Mircea Cărtărescu: „În 1989, aveam 33 de ani.

Mă născusem în comunism şi
credeam sincer că aveam să mor tot în comunism.”

Nu părăsisem niciodată România, nici măcar nu aveam paşaport. Credeam că nici n-

aveam să călătoresc vreodată în străinătate. Nu mi se permisese să candidez pentru un
post la facultate sau să-mi dau doctoratul. Eram profesor la o şcoală generală şi toate
şansele erau să ies la pensie chiar de-acolo. Locuiam întrun apartament, la etajul opt al
unui bloc care nu avea nici un perete la nouăzeci de grade faţă de altul. Lumea părea
încremenită în sordidul şi-n previzibilul ei. Comunismul era realitatea. Tot restul erau
fantasmagorii de film american.

Revoluţia ne-a luat prin surprindere şi am crezut în ea. Când eşti într- o mulţime de un
milion de oameni care se îmbrăţişează şi plâng de fericire, nu te mai întrebi cine i-a
adunat şi din ce motiv. O mie dintre ei au murit împuşcaţi. Apoi a fost împuşcat şi
Ceauşescu, pe care îl credeam sincer nemuritor.

S-a dat totul la televizor. A fost, de fapt, un film continuu, care a durat câteva săptămâni,
de exaltare şi derută. Şi, deşi totul era la vedere, deşi efectele erau facile, deşi decorurile
erau ieftine, deşi replicile erau clişeizate, deşi se vedeau bine sforile care-l ţineau pe
iluzionist într-o falsă levitaţie, noi credeam în acel vis cu ochii deschişi. Revoluţia a fost
telenovela noastră, iluzia noastră siropoasă. Nu pot nici azi să mi-o iert că am crezut-o,
căci, într-o lume normală, n-ar fi crezut-o nici copiii. Dar voiam prea mult să fie
adevărat.

În 1990, am intrat în lumea liberă şi democratică fără să ştim nici ce e libertatea, nici ce
e democraţia. După cincizeci de ani de dictaturi fasciste şi comuniste, nu mai eram un
popor, nici o societate. Eram o gloată. Dictatura comunistă a continuat sub un nickname
străveziu. Înainte fusesem minţiţi, acum eram minţiţi. Înainte fusesem săraci, acum
eram şi mai săraci. La facultate, aveam un salariu de cincizeci de dolari pe lună. Soţia
mea era şomeră şi aveam un copil mic. Inflaţia era înspăimântătoare, ne coroda ca o
baie de acid
sulfuric. Curând, nu mai aveam nimic. Dar nu mi-am dat seama cât de jos am ajuns
până nu mi-am vândut paleta de ping-pong.

Într-o zi de toamnă de un fantastic blând, am luat un tramvai către târgul de vechituri

din Colentina. Tramvaiul era mult mai aglomerat decât şi-ar putea vreodată imagina un
om dintr-o lume normală. Mergea cu uşile deschise, cu oameni agăţaţi de bare, pe scări,
cu oameni căţăraţi pe tampoane. Era acoperit, de fapt, de un ghem de bărbaţi şi de femei
care se-ndreptau spre târg.

Anii ’90, cei mai mizerabili pe care i-am trăit vreodată, se vor lega mereu în mintea mea
de târgul de vechituri în care tramvaiele lăsau, de la şase dimineaţa, sute, mii, zeci de
mii de inşi care voiau să vândă şi să cumpere lucruri care, în mod normal, ar fi trebuit să
fie în lăzile de gunoi. Sunt de neimaginat murdăria, şi praful, şi mirosurile scatologice
în care pătrundeai, înghesuit din toate părţile de oamenii care se călcau în picioare.
Pe jos, pe ziare boţite, pline de poze cu femei goale, se-nşirau şurubelniţe strâmbe, cărţi
ferfeniţite, pisoi urduroşi, abia fătaţi, parfumuri contrafăcute, păpuşi cu picioarele
smulse, rezerve goale de pixuri, discuri de muzică populară, haine
slinoase şi descusute, tacâmuri cu care n-ai fi mâncat în veci de veci, ştechere, lanterne,
sârme, cuie, poze vechi, icoane mâncate de carii, piese mecanice imposibil de
recunoscut şi un milion de alte lucruri.

Le vindeau inşi neraşi, femei grase, cu broboade, ţigani, copii scheletici ca-n Biafra.
Acolo, în acel şuvoi dantesc care se scurgea neîncetat pe sub cerul melancolic al
toamnei, mi-am aşternut şi eu, scriitor cu mai multe cărţi deja publicate şi profesor
universitar, ziarul de obşte şi am aşezat pe el singurul lucru pe care-l puteam vinde,
vechea şi draga mea paletă de ping-pong cu care câştigasem câteva concursuri. Speram,
de fapt, să nu găsesc cumpărător, dar până la salariu mai erau două zile, în care ne
trebuia măcar nişte pâine.

Paleta mea era deja tocită de milioane de priviri când, în fine, cineva, după ce-a
cântărit- o-n palmă şi a lovit nişte mingi de celuloid imaginare, a scos banii şi a plecat
cu ea. Am strâns ziarul şi ne-am îndreptat şi noi spre ieşire. Ne ningeau frunzele uscate.
Vântul ne amesteca pletele cu praful.

Lângă ieşire, am scotocit printr-un teanc de discuri de ebonită, cu coperţile jerpelite, în

spatele cărora stătea un ins cu creastă punk. Toţi banii de pe paletă s-au dus pe trei
discuri: „Blonde on blonde”, de Bob Dylan, „Mind Games”, al lui Lennon, şi „The dark
side of the moon”, de Pink Floyd. Am plecat cu ele fericiţi, la subbraţ, uitând şi de
pâine, şi de faptul că nu aveam picup.

Am discurile alea şi acum. N-am putut scoate niciodată mirosul urât din ele. Miros a
anii ‘90 în România, a frică, a nesiguranţă, a disperare. Nu le-am ascultat niciodată.