Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Economie Suport de Curs MC ZI 2016
Economie Suport de Curs MC ZI 2016
CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
E C O N O M I E
suport de curs
– Iaşi –
2016
1. TEORIA CONSUMATORULUI ŞI A CERERII
În concepţia clasică, bunuri identice au, pentru persoane diferite, aceeaşi utilitate
economică, indiferent de intensitatea nevoilor, de cantitatea consumată si de sacrificiul
făcut pentru obţinerea lor, astfel încât unităţile X1, X2, ....., Xn dintr-un bun omogen au
utilităţile individuale u1, u2, ..... , un, egale între ele, utilitatea totală a întregii cantităţi
fiind n × u.
În realitate, însă, nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă nu
numai de la individ la individ, ci şi de la o unitate la alta consumată din acelaşi produs.
Acest fapt rezultă din gradul diferit de intensitate al nevoii satisfăcute prin consumul
bunului respectiv, care descreşte pe măsură ce sporeşte numărul de unităţi consumate.
Pornind de aici, economiştii neoclasici au fundamentat în ultima pătrime a secolului al
XIX-lea teoria utilităţii marginale. Într-o primă formă, a aşa-numitei "abordări cardinale",
s-a presupus că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis
utilitatea pe care o obţine din consumul fiecărei unităţi dintr-un anumit bun omogen. De
aici a rezultat posibilitatea stabilirii unei ierarhii între nivelurile de utilitate şi a exprimării
numerice a satisfacţiei oferite de consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun,
comparativ cu cea dată de folosirea unei cantităţi dintr-un alt bun. Cu toate că teoria
utilităţii cardinale a fost respinsă şi depăşită, o serie de concepte şi instrumente de analiză
fundamentate în cadrul ei au rămas în patrimoniul ştiinţei economice, motiv pentru care le
prezentăm în continuare.
Pe figura de mai sus sunt reprezentate trei curbe de indiferenţă, U0, U1 şi U2, care
indică trei niveluri diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe curba U0, consumatorul va
obţine aceeaşi satisfacţie sau utilitate, U0, consumând fie "coşul" C, constituit din
combinaţia a 3 unităţi din bunul X şi 12 unităţi din bunul Y, fie "coşul" D, constituit din
11 unităţi din bunul X şi 5 unităţi din bunul Y, fie oricare altă combinaţie aferentă
infinităţii punctelor de pe curba respectivă. "Coşurile" sau combinaţiile situate pe curba de
indiferenţă U1, cum ar fi A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y) sau B (9 unităţi
din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă oferă un
nivel de satisfacţie sau utilitate U1 mai redus decât U0. "Coşurile" de consum sau
combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U2, cum ar fi E (6 unităţi din bunul X şi 13
unităţi din bunul Y) sau F (9 unităţi din bunul X şi 10 unităţi din bunul Y) sau oricare alt
punct de pe această curbă oferă un nivel de utilitate U2, superior lui U0. Putem formaliza
cele de mai sus astfel: U0 = f0 ( X,Y ); U1 = f1 ( X,Y ); U2 = f2 ( X,Y ) , în care U0, U1 şi U2
sunt constante, iar U1 < U0 < U2 .
2 V. Pareto, Manuel d'économie politique, 1909,; John R. Hicks, Value and Capital, Clarendon Press, Oxford, 1965; Gerard
Debreu, Théorie de la valeur, Dunod, Paris, 1956; Maurice Allais, Le comportement de l'homme rationnel devant le risque,
Econometrica, oct. 1953, după Aurel Iancu, op.cit. p.71.
Deci, A=B; C=D; E=F, întrucât cuplurile (A, B), (C, D) şi (E, F) se află pe câte o
curbă de indiferenţă, iar A<C; C<E, de unde rezultă A<E (relaţia de tranzitivitate). Toate
punctele situate la dreapta celor de pe curba U0 reprezintă combinaţii ale bunurilor X şi
Y care oferă mai multă utilitate, iar toate punctele situate la stânga celor de pe curba de
indiferenţă U reprezintă combinaţii care asigură mai puţină utilitate.
Pentru un acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare
corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul acestor curbe de indiferenţă este
denumit harta de indiferenţă. Există tot atâtea "hărţi de indiferenţă" ca şi numărul
indivizilor.
Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Aceasta se poate demonstra
pe figura 3.3. prin metoda reducerii la absurd: dacă intersecţia curbelor U2 şi U3 ar fi
posibilă, atunci combinaţiile exprimate pe punctele G şi H ar trebui, din definiţia curbelor
de indiferenţă, să asigure acelaşi nivel de utilitate ca şi combinaţia F. Or aceasta este
imposibil deoarece G>H.
Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. Această proprietate derivă din ipoteza
de raţionalitate a consumatorului, potrivit căreia individul nu-şi va continua niciodată
consumul unui bun dincolo de punctul de saţietate, când utilitatea marginală a bunului
respectiv devine negativă. Dacă UmY ar fi negativă, o diminuare a cantităţii din bunul Y
ar creşte satisfacţia individului (fiindcă i-ar reduce insatisfacţia sau neplăcerea provocată
de consumul acestui bun), iar atunci, pentru a menţine utilitatea neschimbată, pentru a ne
situa pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ar trebui să se reducă şi consumul lui X. Cantitatea
din bunul Y şi cea din bunul X ar varia în acelaşi sens. Curba de indiferenţă ar fi
crescătoare..
Curbele de indiferenţă sunt convexe. Relaţia descrescătoare între cantitatea din
bunul X şi cantitatea din bunul Y am fi avut-o şi de-a lungul unei drepte, aşa cum rezultă
din figura 3.4. Curbele de indiferenţă sunt însă convexe, adică, în termeni nematematici,
ele nu sunt drepte, ci curbate spre punctul de origine al axelor de coordonate, spre partea
de jos: înclinaţia lor se diminuează în mod progresiv de la stânga la dreapta.
∆Y
R mS AC = (−)
∆X
Această rată ne arată cât trebuie sacrificat din Y pentru creşterea cu o unitate a lui X, când
se trece de la combinaţia A la combinaţia C.
RMS şi R m S nu pot fi identice decât dacă panta între două puncte şi panta într-un
punct ar fi egale pe oricare porţiune a curbei de indiferenţă, ceea ce nu se poate întâmpla
decât dacă curba de indiferenţă ar fi o dreaptă.
Pentru a trasa o dreaptă este suficient să cunoaştem două puncte ale sale. După cum
observăm din fig. 3.7., acestea sunt reprezentate de intersecţiile dreptei cu axele de
coordonate: pe axa ordonatei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată
din bunul Y dacă întreg venitul V este alocat procurării acestui bun, adică dacă s-ar
V
consuma zero din bunul X: V = Px ⋅ 0 + Py ⋅ Y , ceea ce înseamnă Y = ; pe axa abscisei
Py
intersecţia exprimă cantitateamaximă ce poate fi consumată din bunul X dacă întregul
venit V este alocat procurării acestui produs, adică dacă s-ar consuma zero din bunul Y:
V
V = Px ⋅ X + Py ⋅ 0 , de unde rezultă X = ; Coordonatele punctelor de intersecţie sunt
Px
V V
A(0, ) şi B( ,0) .
Py PX
Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă sub forma ecuaţiei unei drepte de tipul
y = a.x + b, unde "a" reprezintă panta. Astfel, V = Px ⋅ X + Py ⋅ Y este echivalentă cu
Py ⋅ Y = − Px ⋅ X + V şi, împărţind prin Py:
Px V
Y =− ⋅X + ,
Py Py
∆Y P
Deci, panta dreptei bugetare = = (− ) x .
∆X Py
Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul unei combinaţii de două
bunuri cumpărate dintr-un venit limitat, individul va trebui să atingă curba de indiferenţă
cea mai ridicată posibil, dar astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe dreapta sa
bugetară. Aceasta înseamnă că el va reţine punctul de pe această dreaptă care atinge curba
cea mai ridicată.
Punctul E1 de coordonate (2, 6) din fig. 3.10. indică combinaţia optimă (2 unităţi din
bunul X şi 6 unităţi din bunul Y) sau punctul de echilibru al consumatorului, întrucât, cu
venitul său de 50 u.m. el atinge curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care-i asigură
o utilitate de: U=X(Y-2)=2(6-2)=8. Deci, curba de indiferenţă U1 din fig. 3.10 este
8
definită de funcţia: U=U(X,Y)=X×(Y-2)=8, sau Y = 2 + .
X
Triunghiul haşurat cuprinde toate posibilele combinaţii pe care le poate alege
consumatorul în limita venitului său de 50 u.m., deci cele care îndeplinesc condiţia:
Px ⋅ X + Py ⋅ Y ≤ V ,
Dar toate aceste combinaţii reprezintă o alocare a venitului de 50 u.m. neoptimală, în
afara alegerii din punctul E1, care se situează pe curba de indiferenţă U1. Toate celelalte
alegeri cuprinse în triunghiul haşurat, chiar situate pe dreapta bugetară (combinaţii
realizate prin cheltuirea integrală a venitului), s-ar plasa pe curbe de indiferenţă aflate la
stânga lui U1, deci s-ar asigura un nivel de utilitate mai redus, cum uşor se poate intui din
fig. 3.10.
Curba cererii individuale pentru un anumit bun arată cum evoluează cererea unui
individ pentru acel bun atunci când preţul acestuia variază
Curba cererii descrie prima lege a cererii: cererea unui bun este funcţie
descrescătoare de preţul său. Desigur că acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile
"caeteris paribus", adică dacă toate celelalte elemente - şi în special preţul altor bunuri,
venitul consumatorului, climatul economic şi social-politic - nu variază.
Funcţia cererii faţă de venit exprimă corelaţia existentă între cantitatea cerută dintr-un
anumit bun şi variaţia venitului de care dispun consumatorii.
Configuraţia curbelor cererii în funcţie de venit (vezi fig. 4.9.) depind de efectul
pozitiv sau negativ al variaţiei venitului asupra consumului şi de intensitatea influenţei
acestui venit. Astfel, dacă efectul variaţiei venitului este pozitiv (adică la o creştere a
venitului creşte şi consumul), curba este crescătoare (curbele C2 şi C3); dacă efectul
venitului este negativ (adică la o creştere a venitului scade consumul), curba este
descrescătoare (curba C1). Deoarece regularităţile existente între evoluţia cererii sau
consumului, pe de o parte, şi dinamica venitului, pe de altă parte, au fost studiate de
statisticianul german Ernst Engel, “legile” şi curbele corespunzătoare îi poartă numele.
∂X V
EV = ⋅ (4.15)
∂V X
Produsul total al unui bun x reprezintă cantitatea produsă din acest bun prin
combinarea factorilor de producţie ai firmei.
Produsul mediu al unui factor exprimă cantitatea produsă prin utilizarea unei unităţi
din factorul respectiv. El poate fi evidenţiat atât ca nivel cât şi în dinamică. Luând în
consideraraţie cei doi factori de producţie, munca şi capitalul, nivelul produsului mediu se
determină ca:
a) Produsul mediu al muncii: (PMeL) - care se determină prin raportul dintre
volumul total al producţiei (Q), exprimat în unităţi fizice sau băneşti, şi cantitatea de
muncă folosită (L). Cum cantitatea de muncă se poate exprima prin numărul de ore de
muncă utilizate sau numărul de lucrători utilizaţi, produsul mediu al muncii se determină
Q
prin raporturile: PM e L = = produs mediu/orå (5.8.)
Numår de ore lucrate
Q
sau PM e L = = produs mediu/lucråtor utilizat (5.9.)
Numår de lucråtori utilizati
b) Produsul mediu al capitalului exprimă mărimea efectelor economice obţinute la o
unitate de efort exprimat în capital. Se determină prin raportul dintre volumul total al
producţiei (Q), exprimată în unităţi fizice sau băneşti şi cantitatea de capital folosită (K),
Q
exprimat în unităţi fizice sau valorice: PM e K = (5.10)
K
Produsul marginal reprezintă sporul de rezultate (∆Q) care se obţine prin utilizarea
unei unităţi suplimentare dintr-un factor, ceilalţi rămânând constanţi. În funcţie de factorul
de producţie reţinut ca bază de calcul, se poate determina:
1. Dacă factorul de producţie este imperfect divizibil.
Atunci când cantitatea de muncă folosită este redusă, randamentele marginale sunt
crescătoare. Dar dacă volumul de muncă utilizat creşte şi depăşeşte un anumit prag,
produsul marginal al muncii începe să se diminueze. În acest caz ne aflăm în faza unor
randamente marginale descrescânde.
Aşa cum rezultă din figura nr. 5.1, dacă produsul marginal al muncii (PMaL) este
pozitiv şi crescător, produsul total (PT) va creşte din ce în ce mai repede (faza I); dacă
produsul marginal al muncii este pozitiv şi descrescător, produsul total creşte în
continuare, dar din ce în ce mai încet (faza 2); în sfârşit, dacă produsul marginal al muncii
devine negativ, produsul total se diminuează (faza 3).
În fig. nr. 5.3 sunt prezentate trei izocante, Q0, Q1, Q2, care indică trei niveluri diferite
de producţie. Dacă ne situăm pe curba Q0, producătorul va obţine aceeaşi producţie
utilizând combinaţii diferite de cantităţi de muncă şi de capital (de exemplu C şi D). Dacă
ne situăm pe curba Q1, producătorul va obţine aceeaşi producţie utilizând combinaţii
diferite ale celor doi factori (de exemplu A şi B), însă, nivelul producţiei va fi mai mic
decât în primul caz (Q1< Q0). Dacă ne situăm pe curba Q2, el va obţine aceeaşi producţie,
utilizând combinaţii diferite ale celor doi factori (de exemplu E şi F), însă nivelul
producţiei va fi mai mare decât în primul caz (Q2 > Q0). Deci, A = B, C = D, E = F,
întrucât combinaţiile (A, B), (C, D) şi E, F) se află pe câte o izocantă, iar A < C, C < E, de
unde rezultă A < F (relaţia de tranzitivitate). Toate punctele situate la dreapta celor de pe
curba Q0 reprezintă combinaţii ale lui K şi L care conduc la o producţie mai mare, iar
toate punctele situate la stânga celor de pe curba Q0 exprimă combinaţii ce asigură o
producţie mai mică.
Există o infinitate de izocante, fiecare corespunzând unui nivel dat al producţiei. Ele
reprezintă posibilităţile tehnice oferite de către funcţia de producţie şi constituie
constrângerea tehnologică a întreprinderii.
Izocantele sunt descrescătoare şi convexe, ca şi curbele de indiferenţă.
2.1.6.1.2. Rata marginală de substituţie a factorilor de producţie
Analiza este identică şi în cazul factorilor de producţie cu cea prezentată la teoria
consumatorului privind rata marginală de substituţie între două bunuri.
Rata marginală de substituţie tehnică (RMST) între capital şi muncă măsoară
variaţia cantităţii de capital care este necesară de-a lungul unei izocante, pentru a
compensa o variaţie infinit de mică a cantităţii de muncă.
Rata marginală de substituţie a capitalului de către muncă se poate exprima prin
∆K
relaţia: RMST = − (5.20 ; Ea reprezintă panta izocantei, măsurând variaţia lui
∆L
∂K
K la o variaţie infinit de mică a lui L : RMST = (−) (5.21)
∂L
Rata marginală de substituire tehnică variază în fiecare punct şi este continuu
descrescândă de-a lungul curbei. Este negativă deoarece variaţiile celor două cantităţi de
factori sunt de sensuri contrare. Se poate calcula într-un punct oarecare al izocantei, nu
între două puncte. Între două puncte se poate calcula rata medie de substituire tehnică:
K − KA ∆K
RMST = − B =− (5.22)
LB − LA ∆L
Pentru o producţie dată (firma se situează de-a lungul aceleiaşi izocante) cu cât se
foloseşte mai multă muncă şi mai puţin capital cu atât RMST se diminuează şi avem de-a
face cu tehnici de producţie intensive în muncă. Cu cât se foloseşte mai mult capital şi
mai puţină muncă cu atât RMST creşte şi avem de-a face cu metode de producţie
intensive în capital.
Rata marginală de substituire tehnică este egală şi cu raportul dintre productivităţile
PM a L
marginale ale celor doi factori: RMST = (5.23)
PM a K
Fiecare dreaptă de izocost se caracterizează prin faptul că în toate punctele sale costul
de producţie al firmei este acelaşi. Pentru un raport PL/PK dat, există o infinitate de drepte
de izocost paralele (având aceeaşi pantă) care corespund unor costuri diferite. Cu cât
dreapta de izocost se deplasează spre originea axelor, cu atât costul de producţie este mai
mic şi invers, cu cât ea se îndepărtează de originea axelor, cu atât costul de producţie va
creşte.
Panta acestei drepte fiind determinată prin raportul preţurilor celor doi factori (PL/PK),
când se utilizează muncă în plus, cantitatea de capital care poate fi folosită se diminuează
cu atât mai repede cu cât munca este mai scumpă în raport cu capitalul (valoarea absolută
a pantei este mai mare). Invers, cu cât preţul muncii este mai scăzut în raport cu cel al
capitalului, cu atât cantitatea de capital care poate fi utilizată se diminuează mai lent
(valoarea absolută a pantei este mai mică).
2.1.6.2. Combinarea optimă a factorilor de producţie
Urmărind obţinerea unui profit maxim în condiţiile unui volum dat al producţiei (Q0),
firma trebuie să aleagă din ansamblul combinaţiilor tehnice posibile descrise de izocantă,
pe aceea al cărei cost este minim, respectiv pe aceea care permite să se atingă dreapta de
izocost cea mai joasă. Deci, combinaţia optimală este definită de punctul în care izocanta
este tangentă la dreapta de izocost (punctul E din, fig. 5.5).
În punctul de echilibru E, definit de trangentă, panta dreptei de izocost (PL/PK) şi
∆K P
panta izocantei (∆K/∆L) se confundă: =− L (5.30)
∆L PK
∆K P
însă, RMST = − , de unde rezultă că: RMST = − L
∆L PK
PM a L PM a L PL
dar, RMST = , drept urmare, în punctul E, = , ceea ce este echivalent
PM a K PM a K PK
PM a L PM a K
cu: = .
PL PK
Combinaţia optimă capital - muncă este aceea în care produsele marginale ale
celor doi factori raportate la preţurile lor sunt egale.
Atunci când firma îşi dezvoltă volumul producţiei, sau altfel spus, "scara producţiei",
ea se va situa pe izocante mai îndepărtate de axele de coordonate. Pentru fiecare nivel al
producţiei dat, de exemplu, de curbele Q1, Q2, Q3), vom avea un anumit punct de echilibru
(E1, E2, E3) care corespunde nivelului optim al acesteia, dat pe grafic de punctul în care
izocanta este tangentă la dreapta de izocost (fig. 5.6.)
Curba care uneşte aceste puncte de echilibru este denumită calea (traiectoria) de
expansiune a firmei. Ea descrie evoluţia combinaţiei optime a factorilor de producţie în
raport cu un nivel relativ constant al contribuţiei preţurilor acestora, atunci când se
dezvoltă capacităţile de producţie. Calea de expansiune poate fi:
• o dreaptă - atunci cănd cei doi factori de producţie sporesc în aceeaşi proporţie.
În acest caz avem de-a face cu o schimbare a scării producţiei fără substituţie;
• o linie frântă - atunci când dimensiunea firmei se modifică prin substituţie între
cei doi factori.
Pentru acel nivel al producţiei la care costul marginal este mai mic decât costul
mediu, creşterea producţiei determină scăderea costului mediu; din moment ce costul
marginal devine mai mare decât costul mediu, orice creştere a producţiei determină
sporirea şi a costului mediu. Deci, sporirea producţiei este eficientă (prin prisma
costurilor), până în momentul în care curbele costului mediu şi costului marginal se
întâlnesc. Curba costului marginal va întâlni curba costului mediu în momentul în care
ultima atinge nivelul cel mai coborât.
Tabelul şi graficul de mai sus ilustrează conceptele prezentate.
După cum se remarcă în fig. 5.8, întrucât costul fix este constant, oricare ar fi
volumul producţiei (Q), costul fix mediu se diminuează pe măsură ce Q creşte, devenind
CF
neglijabil din moment ce Q devine suficient de mare: lim =0 (5.40)
Q→∞ Q
Întrucât costul fix este independent de cantitatea produsă de firmă, costul fix marginal
este nul. Prin urmare, costul marginal este dat de sporirea costului variabil antrenată de
producţia unei unităţi suplimentare din acel produs:
∆CT ∆CV
Cmg = = (5.41)
∆Q ∆Q
Singurul factor variabil pe termen scurt fiind munca, costul marginal este costul
muncii, asociată unei variaţii marginale a producţiei. Dacă admitem că factorul muncă
este divizibil în ore de muncă, productivitatea marginală este producţia suplimentară
asociată unei ore de muncă suplimentare. Costul marginal (costul unei unităţi
suplimentare de producţie) Cmg depinde de:
• costul orei de muncă, numit şi rata salariului orar nominal, notată cu W;
• cantitatea de bunuri pe care un lucrător le poate produce intr-o oră suplimentară
(PmL).
La o rată a salariului orar nominal dată, fixată pe piaţa muncii, cu cât cantitatea de
bunuri produsă de un lucrător într-o oră suplimentară este mai mare, cu atât costul unei
unităţi suplimentare de producţie (Cmg) este mai redus. Deci, cu cât PmL este mai ridicat,
cu atât Cmg este mai redus, între ele existând o relaţie inversă.
Acelaşi raţionament se poate face pentru a stabili relaţia inversă dintre produsul
mediu al muncii şi costul mediu.
Considerând salariul singurul cost variabil, costul total este produsul dintre rata
salariului orar nominal (W) şi cantitatea de muncă (L).
CT = W ⋅ L
Costul mediu va fi:
CT W ⋅ L L
CM = = =W (5.44)
Q Q Q
L 1 Q W
Însă, = , dar este produsul mediu al muncii (PML). Deci : CM = (5.45
Q Q L PML
L
La un nivel dat al salariului nominal orar, costul mediu şi produsul mediu al muncii
variază în sens invers.
Similar, se poate demonstra relaţia inversă dintre costul marginal şi produsul
marginal al muncii.
∆CT W ⋅ ∆L ∆L
Cm = = =W (5.46)
∆Q ∆Q ∆Q
∆L 1 ∆Q W
Însă, = ,dar este produsul marginal al muncii (PmL).Deci: Cm = (5.47)
∆Q ∆Q ∆L Pm L
∆L
La un nivel dat al salariului nominal orar, costul marginal şi produsul marginal al muncii
se află în relaţie inversă Această relaţie se poate generaliza. La un preţ dat al factorilor de
producţie, costul mediu şi costul marginal variază în sens invers faţă de modificarea
produsului mediu şi a produsului marginal, ceea ce se poate prezenta şi grafic prin curbele
costurilor medii şi marginale şi prin curbele produsului mediu şi marginal (fig.5.10).
Întrucât curba produsului marginal întâlneşte curba produsului mediu la nivelul cel
mai ridicat al acestuia din urmă, şi curba costului marginal va intersecta curba costului
mediu la nivelul cel mai scăzut al acestuia.
Întrucât oferta este în esenţă producţia destinată vânzării, factorii care determină
oferta ţin mai ales de producţie; ei sunt, în principal: disponibilitatea (raritatea) factorilor
de producţie, fluiditatea şi mobilitatea acestora, ca şi randamentul lor. Tocmai de aceea se
poate distinge o ofertă fixă şi o ofertă flexibilă:
- oferta fixă - apare în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, când
cantitatea de bunuri oferită pe piaţă este dată şi ea nu poate fi majorată prin decizii
economice;
- oferta flexibilă - apare in cazul rarităţii relative a factorilor de producţie, când
bunul respectiv poate fi reprodus în proporţii variabile cu ajutorul resurselor disponibile.
Modificarea ofertei, restrângerea sau extinderea ei, depinde şi de posibilităţile de
producţie din diferite perioade de timp, posibilităţi determinate de constrângerea de
capacitate de producţie. În funcţie de acest criteriu, oferta poate fi: ofertă instantanee,
ofertă pe termen scurt şi ofertă pe termen lung8 .
- Oferta instantanee sau oferta pe termen foarte scurt - când perioada de timp este
prea scurtă (aşa numita perioadă a pieţii) pentru ca producţia să se poată modifica.
Producătorul ia decizii în funcţie de anticipaţiile lui asupra preţului de piaţă, oferta
neputându-se modifica decât în limitele stocurilor existente;
- Oferta pe termen scurt - când perioada de timp este scurtă, decizia de sporire a
ofertei fiind în funcţie de gradul de folosire a capacităţilor de producţie existente, volumul
acestora fiind considerat constant;
- Oferta pe termen lung - când perioada de referinţă permite să se aibă în vedere
sporirea capacitătilor de producţie existente sau ridicarea nivelului lor tehnic.
În anumite cazuri se pot constata curbe ale ofertei "anormale", oferta fiind funcţie
descrescândă faţă de preţ, sau pliate - când oferta este la început funcţie crescătoare apoi
descrescătoare faţă de preţ.
∆X PxA
E0 P A = ⋅ (5.56)
x
∆Px X A
Coeficienţii elasticităţii ofertei faţă de preţ au semnul pozitiv, cele două mărimi
raportate modificându-se în acelaşi sens.
În funcţie de valoarea calculată pentru aceşti coeficienţi pot exista următoarele
situaţii:
a) ofertă de elasticitate supraunitară (ofertă elastică), când Eop > 1, respectiv, la o
modificare a preţului, variaţia ofertei va fi în acelaşi sens, dar într-o proporţie mai mare.
b) ofertă de elasticitate unitară, când Eop = 1, respectiv, oferta se modifică în aceeaşi
măsură şi în acelaşi sens cu variaţia preţului.
c) ofertă de elasticitate subunitară (ofertă inelastică)), când Eop < 1, respectiv oferta
acelui bun se modifică în acelaşi sens, dar într-o măsură mai mică decât variaţia preţului.
Pot fi imaginate şi două cazuri extreme:
d) oferta perfect elastică, când Eop = ∞ , respectiv volumul ofertei acelui bun
sporeşte foarte mult, la o variaţie infinit de mică a preţului, tinzând spre zero.
e) oferta perfect inelastică, când Eop = 0 , adică oricât s-ar modifica preţul, cantitatea
oferită rămâne neschimbată sau variaţia ofertei este nula.
Grafic, aceste forme ale ofertei sunt reprezentate în fig. 5.21.
1 Gilbert Abraham Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.212.
2 Ibidem, p. 215 - 217.
2 Ibidem, p. 215 - 217.
3.1. Concurenţa perfectă
Preţul curent sau preţul de echilibru al pieţei se formează la un moment dat şi este
valabil o perioadă foarte scurtă. El rezultă din întâlnirea curbelor ofertei şi cererii; preţul
de echilibru este cel care realizează echilibrul cantităţilor oferite şi cerute.
În fig. 6.1. punctul A marchează intersecţia curbelor cererii şi ofertei, proiecţia lui pe
axa preţurilor fiind Pe, iar pe axa cantităţilor fiind Qe. Segmentul OPe reprezintă preţul
momentan care permite egalarea cantităţii oferite cu cantitatea cerută, ambele reprezentate
prin segmentul OQe.
Dacă preţul s-ar fixa pe piaţă la nivelul OP1, inferior lui OPe, cumpărătorii ar fi
stimulaţi să ceară o cantitate OQc (Punctul QC fiind proiecţia pe abscisă a intersecţiei cu
curba cererii a orizontalei trasate prin P1), dar s-ar constata că pe piaţă nu există decât o
ofertă egală cu OQB, înregistrându-se o penurie sau un excedent de cerere egal cu
segmentul QBQC. Unii dintre cumpăratori, dispuşi să plătească preţul pieţei, nu-şi vor
putea achiziţiona bunul respectiv. De aceea, dorind să-şi procure bunul, cumpărătorii vor
ajunge, printr-un proces de încercări succesive, la preţul OPe care asigură ca dorinţele de
cumpărare să coincidă cu cele de vânzare. Piaţa va ajunge în echilibru. Presiunea preţului
este îndreptată de jos în sus, aşa cum o indică şi sensul săgeţii din fig. 6.1.
Dacă, dimpotrivă, preţul ar fi iniţial la nivelul OP2, superior celui de echilibru,
cantitatea oferită ar fi OQE, mare, fiindcă preţul ridicat îi avantajează pe vânzători. Ei însă
vor constata că nu au cumpărători suficienţi, deoarece aceştia sunt descurajaţi. Cantitatea
cerută la preţul OP2 nu este decât OQD, astfel încât, de această dată, apare un surplus sau
un excedent de ofertă egal cu QDQE. Pentru ofertanţi, o asemenea situaţie nu este
avantajoasă deoarece, nevânzându-şi marfa, aceştia nu-şi pot recupera cheltuielile de
producţie, nu-şi pot relua producţia, cresc cheltuielile lor cu stocarea şi păstrarea ofertei
excedentare, iar, dacă sunt perisabile, bunurile se pot chiar deprecia sau degrada total. De
aceea, dorind să-şi vândă marfa cu care au venit pe piaţă, vânzătorii vor fi nevoiţi să-şi
reducă treptat preţul, de asemenea prin tatonări succesive, până când ajung la nivelul OP2,
pentru care cererea egalează oferta lor. Presiunea preţului, aşa cum se observă în fig. 6.1,
va fi orientată de această dată de sus în jos, în sensul diminuării sale.
Aceasta este descrierea modelului teoretic. În practică, unii agenţi economici,
cumpărători sau vânzători, fie că nu vor avea răbdarea să parcurgă toate încercările
necesare, fie că nu au toate informaţiile necesare, vor încheia contracte la niveluri de preţ
care-i dezavantajează. În acest caz însă ieşim din schema concurenţei perfecte, care
presupune transparenţă perfectă, adică o cunoaştere de către fiecare a intenţiilor tuturor
celorlalţi. Un astfel de mecanism de fixare a preţului momentan şi de realizare a
echilibrului pieţei poate fi întâlnit într-o formă apropiată la bursa de valori, unde cursul
titlurilor şi cantităţilor corespunzătoare oferite şi cerute sunt afişate continuu.
Când curba ofertei nu este normală, continuu crescătoare faţă de preţ, ci repliată, ca în
fig. 6.2., pot exista două puncte de echilibru, A şi B, cărora le corespund două preţuri de
echilibru, OPe1 şi OPe2, şi două cantităţi de echilibru, OQA şi OQB. Alegerea între cele
două preţuri va depinde de circumstanţe exterioare pieţei, cum ar fi intervenţiile
guvernamentale, ceea ce ne îndepărtează de ipotezele concurenţei perfecte.
În concluzie, pe o piaţă cu concurenţă perfectă, aflată sub influenţa exclusivă a
raţionalităţii, preţul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel care
egalează cererea şi oferta la cel mai mare volum al cantităţilor vândute şi cumpărate.
Firma luată în considerare, una din numeroasele întreprinderi care produc şi vând un
anumit bun omogen, este de dimensiuni atât de mici încât, prin variaţii ale ofertei sale
individuale, nu poate determina o variaţie semnificativă a ofertei totale de pe piaţa
produsului respectiv astfel încât să inducă o modificare a preţului de echilibru momentan,
fixat conform mecanismului descris anterior. De aceea, un astfel de agent economic este
un "price-taker", adică pentru el preţul de vânzare este o variabilă exogenă, dată, de care
trebuie să ţină seama în deciziile pe care le ia pentru realizarea obiectivului său -
maximizarea profitului total.
Într-o abordare statică, firma va compara mereu venitul sau încasarea sa marginală cu
costul marginal.
Venitul sau încasarea marginală reprezintă suma obţinută de firmă pentru ultima
unitate vândută din producţia sa. Cum ne situăm în condiţiile concurenţei perfecte, când
preţul pieţei nu poate fi influenţat de variaţia ofertei individuale a firmei, venitul
marginal este de fapt identic cu preţul de vânzare. Aceasta înseamnă că, pentru produsul
firmei, curba cererii este perfect elastică, adică este o dreaptă orizontală cu axa
cantităţilor, identificându-se cu dreapta care marchează nivelul preţului de Costul
marginal, după cum ştim, este imputabil sau aferent ultimei unităţi produse din bunul
respectiv. El nu conţine decât costuri variabile, deoarece costurile constante sunt
imputabile primelor unităţi produse.
Realizarea echilibrului firmei, adică ajungerea în situaţia în care profitul total devine
maxim posibil, este asigurată de tendinţa spontană de egalizare a costului marginal şi a
preţului de vânzare. Deci, condiţia echilibrului firmei este :Costul marginal = Preţul de
vânzare,
În ipoteza că preţul de vânzare ar fi inferior minimului costului total mediu,
oricare ar fi volumul producţiei la care s-ar opri firma, încasările ei totale obţinute prin
vânzarea producţiei la preţul pieţei nu ar putea acoperi cheltuielile efectuate. S-ar părea că
nu există altă soluţie decât închiderea întreprinderii. Dacă însă această situaţie a fost
provocată de o conjunctură nefavorabilă trecătoare, firma îşi poate propune să
supravieţuiască, încercând să reducă la minimum pierderile. Pentru aceasta este necesară
şi cunoaşterea nivelului costurilor variabile.
Dacă preţul de vânzare, adică preţul de echilibru al pieţei (OP), este superior
minimului costului mediu variabil, optând pentru cantitatea la care se asigură egalitatea
Preţ de vânzare = Cost marginal, firma reuşeşte să-şi acopere din încasările obţinute
totalitatea costurilor variabile, obţinând şi un surplus din care-şi poate recupera o parte din
costurile fixe angajate de obicei la început. Recuperarea restului costurilor fixe poate fi
amânată până la depăşirea conjuncturii nefavorabile de pe piaţă.
Procedând astfel, firma va înregistra pentru producţia OQ2 pierderi echivalente cu
suprafaţa dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decât în cazul închiderii, când
nu ar mai putea recupera decât foarte puţin din valoarea utilajelor, a clădirilor, pentru
care cheltuielile au fost efectuate înainte de punerea în funcţiune a întreprinderii.
Dacă însă conjunctura se înrăutăţeşte iar preţul de vânzare coboară şi sub minimul
costului mediu variabil Q1A, firma nu-şi mai poate asigura încasările necesare acoperirii
cheltuielilor cu plata salariilor şi cu achiziţionarea materiilor prime, materialelor,
combustibilului pentru fabricaţie. Ea este nevoită să-şi înceteze activitatea, să se închidă.
De aceea minimul costului mediu variabil este denumit punct de închidere a firmei.
Abordarea statică nu este justificată decât din raţiuni simplificatoare, didactice, pentru
înţelegerea mecanismelor prezentate. Piaţa este însă într-o continuă mişcare, evoluţie, sub
impactul influenţei unei multitudini de factori, puţin predictibilă şi greu de cuantificat. În
opţiunile lor, agenţii economici conştientizează faptul că este necesar să compare nu
costul marginal şi preţul pieţei din momentul adoptării deciziilor lor, ci nivelurile
previzibile a se realiza în viitor, când vor ajunge pe piaţă. Ei se vor strădui ca, plecând de
la constatările pe care le oferă realitatea momentului în care iau deciziile, să adopte acele
măsuri care să asigure egalitatea între costul marginal ex-ante şi preţul de echilibru al
pieţei ex-ante, adică anticipate a se realiza. Pentru aceasta este necesară o analiză
cauzală, care este specifică abordării dinamice a studierii proceselor şi tendinţelor pieţei,
dar care este greu accesibilă micilor întreprinzători, confruntaţi cu insuficienţa
informaţiilor şi uneori cu o slabă cultură economică.
De aceea este necesar ca, în concluzie, să privim realizarea egalităţii dintre costul
marginal şi preţul de vânzare, care este condiţia înfăptuirii echilibrului firmei, doar ca
tendinţă, posibilă de atins având în vedere că anticipările sunt mereu rectificate în funcţie
de rezultatele constatate. Desigur, perioadele de recesiune, de criză economică, de şocuri
ale creşterii preţurilor unor materii prime de bază, de declanşare a inflaţiei sau de reforme
radicale nu sunt de natură a favoriza realizarea echilibrului firmei. Să nu uităm însă că
problema a fost tratată în condiţiile ipotezelor restrictive ale concurenţei perfecte, sub
forma doar a unui model teoretic.
3.1.4. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea preţului stabil de perioadă lungă
Perioada lungă este cea în care toţi factorii de producţie variază. Producătorii au
posibilitatea să-şi modifice mărimea capacităţii de producţie, înfiinţând noi uzine, secţii
sau ateliere sau, dimpotrivă, închizând unele dintre acestea. În felul acesta este influenţată
mărimea ramurii, prin care se înţelege totalitatea firmelor ce produc un acelaşi bun sau o
anumită clasă de bunuri. Situându-ne în cadrul concurenţei perfecte, ipoteza omogenităţii
perfecte a bunurilor ne impune să considerăm ramura ca fiind formată din firme care
produc şi oferă pe piaţă un singur bun, identic, indiferent de producător.
De această dată vom vedea cum se intercondiţionează echilibrul pieţei cu echilibrul
firmei şi cu cel al ramurii în procesul stabilirii preţului de vânzare. Pentru început, vom
folosi din nou abordarea statică, făcând abstracţie de procesele concrete în cadrul cărora
evoluează ramura. Echilibrul ei se realizează de asemenea pe baza adaptării prin cantităţi,
în funcţie de situaţia pieţei şi de costurile întreprinderilor componente existente sau nou
create. Se demonstrează că, prin crearea, extinderea sau închiderea unor firme, se ajunge
la o ofertă totală a ramurii din a cărei interacţiune cu cererea totală a pieţei rezultă un preţ
de vânzare ce tinde să egaleze minimul costului mediu al aşa-numitelor întreprinderi
marginale. Acestea sunt firmele care dispun de condiţiile cele mai puţin favorabile, astfel
încât obţin bunul respectiv la costuri mai ridicate. Producţia lor este însă necesară pentru
satisfacerea cererii.
Preţul de vânzare = minimul costului mediu total = costul marginal
Firmele îşi vor fixa producţia la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel
mai scăzut, adică celor mai bune condiţii de fabricaţie; în ramură se va instala de
asemenea un număr optim de întreprinderi, deoarece producţia lor, fixată la nivel optim,
corespunde folosirii celei mai eficiente a resurselor umane şi materiale.
3.2. Monopolul
Pentru realizarea obiectivului său, obţinerea unui profit total cât mai ridicat, ca şi
firma din concurenţa perfectă, monopolistul compară două serii de date: cele referitoare la
costuri, pe de o parte, şi cele care privesc încasările, venitul său, pe de altă parte. Curbele
costurilor unitare, cel puţin ca formă, nu diferă de cele ale unei firme din situaţia de
concurenţă perfectă. În schimb, datele referitoare la încasări diferă fundamental:
curba încasării medii este distinctă şi deasupra curbei încasării marginale.
În cazul monopolului, creşterea producţiei destinate vânzării va continua până la
cantitatea pentru care încasarea marginală devine egală cu costul marginal,
asigurându-se astfel maximizarea profitului total. Este aceeaşi condiţie ca şi în cazul
concurenţei perfecte, numai că, de această dată, curba încasării marginale este diferită de
cea a preţului de vânzare.
Grafic, determinarea cantităţii la care se va opri monopolistul şi modul de fixare a
preţului pe termen scurt sunt prezentate în fig. 7.2.
Explicarea este asemănătoare celei din cazul firmei în concurenţă perfectă. Dacă
monopolistul îşi stabileşte producţia iniţială la 0Q0, costul marginal este segmentul Q0A,
costul mediu - Q0B, încasarea marginală - Q0C, preţul de vânzare - Q0D.
Pe fiecare bucată vândută obţine în medie un profit egal cu segmentul BD, iar pentru
ultima bucată produsă realizează profitul AD. Aceste rezultate îl incită să mărească
producţia până la OQe. La această cantitate, costul marginal QeE egalează încasarea
marginală. Pentru ultima bucată fabricată şi vândută nu se mai obţine câştig, dar profitul
corespunzător tuturor celorlalte bucăţi este substanţial, aşa cum ne indică suprafaţa
haşurată F'FGG' din fig. 7.2. (Profitul total este produsul dintre profitul mediu - FG - şi
cantitatea OQe; dar segmentul OQe este egal cu segmentul FF', aşa că,
FG ⋅ OQe = FG ⋅ F ' F = aria dreptunghiului F ' FGG ' .
Dacă ar continua să mărească producţia, de exemplu până la cantitatea OQ1, pentru
fiecare bucată fabricată şi vândută peste cantitatea OQe încasarea marginală ar fi mai
mică decât costul marginal, ceea ce ar avea ca rezultat diminuarea profitului total. La
cantitatea OQ2 monopolistul n-ar mai obţine profit din activitatea sa, iar peste acest
volum al producţiei, de exemplu la OQ3, ar înregistra pierderi.
De aceea, monopolistul îşi va readapta producţia la cantitatea OQe, care
corespunde egalităţii dintre costul marginal şi încasarea marginală, asigurând
maximizarea profitului total şi realizarea echilibrului firmei monopoliste.
Preţul de vânzare tinde să se stabilizeze la nivelul QeG, mult superior încasării
marginale, cât şi costului mediu, favorizând astfel obţinerea unui profit ridicat de
monopol.
Aşa cum a rezultat din analiza modului de fixare a preţului şi a cantităţii de bunuri pe
care firma monopolistă o produce şi o oferă pe piaţă, consumatorii şi societatea în general
sunt dezavantajaţi pe două căi:
- nivelul preţului practicat este în mod durabil superior celui care s-ar fi format în
condiţiile concurenţei perfecte;
- cantitatea oferită pe piaţă este de asemenea inferioară celei pe care o asigură
concurenţa perfectă.
Aceste dezavantaje sunt evidenţiate în fig. 7.4.
Deoarece, în condiţiile concurenţei perfecte, preţul de vânzare coincide cu încasarea
marginală, cantitatea de echilibru se fixează la nivelul 0Qec (Qec fiind proiecţia pe
abscisă a punctului B, de intersecţie a curbei costului marginal cu linia preţului de
vânzare), căruia îi corespunde preţul de echilibru 0Pec. Este evident că segmentul 0Qec
este mai mare decât 0Qem (cantitatea fixată de monopol, când încasarea marginală nu mai
este egală cu preţul de vânzare), iar 0Pec este mai mic decât preţul de echilibru al
monopolului.
De asemenea, absenţa concurenţei şi practicarea unui preţ de vânzare fixat în mod
durabil la un nivel superior, atât costului marginal cât şi celui mediu, nu stimulează firma
monopolistă să caute posibilităţile tehnologice şi organizatorice pentru obţinerea unor
costuri cât mai reduse. Efectul va fi un cost mai ridicat, atât pentru consumatori cât şi
pentru societate, comparativ cu concurenţa perfectă.
1 Robinson J., Economics of Imperfect Competition, London, Mac. Milliam, 1923, p.3.
aceste firme nu poate fi calificată drept monopolistă, dar, întrucât nu există decât un
număr limitat de producători, fiecare dintre ei este susceptibil de a exercita o influenţă
destul de apreciabilă asupra preţului de piaţă. Această primă categorie de oligopolişti se
întâlneşte frecvent în diferite ramuri ale industriei, ale căror produse sunt destul de
omogene şi unde unităţile sunt de dimensiuni mari (de exemplu: industria aluminiului, a
oţelului etc.). Un al doilea tip, în care oligopolişti pot fi un număr limitat de firme ce oferă
produse diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de exemplu: industria
automobilului, a aparatelor electrice, maşinilor -unelte, băuturilor alcoolice, produselor
chimice etc.). În ambele tipuri fiecare firmă oligopolistă este dependentă şi deci sensibilă
la modificarea unor decizii ale concurenţilor săi privind preţul sau cantitatea produsă. Ea
este obligată să prevadă reacţiile celorlalte şi să ţină seama de ele. Subliniind relaţia dintre
dimensiunile firmei şi mecanismul formării preţurilor, John K. Galbraith arată: "cu cât
este corporaţia mai mare cu atât este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai mare
asupra preţurilor .... şi, de asemenea asupra costurilor salariale, a guvernului şi, în fine,
asupra câştigurilor sale"2.
După numărul firmelor ce se află în concurenţă pe o anumită piaţă, putem vorbi de
duopol - când sunt doi producători şi oligopol propriu-zis - când sunt mai mulţi
producători. Până de curând teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul
duopolului. În caz de oligopol propriu-zis se poate generaliza teoria duopolului, mai ales
că între diferite firme se încheie alianţe.
Se pot distinge oligopoluri concertate şi oligopoluri antagoniste. Primele pot să
apară fie în mod explicit şi complet, ceea ce conduc la diverse tipuri de pieţe
oligopolistice, dintre care cele mai cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul şi
conglomeratul, fie în mod implicit şi parţial, prin prezenţa unei firme conducătoare
(leader). Această ultimă poziţie se poate explica atât prin puterea şi organizarea sa, cât şi
prin eficacitatea sistemului său informaţional. Cartelul desemnează un acord între mai
mulţi producători, ce îşi conservă individualitatea lor, prin care se înţeleg între ei în ceea
ce priveşte nivelul preţurilor şi împărţirea pieţelor de desfacere. Trustul este o însumare a
unor capitaluri grupate sub aceeaşi conducere prin faptul că unităţile participante îşi pierd
independenţa, atât productivă (lucrând pe baza cotelor stabilite), cât şi comercială.
Proprietarii lor devin acţionari, cu dreptul de a încasa dividende, iar conducerea este
exercitată de un consiliu de administraţie. Concernul este o înţelegere oligopolistă ce
cuprinde firme din diferite ramuri, grupate pe criteriul cooperării, fie pe verticală, după
cerinţele fluxului tehnologic, fie pe orizontală - din ramuri complementare. Forma cea mai
complexă de înţelegere oligopolistă este conglomeratul, ce concretizează tendinţa de
diversificare a activităţii, permiţând realizarea unui profit mai mare simultan pe mai multe
pieţe, compensarea conjuncturilor defavorabile pentru unele mărfuri cu cele favorabile
pentru altele, reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurându-se
astfel maximizarea profitului total.
2 Galbraith J.K.; Salinger N., Almost Everyone's Guide to Economics, New York, Batham Books, 1989, p.49-50.
concurenţa desemnează familii de forţe perfect compatibile, din care este necesar a repera
combinaţii în proporţii variabile, în vederea stabilirii de scheme inteligibile ale realităţii"9.
În plus acest cadru de analiză ne permite o apropiere mai mare de realitatea economică
unde concurenţa şi monopolul se întrepătrund de fiecare dată când pe lângă variabilele de
acţiune tradiţionale, preţul şi cantitatea, se introduce concurenţa prin produse,
diferenţierea produselor şi mărcilor de fabrică, ce sunt elemente esenţiale ale activităţii
economice contemporane.
În acest caz, cererea este individualizată, datorită legăturilor de interdependenţă pe
care le creează diferenţierea produsului şi raporturilor personale existente între
producătorii şi cumpărătorii acestuia. Drept urmare, fiecare producător dispune de o
clientelă ce este legată de tipul de produs pe care îl furnizează. Situaţia fiecărui producător
este, în mod aparent, analoagă celei unui monopol. Fiecare urmăreşte să înlăture o parte
din cererea de produse care le pot substitui pe ale sale printr-o politică de vânzare
(publicitate, promovarea vânzării etc.) Această politică antrenează o creştere a cantităţilor
cerute la un anumit nivel al preţului, ceea ce determină o diminuare a elasticităţii cerere -
preţ.
Însă, fiecare producător nu dispune decât de un monopol precar pe piaţă. Poziţia sa
poate fi suprimată prin reacţiile concurenţilor săi: schimbările de preţuri, modificarea
caracteristicilor produselor lui, o mai bună informare asupra acestor produse. Prin urmare,
fiecare producător trebuie să ţină cont nu numai de elasticitatea cererii în raport cu preţul
produsului său, ci, de asemenea şi în raport cu preţurile produselor substituibile furnizate
de concurenţii săi, fapt ce este cunoscut sub denumirea de elasticitate cerere - preţ
încrucişată.
Principalele trăsături ale concurenţei monopolistice sunt diferenţierea produsului şi
existenţa unui număr mare de producători.
Diferenţierea produsului constă în faptul că fiecare producător, în interesul
înlăturării concurenţilor săi, caută să imprime produselor sale anumite particularităţi
individuale, care se pot transforma într-o superioritate monopolizată de el în lupta cu alţi
producători. "Diferenţierea - spunea unul dintre cei ce au fundamentat teoretic acest tip de
concurenţă - poate să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului însuşi ca:
particularităţi garantate prin brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje sau recipiente
speciale sau originalitate de calitate, de model, culoare, de stil. Diferenţierea produsului
poate să provină de asemenea din condiţiile care înconjoară vânzarea sa"10. Orice
producător care a reuşit să atragă cumpărătorii prin anumite particularităţi ale mărfurilor
sale dobândeşte un anumit monopol asupra acestei mărfi şi îl poate folosi în scopul unei
anumite urcări a preţurilor. Însă, puterea firmelor este relativ însemnată. Ele nu suportă
pasiv acţiunea mediului extern11. Orice firmă este capabilă să acţioneze asupra mediului
pentru a-l transforma sau adapta obiectivelor sale. Ca urmare a influenţării preferinţelor
cumpăratorilor prin diferenţierea produsului, curba cererii produsului firmei respective se
poate deplasa spre dreapta. Deplasarea favorabilă (spre dreapta) a curbei cererii are la
bază deplasarea nefavorabilă a curbei costurilor (aceasta va antrena costuri de publicitate),
care se vor ridica în plan. În condiţiile aceleiaşi cereri globale, aceasta va presupune
deplasarea spre stânga a curbelor cererii celorlalte firme din ramură. Cantitatea totală de
produse cerută va fi redistribuită, celelalte firme fiind obligate să funcţioneze la o scară a
producţiei inferioară celei ce ar corespunde costului mediu minim.
O a doua trăsătură, ce reprezintă o diferenţă importantă faţă de situaţia de monopol
absolut, dar o asemănare cu cea de concurenţă perfectă, este numărul mare de
producători - vânzători. Deciziile fiecăruia dintre ei sunt fără consecinţe asupra situaţiei
9 Fr. Perroux, L'Economie du XX-e siècle, deuxieme édition argumentee, PUF, 1964, p.108.
10 E.R. Chamberlin, La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, 1953, p. XX-XXI.
11 Băbăiţă I., Duţă. A., op.cit., p. 104.
individuale a concurenţilor, chiar dacă, în ultimă instanţă, reacţiile tuturor agenţilor
economici prezenţi pe piaţă au consecinţe asupra poziţiei şi profitului fiecăruia. Ceea ce
deosebeşte concurenţa monopolistică de oligopol este faptul că nu există interdependenţe
directe între deciziile a doi producători priviţi izolaţi. Deciziile luate de către un
producător izolat nu au influenţă sensibilă asupra altor producători, deşi el suportă totuşi
consecinţele deciziilor acestora şi ale tuturor cumpărătorilor.
Concurenţa monopolistică permite să se pună în evidenţă importanţa pe care o are
concurenţa prin produse în condiţiile economiei contemporane, alături de celelalte două
variabile ale concurenţei, preţul şi cantitatea produsă. Deşi, concurenţa prin produse a
înlocuit, în condiţiile epocii actuale, destul de mult concurenţa prin preţ, ea devenind o
trăsatură fundamentală a concurenţei monopolistice nu trebuie totuşi pus semn de
egalitate între aceasta şi diferenţierea produselor. În fapt diferenţierea produsului este mult
mai largă, ea este prezentă şi în cazul oligopolului, când există pe piaţă puţini producători
(diferenţa principală faţă de concurenţa monopolistică) dar unde fiecare dintre ei este
preocupat de acţiunea concurenţilor săi şi, drept urmare, pentru a-şi menţine poziţiile pe
piaţă caută să diferenţieze produsul.
3.4.2. Intervenţiile directe pot avea loc în două situaţii: în cazul penuriei, adică atunci
când oferta totală este insuficientă pentru a face faţă cererii, şi în cazul abundenţei, când
cererea totală este insuficientă pentru a absorbi oferta de bunuri de pe piaţă.
3.4.2.1. Penuria este mai mult decât un simplu dezechilibru temporar între cerere şi
ofertă. O insuficienţă cronică a ofertei, mai ales atunci când este vorba de bunuri de strictă
necesitate cum ar fi produsele alimentare, favorizează ridicarea preţului de echilibru la un
nivel ce devine incompatibil cu puterea de cumpărare a unei părţi a populaţiei. Intervenţia
guvernului are loc în acest caz prin fixarea unui plafon maxim al preţurilor ce pot fi
practicate. Ce se întâmplă în acest caz? Conform fig. 9.1., intersecţia curbelor cererii şi
ofertei determină preţul de echilibru OPe, prea ridicat pentru o mare parte a
cumpăratorilor care au nevoie de bunul respectiv, şi cantitatea de echilibru OQe,
insuficientă pentru a acoperi nevoia reală a societăţii.
Dacă statul intervine prin această măsură administrativă, însoţită desigur de
constrângere, nivelul maxim admis al preţului de vânzare OPi, inferior celui de echilibru,
permite şi cumpărătorilor cu venituri mai mici să-şi manifeste cererea pentru bunul
respectiv. Astfel, cererea totală a pieţei creşte de la OQe la OE. Nivelul mai redus al
preţului devine însă insuficient remuneratoriu pentru producători. Guvernul nu-i poate
obliga să producă în pierdere (cu excepţia cazului când aceştia ar fi întreprinderi de stat,
cărora pierderile le sunt acoperite de la buget). De aceea, ca urmare a ieşirii de pe piaţă a
unei părţi a producătorilor, oferta OQe, şi-aşa insuficientă, se restrânge la OD. Penuria se
accentuează, devenind însă de această dată vizibilă pe piaţă, sub forma "cozilor" sau
"firelor de aşteptare", care reprezintă cererea nesatisfăcută, exprimată în fig. 9.1. de
segmentul DE.
Cum se realizează accesul cumpărătorilor la bunurile ieftinite pe cale administrativă?
Cum să se repartizeze cantitatea OD pentru a satisface cererea OE? Cea mai eficace
metodă este cea a raţionalizării consumului (emiterea de cartele), care este o formă a
intervenţiei indirecte, pentru restrângerea cererii. Fiecărui consumator i se permite astfel
satisfacerea parţială a cererii sale. Dacă nu se emit cartele, servirea cumpărătorilor se
poate face în ordinea sosirii la "coadă", dacă aceasta este supravegheată de poliţie, sau pe
baza folosirii forţei: este servit cel care are puterea să înlăture pe ceilalţi şi să ajungă la
vânzător înaintea epuizării mărfii supuse desfacerii.
Această intervenţie favorizează însă şi apariţia "pieţei negre": mărfurile deficitare, la
preţuri reduse, sunt achiziţionate prin intermediul vânzătorilor incorecţi (sau chiar de la
producător, dacă acesta este o întreprindere de stat) de către persoane care le vor revinde
la preţuri adesea mai mari chiar decât nivelul preţului de echilibru OPe care s-ar fi format
în mod liber pe piaţă. Aceasta deoarece, pe de o parte, preţul de speculă va include şi o
"primă de risc" pentru vânzătorul clandestin, iar pe de altă parte, pe "piaţa neagră" nu
există transparenţa necesară orientării cumpărătorilor spre vânzători care practică preţuri
mai mici.
Este evident, din cele prezentate mai sus, că intervenţia guvernamentală sub această
formă nu poate fi în avantajul consumatorului şi nici nu rezolvă problema penuriei. Ea
poate fi practicată doar în mod excepţional, însoţită eventual de subvenţii acordate
producătorilor şi de adoptarea altor măsuri de politică economică pentru încurajarea
producţiei, în vederea restabilirii echilibrului dintre cererea totală şi oferta totală, când
mecanismele pieţei îşi vor relua rolul fixării preţurilor.
3.4.2.2. În condiţiile abundenţei, oferta fiind cu mult mai mare decât cererea, preţul
de echilibru va tinde spre un nivel scăzut, neremuneratoriu pentru producători. Aceasta îi
determină pe mulţi să abandoneze ramura respectivă de activitate, producţia acesteia se
diminuează până se apropie de nivelul normal pentru satisfacerea cererii existente, când
preţul de echilibru redevine remuneratoriu pentru producători.
Dacă însă guvernul are interesul de a nu se diminua producţia ramurii sau de a
menţine capacităţile de producţie existente, poate încerca această metodă de intervenţie
directă, impunând pieţei un plafon minim de preţ, de această dată însă, superior celui de
echilibru.
Se observă din reprezentarea grafică din fig. 9.2. că, faţă de cantitatea OQe
corespunzătoare preţului de echilibru fără intervenţie (ofertă prea mare, care provoacă
formarea unui preţ al pieţei OPe prea mic, neremuneratoriu pentru producători),
impunerea de către guvern a preţului - plafon minim egal cu OPi determină o creştere a
cantităţii oferite la OE. Concomitent însă, guvernul nu-i poate obliga pe consumatori să
achiziţioneze aceeaşi cantitate sau chiar una mai mare la preţul de intervenţie OPi, mai
ridicat. Dimpotrivă, aceştia îşi vor reduce cantitatea cerută la segmentul OD, astfel încât
segmentul BC va reprezenta o ofertă suplimentară provocată de intervenţia directă
guvernamentală. Ofertanţii vor constata că nu-şi vor mai putea vinde cantitatea pe care o
valorificau înaintea intervenţiei. Vor spori cheltuielile lor cu stocarea producţiei aduse pe
piaţă, cu dobânzile la eventualele credite angajate anterior pentru producţie şi pe care nu
le mai pot rambursa, cu deteriorarea unor bunuri perisabile etc. Dintr-o măsură
intenţionată a ajuta pe producători, intervenţia guvernamentală directă, ca şi în cazul
penuriei, se transformă într-o metodă de dezavantajare a agentului economic.
Rezultă, în concluzie, că intervenţiile guvernamentale directe în mecanismul formării
preţurilor sunt indezirabile, atât pentru consumator, cât şi pentru producător, cu pierderi
mari pe planul eficienţei economice. Ele pot fi practicate doar în mod excepţional, pe o
perioadă scurtă de timp, până la reîncadrarea raportului dintre cerere şi ofertă în limitele
normalului.
3.4.3.2. În ceea ce priveşte influenţarea cererii, aşa cum se observă din fig. 9.3.b.,
pentru a se ajunge la un preţ de echilibru mai mare, avantajos producătorilor, se pot
adopta măsuri pentru stimularea cererii, care să ducă la deplasarea curbei acesteia din
poziţia D0 în poziţia D1, astfel încât, oferta fiind presupusă constantă, preţul de echilibru
se majorează de la OPe0 la OPe1. Deşi extinderea cererii reprezintă preocuparea proprie a
producătorilor, care folosesc în acest scop îndeosebi publicitatea, guvernul poate interveni
prin diverse modalităţi: o stimulare generală a cererii poate fi realizată printr-o diminuare
sensibilă a impozitelor pe veniturile populaţiei sau printr-o majorare a salariilor
angajaţilor din sectorul public, măsură mai rar folosită; o extindere a cererii pentru un
anumit produs, de obicei pentru a menţine preţul de echilibru al pieţei unui bun cu
producţie excedentară, poate fi realizată prin creşterea consumului intern ca urmare a
distribuirii gratuite a alimentelor excedentare persoanelor nevoiaşe sau copiilor din şcoli
sau ca urmare a vânzării lor la preţuri reduse; statul mai poate încuraja extinderea cererii
şi prin lansarea unor sloganuri de promovare a creşterii achiziţiilor de produse naţionale:
"Achetez français", sau "Buy british" etc.
Mai uşor practicabile sunt măsurile de restrângere a cererii, care determină
deplasarea curbei acesteia spre stânga (vezi fig. 9.3.b.), din poziţia D0 în poziţia D2, şi
diminuarea preţului de echilibru, de la OPe0 la OPe2. Exemplul cel mai cunoscut este
raţionalizarea, care poate fi directă (când cumpărătorul trebuie să îndeplinească două
condiţii: să aibă banii necesari pentru a cumpăra produsul şi să posede tichetul sau cartela
eliberată de autoritătile abilitate) sau indirectă (zile fără carne sau fără alcool, vânzări
între anumite ore, multiplicarea formalităţilor de vânzare etc.)
3.4.3.3. Măsurile care vizează influenţarea simultană a ofertei şi a cererii sunt mai
ales de natură psihologică, constând în crearea unui climat de optimism sau de pesimism
care să ducă la modificarea previziunilor agenţilor economici. De exemplu, într-o
perioadă de inflaţie, când se instaurează o adevărată psihoză de masă privind creşterea
iminentă a preţurilor, care duce la o amplificare a cererii, autorităţile publice, în special
cele care gestionează politica monetară, pot adopta măsuri menite a tempera această
tendinţă şi a restabili încrederea în stabilitatea puterii de cumpărare a monedei naţionale.
4. TEORIA DISTRIBUŢIEI (RECOMPENSAREA FACTORILOR DE
PRODUCŢIE)
4.1. Salariul
Sn1 Sn1
⋅ 100
P S n0
I Sr = 1 ⋅ 100 , iar prin rearanjarea termenilor: I Sr ⋅ 100 , ceea ce devine în
Sn0 P1
⋅ 100
P P0
I Sn
final: I Sr = ⋅ 100 .
Ip
Dacă, de exemplu, într-o anumită perioadă salariul nominal se dublează, în timp ce
preţurile cresc, în medie, de 2,5 ori, indicele de creştere a salariului real este:
200
I Sr = ⋅ 100 = 80% , ceea ce înseamnă că salariul real a scăzut cu 20%.
250
Pentru a pune în relaţie cât mai directă rezultatele, cantitative şi calitative, ale muncii
cu veniturile, in practică se uzează de trei principale forme de salarizare: în regie, în
acord, pe bază de cote procentuale.
Salarizarea în regie sau după timpul de lucru se practică în acele unităţi sau pentru
acele categorii de salariaţi unde rezultatele muncii nu sunt pe deplin comensurabile:
învăţământ. sănătate, justiţie, apărare naţională, administraţie etc. Venitul se determină,
aici, ca un produs între tariful orar şi numărul de ore prestate. Fiecărui lucrător îi sunt
fixate, in mod individual, printr-o fişă a postului, sarcinile şi responsabilităţile ce-i revin.
În funcţie de modul cum şi le îndeplineşte, se fixează tariful orar precum şi eventualele
recompense (premii, gradaţii, gratificaţii etc.) iar dacă este cazul eventualele sancţiuni sau
diminuări de salariu.
Salarizarea în acord se practică la firmele a căror activitate este relativ omogenă iar
rezultatele muncii sunt pe deplin măsurabile. Acordul ia forma unei înţelegri între cele
două părţi: firma, pe de o parte, care are lucrări de executat şi o formaţiune de lucru, pe
de alta parte, care se angajează ca într-un anumit interval de timp să execute lucrarea la
parametrii cantitativi şi calitativi descrişi. Tariful se fixează pe unitate fizică de lucrare
executată (bucată, metru patrat, metru cub, piesă, ansamblu, subansamblu etc.).
Salarizarea în cote procentuale se practică, îndeosebi, în unităţile comerciale. Pentru
a fi stimulaţi în promovarea imaginii şi vânzarea mărfurilor şi serviciilor, lucrătorii
acestor unităţi sunt salarizaţi în cote procentuale aplicate valorii vânzărilor.
Fiecare din cele trei forme uzuale de salarizare îşi are avantajele şi dezavantajele ei.
De multe ori, aceeaşi firmă, în virtutea autonomiei sale funcţionale, poate proceda la o
combinare de elemente aparţinând a două sau chiar trei forme de salarizare. Poate
practica, altfel spus, o salarizare mixtă. De asemenea, în aplicarea politicii de salarizare,
fiecare firmă pleacă şi de la premisa că proprii săi salariati pot fi coparticipanţi la salariul
colectiv sau social; pot fi beneficiarii sistemului de participare la impărţirea profiturilor
etc.
2 Randamentul global al capitalului împrumutat include dobânda cuvenită, in expresie bănească, dar şi serviciile posibile de
obţinut cu această ocazie, cum ar fi: transformarea rapidă a respectivei sume în mijloc de plată, inlăturarea riscului de a nu fi pierdută
sau furată etc.
dobânda nu include primele sau alte cheltuieli legate de supravegherea sau recuperarea
capitalului imprumutat în condiţii de risc deosebit. Dacă le cuprinde, acestea formează
falsa dobândă.
4.3. Renta
Fiind legată de folosirea unuia dintre principalii factori "originari" - pământul, renta a
angajat consistent discursul teoretic încă din perioada de afirmare a ştiinţei economice.
Willian Petty, François Quesnay, Adam Smith, David Ricardo şi Karl Marx şi-au făcut o
preocupare esenţială din a explica natura şi formele pe care le îmbracă renta.
În general, se admite că pentru faza clasică a ştiinţei economice teoria rentei a
câştigat, explicativ, noţional şi în planul mecanismului de formare, prin contribuţia
decisivă a lui Ricardo şi Marx. Cum pentru acea perioadă pământul era socotit principalul
factor de producţie, renta a îmbrăcat forma rentei funciare şi a fost definită de Ricardo,
reprezentativ şi acoperitor, ca fiind "... acea parte din produsul pământului care se
plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originale şi indestructibile ale solului"4.
În circumstanţele de atunci renta era explicată plecând de la:
• proprietatea privată asupra pământului;
• "legea fertilităţii descrescânde" a solului, ca formă a legii randamentelor
neproporţionale;
• modul specific de formare a preţurilor agricole în condiţiile unei oferte de pământ
relativ fixe.
Modul în care Ricardo, completat de Marx, a explicat renta a rămas de referinţă.
Teoria neoclasică în varianta marginalistă dar şi contemporană a preluat esenţialul din
ceea ce a oferit Ricardo. În plus, prin extensie şi generalizare, a tratat renta sub forma
rentei economice ca venit obţinut prin închirierea folosinţei oricărui factor de producţie
disponibil în cantitate limitată: pământ, zăcăminte de petrol, aur, dar şi jucători de fotbal,
aviatori etc.
Dacă renta este o diferenţă rezultă că ultimul pământ atras în circuitul agricol sau pe
care s-a investit nu oferă nici o rentă. Acesta este pământul care fixează preţul produselor
agricole, pământ a cărui cultură înseamnă condiţiile de producţie cele mai nefavorabile
dar, în acelaşi timp, strict necesară asigurării hranei populaţiei.
El aparţine însă unui proprietar funciar care nu va ceda arendaşului dreptul de
folosinţă decât în schimbul unei sume de bani numite rentă absolută. Sursa ei este
mecanismul specific de formare a preturilor produselor agricole. Oferta inelastică a
acestora, dată de caracterul limitat al terenurilor ce pot fi atrase în circuitul agricol, ridică
preţul produselor peste nivelul la care s-ar fixa printr-o confruntare liberă a unei cereri şi
oferte elastice. În felul acesta, pretul include costul, profitul normal al arendaşului şi un
excedent care este însuşit de proprietarul funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra
pământului.
4 David Ricardo, Despre principiile economiei politice şi impunerii, în Opere alese, vol. 1, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1959, p.85.
Pentru a înţelege mecanismul formării rentei diferenţiale, să luăm un exemplu. Fie
două terenuri, A şi B, de fertilităţi diferite. Pe terenul A, mai fertil, se obţine o producţie
de grâu de 5000 kg/ha, în timp ce pe terenul B se obţin 4000 kg/ha.
Costurile sunt relativ aceleaşi pe aceeaşi suprafaţă de teren. Să presupunem că toate
lucrările agricole necesare (arat, însămânţat, întreţinerea culturii, recoltat) costă 3.000.000
lei/ha. Arendaşul trebuie să obţină măcar un profit normal (să zicem o rata a rentabiliăţii
de 20%, ceea ce înseamnă un profit de 600.000 lei). Mai este şi renta funciară absolută,
care se plăteşte proprietarului funciar pentru orice teren, indiferent de festilitate în sumă
de, să presupunem, 200.000 lei/ha. Care va fi preţul de vânzare al grâului? Dacă arendaşul
care cultivă terenul mai puţin fertil nu-şi acoperă prin preţ toate cheltuielile şi nu obţine şi
un profit normal, va renunţa şi-şi va plasa capitalul în altă activitate. Terenul B ar rămâne
neutilizat. Dar, pentru satisfacerea cererii de grâu a pieţei la un nivel cât de cât acceptabil,
este necesară şi producţia de pe terenul B. De aceea pretul grâului este dictat de condiţiile
de pe acest teren. Pentru cele 4000 kg. trebuie să se recupereze prin vânzarea pe piaţă
costul - 3.000.000 lei - profitul normal al arendaşului - 600.000 lei - renta funciară
absolută - 200.000 lei, în total 3.800.000 lei. Preţul unitar este 3.800.000 lei/4000 kg =
9.500 lei/kg.
Acesta este preţul director pe piaţă, la care se vinde grâul, indiferent de pe ce teren
provine. Pentru producţia de pe terenul A se obţine prin vânzare suma de 5.000 kg. x
9.500 = 4.750.000, din care: 3.000.000 costul, 600.000 profitul normal al arendaşului,
200.000 renta, iar restul 4.750.000 - 3.800.000 = 950.000 reprezintă renta funciară
diferenţială, datorită fertilităţii mai mari a terenului A, pe care şi-o însuşeşte proprietarul
funciar, conform contractului de arendare încheiat.
În afară de renta diferenţială şi absolută, teoria, dar şi practica economică, evidenţiază
existenţa rentei de monopol Ea se prezintă sub forma unui supraprofit obţinut de
proprietarii unor terenuri cu însuşiri speciale (fertilitate excepţională, poziţionarea foarte
avantajoasă etc.) şi de pe care se obţin bunuri cu calităţi deosebite ce se vând la preturi
ridicate de monopol.
7 Lazăr C., Gorincu Gh., Enache L. Teorie economică generală, Economica, Bucureşti, 1993, p.157 - 158.
c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele care
reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.), alocaţiile
pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu
excepţia venitului naţional).
Nevoile de capitaluri, mai ales pe termen lung şi, implicit, existenţa unor
disponibilităţi băneşti, la nivelul altor agenţi economici, au determinat apariţia şi
dezvoltarea pieţei financiare.
Piaţa financiară sau piaţa capitalului cuprinde ansamblul tranzacţiilor care au
drept obiectiv mobilizarea şi plasarea fondurilor financiare disponibile şi necesare,
precum şi reglementările şi instituţiile legate de derularea acestora.
Piaţa financiară mijloceşte plasamentele economiilor agenţilor economici în hârtii de
valoare emise de societăţile comerciale pe acţiuni şi de administraţiile publice, ca
instrumente de finanţare externă. Acest proces este realizat prin intermediul instituţiilor
financiar-bancare care îşi desfăşoară activitatea pe baze comerciale.
Pe această piaţă circulă activele financiare. În noţiunea de active, în terminologia
economică, sunt cuprinse bunurile care au capacitatea să genereze venituri în viitor. Ele
pot imbrăca forma fizică, respectiv bunurile de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje
etc.), suprafeţe de terenuri, stocurile şi rezervele materiale, bunurile de consum de
folosinţă indelungată etc. Veniturile generate de acestea diferă de la o categorie de active
la alta: capitalul fix - profitul; terenurile şi locuinţele - rente, chirii; bunurile de folosinţă
indelungată - serviciile de consum. În forma financiară activele constau din depozitele
monetare şi semimonetare şi hârtiile de valoare pe termen scurt şi lung.
Prin piaţa capitalului se asigură finanţarea suplimentară a activităţii economice, motiv
pentru care aceasta este denumită şi piaţa financiară. Sursele de finanţare a unei activităţi
economice pot fi proprii sau atrase. Cele proprii provin din activităţile anterioare (în
principal, partea din profit care se reinvesteşte, amortizarea capitalului fix, economiile
personale, moştenire). Sursele atrase sunt acelea care provin de la terţi şi pot fi directe sau
indirecte. Cele directe au drept sursă emiterea şi vânzarea de hârtii de valoare (in special
acţiuni şi obligaţiuni), iar cele indirecte se realizează prin intermediul creditelor mijlocite
de instituţiile financiare specializate şi prin valorificarea activelor financiare constituite
sub forma depozitelor monetare. Dacă la început procesul mobilizării capitalului şi al
plasării lor avea loc sub forma operaţiunilor obişnuite de depozit (depuneri în bănci şi
acordarea de credite), treptat, ca rezultat, pe de o parte, al nevoilor de capitaluri tot mai
mari şi pe perioade de timp mai lungi, iar pe de altă parte, al limitelor financiare ale unei
singure bănci, mobilizarea lor a inceput să se facă prin emisiunea de titluri de valoare,
care va deveni preponderentă.
După orizontul de timp al valabilităţii lor, hârtiile de valoare se clasifică în: a) hârtii
de valoare pe termen scurt - prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an
(efecte de comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit); b) hârtii de valoare pe termen
lung - prin care se asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an. Dintre ultimele fac
parte acţiunile şi obligaţiunile şi ele formează obiectul principal al pieţei financiare
întrucât în economia de piaţă sunt titluri de valori foarte răspândite, principalele unităţi cu
scop lucrativ funcţionând ca societăţi pe acţiuni. Prin ele se asigură, în principal,
suplimentarea resurselor financiare ale acestora.
Acţiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate al celui ce o
deţine asupra unei părţi din capitalul firmei emitente. Constituirea de societăţi pe acţiuni
ca şi sporirea capitalului unei firme prin emisiunea de noi acţiuni sunt forme
predominante de mobilizare de fonduri disponibile pe piaţă. Valoarea înscrisă pe acţiune,
deci valoarea nominală, este parte a capitalului social. Pentru acest motiv, conform
regulamentului de funcţionare a pieţei financiare, acţiunea nu poate fi niciodată
rambursată. Dacă deţinătorul său vrea să intre în posesia banilor, el va trebuyi să o vândă
pe piaţa titlurilor financiare la cursul pieţei. Deţinătorul de acţiuni - acţionarul - se bucură
de o serie de drepturi şi obligaţii care sunt proporţionale cu aportul adus la capitalul social
al firmei: anual deţinătorul de acţiuni obţine o parte din profitul societăţii pe acţiuni
numită divident ce este dependent de rezultatele economico-financiare ale acesteia, motiv
pentru care acţiunile sunt considerate titluri de valori cu venit variabil; acţionarul participă
prin vot la alegerea membrilor consiliului de administraţie şi la adoptarea deciziilor de
către adunarea generală a acţionarilor; are dreptul de a fi informat asupra gestiunii şi
situaţiei economico financiare a acelei societăţi; obţine o parte din capitalul firmei în
cazul când aceasta este lichidată; suportă, însă, şi o parte din pierderi când se obţin
rezultate necorespunzătoare.
Există mai multe tipuri de acţiuni: a) acţiuni nominative - care au înscrise numele
deţinătorului şi pot fi transmise numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la
societatea emitentă; b) acţiuni la purtător - care nu au inscris pe ele numele posesorului,
dreptul de a uza de avantajele ce le conferă revenind celui ce le deţine, ele reprezentând
majoritatea covârşitoare a lor; c) acţiuni ordinare - când dividentul este dependent de
dimensiunile profitului societăţii; d) acţiuni privilegiate - cărora li se atribuie un divident
fix. După natura contribuţiei acţiunile pot fi: a) acţiuni în bani (sau în numerar) - care
sunt dobândite prin cumpărarea efectivă sau prin compensare, prin creşterea capitalului pe
seama profitului sau altor surse, precum şi prin combinarea acestor modalităţi; b) acţiuni
de aport - obţinute pe baza unei contribuţii în bunuri (terenuri, clădiri, investiţii etc.) şi se
acordă proporţional cu valoarea acestora.
Obligaţiunea - este un titlu de valoare ce atestă angajarea unui împrumut pe
termen lung, emitentul (debitorul/angajându-se să-l ramburseze într-un timp
determinat şi să asigure pe toată perioada o dobăndă anuală certă - cuponul -
indiferent de situaţia sa economico-financiară. Garantând un venit anual ferm ele sunt
numite titluri de valori cu venit fix. Emitentul este obligat să plătească deţinătorului la
scadenţă valoarea nominală a obligaţiunii şi periodic (anual sau semestrial) până la
scadenţă o dobândă fixă numită cuponul obligaţiunii. Principalii emitenţi de obligaţiuni
sunt statul, administraţia centrală şi locală pentru acoperirea deficitelor bugetare,
întreprinderile publice, băncile şi, ca excepţie, firmele private pentru a finanţa lucrări
importante de investiţii şi sporirea capitalului.
Ca şi acţiunile, obligaţiunile pot fi nominale, şi la purtator. Sub aspectul mărimii
dobânzii, ele pot fi: ordinare - pentru care în momentul emisiunii se stabileşte nivelul
dobânzii anuale; cu dobăndă variabilă pentru care deţinătorul obţine un venit variabil,
determinat de o dobândă fixă şi o marjă stabilită; convertibile - respectiv o combinaţie
între o obligaţiune şi o acţiune.
Pe piaţă bursieră, valoarea unei obligaţiuni (cursul) nu depinde de rezultatele
activităţii emitentului, ci de evoluţia ratei dobânzii. Prin urmare, toţi factorii ce
influenţează rata dobânzii pe piaţa monetară influenţează şi cursul obligaţiunii. Acesta se
determină după relaţia:
C
C0 = (15.1.)
d'
unde: C0 - cursul obligaţiunii; C - venitul fix adus de obligaţiune (cuponul); d' - rata
dobânzii.
6.2. Conţinutul pieţei capitalului
Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită şi se oferă capitalul,
piaţa capitalului este formată din două componente:
1) Piaţa capitalului pe termen scurt - care cuprinde relaţiile ce se formează prin
atragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt, până la un an. Ea are un rol deosebit în
finanţarea pe termen scurt a activităţii economice şi este o piaţă interbancară prin care
băncile se împrumută între ele, realizând o funcţie de compensare a excedentului şi
deficitului de lichidităţi bancare. Tot această piaţă cuprinde şi operaţiunile cu activele
financiare care au scadenţe scurte (cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, certificate de
depozit etc.), precum şi operaţiunile de scontare şi rescontare a titlurilor de credit, în
vederea procurării unor fonduri lichide înaintate de scadenţă.
2) Piaţă capitalului pe termen mijlociu şi lung - ce cuprinde relaţiile legate de
atragerea de fonduri pe termen mijlociu (1 - 7 ani) şi lung (peste 7 ani). La rândul său, ea
este formată din: piaţa financiară mobiliară (acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare
pe termen lung); piaţa imprumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul) şi
piaţa ipotecară*.
Piaţa titlurilor financiare pe termen lung se compune din:
a) Piaţa primară - prin care se vând şi se cumpără titlurile financiare pe termen lung
noi emise. Emitenţii de titluri (vănzătorii) urmăresc obţinerea de capital bănesc iar
posesorii de economii (cumpărătorii) plasarea acestora pe termen lung. Preţul de vânzare
al titlului - numit curs - îl constituie valoarea nominală, respectiv suma înscrisă pe titlu şi
este un preţ ferm. Există şi anumite situaţii când preţul practicat la plasarea obligaţiunilor
poate fi stabilit sub valoarea nominală (sub parii), răscumpărarea urmănd să aibă loc la
valoarea nominală (al pari). Această operaţiune vizează mobilizarea rapidă a unor sume
subscrise in favoarea unui imprumut. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează, în
principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul unui comision convenit plasează
noile titluri în vederea mobilizării de capital în favoarea emitentului de titluri. Pe piaţa
primară, emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare aduce bani lichizi, bani care permit
firmelor să-şi modernizeze şi sporească capitalul tehnic iar statului finanţarea eventualului
deficit bugetar.
b) Piaţa secundară - prin care au loc tranzacţii cu titluri emise anterior. Părţile
implicate sunt vănzătorii şi cumpărătorii de titluri financiare care efectuează tranzacţii
prin intermediul burselor de valori. Importanţa acestei pieţe este pusă în evidenţă tocmai
prin rolul şi funcţiile burselor de valori. Pe această piaţă preţul (cursul) titlurilor de
valoare depinde de numeroşi factori economici şi extra-economici, în principal de raportul
dintre cererea şi oferta de tiuluri. La răndul său aceasta depinde de mărimea veniturilor
anterioare aduse de titluri şi perspectivele de viitor, nivelul ratei dobănzii, conjunctura
economică, rata inflaţiei, climatul social şi politic intern şi internaţional.
* Ipoteca este un titlu de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a primit de la o bancă specializată o sumă de bani
pentru continuarea ori relansarea afacerilor, sau în alte scopuri, în schimbul garantării sumei respective cu o valoare imobiliară (clădiri,
terenuri).
6.2.2. Cererea de titluri financiare pe termen lung
Instituţiile principale ale pieţei capitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, casele
de brokeraj; piaţa OTC sau piaţa extrabursieră şi bursa de valori.
Comisia hârtiilor de valoare, este o instituţie prin care autorităţile se implică în mod
indirect pe piaţa capitalului. Deoarece pe acestă piaţă se emit şi circulă valori mari sub
forma hârtiilor de valoare, există riscul lansării unor asemenea titluri financiare fără
acoperire, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici. Pentru a se evita acest lucru, în
toate ţările cu o economie de piaţă, s-au creat instituţii centrale pentru atestarea acestor
valori mobiliare prin: înregistrarea lor şi confirmarea prospectelor de emisiune, atestarea
şi urmărirea activităţii brokerilor şi a caselor de brokeraj, controlul activităţii burselor de
valori şi aprobarea înfiinţării de noi burse.
Casele de brokeraj au rolul de a asigura legătura dintre piaţa primară şi cea secundată
şi mai departe, pe piaţa secundară, între cei ce vând şi cei ce cumpără titluri de valoare.
Instituţia de brokeraj functionează pe trei nivele: la primul se situează brokerul (agent de
bursă) care este o persoană fizică ce practică meseria de mijlocitor în circulaţia hârtiilor de
valoare; la al doilea sunt asociaţii de brokeri care grupează aceste persoane fizice în
funcţie de specializarea lor pe anumite categorii de hârtii de valoare şi pe anumite firme
ale căror titluri sunt cotate la bursă; cel de al treilea este casa de brokeraj, respectiv sediul
în care brokerul intră în contact cu clienţii săi, primeşte ordinele de cumpărare şi vânzare
pe baza cărora acţionează apoi la bursa de valori. Funcţiile caselor de brokeraj sunt:
introducerea noilor titluri de valoare pe piaţa primară; efectuarea de tranzacţii pe piaţa
secundară a capitalului prin intermediul brokerilor care acţionează în numele şi pe baza
dispoziţiilor primite de la posesorii titlurilor de valoare; efectuarea de tranzacţii pe cont
propriu (dealing), când ele operează cu titluri aflate în proprietatea lor; gestionarea
portofoliilor de hârtii de valoare ale clienţilor şi la cerere păstrarea în custodie a acestora;
acordarea de consultaţii în probleme de investiţii financiare.
Piaţa OTC sau piaţa extrabursieră - asigură circulaţia hârtiilor de valoare care nu
sunt cotate la bursa de valori. Denumirea de piaţă OTC provin de la denumirea în engleză
- Oven The Counter Market - ce înseamnă piaţa extrabursieră. În cadrul acestei pieţe, în
ţara noastră un loc special revine pieţei RASDAQ. Denumirea provine tot din iniţialele în
limba engleză - Romanian Association Securitys Dealers Automatic Quantification - ceea
ce în traducere libera înseamnă Asociaţia română a negociatorilor de titluri de proprietate
valorificate (cuantificate) în sistem automat. Această piaţă funcţionează după principiile
bursei de valori, obiectul tranzacţiilor fiind hârtiile de valoare, în special acţiunile, care nu
sunt tranzacţionate pe piaţa bursieră.
Bursa de valori - este principala instituţie de intermediere a vănzărilor şi
cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară. Ea funcţionează după reguli
obligatorii care trebuie respectate de către toţi agenţii economici.
Bursele de valori sunt pieţe specializate unde se negociază valute şi orice valori
mobiliare sub formă de efecte comerciale, efecte publice sau alte hârtii de valoare (de
exemplu, acţiunile) şi metalele preţioase. În esenţă, bursa de valori este o piaţă organizată
pentru titluri financiare, o piaţă de capital, componentă a aşa-numitei economii simbolice
(economia financiară).
Obiectul de activitate al burselor de valori s-a diversificat, aici negociidu-se în afară
de acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile anonime şi de cele în comandită pe acţiuni
şi alte hârtii de valoare precum: cambii, obligaţiuni emise de stat, bonuri de tezaur, titluri
de rentă, diverse alte efecte comerciale şi efecte publice, valute, aur şi alte metale
preţioasae, iar la unele dintre ele se negociază chiar bijuterii, perle şi pietre preţioase.
Acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni deţin ponderea majoritară, fapt ce
a determinat pe unii economişti să explice dezvoltarea bursei contemporane de valori prin
necesitatea negocierii acestora. În general, pentru crearea unei burse de valori sunt
necesare trei condiţii: existenţa în zona respectivă sau în apropiere a unor societăţi
anonime de mare anvergură; difuzarea acţiunilor şi obligaţiunilor emise de acestea la un
număr mare de acţionari - existenţa acţiunilor numai în mâinile statului sau în cele ale
unui număr mic de acţionari face inutil comerţul la bursa de valori legat de vânzarea -
cumpararea acestora; reglementarea activităţii de tranzacţii prin norme legislative, cu rolul
de a ocroti libera concurenţă în comerţul de bursă.
Bursele de valori au rolul principal de a facilita acumularea capitalurilor necesare
finanţării activităţilor economice şi de a dirija fluxul acestora spre ramurile economice
cele mai rentabile. Acest rol este îndeplinit, mai ales, prin vânzarea - cumpărarea de
acţiuni şi obligaţiuni care aparţin societăţilor pe acţiuni. Prin emiterea acestor efecte
financiare, societăţile pe acţiuni îşi constituie capitalul necesar desfăşurării activităţii. Pe
durata lor de valabilitate, ele pot fi vândute de acţionarii lor unor terţe persoane, iar prin
aceasta apar două forme de existenţă a capitalului: capitalul real - format din bunuri
materiale şi mijloace băneşti şi capitalul fictiv - reprezentat de efectele financiare emise
pentru constituirea capitalului real. Prin tranzacţiile la care sunt supuse aceste efecte
financiare, in timp, valoarea capitalului fictiv se autonomizează de aceea a capitalului
real. cele două forme de capital pot avea evoluţii separate şi diferite. Capitalul real se
valorifică in procesul de producţie, sporindu-şi valoarea, cel fictiv îşi modifică valoarea în
procesul operaţiunilor de bursă, devenind mai mare sau mai mică decât a primului. Deşi la
baza creşterii sau descreşterii cursului acţiunilor stă situaţia economică a societăţilor
emitente, modificarea capitalului fictiv nu se regăseşte nemijlocit în modificarea
capitalului efectiv. În timp ce evoluţia capitalului fictiv este determinată de influenţa
operaţiunilor speculative şi de modificarea cursurilor acţiunilor în funcţie, mai ales, de
raportul dintre cerere şi ofertă, evoluţia capitalului real este determinată de rezultatele
activităţii economice sau de politica de emisiune de noi acţiuni şi obligaţiuni.
Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (brokeri,
jobberi), cererea de titluri din partea celor care dispun de capital bănesc cu oferta de titluri
din partea deţinătorilor acestora. Cererea şi oferta se transmit prin ordinele de bursă în
care se prevăd: denumirea titlului (acţiuni ale societăţii X, obligaţiuni provenite din
împrumutul Y etc.), natura operaţiunii (vânzare, cumpărare), numărul de titluri,
preferinţele de preţ, termenul pentru efectuarea tranzacţiilor etc.
Toate ordinele de bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii bursieri, care, pe
baza dispoziţiilor ce le conţin, trec la fixarea cursului (preţului de tranzacţie) pentru
fiecare titlu. Nivelul şi evoluţia cursului sunt influenţate de mai mulţi factori, dintre care
mai importanţi sunt: cererea şi oferta din respectivele titluri, care la rândul lor depind de
mărimea anterioară a dividendului şi perspectivele sale de viitor; dinamica preţurilor, rata
dobânzii, starea generală a conjuncturii economice interne şi internaţionale, optimismul
(pesimismul) întreprinzătorilor etc.
O anumită imagine pentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni se obţine prin
determinarea indicatorului numărul ani dividend (Nad) pornind de la mărimea
dividendului obţinut în perioada anterioară sau dividendul anual previzibil (D), în funcţie
de cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea (C):
C
Nad = (15.18.)
D
Acest indicator arată numărul de ani în care poate fi amortizat preţul plăţii pentru
achiziţionarea unei acţiuni prin dividendul realizat sau previzibil. Operaţiunea este mai
profitabilă pentru cumpărător cu cât indicatorul este mai mic.
Un factor important cu influenţă asupra cursului titlului de valoare este rata dobânzii.
Creşterea acesteia reduce cererea pentru titluri şi determină micşorarea cursului acestora
pe piaţa bursieră şi invers. Mărimea dobânzii (D) este în funcţie de mărimea capitalului
avansat (C), rata dobânzii (d') şi perioada pentru care se acordă împrumut (n):
Cd '⋅n
D= (15.19.)
100
O obligaţiune cu un venit anual fix de 10.000 lei, are în condiţiile unei rate a dobănzii
de 10% un curs (Cs) pe piaţa bursiera de:
D ⋅ 100 10.000 ⋅ 100
Cs = = = 100.000 lei (15.20.)
d 10
unde: D - reprezintă în acest caz venitul anual garantat la emisiune.
Creşterea ratei dobânzii la 20% determină scăderea cursului obligaţiunii:
10.000 ⋅ 100
Cs = = 50.000 lei (15.21.)
20
Bursa este o instituţie foarte sensibilă la ceea ce se întâmplă în viaţa economică,
socială sau politică. Un simplu zvon cu privire la inrăutăţirea condiţiilor de producţie şi
desfacere ale unei societăţi (de exemplu, reducerea vânzărilor) atrage după sine scăderea
cursului acţiunilor acesteia. Modificările de cursuri devin mult mai puternice în cazul
apariţiei unor evenimente neprevăzute, precum războaie, revoluţii, catastrofe naturale etc.
Deseori acestea sunt influenţate şi de manevre necinstite, regizate de principalii acţionari
care se coalizează impotriva celor mici. De exemplu, primii lansează zvonul ca o societate
pe acţiuni intâmpină dificultăţi financiare. Micii acţionari necunoscând realitatea vor
urmări să-şi vândă acţiunile deţinute la firma respectivă. Drept urmare, oferta de acţiuni
creşte, cursul acestora scade, iar marii acţionari vor avea posibilitatea să le cumpere la un
preţ cu mult sub valoarea lor nominală. Atunci când se dovedeşte că a fost un simplu
zvon, situaţia firmei respective fiind cu totul alta, cererea pentru acţiunile sale începe să
crească, antrenănd creşterea cursului acestora, marii acţionari le vor vinde şi îşi vor însuşi
profituri deosebite.
Fiecare membru al bursei este reprezentat de către agenţii de bursă care negociază în
numele şi pe contul clientului, corespunzător ordinelor primite de la acesta. În unele ţări
(de exemplu, Anglia), pe lângă broker se mai întâlneşte şi dealer denumit şi jobber, care
intră în legătură cu comitetul bursei prin intermediul brokerului. În acest caz, jobberul este
acela care stabileşte cotaţiile bursei rezultate din jocul cererii şi ofertei şi le înscrie pe
panourile bursei. În jurul jobberului stau brokerii care îi transmite acestuia ordinele de
vânzare şi cumpărare. Jobberul poate să incheie şi operaţiuni pe cont propriu. El are
posibilitatea să vândă efectele financiare la un curs uşor superior celui la care cumpără, de
aici rezultând profitul său. (De exemplu, acţiunile unei societăţi pe acţiuni cotează la
bursă 250/252 dolari. Aceasta înseamnă că ele se cumpără cu 250 dolari şi se vănd cu 252
dolari. Câştigul jobberului rezultă din diferenţa dintre cursurile de vănzare şi cele de
cumpărare, in acest caz de 2 dolari pentru fiecare acţiune şi creşte odată cu volumul
tranzacţiilor). Jobberul este agentul de bursă care măreşte sau scade cursul acţiunilor în
funcţie de jocul dintre cerere şi ofertă. Modificarea cursurilor se exprimă în puncte.
Punctul reprezintă subdiviziunea minimă a unităţii monetare în care se exprimă preţul
de bursă.
În cazul burselor de valori operaţiunile care au loc pot fi la vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare cu
livrarea şi achitarea la încheierea tranzacţiei sau în cel mult două zile lucrătoare de la
aceasta, la cursul existent pe piaţă, În acest caz, momentul tranzacţiei coincide cu cel al
formării cursului şi execuţiei sale. Operaţiunile la termen constau în cumpărarea sau
vănzarea de efecte financiare cu livrarea şi achitarea lor la un termen stabilit şi la preţul
convenit în momentul încheierii tranzacţiei. În acest caz, momentul incheierii tranzacţiei
nu mai coincide cu cel al execuţiei sale.
Întrucât titlurile de valoare, spre deosebire de mărfurile reale, rămân mereu în
circulaţie, la bursele de valori tranzacţiile la termen, mai ales cele cu caracter speculativ,
au o pondere mult mai mare. Operaţiunile la termen pot fi a la hausse şi a la baisse.
La rândul lor acestea sunt de două categorii: ferme şi cu primă. Operaţiunile ferme
presupun executarea contractului prin cedarea efectivă a efectelor financiare şi achitarea
preţurilor acestora la termenul convenit. În cazul operaţiunilor la termen cu primă sau cu
caracter opţional, unul dintre agenţi îşi rezervă dreptul ca la scadenţă să opteze, în
schimbul plăţii unei prime stabilite, între a renunţa la contract, ori, în raport de "tipul"
primei să se declare vânzător, cumpărător sau chiar să dubleze ori să tripleze numărul
titlurilor supuse tranzacţiei., Au apărut chiar burse de specialitate în asemenea operaţiuni,
numite burse de opţiuni. Aceste operaţiuni pot fi clasificate în:
- Operaţiuni cu primă simplă "a la hausse" care oferă posibilitatea
cumpărătorului de a alege între executarea sau rezilierea contractului în funcţie de
situaţia existentă la termenul de scadenţă. De exemplu: un client, anticipănd o
urcare a cursului unui titlu cotat cu 100 dolari, cumpără cu primă 100 de titluri la
preţul de 105 dolari fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă se pot
ivi două posibilităţi: sau titlul a urcat, presupunem la 120 dolari, şi cumpăratorul a
realizat un profit potenţial de 15 dolari pe titlu sau a scăzut la 90 dolari, condiţie
in care in schimbul primei renunţă la contract, suferind o pierdere limitată la 5
dolari pe titlu în loc de 10 dolari, dacă ar fi fost cumpărător. Dacă cursul a rămas
constant, el va opta pentru una din variante, în ambele cazuri pierderea fiind
aceeaşi, 5 dolari, care reprinztă prima depusă;
- Operaţiuni cu primă compusă "a la baisse" prin care vănzătorul îşi rezervă
dreptul de a alege între executarea sau rezilierea contractului, în funcţie de
evoluţia cursului. De exemplu: un agent anticipând o scădere a cursului vinde
printr-un contract la termen cu primă 100 de titluri la cursul de 105 dolari fiecare,
din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă pot exista şi in acest caz două
posibilităţi: sau cursul titlului a scăzut, presupunem la 90 dolari şi vănzătorul,
executănd contractul, a realizat un profit de 10 dolari la fiecare titlu văndut sau a
crescut la 110 dolari, condiţie în care el renunţă la contract, suferind o pierdere
limitată la 5 dolari pe titlu cât reprezintă prima cedată, în loc de 10 dolari. Dacă
cursul a rămas acelaşi lui îi va fi indiferentă poziţia, intrucât, chiar dacă vinde sau
dacă reziliează contractul, pierderea este tot de 5 dolari, care reprezintă prima
depusă;
- Operaţiuni cu prima dublă sau dublă opţiune, care se caracterizează prin dreptul
comerciantului de a se declara, în ziua lichidării, fie vânzător, fie cumpărător, în
funcţie de evoluţia cursului. El se va declara vânzător când cursul a scăzut (in
cazul nostru la 90 dolari pe titlu) sau cumpărător atunci când cursul a crescut (la
120 dolari), prima dublă plătită oferindu-i posibilitatea să aleagă între aceste două
variante.
- Operaţiuni facultative multiple, prin care una din părţi obţine dreptul de a
multipla (de două, de trei ori etc.) valoarea contractului. Pentru a obţine acest
drept, speculatorul a la hausse plăteşte un preţ majorat faţă de preţul zilei, iar
speculatorul a la baisse vinde cu un preţ ceva mai mic decât preţul zilei.
Bursele de valori au un rol deosebit de important în mecanismul de funcţionare a
economiei de piaţă:
a) Ele reprezintă o piaţă permanentă a hârtiilor de valoare, oferind posibilitatea
transformării operative, într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers,
satisfăcând prin aceasta unul din dezideratele oricărui plasament şi anume, să aibă un grad
de lichiditate ridicat. Dacă bursa nu ar oferi posibilitatea vinderii rapide a hârtiilor de
valoare, deţinatorii lor nu ar fi dispuşi să-şi investească capitalul în ele. Totodată se
facilitează acordarea de credite de către bănci, deoarece ele acceptă efectele de comerţ şi
alte hârtii de valoare atunci când pot urmări la bursă cotaţiile acestora, pentru ca astfel să
se poate proteja faţa de debitorii nesiguri.
b) Bursa de valori se apropie cel mai mult de unele dintre cerinţele pieţei cu
concurenţă perfectă: mobilitatea capitalului si intrarea liberă pe piaţă. Prin bursă capitalul
se poate transfera operativ de la o firmă la alta sau de la o ţară la alta contribuind la
orientarea sa spre domenii mai profitabile ale activităţii economice. Bursa oferă
posibilitatea unui mod specific de exprimare a opţiunilor fiecărui agent economic
participant la tranzacţii, asupra direcţiilor de dezvoltare a economiei.
c) Bursa de valori contribuie la formarea capitalului marilor firme prin faptul că
favorizează procesul de concentrare a economiilor populaţiei şi acumulărilor firmelor
private. Ea are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi necesităţile
economice, transformând economiile în capital.
d) Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme şi prin aceasta la
asanarea economiei de unităţi falimentare sau cu rentabilitate redusă. Cotaţiile hârtiilor de
valoare cresc sau se micşorează in funcţie de evoluţia ascendentă sau descendentă a
profitului societăţilor care le-au emis si de programele de dezvoltare în perspectivă ale
acestora. Investitorii vor evita emiterea de noi acţiuni în ramurile sau unităţile cu
capacitate concurenţială slabă.
Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării economiei. Indicele
bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere şi prin aceasta a economiei
respective. La bursa din Wall Street (New York) se utilizeaza cunoscutul indice Dow
Jones, la bursa din Tokio - indicele Nikkei, la bursa din Londra - indicele Financial
Times. Indicele de bursă reprezintă, de regula, media aritmetică ponderată a cotaţiilor
zilnice de inchidere la titlurile de valoare reprezentative. Evoluţia activităţii bursiere,
reflectată de indice, poate să arate o direcţie ascendentă (o piaţă "sub semnul taurului" sau
bull market) sau o direcţie descendentă (o piaţă "sub semnul ursului" sau bear market),
fiecare din acestea având un ecou rapid in ansamblul vieţii de afaceri. Volumul
tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor reacţionează brusc, uneori cu anticipaţie, la modificarea
conjuncturii economice. Adesea scăderea bruscă a cursurilor este semnalul declanşării
unei crize (a rămas inscrisă în istorie ziua de 29 octombrie 1929, "marţea neagră" a bursei
de acţiuni din New York, care a premers declanşării marii crize economice mondiale din
1929 - 1933).
7. INFLAŢIA
7.1. Definire şi măsurare
Din punctul de vedere al cauzelor care o determină, inflația poate îmbrăca mai multe
forme:
• inflaţia prin cerere şi ofertă
• inflaţia prin costuri
• inflaţia monetară
Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul «legii lui Say» şi a
legii cererii şi ofertei. Potrivit «legii lui Say» orice ofertă îşi crează propria cerere sau,
astfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi care
alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri, deci o
cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care aparatul de
producţie nu răspunde corespunzător; în condiţiile unei oferte rigide, deficitare, ajustarea
ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri. Când această situaţie se
reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale, în proporţii suficiente, puseul
inflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă într-o veritabilă inflaţie.
Din această perspectivă, toate motivele ce conduc fie la o cerere globală excedentară
fie la o ofertă deficitară se constituie în tot atâtea cauze ale inflaţiei.
Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem:
• Scăderea înclinaţiei spre economisire;
• Detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică;
• Intrarea de devize străine suplimentare (excedentul balanţei comerciale, intrarea de
capitaluri, repatrierea unor profituri şi dividende, etc.);
• Cheltuieli cu efecte productive întârziate;
• Sporirea cheltuielilor neproductive şi, în principal, a celor militare. Se are în vedere
aici şi împrejurarea că veniturilor obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pe
măsură, bunurile militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;
• «Posibilitatea de a trăi din dezeconomii», după expresia lui Keynes, prin
dezvoltarea excesivă a creditului de consum;
• O creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
• O creştere demografică susţinută.
Istoria faptelor economice arată că, de regulă, o cerere globală mobilă şi în creştere
s-a constituit într-un imbold pentru dezvoltarea economică. O demonstrează politicile
economice postbelice, de inspiraţie keynesistă, bazate tocmai pe stimularea cererii globale
efective (consum şi investiţii) şi care au condus la cei «treizeci de ani glorioşi». Dar, aşa
cum s-a arătat, numai excesul de cerere relativ la o producţie care nu oferă răspunsul
corespunzător şi obligă la ajustarea preponderent prin preţuri conduce la inflaţie.
Cât priveşte oferta deficitară, printre multiplele cauze care o pot explica
menţionăm4:
• Situaţia de deplină ocupare a forţei de muncă, de unde dificultatea pentru anumite
sectoare de a procura mâna de lucru necesară largirii producţiei;
• Modificări prea rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a reţelelor
de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia efectivă şi directă a cererii;
• Nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui mediu
concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului;
• Deficienţe organizatorice;
• Slaba mobilitate a factorilor de producţie;
• Condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe) nefavorabile;
• Nerespectarea termenilor de punere în funcţiune a investiţiilor.
Necorelarea cerere-ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată prin
figura 13.1.
Şi aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi
creşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă pentru ca respectiva creştere de
preţuri să capete atributul de inflaţionistă.
Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere conduce la
o creştere economică inflationistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de
muncă, inflatia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a gradului de
ocupare. Cuvântul «stagflaţie» a fost inventat tocmai pentru a caracteriza această din urmă
stare a economiei specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie şi stagnarea creşterii
economice.
Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spirala
inflaţionistă. Fenomenul se produce atunci când inflatia prin costuri se manifestă
concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea somajului indus de o reducere
a producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii guvernamentale se
lansează un program de creştere a cererii globale. În această situaţie, oferta globală se va
deplasa mereu spre stânga, în timp ce cererea globală se va deplasa constant către dreapta
aşa cum rezultă din figura alăturată:
7
Vezi Milton Friedman, Emil Classer, Pascal Salin, L'Occident en desarrai. Turbulences d'une économie prospère, Dunod,
Paris, 1978, p.44 şi următoarele.
8 Pentru explicaţii mai cuprinzătoare, a se vedea Pierre Bezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Humanitas, Bucureşti, 1992,
p.39-49.
9 Vezi Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.190-191.
• Creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
• O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele circulaţiei
cu bani fără acoperire.
Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte
inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului nu acelaşi
lucru se poate spune despre consitituirea ca atare a acestui excedent. Din această din
urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul de povara inflaţiei;
o analiză, chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul monetar sugerează
implicarea sau, după caz, vinovăţia neimplicării politicii statale; oricum judecăm lucrurile,
statul rămâne vinovat de inflaţie.
3. Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natură politică sau socială. Un război
sau o revoluţie, de pildă, se pot solda cu un puseu speculativ al preţurilor la anumite
materii prime sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. În aceeaşi rubrică se încadrează
şi migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.
Absenţa unui consens social în ceea ce priveşte repartiţia venitului naţional sau a unui
simţ civic dezvoltat în momente de depresiune economică, de tranziţie sau reformă, pot
conduce, de asemenea, la inflaţie. Revendicomania salarială a celor ce lucrează în
unitătile publice, ca răspuns la o politică guvernamentală populistă, nu este decât un
exemplu în acest sens.
Analiza pe factori sau grupe de factori ce cauzează inflaţia se impune din raţiuni
pedagogice pentru mai buna înţelegere a fenomenului. În fapt, împrejurările ce conduc la
inflaţie sunt cu influenţă şi acţiune concomitentă. De acest lucru trebuie ţinut seama atunci
când se caută soluţii pentru eradicarea fenomenului.