Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Celulele:
sunt unităţile structurale ale lumii vii,
se află permanent în relaţie de echilibru dinamic cu mediul
înconjurător,
transformă elementele din mediu în elemente proprii:
o prin procese consumatoare de energie,
au ca principale proprietăţi: creşterea, dezvoltarea, autoreproducerea.
Eucariotele:
sunt celule mai mari, cu diametrul peste 10 μm,
sunt reprezentate de protozoare (ex. amoeba), celulele plantelor, ani-
malelor, omului,
au o organizare complexă, cu trei componente principale:
o membrana (suprafaţa celulară),
o citoplasma, la nivelul căreia există numeroase organite delimitate
de endomembrane,
o nucleul distinct, al cărui material genetic, cu histone asociate este
delimitat de înveluşul nuclear.
3
Organismul uman este alcătuit din 1012 – 1015 celule eucariote grupate
în numeroase (câteva sute) tipuri celulare, diferenţiate pentru a-şi realiza
funcţia cu o eficienţă mare. Ele pot prezenta o singură funcţie specifică, dar
frecvent au capacitatea de a realiza două sau mai multe funcţii:
celulele glandelor mucoase au rol în sinteza şi secreţia unor substanţe
mucoase,
celulele musculare au ca funcţie contractilitatea,
celulele senzoriale, transformă stimulii fizici şi chimici în impulsuri
nervoase,
polimorfonuclearele neutrofilele şi macrofagele, digestia intracelulară,
celulele epiteliale din intestin au rol în absorbţie, dar sintetizează şi
enzime digestive (ex. dizaharidaze, peptidaze).
FORMA CELULELOR
DIMENSIUNILE CELULELOR
4
De obicei este apreciat diametrul celulelor, iar suprafaţa sau volumul
lor pot fi calculate.
Diametrul majorităţii celulelor din organism este cuprins între 10-30
µm:
cele mai mici celule la mamifere sunt considerate celulele granulare
(neuronii granulari) din cerebel, cu diametrul de 3-4 µm,
cele mai mari sunt ovocitele care au aproximativ 200 µm,
unele celule nervoase pot depăşi 100 µm.
Nu există o corelaţie stânsă între mărimea celulei şi mărimea
corporală a individului din aceeaşi specie decât numai pentru celulele foarte
specializate cum sunt celulele nervoase.
Luând în considerare vârsta, se constată că celulele tinere au un
diametru mai mare decât cele îmbătrânite.
Volumul celulelor variază între 200-1500 µm3. Acelaşi tip celular are
un volum comparabil în seria animală.
Apa intră în alcătuirea celulei în proporţie de 60-90%, dar deşi este in-
dispensabilă activităţii celulare, ea nu constituie substratul acesteia.
5
Durata vieţii celulelor diferă în funcţie de tipul celular. Astfel, celulele
epitelului intestinal trăiesc 48-72 ore, după care sunt înlocuite, iar pe de altă
parte celulele nervoase şi cele musculare cardiace au durata de viaţă egală
cu cea a individului.
Celulele epiteliale sunt elemente labile, cu o durată de viaţă relativ
scurtă. Celulele uzate sunt înlocuite în permanenţă cu celule tinere provenite
din diviziunea celulelor epiteliale din stratul bazal. Intensitatea procesului de
reînnoire celulară a diferitelor epitelii este variabilă. Astfel epiteliul intes-tinului
subţire se reînnoieşte la 4-6 zile, epiteliul de suprafaţă al stomacului la 3-4
zile, iar cel glandular anual. Studiul caracterelor morfologice ale celulelor
descuamate stă la baza citologiei exfoliative care permite depistarea precoce
a unor afecţiuni neoplazice (ex. studiul frotiului vaginal permite depistarea
pre-coce a cancerului de col uterin). Cheratinocitele au durata de viaţă de
aproxi-mativ 28 de zile, după care se descuamează.
Problema duratei în timp se pune şi pentru componentele structurale
ale celulei. Astfel, ADN (cromatina nucleară) persistă tot timpul vieţii celulei,
dar alte unităţi structurale sunt în continuă schimbare.
6
Pe lângă organite, în citoplasmă pot exista şi formaţiuni cu un caracter
tranzitor cum ar fi incluziunile celulare glucidice, lipidice, proteice, pigmen-
tare.
Nucleul este structura celulară care se evidenţiază cel mai uşor la mi-
croscopul optic. În interiorul nucleului se găseşte cromatina şi nucleolul, în-
corporate în matricea nucleară (suc nuclear, carioplasmă, cariolimfă).
MEMBRANA CELULARĂ
.
Concepţia actuală privind structura membranei celulare a fost formu-
lată pe baza informaţiilor furnizate de teoriile precedente (modelul paucimo-
lecular, teoria "unităţii de membrană", teoria mozaicului fluid), completate cu
date noi oferite în primul rând de microscopia electronică.
S-a stabilit clar că structura fundamentală a membranelor celulare
este reprezentată de un bistrat lipidic continuu, situat la periferia celulei, cu
grosimea a două molecule lipidice, în care sunt interpuse molecule proteice
integrale şi periferice.
7
apa este localizată în glicocalix, feţele hidrofile ale plasmalemei şi în
citoscheletul membranei; în toate zonele îmbibate cu apă vor pătrunde
ionii anorganici, substanţe cu rol funcţional foarte important.
PLASMALEMA
Plasmalema:
este componenta principală a membranei celulare,
are o structură lipoproteică trilaminată cu grosimea de 7,5 nm:
aspectul trilaminat este conferit de cele două foiţe întunecate
între care se află o foiţă clară,
are permeabilitate selectivă dată de distribuţia lipidelor şi proteinelor.
8
contact cu mediul apos. În laborator se pot crea bistraturi lipidice artificiale,
sub forma unor vezicule sferice, cu diametrul de 25 nm-1 μm, care poartă nu-
mele de liposomi.
Datorită acestor proprietăţi lipidele din membrană se dispun în bistrat
cu o grosime de aproximativ 4 nm:
cu partea hidrofilă (grupul polar) înspre exteriorul bistratului lipidic,
cu partea hidrofobă înspre interiorul bistratului.
astfel, zona centrală a bistratului lipidic este hidrofobă, iar cele
două zone periferice hidrofile.
Bistratul lipidic:
prezintă o asimetrie dată de compoziţia chimică diferită a mono-
straturilor,
este fluid, iar moleculele sale pot efectua trei tipuri de mişcări:
o de condensare,
o de deplasare laterală,
o "flip-flop", adică sar dintr-un strat în altul.
Proteinele:
constituie cea de a doua componentă de bază a plasmalemei,
sunt de două tipuri:
o extrinseci sau periferice,
o intrinseci sau integrale.
9
GLICOCALIXUL
CORTEXUL CELULAR
Cortexul celular:
este componenta cea mai subţire a suprafeţei celulare,
are grosimea de aproximativ 5-9 nm,
are aspect de reţea:
10
o la microscopul electronic apare ca o reţea anastomotică de micro-
filamente proteice (actină) orientate neregulat,
o nodurile reţelei sunt reprezentate de proteine globulare,
legăturile dintre diferitele tipuri de proteine sunt modulate prin
procese de fosforilare şi prin intermediul gelsolinei, o proteină
reglatoare calciu-dependentă,
se ancorează de plasmalemă prin intermediul capătului intern al pro-
teinelor extrinseci, iar pe de altă parte este în legătură cu
citoscheletul,
conferă membranei elasticitate şi rezistenţă:
o elasticitatea este dată de dispoziţia microfilamentelor proteice sub
formă de reţea,
o rezistenţa este asigurată de proteinele globulare ce se află la
nivelul nodurilor reţelei proteice,
intervine şi în mecanismul de recepţie-transducţie care mediază trans-
ferul prin membrana celulară a unor semnale ajunse la celulă din ex-
terior.
RECEPTORII DE MEMBRANĂ
11
ex. pentru IgE de la suprafaţa leucocitelor bazofile şi a masto-
citelor, receptorii pentru FC a IgG de pe suprafaţa fagocitelor,
receptorii pentru complement, pe suprafaţa membranei celulelor fago-
citare,
ex. cei pentru componenta C3 a sistemului complementului,
receptorii pentru glicoproteine.
MOLECULELE DE ADEZIUNE
12
Moleculele de adeziune sunt proteinele exprimate la suprafaţa mem-
branelor celulare, capabile să asigure o adeziune selectivă (specifică) între
două celule sau între o celulă şi matricea extracelulară (membrana bazală
sau ţesutul de susţinere).
Selectivitatea unei molecule de adeziune este dată de capacitatea sa
de a interacţiona cu un număr limitat de molecule numite liganzi.
Moleculele de adeziune joacă două posibile roluri în organism:
structural, prin asigurarea coeziunii ţesuturilor,
funcţional tranzitor (limitat doar la perioada inducerii procesului) dând
posibilitatea unei celule de a efectua o funcţie biologică determinată.
Proprietatea fundamentală a proteinelor de aderenţă este de a pune
în relaţie mediile intracelular şi extracelular. Astfel, recunoaşterea ligandului
extracelular de către molecula de adeziune antrenează producerea de infor-
maţii destinate restului celulei şi susceptibilitatea de a modifica structura sau
funcţiile acesteia.
Aceste proprietăţi ale moleculelor de aderenţă se realizează datorită
sistemelor transmembranare de transducţie, sisteme membranare
specializate în transformarea unei informaţii extracelulare într-un mesaj
intracelular recu-noscut de către celule.
Influenţa moleculelor de aderenţă asupra mediului intracelular este a-
sigurată prin relaţia lor cu citoscheletul, ca în cazul moleculelor de aderenţă
implicate în aderenţa structurală sau prin capacitatea lor de a produce mesa-
geri intracelulari, cum se întâmplă în cazul numeroaselor proteine implicate în
aderenţa funcţională.
Moleculele de aderenţă sunt grupate în cinci familii principale: cade-
rinele, imunoglobulinele, integrinele, selectinele, moleculele CD44.
Caderinele:
sunt o familie formată din numeroase molecule, principalele sunt:
o caderina-E, prezentă în toate epiteliile,
o caderina-N, caracteristică ţesuturilor nervos şi muscular,
o caderina-P prezentă în mezoteliu şi epiderm,
sunt glicoproteine monomerice ce asegura prin:
o domeniul extracelular, aderenţa intercelulară dependentă de
calciu,
o domeniul intracitoplasmatic asociere la microfilamentele de actină
ale citoscheletului.
Imunoglobulinele:
sunt caracterizate de prezenţa unuia sau mai multor domenii de struc-
tură moleculară caracteristică (legături antiparalele stabilizate prin
punţi de sulf),
cuprind numeroase molecule cu funcţii foarte diverse:.
o unele joacă un rol major în răspunsul imun:
imunoglobuline,
moleculele HLA,
receptori antigenici ai limfocitelor T,
13
o altele sunt molecule de aderenţă care se pot grupa în:
familia N-CAM (neural cell adhesion molecule), care joacă un
rol important în embriogeneză şi care sunt exprimate în ţesutul
nervos la adult,
familia antigenelor carcinoembrionare,
proteinele de aderenţă endotelială reprezentate de I-CAM1
(intercellular adhesion molecule 1), I-CAM2 (intercellular
adhesion molecule 2) şi V-CAM (vascular cell adhesion
molecule),
proteinele de aderenţă leucocitară CD2.
Selectinele sunt:
glicoproteine monomerice transmembranare,
reprezentate de trei molecule:
o E-selectina şi P-selectina exprimate la nivelul celulelor endoteliale,
o L-selectina, specifică unei subpopulaţii de limfocite.
implicate în aderenţa leucocitelor circulante la celulele endoteliale.
JONCŢIUNILE CELULARE
Joncţiunile simple:
sunt legaturi foarte slabe,
14
se realizează atunci când între membranele a două celule alăturate
există o distanţă de cel mult 30 nm:
rămâne un spaţiu intercelular îngust care nefiind închis va per-
mite circulaţia lichidului intercelular,
sunt asigurate de forţe fizice care ţin de atracţia moleculară sau de
legături chimice realizate de anumitre substanţe prezente în glico-
calixul celulelor:
o forţe van der Waals,
o punţi de hidrogen,
15
Joncţiunile de ancorare asigură stabilitatea mecanică a grupurilor de
celule. De-a lungul suprafeţei interne a membranelor celulare există un cortex
celular (ce face parte din citoschelet) dispus sub formă de reţea, alcătuit din
filamente citoscheletale de actină, legate între ele prin intermediul unei pro-
teine numită filamină. Această reţea se leagă de reţeaua similară a celulei
învecinate prin intermediul unor proteine intercelulare de legătură.
Joncţiunile de ancorare sunt de mai multe tipuri:
joncţiuni aderente (zonulae adherens);
desmozomi (maculae adherens);
hemidesmozomi.
16
Celulele supuse acţiunii unor factori mecanici, cum sunt celulele epi-
teliale ale epidermului sau cele ale colului uterin, preuintă numeroşi desmo-
zomi şi hemidesmozomi.
17
SCHIMBURILE PRIN MEMBRANA CELULARĂ
18
menţinerea în celulă în concentraţii constante a metaboliţilor interme-
diari şi a electroliţilor,
eliminarea din celule a:
o substanţelor active metabolic (enzime, hormoni),
o deşeurilor rezultate în urma proceselor metabolice,
crearea unui mediu adecvat desfăşurării activităţii enzimatice, prin
menţinerea pH-ului şi a compoziţiei ionice,
reglarea volumului celular ca urmare a relaţiilor osmotice dintre celulă
şi mediul extracelular,
crearea gradienţilor ionici necesari excitabilităţii celulelor nervoase şi
musculare.
Organitele celulare prezintă şi ele un mediu intern având caracteristici
diferite de cele ale citosolului înconjurător, menţinerea acestor diferenţe da-
torându-se endomembranelor.
Prin acest mecanism se asigură celulei un control permanent al
compo-ziţiei mediului ei intern, cu un înalt grad de specificitate.
Schimbul de substanţe prin membrana celulară implică mai multe
mecanisme de transport.
TRANSPORTUL PASIV
Transportul pasiv:
asigură traversarea membranei celulare de către unele molecule mici,
în sensul gradientului de concentraţie sau al gradientului electrochimic
în cazul ionilor,
se realizează fără consum de energie, deci nu este dependent de me-
tabolismul celular,
se poate realiza prin două modalităţi:
o difuziunea simplă,
o difuziunea facilitată.
19
Difuziunea simplă
se desfăşoară lent, respectând legile difuziunii şi ale osmozei,
se realizează diferit în funcţie de natura chimică a moleculelor.
o moleculele mici neionizate dar liposolubile vor străbate stratul
bimolecular lipidic, proporţional cu gradul lor de liposolubilitate
oxigenul, azotul, dioxidul de carbon şi alcoolii, au o mare
liposolubilitate.
moleculele de apă trec cu ajutorul unor proteine transmembranare
numite aquaporine,
moleculele hidrosolubile, dacă sunt suficient de mici, trec prin protei-
nele canal.
Proteinele canal:
sunt proteine transmembranare cu rol în difuziunea simplă,
prezintă canale cu două extremităţi orientate una extracelular, iar
cealaltă intracelular,
această organizare structurală permite moleculelor să treacă
prin difuziune simplă, în mod direct prin aceste canale, de pe o
parte a membranei, pe partea opusă.
20
se închid şi se deschid lor prin modificarea conformaţiei proteinelor
canal:
o poarta proteinelor canal de sodiu, se închide şi se deschide la
exteriorul membranei celulare,
o poarta proteinelor canal pentru ionii de potasiu, se închide şi se
deschide la interiorul membranei celulare.
Difuziunea facilitată:
este un tip de transport transmembranar pasiv prin care unele
substanţe greu solubile în lipide şi cu masă moleculară relativ mare
(ex. glucoză, aminoacizi, purine, glicerol), străbat membrana celulară
mult mai repede (de 100.000 ori) decât prin difuziune simplă,
se realizează cu ajutorul unor molecule proteice transmembranare cu
rol de "cărăuşi":
preiau substanţele de pe o faţă a membranei, le trec prin
membrană, apoi le eliberează pe faţa opusă.
21
(Vmax.), fiind limitată de rata modificărilor conformaţionale a moleculelor
cărăuş.
TRANSPORTUL ACTIV
POMPELE IONICE
22
în membrana plasmatică, unde transportă ionii de calciu (Ca 2) afa-ră
din celulă;
în membrana reticulului sarcoplasmic (la nivelul fibrei musculare
striate), unde are rolul de a pompa ionii de calciu din citosol în lu-
menul acestui organit, urmată de relaxarea musculară;
pompe transportoare de protoni (ioni de H) care se găsesc în celulele
care secretă acid, la nivelul mucoasei gastrice şi a celulelor tubilor
con-torţi distali şi colectori din rinichi. H-K ATP-aza care se găseşte
în celulele epiteliale ale mucoasei gastrice are rolul de a transporta
protoni (H) în exteriorul celulei şi ionii de potasiu (K ) în citosol.
Activitatea pompei de protoni la nivelul celulelor parietale ale
mucoasei gastrice stă la baza secreţiei de acid clorhidric de la acest
nivel.
23
Concentraţia ionilor de Na din citoplasmă este mult mai mică decât în
mediul extracelular, de aceea pentru buna desfăşurare a activităţii celulare a-
ceştia trebuie să fie scoşi permanent din celulă. Ionii de K se află în con-
centraţie de 15 ori mai mai mică în mediul extracelular decât în citoplasmă,
dar vor fi introduşi în permanenţă în celulă. Astfel, ieşirea din celulă a ionilor
de Na se face împotriva gradientului de concentraţie şi împotriva poten-
ţialului electric, iar intrarea ionilor de K în citoplasmă din mediul extracelu-lar
se face în sensul gradientului electric, dar împotriva gradientului de con-
centraţie.
Transportul acestor ioni (Na şi K) prin membrană, împotriva gradien-
tului de concentraţie, este realizat de Na-K ATP-ază, care în prezenţa ioni-
lor de Na şi K şi a unei concentraţii corespunzătoare de ioni de Mg 2 hi-
drolizează ATP-ul.
Na-K ATP-aza este un tetramer ce prezintă două subunităţi şi
două subunităţi . Subunitatea prezintă:
trei situsuri pentru legarea ionilor de Na, în porţiunea care pătrunde în
celulă,
două situsuri de legare pentru ionii de K, situate în porţiunea externă,
porţiune cu activitate ATP-azică, situată în porţiunea internă, în veci-
nătatea situsurilor pentru ionii de Na.
Legarea ionilor de Na la nivelul celor trei situsuri, va determina acti-
varea funcţiei ATP-azice a pompei, cu producerea hidrolizei ATP. Va rezulta
astfel energia necesară modificării conformaţionale a pompei de sodiu-
potasiu, care va permite ieşirea ionilor de Na şi pătrunderea ionilor de K în
citoplasmă.
Hidroliza unei molecule de ATP va furniza enegia necesară pătrunderii
în celulă a doi ioni de K şi expulzării a trei ioni de Na.
Ionii de Ca2 din citosol sunt într-o concentraţie de 10.000 de ori mai
mică decât în spaţiul exrtracelular. Concentraţia scăzută a ionilor de Ca2
liberi de la nivelul citosolului este menţinută prin activitatea pompelor de
calciu:
din membrana celulară, care pompează ionii de Ca2 în spaţiul
extrace-lular;
din membranele reticulului sarcoplasmic (în cazul celulelor musculare
striate) şi mitocondriei, care pompează ionii de Ca 2 din citosol în inte-
riorul acestor organite.
În activitatea pompei de Ca2 din membrana plasmatică este foarte im-
portantă o proteină din citosol numită calmodulină. Concentraţia mare a io-
nilor de Ca2 din citosol determină legarea calciului de calmodulină, care va
suferi o modificare conformaţională şi se va lega de Ca 2 ATP-ază. În acest
24
mod Ca2 ATP-aza va fi activată şi va elimina ionii de Ca 2 în spaţiul ex-
tracelular.
La nivelul celulelor musculare, eliberarea ionilor de Ca 2 în citosol este
urmată de contracţie, iar prin activitatea Ca2 ATP-azei, ionii de Ca2 din ci-
tosol vor fi pompaţi în interiorul reticulului sarcoplasmic, urmarea fiind
relaxarea musculară. Pentru desfăşurarea activităţii pompei de Ca 2 este
nece-sară prezenţa ionilor de Mg2.
La nivelul suprafeţei citosolice Ca2 ATP-aza are o mare afinitate pen-
tru ionii de Ca2. Un singur polipeptid , prin hidrloliza unei molecule de ATP,
poate transporta doi ioni de Ca2.
Reticulul sarcoplasmic conţine două proteine, calsequestrina şi pro-
teina de legare cu mare afinitate pentru calciu, care au capacitatea de a lega
ionii de Ca2. Astfel, scade concentraţia ionilor liberi de Ca2 din reticulul
sarcoplasmic, iar cantitate de energie necesară pentru pomparea lor din
citosol scade.
COTRANSPORTUL
SIMPORTUL
25
parte şi de alta a membranei plasmatice. După ataşarea ionului de Na şi a
glucozei, proteina de transport va suferi o modificare conformaţională, care va
permite pătrunderea Na şi a glucozei în citosol.
Simportul Na-glucoză se realizează şi la polul apical al membranei
plasmatice (cu microvili) a nefrocitelor din tubii uriniferi.
Simportul Na-aminoacizi se realizează printr-un mecanism identic,
dar cu participarea altor proteine de transport.
În citosolul enterocitelor se acumulează ioni de Na, glucoză şi ami-
noacizi. În regiunea bazolaterală a membranei plasmatice a enterocitului se
află Na-K ATP-aza prin activitatea căreia ionii de Na sunt pompaţi în spa-
ţiul extracelular. Tot în regiunea bazolaterală a membranei enterocitului se
află proteine transmembranare care transportă moleculele de glucoză şi ami-
noacizii care se concentrează în citosolul enterocitelor prin procesul de sim-
port. Astfel, prin cele două procese desfăşurate la nivelul celor două regiuni
(apicală şi bazolaterală) ale membranei plasmatice a enterocitelor, ionii de
Na, glucoza şi aminoacizii ajung din lumenul intestinului subţire în circulaţia
sanguină.
ANTIPORTUL
26
formarea la nivelul membranei celulare a unor vezicule care încorporează
particulele ce urmează a fi transportate, înpreună sau fără lichid interstiţial. În
funcţie de sensul în care particulele urmează a fi transportate deosebim:
exocitoza,
endocitoza,
transcitoza.
Prin exocitoză celula elimină la exteriorul ei diferiţi produşi de secreţie
sau substanţe rezultate din metabolism, fiind implicată în special în
mecanismul secreţiei celulare.
Prin endocitoză celulele introduc în citoplasmă particule din mediul
extracelular, prin vezicule formate din membrana celulară. După modul în
care particulele sunt interiorizate, deosebim două tipuri de endocitoză:
fagocitoza, procesul prin care particulele sunt endocitate fără fluid
intercelular;
pinocitoza, procesul de endocitare a unei cantităţi oarecare de lichid
in-terstiţial împreună cu particulele pe care le conţine.
FAGOCITOZA
27
prin diapedeză trec în ţesutul conjunctiv, unde se transformă în macrofage
tisulare (histiocite) care desfăşoară activităţi specifice. Durata lor de viaţă este
de câteva luni.
Macrofagele au formă rotundă sau ovalară, prezintă prelungiri
citoplas-matice scurte, iar nucleul lor este relativ mic, rotund sau reniform,
dispus central sau excentric şi este heterocromatic. Nucleolii se disting greu.
Cito-plasma este abundentă şi conţine organite celulare numeroase, dintre
care se evidenţiază numărul mare de lizozomi (primari şi secundari). Pe
suprafaţa lor prezintă receptori pentru regiunea Fc a imunoglobulinei G (RFc)
şi pentru cel de-al treilea component al sistemului complementului (RC3).
Diferitele celule care sunt incluse în sistemul fagocitelor mononucleare
sunt următoarele:
monocitele din sânge,
macrofagele (histiocitele) din ţesutul conjunctiv,
celulele Kupffer din ficat,
microgliile din sistemul nervos central,
macrofagele libere din fluidele pleurale, peritonele, sinoviale şi cele
din alveolele pulmonare şi splină,
osteoclastele din ţesutul osos,
celulele dendritice din epiderm (celule Langerhans) şi celulele similare
ramificate din ganglionii limfatici, splină şi timus, toate fiind celule
prezentatoare de antigene.
Macrofagele sunt celule mobile care se deplasează în ţesuturi cu
ajuto-rul pseudopodelor. Prin activitatea fagocitară a macrofagelor sunt
îndepărtate din ţesuturi: microorganisme (pot fagocita mai mult de 100 de
bacterii), res-turi organice, complexe imune multimoleculare, hematii,
ocazional paraziţi (protozoarele din genul Plasmodium, care determină
malaria).
Recunoaşterea fagocitară se realizează la două niveluri: la nivel
tisular, cu ajutorul opsoninelor şi la nivelul celular, prin receptorii de suprafaţă.
Op-soninele pot fi neimunospecifice (fibronectina) şi imunospecifice (IgG,
C3). Astfel, macrofagul poate realiza două tipuri de fagocitoză:
fagocitoza neimunospecifică mediată de opsonine neimunospecifice
(de tipul fibronectinei),
fagocitoza imunospecifică mediată de opsonine imunospecifice (de tip
IgG şi C3).
În anumite situaţii patologice, ca răspuns la pătrunderea în organism a
unor microbi (bacilul tubeculos şi bacilul leprei) sau a unor corpi străini ma-
crofagele pot fuziona, dând naştere unor celule gigante multinucleate, cu 20-
50 de nuclei cuprinşi într-o masă citoplasmatică unică. Alteori ele se agregă şi
se unesc prin joncţiuni strânse, în jurul unor focare de infecţie. Aceste celule
poartă numele de celule epitelioide, datorită asemănării cu celulele epiteliale.
Fagocitele trebuie să fie selective în ceea ce priveşte materialul
fagoci-tat. Selectivitatea procesului se datorează faptului că:
multe structuri tisulare (proprii organismului) au suprafaţa netedă, care
le conferă rezistenţă la fagocitoză,
28
multe structuri proprii organismului au un înveliş proteic protector care
nu favorizează fagocitoza, în timp ce ţesuturile moarte şi multe par-
ticule străine nu au un astfel de înveliş,
organismul are capacitatea de a recunoaşte materialele străine, prin
sis-temul imun.
Fagocitele prezintă la suprafaţa lor receptori cu ajutorul cărora ele
recunosc ceea ce este "self" de ceea ce este "non self" (antigeni). Fagocitele
sunt capabile să recunoască componentele structurale proprii alterate, cum
sunt celule degenerate, îmbătrânite, maligne, resturi celulare, etc.
După extravazare prin diapedeză, leucocitele se vor deplasa la locul
a-gresiunii, sub acţiunea unor agenţi chemotactici, în sensul gradientului
chimic, procesul numindu-se chemotaxie. Agenţii chemotactici pot fi de natură
endo-genă sau de natură exogenă. Dintre substanţele chemotactice de
natură exo-genă, cele mai obişnuite sunt produşii bacterieni solubili (peptide
şi lipide), iar cele de natură endogenă sunt reprezentate de:
produşii de metabolism ai acidului arahidonic, în special de
leucotriena B,
citokine, în special de cele din familia chemochinelor (IL-8),
componentele sistemului complementului, în special de C5a.
Legarea agenţilor chemotactici la receptorii specifici de la nivelul
membranei celulare a fagocitelor va avea ca rezultat activarea fosfolipazei C,
care va conduce la hidroliza fosfatidilinozitolului-4,5-bifosfat, cu producerea
inozitolului-1,4,5-trifosfat şi a diacilglicerolului, cu eliberarea ionilor de Ca2.
Creşterea concentraţiei de ioni de Ca2 la nivelul citosolului, prin eliberarea
din depozitele intracelulare şi prin influxul de Ca 2 extracelular, va declanşa
asamblarea elementelor contractile, care face posibilă mişcarea celulară prin
emiterea de pseudopode. La nivelul acestora există o reţea ramificată,
constituită din actină şi miozină. Mişcările de locomoţie implică asamblarea şi
dezasamblarea rapidă a monomerilor de actină. Aceste procese sunt
controlate de efectul ionilor de calciu şi a inozitolilor asupra unor proteine
reglatoare ale actinei cum sunt: filamina, gelsolina, profilina, calmodulina.
Mecanismul prin care actina va interacţiona cu miozina în interiorul
pseudopodelor, în cursul mişcărilor de locomoţie, este insuficient cunoscut.
Agenţii chemotactici induc şi activarea fagocitelor, caracterizată prin:
producţia de metaboliţi ai acidului arahidonic,
modularea moleculelor de adeziune leucocitară,
degranularea şi secreţia de enzime leucocitare,
activarea degradărilor oxidative.
ETAPELE FAGOCITOZEI
29
Recunoaşterea şi ataşarea
Ocazional, neutrofilele şi macrofagele pot recunoaşte şi îngloba bac-
terii sau materiale de origine exogenă cu ar fi granulele de latex. Majoritatea
microorganismelor însă, nu sunt recunoscute decât după ce vor fi acoperite
de opsonine în procesul de opsonizare. Există două opsonine majore:
fragmentul Fc al imunoglobulinei G (IgG);
C3b (forma sa stabilă fiind C3bi), fragmentul opsoninic al compo-
nentei C3 a sistemului complementului.
Complementul reprezintă un sistem format din aproximativ 20 de pro-
teine prezente în plasmă, dintre care multe sunt precursori ai enzimelor. A-
ceşti precursori sunt în mod normal inactivi, dar pot fi activaţi prin două me-
canisme: clasic şi alternativ.
La nivelul membranei celulare a leucocitelor există receptori
corespun-zători opsoninelor. Aceştia sunt:
receptorul RFc, care recunoaşte fragmentul Fc al IgG,
receptorii complementului 1, 2 şi 3 (RC1,2,3), care interacţionează cu
C3b şi C3bi.
Receptorul RC3, are o importanţă particulară deoarece:
este identic cu integrina-2-Mac-1, implicată în adeziunea la endo-
teliul vascular;
recunoaşte lipopolizaharidele bacteriene fără intervenţia anticorpilor
sau complementului, rezultând fagocitoza nonopsonică;
leagă unele componente ale matricei extracelulare, cum sunt fibro-
nectina şi laminina.
Înglobarea
Legarea particulei opsonizate la receptorul RFc este suficientă pentru
a declanşa înglobarea, care însă devine foarte intensă în prezenţa
receptorilor pentru complement.
În timpul înglobării pseudopodele emise de fagocite vor înconjura par-
ticula care urmează a fi înglobată pe toată suprafaţa, printr-un mecanism nu-
mit "în fermoar", rezultând în final internalizarea unei porţiuni din membrana
plasmatică (a celulei fagocitare), cu constituirea fagozomului. Membrana li-
mitantă a fagozomului va fuziona cu lizozomii (primari), cu constituirea fago-
lizozomilor (lizozomi secundari). Astfel conţinutul granulelor lizozomale va fi
descărcat în interiorul fagolizozomului, granulocitele şi monocitele degra-
nulându-se progresiv.
Multe dintre procesele implicate în fagocitoză şi degranulare sunt simi-
lare celor întâlnite în cazul chemotaxiei, fiind asociate cu:
legătura ligand-receptor,
activarea fosfolipazei C,
producerea de diacilglicerol şi inozitol-1,2,3-trifosfat,
activarea proteinkinazei C,
creşterea concentraţiei citosolice de calciu.
Degradarea
30
Reprezintă ultima etapă a procesului de fagocitoză. În cazul fagocitării
bacteriilor, la nivelul fagozomilor (neutrofilelor sau macrofagelor), există a-
genţi bactericizi care omoară bacteriile înainte ca ele să fie digerate.
Omorârea bacteriilor se realizează printr-un mecanism dependent de
oxigen, care presupune intervenţia unor agenţi oxidanţi care se formează
(sub acţiunea unor enzime) la nivelul membranelor fagozomilor, sau a peroxi-
zomilor. Agenţii oxidanţi sunt: superoxidul (O2-), peroxidul de hidrogen (H2O2)
şi ionul hidroxil (OH-).
Astfel, fagocitoza stimulează:
arderile cu consum de oxigen,
glicogenoliza,
creşterea oxidării glucozei (pe calea şuntului hexozomonofosfat),
producerea de metaboliţi reactivi ai oxigenului.
Producerea metaboliţilor de oxigen se realizează prin rapida activare
a NADPH oxidazei, care oxidează NADPH (nicotinamidadenin dinucleotid
fosfatul). În acest proces se produce şi reducerea oxigenului, cu generarea
ionului superoxid. Acesta va fi apoi convertit în H 2O2. Cantitatea de peroxid de
hidrogen (H2O2) produsă la nivelul fagolizozomilor este suficientă pentru a
omorî bacteriile.
NADPH oxidaza este un sistem enzimatic complex, constituit din fos-
foproteine citosolice şi componente proteice ale citocromilor membranari.
Activarea NADPH oxidazei necesită translocarea componentelor citosolice
pentru a interacţiona cu citocromii fixaţi la nivelul membranei, iar când
membrana este invaginată, la nivelul fagolizozomului. În această situaţie
peroxidul de hidrogen este produs în interiorul lizozomilor.
Granulele azurofile ale neutrofilelor conţin enzima numită mielo-
peroxidază, care în prezenţa unui halogen, cum este clorul, transformă pe-
roxidul de hidrogen în HOCl. Acesta este un agent antibacterian care distruge
bacteriile prin halogenare, sau prin oxidarea lipidelor şi proteinelor.
Importanţa mecanismului de distrugere a bacteriilor, dependent de
oxi-gen, este demonstrată de existenţa unui grup de defecte congenitale
privind omorârea bacteriilor, care determină boala cronică granulomatoasă
caracte-rizată prin predispoziţia unor pacienţi pentru infecţii bacteriene
recurente.
Această afecţiune se datorează unor defecte genetice privind co-
dificarea unor componente ale NADPH oxidazei.
Omorârea bacteriilor se poate realiza în absenţa arderilor oxidative,
prin intervenţia unor substanţe conţinute în granulele leucocitelor. Aceste sub-
stanţe sunt: proteina creşterii permeabilităţii bactericide, lizozimul, lactofe-
rina, proteina bazică majoră (la nivelul eozinofilelor), defensina.
După omorâre, bacteriile vor fi degradate la nivelul fagolizozomilor de
către hidrolazele acide conţinute de granulele azurofile.
Materialele nedigerabile sunt reţinute în vacuole, constituind corpii re-
ziduali. În citoplasma unor celule cu viaţă lungă, cum sunt neuronii sau ce-
lulele musculare cardiace, se acumulează cantităţi mari de corpi reziduali
care conţin lipofuscina numită şi pigment de uzură.
31
PINOCITOZA
32
În mod uzual, moleculele proteice se ataşează la membrana
plasmatică la nivelul unor receptori specializaţi, specifici pentru tipul de
proteină absor-bită. În general, aceşti receptori sunt concentraţi în mici
depresiuni la nivelul suprafeţei externe a membranei plasmatice. Acestea se
numesc caveole aco-perite, deoarece pe suprafaţa lor citosolică se găseşte o
reţea a cărei compo-nentă principală o constitue o proteină fibrilară, clatrina.
Clatrina este o proteină fibrilară, vizibilă în microscopia electronică ca
o reţea care acoperă faţa citosolică a caveolelor sau a veziculelor formate din
membrana plasmatică şi a celor formate la nivelul compartimentului trans al
complexului Golgi. Clatrina purificată are forma unui triskelion cu trei braţe,
fiecare lanţ fiind constituit dintr-un braţ lung (greu) şi un braţ scurt (uşor).
Polimerizarea spontană a acestor formaţiuni determină extinderea
caveolelor şi eventual formarea veziculelor acoperite.
După legarea moleculelor proteice la receptori se produce o
modificare a proprietăţilor membranei celulare, astfel că întreaga depresiune
se invagi-nează, iar proteinele care o înconjoară ca o reţea vor determina
fuzionarea marginilor acesteia, cuprinzând şi o mică cantitate de fluid
extracelular.
Imediat după aceea porţiunea invaginată a membranei se va
desprinde de suprafaţa celulei, constituind vezicula acoperită. Veziculele
acoperite cu clatrină tipice au aspectul unor mingi de fotbal cu diametrul de
50-100 nm.
După endocitare veziculele acoperite pierd reţeaua de clatrină,
formând vezicule netede, numite receptozomi.
În afară de clatrină, care este componenta cea mai studiată a reţelei
proteice care acoperă veziculele, o altă proteină este dinamina. Aceasta este
o proteină citosolică, care leagă şi apoi hidrolizează GTP-ul. Perturbări ale
ac-tivităţii acesteia determină imposibilitatea legării GTP-ului, blocând
formarea veziculelor acoperite.
Între reţeaua de clatrină şi membrana veziculelor se găseşte un spaţiu
de aprox. 20 nm, care conţine particule de asamblare.
În afară de clatrină, dinamină, particule de asamblare, la acest nivel
există probabil şi filamente de actină şi miozină.
Astfel, acest proces de formarea al veziculelor se realizează în
următoarele etape:
membrana acoperită formează o depresiune,
apoi o caveolă acoperită,
în final se va forma vezicula acoperită.
Pinocitoza mediată de receptori necesită:
energie, care va fi furnizată de ATP;
prezenţa ionilor de calciu în fluidul extracelular, care interacţionează
cu filamentele proteice contractile din jurul depresiunilor acoperite,
pentru a mobiliza veziculele de la nivelul membranei celulare.
Receptozomii vor fi antrenaţi de curenţii intracitoplasmatici şi se vor
uni cu lizozomii în vederea degradării (digestiei) particulelor endocitate.
Dacă în cazul pinocitozei independente de receptori concentraţia sub-
stanţelor în veziculele endocitate este aceeaşi ca şi în mediul extracelular, în
33
cazul pinocitozei mediate de receptori concentraţia este mult mai mare dato-
rită capacităţii receptorilor de a fixa un număr mai mare de particule. În acest
proces rata de endocitare a liganzilor este limitată de concentraţia de
receptori corespunzători de la suprafaţa membranei plasmatice, complexele
ligand-receptor fiind în mod selectiv încorporate în vezicule de transport
intracelular (multe alte proteine membranare fiind excluse).
TRANSCITOZA
EXPANSIUNILE TRANZITORII
34
Suprafaţa celulară poate să emită expansiuni care privite la microscop
apar ca valurile pe suprafaţa unei ape. Unele pot chiar să se desprindă pentru
ca imediat să fie încorporate din nou. Acest aspect, datorat fluidităţii cito-
plasmei, este foarte accentuat înainte de diviziunea celulară şi înainte de ex-
pulzarea nucleului eritrocitelor.
Alte expansiuni tranzitorii sunt pseudopodele, emise de obicei de
către celulele capabile să se deplaseze activ pe un suport solid. Emit
pseudopode celulele care se deplasează prin mişcări ameboidale şi celulele
capabile de fagocitoză (granulocitele neutrofile, macrofagele).
EXPANSIUNILE PERMANENTE
35
apicală a celulelor epiteliale de reţeaua terminală (regiune specializată a
citoscheletu-lui) constituită din filamente de actină şi proteine asociate.
Stereocilii sunt microvili foarte lungi, vizibili în microscopia optică. Pot
fi observaţi la nivelul tractului ge-nital masculin, în epididim (fig. 2), dar şi la
nivelul urechii interne.
36
celulară acoperă cilul la exterior, iar la interior conţine axonema şi citoplasmă
lipsită de organite (fig. 4).
37
sau moartea unor celule. În cazul trompelor uterine, cilii facilitează deplasarea
ovocitului înspre uter.
Mecanismul mişcării cililor. Sub acţiunea dinein ATP-azei are loc eli-
berarea energiei ATP-ului, care imprimă braţelor de dineină o mişcare de
alunecare în lungul suprafeţei perechilor adiacente de microtubuli. Când mi-
crotubulii frontali alunecă în afară spre vârful cilului, iar cei posteriori rămân
nemişcaţi, cilul se va înclina.
Flagelii sunt formaţiuni cu lungimea de aprox. 80-100 m, prezente la
suprafaţa unor celule. Structura flagelului nu diferă de cea a cilului dar lun-
gimea sa este mai mare. În majoritatea cazurilor o celulă prezintă un singur
flagel. În organismul uman singura celulă cu flagel este spermatozoidul.
Mişcarea ondulatorie a flagelului permite celulei să se deplaseze în mediul
lichid, flagelul fiind componenta sa locomotorie. În acest mod, flagelul per-
mite deplasarea spermatozoidului spre ovocit în vederea fecundării.
CITOPLASMA
FILAMENTELE DE MIOZINĂ
38
Miozina este o proteină răspândită în celulele eucariote. Până în
prezent se cunosc două specii moleculare ale acestei proteine. Miozina de tip
I nu este prezentă în celulele musculare, fiind implicată în celulele
nemusculare în fenomene de motilitate ce au la bază mecanismul actină-
miozină (ex. mişcă-rile din microvili sau transportul veziculelor şi organitelor
învelite în mem-brane, de-a lungul filamentelor de actină). Miozina de tip II
formează miofi-lamente în celulele musculare din muşchii striaţi şi netezi.
Molecula de miozina de tip II este alcătuită din:
două lanţuri polipeptidice grele, fiecare cu greutatea moleculară de
aprox. 200.000 daltoni, dispuse sub forma unui dublu helix; fiecare
lanţ are mici capuri globuloase dispuse în unghi drept la un capăt al
mo-leculei, acestea având activitate ATP-azică;
patru lanţuri uşoare, fiecare cu greutatea moleculară de aprox. 20.000
daltoni sunt de asemenea componente ale capurilor miozinei, câte
două pentru fiecare cap; au rol în controlul funcţiei capului în timpul
con-tracţiei musculare.
Moleculele de miozină polimerizează, generând filamente de miozină.
Prin împletirea cozilor moleculelor de miozină rezultă corpul filamentului, iar
capetele globuloase sunt proiectate în afară, fiind legate de corpul fila-
mentului prin expansiuni sub formă de braţe, desprinse din fiecare moleculă
(sunt porţiuni de helix). Aceste expansiuni se numesc punţi transversale. Fie-
care punte transversală prezintă câte două puncte unde este flexibilă. Unul
este la locul de emergenţă al braţului din corpul filamentului de miozină, iar
cel de-al doilea la locul joncţiunii braţului cu cele două capete globuloase.
Cele două zone flexibile ale punţilor au rol în contracţie/relaxare pentru că
permit îndepărtarea/apropierea capetelor faţă de corpul filamentului de
miozină.
O proprietate importantă a capului miozinei este funcţia sa ATP-azică,
care permite capului să descompună molecula de ATP. Va rezulta astfel e-
nergia necesară în procesul contractil.
În celulele nemusculare filamentele de miozină au dimensiuni mici şi
un caracter tranzitoriu.
FILAMENTELE DE ACTINĂ
39
de actină-G. Vor rezulta astfel filamentele de actină, care la microscopul elec-
tronic apar ca structuri ale căror subunităţi sunt dispuse în α-helix.
Energia necesară procesului de polimerizare al monomerilor este
furni-zată de hidroliza ATP.
Lungimea filamentelor de actină este controlată de unele proteine
care influenţează asamblarea şi dezasamblarea monomerilor de actină.
Aceste proteine sunt: proteinele care leagă actina, reprezentate de timozină
şi profi-lină şi proteinele de acoperire care conservă lungimea filamentelor,
repre-zentate de proteina cap Z, tropomodulina, gelsolina.
Filamentele de actină formează:
fascicule alcătuite din filamente paralele solidarizate de fimbrină la ni-
velul microvililor, sau de α-actinină, în această situaţie spaţiile mai
mari dintre filamente permit interacţiunea cu miozina în fasciculele
contractile;
reţele alcătuite din filamente de actină dispuse în zig-zag, legate
printr-o proteină numită filamină.
Rolul fasciculelor şi reţelelor de filamente de actină este de a susţine
membrana celulară, contribuind astfel la menţinerea formei celulelor. La pe-
riferia celulelor, sub membrana plasmatică se află cortexul celular, cu aspec-
tul unei reţele tridimensionale. De asemenea, la locul unde celulele stabilesc
legături cu alte celule sau cu matricea extracelulară, membranele celulare
prezintă regiuni specializate numite plăci de adeziune.
În celulele nemusculare filamentele de actină au un caracter
tranzitoriu, profilina fiind o proteină ce influenţează procesul de polimerizare
al actinei. Vilina şi gelsolina sunt proteine care reglează procesele de
polimerizare a ac-tinei prin ionii de Ca2, în acelaşi timp interconectând
filamentele de actină în mănunchiuri.
MICROTUBULII
40
Fig. 5. Asamblarea şi polimerizarea tubulinelor.
FILAMENTELE INTERMEDIARE
Denumite astfel datorită diametrului lor care are valori între cele ale
microfilamentelor (aprox. 10 nm) şi cele ale microtubulilor (aprox. 25 nm), fi-
lamentele intermediare rezultă prin polimerizarea unor subunităţi proteice,
care diferă în funcţie de tipul celular.
41
•
tonofilamentel
e
desmină muşchi scheletali, formează o reţea care leagă
muşchi cardiac, muschi miofi-brilele/miofilamentele;
neted marker pen-tru tumorile de
origine musculară
vimentină fibroblaste, celule sunt asociate cu învelişul
endote-liale; nuclear şi cu porii nucleari;
condroblaste, macrofa- marker pentru tumorile
ge, celule ţesutului conjunctiv
mezenchimale, celule
musculare netede din
peretele vacular
proteina glială astrocite, suport structural; marker
fi-brilară acidă oligodendrocite, ce-lule pentru tumorile gliale
Schwan
neurofilament neuroni suport structural pentru axon
e şi dendrite; facilitează starea
de gel a citosolului
lamininele A, lamina nucleră organizarea cisternei
B, C perinucleare şi a cromatinei
perinucleare
CITOSCHELETUL
42
Celulele eucariote prezintă în matricea citoplasmatică în plus faţă de
organitele celulare delimitate de endomembrane şi o reţea complexă de fila-
mente proteice care constituie citoscheletul .
Filamentele proteice ale citoscheletului sunt reprezentate de:
microfilamente (filamentele de actină);
microtubuli;
filamentele intermediare.
Filamentele proteice ale citoscheletului sunt legate între ele, sau de
or-ganite, prin intermediul unor proteine de asociaţie.
Citoscheletul este o structură dinamică, într-o continuă reorganizare,
cu rolul în:
menţinerea formei celulelor,
compartimentarea funcţională a citosolului,
realizarea mişcărilor celulare (emiterea de pseudopode),
fagocitoză,
diviziune celulară (aparatul mitotic, inelul de plasmadiereză),
ancorarea celulelor între ele.
MIŞCĂRILE CELULARE
CONTRACŢIA MUSCULARĂ
43
fibra musculară striată cardiacă ce alcătuieşte musculatura involun-
tară a inimii; are aspect striat în microscopia optică şi se află sub con-
trolul inervaţiei vegetative;
fibra musculară netedă sau viscerală ce se găseşte în structura organe-
lor cavitare sau tubulare, cum ar fi tractul gastrointestinal, aparatul uro-
genital, căile respiratorii, vasele de sânge, dar şi în structura irisului şi a
corpului ciliar; nu prezintă striaţiuni în microscopia optică, iar acţiunea sa este
involuntară, fiind sub controlul sistemului nervos vegetativ.
44
Miofibrilele apar în microscopia optică (fig. 6) ca o succesiune ordo-
nată de:
discurile întunecate denumite discurile A, care sunt anizotropice, bire-
fringente în lumina polarizată, mai intens colorate cu eozină sunt stră-
bătute de o zonă clară, banda H sau striaţiunea lui Hensen, care la
rândul ei este străbătută la mijloc de linia M,
discurile luminoase sau discurile I, care sunt izotropice şi monorefrin-
gente în lumina polarizată; sunt mai slab colorate cu eozină şi sunt
stră-bătute la mijloc de membrana Z sau stria lui Amici.
Între două membrane Z succesive se delimitează un sarcomer care
re-prezintă unitatea structurală şi funcţională a miofibrilei. Un sarcomer
măsoară 2-3 µm în repaus, iar în contracţie extremă se poate scurta până la
1µm. El cuprinde câte două jumătăţi de bandă I ce flanchează banda A. În
timpul contracţiei, datorită glisării miofilamentelor, membranele Z se
deplasează spre banda A, astfel încât în contracţie completă benzile I nu mai
sunt vizibile. Deşi membrana H din discul A se scurtează, discul întunecat A
îşi păstrează lungimea constantă.
În muşchiul contractat miofibrilele rămân la lungimea iniţială, iar sar-
comerul se scurtează şi se îngroaşă. Fibra musculară scheletală prezintă o
dublă striaţiune, una longitudinală dată de miofibrilele dispuse în fascicule
paralele cu axul fibrei şi alta transversală dată de discurile clare şi întunecate
din structura miofibrilelor.
La baza contracţiei fibrei musculare stau elementele contractile sau
miofilamentele, vizibile doar în microscopia electronică, organizate sub forma
unor filamente groase de miozină sau subţiri de actină, de natură proteică
(Fig. 25).
Miofilamentele groase de miozină au lungimea de aprox. 1,5 µm şi
grosimea de 12-15 nm. Sunt situate în porţiunea centrală a sarcomerului,
adică în banda A. Aceste miofilamente sunt menţinute în mijlocul discului A de
membrana H ce conţine filamente transversale de miomesină (localizate în
linia M). Fiecare miofilament este alcătuit din aprox. 300 de molecule de mi-
ozină.
Miofilamentele subţiri se prind pe linia Z cu un capăt, iar cu celălalt ca-
păt pătrund în banda A până la limita striei H. Astfel, porţiunile învecinate din
două sarcomere conţin numai miofilamente subţiri. Acestea au lungimea de 2
µm, grosimea de 6-7 nm şi sunt alcătuite din actină, tropomiozină şi tro-
ponină, care sunt asociate la nivelul discului Z (ce apare ca o linie în zig-zag)
cu α-actinină.
Actina filamentoasă (actina-F) este alcătuită din două lanţuri rezultate
prin polimerizarea moleculelor de actină G (globuloasă), lanţuri ce sunt dis-
puse sub formă de dublu helix. Fiecare moleculă de actină globuloasă are un
loc de legare pentru miozină.
Tropomiozina este o proteină filamentoasă dispusă în jurul
moleculelor de actină, pe care le stabilizează.
Complexul troponinic ce reglează legarea actinei de miozină este
ataşat de tropomiozină, fiind format din trei subunităţi denumite:
45
troponina T, care leagă complexul troponinic de tropomiozină în locul
unde actina se va lega de miozină,
troponina I, care previne legarea miozinei de actină,
troponina C, care leagă calciul ce va modifica aranjamentul spaţial al
complexului troponinic, permiţând accesul miozinei la actină.
Miozina, actina, tropomiozina şi troponina constituie mai mult de 75%
din proteinele totale ale fibrei musculare.
Proteinele accesorii cu rol în ataşarea, dispunerea şi alinierea spaţială
a miofilamentelor includ:
titina (conectina), o proteină elastică care conectează filamentele
groase (din linia M) de discul Z,
nebulina, o proteină ataşată de discul Z, dispusă paralel cu miofila-
mentele de actină,
α-actinina, o moleculă alungită care ajută la ancorarea filamentelor de
actină de discul Z,
miomesina, o proteină care contribuie la ataşarea filamentelor groase
la nivelul liniei M,
proteina C, o proteină cu funcţii asemănătoare cu cele ale miomesinei.
Se pare că există peste 20 tipuri de proteine reglatoare care contribuie
la menţinerea integrităţii structurale şi funcţionale ale sarcomerului.
Într-o secţiune longitudinală prin fibra musculară scheletală, miofibri-
lele dispuse în coloane paralele formează coloanele lui Leydig, iar în secţiune
transversală ele apar grupate în câmpurile Conheim, cu dispunerea miofila-
mentelor sub formă hexagonală.
46
în citoplasmă a ionilor de calciu stocaţi în cisternele reticulului sarcoplasmic
(Fig. 27).
Ionii de Ca2 difuzaţi se vor lega de subunitatea C a troponinei, iar
complexul troponinic va suferi o modificare conformaţională ce va deplasa
tropomiozina în profunzime, eliberând astfel locurile de legare ale miozinei de
pe molecula de actină.
Mecanismul molecular al contracţiei musculare constă în glisarea fila-
mentelor groase de miozină de-a lungul filamentelor subţiri, cu scurtarea sar-
comerelor prin apropierea discurilor Z, proces care se realizează cu consum
de energie metabolică furnizată prin hidroliza legăturilor macroergice din mo-
lecula de ATP.
Premergător contracţiei, capetele globuloase ale moleculei de miozină
vor fixa ATP; datorită activităţii lor ATP-azice vor hidroliza imediat ATP-ul,
energia rezultată va fi înmagazinată, iar produşii de clivaj ADP şi Pi vor ră-
mâne ataşaţi de cap, care în această etapă este perpendicular pe filamentul
de actină, fără a se leaga încă de acesta.
Eliberarea situsurilor active de pe filamentul de actină (prin legarea io-
nului Ca2 la troponina C) va permite legarea complexului miozină-ATP de
subunitatea G a filamentului de actină. Interacţiunea dintre capul moleculei de
miozină şi situsul activ al filamentului de actină determină eliberarea fos-
fatului anorganic care generează o forţă ce roteşte capul miozinei cu 45˚ şi
împinge filamentele subţiri printre cele groase, spre centrul sarcomerului.
La sfârşitul ciclului, pe locul eliberat se va lega o nouă moleculă de
ATP, care va provoca detaşarea capului miozinei de pe monomerul filamen-
tului de actină.
Noua moleculă de ATP care a fost legată, va fi la rândul său descom-
pusă, iar energia degajată va fi înmagazinată şi va aşeza capul miozinei în
poziţia sa iniţială, gata pentru a începe un nou ciclu.
Muşchiul cardiac este format din celule musculare scurte care se ra-
mifică şi se anastomozează între ele, formând o reţea. Contracţia fibrei
musculare cardiace este ritmică, automată şi involuntară.
Celule au lungimea de aprox. 100 µm şi diametrul de 15-20 µm. În mi-
croscopia optică prezintă striaţiuni transversale şi longitudinale date de un a-
ranjament al filamentelor de actină şi miozină similar celui din fibra muscu-
47
lară striată scheletală. Învelişul celular este asemănător ca structură cu cel al
fibrelor musculare striate scheletale (alcătuit din plasmalemă, glicocalix şi
reţeaua conjunctivo-reticulară), dar este ceva mai subţire. Plasmalema pre-
zintă invaginări sub forma caveolelor şi a tubilor transversali "T". În contrast
cu fibrele musculare striate scheletale, celulele cardiace sunt solidarizate la
extremităţi prin joncţiuni intercelulare alcătuite din desmozomi, ce solidari-
zează celulele între ele, fascia adherens şi joncţiuni de comunicare, ce facili-
tează comunicarea între celule şi sincronizarea contracţiei acestora. Aceste
structuri sunt vizibile în microscopia optică sub forma unor benzi groase,
hipercrome, dispuse transversal, denumite discuri intercalare sau striile sca-
lariforme ale lui Eberth.
Fibra musculară cardiacă prezintă un singur nucleu dispus central, cu
formă de bastonaş, cu axul mare orientat în lungul celulei, ceea ce permite
diferenţierea acesteia de celula musculară striată scheletală, care este multi-
nucleată şi prezintă nucleii dispuşi periferic.
Sarcoplasma este acidofilă şi mai abundentă decât la fibrele
musculare scheletale.
În regiunea juxtanucleară există un spaţiu în care sunt concentrate
organitele celulare (mitocondriile, aparatul Golgi) şi lipofuscină, dar lipsesc
miofibrilele. În atrii, în regiunea juxtanucleară sunt concentrate granule atriale
cu diametrul de 0,3-0,4 µm, ce conţin doi hormoni polipeptidici: factorul na-
triuretic atrial şi factorul natriuretic cerebral. Ambii hormoni au efect diuretic,
inhibă secreţia de renină din rinichi şi a aldosteronului din glanda suprarenală.
Reticulul sarcoplasmic nu este atât de bine organizat ca cel al fibrei
musculare scheletale. O cisternă terminală a reticulului sarcoplasmic formea-
ză împreună cu un tub T, la nivelul discului Z, o diadă. Sistemul T tubular este
mai larg şi mai bine reprezentat decât în muşchiul scheletal (Fig. 29).
Contracţia fibrei musculare cardiace se face după un mecanism
depen-dent de concentraţia Ca+2 din citosol, asemănător cu cel din fibra
musculară scheletală.
48
plasmatică s-au pus în evidenţă trei zone de specializări morfofuncţionale:
caveolele, ariile dense şi joncţiunile intercelulare.
Caveolele sunt microvezicule (aprox. 7.000-15.000/celulă) formate
prin invaginarea plasmalemei. Sunt dispuse în benzi paralele cu axul lung al
celulei şi asociate cu mitocondriile şi cisternele reticulului endoplasmic. Se
pare că acestea au o funcţie similară cu sistemul tubular din fibra musculară
striată şi controlează influxul ionilor de calciu în urma depolarizării mem-
branei.
Ariile dense sunt zone de material electronodens, ce conţin α-actinină
(întâlnită şi la nivelul discului Z din fibra musculară scheletală) cu rol în an-
corarea filamentelor de actină. Se pare că aceste arii dense îndeplinesc un
rol asemănător cu cel al discurilor Z din fibra scheletală.
Joncţiunile intercelulare de tip gap (nexus) şi de tip macula adherens,
existente între fibrele musculare netede, permit răspândirea undei de
depolari-zare de la o celulă la alta şi reprezintă substratul morfologic implicat
în con-ductibilitate.
Sarcoplasma acidofilă conţine concentrate la capetele nucleului mito-
condrii abundente, ribozomi liberi, aparatul Golgi şi granule de glicogen. În
restul citoplasmei se află răspândite filamentele de actină cu diametrul de 6-8
nm, printre filamentele de miozină cu diametrul de 8-10 nm.
Aparatul contractil al fibrei musculare netede este mai puţin structura-
lizat decât în fibra musculară scheletală sau cardiacă. Contracţiile lente ale
fibrelor musculare netede se află sub controlul sistemului nervos vegetativ şi
a unor hormoni.
49
Pe lângă contracţie, fibrele musculare netede pot secreta componente
ale matricei ţesutului conjunctiv. Astfel, în peretele vaselor sanguine, în uter,
celulele musculare netede au organite dezvoltate pentru a îndeplini funcţia
secretorie şi pot produce colagen, elastină; în unele cazuri pot sintetiza lami-
nină, proteoglicani, colagen de tip IV. În peretele arteriolei aferente din glo-
merulii renali, celule musculare netede din aparatul juxtaglomerular secretă
renina, componenta importantă a sistemului renină-angiotensină ce reglează
presiunea sanguină.
MIŞCAREA AMEBOIDALĂ
50
MIŞCAREA CILILOR
NUCLEUL
51
majoritate a ADN-ului celular, care reprezintă aprox. 20% din masa
nucleului;
reglarea şi controlul tuturor proceselor vitale care au loc la nivel
celular.
Structura nucleului diferă în funcţie de fazele ciclului celular. Astfel, în
interfază (perioada dintre două diviziuni) se descrie nucleul interfazic sau
metabolic, alcătuit din:
învelişul nuclear, care separă conţinutul nucleului de cel al cito-
plasmei;
matricea nucleară, care conţine încorporate în ea alte două compo-
nente ale nucleului: nucleolul şi cromatina.
În timpul diviziunii celulare învelişul nuclear dispare, nucleolul de ase-
menea, iar cromatina se organizează sub formă de cromozomi.
Marea majoritate a celulelor eucariote prezintă un singur nucleu, dar
e-xistă şi celule binucleate cum ar fi hepatocitele, dintre care 7-10% prezintă
doi nuclei. Există şi celule care în mod normal sunt multinucleate. Unele
dintre acestea prezintă zeci de nuclei, ca osteoclastele, care au până la 60 de
nuclei, sau chiar sute, cum sunt fibrele musculare striate, ce au până la 200
de nuclei.
Celule multinucleate pot apare însă în diferite situaţii patologice, cum
ar fi celulele Langhans din infecţia tuberculoasă sau celulele de corp străin.
Celule pot deveni multinucleate prin unul din cele două mecanisme:
nucleul unei celule se divide de mai multe ori fără ca aceste diviziuni
să fie urmate de diviziunea citoplasmei şi separarea în celule fiice,
rezultând astfel un plasmodiu;
mai multe celule uninucleate pot fuziona formând un sinciţiu.
Forma nucleului este adaptată în funcţie de forma celulei, astfel:
celulele sferice, cubice, poliedrice au nucleul sferic;
celulele prismatice au nucleul oval;
celulele pavimentoase au nucleul aplatizat;
celulele fusiforme au nucleul alungit.
Există însă şi excepţii de la această regulă. Astfel, leucocitele
granulare din sânge sunt celule sferice şi au un nucleu lobat, format din mai
mulţi lobi uniţi între ei.
În cele mai multe cazuri, nucleul este dispus central în celulă, dar în a-
numite stări funcţionale el poate ocupa şi alte poziţii. Astfel, în celulele glan-
dulare, în care la nivelul polului apical se acumulează granule de secreţie,
nucleul este împins înspre polul bazal, iar în celulele adipoase nucleul este
împins la periferie de către lipidele acumulate în citoplasmă.
Dimensiunile nucleului diferă în funcţie de tipul celular, vârsta celulei,
activitatea sa metabolică, etc. În medie, nucleul celulelor eucariote are di-
ametrul cuprins între 5-25 m. Celulele tinere, cu metabolism activ au nucleu
mare, eucromatic, iar celulele îmbătrânite au nucleu mic, heterocromatic.
Între volumul nucleului şi volumul citoplasmei se stabileşte un raport
cunoscut sub numele de raport nucleo-citoplasmatic, care poate varia în
limite largi, de la 1/3 la 1/10. Cu cât celula este mai tânără şi mai activă, cu
atât nucleul este mai mare. În anumite situaţii patologice, cum ar fi cazul
52
formaţiunilor tumorale (în care toate celulele sunt tinere), determinarea aces-
tui raport reprezintă un test cu valoare de diagnostic.
Valoarea raportului nucleo-citoplasmatic (RNC) se determină după for-
mula:
Vn
RNC -----------
Vc - Vn
53
şi capacitatea de a se lega de regiunile de cromatină nucleară, ancorând
astfel cromozomii interfazici de învelişul nuclear (membrana internă).
Spaţiul cisternal este delimitat de cele două membrane (internă şi
externă) şi are o grosime variabilă cuprinsă între 10-60 nm, care poate creşte
mult în unele situaţii patologice. În acest spaţiu au fost puse în evidenţă
histone, imunoglobuline, apă, molecule mici solubile şi uneori chiar virusuri
încapsulate. Din loc în loc, spaţiul cisternal comunică cu reticulul endoplasmic
ru-gos.
Porii nucleari sunt orificii ce străbat din loc în loc învelişul nuclear la
toate celulele eucariote. La nivelul porilor membrana nucleară externă fuzio-
nează cu membrana nucleară internă, astfel încât cele două membrane se
află în continuitate.
Numărul şi distribuţia porilor diferă în funcţie de specie şi de tipul
celular. La mamifere constituie 10% din suprafaţa învelişului nuclear şi au o
distribuţie ordonată.
Arhitectura porilor a determinat introducerea termenului de complex al
porului sau complex por.
În structura complexelor porale intră niste proteine numite nu-
cleoporine, care sunt grupate în:
componenta columnară ce constitue suprafaţa internă a porului
nuclear,
componenta anulară care este constituită din două octogoane, unul pe
frontul citoplasmatic si unul pe frontul nuclear al porului nuclear:
octogoanele sunt realizate de câte opt nucleoporine şi sunt
concentrice,
componenta luminara este reprezentata de proteine transmembranare
care leaga complexul poral la invelisul nuclear.
De la periferia porului nuclear pornesc niste filamente spre citoplasmă,
iar altele spre interiorul nucleului. Aici se ancoreaza la o structura în forma de
inel.
Porii nucleari sau complexele porale au o mare importanţă pentru că
permit transportul selectiv al unor molecule sau ioni din interiorul nucleului în
citosol şi invers, din citosol în nucleu. Astfel, în interiorul nucleului vor
pătrunde prin complexele porale enzime necesare sintezei ADN, proteine,
aminoacizi, ioni. Invers, din nucleu în citoplasmă sunt transportaţi precursori
ribozomali sintetizati sau produsi în nucleol.
Complexele porale au în general un diametru de aproximativ 9 nm, de
aceea molecule sau ioni cu dimensiuni mai mici trec liber prin complexele
porale. Molecule mai mari însă pot să treaca printr-un transport activ într-o
direcţie sau în cealaltă. În acest proces de transport intervin două tipuri de
moelecule, RAN şi karioferine (importine, exportine).
Pentru a fi recunoscute moleculele ce urmează a fi transportate prin
porii nucleari intervin nişte semnale şi anume semnalul de localizare nucleara
(NLS) şi semnalul de export nuclear (NES). NLS-ul este o secvenţă de 3, 4
aminoacizi (de obicei lizina, arginina, prolina) aflată în structura unor peptide.
Importinele prezintă o porţiune α şi o porţiune β. Porţiunea α recunoaşte NLS-
ul din structura proteinei şi leagă proteina respectivă. În prezenţa Ran-GTP,
54
complexul realizat se leaga la nucleoporine apoi patrunde în interiorul
nucleului. În mod asemănător exportinele recunosc proteinele care au în
structura lor NES-ul, complexul format se ataşază la nucleoporine. Molecula
respectivă va fi exportata astfel în citosol. Energia necesară procesului este
stocata în gradientul transmembranar, Ran-GDP ce se află în concentraţie
mai mare în citosol, iar Ran-GTP în nucleu.
NUCLEOLUL
55
Numărul nucleolilor este variabil. Cel mai frecvent într-un nucleu
există un singur nucleol, dar uneori pot fi prezenţi mai mulţi. În anumite limite
numărul nucleolilor este corelat cu gradul de ploidie, existând de obicei câte
un nucleol pentru fiecare set cromozomial.
56
CROMATINA NUCLEARĂ
57
condensat şi aici genele nu se transcriu, ceea ce caracterizează celulele cu
ac-tivitate metabolică redusă.
CROMOZOMII
58
telocentrici, cu centromerul dispus la unul dintre capetele cromozomu-
lui, deci nu există braţe scurte.
La nivelul telomerelor pot să mai existe strangulări care poartă
denumi-rea de constricţii secundare.
CICLUL CELULAR
Astfel, există:
celule cu ciclul celular scurt, de aproximativ 72 ore, cum sunt enteroci-
tele,
celule cu ciclul mediu, cum sunt celulele epidermului, cu ciclul celular
de 30 zile, sau hepatocitele cu un ciclu de aproximativ 100 zile,
celule au ciclul lung de mai multe luni de zile, cum sunt celulele
cartilaginoase,
59
celule perpetue, cum ar fi neuronii sau fibrele musculare cardiace, a
că-ror ciclu durează cât viaţa individului.
MITOZA
60
metafaza,
anafaza,
telofaza.
Durata mitozei la om este de circa 60 minute, iar fazele au o durată
inegală. Astfel, profaza durează 30 minute, metafaza 8 minute, anafaza 4 mi-
nute, iar telofaza 18 minute.
Profaza debutează prin apariţia celui de-al doilea centriol, fără alte
modificări vizibile la nivelul nucleului sau citoplasmei. Apoi cei doi centrioli
migrează fiecare înspre un pol al celulei, iar între ei se dispun filamentele
care vor alcătui fusul de diviziune. Concomitent au loc fenomene nucleare,
marcate prin dispariţia nucleolilor, condensarea cromatinei şi individualizarea
cromozomilor, care se dispun cap la cap şi constituie o formaţiune numită
spirem. În continuare cromozomii se individualizează, învelişul nuclear se
dizolvă şi astfel nucleoplasma (împreună cu cromozomii) se amestecă cu
citosolul. După dezorganizarea nucleului, fusul de diviziune tinde să ocupe
poziţie centrală în celulă.
Metafaza se derulează în continuarea profazei şi începe prin ataşarea
cromozomilor la filamentele fusului de diviziune, în zona ecuatorială a aces-
tuia, alcătuind placa ecuatorială metafazică. La nivelul acesteia, axa lungă a
fiecărui cromozom este perpendiculară pe axa fusului mitotic, fiecare cro-
matidă fiind legată de o fibră din fus, prin intermediul kinetocorului. Ulterior
are loc clivarea (despicarea) longitudinală a cromozomilor cu separarea celor
două cromatide surori, rezultând astfel două seturi de cromozomi monocro-
matidici.
Anafaza se caracterizează prin faptul că în cursul ei cele două seturi
de cromozomi se vor deplasa treptat înspre polii celulei (unul spre un pol iar
ce-lălalt spre polul opus).
Telofaza începe când cele două seturi de cromozomi ajung la cei doi
poli ai celulei. În continuare, fusul de diviziune se dezorganizează, iar cro-
mozomii se aşează cap la cap refăcând spiremul, care ulterior se va transfor-
ma într-o reţea de cromatină. Apoi, în jurul cromatinei se reorganizează în-
velişul nuclear şi se reface nucleolul. În zona centrală a celulei, citoplasma se
strangulează treptat, până la separarea completă a celor două celule,
fenomen numit citodiereză. Vor rezulta astfel două celule fiice, fiecare având
o cantitate de ADN egală cu aceea a celulei mamă.
Deşi în urma mitozei rezultă două celule cu aceeaşi cantitate de ADN
ca şi celula din care au provenit, celulele rezultate nu se vor asemăna
întotdea-una din toate punctele de vedere cu celula mamă şi uneori nici între
ele. După gradul de asemănare dintre cele două celule fiice şi celula mamă,
se descriu patru forme de mitoză:
mitoza homoplastică numită şi homotipică, în cazul căreia celulele
fiice se aseamănă atât între ele cât şi cu celula mamă; această formă
de mitoză se întâlneşte numai la celulele nedifenţiate (celule foarte
tinere),
mitoza heteroplastică sau heterotipică, în cazul căreia celulele
rezultate se aseamană între ele, dar nu şi cu celula mamă; celulele
rezultate sunt mai mature (mai diferenţiate) decât celula din care s-au
61
format, de aceea această formă de mitoză se mai numeşte şi mitoză
de di-ferenţiere,
mitoza homoheteroplastică sau asimetrică, în cazul căreia celulele
fiice nu se aseamănă între ele, una semănă cu celula mamă, iar
cealaltă este diferită,
mitoza de dediferenţiere, care dă naştere la două celule fiice ce se
asea-mănă între ele dar nu şi cu celula mamă, acestea fiind mai tinere
(mai puţin diferenţiate); această diviziune apare frecvent la limfocite cu
for-mare de limfoblaşti.
MEIOZA
Meioza:
este tipul de diviziune celulară prin care se formează celulele sexuale,
ovulul şi spermatozoidul sunt celule haploide (n, C), prin unirea
lor se formează zigotul care este o celulă diploidă (2n, 2C).
este alcătuită din două diviziuni succesive, meioza I şi meioza II.
o în meioza I are loc înjumătăţirea numărului de cromozomi
(diviziune reducţională) în
o în meioza II se aseamănă până la identitate cu o mitoză obişnuită
(diviziune ecuaţională).
Cele două diviziuni meiotice se deosebesc prin modul de repartizare a
materialului genetic la celulele fiice:
în anafaza meiozei I migrează spre cei doi poli ai celulei cromozomi
întregi (bicromatidici), nu cromatide separate ca în mitoză.
cromatidele surori ale unui cromozom bicromatidic se vor separa şi
vor migra spre cei doi poli ai celulei abia în anafaza celei de a doua
diviziuni meiotice.
62
Celulele care au calitatea de a parcurge diviziunea meiotică sunt sper-
matocitul şi ovocitul primar. După prima diviziune meiotică vor lua naştere
spermatocitul şi ovocitul secundar, care în urma celei de-a doua diviziuni
meiotice, vor deveni spermatozoid, respectiv ovul.
La fel ca şi în cazul mitozei, pentru ca o celulă să poată începe
procesul de diviziune meiotică, ea trebuie să parcurgă în prealabil faza S şi
să-şi dubleze cantitatea de ADN. Numai după aceasta va intra în profaza
primei diviziuni meiotice.
Meioza I cuprinde aceleaşi faze ca şi mitoza (profaza, metafaza,
anafa-za şi telofaza), dar care se realizează diferit.
Profaza I prezintă următoarele subfaze:
leptoten, în care cromozomii sunt încă alungiţi şi greu de individua-
lizat, dar prin declanşarea procesului de spiralizare şi condensare, vor
deveni din ce în ce mai vizibili,
zigoten, în care cromozomii omologi (din setul matern şi patern) se
aşează unul în dreptul celuilalt, parte corespondentă cu parte co-
respondentă se apropie, se alipesc, dar nu fuzionează,
procesul poartă numele de conjugare,
în anumite zon, cromozomii omologi stabilesc legături între ei,
numite sinapse.
pachiten, în care se continuă procesul de spiralizare a cromozomilor,
o devin scurţi şi groşi,
o legăturile dintre ei devin foatre stânse şi suprapunerea lor este
perfectă, aşa încât o pereche de cromozomi omologi se vede ca
unul singur,
astfel de cromozomi omologi poartă numele de bivalenţi şi în
această situaţie celula pare haploidă,
legătura foarte strânsă dintre cromatidele omologilor care
formează un bivalent permite schimbul de fragmente între
cromatidele nesurori, fenomen numit "crossing over".
diploten, în care cromozomii încep să se separe longitudinal şi astfel
se evidenţiază din nou structura lor bicromatidică:
separarea lor nu este completă, ei rămânând încă ataşaţi la
nivelul chiasmelor (poziţia de pe cromatidă unde a avut loc
fenomenul de crossing over), astfel perechile de omologi
formează tetrade cromozomiale.
diachineza, în care segmentele cromatidice se dispun de o parte şi de
alta a chiasmei, se rotesc şi centromerii omologilor se îndepărtează,
determinând alunecarea chiasmelor spre telomeri.
În profaza I se produc astfel un număr mare de evenimente dintre
care trei sunt mai importante: condensarea cromozomilor, conjugarea şi
crossing over-ul.
Metafaza I se caracterizează prin dispariţia membranei nucleare şi for-
marea primului fus de diviziune pe filamentele căruia, la nivelul plăcii ecua-
toriale, se ataşază cromozomii.
63
În anafaza I fiecare omolog al unei perechi de bivalenţi se deplasează
spre unul din polii celulei (unul spre un pol, iar celălalt spre polul opus). Re-
zultă în acest fel două celule haploide, dar cu fiecare cromozom bicromati-dic.
Telofaza I nu este o fază obligatorie. Uneori la animale se formează o
membrană în jurul nucleilor şi celula revine la stadiul din interfază. Dar nici în
această situaţie celula nu intră în faza S şi nu îşi dublează cantitatea de ADN.
RIBOZOMII
64
subunitatea mică, cu diametrul de 10-20 nm şi cu o constantă de sedi-
mentare de 40 S, are o formă alungită, convex-concavă.
Cele două subunităţi reunite (adică întreg ribozomul) au constanta de
sedimentare 80 S.
Ribozomii sunt formaţi din ARN, proteine, cantităţi mici de apă, ioni
(calciu, magneziu), etc.
ARN ribozomal (ARNr) se găseşte în ambele subunităţi ribozomale.
Astfel, subunitatea mică conţine o moleculă de ARNr cu constanta de se-
dimentare 18 S, iar subunitatea mare conţine trei molecule de ARNr cu
constanta de sedimentare 5 S; 5,8 S şi 23 S.
Proteinele ribozomale sunt localizate în interiorul ambelor subunităţi
ribozomale, fiind legate mai strâns sau mai lax de moleculele de ARNr. Nu-
mărul lor este destul de mare la nivelul ambelor subunităţi ribozomale. Astfel,
subunitatea mare conţine 50 de proteine ribozomale, iar subunitatea mică 30.
Ribozomii se pot găsi liberi în citoplasmă, sau ataşaţi de membranele
reticulului endoplasmic rugos. Ei pot fi observaţi fie izolaţi, fie grupaţi în
poliribozomi (polizomi). Numărul de ribozomi ce intră în alcătuirea unui poli-
ribozom depinde de mărimea moleculei proteice ce urmează a fi sintetizată.
Gruparea în poliribozomi se realizează cu participarea unei molecule
de ARNm, care are forma unui filament cu diametrul de 2 nm. Acest filament
înşiră ribozomii ca mărgelele pe aţă, trecând prin fiecare granulă ribozomală
între subunitatea mică şi subunitatea mare a acesteia. După ce proteina a
fost sintetizată lanţul polipeptidic se rupe, iar ribozomii se dispersează în cito-
plasmă. Marea majoritate a particulelor ribozomale la eucariote se găsesc a-
samblate tot timpul în poliribozomi şi numai un număr mic sunt dispersaţi în
citosol.
Poliribozomii pot fi:
poliribozomi liberi,
poliribozomi ataşaţi de membrana reticulului endoplasmic.
Poliribozomii liberi sunt responsabili de sinteza proteinelor structurale,
adică cele ce sunt utilizate pentru nevoile celulei. Ei sunt numeroşi în celulele
nediferenţiate care cresc rapid, precum şi în celulele diferenţiate (sau în curs
de diferenţiere) care au nevoie de o cantitate mare de proteine matriceale
(ex. mioblaştii, precursorii eritrocitelor, etc.).
Poliribozomii ataşaţi membranelor reticulului endoplasmic sunt re-
sponsabili de sinteza proteinelor pentru export ca şi a unor proteine de uz
intracelular cum ar fi enzimele lizozomale. Ei sintetizează şi proteinele
integrale ale membranei celulare. În celulele care sintetizează cantităţi mari
de proteine, poliribozomii ataşaţi membranelor reticulului endoplasmic sunt
cei care predomină. Exemple de astfel de celule ar fi: hepatocitele,
plasmocitele, celulele acinilor pancreatici şi ai glandelor salivare, etc.
În funcţie de necesităţile de moment, ribozomii trec din starea liberă în
cea ataşată şi invers. Ataşarea ribozomilor la membrana reticulului en-
65
doplasmic este dirijată de nişte molecule numite riboforine, existente în
membrana reticulului.
Biogeneza ribozomilor este iniţiată la nivelul nucleolului. Aici are loc
transcrierea ARN ribozomal de pe genele situate pe o porţiune cromozomială
comună cu organizatorii nucleolari. Imediat după sinteză, ARN-ul este parţial
asamblat cu proteine şi formează precursorii ribozomali, adică ai subunităţii
mici şi ai celei mari. Subunităţile ribozomale migrează separat în citoplasmă,
unde se maturează foarte repede, se asamblează şi asociază proteine
citoplasmatice specifice ribozomilor.
Principala funcţie a ribozomilor este aceea că ei reprezintă organitele
ci-toplasmatice responsabile de sinteza proteinelor, atât a celor structurale cât
şi a celor de export. La nivelul polizibozomilor liberi din citoplasmă se sinteti-
zează proteinele structurale, cele utilizate pentru diviziune, creştere, sau pro-
teinele necesare înlocuirii organitelor uzate. La nivelul poliribozomilor ataşaţi
membranelor reticulului endoplasmic rugos se sintetizează proteinele de
export, cum sunt enzimele, hormonii, anticorpii, etc., care vor fi eliberate din
celule, pentru a fi utilizate în altă parte.
66
poli, până la kinetocorul cromatidelor, legând astfel fiecare cromatidă de unul
dintre poli.
Prezenţa microtubulilor este necesară în timpul diviziunii pentru mi-
grarea celor două seturi de cromozomi spre polii celulei, aspect demonstrat
de faptul că substanţele medicamentoase care interferează cu polimerizarea
tubulinelor (ex. colchicina, vinblastina, vincristina) blochează celulele în me-
tafază şi determină în final moartea celulelor.
INCLUZIUNILE CELULARE
67
ORGANITELE CELULARE DELIMITATE
DE MEMBRANĂ
RETICULUL ENDOPLASMIC
68
Deoarece el a fost observat la început în partea internă a citoplasmei
a primit denumirea de reticul endoplasmic. Morfologia reticulului endoplasmic
diferă de la o celulă la alta. Astfel, celulele embrionare au un reticul en-
doplasmic rudimentar, care se dezvoltă pe măsura diferenţierii celulei. De a-
semenea, celulele aflate în interfază au un reticul endoplasmic mai bine dez-
voltat decât celulele aflate în diviziune.
Există două tipuri de reticul endoplasmic:
reticul endoplasmic rugos sau granular (RE rugos sau RE granular);
reticul endoplasmic neted (RE neted).
Membranele celor două tipuri de reticul endoplasmic sunt în conti-
nuitate, lumenele lor comunică, de aceea apar ca o unitate.
Reticulul endoplasmic rugos este format în principal din saci
aplatizaţi sau cisterne şi mai rar din canalicule. Pe suprafaţa plasmatică a
membranei, aceste formaţiuni prezintă ribozomi ataşaţi (de aici denumirea de
rugos sau granular). Reticulul endoplasmic rugos este dispus preferenţial în
jurul nu-cleului şi are legătură structurală directă cu cisterna perinucleară.
Membranele RE rugos sunt în relaţie de continuitate cu membrana nucleară
externă, iar lumenul în continuitate cu spaţiul cisternei. Lumenul reticulului
este ocupat de reticuloplasmă, o masă fluidă amorfă mai puţin densă decât
hialoplasma.
Reticulul endoplasmic rugos, datorită ribozomilor ataşaţi, este speciali-
zat în primul rând în sinteza proteinelor, motiv pentru care este mai dezvoltat
în celulele angajate în procese intense de sinteză, cum sunt celulele glandu-
lare exo- şi endocrine.
Membranele reticulului endoplasmic rugos conţin riboforine (proteine
specifice) care:
facilitează ataşarea ribozomilor la membranele reticulului endoplasmic
rugos;
asigură transferul prin membrană a lanţului polipeptidic nou format la
nivelul ribozomilor;
contribuie la menţinerea formei caracteristice a cisternelor, deoarece
ri-boforinele formează o reţea extinsă în membrană.
69
pompei de Ca2 din membranele sale, cu inducerea relaxării musculare. Acest
organit este reticulul sarcoplasmic, ce reprezintă un tip special de re-ticul
endoplasmic neted. Studiul electronomicroscopic al acestuia a evidenţiat că
este dispus sub forma unei reţele de tubuli sau cisterne orientate de-a lungul
sarcomerului între şi în jurul miofibrilelor (sistemul tubular “L“). La nivelul
fiecărei zone H, aceşti tubuli orientaţi longitudinal trimit anastomoze laterale,
iar la nivelul joncţiunii dintre banda A şi I formează nişte saci sau cisterne
terminale unde sunt stocaţi ionii de calciu. Două asemenea cisterne terminale
se alătură la nivelul joncţiunii dintre banda I şi banda A, dar rămân separate
de sistemul tubular “T“ (transvesal) cu origine în plasmalemă. Această
dispoziţie particulară a reticulului sarcoplasmic în fibra musculară striată
scheletală, ce constă din alăturarea a două cisterne terminale ce aparţin
sistemului “L“ şi a unui tubul transversal “T“, formează o triadă. Astfel, la
joncţiunea dintre banda A-I de la nivelul fiecărui sarcomer, există două triade.
Sistemul tubular T cu origine în plasmalemă comunică cu spaţiul extracelular,
pătrunde la intervale regulate, se ramifică şi se dispune printre cisternele
terminale pentru a forma triade. Cele două sisteme tubulare T şi L joacă un
rol important în mecanismul contracţiei musculare, deoarece la nivelul
triadelor are loc cu-plararea excitaţiei cu contracţia.
70
Proteinele destinate exportului din celulă se vor acumula în lumenul
RE rugos şi vor fi împachetate în micovezicule ce se formează prin frag-
mentarea sau înmugurirea cisternelor. Microveziculele vor fuziona cu
membranele cisternelor complexului Golgi. Aici proteinele vor suferi un proces
complex de acumulare, maturare şi împachetare în vezicule de secreţie ce se
desprind din complexul Golgi şi vor fi eliminate din celulă prin exo-citoză.
Proteinele destinate nevoilor proprii ale celulei (pentru alimentarea sis-
temului de endomembrane precum şi proteinele enzimelor lizozomale) vor
rămâne ataşate feţei interne a membranelor reticulului endoplasmic rugos
sau sunt integrate în bistratul lipidic al membranelor organitului. Pe lângă
această fucţie de bază, RE rugos mai are rol în sinteza unor fosfolipide
(lecitina) sau a unor glicoproteine integrale din membrană.
Reticulul endoplasmic neted are ca principală funcţie sintetiza şi meta-
bolizarea acizilor graşi şi a fosfolipidelor. Este implicat de asemenea şi în bi-
osinteza colesterolului şi a hormonilor steroizi. De aceea, reticulul endoplas-
mic neted este mai dezvoltat în celulele specializate în aceste procese de sin-
teză, din ficat, corticosuprarenală, gonade.
O altă funcţie importantă a reticulului endoplasmic neted o reprezintă
aceea de detoxifiere, adică de inactivare şi metabolizare a unor substanţe
cum sunt pesticidele, medicamentele, etc. Prin enzimele pe care le conţine
(citocromii P-450, glutation S-transferaze) reticulul endoplasmic neted deter-
mină metabolizarea acestor substanţe şi eliminarea lor prin urină. Pentru o
detoxifiere eficientă cantitatea şi activitatea enzimatică cresc. Astfel admi-
nistrarea unor doze mari de fenobarbital determină dublarea suprafeţei reti-
culului endoplasmic neted din hepatocite şi revine la normal (prin autofagie)
după aproximativ 5 zile de la încetarea adimistrării acestei substanţe.
COMPLEXUL GOLGI
71
Poziţia organitului în celulă diferă după tipul şi activitatea acesteia.
Astfel, în neuroni complexul Golgi este dispus perinuclear, iar în celulele se-
cretorii exocrine apare supranuclear.
La microscopul electronic s-a constatat că în structura lui intră trei
componente de bază (fig. 7):
pachete de saci turtiţi sau cisterne aplatizate,
microvezicule,
macrovezicule.
Cisternele aplatizate sau sacii turtiţi au formă curbată şi se dispun sub
formă de pachete. Numărul sacilor într-un pachet este variabil, în majoritatea
cazurilor fiind între 5 şi 11. Fiecare sac poate fi comparat cu o farfurie care
are partea centrală mai subţire şi periferiile mai dilatate.
În ansamblu, complexul Golgi are o polaritate morfofuncţională dis-
tinctă, prezentând:
compartimentul "cis" orientat spre nucleu, reprezentat de faţa
convexă, numită şi faţă formatoare sau imatură, deoarece prin
această faţă organitul primeşte veziculele de transport a proteinelor
sau lipidelor sintetizate de reticulul endoplasmic;
compartimentul "median", la nivelul căruia se realizează glicozilarea
lipidelor şi proteinelor;
compartimentul "trans" orientat spre membrana plasmatică,
reprezentat de faţa concavă, numită şi faţa de elaborare sau matură,
deoarece la a-cest nivel are loc elaborarea granulelor de secreţie.
72
Microveziculele sunt mici vezicule (de ordinul nm) care se desprind
din reticulul endoplasmic şi se deplasează înspre sacii golgieni de pe faţa cis,
cu care fuzionează. Ele se mai numesc şi vezicule de transfer deoarece
macro-moleculele sintetizate în reticulul endoplasmic sunt "transferate" cu
ajutorul microveziculelor în sacii golgieni.
Macroveziculele sunt dispuse la periferia cisternelor şi pe faţa
concavă a organitului. Ele se formează prin înmugurirea la periferie a
cisternelor gol-giene şi sunt de fapt vezicule de secreţie care conţin proteine
sau alte macro-molecule ce au fost maturate la nivelul cisternelor golgiene şi
care urmează să fie eliminate din celulă prin exocitoză.
Grosimea endomembranelor care delimitează formaţiunile complexu-
lui Golgi este de aprox. 6-8 nm, mai mică la microvezicule şi mai mare la ma-
crovezicule.
Alte vezicule eliberate de pe faţa trans sunt de dimensiuni mai mici
de-cât cele ale veziculelor de secreţie. Ele conţin hidrolaze acide şi reprezintă
li-zozomi primari care prin enzimele pe care le conţin vor participa la procesul
de digestie intracelulară.
Complexele Golgi sunt structuri dinamice care prezintă o mare labilita-
te, o permanentă modificare şi o permanentă regenerare. Astfel, paralel cu
"dispariţia" cisternelor prin formarea de macrovezicule (pe faţa trans), noi
cisterne se formează pe faţa cis (faţa formatoare), din microveziculele venite
de la reticulul endoplasmic. Se apreciază că o cisternă sau sac golgian se for-
mează în 2-3 minute, iar ansamblul sacilor dintr-un complex Golgi se reîn-
noieşte în aproximativ 30 minute pe seama microveziculelor care vin de la
reticulul endoplasmic şi care fuzionează cu membranele compartimentului
cis.
73
formaţiuni-le complexului Golgi tot de pe faţa trans sau de la periferia sacilor
golgieni.
Dirijarea traficului endomembranelor se realizează sub forma vezicu-
lelor care vin şi pleacă de la complexul Golgi. Astfel, complexul Golgi pri-
meşte permanent vezicule de la reticulul endoplasmic, le modifică conţinutul
şi elaborează alte vezicule ce vor fi expediate înspre plasmalemă unde, după
exocitoză membranele veziculelor vor fi înglobate în structura plasmalemei
înlocuind porţiunile "consumate" prin crearea veziculelor de endocitoză. În
felul acesta suprafaţa plasmalemei se menţine constantă, deşi în permanenţă
se formează din ea vezicule de endocitoză, însă membranele consumate vor
fi înlocuite de cele ale veziculelor de exocitoză. Alte vezicule vor fi dirijate în
citosol, fie pentru asigurarea necesarului propriu de endomembrane, fie sub
formă de lizozomi primari.
Formarea acrozomului spermatozoizilor este o altă funcţie a acestui
organit. Complexul Golgi dispus supranuclear la aceste celule se modifică şi
realizează formaţiunea numită acrozom care conţine enzimele necesare lizării
membranei ovulului.
LIZOZOMII
74
prevenind astfel contactul şi digestia altor structuri celulare. Ruperea din
diverse motive a membranei lizozomale, va determina eliberarea enzimelor,
care vor produce liza citoplasmei învecinate.
Prin observaţii la microscopul electronic s-a stabilit că lizozomii pot fi
împărţiţi în trei categorii:
lizozomi primari,
lizozomi secundari,
lizozozmi terţiari.
Lizozomii primari se prezintă sub forma unor vezicule sferice care au
la interior un conţinut bogat în hidrolaze acide. Enzimele lizozomale sunt sin-
tetizate în ribozomii ataşaţi membranelor reticulului endoplasmic, unde sunt
glicozilate cu manoză. Trec apoi în compartimentul cis al complexului Golgi,
unde moleculele de manoză sunt fosforilate în poziţia 6 (manozo-6-fosfat).
Aceste enzime trec apoi prin compartimentul median spre compartimentul
trans unde pe baza grupărilor manozo-6-fosfat (M6P) sunt direcţionate spre
lizozomi. Această selecţie este posibilă datorită unor receptori pentru M6P
localizaţi în membranele compartimentului trans şi care leagă doar proteinele
care au gruparea M6P. Astfel, enzimele lizozomale sunt separate de alte
proteine, vor fi concentrate în vezicule transportoare, care fuzionează cu
endolizozomii, iar apoi ajung la lizozomii maturi. La un pH acid se va produce
disocierea receptorilor pentru M6P, care apoi vor fi reciclaţi, ajungând din nou
la nivelul compartimentului trans al complexului Golgi (fig. 8). Lizozomii
primari sunt lizozomii care încă nu au fost angajaţi în activitate. Ei sunt de
talie mică şi au o matrice omogenă sau fin granulară.
Lizozomii secundari sau fagolizozomii se formează prin fuziunea
lizozomilor primari cu fagozomii.
Lizozomii terţiari sunt corpii
reziduali, care conţin material nedige-
rabil rămas în urma procesului de
digestie la nivelul lizozomilor secun-
dari.
75
Fig. 8. Diagrama sintezei şi transportului enzimelor lizozomale
FUNCŢIILE LIZOZOMILOR
PEROXIZOMII
76
se presupune că se formează prin autoreplicare sau prin înmugurirea
reticulului endoplasmic neted,
conţin în special oxidaze.
Peroxizomii sunt delimitaţi de o membrană lipoproteică, iar în interior
prezintă o matrice proteică mai densă decât cea a lizozomilor.
Matricea peroxizomilor conţine enzime implicate în oxidarea anumitor
substanţe, în special în -oxidarea unor lanţuri lungi de aminoacizi (care con-
ţin mai mult de 18 atomi de carbon). Dintre enzimele cele mai importante
amintim: urat-oxidaza, D-aminoacid-oxidaza şi catalaza.
Peroxizomii se găsesc în cantitate mai mare în celulele ficatului şi ri-
nichiului. În unele cazuri, peroxizomii prezintă în matricea lor un miez
electronodens ce are o structură paracristalină şi care a fost numit cristaloid.
FUNCŢIILE PEROXIZOMILOR
catalază
R’H2 H2O2 ----------------------- R’ 2H2O
catalază
2H2O2 --------------------- 2H2O O2
77
Peroxizomii conţin de asemenea un sistem enzimatic capabil de -
oxi-darea acizilor graşi, apreciindu-se că 1/4 din totalul acestor oxidări au loc
în peroxizomi, iar restul în mitocondrii.
MITOCONDRIILE
78
scheletală şi cardiacă se dispun printre miofibrile, în hepatocit de jur îm-
prejurul nucleului, iar la spermatozoid în jurul axonemei flagelului. În general
mitocondriile ocupă aprox. 5-6% din volumul celular, dar în cazul fibrei
musculare striate scheletale şi al hepatocitului ocupă 20%, iar la fibra mus-
culară cardiacă 35%. Aceste valori sugerează importanţa mitocondriilor
pentru activitatea celulelor.
În compoziţia chimică a mitocondriei intră: proteine 60-70%, lipide 30-
35% şi 0,5 % ADN, ARN, ioni, aminoacizi, glucide. Dintre proteine, 70% au
funcţie enzimatică şi 30% au funcţie structurală. Dintre lipide, 95% sunt fos-
folipide şi 5% colesterol.
La microscopul electronic, mitocondria apare constituită din următoa-
rele elemente structurale:
membrana externă,
membrana internă,
spaţiul intermembranar (dintre cele două membrane),
matricea mitocondrială.
79
În general, membrana mitocondrială internă conţine trei mari grupe de
proteine:
proteinele lanţului respirator (respectiv lanţul transportor de electroni),
proteine de transport specific (care reglează trecerea metaboliţilor sau
a ionilor spre interiorul sau exteriorul mitocondriei),
un complex enzimatic responsabil de producerea şi eliberarea în
matri-cea mitocondrială a ATP-ului:
aceste complexe enzimatice sunt dispuse pe faţa matriceală a
membranei interne,
la microscopul electronic apar ca mici sfere cu diametrul de 10
nm, numite F1-ATP-ază, prinse cu un peduncul de o piesă
inclusă în membrana internă, numită particulă F0,
întregul complex poartă numele de ATP-sintetază sau F0F1
ATP-ază.
Enzima marker a membranei mitocondriale interne este
citocromoxida-za. Alte enzime specifice sunt: succinat-dehidrogenaza, acil-
carnitintransfe-raza, enzimele -oxidării acizilor graşi, etc.
adenilat-kinaza
ATP AMP ----------------------------- 2 ADP
80
dispus circular. ADN-ul mitocondrial are aprox. 5 m lungime, fiind capabil să
sin-tetizeze aprox.35 de molecule, ceea ce îi conferă mitocondriei o
autonomie maximă de 35% faţă de materialul genetic nuclear. Acest lucru
face ca mitocondriile să fie organite semiautonome.
Matricea mitocondrială conţine două tipuri de proteine: proteine struc-
turale şi protein-enzime (aproximativ 200). Pe lângă acestea mai există: nu-
cleotide, aminoacizi, glucide etc.
În general, cele mai importante proteine din matrice sunt:
enzimele oxidării piruvatului şi acizilor graşi cu producere de coenzimă
A (CoA);
enzimele ciclului Krebs (ciclul acidului citric) responsabile de oxidarea
acetil coenzimei A;
enzimele necesare replicării şi expresiei genelor mitocondriale.
Complexele enzimatice din matricea mitocondrială acţionează asupra
substratului în trei trepte, astfel:
în prima etapă, piruvat dehidrogenaza converteşte piruvatul, la acetil
coenzimă A şi reduce NAD la NADH;
în a doua etapă are loc o cascadă de reacţii ce formează ciclul Krebs.
Ciclul începe cu sinteza citratului din acetil coenzima A, după care ci-
tratul este oxidat şi decarboxilat în trepte, rezultând în final oxal-
acetatul :
la fiecare parcurgere a ciclului, dehidrogenazele care oxi-
dează intermediarii succesivi, reduc trei molecule de NAD la
NADH şi o moleculă de FAD la FADH2;
în a treia etapă acţionează lanţul mitocondrial transportor de electroni
care efectuează tranzitul electronilor de la NADH la NADH 2 şi ulterior la O2
molecular. Pentru fiecare pereche de electroni ce se mişcă de-a lungul
lanţului, pe întreaga sa lungime, sunt sintetizate trei molecule de ATP.
În urma parcurgerii întregului ciclu de la nivelul mitocondriei se obţin
34 molecule de ATP. În felul acesta, oxidarea completă a unei molecule de
glucoză (la CO2 şi H2O) generează 36 molecule de ATP: două în timpul gli-
colizei în citosol şi 34 în timpul fosforilării în matricea mitocondrială.
Mitocondriile uzate sunt îndepărtate prin autofagie şi în locul lor se for-
mează prin condriodiereză alte mitocondrii. Prin acest proces o mitocondrie
funcţională va da naştere la două organite asemănătoare.
Funcţia principală a mitocondriilor este generarea energiei necesare
des-făşurării activităţilor celulare, cum sunt: diviziunea, diferenţierea, secreţia,
contracţia musculară, etc. Prin acţiunea enzimelor oxido-reducătoare şi prin
procesul fosforilării oxidative iau naştere molecule de ATP (fosfat macro-
ergice). Sub acţiunea ATP-azei, moleculele de ATP vor fi scindate, cu elibe-
rarea unei cantităţi de energie ce va fi utilizată pentru desfăşurarea procese-
lor vitale din celulă.
81
TRANSMITEREA ŞI EXPRIMAREA
INFORMAŢIEI GENETICE
82
Între bazele purinice şi pirimidinice ale celor două lanţuri se stabilesc
legături slabe, astfel:
adenina se leagă întotdeauna de timină,
guanina se leagă întotdeauna de citozină.
Legături slabe de hidrogen ce se stabilesc între baze permit ca în
timpul funcţionării ADN în celulă, cele două catene să se separe cu uşurinţă.
CODUL GENETIC
Prin separarea celor două lanţuri ale ADN, baze purinice şi piri-
midinice proemină pe marginea fiecărei catene constituind codul genetic.
Fiecare catenă a moleculei de ADN posedă câte un cod genetic propriu. Prin
intermediul său, ADN controlează procesele de sinteza de la nivel celular.
Codul genetic cuprinde cuvinte de cod care sunt constituite din triple-
tele succesive de baze. Cuvintele de cod controlează secvenţa aminoacizilor
în procesul de sinteză a proteinelor.
Majoritatea ADN-ului celulei se află în nucleu, iar cea mai mare parte
a funcţiilor celulare se desfăşoară în citoplasmă. Controlul reacţiilor chimice
din citoplasmă se realizează prin intermediul ARN. Sinteza acestuia este
controlată de ADN. Astfel, prin procesul numit transcripţie codul genetic este
transferat ARN-ului, care trece în citoplasmă prin porii nucleari.
Sinteza ARN necesită separarea temporară a celor două catene de
ADN, rezultând:
o catenă, folosită ca matriţă pentru sinteza ARN (transcripţia); tri-
pletele codului ADN determinând formarea tripletelor (codoni) codului
complementar al ARN, care controlează secvenţa aminoacizilor din
proteinele sintetizate;
o catenă inactivă.
Fiecare catenă de ADN a fiecărui cromozom conţine codul pentru
aproximativ patru mii de gene.
Structura elementară a ARN este similară cu a ADN, cu două di-
ferenţe: riboza înlocuieşte dezoxiriboza, iar uracilul înlocuieşte timina.
Sinteza moleculei de ARN se realizează în două etape:
sinteza nucleotidelor ARN (ca la ADN), pentru care sunt utilizate patru
nucleotide diferite care conţin bazele adenina, guanina, citozina, uraci-
lul (în locul timinei din ADN).
83
activarea nucleotidelor, prin adiţia a câte doi radicali fosfat, cu
formarea trifosfaţilor.
Cei doi radicali fosfat se combină cu nucleotidul prin legături fosfat
ma-croergice provenite de la ATP-ul celular. Astfel, fiecare nucleotid dispune
de o mare cantitate de energie, necesară în următoarele etape ale sintezei
ARN.
Nucleotidele activate vor fi asamblate folosind ca matriţă catena de
ADN. În acest proces este implicată enzima ARN polimeraza.
Aceată enzimă are următoarele proprietăţi funcţionale:
recunoaşte şi se fixează pe o secvenţă de nucleotide numită
promotor, din catena ADN, situată imediat înaintea genei iniţiale,
aceasta fiind eta-pa esenţială în sinteza ARN;
după fixarea la promotor, determină "despletirea" a aproximativ două
ture din spirala helix a ADN cu separarea acestor porţiuni;
se deplasează în lungul catenei ADN, nucleotidele complementare ale
ARN vor fi legate la catena ADN; iar prin legarea între ele a nu-
cleotidelor succesive ale ARN se va forma molecula de ARN.
când polimeraza ARN ajunge la capătul genei sau al secvenţei de
gene, întâlneşte secvenţă de încheiere a lanţului; care determină
desprinderea polimerazei de pe catena de ADN şi eliberarea
concomitent în nucleo-plasmă a catenei de ARN.
Cele patru tipuri de baze ale ADN şi cele patru tipuri de baze ale ARN
se combină între ele într-un mod specific, codul de pe catena ADN fiind
transcris într-o formă complementară pe molecula de ARN, astfel:
84
SINTEZA PROTEINELOR
85
ARN ribozomal intră în structura ribozomului (60%) alături de protei-
nele structurale sau enzime, necesare sintezei proteice.
Ribozomii sediul sintezei proteice fcţionează întotdeauna în asociere
cu ARNt, care alege aminoacidul şi cu ARNm care indică locul acestuia în
lan-ţul proteic.
H2N O2 H R H2N O2 H R
| || | | | || | |
R– C – C – OH + H– N– C–COOH → R– C– C – N – C– COOH +
H2O
86
MATRICEA EXTRACELULARĂ
SUBSTANŢA FUNDAMENTALĂ
87
tineri. Sinteza acidului hialuronic este stimulată de hormonii androgeni,
estrogeni, STH, ACTH, iar degradarea sa se face cu ajutorul hialuronidazei.
88
cesele de reparare tisulară. Ele sunt importante deoarece facilitează migrarea
macrofagelor şi a altor celule implicate în imunitate, în timpul reparării rănilor.
Sinteza şi cantitatea fibronectinelor sunt alterate în boala canceroasă,
reducându-se astfel aderenţa intercelulară şi favorizând metastazarea.
FIBRELE CONJUNCTIVE
FIBRELE DE COLAGEN
89
30% din greutatea proteinelor din ţesutul conjunctiv, iar în piele mai mult de
70% din greutatea dermului.
În funcţie de necesităţile structurale şi funcţionale ale ţesutului, ele-
mentele colagene pot fi abundente (ex. ţesut conjunctiv dens) sau slab re-
prezentante (ex. ţesutul conjunctiv lax) şi pot fi dispuse într-un mod distinct.
De exemplu în tendon şi ligamente, fibrele de colagen sintetizate de
fibroblaste sunt groase, lungi şi grupate în fascicule paralele, ce conferă
rezistenţa necesară la întindere. În contrast, fibrele de colagen au tendinţa de
a fi dispuse circular în jurul axului lung al unor structuri tubulare, extensive,
cum sunt vasele de sânge sau intestinul. În cartilaj şi os, fibrele de colagen
sintetizate de condroblaste respectiv osteoblaste, sunt dispuse astfel încât să
ajute la îndeplinirea rolului mecanic al scheletului.
Moleculele de colagen reprezintă o componentă majoră a laminei ba-
zale, care se găseşte interpusă între celulele epiteliale şi ţesutul conjunctiv
subiacent. În microscopia electronică, lamina bazală poate fi observată ca o
reţea de fibrile fine ce pierd modelul caracteristic reprezentat prin benzi în-
tunecate şi clare. Endoteliul capilarelor este de asemenea susţinut de o
lamină bazală. În acest caz (capilarele glomerulului renal) lamina bazală are o
gro-sime de 1500 Å. Colagenul serveşte pentru o varietate largă de funcţii
struc-turale şi mecanice, iar ca un component al laminei bazale joacă un rol
important în controlul permeabilităţii vasculare şi epiteliale.
Fibrele de colagen se colorează în roz în coloraţia uzuală cu
hematoxi-lină-eozină, albastru în coloraţia tricrom Malory sau cu albastru de
anilină, verde prin metoda tricrom Masson (modificată de Goldner), roşu
aprins prin metoda Van Gieson şi în mod specific roşu cu colorantul roşu
Sirius.
Fibrele de colagen au diametrul de 10-15 µm, culoarea albă, sunt
drepte sau ondulate, nu se ramifică şi nu se anastomozează. Fiecare fibră
este alcătuită din fibrile fine de 0,3-0,5 µm, dispuse paralel, solidarizate între
ele prin proteoglicani.
Studiile de microscopie electronică au arătat că fiecare fibrilă este
alcă-tuită din protofibrile cu diametrul de 200-400 Å, cu un aspect
ultrastructural caracteristic, reprezentat printr-o periodicitate de 640 Å
compusă dintr-o ban-dă clară şi o bandă întunecată.
Unitatea de proteină care se polimerizează pentru a forma fibrilele de
colagen este o moleculă alungită denumită tropocolagen, care măsoară 280
nm în lungime şi 1,5 nm grosime. Tropocolagenul constă din trei subunităţi de
lanţuri polipeptidice alfa spiralate, dispuse sub forma unui triplu helix.
Diferenţele în compoziţia chimică a acestor lanţuri polipeptidice sunt respon-
sabile de existenţa diferitelor tipuri de colagen. Structura moleculară este de-
terminată de compoziţia în aminoacizi a fiecărui lanţ. Lanţurile de polipeptide
din colagen conţin secvenţa repetitivă de tipul (X-Y-Gly) n, în care cel mai
adesea prolina se află în poziţia X, iar hidroxiprolina în poziţia Y. Aceşti doi
aminoacizi reprezintă 22% din compoziţia în aminoacizi a colagenului. Glicina
reprezintă aproximativ 33% din conţinutul în aminoacizi a colagenu-lui.
Toţi colagenii prezintă segmente helicale spiralate care constau din
lan-ţuri similare ca structură, dar proprietăţile unice ale fiecărui tip de colagen
90
se datorează în primul rând segmentelor care întrerup triplu helixul şi care se
plicaturează în alte tipuri de structuri tridimensionale.
Configuraţia sub formă de triplu helix îi oferă colagenului o serie de
proprietăţi unice şi este esenţială pentru fibrilogeneza normală. Mutaţiile care
afectează formarea unui triplu helix stabil, conduc la modificări funcţionale ale
ţesutului conjunctiv.
În colagenii de tip I, II şi III, moleculele de tropocolagen se agregă în
unităţi microfibrilare care se împachetează împreună pentru a forma fibrile.
Legăturile de hidrogen şi stabilirea de interacţiuni hidrofobe, reprezintă etape
importante în agregarea şi împachetarea acestor molecule. Într-o etapă
ulterioară, această structură este solidarizată prin formarea unei legături co-
valente, proces catalizat de lizil oxidază.
În prezent este clară ideea potrivit căreia colagenii reprezintă o familie
de proteine foarte înrudite structural, dar care din punct de vedere genetic
sunt distincte.
În genomul uman există cel puţin 25 de gene diferite ce codifică lanţu-
rile alfa, care prezintă diferenţe minime în secvenţele de aminoacizi, iar
aceste lanţuri alfa corespund cel puţin pentru 16 tipuri diferite de colagen
identificate şi numerotate cu litere romane. În pielea umană s-au identificat 10
tipuri de colagen distincte din punct de vedere genetic, iar localizarea precisă
a genelor pe cromozomi, pentru cei mai mulţi dintre aceştia, a fost făcută prin
tehnici de hibridizare in situ.
Segmente colagenice de tipul triplu helix au fost identificate şi în alte
proteine, ca: acetilcolinesteraza, fracţiunea C1q a complementului şi în recep-
tori ai macrofagelor.
FIBRELE ELASTICE
91
componenta majoră reprezentată de elastină (aproximativ 90%) care
este amorfă, electronodensă şi nu prezintă periodicitate distinctă în
mi-croscopia electronică;
componenta microfibrilară care înconjoară elastina fiind reprezentată
de microfibrile cu diametrul de aproximativ 10-12 nm, alcătuite din
fibrilină, o familie de glicoproteine codificate de gene aflate pe cro-
mozomii umani 5, 15 şi 17; o caracteristicile fibrilinei este conţinutul
său mare în cisteină.
Fibrele elastice din ţesuturile conjunctive formează o reţea res-
ponsabilă de elasticitatea diferitelor organe.
Distribuţia fibrelor elastice este variabilă în diferite ţesuturi: în plămâni
şi în aparatul cardiovascular sunt bine reprezentate (abundente); în aortă se
găsesc lamele elastice, iar în piele constituie o componentă minoră, elastina
reprezentând doar 1-2% din greutatea dermului.
FIBRELE DE RETICULINĂ
PROLIFERAREA ŞI DIFERENŢIEREA
CELULARĂ
92
proliferarea celulară, prin care se produce creşterea numerică a
celulelor,
diferenţierea celulară, prin care se produce specializarea celulelor
pentru îndeplinirea anumitor funcţii.
În perioada timpurie a dezvoltării embrionare se produce proliferarea
rapidă a celulelor, iar prin diferenţiere vor rezulta numeroase tipuri de celule
specializate. Organismul adult este alcătuit din mai multe sute de tipuri
celulare deosebite, majoritatea fiind blocat în faza Go a ciclului celular.
Diferenţierea celulară:
se desfăşoară pe tot parcursul vieţii (începe în momentul concepţiei şi
încetează la moartea individului).
are intensitate maximă în timpul dezvoltării embrionare,
este un proces ireversibil la om, deoarece nici o celulă diferenţiată nu
mai poate, în condiţii normale să-şi recapete caracterele embrionare
avute la începutul diferenţierii.
93
Organismul adult la mamifere nu posedă celule pluripotente sau celule
orientate, dar are rezerve de celule stem în toate ţesuturile care se
autoîntreţin prin diviziune. Excepţie fac ţesutul muscular cardiac şi ţesutul
nervos ale căror celule nu se mai divid.
FACTORII DE CREŞTERE
94
Factorul de creştere al epidermului are efecte proliferative atât asupra
celulelor de origine mezodermală, cât şi asupra celor de origine ectodermală,
în mod particular asupra cheratinocitelor şi fibroblastelor. EGF are efect
negativ asupra unor carcinoame, cât şi asupra celulelor foliculului de păr.
95
Tot un răspuns la EGF este şi inducţia expresiei unor proto-oncogene
nucleare, cum sunt Fos, Jun şi Myc. EGF are de asemenea efect de scădere
a secreţiei gastrice acide.
Factorul de creştere derivat din plachete (PDGF) este alcătuit din
două lanţuri polipeptidice A şi B, care formează homodimerii AA sau BB, sau
hetero-dimeri (AB). Proto-oncogena c-Sis este omoloagă lanţului A al PDGF.
Doar forma dimerică a PDGF interacţionează cu receptorul PDGF. Se cu-
nosc receptori specifici homodimerului AA şi receptori pentru dimerii BB şi AB.
Ca şi receptorul EGF, receptorii PDGF au activitate tirozin kinazică intrinsecă.
După autofosforilarea receptorului PDGF, numeroase proteine semnal
asociate receptorului sunt în mod subsecvent tirozin fosforilate. Efectul
proliferativ al PDGF se exercită asupra mai multor tipuri de celule
mezenchimale. Alte răspunsuri la PDGF includ: remanierile citoscheletale şi
intensificarea turnoverului polifosfoinositolului. Ca şi EGF, PDGF induce
expresia a numeroase proto-oncogene localizate nuclear, cum sunt Fos, Myc
şi Jun.
Factorul de creştere fibroblastică (FGFs). Sunt cel puţin 19 membrii
distincţi ai familiei FGF. Sarcomul Kaposi, prevalent la pacienţii cu SIDA,
secretă un omolog al FGF, numit proto-oncogena K-FGF. FGFs au un rol
important în dezvoltarea sistemului scheletal şi a celui nervos. FGFs au efect
neurotrofic pentru celulele sistemului nervos central şi periferic. De asemnea,
diferiţi membrii ai familiei FGF sunt inductori puternici ai diferenţierii
mezodermale în perioada timpurie a vieţii embrionare. Ca efecte non-
proliferative sunt reglarea funcţiei celulelor hipofizei şi ovarului.
Factorii de creştere fibroblastici interacţionează cu receptori celulari
specifici. Au fost identificate patru tipuri distincte de receptori FGFR1-FGFR4.
Toţi aceşti receptori au activitate tirozin kinazică intrinsecă, la fel ca receptorii
EGF şi PDGF.
Şi în acest caz, autofosforilarea este răspunsul imediat la legarea
FGF. După activarea receptorilor FGF numeroase proteine semnal asociate
recep-torului vor suferi procese de tirozin fosforilare.
Proto-oncogena Flg este omoloagă familiei de receptori FGF.
Receptorul FGFR1 este şi poarta de intrare în celule a herpes virusurilor.
FGFs se prinde la suprafaţa celulei de proteoglicanul heparansulfat. Scopul
acestei legături nu este clar, dar permite ca factorul de creştere să rămână
asociat suprafeţei extracelulare a celulei, care poate astfel stimulată în diferite
con-diţii.
Receptorii FGF au expresie crescută la osul în dezvoltare şi diferite
boli dominant autozomale rezultă în urma unor mutaţii ale genelor receptorilor
FGF. Cu prevalenţă mare este acondroplazia, la aceşti pacienţi producându-
96
se modificări ale domeniului transmembranar al FGFR3 (glicina înlocuieşte
arginina).
Alte tulburări ale creşterii oaselor cunoscute ca sindroame cra-
niosinostoză rezultă în mutaţii ale FGFR1, FGFR2 şi FGFR3. Uneori aceeaşi
mutaţie putând cauza două sau mai multe astfel de sindroame (tabel. 3).
97
mulează creşterea celulelor progenitoare eritroide şi induce diferenţierea uni-
tăţilor formatoare de colonii de eritrocite.
Factorul de creştere insulin-like (IGF-I), numit iniţial somatomedina C,
este un factor de creştere înrudit structural cu insulina. IGF-I este produs ca
răspuns la hormonul de creştere (GH) şi atunci induce activităţi celulare sub-
secvete, în mod particular în dezvoltarea osoasă.
Datorită faptului că IGF-I răspunde la hormonul de creştere a fost
numit somatomedină. Studiile ulterioare au demonstrat că IGF-I are activităţii
autocrine şi paracrine în plus faţă de activităţile endocrine observate iniţial.
Re-ceptorul IGF-I, ca şi receptorul pentru insulină, are activitate intrinsecă ti-
rozin kinazică. Datorită structurii similare, IGF-I poate să se lege de recep-torii
pentru insulină, dar cu o afinitate mai mică decât insulina.
Factorul de creştere insulin-like este aproape exclusiv exprimat în
ţesu-turile embrionare şi neonatale. După naştere nivelul detectabil al IGF-II
scade semnificativ. De aceea se consideră că este un factor de creştere fetal.
Re-ceptorii IGF-II sunt identici cu receptorii pentru manoză-6-fosfat, respon-
sabili pentru integrarea enzimelor în lizozomi.
Factorul de necroză tumoral- (TNF-) este produs de către macrofa-
gele activate. Ca şi IL-1, TNF- induce expresia altor factori de creştere au-
tocrini, intensificând răspunsul celular la acţiunea factorilor de creştere. TNF-
acţionează sinergic ce EGF şi PDGF asupra unor tipuri celulare. Ca alţi
factori de creştere, TNF- induce expresia unor proto-oncogene nucleare şi a
unor interleukine.
Factorul de necroză tumoral- (TNF-) se caracterizează prin capaci-
tatea de a omorî diferite tipuri celulare şi de capacitatea de a induce diferen-
ţierea terminală în altele. Un răspuns semnificativ non-proliferativ ca răs-puns
la TNF- este inhibarea lipoprotein lipazei prezentă pe suprafaţa clulelor
endoteliale. Sinteza TNF- se realizează în principal în limfocitele T
citotoxice. Inducerea expresiei TNF- rezultă după creşterea nivelului IL-2, ca
şi prin interacţiunea antigenelor cu receptorii de pe celulele T.
Citokinele:
reprezintă un grup de molecule cu rol regulator ce funcţioneaza ca
mediatori ai comunicării intercelulare, în condiţii normale cât şi în
condiţii patologice,
sunt glicoproteine solubile, cu greutate moleculară mică,
îşi exercită efectele prin intermediul interacţiunii cu receptori specifici
de pe suprafaţa celulelor circulante sau a celor tisulare,
sunt secretate primar de către leucocito şi stimulează răspunsul imun
umoral şi celular şi celulele fagocitare:
o citokinele secretate de limfocite se numesc limfokine,
o cele secretate de monocite sau macrofage sunt numite monokine.
98
O mare familie de citokine sunt produse de diferite celule ale orga-
nismului. Multe dintre limfokine sunt cunoscute ca interleukine, care nu sunt
secretate doar de leucocite, dar sunt capabile să afecteze răspunsul celular al
leucocitelor. În mod specific interleukinele sunt factori de creştere orientaţi
spre celule de origine hematopoietică.
99
ac-tivate,
celulele pre-
zentatoare de trom-bopoieză, sinergic cu
anti-gene şi alte IL-1 şi TNF pe imfocitele T
celulele
somatice
celulele stromale
IL-7 ti-mice şi din limfopoieză T şi B
măduva osoasă
macrofagele şi
chemoatractant pentru
IL-8 alte celule
neutrofile şi celule T
somatice
efecte hematopoietic şi
IL-9 limfocitele T
timopo-ietic
inhibă producţia de
celulele TH2 citokine, sti-mulează
activa-te, proliferarea limfocitelor B şi
IL-10 celulele TCD8+, producerea de anticorpi,
celulele B, efect supresor asupra
macrofa-gele imunităţii celu-lare,
creşterea mastocitelor
efecte hemato- şi
IL-11 celulele stromale
trombopoietice
proliferarea celulelor NK,
limfocitele B, produ-cerea de INF-γ,
IL-12
ma-crofagele stimulează imuni-tatea
mediată celular
proliferarea limfocitelor B,
creş-terea şi funcţionarea
IL-13 limfocitele TH2 eozinofilelor şi
mastocitelor, inhibarea
produc-ţiei de monokine
100
exercită efecte şi asupra limfocitelor B, macrofagelor şi celulelor natural killer
(NK). Producţia de IL-2 se realizează primar la nivelul limfocitelor T helper
CD4+ T. Expresia atât a IL-2, cât şi a receptorilor IL-2 este realiază de
celulele T, fiind indusă de IL-1.
IL-2 are rol în:
stimularea proliferarii limfocitelor T cu receptori cu afinitate mare pen-
tru IL-2,
stimularea proliferării şi diferenţierii limfocitelor B activate,
stimularea activităţii celulelor NK,
stimularea sintezei IFN-γ la nivelul celulelor T.
101
numesc chemokine. IL-8 este produsă de monocite, neutrofile, celule NK şi
are rol de chemoatractant pentru neutrofile, bazofile şi celule T.
Familia interferonilor (IFN) este formată din IFN-α produs mai ales de
leucocite; IFN-β, sintetizat de fibroblaste şi celulele endoteliale şi IFN-γ sin-
tetizat de limfocite. IFN-α şi IFN-β au un receptor comun, diferit de cel al IFN-
γ.
Acţiunile interferonilor sunt (tabel. 5):
controlul creşterii şi diferenţierii celulare,
modularea raspunsului imun celular şi umoral,
modificări ale suprafeţei membranei celulare.
SEMNALIZAREA CELULARĂ
102
Celulele nu trăiesc izolat, comunicarea intercelulară ajungând în orga-
nismele superioare la o mare complexitate. Orice modificare aparută în
comunicarea intra- sau intercelulară ca urmare a unor disfuncţii ale unor căi
de semnalizare celulară, determină modificări în creşterea şi diferenţierea
celulelor.
Celulele semnalizatoare sintetizează moleculele semnal sau liganzii,
c-re vor ajunge la celulele ţintă, unde detecţia lor este realizată de receptori
specifici. Prin transducţie, semnalul captat de receptor este transmis,
declanşând răspunsul celular. Astfel, moleculele semnal pot declanşa: mo-
dificarea metabolismului celular (ex. glicozilarea în hepatocitele care de-
tectează adrenalina), o imediată modificare a încărcăturii electrice membra-
nare, sau modificarea expresiei unor gene (transcripţia) în nucleu.
103
liganzilor la RCPD va fi urmată de legarea acestuia de o proteină G, care va fi
activată, se va desprinde de receptor, transportând semnalul la o ţintă intra-
citoplasmatică, canal ionic, enzimă (fig. 10).
ÎMBĂTRÂNIREA CELULARĂ
104
diferenţiate şi care mai au capacitate de diviziune, se consideră că în cursul
vieţii lor, acestea sunt capabile de un număr precis de diviziuni programate
genetic. Pentru acest tip de celule, îmbătrânirea înseamnă în primul rând
scăderea sau chiar oprirea procesului de diviziune. Pentru celulele care nu se
divid (neuroni, celule musculare cardiace) îmbătrânirea înseamnă
acumularea de macromolecule cu proprietăţi diferite faţă de cele specifice
acestor celule, sau acumularea de substanţe nedegradabile în citoplasma lor,
paralel cu scă-derea capacităţii metabolice.
În procesul de îmbătrânire celulară apar o serie de modificări
morfologice ale celulelor, cum sunt:
scaderea volumului celulei,
scaderea volumului nucleului,
scaderea raportului nucleu/citoplasmă,
scaderea raportului nucleu/nucleol,
scaderea ratei diviziunilor,
hipercromia nucleului,
nuclei neregulaţi şi anormal lobaţi,
modificarea bazofiliei citoplasmei,
mitocondrii vacuolate,
reducerea reticulului endoplasmic şi a complexului Golgi,
acumularea de reziduuri nemetabolizabile în lizozomii terţiari,
acumularea de lipofuscină, un produs de peroxidare a lipidelor,
vacuolizarea citoplasmei.
105
Modificările posttranslaţionale a proteinelor intracelulare şi extrace-
lulare, care se cunoaşte că survin cu vârsta, determină modificări morfo-
funcţionale ale celulelor senescente.
O modificare care reţine atenţia este glicozilarea non-enzimatică a
pro-teinelor, care conduce la glicozilare avansată şi la apariţia de produşi
capa-bili să se lege de proteinele adiacente.
APOPTOZA
106
tând numeroşi corpi apoptoici delimitaţi de membrane, care conţin
citoplasmă, organite strâns împachetate, cu sau fără fragmente nu-
cleare;
fagocitarea celulelor sau corpilor apoptoici de către macrofage şi vor fi
rapid degradate la nivelul lizozomilor secundari.
În coloraţia cu hematoxilină-eozină, celulele apoptoice apar rotunde
sau ovalare, intens eozinofile, cu fragmente de cromatină dense.
MECANISMELE APOPTOZEI
107
mitocondrie, va pătrunde în nucleu, se va lega la ADN, va fi declanşată distru-
gerea ADN urmată de moartea celulară.
Apoptoza şi cancerul
Unele virusuri care cauzează cancere utilizează mijloace care previn
a-poptoza celulelor transformate. Unele papiloma virusuri sunt implicate în
producerea cancerului de col uterin. Unele dintre ele produc proteina E6 care
leagă şi apoi inactivează un promotor al apoptozei, numit p53. Virusul
Epstein-Barr, cauza mononucleozei şi a limfomului Burkitt, produce o pro-
teină similară Bcl-2, sau produce alte proteine care cresc producţia celulară
de Bcl-2. Aceste acţiuni vor face ca celulele să fie mai rezistente la apoptoză,
iar celulele canceroase vor putea prolifera.
Chiar şi celulele canceroase care apar fără implicarea virusurilor au
căi prin care evită apoptoza.
În unele leucemii şi limfoame celulele B prezintă un nivel crescut de
Bcl-2, care blochează semnalele ce induc apoptoza.
Celulele neoplazice ale melanoamelor evită apoptoza, prin inhibarea
expreziei genei proteinei Apaf-1.
Unele celule neoplazice, din cancerul pulmonar şi din cancerul de
colon, secretă la un nivel crescut unele molecule care leagă FasL, ce
determină blocarea legării acestuia la Fas. Astfel, celulele T citotoxice nu vor
putea distruge celulele maligne.
Alte celule canceroase au o expresie crescută a Fasl şi pot distruge
orice celulă T citotoxică care va încerca să le omoare.
Apoptoza în SIDA
Caracteristic pentru pacienţii cu SIDA este declinul numărului de
celule T CD4+ responsabile direct sau indirect pentru răspunsul imun. Când
numărul lor scade în jur de 200/µl, pacientul nu va mai avea un răspuns imun
eficient, cu producerea unor infecţii periculoase.
Apoptoza este cea care cauzează dispariţia celulelor T CD4 +. Virusul
HIV invadează celulele T CD4+ ceea ce va determina distrugerea acestora.
Dar mai puţin de 1 din 100.000 de celule T CD4 + din sângele pacienţilor cu
SIDA sunt infectate cu virusul HIV. Apoptoza este cea care omoară şi celulele
CD4+ neinfectate. Deşi mecanismele apotozei în această situaţie nu sunt
clare, există mai multe posibilităţi. Toate celulele T, atât cele infectate cât şi
cele neinfectate au crescută expresia Fas. Expresia genei HIV, numită Nef în
celulele infectate va cauza creşterea expresiei FsaL pe suprafaţa lor şi va fi
prevenită interacţiunea cu Fas care să cauzeze distrugerea.
Pe de altă parte, când o celulă T infectată va întâlni una neinfectată
(ex. în ganglionii limfatici) interacţiunea FasL cu Fas la nivelul celulelor
neinfectate va determina moartea acestora prin apoptoză.
108
din aceste locuri diferă de celulele din alte zone ale corpului prin faptul că un
nivel crescut al expresiei FasL tot timpul. Astfel, celulele T antigen reactive
care au expresie crescută a Fas vor fi omorâte când ajung în aceste spaţii. În
acest mod ar fi posibilă o nouă cale de prevenire a rejecţiei. Dacă la unele
celule ale rinichilor, ficatului sau cordului transplantat ar creşte nivelul
expresiei FasL, ar putea fi protejată rejecţia grefelor de atacul celulelor T ale
imunităţii mediate celular.
Cunoaşterea mecanismelor intime ale acestui important proces de
apoptoză ar deschide perspective pentru modularea lui. Modularea apoptozei
ar putea servi pentru inhibarea apoptozei în celulele normale şi inducerea ei
în celulele tumorale. Clarificarea mecanismelor biochimice ale procesului de
apoptoză ar putea schimba conceptul actual privind tratamentul bolilor în
general şi al neoplasmelor în special.
109