Podişul Mehedinţi este cea mai puţin extinsă unitate de relief a ţării şi se află în partea de sud-

vest a României.
Limite
Această unitate se limitează spre nord cu valea Motrului, iar în partea de sud cu valea Dunării. În
partea de est se află Piemontul Getic, iar în partea de vest Grupa Retezat-Godeanu a Carpaţilor
Meridionali.
Geneza
Genetic, unitatea este strâns legată de formarea Carpaţilor prin cutarea şi ridicarea materialelor
sedimentare cuprinse între două plăci tectonice ce se apropie. Acest eveniment s-a desfăşurat în timpul
orogenezei alpine – sfârştul mezozoicului, de-a lungul neozoicului.
Ulterior, o secţiune din Munţii Mehedinţi s-a prăbuşit la sfărştul neozoicului.
Caracteristici specifice
Podişul Mehedinţi este un podiş tectonic, deoarece s-a format prin prăbuşirea unei părţi din Carpaţi, ca
urmare a ultimelor eforturi de înălţare a acestora. Are structură cutată apect ce îl deosebeşte de restul
podişurilor caracterizate prin structuri monoclinale.
Geologic, Podişul Mehedinţi este alcătuit din şisturi cristaline acoperite cu stive de calcare ce au
permis formarea reliefului specific.
Altitudinile sunt situate între 500 şi 600 m, altitudini comune podişurilor.
În această unitate de relief apare larg dezvoltat tipul de relief carstic cu diversitate mare a formelor :
peşteri, chei, lapiezuri, avenuri, doline, poduri naturale.
Separaţia dintre Podişul Mehedinţi şi Piemontul Getic se face printr-o depresiune de contact litologic
numită Depresiunea Severinului unde se află oraşul Drobeta-Turnu Severin. Separaţia dintre Podişul
Mehedinţi şi Carpaţii Meridionali se face printr-un versant abrupt.
Hidrografia
Unitatea de relief este încadrată afluentul Jiului – Motru şi de către Dunăre. Apar scurgeri subterane
în calcar numite sohodoluri, iar în una dintre doline s-a format Lacul Zăton, de tip carstic.
 PODIŞUL MOLDOVEI
Limite
Podişul Moldovei este cuprins între graniţa cu Ucraina (nord) şi Câmpia Română şi între valea Prutului
(est) şi Carpaţii Orientali – Subcarpaţii Moldovei ( în vest).
Geneza
Podişul Moldovei este un podiş de sedimentare, format prin depunerea materialelor peste o veche
platformă continentală – Platforma Est – Europeană – la sfârşitul neozoicului. Ulterior acestea au fost
modelate de agenţii externi dând aspectul actual al podişului.
Caracteristici specifice
Sedimentarea podişului s-a făcut prin transportul materialelor aduse din munţi de râuri. Aceste
materiale sunt pietrişuri şi nisipuri. În partea nord-vestică s-au cimentat formând marne, conglomerate
şi gresii. Pe tot cuprinsul podişului apar intercalaţii de argile ce produc alunecări de teren sau
pământuri rele (bad-lands).
Înclinarea unităţii urmăreşte direcţia de scurgere a râurilor: dinspre NV spre SE. Altitudinea descreşte
dinspre nord, unde atinge 600 – 700 m, spre sud, unde coboară uşor sub 200 m.
Poziţia de dispunere a stratelor este monoclinală: N-S, astfel că tipul de relief structural este bine
evidenţiat prin suprafeţe de platformă, văi asimetrice şi cueste. Printre cueste se remarcă marginea
abruptă a Podişului Bârladului numită Coasta Iaşilor.
Tipul de relief fluvial este bine evidenţiat, astfel că văile au terase şi lunci largi. Se remarcă Culoarul
Siretului (prelungit şi spre nord prin Culoarul Moldovei), ce separă Subcarpaţii de Podişul Moldovei
şi reprezintă o importantă axă de circulaţie.
Podişul Moldovei cuprinde trei regiuni distincte:
Podişul Sucevei situat în partea de nord – vest are altitudini ce depăşesc 700 m şi culmi alungite
precum: Podişul Fălticeni, Podişul Dragomirnei şi Culmea Siretului. Pe valea râului Suceava s-a
dezvoltat o depresiune intracolinară, Depresiunea Rădăuţi.
Câmpia Moldovei (Jijiei) este situată in partea de nord –est şi are altitudini de 200 m, fiind intens
cultivată (de unde şi supradenumirea de câmpie).
Podişul Bârladului ocupă jumătatea sudică. Altitudinile sale descresc de la Coasta Iaşilor (cca. 400
m) spre Câmpia Română. Râul Bârlad şi afluenţii săi l-au fragmentat în Podişul Central
Moldovenesc, Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului şi Podişul Covurlui.
Hidrografia
Râurile acestei unităţi aparţin grupei de est şi sunt afluente Siretului sau Prutului. Prutul marchează
limita de est şi are ca principal afluent Jijia. Prin Câmpia Moldovei se scurge spre Jijia, Bahluiul.
Siretul traversează şi limitează Podişul Moldovei si culege râuri ce îl străbat: Suceava, Moldova şi
Bârladul.
Lipsa precipitaţiilor a dus la amenajarea unor iazuri şi heleştee în Câmpia Moldovei ce servesc ca
rezervă de apă şi pentru piscicultură; L. Dracşani este cel mai întins între acestea.
Alte lacuri sunt cele de baraj antropic pe râurile Siret şi Prut (L. Stânca-Costeşti). Limanurile
fluviatile au mare răspândire, mai ales, în Culoarul Siretului.

 Podişul Dobrogei este poziţionat între graniţa de stat cu Bulgaria (în sud) şi valea Dunării (în
nord). Către est apare litoralul românesc, iar în partea vestică se învecinează cu valea Dunării.
Geneza
Jumătatea nordică aparţine prin formare unor orogeneze vechi: caledoniană (mijlocul paleozoicului)
pentru Podişul Casimcei, hercinică (sfârşitul paleozoicului – începutul mezozoicului) pentru Munţii
Măcin. Aceste structuri au fost puternic erodate de-a lungul erelor ce au urmat formării.
Jumătatea sudică s-a format prin depunerea loess-ului peste un fundament calcaros (sfârşitul
neozoicului).
Caracteristici specifice
Podişul Dobrogei este unicat în România datorită dublei structuri: podiş de eroziune în jumătatea sa
nordică şi podiş de sedimentare în jumătatea sudică. Aşadar, dispunerea stratelor diferă: structuri
cutate în centru şi nord (acoperite, pe alocuri, cu depozite leossoide) şi structură monoclinală, în sud,
cu direcţie de dispunere a stratelor dinspre litoral spre valea Dunării. Acest lucru marchează
forfecarea: direcţia diferită de înclinare a stratelor nord şi sud.
Petrografia este diversă şi legată de geneza subunităţilor: şisturi verzi în Podişul Casimcei (cele mai
vechi roci la zi ale ţării), granite în Munţii Măcin, bazalte în Culmea Niculiţelului, calcare în Podişul
Babadagului şi Podişul Dobrogei de Sud, loess pe mari întinderi din sud şi centru.
Tipurile de relief sunt legate de structură şi petrografie: tip de relief granitic cu inselberg-uri şi
pedimente în Munţii Măcin, tip de relief carstic cu peşteri – Peştera Gura Dobrogei, Peştera Sfântului
Andrei -, tip de relief de tasare cu crovuri.
Podişul Dobrogei are trei regiuni:
Masivul Dobrogei de Nord este dominat de prezenţa orogenului hercinic în Munţii Măcin ce deţin
altitudinea maximă a întregului podiş: 467 m în vârful Greci. Sunt foarte fragmentaţi în formaţiuni
granitice singulare numite inselberg-uri. Alături se dispune Culmea Niculiţelului formată prin
scurgeri de lave. Spre Delta Dunării pătrund Dealurile Tulcei, iar la sud de acestea se dispune Podişul
Babadagului, calcaros.
Podişul Dobrogei Centrale (sau Podişul Casimcei) reprezintă o unitate a orogenului caledonian
alcătuită din şisturi verzi. Pe alocuri acestea sunt acoperite de loess.
Podişul Dobrogei de Sud are altitudini ce coboară sub 200 m. Este format dintr-un fundament
calcaros, acoperit cu loess. De-a lungul unei foste văi (Carasu) a fost construit Canalul Dunăre –
Marea Neagră. Se subdivide în Podişul Medgidiei (în nord), Podişul Oltinei (în sud-vest) şi Podişul
Negru Vodă (în sud-est).
Hidrografia
Marginile vestice şi nordice sunt marcate de prezenţa Dunării, din care la Cernavodă se desprinde
Canalul Dunăre – Marea Neagră, ce scurtează distanţele cu 400 km şi permite accesul la apă într-o
zonă semiaridă. Râurile dobrogene sunt tributare unor lacuri litorale: Teliţa şi Taiţa, Lacului Babadag,
Casimcea, Lacului Taşaul.
Cele mai mari lacuri ale României au dispunere litorală şi sunt de tip lagună: L. Razim, L. Sinoe, L.
Zmeica, L. Goloviţa. O altă lagună se află la nord de Constanţa: L. Siutghiol. Limanurile fluvio –
maritime sunt: L. Babadag, L. Taşaul, L. Techirghiol, L. Mangalia. Lângă Dunăre apar lacuri de
luncă precum L. Oltina.

Câmpia de Vest
Câmpia de Vest ocupă extremitatea vestică a ţării, fiind partea estică a unei largi câmpii ce se
prelungeşte dincolo de frontierele României: Câmpia Panonică.
Limite
Câmpia de Vest este limitată de graniţe ale României: în nord, cu Ucraina, în sud, cu Serbia, iar în
vest, cu Serbia şi Ungaria. În partea estică se limitează cu Dealurile de Vest şi Carpaţii Occidentali.
Geneza
Câmpia de Vest s-a format la sfârşitul neozoicului – cuaternar, prin sedimentarea intensă a Mării
Panonice şi retragerea acesteia treptat dinspre est spre vest. Acest lucru este dovedit de înclinare şi
aspectul scurgerii râurilor ce o traversează.
Caracteristici specifice
Formarea a impus înclinarea uşoară a câmpiei dinspre est spre vest. De altfel, dispunerea râurilor
dovedesc retragerea mării: au direcţie spre Tisa, respectiv spre Dunăre, în partea sud-vestică.
Înclinarea uşoară determină divagarea puternică a râurilor ce sunt extrem de meandrate şi produc
înmlăştiniri.
Sedimentarea s-a făcut cu materiale fine: pietrişuri, nisipuri şi mâluri. În era glaciar-cuaternară s-au
depus straturi de loess (rocă prăfoasă, gălbuie şi cu porozitate mare). Pe acestea s-au putut dezvolta
soluri fertile.
Altitudinea maximă este peste 143 m în Câmpia Vingăi, cea medie de 60m.
După modul de formare câmpiile sunt: piemontane, formate în proximitatea zonelor deluroase,
tabulare, cu dispunere orizontală a stratelor şi de subsidenţă, formate prin lăsarea unor segmente de
câmpie.
Tipul de relief fluvial este evidenţiat prin lunci foarte largi sau depresiuni golf ce pătrund în spaţiul
montan: Depresiunea Zarandului pe valea Crişului Alb.
Tipul de relief al dunelor de nisip apare bine conturat în Câmpia Carei. Acestea sunt fixate prin culturi
de viţă-de-vie.
Loess-ul are tendinţe de lăsare (datorită spălării acestuia de apele de infiltraţie) creând microdepresiuni
numite crovuri sau depresiuni numite găvane. Acesta este tipul de relief de tasare în loess.
Între câmpiile piemontane (înalte) putem exemplifica: Câmp. Miersigului, Câmp. Vingăi (cu
altitudinea maximă) şi Câmp. Carei.
Câmpii tabulare (orizontale) sunt Câmp. Aradului, Câmp. Lugojului şi Câmp. Ierului.
Câmpiile de subsidenţă sunt Câmp. Someşului, Câmp. Crişurilor şi Câmp. Timişului

Hidrografia
Cu direcţie de scurgere est-vest debuşează în Tisa râurile: Someş, Mureş, Bega (canalizat în sectorul
de câmpie), dar şi Crişul (format în Ungaria prin confluenţa Barcăului, Crişului Repede, Crişului
Negru şi Crişului Alb). În Dunăre se scurge Timiş (cu afluentul Bârzava).
Lacuri între dunele de nisip regăsim în Câmpia Carei. Limanurile fluviatile sunt numeroase în luncile
marilor râuri. Lacurile în crovuri pot avea apă dulce sau sărată. La Băile Felix întâlnim lacul termal
Peţea. Au fost amenajate şi iazuri, precum sistemul Cefa.

Dealurile de Vest
Acestă unitate deluroasă este situată vestic Carpaţilor Occidentali.
Limite
Dealurile de Vest au o întindere discontinuă de la Carpaţii Orientali, în nord, la graniţa cu Serbia, în
sud. Se limitează în partea de est cu Carpaţii Occidentali şi Depresiunea Colinară a Transilvaniei, iar în
partea de vest cu Câmpia de Vest.
Geneza
Aceste dealuri s-au format prin depunerea materialelor grosiere la marginea zonei montane la sfârşitul
neozoicului. Aceste materiale au fost puternic erodate de către acţiunea apelor curgătoare.
Caracteristici specifice
Formarea vorbeşte despre tipul unităţii de relief: este o unitate piemontană cu înclinare dinspre zona
montană spre zona de câmpie (E spre V). Altitudinile scad de la 450 m la sub 200 m, în partea de vest.
Râurile au fragmentat piemontul astfel că, aspectul actual este de dealuri prelungi situate discontinuu.
Tipul de relief fluvial este bine conturat cu terase şi lunci largi.
Alcătuirea geologică cuprinde pietrişuri, nisipuri, intercalaţii de argile şi cărbuni inferiori (lignit, în
partea nordică). Între porii rocilor s-au acumulat rezerve de hidrocarburi, exploatate în zona Barcăului.
Foste masive montane s-au scufundat treptat şi au fost acoperite de materiale sedimentare transportate
de râuri; acestea formează în partea de nord o punte de legătură între Carpaţii Occidentali şi Carpaţii
Orientali numită „jugul intracarpatic”. Acesta este alcătuit din culmi cristaline precum Dealul
Preluca, Dealul Codrului, Dealul Prisnel, Dealul Mare.
Dealurile de Vest pătrund în spaţiul montan occidental prin depresiuni golf: pe valea Crişului Repede,
Depres. Vad – Borod, pe valea Crişului Negru, Depres. Beiuş, pe valea Crişului Alb, Depres.
Gurahonţ şi pe valea Caraşului, Depres. Oraviţei,
Regiunile Dealurilor de Vest sunt:
Dealurile Silvaniei, în partea de nord, cuprinzând „jugul intracarpatic” şi depresiunile submontane
Şimleu şi Baia Mare.
Dealurile Crişanei, mărginând Apusenii, cu numeroase depresiuni golf.
Dealurile Lipovei situate la sud de Mureş.
Dealurile Banatului, ce sunt situate în dreptul Grupei Banat.
Hidrografia
Direcţia de scurgere a râurilor este est – vest spre colectorii Tisa sau Dunăre. Dinspre nord spre sud se
succed râurile: Someş, Barcău, Crişul Repede, Crişul Negru, Crişul Alb, Mureş, Bega – afluenţi ai
Tisei, şi Timiş, Caraş – afluenţi ai Dunării.
Lacurile aparţin mai ales tipului limanuri fluviatile.

 Câmpia Română ocupă jumătatea sudică a ţării, fiind cea mai întinsă unitate de relief a
României.
Limite
Câmpia Română are o evoluţie legată de Dunăre, care o limitează în vest, sud şi est. Limitorii nordici
sunt: Piemontul Getic, Subcarpaţii Curburii şi Podişul Moldovei.
Geneza
Câmpia Română s-a format la sfârşitul neozoicului – cuaternar, prin sedimentarea intensă a Mării
Sarmatice şi retragerea acesteia treptat dinspre nord spre sud şi dinspre vest spre est. Acest lucru este
dovedit de înclinare şi aspectul scurgerii râurilor ce o traversează.
Caracteristici specifice
Formarea a impus înclinarea uşoară a câmpiei dinspre nord spre sud (mai ales în jumătatea vestică) şi
dinspre vest spre est, către punctul de confluenţă cu Dunărea a Siretului şi a Prutului. De altfel,
dispunerea râurilor dovedesc retragerea mării: au formă de evantai (spre colectorul principal al
României).
Sedimentarea s-a făcut cu materiale fine: pietrişuri, nisipuri şi mâluri. În era glaciar-cuaternar s-au
depus straturi groase de loess (rocă prăfoasă, gălbuie şi cu porozitate mare) ce ating 40 m în partea
estică şi 10 m în partea vestică. Pe acestea s-au putut dezvolta soluri foarte fertile.
Altitudinea maximă este peste 300 m în Câmpia Piteştilor, cea medie de 70 m, iar cea minimă de 6 m
în Câmpia Siretului Inferior.
După modul de formare câmpiile sunt: piemontane, formate în proximitatea zonelor deluroase,
tabulare, cu dispunere orizontală a stratelor şi de subsidenţă, formate prin lăsarea unor segmente de
câmpie.
Tipul de relief fluvial este bine evidenţiat în cazul Luncii Dunării; lunca are lăţimi ce cresc treptat,
atingând în zona de dublă bifurcare a Dunării, 25-30 km. Prima bifurcare cuprinde între braţele Borcea
(vestic) şi Dunărea, Balta Ialomiţei, iar a doua bifurcare cuprinde între Dunăre (vestică) şi Braţul
Măcin, Insula Mare a Brăilei.
Tipul de relief al dunelor de nisip apare bine conturat în Câmpia Olteniei şi în partea sudică a râurilor
Ialomiţa şi Călmăţui.
Loess-ul are tendinţe de lăsare (datorită spălării acestuia de apele de infiltraţie) creând microdepresiuni
numite crovuri sau depresiuni numite găvane. Acesta este tipul de relief de tasare în loess.
Câmpia Română poate fi împărţită în trei secţiuni longitudinale: sectorul vestic sau Câmpia Olteniei,
sectorul central sau Câmpia Munteniei şi sectorul estic sau Bărăganul.
Câmpia Olteniei este alcătuită din câmpii tabulare, cu numeroase dune de nisip fixate prin culturi de
viţă-de-vie sau salcâm: Câmpia Blahniţei, Câmpia Băileştilor şi Câmpia Romanaţilor.
Câmpia Munteniei cuprinde toate tipurile de câmpii: câmpii piemontane, în nord: Câmpia Piteştilor,
Câmpia Târgoviştei şi Câmpia Ploieştilor; câmpii de subsidenţă, situate în locul de confluenţă a
unor râuri coborâte din zona deluroasă: Câmpia Titu, Câmpia Gherghiţei şi Câmpia Buzăului.
Câmpiile tabulare sunt situate sudic: Câmpia Boianului, Câmpia Găvanu – Burdea, Câmpia
Burnasului (cu margine abruptă spre Dunăre) şi Câmpia Vlăsiei (unde se află situată capitala ţării).
Sectorul estic sau Bărăganul se compune din întinsa Câmpia a Bărăganului, de natură tabulară şi cu
următoarele secţiuni: Bărăganul Ialomiţei, Bărăganul Călmăţuiului şi Câmpia Brăilei.
Spre nord sectorul estic mai cuprinde câmpia piemontană Râmnicului, câmpia de subsidenţă a
Siretului Inferior şi câmpiile tabulare Tecuci şi Covurlui..
Hidrografia
Cu direcţie de scurgere nord-sud debuşează în Dunăre râurile: Jiu, Olt, Vedea (cu afluentul
Teleorman) şi Argeş (cu afluentul Dâmboviţa). Direcţie de scurgere vest-est o au râurile afluente ale
Dunării: Ialomiţa (cu afluentul Prahova) şi Călmăţui. În Siret se scurg Buzău şi Bârlad.
Lacuri între dunele de nisip regăsim în Câmpia Olteniei şi Bărăgan. Limanurile fluviatile sunt L.
Snagov, L. Căldăruşani, L. Balta Albă. Lacurile în crovuri sunt sărate precum L. Amara, L. Plopu,
L. Sărat. Lacurile de luncă sunt situate de-a lungul Dunării: L. Bistreţ, L. Mostiştea şi L. Brateş.
Lacurile amenajate de om sunt: L. Ostrovu Mare pe Dunăre, de baraj antropic, L. Herăstrău, L. Tei,
L. Băneasa, L. Floreasca pe Colentina, fiind lacuri de agrement în Bucureşti.