Acum mai bine de două sute de ani, J.J.

Rousseau (1712-1779) adresa educatorilor un

apel şi un avertisment devenit celebru: “Educatori, învăţaţi să vă cunoaşteţi copiii !”.
Marele pedagog francez semnala o carenţă majoră a educaţiei – ignorarea copilului, a
aspiraţiilor, a intereselor şi posibilităţilor sale.

În ultimele două secole, s-au constituit şcoli experimentale, s-au imaginat noi modele de
educaţie, s-a militat pentru o nouă şcoală, pentru un cadru moral şi material adecvat
aspiraţiilor şi trebuinţelor copilului. Uneori s-a exagerat, ignorându-se sau minimalizându-
se cea de-a doua sursă sau categorie de exigenţe care alimenteză finalitatea şi
conţinuturile educaţiei – exigenţele sociale. Dar ce s-a reţinut la nivelul deciziţional, a fost
o sinteză echilibrată între cererile societăţii şi aşteptările copilului, între exigenţele
obiective şi cele subiective; nu mai puţin importantă a fost apariţia unei preocupări pentru
ameliorarea climatului moral al vieţii şcolare, cu colorarul asocierii părinţilor la activităţile
şcolare. Cu toate progresele obţinute, cu toate ameliorările aduse conţinuturilor educaţiei
şi localurilor şcolare, subsistemului de formare a personalului didactic, problema calităţii
vieţii şcolare şi a statutului copilului în cadrul procesului instructiv-educativ continuă a fi o
problemă deschisă, problema care duce de foarte multe ori la abandon scolar..

Abandonul scolar reprezinta conduita de evaziune definitiva ce consta în încetarea

frecventarii scolii, parasirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns,
înaintea obtinerii unei calificari sau pregatiri profesionale complete sau înaintea încheierii
ciclului de studii început. Între cauzele principale ale abandonului scolar regasim cauze
economice, socioculturale sau religioase, psihologice si pedagogice.

Efectele abandonului scolar demonsreaza de ce acest tip de conduita este considerat

deosebit de grav. Mai întai, cei care abandoneaza scoala nu au nici calificarea
profesionala indispensabila integrarii socio-economice, nici formatia morala si civica
necesara exercitarii rolului de parinte si celui de cetatean al unei comunitati. În al doilea
rand, neavand o calificare, cei care abandoneaza scoala sunt viitorii someri si reprezinta,
pe termen mediu si lung, o sursa de dificultati sociale si de pierderi, care depasesc
investitia ceruta de formarea initiala. Din punct de vedere al costurilor economice, scumpa
nu este persoana bine educata, ci cea insuficient educata, care paraseste scoala cu o
formatie subreda sub aspect moral, intelectual sau estetic.

„Fiecare copil care nu termină şcoala ne costă 1 milion de euro“ a declarat

Androulla Vassiliou Comisar european pentru Educaţie in februarie 2011.

Elevii care abandoneaza scoala sunt cei care s-au facut remarceti pentru absenteism si
alte dificultati de de comportament, pentru care au fost sanctionati în repetate randuri în
scoala. Un document al departamentului amerrican pentru Educatia Elementara si
Secundara îl descrie astfel pe elevul care prezinta un risc înalt de abandon scolar:
incapabil sa se adapteze si sa functioneze adecvat în contextul clasei traditionale,
rezultate scolare sub medie, nu-si stabileste obiective profesionale, absenteism, ostilitate
fata de adulti si reprezentantii autoritatii scolare, provine dintr-o familie ce experimenteaza
un stres existential, probleme economice serioase, nu este implicat în nici o activitate
organizata de scoala, nonformala sau formala.
Din punct de vedere economic, abandonul şcolar reprezintă un indicator al eficientei
sistemului şcolar ; cu cât indicele de abandon este mai mare, cu atât sistemul şcolar
respectiv este mai ineficient.

Abandonul şcolar are o definitie legală, în relatie cu obligatia frecventării şcolii ; în cazul
sistemului de invătământ din tara noastră, Regulamentul elevilor specifică faptul că
frecventarea obligatorie a şcolii încetează la vârsta de 16 ani. Dreptul copiilor la educatie
fiind o datorie ptr părinti şi tutori, statul îi poate sanctiona economic sau penal pe cei care
se sustrag obligatiei şcolare. Atunci când statul controlează frecventarea şcolii,
abandonurile înaintea termenului legal al scolaritătii obligatorii sunt relativ rare, fiind
adesea deghizate în absenteism intens.

Cercetările referitoare la abandonul şcolar pot fi grupate în trei mari categorii,

corespunzătoare perspectivelor de abordare/interpretare.

a) Abordarea psihosocială a urmărit să demonstreze că aceia care abandonează

şcoala diferă de cei care-şi finalizează studiile în ceea ce priveşte unul sau mai multe
atribute psihosociale sau trăsături de personalitate ; numeroase studii de această
factură au investigat rolul motivatiei, inteligentei, imaginii de sine şi agresivitătii în
decizia de a abandona şcoala.
b) Perspectiva interacţionistă interpretează abandonul ca pe o consecintă a
interactiunii dintre caracteristicile individuale ale elevilor şi cele ale mediului
educational, in care se includ ceilalti actori sociali (profesori, colegi) şi variabile ale
programelor educative. Abandonul este rezultatul unei interactiuni personale
insuficiente cu ceilalti membri ai colectivitătii, ceea ce reprezintă o consecintă directă
a sistemului de aspiratii al individului.
c) Teoria constrângerii externe afirmă că abandonul şcolar nu este atât un produs al
sărăciei, cât un produs al presiunii factorilor de mediu pe care individul nu îi poate
controla. Între aceşti factori, care au un impact deosebit asupra mentinerii elevilor în
şcoală, se numără factorii de sănătate şi obligatiile profesionale şi familiale.

Literatura de specialitate consemnează două perspective explicative ale abandonului

şcolar :

1. Concepţia şcolii dominante sau tradiţionale plasează întreaga responsabilitate a

abandonului asupra elevilor şi operează cu termenul drop-out, care sugerează că decizia
de a abandona şcoala, independentă şi definitivă, îi aparţine individului. Pornind de la
această interpretare, concepţia şcolii dominante îşi propune să evidenţieze corelaţiile
între conduita de abandon, considerată o variabilă dependentă, şi comportamentul
elevilor, rezultatele lor şcolare, starea psihologică şi parametrii socio-culturali ai familiei,
ca variabile independente. Această abordare consideră abandonul şcolar un act
individual, cu o semnificaţie individuală sau, cel mult, semnalând unele deficienţe de ordin
educaţional şi cultural ale socializării primare.
2. Cea de-a doua concepţie îi vede pe cei care abandonează şcoala ca pe nişte excluşi,
pornind de la premisa că un mare număr de elevi sunt „expulzaţi" din şcoală din cauza
experienţelor traumatizante de eşec şi frustrare trăite în mediul şcolar. Termenul cu care
operează această abordare este push-out, responsabilitatea ptr abandon fiind plasată la
nivelul instituţiei şcolare. Şcoala, prin calitatea şi natura experientelor şcolare, determină
elevii să dorească să plece. Majoritatea elevilor, deşi consideră anumite aspccte ale vieţii
şcolare ca fiind neplăcute, rămân în şcoală, având o motivaţie specifică, ce se poate
exprima astfel:
- elevii au atins maturitatea intelectuală şi afectivă care le permite să inţeleagă
avantajele continuării şcolii şi importanţa investiţiei continue în propria formare ptr
viitor ;
- existenţa experienţelor şcolare pozitive şi raportul dintre acestea şi aspectele
nesatisfăcătoare ale vieţii şcolare înclină balanţa motivaţională către continuarea
şcolarităţii ; dar o dată luată decizia de a părăsi şcoala, elevii renunţă foarte greu
la ea, bazele emoţionale ale dorinţei de a renunţa fiind susţinute de problemele
relaţiilor elevului cu familia şi alte persoane semnificative din viaţa sa : colegi,
prieteni, profesori.

Teoria excluderii interpretează variabilele conexe statutului şcolar, determinat de

performanţele şcolare ale elevilor, ca fiind simptomele, şi nu cauzele directe ale
abandonului şcolar ; investigaţiile fundamentate teoretic în acest mod au scos în evidenţă
că inegalităţile economice, politice, structura socială şi anumite practici şcolare
(exmatricularea sau eliminarea din şcoală pe perioade determinate de timp) urmăresc
descurajarea, stigmatizarea şi excluderea elevilor.

Atât concepţia şcolii tradiţionale, cât şi teoria excluderii recunosc faptul că o anumită rată
a eşecului, factor cauzal în abandon, există în majoritatea şcolilor/ sistemelor şcolare şi
că şcoala ierarhizează în mod inevitabil elevii, ceea ce vine în contradicţie cu bazele ei
democratice.

Dezangajarea desemnează procesul de respingere reciprocă şcoală-elev, aspect

evidenţiat de toate cercetările efectuate asupra abandonului şcolar timpuriu.
Dezangajarea marchează scăderea progresivă a investiţiei afective, intelectuale,
materiale a elevului în relaţia sa cu educaţia şcolară, proces susţinut din punct de vedere
comportamental prin conduite de devianţă şcolară. Procesul dezangajării este un proces
interactiv, de lungă durată, care poate fi reversibil şi ale cărui forme de manifestare sunt
dificil de observat/evaluat.

Principalii indicatori ai dezangajării :

a) indicatori academici se referă la : progresul academic slab, evaziune,
absenteismul şcolar, absenţa sau raritatea interacţiunilor în cursul instructiei,
participarea la activităţi nonacademice sau la programe de susţinere şcolară,
repetenţie, suspendare şi expulzarea din şcoală ;
b)indicatori referitori la competenţa socială, care includ : inabilitatea de a-şi face
prieteni, marginalizarea, izolarea în colectiv, asocierea cu alţi elevi, marginalizaţi
tot prin practici instituţionale ;
 c) indicatori referitori la activitatea extracurriculară, obiectivaţi în lipsa
participării la activităţile organizate de şcoală - cluburi, cercuri, echipe artistice
sau sportive, evenimente sociale etc. ;
d)dezangajarea faţă de certificarea şcolară, manifestată în convingerea că
aceasta fie este inutilă ptr realizarea planurilor de viitor, fie nu va aduce
recompensele promise.

Cauzalitatea abandonului şcolar e deosebit de complexă. Între cauzele principale ale

abandonului şcolar regăsim cauze economice, socio-culturale sau religioase, psihologice
şi pedagogice.