, batuta de Vasile Baciu (care credea ca s-a inteles cu Ion sa-1
jefuiasca), lovita crunt si de acesta din urma si batjocorita de soacra ei, Zenobia, starneste
compatimirea intregului sat.
in vara, in timp ce se afla la seceris (impreuna cu Ion si cu Alexandru Glanetasul), Ana il
naste pe Petrisor. Evenimentul - plasat in mijlocul unei naturi solemne - devine arhetipal, iar
tipatul copilului pare a fi glasul celui dintai om al planetei.
Pe buna dreptate, romanul a fost caracterizat drept „opera unui poet epic care canta cu
solemnitate conditiile generale ale vietii, nasterea, nunta, moartea" (G. Calinescu).
Batuta de Ion, chiar dupa botezul lui Petrisor, Ana este tot mar nefericita (capitolul
„Copilul").
in iarna, Florica se marita cu George Bulbuc - feciorul care-i fusese, initial, harazit Anei. La
nunta, aceasta isi da seama „ca Ion pofteste pe Florica" si mahnirea care o cuprinde devine
chemare a Neantului: „/ se parea ca toata lumea, cu tot ce e intr-insa, se scufunda in niste
ape tulburi, atat de murdare incat scarba singura pluteste deasupra ei ca o iazma otravi-
toare, inchidea ochii si totusi- vedea neincetat apa spre care o impingea o mana grea, ca
spre un liman care spala urmele si parerile de rau" (capitolul „Streangul ).
Actiunea capitolelor II-VI (din primul volum) si I-III (din volumul al II-lea) ocupa cel mai
mare moment al subiectului (desfasurarea actiunii).
Dupa nunta Floricai, in sufletul lui Ion se trezeste „glasul iubirii". El se imprieteneste cu
George si merge tot mai des la noua familie.
instiintata de Savista, Ana intelege adevarul. Derutata si cu mintea stinsa, ea se spanzura.
Ramas fara mama, Petrisor se imbolnaveste din pricina proastei ingrijiri pe care i-o acorda
Zenobia, iar doctorul (chemat prea tarziu), nu-1 mai poate salva.
Surprins, intr-o noapte, in curtea Floricai, Ion este ucis de George, cu sapa (unealta a
pamantului). inainte de moarte, i se deruleaza in minte intreaga lui existenta, in care luptase
zadarnic pentru pamantul care acum avea sa devina al nimanui (punctul culminant: capitolul
„Sfarsitul").

O alta trasatura a speciei o constituie existenta a doua planuri narative: unul al existentei
taranesti si altul infatisand aspecte din viata intelectualitatii rurale.
In al doilea plan al constructiei epice, intelectualii satului (reprezentati prin familia
invatatorului Herdelea si prin preotul Belciug), traiesc aproape la fel de greu ca si taranii:
doamna Herdelea reuseste prin mari eforturi sa pastreze aparentele unui trai mai rasarit si sa-si
marite fetele (chiar daca Laura face o casatorie de convenienta cu teologul Pintea); mobila
invatatorului (cumparata in rate) este scoasa la licitatie, din pricina neachitarii; Herdelea este
mutat cu slujba si intra in conflict cu autoritatile maghiare (care instituisera obligatia ca in
scoli sa se predea in limba maghiara).
Peste toate, Herdelea (care-si cladise casa pe un teren al bisericii) intra in conflict cu preotul
Belciug si este inspaimantat ca va ramane pe drumuri.
In final, la sfintirea noii biserici din Pripas (ridicata prin stradania preotului Belciug), toate
conflictele se sting; hora (la fel de aprinsa ca si cea care deschide romanul) dovedeste ca
Soarta si Timpul raman atotputernice (deznodamantul).
O alta trasatura a speciei o constituie existenta conflictului, element care modifica profund
evolutia personajului central.
Conflictul principal al romanului este lupta pentru pamant, intr-o lume in care proprietatea
constituie masura cu care sunt apreciati oamenii. Particularizat in existenta personajului epo-
nim, acest conflict devine tragic.
Drama personajului eponim.
Aparut in 1920, „Ion" este cel mai mare roman al iubirii de pamant din literatura romana.
Personajul central al cartii este Ion al Glanetasului - figura simbolica, singulara prin iubirea
pamantului si prin drama pe care o traieste.
Complexitatea acestui personaj a dat nastere unor viziuni critice atat de diferite, incat, din
insumarea lor, se constituie o figura plurivalenta, alcatuita din putine lumini si multe umbre,
dar impresionanta prin iubirea uriasa, mitologica, pentru pamant.
Astfel, pentru G. Calinescu. „Ion e o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la
spanzurare, si a ramas in cele din urma cu pamant".
in termenii aceleiasi reci obiectivitati, marele critic subliniaza reductia intelectuala a
personajului, in alcatuirea caruia predomina instinctele: „Nu din inteligenta a iesit ideea
seducerii ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse".
Tudor Vianu il priveste pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale sufletului
taranesc: „lacomia de pamant si senzualitatea robusta, afirmate prin siretenie, lipsa de
scrupule, cruzime".
Se pare insa ca Eugen Lovinescu vede si partea frumoasa a acestui personaj complex, in care
autorul a dorit sa creeze „ o figura simbolica, mai mare decat natura".
Cu toate multele lui trasaturi si atitudini negative, se cuvine sa recunoastem ca Ion traieste o
drama, ale carei proportii ii macina fiinta.
Aceasta drama provine, inainte de toate, din specificul mediului rural, in care „Ethosul,
psihologia, erosul, intreaga existenta se exprima in felul cum gandesc oamenii, in conditii
date, despre pamant" (C. Ciopraga). Apriga dorinta a lui Ion de a avea pamant il pune in
relatii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul. Acesta ar fi conflictul exterior.
Mult mai puternic este insa conflictul interior (cu atat mai mult, cu cat setea de pamant este
convertita intr-o obsesie unica, fixata in subconstient).
Acesta provine din lupta care se da. in sufletul lui. intre cele doua ..glasuri" care si-1 disputa
pana la sfasiere.
„Glasulpamantului" se infiltreaza ca o chemare obscura, coplesitoare, de parca sufletul lui ar
fi adunat toate „glasurile" gliei din subconstientul colectiv, transformand pamantul intr-un
Urias mitologic; reprezentativa este scena in care Ion, mergand intr-o dimineata la coasa,
admira un lot cosit de curand: pamantul „negru-galbui" care „parea un obraz mare, ras de
curand" pare a fi Nepatrunsul eminescian, intins pana la marginile Cosmosului, din somnul
caruia avea sa se zamisleasca lumea.
Din acest sentiment se naste, mai tarziu, gestul prin care Ion se apleaca si saruta pamantul,
intr-o adoratie aproape sacra:
„Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata.
Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios, ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecan-du-si
palmele. Apoi, incet, cucernic, jara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-
si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece,
ametitor...Se ridica deodata rusinat si se uita imprejur sa nu-l fi vazut cineva. Fata insa ii
zambea de o placere nesfarsita ".
Starile sufletesti ale personajului sunt profunde si totale: fericirea care il copleseste este atat
de deplina, incat lumea se reduce la acest sentiment; de aici, tentatia de a imbratisa „huma",
de parca misteriosul glas al iubirii si-ar fi schimbat obiectul (de altfel, intr-o fraza anterioara,
pamantul era comparat cu „o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratan-, du-si corpul
gol, ispititor").
Placerii de a simti in maini pamantul si de a-i sorbi mireasma i se adauga fiorul care strabate
fiinta si constiinta invingatorului; intr-un episod ulterior, Ion este proiectat in fabulos („ Se
vedea acum mare si puternic, ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de
balauri ingrozitori").
Pe buna dreptate, E. Lovinescu 1-a caracterizat pe Ion ca pe o „figura simbolica mai mare
decat natura".
Este adevarat ca, in lumea satului transilvanean de la inceputul veacului al XX-lea demnitatea
si locul omului in colectivitate se masoara in iugare de pamant; este la fel de adevarat ca
Alexandru Glanetasul (tatal lui Ion), care-si pierduse pamantul, devenise un nimeni comparat
(in scena horei) cu „un caine la usa bucatariei".
Pentru Ion insa iubirea de pamant reprezinta mai mult decat dorinta de a-si depasi conditia:
„Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a
inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult, trebuie!"
Plasat la inceputul acestei caracterizari, instinctul iubirii pamantului devine trasatura
definitorie a personajului „stapanit", posedat aproape de aceasta dragoste. Proportiile ei
modifica dimensiunile timpului, transferandu-le in etern („Vesnic"). In aceste conditii, felul
de a gandi si felul de a fi ale personajului, capata amprenta stapanirii pamantului: auzind ca
Florica se marita, Ion se simte frustrat, „ca si cum cineva i-ar fi furat cea mai buna si mai
mare delnita de pamant"; tot asa, dupa ce 1-a inselat pe Vasile Baciu, luandu-i pamanturile,
Ion umbla pe ulita, cu pasii mai mari si cu genunchii indoiti (de parca ar fi devenit mai greu!).
„Glasul iubirii" constituie cel de-al doilea instinct al lui Ion si va conduce la a doua drama a
lui: casatoria cu Ana, renuntarea la Florica. Traind intr-un mediu in care casatoria bazata pe
interes se practica (la fel se insurase si Vasile Baciu), Ion isi impune s-o accepte pe uratica
Ana: „Ma molesesc ca o baba neroadal Parca n-as mai fi in stare sa ma scutur de calicie!
Las ca-i buna Anuta!"
Intelegand insa ca, odata cu pamanturile, o primise si pe . Ana, Ion o uraste; de aici, incep
bataile, nepasarea la suferinta .Anei, vorbele urate. Nici macar moartea Anei nu-1 misca, sin-
gura lui grija fiind copilul (Petrisor), pentru ca el reprezenta pamantul, legatura cu zestrea
celei ce-i fusese sotie.
Odata potolit „glasul pamantului", sufletul lui este luat in stapanire de celalalt „glas"; se
imprieteneste cu George (devenit sot al Floricai) si incepe s-o viziteze pe tanara nevasta.
Surprins intr-o noapte, in curtea lui, de catre George, Ion este ucis, in mod simbolic, cu sapa.
in ultimele clipe de viata, prin mintea lui Ion, se deruleaza momente ale existentei sale trecute,
aceasta enumerare tragica incheindu-se tot cu „glasul pamantului": „si-i paru rau ca toate au
fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui".
Trasaturi ale romanului traditional
Fresca a lumii transilvanene de la inceputul veacului al XX-lea, romanul „Ion", de Li viu
Rebreanu intruneste multe caracteristici ale romanului traditional.
Astfel, lumea infatisata este una exterioara, veridica, inspirata chiar din realitatea imediata.
Timpul este cronologic, iar evenimentele au o succesiune dictata de ritmul existentei rurale.

Personajul eponim este reprezentativ si simbolic, autorul infatisandu-1 in toata complexitatea

sa.

Naratorul este omniscient, omniprezent si obiectiv, relatarea facandu-se la persoana a IlI-a.

In acelasi timp, analiza unor instincte primare, prezentarea gandurilor omului aflat in fata
mortii sau a unor trairi launtrice constituie largi deschideri spre modern.
Curentul literar in care se incadreaza romanul este realismul.