ISTORIA POLITICĂ A EUROPEI

SECOLULUI al XX-lea

Prof. univ. dr. Angela Banciu

 Home
 Next

EUROPA SECOLULUI AL XIX-LEA.

MUTAŢII ŞI EVOLUŢII POLITICE

5. Europa între Reacţiune şi Revoluţie (1815–1849)

6. Măreţia devenirii Europei moderne (1850–1870)

7. Supremaţia Europei în arhitectura de putere a lumii. "Iluzia cea mare" privind pacea
şi securitatea

8. Crizele premergătoare războiului

Bibliografie

HARTI si IMAGINI

5. Europa între Reacţiune şi Revoluţie (1815-1849)

Secolul al XIX-lea, numit şi secolul naţionalităţilor, desparte marea Revoluţie Franceză de
Primul Război Mondial. El semnifică lupta dusă de Europa pentru ca năzuinţele liberale să fie
îndeplinite cu preţul de suferinţă, sânge şi chin moral plătit de popoare pentru a ajunge la o stare
socio-politică mai bună. Este un secol în care se transformă prin violenţă condiţiile vieţii în
societate, tulburând temeliile adânci ale acesteia. Franţa se află în centrul transformărilor
civilizaţiei europene, iar dinamismul politic al Europei centrale şi răsăritene este remarcabil.
Chiar dacă mitul revoluţiei s-a compromis în secolul al XIX-lea prin totalitarismul comunist,
Revoluţia Franceză rămâne expresia unei schimbări radicale şi originea unui timp nou, fiind
considerată "mamă a civilizaţiei politice în care ne-am născut. Ea a întemeiat o civilizaţie plină
de conflicte şi legitimităţi, de dezbateri politice inepuizabile care au alimentat şi frământat nu
numai secolul al XIX-lea ci şi pe cel următor. Dacă secolul al XIX-lea a crezut în republică,
secolul al XX-lea a exagerat şi mitizat revoluţia, Rusia moştenind de la Franţa opţiunea
revoluţionară, bolşevicii avându-i strămoşi pe iacobini.
Istoria secolului al XIX-lea francez poate fi considerată ca istoria unei lupte între revoluţie şi
restauraţie (1815, 1830, 1848, 1851, 1870), civilizaţia europeană derulându-se sub impactul
acestei permanente confruntări. De alminteri, Revoluţia Franceză a reprezentat cel mai puternic
protest împotriva ierarhiei, privilegiilor şi opresiunii, avînd drept temei înfăptuirea
egalitarismului social la scară universală.
După exilarea lui Napoleon, lupta politică de restaurare a vechiului regim a început la Viena. În
cadrul celebrului Congres de la Viena se reorganizează sistemul european, după zguduirile din
perioada napoleoniană, Europa revenind la normalitate.
Anul 1815, anul restauraţiei şi al Congresului de la Viena, a reprezentat un moment de referinţă
pentru evoluţia politică a Europei. Congresul a instaurat pacea pe continentul european, a realizat
o operă politică de lungă durată întemeiată pe ideea echilibrului dintre state care a supravieţuit
până în 1870–1871 şi chiar până la Primul Război Mondial.
Ce înseamnă noţiunea de echilibru? Tendinţele hegemonice ale unor state urmau să fie
contracarate de acţiunea comună a celorlalte. Evitarea războiului se baza nu pe forţa coercitivă,
ci pe înţelegerea raţională că orice conflict nu aduce foloase nimănui. Această concepţie a fost
concretizată în cvadrupla Alianţă (Austria, Rusia, Anglia, Prusia), care a asigurat o securitate
geopolitică, iar Sfânta Alianţă o stabilitate internă statelor europene. Din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea acest rol a fost preluat de Concertul marilor puteri europene. Astfel, Europa
a fost ferită de ravagiile unui război general, ea localizând şi anihilând focarele potenţiale de
conflict, mai ales în spinoasa "problemă orientală". În acest context, e important de subliniat că
moştenirea Imperiului Otoman s-a împărţit prin lungi şi laborioase negocieri. Înainte de Viena au
existat două momente de referinţă în istoria continentului, cu implicaţii politice majore. În primul
rând este vorba de Confesiunea de la Augsburg, când suveranul este acceptat ca principala sursă
de autoritate şi apoi pacea de la Westfalia, din 1648, care elimină definitiv războiul religios, dar
introduce o ordine politică extrem de permisivă, în sensul că oricând un suveran putea porni un
război dacă socotea că este necesar poporului său. Din această perspectivă, comparativ cu
epocile anterioare, Congresul de la Viena a instaurat pentru prima oară în istorie era dialogului
dintre state, faţă de brigandajul politic al secolelor trecute. Dialogul a fost iniţiat între marile
puteri, dar a continuat şi s-a extins în timp, treptat luându-se în considerare doleanţele legitime
ale naţiunilor, indiferent de cifra numerică a acestora.
Din 1815 se iniţiază sistemul congreselor, cu rolul de a stabili un consens între marile puteri în
privinţa problemelor cu care se confruntă. Astfel, Congresul de la Viena a fost urmat de cel de la
Paris (1856) şi de cel de la Berlin (1878).
La Congresul din 1815 au participat aproape toate statele şi stătuleţele din Europa, actul final
fiind semnat de reprezentanţii a opt puteri, însă rolul determinant în discuţii l-au avut Anglia,
Rusia, Austria şi Prusia. Pentru prima oară într-un document european se stabilesc norme
comune privind navigaţia pe fluvii şi râuri (libera navigaţie, sistemul de percepere a dărilor,
întreţinerea drumurilor pe apă). Pe lângă actul final, au fost incluse pe parcurs 17 documente care
făceau parte integrantă din tratat. Dintre acestea menţionăm Declaraţia asupra desfiinţării
comerţului cu sclavi, Regulamentele comitetului de navigaţie, Regulamentul asupra rangului
între agenţii diplomatici.
Pierre Renouvin afirma că învingătorii erau preocupaţi de două probleme: a) realizarea unui
echilibru relativ de forţe între învingători, fără să ţină seama de particularităţile lingvistice,
religioase ale teritoriilor pe care le împărţeau şi b) totodată să favorizeze autoritatea tradiţională,
feudală şi conservatoare.
Primele articole ale Tratatului de la Viena se refereau la Polonia. Se desfiinţa Marele Ducat al
Varşoviei (1807–1813), teritoriile acestuia urmând a fi incluse în Imperiul Rus, "care le va
acorda o constituţie şi administraţie directă" (art. 19). Doar Cracovia rămânea "oraş independent
sub protecţia Rusiei, Austriei, Prusiei".
Congresul lua act de existenţa Confederaţiei Germane (38 de state), dintre care Austria şi Prusia
erau cele mai puternice. În politica sa expansionistă, Napoleon a avut iniţiativa de a consolida
principatele germane. Acum Metternich urmărea ca Austria să joace rolul preponderent atât în
cadrul confederaţiei cât şi în viaţa continentului european, inaugurând aşa-numitul "sistem
Metternich".
Congresul a confirmat succesul incontestabil al diplomaţiei austriece în Italia (au rezultat 9 state
în urma Congresului de la Viena), Austria guvernând astfel în mod direct Lombardia şi Veneţia.
Din punct de vedere teritorial, Franţa rămânea la graniţele din 1792, plătea o contribuţie de 700
000 milioane de franci şi urma să fie ocupată de trupele învingătoare pe o perioadă cuprinsă între
3 şi 5 ani (aceasta a încetat în 1818). Franţa nu a fost însă umilită la Viena, dovadă că Talleyrand,
ministru de externe francez, s-a bucurat de un prestigiu imens la Congres, în condiţiile când
Franţa fusese sufletul coaliţiei din timpul războaielor napoleoniene. Mai mult, Talleyrand a
îndeplinit la Viena rolul de purtător de cuvânt neoficial al celor învinşi.
Anglia îşi păstra imperiul colonial şi căpăta o mare influenţă în Imperiul Otoman şi Peninsula
Balcanică, ea inaugurînd aşa-numita perioadă de pax britanica, începută la 1815 şi sfârşită atât
de dureros la 1914.
Spania şi Portugalia făceau parte din categoria a doua a marilor puteri. Ele au avut un rol destul
de important în înfrângerea lui Napoleon, dar cu toate acestea se aflau departe de alianţele
secrete ale vremii. Curând însă Revoluţia spaniolă, din 1820, va reprezenta prima mare fisură în
structura conservatoare de la Viena.
În ceea ce priveşte Suedia, ea constituia o uniune cu Norvegia, pe baza a două constituţii.
Congresul i-a sacrificat pe polonezi şi italieni, lăsându-i la discreţia habsburgilor, fapt ce a
determinat apoi mişcări naţionale puternice, desfăşurate la 1830 şi 1848.
În 1815 se confruntau două mari puteri: Rusia, cea mai puternică forţă terestră, şi Anglia, stăpâna
mărilor şi oceanelor, ele fiind denumite elefantul şi balena. În urma tratatului, Anglia dorea să
devină şi o putere terestră, ocupând Hanovra, în 1837, în timp ce Rusia dorea să devină putere
maritimă prin stăpânirea Istanbulului şi strâmtorilor.
La 1815 a fost restabilită pacea şi s-a creat echilibrul între marile puteri, dar acesta a fost limitat
la Europa, generându-se un potenţial dezechilibru pe plan mondial.
Diplomaţia ţaristă, căutând să depăşească izolarea în care doreau să o aducă Anglia şi Austria, a
iniţiat Sfânta Alianţă. Aceasta constituia alianţa celor trei monarhi (Alexandru I, Franz I,
Frederick Wilhelm al III-lea), ei aparţinând cultului ortodox, catolic şi luteran. Scopul ei era
acela de a preveni eventualele modificări din Tratatul de la Viena. Alianţa punea accentul pe
naţiunile creştine, vizând atât excluderea Imperiului Otoman, cât şi atragerea în alianţă a Franţei
şi Spaniei. Împărţirea Poloniei crease afinităţi între Austria, Rusia, Prusia, ce puteau fi folosite
împotriva mişcărilor naţionale ce se profilau la orizont. Multă vreme, în practica politică, dar mai
ales în literatura de specialitate, s-a exagerat rolul negativ al Sfintei Alianţe, deşi, în fapt,
acţiunea ei a fost de scurtă durată, încetându-şi la 1830 influenţa.
Europa anului 1815 reprezenta o structură politică alcătuită din monarhii absolutiste şi
constituţionale. Diferenţă mare nu exista între ele, deoarece aristocraţia dispunea de putere prin
deţinerea posturilor cheie din administraţie în ambele forme de organizare. Elveţia reprezenta
singura republică, dacă exceptăm cele patru oraşe libere germane (Hamburg, Frankfurt, Lubeck,
Bremen) şi Cracovia.
Papa Pius al VII-lea a protestat împotriva hotărârilor luate la Viena, socotind că prevederile
tratatului nu au ţinut seama de prejudiciile aduse bisericii de Napoleon, însă cererile lui au rămas
fără răspuns.
Deşi Congresul de la Viena a însemnat reacţia Europei împotriva Revoluţiei Franceze, ideile s-au
răspândit în întreaga Europă, concretizate sub forma a două mişcări: o mişcare democratică
liberală, de egalitate a tuturor cetăţenilor în faţa legii, de liberă ascensiune economică, politică,
culturală. Din această tendinţă a izvorât nevoia de modernizare a instituţiilor economice, politice,
culturale ale societăţii, ceea ce a constituit premisa dezvoltării statului naţional constituţional. Pe
de altă parte, ideile Revoluţiei Franceze au determinat puternice mişcări naţionale (italieni, cehi,
polonezi, români, greci, sârbi). Prima mişcare izvora din raţionalismul Secolului Luminilor. Ea a
generat o concepţie raţională cu privire la naţiune, aceasta însemnând voinţa liberă a unei
colectivităţi de a trăi sub aceeaşi legislaţie şi totodată produsul aderării constante a indivizilor la
un sistem politic. Revoluţia Franceză a extins asupra popoarelor doctrina drepturilor naturale, în
două rânduri Adunarea şi Convenţia Naţională adoptând declaraţii conform cărora popoarele, la
fel ca şi indivizii, au dreptul natural de a trăi liber. A doua mişcare a generat o altă concepţie
despre naţiune, văzută ca produs organic al dezvoltării istorice, ea fiind de fapt un "suflet
colectiv", în sensul că individul nu-şi poate alege liber naţiunea printr-un act de voinţă, printr-o
opţiune liberă, ci naţiunea este cea care-l integrează pe individ indiferent de opţiunea sa şi îl
supune legilor ei. Din felul cum naţiunea a fost percepută fie ca o categorie raţională, fie ca o
categorie emoţională au rezultat acţiuni concrete şi mişcări cu caracter naţional care au zguduit
secolul al XIX-lea. Toate aceste mişcări au constituit o sfidare faţă de "legitimitatea" pe care
Congresul de la Viena încerca să o impună prin Sfânta Alianţă. Astfel, mişcarea de renaştere a
poporului elen, cunoscută sub denumirea de Eteria (1814–1821), urmărea, cu sprijinul burgheziei
greceşti şi în amintirea frumoasei Elade a Antichităţii, să contribuie la emanciparea şi eliberarea
popoarelor din Balcani de sub stăpânirea otomană. În Serbia (1813–1815), Spania (1814–1819),
Portugalia (1820–1821), Italia (1820–1821), Principatele Române (1821), în Rusia (mişcarea
decembriştilor din 1825 împotriva absolutismului lui Nicolae I) se dezvoltă mişcări puternice
care marchează sfârşitul erei Revoluţiei Franceze şi începutul erei revoluţiei europene.
Revoluţia europeană izbucneşte la 1830, în Franţa, Belgia, Italia, Polonia. Franţa a luptat
împotriva restauraţiei bourbonilor – Ludovic al XVIII-lea (1815–1824) şi Carol al X-lea (1824–
1830) – având ca rezultat instituirea monarhiei constituţionale prin Ludovic Filip de Orleans
care devine primul monarh burghez.
Belgienii au luptat împotriva olandezilor alegându-l ca monarh pe Leopold de Coburg, în urma
revoluţiei marile puteri recunoscând şi neutralitatea Belgiei (1831), ea adoptând cea mai
democratică constituţie, ce va reprezenta un model pentru Constituţia României de la 1866.
În Italia a activat "Italia tânără" a lui Giuseppe Mazzini. Ea va constitui nucleul mişcării de mare
amploare "Europa tânără", care va organiza şi pregăti o revoluţie generală europeană pentru
libertate. La Londra se va constitui, apoi, un Comitet Central democratic european cu rol direct
în sprijinirea mişcării naţionale europene. Din acest comitet a făcut parte şi emigraţia română de
la 1848, în frunte cu Dimitrie Brătianu.
Polonia, la 1830, a luptat împotriva Rusiei, avându-l în frunte pe Adam Czartoryski. Dar
revoluţia a fost înăbuşită în sânge de generalul rus Paschievici, iar 5000 de exilaţi polonezi au
împânzit Europa. Agenţii polonezi au venit şi în ţările române arătând primejdia rusească şi
îndemnându-i pe români să lupte împotriva pericolului ţarist.
Anul 1848 reprezintă un an revoluţionar în întreaga Europă. Revoluţia paşoptistă nu pătrunde în
Rusia şi Anglia, ambele puteri fiind ferite de revoluţii datorită unor cauze diferite. În Rusia,
absolutismul ţarului nu permitea nicio mişcare democratică, în cealaltă erau deja drepturi şi
libertăţi câştigate la 1842.
În 1848–1849 frământările politice din Europa se delimitează în trei zone principale:

o revoluţii propriu-zise (Franţa, Conferinţa Germană, Italia, Imperiul Austriac,

Principatele Române);
o încercări de revoluţie şi chiar tulburări pe cale de a se transforma în insurecţii
(Spania, Irlanda);
o sub influenţa revoluţiilor din Europa, parlamentele au pus în aplicare legi
constituţionale sau le-au revizuit în spirit liberal pe cele existente (Elveţia, Belgia,
Olanda, Danemarca).

Tipologia revoluţiei de la 1848 diferă în funcţie de obiectivele urmărite de fiecare popor în parte.
Dacă în Franţa accentul a fost pus pe obţinerea libertăţilor politice şi sociale, în majoritatea
ţărilor europene factorul important a fost cel naţional. În acest din urmă caz, întâlnim două
situaţii diferite: pe de o parte, o mişcare naţională de unire în cadrul unui singur stat a teritoriilor
dezbinate din punct de vedere politic, cazul tipic fiind Germania, unde Parlamentul de la
Frankfurt pe Main a avut drept obiectiv unitatea Germaniei, pe care nu a izbutit să o realizeze; pe
de altă parte, o mişcare naţională centrifugă de desprindere din cadrul statelor multinaţionale a
teritoriilor asuprite, exemplul revelator fiind revoluţia din Imperiul Habsburgic. Revoluţia
română aparţine tipului mixt, revendicările politice fiind îmbinate cu cele naţionale, iar mişcarea
centrifugă de desprindere a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei din Imperiul Habsburgic s-a
combinat cu cea centripetă de unire a Moldovei cu Ţara Românească.
Deşi revoluţiile paşoptiste au fost reprimate de autorităţi, ideile programatice ale acestora se vor
împlini, în mare măsură, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
"Anul 1848 a fost o placă turnantă a istoriei, dar în jurul ei istoria n-a reuşit să se rotească"
afirmă, pe bună dreptate, un istoric britanic. Dacă concluzia rămâne valabilă pentru "durata
scurtă" a istoriei, în perspectiva "duratei lungi", revoluţiile paşoptiste sunt victorioase, întrucât
toate problemele ridicate de revoluţionari au fost înfăptuite până la 1918. Structurile vechi nu au
fost brusc înlocuite, dar până la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost răsturnate vechile regimuri,
sistemele de stat moderne de guvernare triumfând în întreaga Europă. Sub influenţa ideilor
liberal-naţionale sistemul economic industrial şi valorile burgheze se răspândesc pe întregul
continent.
La sfârşitul anilor 1848–1849, Rusia apare ca arbitru necontestat al Europei. Ea a salvat Austria,
a oprit valul revoluţionar în sud-estul Europei, a pus la punct Prusia, astfel că Rusia apare acum
ca cea mai mare putere continentală, care îşi canalizează acţiunile în trei direcţii: spre Europa
Centrală (stăpânind Polonia, Balcanii şi strâmtorile), precum şi spre Pacific şi Asia Centrală.
Baronul Stockmar consemna, la 1851: "În timpul tinereţii mele Napoleon domina Europa, iar în
prezent este ţarul. Nu este exclus ca în câţiva ani să dicteze legile continentului" .
Evenimentele politice petrecute în Europa între anii 1850 şi 1871 au generat mutaţii profunde în
societatea europeană, având repercusiuni asupra întregii lumi. În 1850 toate aspiraţiile
revoluţionare ale popoarelor se sting, iar ordinea se restabileşte pretutindeni în Europa. Din
Schönbrunn, împăratul Austriei – tânărul Franz Josef – îi scria, la 26 august 1851, arhiducesei
Sofia: "Noi am aruncat principiul constituţional peste bord, iar Austria nu are de acum înainte
decât un singur stăpân" . Metternich, simbol al ordinii instaurate la Viena în 1815, după ce
părăsise ţara, revine la 20 august 1951. Ţarul Rusiei, Nicolae I, îl felicită pe tânărul împărat
austriac, iar acesta îi este recunoscător ţarului pentru ajutorul acordat în înăbuşirea revoluţiei de
la 1848.
La 31 decembrie 1851, Franz Josef aboleşte constituţia din 1849, încurajat de lovitura de stat a
lui Louis Napoleon din 2 decembrie 1851.
Prin rolul important pe care-l joacă în centrul Europei începând cu Congresul de la Viena,
Austria imperială şi modelul ei, Rusia ţaristă, reprezintă revenirea la ordinea veche,
conservatoare, precum şi eşecul temporar al visurilor democratice şi revoluţionare din anii '50 .
Prin influenţa pe care o au pe continent, ele reprezintă un model care prevalează în statele
germane şi principatele italiene, cu excepţia Piemontului unde regele Victor Emanuel al II-lea
proclamă ataşamentul său faţă de Statutul de la 1848. Mai ales în statele germane triumful
reacţiunii capătă mai mare amploare, presa fiind supusă cenzurii, iar asociaţiile politice interzise,
în acelaşi timp cu anchetarea şi arestarea liderilor liberali şi socialişti.
La 1851, Rusia reprezenta cea mai puternică forţă terestră a Europei. Teama puterilor Europei
faţă de creşterea influenţei Rusiei s-a concretizat în coalizarea lor în războiul Crimeei (1853–
1856), Rusia fiind pentru prima oară înfrântă, după ce ani în şir avusese victorii răsunătoare
împotriva turcilor. Eşecul Rusiei în acest război a fost de natură politică, nu militară, chiar dacă
asediul Sevastopolului a durat 11 luni. Războiul Crimeei a schimbat sensibil raportul de forţe din
Europa, diminuând pentru o bună vreme ţarismul ca forţă.
La Congresul de la Paris din 1856, Napoleon al III-lea devine, printr-o politică abilă, arbitrul
Europei. Napoleon al III-lea, deşi o personalitate imprevizibilă din punct de vedere politic, a fost
cel mai modern dintre monarhii timpului său, devenind primul şef de stat al unei mari puteri care
a crezut sincer în principiul naţionalităţilor. Până la 1859 politica lui Napoleon al III-lea a fost
echilibrată, calculată, urmărea slăbirea Rusiei şi Austriei şi o colaborare cu Anglia, ceea ce a
făcut ca mişcările naţionale şi principiile democratice să se afirme în Europa, relevându-se
paradoxul revoluţiilor înfrânte, în sensul că programele acestora au fost aplicate în practica vieţii
politice europene. Dar, după această dată face compromisuri în politică, favorizând doar parţial
mişcările de eliberare naţională. A recoltat din plin fructul imprudenţei sale în 1871, când Franţa
este învinsă de Germania care înglobează cele două provincii, Alsacia şi Lorena.

6. Măreţia devenirii Europei moderne (1850–1870)

Există o diferenţă între mişcările naţionale înainte de 1850 şi cele declanşate după această dată.
Înainte de 1850 reprezentanţii mişcărilor naţionale militau pentru drepturi individuale, căutând să
pună în practică principiile democratice cu sprijinul maselor. După 1850 mişcările naţionale sunt
sprijinite de conducerea de stat, adepţii lor acceptând restrângerea drepturilor individuale în
favoarea asigurării unităţii statale. În acest fel, în Europa se afirmă statul naţiune, iar de "Era
statului naţiune" se leagă sistemul modern de guvernare.
Aşa după cum afirmă, pe bună dreptate, istoricul francez Durroselle, unificarea Italiei şi
Germaniei reprezintă cel mai mare eveniment politic după Revoluţia Franceză. În anii '70 ai
veacului al XIX-lea, Europa se organizează, din punct de vedere politic, în state naţionale, care
deschideau accesul cetăţenilor la viaţa politică. Ideile naţionale reprezentau o forţă formidabilă şi
un număr tot mai mare de oameni aderau la crezul naţional, sentimentul datoriei faţă de patrie
mobilizând energiile populare în direcţia organizării unor schimbări socio-politice de amploare,
care conduc ţările europene spre apogeul puterii lor.
Unificarea Italiei s-a realizat în etape şi cu sprijinul Franţei împotriva austriecilor. În Italia
existau mai multe mişcări cu caracter naţional reprezentate de Mazzini, Garibaldi, Cevour,
precum şi o mişcare de sorginte catolică. În unificarea Regatului Sardiniei rolul principal l-a avut
contele Cavour, considerat unul din cei mai buni maeştri al Realpolitic.
Unificarea Italiei a început odată cu colaborarea franco-sardă dintre Napoleon al III-lea şi contele
Cavour, prim-ministrul Piemontului, împotriva Austriei (1858). Între 1859 şi 1870 au alternat
fazele militare cu fazele populare. În 1859, războiul purtat împreună de Franţa şi Piemont
împotriva Austriei a dus la eliberarea Lombardiei şi alipirea ei la regatul piemontez. A doua
etapă a fost cea populară, care a consacrat figura eroului naţional Garibaldi. El debarcă,
împreună cu 1 000 de voluntari, în Sicilia şi răstoarnă dinastia de Bourbon care domnea la
Neapole, aceasta renunţând la putere şi acceptând unirea Nordului şi Sudului peninsulei sub
dinastia regală de Savoia. La Villafranca, la 11 iulie 1859, în urma armistiţiului cu austriecii, ia
naştere Confederaţia statelor italiene, aflată sub preşedinţia onorifică a papei. La 1861, la
Florenţa, se înfiinţează primul parlament al Italiei unificate. Statul modern italian înfiinţat, la
1861, va îngloba apoi în 1866 Veneţia, după ce Prusia învinge Austria. Statul papal, cu excepţia
unui spaţiu din Roma (cetatea Vaticanului), este alipit în 1870. Prin amploarea consecinţelor ei,
unificarea Italiei a reprezentat unul dintre cele mai extraordinare fapte ale secolului al XIX-lea.
Unificarea Germaniei a reprezentat o iniţiativă politică de la vârf, impusă prin forţa armelor de
monarhia prusacă. Unificarea e legată de numele lui Otto von Bismarck care iniţiază proiectul de
uniune a statelor germane sub egida Prusiei, prin "foc şi sabie". Această acţiune a inclus
derularea a trei mari războaie: războiul cu Danemarca pentru provinciile Schleswig şi Holstein
(1864), războiul cu Austria, când în 1866 la Sadova în Podişul Boemiei armata austriacă e
zdrobită de von Moltke şi războiul cu Franţa având drept pretext candidatura lui Leopold de
Hohenzollern la tronul Spaniei. În urma înfrângerii de la Sedan din 1870 Franţa pierde Alsacia şi
Lorena, fiind obligată să plătească Germaniei 5 miliarde de franci.
Imperiul german reprezenta o federaţie alcătuită din 26 de state, 3 oraşe având statut special
(Hamburg, Bremen, Lubeck). Fiecare stat dispunea de guvern şi administraţie proprie. Exista o
Cameră a Deputaţilor (Reichstag) şi un consiliu federal. Guvernul central al Reichului se
suprapunea celor 26 de state. Autoritatea era reprezentată de împărat şi cancelar, iar puterea
executivă nu era responsabilă în faţa Reichstagului. Reichul german, la începuturile sale, a fost
fructul unei concepţii moderate privind principiul naţionalităţilor. El a reprezentat un compromis
între concepţia franceză cu privire la naţiune, înţeleasă ca un proiect civic şi politic, şi concepţia
germană, care vede în naţiune un produs al spiritului popular, o moştenire culturală, cu toate
aspectele sale etnice şi lingvistice. Diplomat de factură metternichiană, Bismark a fost adeptul
unei "Germanii mici", având un sincer sentiment de menţinere a Europei în sfera unui echilibru
al puterii. Angajându-se să menţină un statu-quo favorabil, Bismark lasă în afara graniţelor
Reichului o populaţie numeroasă de origine germană, printre care cea din Austro-Ungaria, dar
înglobează, în acelaşi timp, minorităţi negermane (danezi, alsacieni, polonezi) cărora le acordă
drepturi civile şi politice similare germanilor.
Din 1870, Bismarck devine figura centrală a politicii europene timp de 20 de ani. Pe bună
dreptate, el însuşi nota în memorii: "Soarta a făcut să mă nasc la 1 aprilie, să mă fac diplomat şi
să-i păcălesc pe toţi" . El a încercat să devină un mediator în problemele europene şi să-i domine
pe cei trei monarhi ai vremii, din Germania, Rusia şi Prusia. Deşi nu era direct interesat în
privinţa moştenirii otomane, Bismark nu putea concepe, totuşi, să fie lăsat în afara rezolvării
acestei importante probleme europene. La Congresul de la Berlin (1878), Bismark şi-a asumat
rolul principal în reglementarea politicii europene cu scopul de a potoli şi a obstrucţiona
pretenţiile Rusiei, victorioasă în războiul împotriva Turciei. Bismark a ştiut să controleze
permanent conflictul austro-rus, generat de împărţirea moştenirii otomane, fapt, din păcate, prost
gestionat de succesorii săi.
Dacă Italia şi Germania şi-au înfăptuit unificarea, înaintea lor au realizat parţial unirea
Principatele Române, iar întreaga Europă autoritară era zdruncinată începând cu anii 1860 de
reînnoirea aspiraţiilor democratice şi de explozia mişcărilor naţionale.
Înfrângerea Austriei la 1866 va da naştere dualismului austro-ungar (1867), ceea ce va creşte
rolul naţiunii maghiare în viaţa politică a Europei, ea înglobând Transilvania, Croaţia,
Voivodina. În 1867, Austria capătă o nouă constituţie: un parlament după model britanic cu două
camere (una superioară, numită de împărat şi cealaltă, inferioară aleasă prin sufragiu cenzitar),
iar Ungaria dispune de un regim parlamentar bicameral, după model austriac.
În Rusia, Alexandru al III-lea (1855–1881) aboleşte şerbia prin decretul din 1861 şi înfăptuieşte
reforme în domeniul justiţiei, zemstvele devenind adunări alese de proprietari, ţărani şi orăşeni,
cu împuterniciri în domeniul economic, social, cultural. Totuşi, aceste reforme nu au avut
amploarea celor realizate de Petru cel Mare. Dar, după o perioadă de guvernare în sens liberal,
ţarul are o schimbare bruscă de atitudine datorită creşterii revendicărilor sociale şi aspiraţiilor
revoluţionare ale tinerilor.
În Franţa, la 1875, se instaurează definitiv Republica. La 1867 în Anglia, Disraeli coboară
nivelul censului, ridicând la 2 milioane corpul electoral exclusiv masculin, faţă de 800 000 cât
era înainte, iar Camera Lorzilor cedează iniţiativa Camerei Comunelor. De asemenea, tot în
Anglia baza sufragiului se lărgeşte progresiv, votul secret fiind declarat de Gladstone în 1872.
Sufragiul universal pentru bărbaţi este introdus în Franţa în 1848, Danemarca în 1849, Grecia în
1864, Germania în 1871, Elveţia în 1874, Bulgaria în 1879.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Franţa împreună cu Anglia şi ţările din Europa de Nord
(Danemarca, Norvegia, Suedia) constituie primul bloc democratic, la care se adaugă Belgia,
Ţările de Jos (Olanda, Luxemburg) şi Elveţia. Dacă în Vest democraţia liberală e în plină
ascensiune şi regimul parlamentar triumfă, în Est autoritarismul şi autocraţia capătă o lovitură,
apărând primele rădăcini liberale, deşi aici regimurile democratice instaurate sunt departe de a fi
o democraţie în sensul autentic al cuvântului, procesul evoluând anevoios şi lent.
În acest context, în întreaga Europă, peste spaţiul politic divizat se suprapune un spaţiu economic
deschis, liberul schimb după model britanic extinzându-se între 1850 şi 1870. Statul îşi asumă
pretutindeni rolul de conducător al vechilor şi noilor naţiuni, privite acum ca fiind o comunitate a
elitelor şi mai puţin a popoarelor. Sensibilele schimbări socio-politice anunţau sistemul modern
de guvernare europeană.
După unificarea Italiei şi Germaniei, precum şi a transformărilor petrecute în majoritatea statelor
europene, harta Europei se înfăţişa sensibil schimbată. Ea reflecta deplasarea echilibrului de
putere spre continent şi implicit apariţia primelor semne ale unei crize politice care va deveni
globală.

7. Supremaţia Europei în arhitectura de putere a lumii.

"Iluzia cea mare" privind pacea şi securitatea

Secolul al XIX-lea în istoriografie a fost apreciat ca fiind o perioadă de echilibru, de siguranţă,
deoarece între 1815 şi 1914 nu a fost niciun mare război. Astăzi optica s-a schimbat, mulţi
istorici socotind că, în mare parte, stabilitatea a fost doar aparentă şi înşelătoare. Este un secol al
antinomiei dintre liniştea de la suprafaţă şi tensiunile din adâncime, care vor răbufni exploziv la
cumpăna dintre secole. Mai ales subperioada 1871–1914 are, în mare măsură caracteristici
antinomice. Speranţa într-o pace de durată s-a dovedit a fi iluzorie din mai multe cauze: a)
expansiunea colonială intră într-o fază periculoasă; b) s-a declanşat cea mai aprigă cursă a
înarmărilor; c) s-au încheiat tratate care să conserve echilibrul european, dar acestea au pregătit
răsturnarea lui prin forţă; d) apar manifestări extremiste cu ideologii şi organizaţii atât la nivelul
diferitelor ţări, cât şi pe plan internaţional; e) crize premergătoare războiului.
Anii 1871–1914 reprezintă punctul culminant al supremaţiei Europei în lume. Dar, asemenea
Imperiului Roman de odinioară, Europa devine acum mediul germinativ al declinului, care va
caracteriza istoria ei şi în secolul al XX-lea. Într-o mare măsură, declinul îşi are originea în
mondializarea intereselor şi politicii europene. Expansiunea colonială a Europei, urmare a
marilor descoperiri geografice, a adâncit rivalităţile dintre marile puteri europene. Dacă la nivel
european s-a putut aplica cu greutate principiul echilibrului puterii, la nivel planetar situaţia era
cu totul alta, deoarece politica şi interesele, devenite mondiale, nu au mai putut fi stăpânite şi
controlate. În locul vechiului echilibru şi al tradiţionalei stabilităţi, după 1880, apare o politică
europeană ce imprimă evenimentelor o alură care aduce mai curând a dezordine, întorcându-se
dureros împotriva continentului nostru.
În noile condiţii, generate de rapida expansiune colonială, lipsea experienţa transpunerii
echilibrului politic de la scara europeană la scară mondială. Iar politica la scară mondială fiind
construită preponderent pe interese economice, oamenii politici, conducătorii marilor puteri au
pierdut posibilitatea de a influenţa evoluţia de ansamblu a lumii, devenind un fel de contabili ai
acestor interese, lăsându-se conduşi de evenimentele pe care nu le mai puteau controla.
Deseori parlamentele, partidele politice, organizaţiile de masă imprimă factorilor politici
atitudini contradictorii şi ezitante, după cum însăşi opinia publică era divizată în privinţa
opţiunilor economice şi politice. Pe de o parte, la nivelul spectrului politic se confruntă partidele
tradiţionale cu partidele socialiste care aveau un limbaj mult mai critic şi uneori excesiv de
radical. Pe de altă parte, se lărgeşte dreptul de vot, pătrunzând în viaţa politică elemente sociale
mai puţin orientate atât în problemele interne, şi cu atât mai mult în cele externe, deoarece
cultura lor politică era deficitară. Se cunoşteau prea puţin sau aproape deloc noile mutaţii
politice, astfel încât cursul negativ al derulării unor evenimente nu a putut fi prevenit sau oprit.
Cercurile conducătoare ale Europei au inventat, nu fără temei, expresia "Balcanii – butoiul cu
pulbere", ea însemnând în mod real războaie, tensiuni interetnice, interreligioase care aveau loc
aici. Într-adevăr, Balcanii au reprezentat zona fierbinte a continentului, punctul de origine a axei
de negativitate ce a caracterizat secolul negru al istoriei europene. Dar, deşi în aparenţă ideea era
viabilă, în realitate mijloacele de susţinere a dezlănţuirilor violente erau slabe pentru a produce
efecte pe plan mondial, dacă nu s-ar fi implicat în conflicte marile puteri. Astfel, "butoiul cu
pulbere" capabil să arunce Europa în aer era constituit din tensionarea intereselor mondiale ale
marilor puteri, din potenţialul lor militar aflat în creştere. Ascensiunea Germaniei şi formarea
statului naţional italian schimbaseră configuraţia politică a Europei. După 1871, se produce o
mutaţie semnificativă în sistemul de relaţii europene întemeiate pe ideea de echilibru. Prusia,
care reprezenta un factor major de echilibru, se transformă în Germania, un stat nou şi mult mai
influent. Spre deosebire de alte state europene care şi-au adunat forţa treptat, Reichul german s-a
născut puternic, beneficiind şi de 5 miliarde de franci obţinuţi în urma războiului franco-prusac.
În această bruscă acumulare de putere mulţi istorici identifică originea celor două conflagraţii
care au zguduit Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Istoriografia actuală a arătat că Germania nu a căutat să înlocuiască în mod deliberat sistemul
echilibrului european cu o Europă dominată de un singur stat, dar prin politica desfăşurată a
contribuit hotărâtor la prăbuşirea lui. Ea nu a optat cu tot dinadinsul pentru hegemonie sau stări
conflictuale şi de aceea este eronat să atribuim responsabilităţi doar Germaniei pentru izbucnirea
războiului mondial.
Reichul german s-a născut pe baza puterii economice şi militare prusace, iar noul stat apărea
pentru vecinii săi occidentali „deranjant” de puternic, comparativ cu celelalte puteri europene.
Burghezia germană a obţinut putere ca partener subordonat al vechiului regim, format din curte,
aristocraţie proprietară, castă militară, care-şi menţineau prioritar funcţiile şi privilegiile. Noul
stat german apărea totodată, şi suspect din punct de vedere ideologic, întrucât aspira în numele
pangermanismului la o politică expansionistă de mare anvergură devenită extrem de periculoasă,
în condiţiile tot mai ameninţătoare care prefigurau începutul marelui cataclism. Kissinger avea
dreptate atunci când spunea că "Germania este prea mare pentru Europa şi prea mică pentru
lume" .
Germania progresează rapid după 1870 şi exprimă ambiţii coloniale, în condiţiile când se intră
într-o periculoasă cursă a înarmărilor. "Bismark – spunea Kissinger – a pus Germania pe harta
politică la propriu" şi de aici pretenţiile ei teritoriale ulterioare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Germania trece de la sistemul lui Bismark la Weltpolitic, de la
o politică europeană la una de talie mondială. Aceasta a fost politica lui Wilhelm al II-lea care
urcă pe tron, în 1888, la 27 ani. Stânjenit de omniprezenţa lui Bismark, îi reproşează acestuia
atât insuccesele interne, datorate afirmării mişcării socialiste, cât şi pe cele externe, izvorâte din
lipsa dinamismului colonial, Bismark fiind înlăturat în 1890 şi înlocuit cu contele von Caprivi,
căruia i-a urmat apoi von Bülov. Concedierea lui Bismark a fost o atitudine nesăbuită din partea
tânărului împărat, după opinia multor istorici. Politica lui Bismark viza izolarea Franţei şi crearea
unui sistem de alianţe menit să descurajeze orice spirit de revanşă din partea acesteia. De aceea,
Bismark încurajase Franţa în politica de expansiune colonială pentru ca ea să uite de Alsacia şi
Lorena, "linia albastră a masivului muntos al Vosgilor" şi să ierte victoria de la Sedan
Pivotul politicii lui Bismark a fost alianţa cu Austro-Ungaria la care aderă şi Italia. Tripla Alianţă
ia naştere în 1882, iar după formarea ei, echilibrul de forţe a încetat să mai existe. Din păcate,
urmaşii lui Bismark nu au mai dat dovadă de aceeaşi abilitate diplomatică, fapt ce a avut
consecinţe negative asupra Europei şi a lumii.
După 1890, Franţa se apropie de Rusia, ieşind din izolarea diplomatică, pe care Bismark căuta să
i-o impună. Pe fondul deteriorării relaţiilor germano-ruse, datorate faptului că Germania trece la
o politică de protecţionism vamal care descurajează exporturile ruseşti, Franţa încheie o alianţă
cu Rusia, în 1892, în urma vizitei flotei franceze, în 1891, la Kronstadt (bază a flotei ruse din
Marea Baltică). Ţarul Rusiei, Alexandru al III-lea, deşi îi detesta pe francezi, afirmând deseori că
"nu te poţi alia cu un putregai" şi considera republica "o formă oribilă" de guvernare, a fost
obligat să asculte în faţa mulţimii adunate Marseilliese, spre stupoarea elitelor politice şi a
opiniei publice europene.
Datorită creşterii puterii Germaniei, rivalităţile franco-engleze au fost depăşite treptat, Franţa şi
Anglia încheind în 1904 Antanta Cordială, după ce în 1903 Marea Britanie renunţă la Maroc, iar
Franţa la Egipt. Acordul a fost completat de înţelegerea anglo-rusă din 1907, prin care Rusia
renunţă la Afganistan, iar Anglia la Tibet. Mulţi istorici au socotit Antanta Cordială ca fiind o
înţelegere colonială, întrucât Marea Britanie dorea o consolidare a puterii sale coloniale şi nu o
politică de încercuire a Germaniei. Dar, Antanta a căpătat dimensiuni politice clare cu prilejul
crizelor premergătoare războiului mondial.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru soluţionarea tensiunilor dintre marile puteri, s-a apelat la
forţa armată. Comerţul cu arme ia amploare, iar companiile producătoare de arme obţin profituri
uriaşe, ca, de pildă, întreprinderile Krupp în Germania, Schneider-Creusot în Franţa, Vickers în
Anglia. Militarismul a fost prima ipotecă periculoasă care a apăsat greu asupra Europei. Politica
militară în creştere se exprimă, mai ales, în domeniul înarmărilor navale. Din 1890, Germania
trece la un program de construire a vaselor de război, pe timp de 25 de ani, care avea menirea să
plaseze flota germană pe primul loc în lume. Dar, menţinerea dominaţiei mărilor a fost axioma
politicii engleze, astfel că Anglia a ripostat provocării germane printr-un vast program de
construcţii navale, care trebuia să asigure, în permanenţă, o forţă de luptă egală cu puterea
cumulată a flotelor aflate pe locul 2 şi 3 în lume (two power standard).
Între războiul franco-prusac şi Primul Război Mondial mulţi istorici s-au întrebat dacă ar fi fost
posibilă o alianţă germano-britanică şi ce consecinţe ar fi avut aceasta asupra Europei.
Posibilitatea acestei alianţe a fost blocată, în primul rând, de chestiunea supremaţiei navale,
Anglia neputând să cedeze sau să facă concesii Germaniei în privinţa înarmărilor navale, şi, în al
doilea rând, exista între cele două ţări, după opinia multor cercetători, "o incompatibilitate
emoţională nedefinită", ea făcând aproape imposibilă orice încercare de apropiere, chiar dacă sub
raport oficial relaţiile anglo-germane erau bune întrucât Keiserul era nepotul reginei Victoria.
Unul dintre cei mai importanţi istorici contemporani, Peter Calvocoressi, spunea că: "Nici
Keiserul, nici Hitler nu au vizat în acţiunile lor Marea Britanie. Au ajuns la război din ignoranţă"
. Chestiunea navală a fost extrem de sensibilă şi i-a plasat pe britanici alături de ruşi, pe care, de
fapt, nu-i apreciau şi nici nu aveau mare încredere în ei. Astfel, o alianţă anglo-germană nu a fost
posibilă.
Faţă de pericolul înarmării, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au apărut mişcările
pacifiste. Pacifismul, în mod paradoxal, este ideea dominantă ce pătrunde în mentalitatea
europeană. Cu începere din 1891 au loc congrese mondiale ale păcii (Roma, Budapesta,
Glasgow). În 1901 ia fiinţă "Biroul internaţional al păcii", cu sediul la Berna. Sub influenţa
acestor mişcări, în 1896 se instituie premiul Nobel pentru pace. Climatul pacifismului a
determinat 28 de state să ia parte la Conferinţele internaţionale pentru soluţionarea pe cale
paşnică a litigiilor dintre state, ele desfăşurându-se la Haga în 1899 şi 1907. La iniţiativa lui
Nicolae al II-lea, se înfiinţează Curtea permanentă de arbitraj de la Haga (1907), devenită din
1922 Curtea de Justiţie de la Haga. Dar, rezultatele acesteia au fost modeste în raport cu
speranţele create.
Tot în acest context, la sfârşitul secolului al XIX-lea, biserica catolică se implică în viaţa socială
şi politică. În 1891 papa Leon al XIII-lea emite enciclica "Rerum novarum", prin care biserica se
angajează efectiv în soluţionarea problemelor sociale, implicându-se în viaţa politică. Era o
reorientare în spirit modern a catolicismului, pe acest temei apărând partidele democrat-creştine
şi social-creştine, care au completat cu o pondere semnificativă eşichierul politic al vremii, ele
având apoi o influenţă sporită, după cel de-al Doilea Război Mondial, pe fondul uzării politice a
partidelor socialiste şi liberale.
Pe fundalul cursei înarmărilor, problema naţională în Europa capătă o mare amploare, de la
naţionalism ajungându-se la naţionalismul extremist. Mai ales din 1880, chestiunea naţională
devine o miză importantă în politica europeană. Ea izbucneşte în Regatul Unit al Marii Britanii,
unde problema irlandeză capătă amploare. În 1912 Irlanda obţine autonomia, în 1916 ia fiinţă
Republica Irlandeză, iar în 1922 se constituie Irlanda ca stat liber. Totodată, Irlanda de Nord,
după război, din 1920, devine parte integrantă a Marii Britanii. Apoi urmează mişcarea de
renaştere a aspiraţiilor naţionale în Scoţia şi Ţara Galilor.
În Spania, în 1854, Sabino Arana întemeiază Partidul naţional basc, iar paralel se dezvoltă
mişcarea catalană în regiunea Aragon, pornind de la semnificaţia acestei zone în decursul
istoriei.
În Belgia flamanzii rezistă la introducerea limbii franceze şi se creează partidul extremist
flamand. Tot la fel şi în Italia se creează o mişcare de desprindere a Sardiniei din componenţa
statului italian, iar în Franţa au loc mişcări similare în provincia Bretagne.
În 1907, Suedia se desparte de Norvegia, devenind două state de sine stătătoare, care din punct
de vedere politic vor gravita fiecare într-unul din cele două blocuri opuse.
Între 1880 şi 1914 în Europa de Vest chestiunea naţională ia amploare, în condiţiile în care
concepţia despre naţiune evoluează de la patriotism la naţionalismul extremist. Există o clară
diferenţă, aşa cum spuneam, între mişcarea naţionalităţilor până la 1880 şi după această dată.
Concepţia despre naţiune manifestă o tendinţă de trecere de la patriotism la naţionalism, de la
sentimentul de apartenenţă la o entitate poitico-juridică, la respingerea celorlalţi, printr-un
exclusivism care, în perspectivă istorică, pare a fi astăzi greu de înţeles.
Naţiunea a condus la formarea unui patriotism de stat care a marcat atât elitele, cât şi masele
populare, orgoliul patriotic devenind puternic în toate statele Europei la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. De pildă, în Anglia se desfăşoară două jubilee ale
reginei Victoria, în 1887 şi în 1897, iar în Franţa, se dezvoltă în rândul tinerilor sentimentul de
pietate faţă de patrie, cultivându-se nostalgia faţă de provinciile pierdute şi de aici dorinţa
arzătoare de apărare a patriei.
În Europa imperiilor multinaţionale, principiul naţionalităţilor este reclamat cu vigoare
crescândă. În Polonia, în 1904, profitând de războiul ruso-japonez, Pilsudski, care în 1919 va
deveni conducătorul Poloniei, lansează o puternică mişcare naţională. În aceeaşi atmosferă cu
caracter naţional, în Austria ia amploare ofensiva "Tinerilor cehi". Putem spune că între 1880 şi
1914 mişcările naţionale sunt atât de puternice încât destabilizează ordinea pe continent.
Odată cu naţionalismul se afirmă internaţionalismul, având la bază Manifestul Partidului
Comunist din 1848, elaborat de Marx şi Engels, unde se afirma sloganul că "Proletarii nu au
patrie", Internaţionala I din 1864 promovând acelaşi principiu, ea fiind, de fapt, concepută ca
primul partid internaţional. Este semnificativ de subliniat, în acest context, că Internaţionala a II-
a, creată în 1879, a încercat să concilieze internaţionalismul cu patriotismul pentru a se înscrie
mai bine în spiritul epocii şi a căpăta mai multă influenţă politică. Astfel, din 1905, chestiunea
naţională subminează din interior Internaţionala a II-a, ajungându-se la puternice confruntări
politice şi ideologice, Otto Bauer afirmând că internaţionalizarea nu înseamnă negarea realităţilor
naţionale, în timp ce Lenin condamnă reabilitarea antimarxistă a "iluziei naţionale". Dar, la
Congresul Internaţional de la Copenhaga, din 1910, mitul că social-democraţii sunt imuni faţă de
patrie a fost definitiv distrus, socialiştii europeni dovedind în practică preocuparea lor faţă de
interesele naţionale. Sentimentul naţional triumfă în interiorul tuturor claselor sociale, al
partidelor politice ale vremii.
Pretutindeni în Europa, între 1880 şi 1914, naţionalismul intră într-un derapaj politic.
În Franţa, pe fondul afacerii Dreyfuss, ideea unei revanşe împotriva Germaniei alimentează
mişcarea naţionalistă, care pătrunzând în mediile intelectuale şi artistice a generat o puternică
ideologie naţională în creştere.
În Germania, mândria patriotică pentru Reich se preschimbă într-o viziune agresivă în ce priveşte
locul Germaniei în Europa şi în lume. În 1891, Liga Pangermanică, fondată în 1866, avea peste
12 000 de membri, iar pangermanismul devine rapid un naţionalism cu tentă mondială. El
reclamă ca Germania să aibă un imperiu planetar după modelul Franţei şi Angliei. Pe continent
trebuia creată Germania Mare care să-i aducă Reichului spaţiul vital (Lebenstraum) de care
germanitatea avea atâta nevoie. Mitteleuropa trebuia să fie sub dominaţia Germaniei prin
înglobarea popoarelor germanice şi contraofensiva împotriva slavilor.
Apostolul pangermanismului a fost Ludwig Reimer, care a scris în 1905 lucrarea O Germanie
pangermanică. "E absolut necesar – spunea el – ca Germania să cucerească hegemonia absolută
în Europa centrală şi occidentală, să anexeze simultan provinciile germane din Austria într-o
manieră proprie proiectului rasei noastre germanice" . Spre deosebire de naţionaliştii englezi,
francezi, italieni, care nu-şi propuneau revendicări teritoriale în Europa, ca suport
al naţionalismului (exceptând pământurile strămoşeşti Alsacia şi Lorena), pangermanismul a
fost o ideologie cu clare obiective teritoriale.
Similar pangermanismului a fost naţionalismul rus. El s-a afirmat printr-o intensă politică de
rusificare a popoarelor învecinate. Panslavismul a fost o ideologie imperialistă potrivit căreia
naţiunea rusă avea misiunea de a-i proteja pe slavii de pretutindeni din Europa centrală şi
balcanică şi federalizându-i în jurul Rusiei, într-un mare imperiu . Clerul ortodox rus a fost un
sprijin puternic în înfăptuirea acestui proces, desfăşurând, prin prezenţa sa misionară o amplă
activitate politică. În acest fel, bătrânul continent a fost supus unui naţionalism agresiv, iar în
acest proces ideologic, extrem de complex, fiecare avea tendinţa de a-l face naţionalist pe
celălalt.
Mai mult, naţionalismul a îmbrăcat haina rasismului, degenerând în antisemitism. În 1859, când
a apărut Originea speciilor a lui Charles Darwin, noţiunile de "selecţie naturală şi "inegalitate
între specii" au fost preluate şi folosite pentru a releva diferenţele dintre rasele umane. Joseph
Gobineau, în Eseu asupra inegalităţii raselor (1853), făcea o ierarhie a raselor umane, afirmând
că "rasa pură" este alcătuită din germanii localizaţi în Anglia, Belgia, Nordul Franţei. În spiritul
aceloraşi opinii, istoricul Leopold von Ranke afirma că există două caractere fizice europene
dominante: brahicefalul, situat în bazinul mediteraneean şi având cap mic, păr castaniu, şi
dolihocefalul, cu cap alungit, păr blond şi ochi albaştri, pe acesta din urmă denumindu-l Homo
europeus . Tot la fel, englezul Benjamin Kidd afirmă superioritatea rasei anglo-saxone asupra
rasei latine şi de aici concluzia că englezii şi germanii trebuie să domine lumea. Ideea
predominantă afirmată în epocă este că rasele superioare subordonează interesele individuale
celor ale comunităţii, în timp ce rasele inferioare dau prioritate intereselor particulare. Mai mult,
apariţia geneticii la sfârşitul secolului al XIX-lea a condus la întărirea noţiunii de rasă, concluzia
fiind că nu există influenţe ale mediului asupra eredităţii, deoarece caracterele specimenului
corespund unei gene, care nu poate fi modificată.
În concluzie, putem afirma că există un amestec de teorii istorice, filosofice, medicale care fac
legătura între noţiunea de rasă şi raţionamentele de natură politică, în plină expansiune a
colonialismului fiind frecventă şi actuală tema "colonizării raselor inferioare".
În contextul rasismului creşte antisemitismul în toate ţările europene. Evreul uzurpator, stăpân al
finanţelor lumii, întruchipare a răului şi a păcatului creştinesc este clişeul care domină sfârşitul
de secol. Apar şi se diversifică organizaţii antisemite pretutindeni. Dintre acestea menţionăm,
mai ales, Liga pangermanică, care şi-a făcut din antisemitism o profesie de credinţă. Dar, cu
toată propaganda agresivă, este important de subliniat că în Germania, până la război, mişcările
antisemite nu sunt violente, dar ele se afirmă şi acaparează treptat spiritele. Spre deosebire de
Germania, în Imperiul Austro-Ungar, însă, situaţia este mult mai încordată deoarece la Viena
25% din populaţie era formată din evrei, acest fapt generând un puternic antisemitism în
parlament, presă, în întreaga viaţă publică. De asemenea, în Galiţia, naţionalismul polonez
alimentează din plin antisemitismul local şi provoacă mişcări de amploare.
În Ungaria, până la 1880, afluxul de evrei a fost privit ca fiind un fapt benefic pentru ţară, dar
după 1900, situaţia se schimbă radical, deoarece în condiţiile în care evreii alcătuiesc 20% din
populaţia Budapestei şi 40% din corpul electoral, mişcarea antisemită devine puternică.
În Rusia antisemitismul a fost de asemenea foarte virulent. De pildă, în timpul domniei lui
Alexandru al II-lea (1881-1894) au avut loc 150 de pogromuri, evreii fiind alungaţi din marile
oraşe şi fiindu-le restrânse activităţile financiare. S-a introdus numerus clausus, stabilindu-se un
procent de 10% pentru ponderea evreilor în şcoli şi universităţi. Situaţii similare se petrec în
Polonia rusă, unde au loc pogromuri (1902-1906), şi, de asemenea, în Bielorusia (1903-1906),
Kiev (1913), Crimeea (1905).
Este semnificativ de relevat, în acest context, că în România, Bulgaria, Serbia, evreii se bucură
de egalitate în drepturi, în vreme ce, mulţi evrei din locurile unde antisemitismul se manifesta
violent se refugiau în aceste ţări.

8. Crizele premergătoare războiului

La începutul secolului al XX-lea, pe fondul rivalităţii dintre marile puteri, apar crize puternice ce
vor prefigura marele cataclism din 1914.
Principalele antagonisme dintre marile puteri erau: antagonismul anglo-german, la care se
adăugau antagonismul franco-german şi ruso-austriac. Primul avea la origine atât tendinţele
Germaniei de a obţine noi teritorii coloniale, ea intrând mai târziu în competiţia pentru
reîmpărţirea lumii, cât şi faptul că aceasta dorea să realizeze un program de înarmare care să
pună în pericol supremaţia maritimă a Angliei. Antagonismul franco-german era generat de
războiul din 1870–1871, în urma căruia Franţa a fost obligată să plătească Germaniei o imensă
despăgubire de război, dar mai ales de dorinţa Franţei de a recupera cele două provincii pierdute,
Alsacia şi Lorena. Ultimul dintre antagonisme, cel ruso-austriac, era cauzat de tendinţele de
expansiune ale celor două puteri în zona Peninsulei Balcanice, în condiţiile retragerii din această
parte a Europei a Puterii Otomane.
Pe fondul acumulării şi înăspririi contradicţiilor dintre marile puteri, s-au declanşat cinci mari
crize, prevestind şi prefigurând marele conflict mondial: două crize marocane (prima soluţionată
între 1905 şi 1906, a doua soluţionată în 1911); criza nordică (1907); criza bosniacă (1908–
1909); la care s-au adăugat, apoi, războaiele balcanice din 1912 şi 1913.
Prima criză marocană, din 1905-1906, a luat naştere datorită acordului anglo-francez (1904),
Germania fiind lezată de înţelegerea dintre Paris şi Londra. Ea a căutat să mineze raporturile
franco-engleze, profitând de un factor extern favorabil şi anume înfrângerea Rusiei în Extremul
Orient (1905) şi izbucnirea revoluţiei ruse (1905–1907).
La 31 martie 1905, Keiserul Wilhelm al II-lea debarcă la Tanger, unde ţine un discurs fulminant
în care cere libertatea şi independenţa Marocului. El impunea Parisului ca aceste deziderate să fie
imediat respectate. Discursul Keiserului a făcut înconjurul lumii, fiind apreciat, pe bună dreptate,
ca o provocare la adresa Franţei. Dar, criza marocană are exact efectul opus celui scontat de
Berlin. Dacă Germania a urmărit subminarea acordului franco-englez, după soluţionarea crizei
Antanta se întăreşte, în timp ce neîncrederea Londrei faţă de Berlin sporeşte.
La Conferinţa Internaţională de la Algesiras (iulie 1905– aprilie 1906) sudura franco-engleză s-a
dovedit a fi trainică. Conferinţa s-a încheiat cu un tratat care stipula integritatea şi independenţa
statului marocan şi deplina libertate a statelor în relaţiile cu Marocul. Franţa, însă, avea rolul de a
asigura ordinea internă în Maroc, Londra refuzând soluţia propusă de germani privind
supravegherea internaţională asupra Marocului. Mai mult, Parisul a căpătat dreptul de a inaugura
o bancă a Marocului, bancă în care Franţa, în calitate de creditor principal, avea o poziţie
dominantă. Deci, implicit, se recunoştea subordonarea băncii Marocului de către Franţa. În
concluzie, prima criză marocană nu declanşează un război franco-german, iar Franţa îşi întăreşte
relaţiile cu Anglia şi Rusia. În 1907 se încheie convenţia anglo-rusă prin care Marea Britanie
renunţă la Tibet, iar Rusia la Afganistan. În acest fel, prestigiul Germaniei este umbrit şi
diminuat.
Criza nordică a fost legată de problema separării dintre Suedia şi Norvegia, între cele două ţări,
aşa cum stipulase Congresul de la Viena, fiind realizată o uniune. La Conferinţa de la Karlsbad
între delegaţii norvegieni şi suedezi a intervenit chestiunea separării, ulterior cele două ţări având
raporturi dramatice, în sensul că Norvegia se va apropia de Anglia, iar Suedia de Germania.
Marile puteri semnează, în 1907, la Kristiana un tratat cu regele Norvegiei prin care recunosc
independenţa acestei ţări.
Criza bosniacă s-a declanşat pe fondul revoluţiei junilor turci din 1908–1909. Profitând de
evenimentele petrecute în Imperiul Otoman, Austro-Ungaria anexează Bosnia şi Herţegovina,
care din 1878 se aflau în administraţia Antantei. Noul regim otoman, în schimbul a 2,5 milioane
lire turceşti, recunoaşte anexarea, încheind un acord, în acest sens, cu Austro-Ungaria. Acordul
făcea practic inutilă o conferinţă europeană pe această problemă, în condiţiile în care criza
bosniacă provocase întotdeauna disensiuni pe plan european. Observăm limpede că, de această
dată, criza bosniacă a însemnat un triumf al diplomaţiei germane şi austro-ungare, fapt ce a
adâncit şi mai mult disensiunile dintre blocurile militare opuse, Tripla Alianţă impunându-se
Antantei în Balcani. Totodată, Italia se îndepărtează de Tripla Alianţă şi se apropie de Rusia,
semnând o înţelegere cu Petersburgul, în 1909, pentru păstrarea status-quo-ului în Balcani. Dar,
aclamarea politică nu a fost de lungă durată din cauza izbucnirii războaielor balcanice.
A doua criză marocană a avut loc în 1911, când a izbucnit o răscoală în Maroc. Sub pretextul
protejării coloniştilor europeni, Parisul ocupă oraşul Fès (sudul Marocului) şi apoi capitala,
trecând Marocul sub autoritate franceză. Acest fapt însemna o încălcare a acordului de la
Algesiras, generând reacţii dure din partea Berlinului . Vasele germane Panther şi Berlin
acostează la Agadîr, în sudul Marocului. În urma manevrei de forţă a Germaniei, vasele sale se
aflau în apropierea Gibraltarului, fapt ce a trezit reacţia imediată a Londrei, care îşi impune
voinţa în faţa Berlinului. Lloyd Georges ţine un discurs tăios la adresa Germaniei, declarând că
Anglia nu va rămâne cu braţele încrucişate dacă Germania ameninţă Franţa, "formula păcii cu
orice preţ este nedemnă pentru o mare putere" . Şocat de intransigenţa britanică, Berlinul se
aşază la masa tratativelor, acceptând perspectiva unui protectorat francez în Maroc, în schimbul
unei părţi din Congoul francez, cu ieşire la Oceanul Atlantic (între Camerun şi Congoul belgian).
În acelaşi timp, Franţa recuperează un mic teritoriu în sudul lacului Ciad. Astfel, criza marocană
ia sfârşit printr-un compromis. Dar, în timpul negocierilor franco-germane pentru Maroc se
degradează din nou situaţia din Balcani. Criza balcanică a sporit şi mai mult tensiunea dintre cele
două blocuri militare, ea fiind plină de prevestiri sumbre.
Criza balcanică a fost deschisă de Italia, care a pornit un război "neinspirat" împotriva Imperiului
Otoman pentru a-l forţa să recunoască ocuparea de către ea a zonelor Tripolitania şi Cirenaica
(din Africa). Imperiul Otoman fiind înfrânt, statele balcanice profită de această situaţie pentru a-i
obliga pe turci să se retragă definitiv din Balcani. Războiul izbucneşte în octombrie 1912 şi se
încheie în 1913, prin Pacea de la Bucureşti, când România se afirmă sensibil în această parte a
Europei.
Liga balcanică alcătuită din Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Grecia obţine victoria împotriva
Porţii, dar învingătorii nu s-au înţeles între ei în privinţa împărţirii teritoriilor. Sub egida marilor
puteri, la 30 mai 1913, la Londra se semnează un tratat care satisface Austro-Ungaria, dar
nemulţumeşte Bulgaria. Se prevedea crearea unui stat albanez sub protectorat austriac, blocându-
se accesul Serbiei la Marea Adriatică. În iunie 1913, Bulgaria atacă Serbia. Aceasta, împreună cu
Grecia şi România se coalizează şi atacă Bulgaria, generând al doilea război balcanic. Pacea
pecetluieşte divizarea Macedoniei: Grecia înglobează Salonicul, Serbia preia Scoplie, iar
Bulgaria nordul provinciei. Albania ocupă coasta Adriatică (în sudul Muntenegrului), până la
insula Corfu (Grecia). Astfel, Grecia creşte teritorial ca urmare a înglobării unei părţi a
Macedoniei. De asemenea, României îi revine sudul Dobrogei (Cadrilater), în defavoarea
Bulgariei. Dar, marea învingătoare pare a fi Serbia, care se afirmă ca o putere în ascensiune în
Balcani. Aflată sub influenţa Rusiei, Serbia Mare este o ameninţare latentă pentru Viena. Pentru
a fi păstrat echilibrul european dintre marile puteri, unele hotare trebuiau să fie intangibile,
întrucât modificarea lor ar fi însemnat război.
În 1912 se reînnoiesc acordurile Triplei Alianţe şi Triplei Înţelegeri. Bulgaria şi Turcia
gravitează spre Puterile Centrale, iar România se apropie de Antantă. Marele război, deşi părea
aproape evitat, în realitate se apropia cu paşi repezi.
Istoriografia contemporană a ridicat întotdeauna chestiunea dacă "putea fi oare evitat războiul?".
În genere, s-au conturat două poziţii contrare: pe de o parte, ideea inevitabilităţii războiului
susţinută de istoricii marxişti şi ultranaţionalişti (în special francezi şi germani); pe de altă parte,
ideea posibilităţii de evitare a dezastrului. Mulţi oameni politici au formulat opinia că lumea a
ratat o şansă istorică de pace sau de prelungire a ei, conflictul fiind numai o simplă consecinţă a
erorilor umane. În acest sens, marele om politic american Henry Kissinger aprecia că aşa-
numitul causus belli al primului război a avut un caracter cu totul întâmplător şi că s-ar fi putut
evita războiul prin negociere, el nefiind altceva decât "o nebunie monumentală" .
Dacă despre cauzele conflictului istoricii au spus aproape "totul", astăzi se înţelege bine că nu
trebuia să se ajungă la un măcel armat de o asemenea amploare pentru a rezolva problemele
concurenţei pe piaţa mondială. Chiar dacă o parte infimă a populaţiei a practicat un naţionalism
agresiv, majoritatea oamenilor nu doreau deloc războiul. Dar, un bătrân împărat austriac obosit şi
anturajul său militar, un ţar rus plin de insuccese şi doritor de faimă externă, un Kaiser şi un
cancelar german lipsiţi de clarviziune politică au contribuit decisiv la declanşarea lui. Poate ar
trebui să mai adăugăm, în fine, că dacă ar fi existat o conducere engleză mult mai atentă şi plină
de perspicacitate, iar toţi aceşti oameni ar fi fost mai chibzuiţi, l-ar fi putut contracara şi evita.
Dar, printr-o ironie răutăcioasă a istoriei, la cârma marilor puteri nu se afla nicio personalitate de
talent, de imediată şi eficace decizie politică. Din păcate, civilizaţia Europei anului 1914 se afla
la cheremul unei elite conducătoare, "care a jucat cartea războiului fără a cunoaşte regulile
jocului şi a lăsat să vorbească tunurile, făra a şti să-şi protejeze pionii" .