Caracterizarea Vitoriei Lipan

Apărut în 1930, Baltagul rămâne o scriere memorabilă şi prin personaje. Prin tematica rurală, , prin
aspectul său monografic, prin cronologia faptelor şi desfăşurarea logică a evenimentelor romanul lui Sadoveanu
aparţine formulei romanului tradiţional. Tot de tip tradiţional sunt caracterizarea personajelor, focalizarea zero,
omniscienţa, obiectivitatea, structurarea subiectului pe momente.
Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe, observă că Sadoveanu a restrâns în Baltagul descrierea, dezvoltând
acţiunea, a zugrăvit caractere puternice, variate sau pitoreşti, a înfăţişat meticulos satul de munteni, fără urmă de
poezie în raporturile dintre oameni, în obiceiuri şi moravuri. În ceea ce priveşte naraţiunea, Manolescu sesizează
cât de substanţial epic este romanul în totul, cu o acţiune densă, rapidă, palpitantă, fără ocolişuri lirice, fără
golurile pe care firea contemplativă a lui Sadoveanu le lasă de obicei în ţesătura narativă, fără sentimentalitate în
faptul că aşază în centru o femeie inteligentă şi calculată, care acţionează de la prima la ultima pagină, şi a cărei
justiţie nu se bazează pe sentiment, ci pe interesul economic.
Naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului, lumea satului
de munteni şi acţiunile Vitoriei.
Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin repere ca „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10
Martie”.
Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti,
în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiţă, pe
urmele lui Nechifor, este transcris de pe hartă.
Eroina principală, Vitoria Lipan, este cea care dă sensul întregului roman.
Sunt semne de iarnă, iar Nechifor Lipan, oier de prin părţile Tarcăului, nu s-a întors acasă. Vitoria, soţia
sa, este îngrijorată, căci după două decenii de viaţă comună, îi cunoştea acestuia toate drumurile şi popasurile.
Trăiseră fericiţi, ocrotindu-şi cei doi copii, Minodora şi Gheorghiţă. De aceea, Vitoria nu crede nici în soluţiile
avansate de preot, nici în previziunile babei Maranda, vrăjitoarea satului, că bărbatul ar fi părăsit-o pentru altă
femeie. Vitoria ştie că nimic din toate acestea nu sunt adevărate, i-o spun semne doar de ea cunoscute: cântatul
cocoşului, visul cu apa neagră pe care bărbatul o trece, cu faţa întoarsă. Se va pregăti de drum lung pentru a-şi
găsi bărbatul şi a-l înmormânta după datină, să-i demaşte pe criminali şi să-l călăuzească pe Gheorghiţă pe
drumul spre maturizare. Călătoria ia forma unui drum sinuos, reprezentând o probă a labirintului.
De remarcat este diversitatea procedeelor de caracterizare: direct, prin descriere; prin părerea celorlalte
personaje sau, indirect prin fapte, prin atitudine, prin relaţia cu celelalte personaje sau prin felul de a vorbi.
În expoziţiune, autorul relizează o schiţă de portret a personajului care cucereşte prin frumuseţea fizică:
„Femeia nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii ei luceau ca-ntr-o ceaţă în dosul
genelor lungi şi răsfirate în cârligaşe”.
Portretul moral este al unui personaj reprezentativ pentru lumea operei sadoveniene, o ipostază a
omului din ţinuturile de munte. Este o femeie neştiutoare de carte, dar înzestrată cu o inteligenţă nativă
deosebită. Neştiinţa de carte este suplinită de o bună cunoaştere a tradiţiilor şi a semnelor naturii.
Mamă a doi copii, Minodora şi Gheorghiţă, veghează cu grijă şi dragoste asupra lor. Pe Minodora o
creşte în spiritul respectului faţă de datinile străbune. Îi reproşează că nu manifestă suficient respect faţă de
obiceiuri, acceptând formele noi de conduită: coafură, vestimentaţia, dansul modern, scrisorile de amor. Vitoria
îi reaminteşte cu dârzenie fiicei sale principiile de bine, de frumos, de sfinţenie: „n-ai mai învăţat rânduiala? Nu
mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi bun!” Cu Gheorghiţă se arată mai tolerantă, pentru că-l vede sfios şi nesigur.
Când îşi dă seama că el va trebui să ia locul tatălui său, face din el un bărbat curajos şi energic. La început,
Vitoria a crezut că-l poate trimite pe flăcău singur, dar din întrebările lui îşi dă seama că n-arfi ştiut cum să
procedeze.
A hotărât să meargă împreună, pentru a-l deprinde să se descurce în situaţii inedite, în împrejurări chiar
periculoase, maturizându-l. Va găsi mijloacele potrivite „ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze”. Îl
atenţionează că vârsta ingenuităţii s-a încheiat, fiindcă tragedia pe care o anticipa va schimba cursul vieţii
întregii familii.
Axa fundamentală a sufletului femeii o constituie însă dragostea şi credinţa faţă de soţ. Nechifor
Lipan este centrul universului ei: „La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene arcuite şi la toată
1
înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai
bine de ani... Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa îi era drag acum, când aveau copii mari, cât dânşii”.
Absenţa prelungită a bărbatului este cauza interiorizării eroinei. Cu privirea pierdută „cerca să pătrundă până
la el”. Dispariţia lui Lipan îi absorbe toate gândurile: „Ziua şi noaptea eu nu mă gândesc la alta”. Rostul vieţii ei
devine găsirea bărbatului: „N-am să am odihnă... pân’ ce l-oi afla... dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi
eu”.
Baltagul este o poveste de dragoste exemplară prin intensitatea şi statornicia sentimentului.
Când realizează adevăratul motiv al neîntoarcerii lui Nechifor Lipan, Vitoria nu se lamentează, nu
aşteaptă rezolvarea dramei din partea nimănui, nu se pleacă în faţa destinului. Ea cere putere lăuntrică şi
sprijin moral exclusiv instanţei divine şi reprezentanţilor ei pe pământ. Va iniţia cu tenacitate o acţiune
paralelă cu ancheta oficială şi va reuşi să-i găsească singură pe asasini. Vitoria îi povesteşte negustorului David
că ea şi Nechifor s-au cunoscut de tineri, s-au iubit, părăsindu-şi locurile natale. În căutarea unui trai mai bun, s-
au stabilit în satul Măgura. Este o femeie credincioasă, dar şi superstiţioasă.
Înainte de plecare ea cere sprijin moral preotului, îşi purifică sufletul postind douăsprezece vineri, se
roagă la icoana Sfintei Ana, face daruri bisericii. Crede în vise şi semne. Visul în care Lipan apare călare,
trecând o apă neagră, întors cu spatele şi cântecul cocoşului, întors cu pliscul către poartă, îi întăresc încrederea
în dispariţia lui Nechifor. Va porni în căutarea lui, pentru că i se pare o dovadă a iubirii şi a fidelităţii ei de
dincolo de viaţă: „Mai ales dacă a pierit cată să-l găsesc; căci viu, se poate întoarce şi singur”.
Este aprigă, voluntară, descifrând psihologia oamenilor. Negustorul David este impresionat de
inteligenţa şi de caracterul ferm al femeii, iar Anastasie este uimit de tenacitatea cu care conduce ancheta, de
observaţiile pertinente, de puterea de stăpânire, de arta disimulării.
Printre oameni străini are puterea de a-şi ascunde suferinţa, gândurile, neliniştea.
Cu inteligenţă, dârzenie, tact reface drumul lui Lipan în sensul invers: făcând popasuri, cerând
informaţii, interpretând răspunsurile primite.
Fidelitatea lui o ajută pe Vitoria să înfrunte tragedia, nu cu seninătate, dar cu certitudinea că în afara morţii
nimic nu i-ar fi putut despărţi. Îi face cea mai frumoasă şi mai bogată slujbă de înmormântare pomenită vreodată în
Sabasa
Când are loc înmormântarea îşi pierde calmul aparent, strigând din toate puterile sufletului ei revoltat:
„Gheorghiţă de ce m-ai lăsat!”Crima privase victima de dreptul înhumării, consfinţit de legile nescrise, în numele
cărora murise şi Antigona, eroina lui Sofocle. În privinţa conservării datinilor străbune de îngropăciune, Vitoria
Lipan este o Antigonă la fel de neînduplecată, acţionând pe plaiurile Moldovei.
O ţărancă simplă devine un „extraordinar detectiv” (N. Manolescu). Pretextând că mortul i-a comunicat
totul, ea creează o atmosferă de angoasă, de teamă, adâncită în mod gradat, în care sunt antrenaţi şi ucigaşii.
Povesteşte totul cu lux de amănunte, ca şi cum ar fost de faţă, descriind gânduri şi gesturi. După ce creează o
stare de tensiune psihologică, Vitoria îl aţâţă pe Calistrat Bogza cu întrebări bine puse, cu un calm şi o
stăpânire de sine demne de admirat. Încolţindu-l treptat pe ucigaş, gradând tensiunea psihică, reuşeşte să-l facă
să izbucnească, reacţionând violent.
Femeia e, pe rând, martor, judecător, acuzator şi tot ea rosteşte sentinţa: „- Gheorghiţă, mi se pare că pe
baltag scrie sânge şi că acesta e omul care l-a pălit pe tatăl tău”.
Odată împlinite datoriile faţă de soţ şi faţă de datină, ea îşi reia preocupările cu o vitalitate
impresionantă, fără să cedeze sorţii. Este sigură pe ea, rece, calculată. Fără umbră de tristeţe în glas recomandă
băiatului ce are de făcut.
Sugestiv este şi numele ei: Vitoria, formă populară de la „victorie”, căci femeia a reuşit în ceea ce şi-a
propus, adică triumful iubirii asupra răului ce domină oamenii.
Vitoria Lipan este un personaj complex şi, de aceea, părerile referitoare la ea sunt diverse, numele ei fiind
asociat celui al lui Hamlet – „un Hamlet feminin”, G. Călinescu sau al Antigonei, eroina lui Sofocle. Alteori este
socotită „un suflet tenace şi aspru”, un „aspru caracter, de o voinţă sălbatică, aproape neomenească”
(Perpessicius), sau „nereligioasă, vicleană şi rea” (N Manolescu)