Modernizarea statului român, începută odată cu prima sa formă constituțională prin

Regulamentele Organice și nuanțată prin libertatea comerțului odată cu Tratatul de la Adrianopol

a avut drept modele principale pe toate palierele Franța și Germania (cu toate că bazele au fost
rusești), iar armata nu a făcut excepție. Odată cu evoluția status qvo-ului regional și european și
cu evoluția statului român, cele două modele s-au aflat într-o competiție continuă până la
izbucnirea Marelui Război. Am abordat această problematică drept parte a cercetării pentru
elaborarea lucrării de disertație, dedicată imaginii inamicului, atât pentru a reliefa inamicul prin
diferențele față de aliații și partenerii tradiționali, cât și drept contextualizare a necesității apărării
teritoriului și realizărilor naționale.

Tema de față se subscrie, în linii mari, marelui subiect al istoriei militare, însă procesele și
exemplele ce urmează a fi descrise cuprind numeroase episoade ale folosirii puterii
blânde/inteligente, alături de prezentarea posibilităților de pregătire în străinătate a ofițerilor
români, considerați în epocă drept exponenți ai vieții culturale. Subiectul modernizării armatei
române reconstruite în forma armatelor din timpul Regulamentelor Organice a fost abordat
începând cu istoriografia din timpul monarhiei, iar studiile asupra evoluției armatei au fost reluate
periodic, cu ocazia aniversării jubileelor sau centenarelor unor evenimente internaționale (Unirea
Principatelor, aducerea prințului străin, proclamarea independenței și a regatului etc.) sau a
înființării armelor din armata română modernă.

Valoarea sa de propagandă a determinat nuanțarea subiectului, astfel încât modernizarea și

dezvoltarea forțelor armate au fost subscrise aproape întotdeauna idealului național, alături de
conducători (Carol I este numit „cel mai mare căpitan al Europei moderne”1 în lucrarea lui Nicolae
Densușianu) sau forțele politice revoluționare (în cazul Istoriei militare a poporului român, vol.
4-5)2. Chiar și lucrările cu un pronunțat caracter tehnic augmentează rolul suveranilor în
modernizarea armatei (Istoria marinei române, publicată cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de
domnie a lui Carol I)3. În aceste cazuri, influențele străine erau trecute pe plan secundar sau

1
Nicolae Densușianu, Istoria militară a poporului român, Ediție îngrijită și prefațată de I. Oprișan,
București, Editura Vestala, 2002, p. 376-377.
2
Ilie Ceaușescu (coordonator principal), Istoria militară a poporului român, vol. IV-V, București, Editura Militară,
1987-1988.
3
C. Ciuchi, Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. De la Împăratul Trajan până în al 40-lea an de domnie a
Regelui Carol I, Constanța, Tipografia „Ovidiu” H., 1906.
nuanțate pentru a sluji intereselor generale ale lucrării. Istoriografia de după 1989 a pus într-o nouă
lumină influențele străine ca parte componentă a dotării și pregătirii armatei române moderne, atât
din perspectiva reformei armatei (prin lucrarea specială coordonată de Petre Otu)4, cât și ca parte
a istoriei sociale a nou-înființatei elite militare5. Voi corela aceste lucrări speciale cu documente
oficiale și extrase din literatura autobiografică pentru a analiza atât premisele cooperării cu puterile
europene, cât și reflectarea măsurilor și relațiilor rezultate în mentalitățile epocii.

Multe dintre obiceiurile vestice, precum și apetitul pentru tot ce era legat de Franța au ajuns
în Moldova și Valahia pe filieră rusă, odată cu ocupațiile acestora și ale contactelor inerente dintre
ofițerimea rusă și aristocrația românească6. De asemenea, armata rusă abunda în ofițeri angajați
voluntar din state vestice, mai ales germani, cu o viziune modernă asupra profesiei lor. După etapa
de imitație nefiltrată a tuturor practicilor non-orientale, atracția pentru Occident nu a fost suprapusă
în totalitate cu cea pentru occidentalii cu care militarii români aveau contact; de exemplu,
atitudinea și pretențiile unor instructori germani – subofițeri sau ofițeri inferiori din armata rusă –
care comandau unități românești, deși gradul nu le recomanda, au aprins conflicte cu tinerii ofițeri
români și au generat primele cereri de demisie din oștirile regulamentare, dovezi ale încolțirii
spiritului militar și al onoarei specifice corpului ofițeresc7. Rezolvarea conflictului pe cale ierarhică
din partea armatei ruse arată atât îndrăzneala militarilor români, îndrăzneți și încrezători în
valoarea gradelor deținute, dar mai ales în instituția armatei naționale. Treptat, se va face o
distincție clară între rusi, etalon al puterii reacționare și francezi, simbol al revoluției și progresului.
Un exemplu de aplicare al acestui model este oferit de către revoluționarul Alexandru Peliman,
care îl descrie pe Jean de Blaremberg, francez emigrant încă din timpul terorii iacobine și ajuns în
slujba Rusiei drept un „francez degenerat în rus”8.

4
Petre Otu (coordonator), Reforma militară și societatea în România (1878-2008): relaționări externe și
determinări naționale, București, Editura Militară, 2009.
5
Dumitru Bleoancă, Statutul social al militarilor armatei române în perioada 1878-1914, București, Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2014; Dumitru-Dan Crîșmaru, Elita militară românească în timpul lui
Carol I, București, Editura Militară, 2017.
6
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), ediția a II-a,
traducere din franceză de Maria Carpov, București, Humanitas, p. 101.
7
Amintirile colonelului Lăcusteanu, ediție de Sande Virjoghe, Galați, Editura Porto-Franco, p. 127.
8
Mihai Dim. Sturdza, Aritocrații transnaționale. Familia Blaremberg, în Mihai Dim. Sturdza (coordonator
și coautor) Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și
biografică, vol. I București, Editura Simetria, 2004, p. 556.
 Retrospectiv, se poate afirma că influența rusă a avut un efect benefic prin modernizările
aduse – de altfel, acestea nu sunt contestate nici măcar în cazul celor mai critici contemporani –,
însă, în epocă, rusofobia constituia un sentiment generalizat și adânc împământenit în mentalul
colectiv al ambelor principate. Cu ocazia războiului ruso-turc din 1828-1829 și al profundelor sale
consecințe, rușii au emis mai multe documente de propagandă prin care doreau să demonstreze
binefacerile și bunăvoința lor către cele două țări române9. De fapt, ofensiva cultural-politică rusă
în Principate avea un scop precis: asigurarea graniței pe Dunăre prin anexarea pașnică și cu costuri
mult reduse față de o campanie militară clasică. Creșterea influenței pe toate ramurile statului, care
presupunea folosirea instructorilor militari, precum și ai funcționarilor publici ruși sau dedicați
cauzei lor era primul pas al procesului gândit chiar de Kisseleff10. Desființarea carantinelor de pe
Prut și întărirea celor de pe Dunăre aveau partea lor de rol în acest proces, deoarece distrugeau
ultimul impediment în legătura dintre cele două maluri ale sale și îi familiarizau pe turci cu ideea
unei noi granițe11.

În opinia mea, idealismul celor care credeau în binefacerile Rusiei către Principae a încetat
definitiv odată cu ofensiva rusească pe Dunăre la începutul Războiului Crimeii. În timpul acesteia,
idealurile propagandei ruse către Principate și adevăratele scopuri ale protectoratului rusesc au
ieșit la iveală. Astfel, pe măsură ce înaintau pe teritoriul Principatelor, rușii se comportau ca simpli
cuceritori, fără legătură cu idealul puterii creștine protectoare. Pentru ei, regimentele moldovene
și muntene ar fi trebuit să constituie simple unități auxiliare,

9
Ibidem, p. 546.
10
Gheorghe Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, București, Institutul de istorie națională din București,
1947, p. 210.
11
Nicolae Iorga, Istoria armatei românești, vol. II (De la 1599 până în zilele noastre), ediția a II-a, București, Editura
Ministerului de Războiu, 1930, p. 249.