Facem duminică încă un pas înainte sau ne întoarcem în 1990?

Pentru cei uciși în decembrie 1989, îndeosebi pentru cei căzuți după 22 decembrie,
mai exact 895 de oameni (comparativ cu cei 271 morți înainte de 22 decembrie)
nu există vinovați! Cel puțin deocamdată. Nimeni nu a elucidat pe deplin cât
adevăr și câtă legendă există în sintagma “teroriștii” și nici ar fi fost aceștia sau
măcar cine i-a coordonat. Au plătit executanții, nu și păpușarii.
Au urmat evenimentele de la Târgu Mureș, din martie 1990, cu vecini instigați unii
împotriva altora pe motiv de etnie. Rezultatul magistrei manipulări, cinci morți și
271 de răniți, un oraș devastat și material și la nivelul relațiilor comunitare. Nici
un vinovat, însă.
Veniră și mineriadele din 1990, cu morți, distrugeri, oameni bătuți, pe motiv de
tineri care voiau democrație autentică și nu comunism cu față umană. Rezultatul:
patru morți prin împușcare declarați oficial (sincer nu știu de ce și de unde arme și
ce înseamnă oficial), 1388 de răniți, fizic și psihic, privarea de liberate pe motiv de
orientare politică a 1250 de persoane. Au plătit executanții, respective liderii
minerii, deloc îngeri, dimpotrivă!, nu și păpușarii.
Apoi a fost “liniște” o vreme, și mă refer aici la “lupte de stradă”. deoarece în
campaniile electorale șicanele cuplate cu bătăi au fost perpetuate de cei care aveau
școala anilor 50...
În ianuarie 1999, după trei ani de regim de dreapta, sau, mă rog, cât se putea la
vremea aceea, a urmat o mineriadă (mult mai) bine organizată. Despre bătăliile de
la Costești, Stoenești și Pacea de la Cozia s-a scris mult, bine și prost. Eu știu doar
că mă uitam prostită la televizor și mă întrebam unde și ce a greșit neamul ăsta
încât să fie pedepsit de o asemenea natură? Ce a urmat, se știe. Atâta doar că iarăși,
au plătit executanții și nu păpușarii.
La aproape 20 de ani de la cele de mai sus, în 2018, aveam o nouă clasă: activiștii
neînregimentați politic. Trăitori în interiorul granițelor naționale sau europene.
Oameni cu educație, și aici nu mă refer neapărat doar la studii certificate cu
diplome, ci și la educația oferită de experiența anilor de viață din țări cu democrație
a cărei valoare e conferită de vechime. Sunt oameni care, sătui de jigniri vis-a-vis
de condiția de diaporeni (ce ironie a sorții: România modernă se construise cu
aportul oamenilor instruiți sau viețuitori în diaspora...), românii de peste granițe au
aanunțat că se alătură protestelor celor din țară, proteste care vizau serie de măsuri
considerate antidemocratice (și nu doar nedemocratice!) de instituții mai deștepte
și mai experimentate decât domnul „altă întrebare”, partidul domniei sale și acoliții
acestuia. Ei, diasporenii, au anunțat că vin atunci când pot, adică în august, lună de
concedii în Europa. Nu are rost să amintesc de modul în care au fost primiți, de
gaze și bătăi, în 10 august 2018 totul a fost live, grație televiziunilor.
Pentru fiecare din evenimentele amintite, dar care, mea culpa!, nu sunt toate cele
ne-au influențat în ultiii 30 de ani, NU există vinovați! Toți actorii au intervenit la
ordin, dat de oarecine, dar nu știm cine, se invocă interesul, siguranța națională și
alte bazaconii, se vorbește despre lovituri de stat, enormități pe care gândul și
mintea nu le poate pricepe!!!
Și acum, la aproape 30 de ani de la momentul în care vecinul meu a fost rănit lângă
Fabrica de bere în 21 decembrie 1989, dar a refuzat să fie erou, când soțul meu și
prietenii lui au fost prinși de focurile Armatei naționale (oare?) la Astoria,
asistând neputincioși la moartea unuia dintre ei, nici unul profitor al momentului,
în ciuda îndemnurilor primite, trăim într-o țară cu oameni mai puțini, dar tot mai
dezamăgiți de ceea ce le oferă viitorul.
Sunt idei care pot părea dezlânate, dar sunt ideile unui om născut, crescut și educat
între regimuri. Am trăit primii 23 de ani, ultimii ani de comunism. Ca pioneer,
utecist și student, am dat viață copilului meu cu două săptămâni înainte de
Revoluție și nu am încetat să sper. Poate duminică facem un pas înainte? Sau
rămânem în România comunismului cu față umană, alături de mama poporului,
deloc difeită de tătucul de acum 30 de ani…
Cornelia Trif