Mecanica Avansata A Pamanturilor PDF

Mecanica Avansată a Pământurilor – Note de Curs
CUPRINS
Cuprinsul figurilor.......................................................................................... 3
1 Scurt istoric ............................................................................................ 7
2 Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații ............... 13
2.1 Stare de eforturi ............................................................................ 13
2.2 Polul cercului lui Mohr ................................................................ 24
2.3 Stări de deformație ....................................................................... 25
2.4 Legea eforturilor efective ............................................................. 31
2.5 Probleme plane ............................................................................. 33
2.6 Coordonate de efort ...................................................................... 35
3 Compresibilitate. Consolidare .............................................................. 41
3.1 Compresibilitate ........................................................................... 41
3.2 Teoria consolidării liniare unidimensionale ................................. 47
3.3 Calculul coeficientului de consolidare cu ajutorul încercării
edometrice ................................................................................................ 52
4 Rezistență la forfecare. Drumuri de efort ............................................. 55
4.1 Criteriul Mohr-Coulomb .............................................................. 55
4.1.1 Prezentare generală .................................................................. 55
4.1.2 Efectul supraconsolidării asupra parametrilor rezistenței la
forfecare ............................................................................................... 57
4.1.3 Drumuri de efort de forfecare în coordonate totale s - t ........... 63
4.1.4 Drumuri de efort în coordonate totale versus efective ............. 75
4.1.5 Criteriul Mohr-Coulomb exprimat în coordonate de efort
principale. Criteriul Tresca................................................................... 75
4.2 Criteriul Drucker-Prager .............................................................. 80
5 Modele de comportare neliniară........................................................... 85
6 Elemente de teoria stării critice ............................................................ 91
6.1 Noțiunea de stare critică ............................................................... 91
6.2 Suprafața Roscoe .......................................................................... 92
6.3 Suprafața Hvorslev ....................................................................... 95
7 Cedarea prin poansonare ...................................................................... 99
Bibliografie ................................................................................................ 105
Cuprins 1
Cuprins 2
CUPRINSUL FIGURILOR
Fig. 1.1: Robert Hooke ................................................................................... 7

Fig. 1.2: Leonhard Euler ................................................................................ 7
Fig. 1.3: Giordano Ricatti .............................................................................. 8
Fig. 1.4: Thomas Young ................................................................................ 8
Fig. 1.5: Siméon Denis Poisson ..................................................................... 8
Fig. 1.6: Gabriel L. J. B. Lamé ...................................................................... 8
Fig. 1.7: Augustin-Luis Cauchy ..................................................................... 9
Fig. 1.8: George Green ................................................................................... 9
Fig. 1.9: Joseph-Louis Lagrange .................................................................. 10
Fig. 1.10: Charles Augustin de Coulomb ..................................................... 10
Fig. 1.11: Carl Culmann ............................................................................... 10
Fig. 1.12: Christian Otto Mohr..................................................................... 10
Fig. 1.13: Henri Édouard Tresca .................................................................. 11
Fig. 1.14: Richard Edler von Mises ............................................................. 11
Fig. 1.15: Daniel Charles Drucker ............................................................... 12
Fig. 1.16: William Prager ............................................................................. 12
Fig. 1.17: Henry Darcy................................................................................. 12
Fig. 1.18: Karl von Terzaghi ........................................................................ 12
Fig. 1.19: Maurice Anthony Biot ................................................................. 12
Fig. 2.1: Corp solid în echilibru sub acțiunea unui set de forțe exteriare .... 14
Fig. 2.2: Punctul material delimitat de plane paralele cu sistemul local de axe
de coordonate ............................................................................................... 14
Fig. 2.3: Notația eforturilor unitare ce acționează pe fețele punctului material
orientate după direcțiile oxyz ....................................................................... 16
Fig. 2.4: Eforturile unitare pe un plan înclinat cu unghiul  față de sistemul
de referință al direcțiilor principale .............................................................. 18
Fig. 2.5: Reprezentarea parametrică a cercului lui Mohr în funcție de
eforturile principale ...................................................................................... 20
Fig. 2.6: Eforturile unitare pe un plan oarecare într-o stare tridimensională de
eforturi .......................................................................................................... 21
Fig. 2.7: Cercurile lui Mohr într-o stare tridimensională de eforturi ........... 21
Cuprinsul figurilor 3
Fig. 2.8: Metoda grafică de determinare a polului cercului stării de efortur 24

Fig. 2.9: Starea de deformații unidimensionale și bidimensionale .............. 26
Fig. 2.10: Reprezentarea stării de deformații în jurul unui punct ................ 29
Fig. 2.11: Definirea modulilor de deformație liniară în funcție de modelul de
comportare ales pentru material ................................................................... 30
Fig. 2.12: Relație de tip „strain softening” ................................................... 31
Fig. 2.13: Modelul mecanic al consolidării unidimensionale conceput de Karl
Terzaghi........................................................................................................ 33
Fig. 2.14: Reprezentarea stării de eforturi în coordonate σ1 – σ2 – σ3 ......... 36
Fig. 2.15: Exemplu de reprezentare în drum de efort a unei încercări de
compresiune monoaxială.............................................................................. 39
Fig. 3.1: Reprezentarea modulului edometric în scară zecimală și semi-
logaritmică.................................................................................................... 43
Fig. 3.2: Reprezentarea modului de compresibilitate folosind variația σ – e în
scară zecimală .............................................................................................. 44
Fig. 3.3: Variația volumului specific și indicelui porilor unei probe de pământ
cu sarcina aplicată ........................................................................................ 45
Fig. 3.4: Efortul de preconsolidare – originea și metoda de determinare .... 47
Fig. 3.5: Condițiile de efort și drenare într-un element infinitesimal supus
consolidării unidimensionale ....................................................................... 48
Fig. 3.6: Determinarea valorii t50 ................................................................. 53
Fig. 4.1: Tipurile de rezistență la forfecare .................................................. 56
Fig. 4.2: Aproximarea înfășurătorii Mohr prin dreapta intrinsecă ............... 57
Fig. 4.3: Eforturile, deformațiile și deplasările necesare pentru caracterizarea
mobilizării și fenomenelor de dilatanță / contractanță pentru încercarea de
forfecare directă ........................................................................................... 59
Fig. 4.4: Eforturile și deformațiile deplasările necesare pentru caracterizarea
mobilizării și fenomenelor de dilatanță / contractanță pentru încercarea de
forfecare triaxială ......................................................................................... 59
Fig. 4.5: Variația efortului tangențial cu deformația axială ......................... 60
Fig. 4.6: Convergența curbelor de mobilizare pentru un pământ
supraconsolidat și normal consolidat spre aceeași valoare a deviatorului la
mobilizări mari în ipoteza efortului sferic constant ..................................... 61
Fig. 4.7: Criteriul de cedare de vârf vs. criteriul de cedare rezidual ............ 62
Fig. 4.8: Valori de vârf și reziduale obținute pentru diferite grade de
supraconsolidare ........................................................................................... 62
Fig. 4.9: Dreapta intrinsecă pentru o probă consolidată izotrop și forfecată
prin încărcare axială ..................................................................................... 64
Fig. 4.10: Dreapta kf pentru o probă consolidată izotrop și forfecată prin

încărcare axială............................................................................................. 65
Fig. 4.11: Dreapta de stare critică pentru o probă consolidată izotrop și
forfecată prin încărcare axială ...................................................................... 65
Fig. 4.12: Stare de eforturi tangentă la dreapta intrinsecă............................ 66
Fig. 4.13: Dreapta intrinsecă pentru o probă consolidată anizotrop k0 și
forfecată pe drumul de efort de descărcare specific împingerii active......... 68
Fig. 4.14: Dreapta kf pentru o probă consolidată anizotrop k0 și forfecată pe
drumul de efort de descărcare specific împingerii active............................. 69
Fig. 4.15: Drumuri de efort care nu duc la cedare datorită limitei de
compresiune ................................................................................................. 70
Fig. 4.16: Obținerea parametrilor rezistenței la forfecare folosind trei valori
ale efortului de consolidare și un tip de drum de efort ................................. 71
Fig. 4.17: Obținerea parametrilor rezistenței la forfecare folosind o singură
valoare a efortului de consolidare și trei tipuri de drum de efort ................. 71
forfecată pe drumul de efort de descărcare specific rezistenței pasive ........ 72
drumul de efort de descărcare specific rezistenței pasive ............................ 73
forfecată pe drum de efort vertical ............................................................... 74
drum de efort vertical ................................................................................... 74
Fig. 4.22: Reprezentarea în eforturi totale și efective a unei încercări triaxiale
de tip CU ...................................................................................................... 75
Fig. 4.23: Expresia criteriului Mohr-Coulomb în planul σ2 = 0................... 77
Fig. 4.24: Criteriul Mohr-Coulomb reprezentat în spațiul σ1 – σ2 – σ3........ 78
Fig. 4.25: Criteriul Tresca ............................................................................ 79
Fig. 4.26: Lege de deformație elastic-perfect plastic cu rezistențe egale la
întindere și compresiune .............................................................................. 80
Fig. 4.27: Compatibilizarea criteriului Drucker-Prager cu criteriul Mohr-
Coulomb în planul σ2 = 0 ............................................................................. 81
Fig. 4.28: Conul Drucker-Prager tangent exterior piramidei Mohr-Coulomb
...................................................................................................................... 82
Fig. 4.29: Conul Drucker-Prager secant interior piramidei Mohr-Coulomb 83
Fig. 5.1: Reprezentarea carteziană (scală zecimală) a curbei de mobilizare
pentru un pământ normal consolidat ............................................................ 85
Fig. 5.2: Schimbarea de variabilă pentru construirea modelului hiperbolic
pentru un pământ normal consolidat ............................................................ 86
Fig. 5.3: Trunchierea curbei de mobilizare a pământurilor supraconsolidate și

compensarea valorii deviatorului la cedare față de valoarea asimptotei
orizontale ...................................................................................................... 87
Fig. 6.1: Curba de stare critică ..................................................................... 92
Fig. 6.2: Suprafețele în spațiul p-q-v descrise de forfecarea unor probe drenate
și nedrenate................................................................................................... 93
Fig. 6.3: Drumuri de efort drenat și nedrenat în coordonate p’-q ................ 94
Fig. 6.4: Suprafața Roscoe ........................................................................... 94
Fig. 6.5: Normalizarea în raport cu efortul de consolidare, pc ..................... 95
Fig. 6.6: Starea critică pentru diferite grade de supraconsolidare ................ 95
Fig. 6.7: Suprafața Hvorslev ........................................................................ 96
Fig. 6.8: Reprezentarea tridimensională a suprafeței Hvorslev ................... 97
1 SCURT ISTORIC
Relația dintre încărcare și deformație a fost pusă pentru prima dată în

evidență, după cum se știe, de către Robert Hooke (Fig. 1.1). În anul 1660, el
a publicat celebra anagramă „ceiiinosssttuv” a cărei cheie „ut tensio, sic vis”
a oferit-o abia în 1678, stimulat de concurența directă pe plan științific cu
Isaac Newton. În forma enunțată, legea se poate traduce ca „alungirea este
proporțională cu forța”, și a rezultat în urma studierii comportării arcurilor în
zona încărcărilor mici. Această ecuație era, în mod evident, dependentă de
configurația fizică a sistemului încărcat (cum ar fi diametrul arcului sau
lungimea acestuia). Este meritul lui Thomas Young (Fig. 1.4) de a normaliza
legea lui Hooke, împărțind forța la arie (rezultând efortul unitar) și alungirea
la lungimea inițială (rezultând deformația) și transformând ecuația într-o lege
de material. Lucrarea lui Young a fost publicată în 1807, dar ideea în sine nu
i-a aparținut, ea fiind preluată dintr-un articol al lui Leonhard Euler (Fig. 1.2)
din 1727 și reformulată în 1782 de către Giordano Ricatti (Fig. 1.3).
Fig. 1.1: Robert Hooke Fig. 1.2: Leonhard Euler

(1635 - 1703) (1707 – 1783)
1. Scurt istoric 7
Contribuții deosebite la studiul comportării efort-deformație a materialelor au

avut și Siméon Denis Poisson (Fig. 1.5) care a pus în evidență, prin efectul
care îi poartă numele, distribuția deformației pe alte direcții decât cea a
solicitării, precum și Gabriel Léon Jean Baptiste Lamé (Fig. 1.6) care a studiat
și comportarea elastică sub efort deviatoric, modulul de forfecare fiind
cunoscut și sub numele de „al doilea parametru Lamé”.
Fig. 1.3: Giordano Ricatti Fig. 1.4: Thomas Young

(1709 - 1790) (1773 – 1829)
Fig. 1.5: Siméon Denis Poisson Fig. 1.6: Gabriel L. J. B. Lamé

(1781 - 1840) (1795 - 1870)
Reprezentarea tensorială a eforturilor unitare îi aparține lui Augustin-Louis

Cauchy (Fig. 1.7), care a demonstrat și faptul că valoarea eforturilor unitare
într-un punct depind doar de direcția normalei în punct pe direcția analizată.
Reprezentarea tensorială, prin care se încapsulau în același obiect matematic,
1. Scurt istoric 8
atât scalari (tensor de ordin 0) cât și operațiuni (atât scalare cât și vectoriale)
au permis identificarea invarianților tensoriali, ca valori proprii ai tensorului,
independente de direcția pe care se determină elementele acestuia, cât și a
unor formulări energetice (prin adăugarea unei operațiuni suplimentare
echivalente cu creșterea ordinului tensorului), dezvoltate de către George
Green (Fig. 1.8), contribuind fundamental la rezolvarea problemelor
mecanicii Lagrangiene (Fig. 1.9).
Fig. 1.7: Augustin-Luis Cauchy Fig. 1.8: George Green

(1789 – 1857) (1793 – 1841)
Noțiunea de rezistență la forfecare a fost studiată pentru prima dată de Charles

Augustin de Coulomb (Fig. 1.10), care a publicat în 1773 o lucrare având ca
temă un studiu al cedării prin forfecare aplicat la structuri, observând că limita
de rezistență a materialului este o relație liniară între efortul unitar tangențial
și cel normal.
Pornind de la elipsoidul lui Lamé, care a descris starea de eforturi din jurul
unui punct sub forma unui elipsoid care unește vârfurile tuturor vectorilor
rezultanți perpendiculari pe orice plan ce trece prin punct, Carl Culmann (Fig.
1.11), studiind cedarea grinzilor, a descompus rezultantele din punct în
eforturi unitare normale și tangențiale, obținând astfel reprezentarea stării de
eforturi sub formă de cerc. În mod eronat, această reprezentare îi este atribuită
lui Christian Otto Mohr (Fig. 1.12), care a realizat o serie de încercări de
forfecare și a observat că există o înfășurătoare comună a tuturor stărilor de
eforturi pentru care rezistența a fost atinsă. Aproximând această înfășurătoare
prin criteriul liniar propus de Coulomb a rezultat modelul de calcul atât de
larg răspândit și în ziua de astăzi.
1. Scurt istoric 9
Fig. 1.9: Joseph-Louis Lagrange Fig. 1.10: Charles Augustin de Coulomb

(1736 - 1813) (1736 – 1806)
Exprimând criteriul Mohr-Coulomb în coordonate tridimensionale având ca

axe eforturile principale, suprafața limită în care se transformă criteriul de
cedare are forma unei piramide cu baza un hexagon. Pentru abordarea de
material elastic-perfect plastic, Henri Édouard Tresca (Fig. 1.13) dezvoltă
suprafața de cedare de forma prismatică cu bază hexagonală.
Fig. 1.11: Carl Culmann Fig. 1.12: Christian Otto Mohr

(1821 - 1881) (1795 - 1870)
Dezavantajul principal al criteriului Mohr-Coulomb și cel asociat Tresca, îl

reprezintă discontinuitatea suprafeței de cedare, lucru care conduce la
incertitudini numerice în ceea ce privește direcția normalei în punctele de colț.
1. Scurt istoric 10
Fig. 1.13: Henri Édouard Tresca Fig. 1.14: Richard Edler von Mises
(1814 – 1885) (1883 - 1953)
Această problemă a fost rezolvată de Richard Edler von Mises (Fig. 1.14),
care transformă criteriul Tresca într-o suprafață cilindrică având baza eliptică,
folosindu-se de o formulare a legii de cedare în funcție de al doilea invariant
al tensorului deviatoric. În anul 1952, Daniel Charles Drucker (Fig. 1.15) și
William Prager (Fig. 1.16) propun un criteriu de cedare liniar, similar Mohr-
Coulomb, care însă este continuu, având forma unei suprafețe conice, în care
este generalizată noțiunea de rezistență la forfecare printr-o relație liniară
între primul invariant sferic și al doilea deviatoric.
Părintele Ingineriei Geotehnice, Karl von Terzaghi (Fig. 1.18) înțelege faptul
că deformarea pământului sub sarcini de compresiune reprezintă rearanjarea
particulelor solide într-o stare mai îndesată, iar dacă materialul este saturat,
este necesară drenarea apei pentru ca tasarea să se producă. Exprimând
echilibrul de eforturi unitare între scheletul solid și apa din pori, el enunță
legea eforturilor efective pornind de la un model de drenaj și deformare pe o
singură direcție, generalizând legea de curgere a lui Henry Darcy (Fig. 1.17)
sub formă de regim nepermanent, considerând comportarea scheletului solid
ca liniar elastică. El numește acest proces „consolidare”. În 1941, Maurice
Anthony Biot generalizează ecuația consolidării sub formă tridimensională.
1. Scurt istoric 11
Fig. 1.15: Daniel Charles Drucker Fig. 1.16: William Prager

(1918 - 2001) (1903 – 1980)
Fig. 1.17: Henry Darcy Fig. 1.18: Karl von Fig. 1.19: Maurice
(1803 – 1858) Terzaghi Anthony Biot
(1883 - 1953) (1905 - 1985)
Deși la ora actuală comportarea pământului sub sarcini este descrisă folosind
nenumărate legi constitutive, contribuția determinantă a întemeietorilor
Teoriei Elasticității și Plasticității și a Geotehnicii face ca orice progres să
păstreze compatibilitatea cu modelele fizice și matematice simple și eficiente
pe care aceștia le-au creat.
1. Scurt istoric 12
2 CONSIDERAȚII GENERALE. STARE DE EFORTURI. STARE

DE DEFORMAȚII
2.1 Stare de eforturi
Deși în literatura de specialitate din domeniul Teoriei Elasticității și

Plasticității se consideră eforturile unitare de întindere ca fiind pozitive, în
domeniul Ingineriei Geotehnice, unde marea majoritate a solicitărilor sunt de
compresiune, ar fi contraproductiv a se lucra cu această convenție de semn,
astfel încât în prezenta lucrare se vor considera pozitive eforturile unitare de
compresiune.
Să considerăm un corp solid (Fig. 2.1), cu geometrie oarecare, aflat în

echilibru sub efectul unui set de forțe exterioare Fe 1 ... Fe n. Pentru referință,
poziția corpului este definită în raport cu un sistem global de coordonate
carteziene OXYZ. Să considerăm un punct material oarecare din corp și un
plan arbitrar care trece prin respectivul punct secționând corpul. Pentru
respectarea condițiilor de echilibru, putem înlocui una dintre cele două părți
secționate prin forța internă echivalentă. În punctul considerat, se poate defini
un sistem ortogonal de axe locale oxyz, cu axa z normală pe plan.
Secționăm în continuare corpul după direcțiile suprafețelor ozx și ozy și vom

izola punctul material în discuție, având dimensiuni infinitezimale și forma
unui cub cu laturile paralele cu sistemul local de coordonate (Fig. 2.2).
Volumul punctului material este V, iar suprafețele laterale ale acestuia sunt
Ax, Ay, respectiv Az.
Pentru a se îndeplini condiția de echilibru, pe fețele opuse ale punctului

material, forțele rezultante care îi revin acestuia trebuie să formeze cupluri
egale și de sens contrar. Notăm forța internă care acționează pe o față cu
indicele axei normale, de exemplu Fi z este forța ce revine punctului material
pe fața având ca normală axa oz.
2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 13

...
...
z
...
∂V
... Fe n-1
y
x
Z
Fe2 Fe n
Y Fe 1
O X
Fig. 2.1: Corp solid în echilibru sub acțiunea unui set de forțe exteriare
∂V -∂Fi z ∂Az
z
∂Ay
y -∂Fi y
∂Fi x
x
∂Fi y -∂Fi x
∂Fi z ∂Ax
Fig. 2.2: Punctul material delimitat de plane paralele cu sistemul local de axe de
coordonate
În continuare descompunem fiecare forță de pe o față după direcțiile celor trei

axe și folosim numele axei pentru a nota componenta paralelă cu respectiva
direcție. De exemplu: Fi zz este componenta normală a forței Fi z, în timp ce
forța Fi zx reprezintă componenta forței Fi z pe direcția ox.
Putem defini eforturile unitare din punctul material (Fig. 2.3) normalizând
fiecare componentă a forțelor rezultante interne cu aria pe care ele acționează:
Fi xx Fi yy Fi zz

x  y  z 
A x A y A z
Fi xy Fi yz Fi zx
 xy   yz   zx  (2.1)
Fi xz Fi yz Fi zy
 xz   yz   zy 
Este necesar ca și componentele forțelor interne să fie în echilibru pentru ca

punctul material să fie în echilibru. Este astfel necesar ca efortul unitar normal
σx de pe o față să fie egal cu cel de pe fața opusă, iar efortul tangențial τxy să
fie în aceeași relație cu vectorul τxy de pe fața opusă. Mai mult decât atât,
vectorul τyx, de pe fața alăturată trebuie să producă același cuplu și de semn
contrar ca și perechea lui pentru a menține echilibrul punctului material și a
nu produce rotirea acestuia.
Se poate remarca faptul că tendința cuplului format de componentele normale

(eforturile σ) are tendința de a modifica volumul particulei, în timp ce
componentele tangențiale (eforturile τ) tind să o deformeze. În mod
generalizat, eforturile care induc deformații volumice poartă numele de
eforturi sferice, în timp ce acelea care induc deformații de formă se numesc
deviatorice.

z
zx
zy
z
y yz
x
x xy
yx
y
xz
Fig. 2.3: Notația eforturilor unitare ce acționează pe fețele punctului material orientate
după direcțiile oxyz
Notăm cu n̅ vectorul normal al sistemului de coordonate oxyz astfel încât

componentele sale (versorii) să fie:

n  nx ny nz  (2.2)
Tensorul eforturilor unitare din punct pe direcțiile oxyz se scrie:
T  n (2.3)
unde  este matricea stării de eforturi:
x  xy  xz 
 
   yx y  yz  (2.4)
  zx  zy  z 

Atunci când una dintre fețele punctului material este orientată pe direcția
rezultantelor forțelor interioare în punct, F ix, F iy și F iz, componentele

orizontale ale acestora sunt nule, astfel încât, la rândul lor, eforturile
tangențiale pe aceste direcții sunt nule. Direcțiile de-a lungul cărora nu există
efort tangențial poartă numele de direcții principale, iar eforturile normale de
pe aceste direcții se numesc eforturi principale. Tradițional, valoarea maximă
a eforturilor principale se noteză cu σ1, valoarea intermediară cu σ2, iar
valoarea minimă cu σ3. Matricea stării de eforturi descrisă prin eforturi
principale se poate scrie ca:
1 0 0
   0 2 0  (2.5)
 0 0 3 
Comparând definiția matricei eforturilor principale (2.4) cu (2.5) se poate

observa că folosirea eforturilor principale pentru a descrie starea de eforturi
simplifică exprimarea acesteia de la șase valori distincte și nenule la doar trei.
Exprimarea stării de eforturi (2.4) este per se o simplificare a cazului general

în care punctul unitar ar fi considerat ca un corp paralelipipedic în care fețele
nu sunt paralele. În acest caz, dualitatea eforturilor tangențiale nu s-ar mai fi
aplicat astfel încât descrierea stării de eforturi s-ar fi făcut pe baza a nouă
valori distincte și nenule, eforturile tangențiale de pe fețele alăturate având
valori diferite. Evident, generalizarea ar putea continua până la o exprimare
complet aleatorie a formei ceea ce ar complica și mai mult lucrurile.
Toate aceste mențiuni au fost făcute pentru a înțelege exact rolul eforturilor
principale, și anume acela de a minimiza numărul de valori prin care este
descrisă starea de eforturi fără a exista nici o pierdere de informație. Evident,
direcțiile principale asociate se utilizează pentru simplificare pentru
exprimarea sistemului de coordonate locale pentru punctul material.
Astfel, consideram un punct unitar de formă cubică, având laturile unitare și

fețele paralele pe direcțiile principale și vom analiza eforturile unitare σ și
τ ce acționează pe un plan înclinat cu unghiul  față de referință (Fig. 2.4).
Dacă din elementul unitar este desprinsă pana secționată după unghiul ,
lungimile laturii acesteia devin cele prezentate în Fig. 2.4 b.

1 
”3
3 3 1
’3  sin 
cos 
 
3
1
1 1
1
a. Echilibrul de eforturi pe elementul unitar b. Dimensiunile laturii panei

secționate
Fig. 2.4: Eforturile unitare pe un plan înclinat cu unghiul  față de sistemul de referință
al direcțiilor principale
Ca să exprimăm echilibrul de forțe pe pana secționată, vom înmulți eforturile

unitare proiectate pe direcția  înmulțită cu ariile pe care acestea acționează
(2.6). Se va ține cont de faptul că latura elementului este unitară.

 1   3 cos 
cos 
(2.6)

 1   3 cos 
cos 
Dar:
 1  1 cos 
1  1 sin 
(2.7)
  3  '3 sin 
 3  '3 cos 
unde efortul care acționează pe pană pe direcția 3 este:

'3  3 tan  (2.8)
Înlocuind (2.8) în (2.7) și apoi în (2.6), se obține:
  1 sin 2   3 cos2 
(2.9)
  1 sin  cos   3 sin  cos 
Ca artificiu de calcul în prima ecuație (2.9) înmulțim și împărțim la 2 termenii

 
existenți după care adăugăm și scădem 1 cos2   3 sin 2  , iar în a doua
2 2
ecuație înmulțim și împărțim la 2 după ce dăm factor comun sin  cos  .
21 2 
  sin 2   3 cos 2   1 cos 2  
2 2 2
  
 3 sin 2   1 cos 2   3 sin 2  (2.10)
2 2 2
2
   (1  3 ) sin  cos 
2
Rezultă:
1  3 1  3
   cos 2
2 2
(2.11)
  3
  1 sin 2
2
Ecuațiile (2.11) reprezintă ecuația parametrică a cercului din Fig. 2.5. Putem
remarca faptul că pentru o înclinare  a planului pe care se determină
eforturile unitare, punctul de pe cerc va fi rotit cu un unghi 2. Pentru
exprimarea formei canonice a cercului respectiv, în prima ecuație (2.11)
  3
ducem în stânga termenul 1 , după care ridicăm la pătrat ambele ecuații
2
și le însumăm. Fiind o ecuație generală nu are rost să mai utilizăm indicele 
care își pierde semnificația. Se obține:

  3     3 
2 2

  1    1 
2
(2.12)
 2   2 
Dacă generalizăm pentru trei dimensiuni problema descrisă anterior în două

dimensiuni, planul oarecare se reprezintă ca în Fig. 2.6. Unghiurile diedre
formate între planul oarecare și planurile O12, O23 și O31, nu pot fi oarecare,
ci suma pătratelor cosinusurilor trebuie să fie egală cu 1.
cos 2 1  cos 2  2  cos 2  3  1 (2.13)
În aceste condiții, toate perechile de valori σ – τ corespunzătoare stării

tridimensionale de eforturi se vor găsi pe trei cercuri după cum se poate
observa în Fig. 2.7.
După cum se va arăta în capitolele următoare, în general în problemele

inginerești se realizează un calcul simplificat în care starea de eforturi este
considerată plană. Din starea tridimensională de eforturi, prin suprapunerea a
două axe din cele trei cercuri rămâne unul singur pe care vom alege să folosim
direcțiile 1 și 3 corespunzând eforturilor principale maxim, respectiv minim.

 1  3
Raza 
2

3 1  3  1 
Centrul
2
Fig. 2.5: Reprezentarea parametrică a cercului lui Mohr în funcție de eforturile

principale

x
xz
3 1
xy
2
2
O 3 x
1
z
Fig. 2.6: Eforturile unitare pe un plan oarecare într-o stare tridimensională de eforturi
3 2 1 
Fig. 2.7: Cercurile lui Mohr într-o stare tridimensională de eforturi

Pentru a determina valorile eforturilor unitare de pe un plan înclinat cu

unghiurile xy, yz și zx, ale unei stări oarecare de eforturi definită prin
matricea coeficienților (2.4), trebuie găsită valoarea rezultantei σ a eforturilor
pe direcția respectivă, astfel încât se poate scrie sistemul de ecuații:
( x  ) cos  x   xy cos  y   xz cos  z  0


 yx cos  x  ( y  ) cos  y   yz cos  z  0 (2.14)

 zx cos  x   zy cos  y  ( z  ) cos  z  0
Acestui sistem de ecuații i se adaugă ecuația (2.13). Pentru a fi evitată soluția

banală, adică cos 1  cos  2  cos  3  0 , atunci determinantul sistemului
(2.14) trebuie să fie nul, adică:
x    xy  xz
 yx y    yz  0 (2.15)
 zx  zy z  
Dezvoltând, se obține o ecuație de gradul 3:
 3  I1 2  I 2   I 3  0 (2.16)
unde:
I1   x   y   z
x  xy  y  yz  z  zx
I2    
 yx  y  zy  z  xz x
  x  y   y  z   z  x   2xy   2yz   2zx (2.17)
x  xy  xz
I 3   yx y  yz   x  y  z  2 xy  yz  zx   2xy  z   2yz  x   2zx  y
 zx  zy z

Dar, valoarea lui σ este unică pentru starea de eforturi, reprezentând valoarea
rezultantei tuturor încărcărilor exterioare, deci și valorile coeficienților I1, I2
și I3, numiți în continuare invarianți ai tensorului sferic trebuie să fie unice.
Cel mai simplu este să îi calculăm pornind de la eforturile principale astfel
încât valorile eforturilor tangențiale să fie nule. Ecuațiile (2.17) devin:
I1  1   2   3
I 2  1 2   2  3   3 1 (2.18)
I 3  1 2  3
În cazul unei stări de eforturi izotrope, de exemplu cea hidrostatică, nu ar

exista eforturi tangențiale, iar cele normale ar fi egale (această stare fiind
simetrică pe toate direcțiile). Se poate concluziona că abaterea de la simetria
de încărcare este cea care este indusă de eforturile deviatorice. Pentru a se
pune în evidență efectul fiecărei componente principale la anizotropia
încărcării, se definesc eforturile principale reduse, acestea fiind componentele
tensorului deviatoric:
I1
s 1  1 
3
I
s2  2  1 (2.19)
3
I
s3  3  1
3
Dacă dorim să punem în evidență invarianții tensorului deviatoric, pornind de

la un raționament similar celui sferic, obținem:
J 1  s1  s 2  s 3  0
J 2  s1s 2  s 2 s 3  s 3s1 (2.20)
J 3  s1s 2 s 3
Invariantul J1 este întotdeauna nul din însăși definiția eforturilor deviatorice

reduse.

2.2 Polul cercului lui Mohr
Polul cercului stării de eforturi este locul geometric obținut prin trasarea prin
punctul corespunzător unei perechi oarecare de eforturi σ și τ a unei linii
paralele la direcția planului pe care acționează respectiva combinație de
eforturi. Punctul în care această paralele intersectează pentru a doua oară
cercul, notat în cu P, reprezintă polul cercului.

b

b
b

3  b 1 
b
P

b
Fig. 2.8: Metoda grafică de determinare a polului cercului stării de efortur

Dacă se repetă construcția grafică pentru o altă pereche de eforturi care

acționează pe un alt plan aleatoriu, înclinat cu un unghi b, se observă că
paralela la plan prin punctul de pe cerc determinat de combinația σb – τb,
intersectează pentru a doua oară cercul tot în punctul P definit anterior.
Se demonstrează astfel ca polul cercului este un punct unic al stării de eforturi.

Din punct de vedere geometric, același lucru se poate obține și dacă în loc de
paralelă la plan se construiește o perpendiculară pe plan, cu toate acestea, în
mod axiomatic, din rațiuni istorice și de compatibilitate, polul se determină
cu ajutorul paralelei.
Polul cercului se utilizează fie pentru a determina o direcție pe care acționează

o anumită combinație de eforturi σ – τ, cum ar fi, de exemplu în cazul ipotezei
Rankine la modelul Coulomb al împingerii active și rezistenței pasive, sau
pentru determinarea valorilor eforturilor unitare pe o anumită direcție dată ce
trece prin punctul în care este definită starea de eforturi.
2.3 Stări de deformație
Conform definițiilor date în capitolul 2.1, eforturile care induc deformații de

volum se numesc eforturi sferice, iar cele care induc deformații de formă se
numesc deviatoare. În Fig. 2.9a sunt ilustrate relațiile efort-deformație între
efortul normal σ și deformația specifică axială ε, respectiv între efortul unitar
tangențial τ și deformația de lunecare γ. Considerând această relație în
domeniul liniar elastic putem enunța legea lui Hooke reformulată de Young
pentru eforturi și deformații sferice, respectiv relația lui Lamé pentru eforturi
și deformații deviatoare:
  E
(2.21)
  G
unde E este modulul lui Young, în general numită în Ingineria Geotehnică și

„modul de deformație liniară”, iar G este modulul de forfecare sau „al doilea
parametru al lui Lamé”. Semnificația acestor moduli este descrisă în (2.23).

 x
 xz
1 1
zx
z z
1x
 zx
  zx
1 z
x
xz

1
xz
z
 x
a. Deformații
unidimensionale b. Stare bidimensională de deformații
Fig. 2.9: Starea de deformații unidimensionale și bidimensionale
Pentru stările biaxiale sau triaxiale de deformații este necesară considerarea

distribuției încărcărilor și pe direcții perpendiculare celei pe care încărcarea
este aplicată. Această redistribuire se efectuează pe baza legii lui Hooke
generalizate care cuantifică distribuția de deformație prin intermediul
coeficientului Poisson, ν:

1
x  [ x  ( y   z )]
E
1
 y  [ y  ( z   x )]
E
1
 z  [ z  ( x   y )]
E
(2.22)
1
 xy   xy
G
1
 yz   yz
G
1
 zx   zx
G
Având în vedere că relația între E, G și ν este:
E
G (2.23)
2(1  )
Putem scrie relația (2.22) sub formă compactă, matricială:
 x   1   0 0 0   x 
    
 y    1   0 0 0   y 
   1     1 0 0 0   z 
 z     (2.24)
  xy  E  0 0 0 2(1  ) 0 0   xy 
   0 0 0 0 2(1  ) 0   yz 
 yz  
   0 2(1  )   zx 
 zx   0 0 0 0
Dacă vom considera o relație liniară între eforturi și deformații, putem

concluziona că o relație similară celei între eforturile unitare σ și τ este
valabilă și între deformațiile specifice ε și γ. Putem reprezenta starea de
deformații sub forma unui cerc conform în Fig. 2.10. Pe cercul din figură sunt
reprezentate deformațiile specifice determinate pentru exemplul din Fig. 2.9
b. Neliniaritatea relației dintre eforturi unitare și deformații specifice conduce
doar la scalarea cercurilor unul în raport cu celălalt.

Deformația volumetrică totală reprezintă este egal cu volumul inițial (unitar)

din care se scade volumul final calculat ca produs al laturilor elementului
deformat:
 v  1  (1   x )(1   y )(1   z ) (2.25)
Dezvoltând relația (2.25) și ținând cont că deformațiile sunt infinitezimale,

deci produsul al două sau trei deformații este neglijabil, putem scrie că:
v  x   y  z (2.26)
Studiind Fig. 2.9 se observă că deformația de lunecare totală a elementului γ

se poate calcula direct din suma deformațiilor pe fețele adiacente:
   xz   zx  2 xz (2.27)
Modulele de deformație liniară care se folosesc în mod curent în ingineria

geotehnică (2.23) sunt:
- pentru modelul de comportare liniară, Fig. 2.11 a., este irelevant
modul de definire al pantei curbei σ – ε, deoarece acesta este constant
pe tot domeniul;
- pentru un model de comportare neliniară, de exemplu Fig. 2.11 b.,
sunt relevanți doi moduli, cel inițial, tangent la curbă în origine, notat
cu Etangent sau E0 și valorile secante, alese în general între limitele de
încărcare la care materialul urmează a fi solicitat. Acest modul, notat
Esecant, aproximează prin coardă arcul curbei ce definește relația σ –
ε;
- în cazul solicitărilor ciclice, pentru pământuri, curba histerezisului are
un arc de intrare, unde sunt relevanți modulii prezentați la punctul
anterior, după care, prin rearanjarea succesivă a particulelor solide în
stare din ce în ce mai îndesată, buclele încărcare-descărcare vor
converge de la ciclu la ciclu (în cazul în care nu este atinsă cedarea)
spre o formă stabilă a cărei pantă medie este modulul resilient Eresilient.

/2
xz/2
3 z x 1 
zx/2
Fig. 2.10: Reprezentarea stării de deformații în jurul unui punct
d
E tan gent 
d

E sec ant  (2.28)

   min
E resilient  max
 max   min
Valorile modulului de deformație liniară poate varia în funcție de regimul de

solicitare, de exemplu, pentru solicitări ciclice la care este variat domeniul de
deformație aplicată unei probe de pământ, curba E – ε, sau analoaga sa G –γ
folosită pentru calculul neliniar al comportării seismice a masivelor de
pământ, are forma descrisă în Fig. 2.12.

  
d  Esecant 
E 
d  


d
E tan gent 
d
 
 
a. Comportare liniară
b. Comportare neliniară
 
Esecant 


d
E tan gent 
d
 
max  min
Eresilient 
max  min
c. Comportare resilientă
Fig. 2.11: Definirea modulilor de deformație liniară în funcție de modelul de
comportare ales pentru material

E
E0
0
0 
Fig. 2.12: Relație de tip „strain softening”
Pentru simplificarea relațiilor dintre diferite tipuri de eforturi cu deformațiile

corespunzătoare există moduli elastici mai puțin utilizați sau specifici unor
anumite tipuri de aplicații.
Unul dintre aceste module este K, modulul deformației volumice, care se

definește prin relația dintre efortul sferic I1 și deformația volumică εv::
I1  K v (2.29)
de unde rezultă:
I1 I1 ( x   y   z ) E
K   
 v  x   y   z 1 (1  2)(     ) 1  2 (2.30)
x y z
E
Necesitatea exprimării semi-logaritmice a relației efort-deformație pentru

pământuri a condus la apariția a două alte module secante pentru curba de
încărcare (coeficientul de compresiune primară Cc), respectiv de descărcare
(coeficientul de descărcare Ce) etc., care vor fi definiți în (3.8) și (3.9).
2.4 Legea eforturilor efective
Pentru punerea în evidență a distribuției eforturilor unitare în masivele

saturate de pământ, Karl Terzaghi publică în 1924, în cartea sa de căpătâi,

„Erdbaumechanik”, descrierea unui model mecanic alcătuit dintr-un cilindru

plin cu apă instrumentat cu un tub piezometric la bază, în care culisează un
piston prevăzut cu un robinet. Cilindrul și pistonul sunt conectate printr-un
arc modelând comportarea elastică a scheletului solid al pământului (Fig.
2.13). Pistonul este încărcat cu un efort unitar σ, numit „efort total”, invariabil
în timp.
La momentul inițial t0, robinetul este închis. Lichidul din piston fiind
incompresibil, iar drenajul imposibil, în tubul piezometric se va înregistra o
presiune în lichid, u, egală cu efortul total aplicat. Arcul este solicitat
hidrostatic, astfel încât, neîncărcându-se diferențial la capete, nu se
deformează. În concluzie, la momentul t0, echilibrul de eforturi se scrie:
u (2.31)
Robinetul pistonului se deschide, astfel încât după o perioadă oarecare t, apa

din cilindru este evacuată, iar presiunea u din lichid scade. Pentru păstrarea
echilibrului, diferența de efort între efortul total și presiunea din lichid u, este
preluată de către arcul ce modelează scheletul solid al pământului. Arcul se
deformează, iar efortul ce a produs acest efect se notează cu σ’ și se numește
„efort efectiv”. Deci, la un moment intermediar t, echilibrul de eforturi este:
  ' u (2.32)
Ecuația (2.32) poartă numele de „legea eforturilor efective”. Încărcarea

arcului va continua concomitent cu drenajul apei care se realizează în regim
variabil în timp (curgere nepermanentă) cauzat de scăderea presiunii apei. La
momentul final t100 toată presiunea preluată de apă este transferată scheletului
solid, astfel încât putem scrie:
  ' (2.33)
Din cauza faptului că presiunea apei din porii pământului, fiind un efort
hidrostatic, nu conduce la deformații, mai poate fi întâlnită și sub numele de
„presiune neutrală”. Apa nu poate prelua eforturi deviatorice, ci numai
sferice, iar într-un punct, valoarea ei este aceeași pe toate direcțiile, asfel
încât, sub formă matricială, legea eforturilor efective poate fi scrisă ca:

 x  xy  xz  'x  xy  xz  u 0 0 
   
 yx y  yz     yx ' y  yz    0 u 0  (2.34)
 zx zy  z   zx zy 'z   0 0 u 

u
 u  
u=0
’0
’
’
t0 t t100
=u  = ’ + u  = ’
Fig. 2.13: Modelul mecanic al consolidării unidimensionale conceput de Karl Terzaghi
Fenomenul reologic (dependent de timp) de transfer al efortului total aplicat

de la apa din pori la scheletul solid al pământului poartă numele de
„consolidare”.
2.5 Probleme plane
În anumite situații se pot considera modele simplificate ale stării

tridimensionale de eforturi și deformații:
- starea plană de eforturi (sau problema plană de eforturi - PP), în care
se consideră z = 0;
- starea plană de deformații (sau problema plană de deformații – PP),
în care se consideră z = 0;
De exemplu, în cazul analizei unui zid de sprijin încărcat pe direcție

perpendiculară pe suprafața din spate de către împingerea pământului se poate

considera că nu își modifică dimensiunea longitudinală, cu alte cuvinte z =

0, acest lucru însă nu înseamnă că eforturile pe această direcție nu vor varia.
O caracteristică importantă a problemelor plane este aceea că grosimea fâșiei

pe direcția normală secțiuni analizate este egală cu unitatea.
Din punct de vedere static o problemă plană de deformații va avea

deformațiile blocate pe direcția perpendiculară (echivalând cu impunerea unei
rezemări simple pe această direcție sau restricționarea gradului de libertate
translație), în timp ce problema plană de eforturi va fi liberă la translație pe
direcția perpendiculară.
Alegerea modelului simplificat se face în general în funcție de geometria

solidului deformabil studiat: PP se folosește, în general, la modelarea
elementelor structurale de grosime mică (pereți, diafragme, șaibe, etc.), în
timp ce PP este folosit în special la elemente structurale de lungime mare față
de dimensiunile secțiunii transversale (ziduri de sprijin, diguri, drumuri, etc.).
O problemă aparte este cea a semispațiilor sau a elementelor cu o axă de

simetrie verticală în pământ (puțuri cilindrice, piloți cilindrici etc.).
Elementele cu o axă de simetrie (să zicem axa z) au particularitatea că în
fiecare fâșie având față de axă o deschidere de un grad sau un radian. Astfel,
într-un plan perpendicular pe axa de simetrie, două puncte materiale vor fi
încărcate identic, astfel încât deformațiile sunt nule, iar eforturile sunt egale,
adică y = x. Pe direcție verticală există diferențe de încărcare, mai ales din
cauza greutății proprii a masivului.
O situație particulară a problemei axial simetrice o reprezintă situația

semispațiului încărcat uniform doar pe direcție normală pe plan și sau
accelerație gravitațională pe această direcție. În această situație, oricare
dreaptă perpendiculară pe plan reprezintă o axă de simetrie. Această problemă
poartă numele de „stare de repaos”. Având în vedere că direcția verticală este
o axă de simetrie pentru încărcare, rezultă că pe această direcție nu pot acționa
eforturi antisimetrice de tipul eforturilor unitare tangențiale, deci axa verticală
și, implicit, cele orizontale sunt direcții principale.
În ecuația a treia din sistemul (2.22) exprimată pe direcțiile principale:

1
3  [3  (1   2 )] (2.35)
E
punând condiția ε3 = 0 și σ2 = σ3 corespunzătoare stării de repaos se obține:

3  1 (2.36)
1 
se notează

k0  (2.37)
1 
astfel încât ecuația (2.36) devine:
3  k 0 1 (2.38)
k0 poartă numele de coeficient al împungerii pământului în stare de repaos și,

după cum se poate deduce din demonstrația de mai sus, corespunde unei stări
elastice a masivelor de pământ.
2.6 Coordonate de efort
Reprezentarea stărilor de eforturi sub forma cercului lui Mohr prezintă

evidente avantaje cu ar fi descrierea tuturor perechilor de eforturi unitare σ –
τ ce pot să apară în jurul unui punct din solidul analizat precum și posibilitatea
determinării direcției de acțiune a eforturilor unitare prin intermediul polului,
dar în cazul în care se dorește studierea unei succesiuni de stări de eforturi la
care este supus punctul material, reprezentarea devine mult prea inexpresivă
din punct de vedere grafic.
Din acest motiv, se pot păstra din starea de eforturi doar informațiile din care
se poate reconstitui fără pierdere reprezentarea mai complexă Mohr. În mod
evident, toate reprezentările trebuie să pornească de la eforturile principale,
care îndeplinesc această condiție.

O primă variantă de coordonate de efort este chiar reprezentarea în eforturi

principale. Dacă se studiază o stare tridimensională de eforturi, reprezentarea
unei stări în coordonate σ1 – σ2 – σ3 se realizează printr-un punct (Fig. 2.14).
3)
=
 1
3 =
( 1
2 are
to
sec
tri
ta
ap
dre
planul octaedric al
oct starii de eforturi
2 (cos 12 = cos 23 = cos 31)
3 oct
1
1
a. Reprezentarea carteziană
3
planul octaedric
al starii de eforturi
3
oct 2
1
2
1
b. Proiecția în planul octaedric
Fig. 2.14: Reprezentarea stării de eforturi în coordonate σ1 – σ2 – σ3
Pentru caracterizarea componentei sferice și deviatoare a stării de eforturi

într-un mod cât mai apropiat de invarianții definiți în ecuațiile (2.18) și (2.20),
se utilizează un sistem de coordonate cilindrice în care ca axă longitudinală,
care arată valoarea componentei sferice se alege dreapta trisectoare a

sistemului cartezian σ1 – σ2 – σ3, axa polară va descrie componenta
deviatoare, iar azimutul nu are o importanță deosebită în descrierea stării de
eforturi astfel încât va fi ignorat în cele ce urmează. Planul în care se găsește
starea de eforturi în coordonate cilindrice este un plan octaedric al sistemului
cartezian, perpendicular pe trisectoare. Din acest motiv, înălțimea planului
față de origine sau componenta longitudinală a stării de efort poartă numele
de efort sferic octaedric și se notează cu σoct, în timp ce deviatorul ce
reprezintă în plan distanța radială față de axă se numește deviator octaedric și
se notează cu τoct.
Pentru calculul lui σoct se calculează suma proiecțiilor valorilor eforturilor

principale pe axa trisectoare, dar, într-un tetraedru cu trei fețe triunghiuri
dreptunghic isoscele cu latura „l” înălțimea față de baza triunghi echilateral
cu latura „ l 2 ” este l/3 deci suma proiecțiilor va fi:
1  2  3 I1
 oct     (2.39)
3 3 3 3
pentru calculul lui τoct vom folosi teorema lui Pitagora în triunghiul
dreptunghic având ca ipotenuză distanța între originea sistemului de
coordonate și poziția carteziană a stării de eforturi, adică 12   22  32 și o
catetă σoct, deci:
I12
 oct  (     ) 
2
1
2
2
2
3 
9
(2.40)
1 2J 2
 (1   2 ) 2  ( 2   3 ) 2  ( 3  1 ) 2 
3 3
Pentru simplificarea reprezentării stării de eforturi din trei dimensiuni în două

s-ar putea folosi în mod direct σoct – τoct, dar, simplificând pentru situația axial
simetrică, adică σ2 = σ 3 și pătrând pentru axa deviatorică primul invariant
diferit de zero al respectivului tensor, pentru care, pentru păstrarea
compatibilității unităților de măsură se înmulțește cu 3 și extrage radicalul de
ordinul doi, se obține sistemul de coordonate de efort „Cambridge”:

I1 1   2   3 1  2 3
p  
3 3 3 (2.41)
q  3J 2  3(s1s 2  s 2 s 3  s 3s1 )  3(2s1s 3  s )  1   3
2
3
Marea majoritate a lucrărilor britanice în domeniu, inclusiv Teoria Stării

Critice, care va fi prezentată în capitolul 6, folosesc sistemul de coordonate
de efort p – q, dar pentru o reprezentare mai apropiată de mărimile uzuale ale
cercului lui Mohr, echipa de cercetători de la M.I.T. a propus un sistem diferit
de coordonate de efort, în care componenta sferică, notată cu s este dată de
poziția pe axa Oσ a cercului, iar cea deviatoare, notată cu t este raza cercului,
adică:
1  3
s
2
(2.42)
  3
t 1
2
Ca observație generală, atât în σoct – τoct, cât și în p – q și s – t, stare de eforturi

este redusă la un punct, existând întotdeauna posibilitatea conversiei sub
forma cercului lui Mohr. O altă observație este că legea eforturilor efective
rămâne valabilă indiferent de coordonatele de efort aplicate, adică pentru
coordonate σ – τ, conform ecuațiilor (2.34):
  ' u
(2.43)
  '
în eforturi octaedrice:
I1 1   2  3 ('1  u )  ('2  u )  ('3  u )

 oct     'oct  u
3 3 3
(1   2 ) 2  ( 2  3 ) 2  (3  1 ) 2
oct   (2.44)
3
('1 '2 ) 2  ('2 '3 ) 2  ('3 '1 ) 2
  'oct
3
în coordonate Cambridge:
1  2 3 ('1  u )  2('3  u )
p   p' u
3 3 (2.45)
q  1   3  ('1  u )  ('3  u )  q'
și în coordonate MIT:
1   3 ('1  u )  ('3  u )
s   s' u
3 2
(2.46)
   3 ('1  u )  ('3  u )
t 1   t'
2 2
Coordonatele de efort bazate pe eforturi principale sunt deosebit de utile

atunci când se studiază modificarea stării de eforturi dintr-un punct sub
acțiunea încărcărilor exterioare. Această succesiune a stărilor de eforturi se
numește „drum de efort”.
Pentru a ilustra câteva tipuri de drum de efort, vom folosi în paralel

reprezentarea σ – τ și s – t. Un prim caz este cel al compresiunii monoaxiale.
În această situație, efortul radial σ3 este permanent nul, iar efortul pe direcție
verticală σ1 crește de la zero la valoarea maximă.
 t
3  1 initial = 0
1 final  s
Fig. 2.15: Exemplu de reprezentare în drum de efort a unei încercări de compresiune

monoaxială


3 COMPRESIBILITATE. CONSOLIDARE
3.1 Compresibilitate
Pământul ca material comportă o serie de particularități care fac dificilă

abordarea simplificată a comportării sale sub încărcări. S-a arătat în capitolul
anterior prin legea eforturilor efective faptul că pământul se poate deforma
numai în condiția drenării apei interstițiale, deci, fără a lua în calcul această
componentă ar rezulta o încălcare a principiului conservării maselor. Mai
mult decât atât, pământul este un „material cu memorie”. Ținând seama de
faptul că deformațiile volumetrice nu reprezintă decât rearanjarea particulelor
solide într-o configurație mai îndesată, capabilă de a prelua încărcarea, se
poate explica faptul că în cazul descărcării această configurație se păstrează,
astfel încât se poate deduce care a fost sarcina maximă aplicată vreodată
masivului de pământ respectiv.
Un pământ care este supus pentru prima dată unui anumit nivel de efort de
compresiune, după echilibrarea presiunii apei din pori, se numește „normal
consolidat”. Studiul relației efort-deformație al pământurilor se studiază în
general fie pentru o stare de eforturi corespunzătoare stării de repaos, fie
izotropă, astfel încât deformațiile de lunecare să fie nule sau să aibă valori
nesemnificative. Starea de eforturi izotropă apare în mod natural asupra
probelor de pământ, deformabilitatea în aceste condiții fiind studiată numai
atunci când condițiile tehnice o impun, mai exact pentru aparatele de
compresiune triaxială cu deformație impusă. Studiul fenomenului păstrând
cât mai puțin alterată starea probelor, adică menținând starea de repaos, se
realizează cu ajutorul edometrului, în care pământul este fretat într-un inel
metalic ce nu îi permite deformația radială, iar proba se încarcă doar axial.
Același lucru se poate obține și în urma consolidării în aparatul de
compresiune triaxială cu efort impus controlând ca deformațiile rezultate în
urma încărcării să nu se dezvolte pe direcție radială. În acest capitol ne vom
referi numai la consolidarea în stare de repaos.
3. Compresibilitate. Consolidare 41
În scară zecimală, curba de încărcare primară, cunoscută și sub numele de și

de curbă de consolidare normală are un modul tangent foarte scăzut pentru
valori mici ale efortului aplicat deoarece pământul are porozitate mare iar
particulele solide dispun de spații mari în care să se rearanjeze. Odată cu
creșterea domeniului de eforturi, pentru fiecare increment aplicat, porozitatea
este din ce în ce mai scăzută ca și spațiul disponibil pentru rearanjare.
Granulele solide se zdrobesc local în zonele de contact și se împănează din ce
în ce mai mult pentru a se îndesa. În aceste condiții deformațiile sunt din ce
în ce mai reduse. Rezumând, în zona eforturilor mici deformațiile materialului
sunt mari, în timp ce pentru eforturi mari deformațiile sunt reduse. Pentru a
avea o reprezentare balansată a curbei efort-deformație se alege o scară
semilogaritmică, mai exact zecimală pentru deformații și logaritmică pentru
eforturi.
Modulul de deformație obținut în general în urma încercării edometrice, în

care starea de eforturi se păstrează ca stare de repaos poartă numele de modul
edometric și se notează cu M:
  f   i
M  (3.1)
  f   i
Pornind de la ipoteza stării de repaos, deformația pe direcție radială este egală

cu zero, adică εr = ε3 =0. Acest lucru înseamă că pe direcție orizontală aria A
rămâne constantă, deci:
V A  h
 v     a (3.2)
V0 A  h 0
unde εa este deformația axială.
Pe de altă parte, variația de volum nu se poate realiza decât ca variație a

volumului de pori Vp, volumul de solid Vs rămânând constant. Deci:
Vp
V (Vs  Vpf )  (Vs  V0f ) Vs e
 v     (3.3)
V0 Vs  V0 f Vs V0 f 1  e 0

Vs Vs
unde e este indicele porilor. Din ecuațiile (3.2) și (3.3) rezultă că:
e
 a  (3.4)
1  e0
Înlocuind (3.4) în (3.1) obținem:
  1  e0
M  
 e av (3.5)
1  e0
Prin av se notează modulul de deformabilitate. Acest modul se obține ca pantă

a graficului e-p care se poate obține din Fig. 3.1a aplicând ecuația (3.4) și
cunoscând valoarea indicelui inițial al porilor e0. În modelul consolidării
unidimensionale descris în capitolul 3.2 va fi folosit și modulul echivalent mv,
numit modul de compresibilitate volumetrică și definit ca:
1 a
mv   v (3.6)
M 1  e0
i f  i f log 
i i
 f  i  f  i
M  M 
 f  i  f  i
f
f
 
a. reprezentarea zecimală a variației σ-ε b. reprezentarea semilogaritmică a

în stare de repaos variației σ-ε în stare de repaos
Fig. 3.1: Reprezentarea modulului edometric în scară zecimală și semi-logaritmică
e0
e0
e
av 

ef
f 
Fig. 3.2: Reprezentarea modului de compresibilitate folosind variația σ – e în scară
zecimală
Logaritmând axa eforturilor din curba σ – e reprezentată în Fig. 3.2, se obține,

similar situației curbei de compresiune – tasare din Fig. 3.1 a, o aplatizare a
acesteia. Această reprezentare a fost propusă de Cassagrande în 1936 pentru
obținerea efortului geologic maxim la care proba a fost supusă în trecutul
geologic. În teoria stării critice în locul indicelui porilor este preferat volumul
specific definit ca:
v 1 e (3.7)
În acest model, axa eforturilor este fie logaritmată natural, fie este
reprezentată zecimal și înlocuită cu efortul sferic efectiv p’.
Mulțumită liniarizării, anumite modele constitutive preferă folosirea unor

module secante derivate din expresia logaritmică. Astfel, se disting pentru
curba de compresiune – porozitate sau compresibilitate, următorii coeficienți,
având toți aceeași expresie, dar determinați pe segmente diferite de curbă:
C c  coeficient de compresiune 
(din curba de consolidare normala)



C e  coeficient de extensie  log p f  log p i
 (3.8)
(din curba de descarcare)  ei  ef


C r  coeficient de reincarcare 

(din curba de reincarcare) 
Același tip de module se obțin din curba compresiune – volum specific:
  coeficient de compresiune primara 

(din curba de consolidare normala) 
 ln p  ln p

f i
(3.9)
v  v
  coeficient de compresiune secundara i f

(din curba de reincarcare) 
e
v
cu
e0 rba cu
d N rb
curba de e con ad
ec
descarcare s ol on
ida s ol
(extensie) Cc re ida
no  re
rm n orm
Ce ala ala
curbaCr curba
de re de re
incar incar
care care
log  ln p
a. Curba de compresiune - porozitate b. Curba compresiune - volum specific
Fig. 3.3: Variația volumului specific și indicelui porilor unei probe de pământ cu sarcina
aplicată
Notând prin N volumul specific inițial și prin e0 indicele porilor inițial, putem
exprima ecuația curbei de de consolidare normală echivalată liniar ca fiind:
v  N   ln p
(3.10)
e  e 0  C C lg  v
În practica inginerească orice probă de pământ necimentat prelevată din teren,

când este supusă unei încărcări edometrice va avea prima parte a curbei de
compresibilitate pe o ramură de reîncărcare cel puțin până la starea de efort
geologic de la cota de la care a fost prelevată. Istoricul încărcării nu poate fi
cunoscut, dar studiind punctul de frângere al curbei de compresiune-
porozitate se poate afla presiunea de preconsolidare σc corespunzătoare
efortului maxim la care proba a fost supusă în trecutul geologic (Fig. 3.4).
Având în vedere faptul că efortul geologic σg la care proba este supusă în

prezent, poate fi determinat raportul de supraconsolidare, notat RSC, care
reprezintă raportul dintre efortul de preconsolidare și cel geologic:
c
RSC  (3.11)
g
În literatură, raportul de supra-consolidare RSC este întâlnit și sub acronimul

OCR al numelui său în limba engleză „over-consolidation ratio”. Pământurile
pentru care RSC = 1, poartă numele de pământuri normal consolidate (NC),
se găsesc pe curba de consolidare normală, semnificând faptul că niciodată în
trecutul geologic pământul starea de eforturi aplicată nu a depășit efortul
geologic din prezent. Acest lucru poate fi caracteristic atât probelor din
profunzimea unui strat, de obicei de dată recentă, care nu a fost supus unor
încărcări suplimentare care să fi dispărut sau unor fenomene de eroziune, dar
este supus unor încărcări litologice care să îi garanteze rezistența, dar și
pământurile proaspăt sedimentate, în stare moale sau curgătoare.
Pentru grade de supraconsolidare mici (în general mai mici decât 5), structura
pământului nu este afectată de descărcarea până la nivelul efortului geologic,
însă pentru valori foarte mari (de exemplu, mai mari de 15), argilele
supraconsolidate micro-fisurează formând așa-numitele „glomerule”.
Structurile de argilă glomerulară au comportarea mecanică de materiale
grosiere cu particule degradabile, iar anumite proprietăți caracteristice
argilelor (de exemplu permeabilitatea scăzută) sunt alterate de formarea
spațiilor dintre agregate. Micro-fisurarea argilelor puternic supraconsolidate
este cauzată de atingerea rezistenței la întindere a materialului prin

decomprimarea stratului în timpul fenomenului ce a condus la decomprimare.
e
curba de consolidare normala

e0
cicluri de incarcare-descarcare cauzate de fenomene
naturale: sedimentare, eroziune, formare si topire de
ghetari, cutarea structurilor geologice etc.
ramura de reincarcare a probei in laborator

descarcarea probei in urma prelevarii
starea de eforturi actuala din teren
tangente la ramurile curbelor de
reincarcare si incarcare primara
ramura de incarcare primara
a probei in laborator
c
RSC 
g
g – efort c – efort de log 

litologic preconsolidare
Fig. 3.4: Efortul de preconsolidare – originea și metoda de determinare
3.2 Teoria consolidării liniare unidimensionale
Ipotezele teoriei consolidării liniare unidimensionale sunt:

1. Pământul este saturat și omogen.
2. Principiul eforturilor efective este valabil.
3. Legea lui Darcy este valabilă.
4. Apa din pori și particulele solide sunt incompresibile.
5. Curgerea lichidului și toate deplasările particulelor solide se
realizează unidimensional.
6. Coeficientul de permeabilitate k și modulul de compresibilitate
volumică mv sunt constante.
Având în vedere faptul că s-a presupus că mv este constant, teoria este valabilă
pentru un increment relativ mic de efort.
Să considerăm un strat de pământ de grosime 2H aflat între două straturi

infinit permeabile (Fig. 3.5). În urma creșterii presiuni apei din pori,
considerând că în straturile infinit permeabile presiunea apei în pori este nulă,
se va crea un flux de apă dinspre pământ spre straturile permeabile. Cum
gradientul hidrostatic este același pentru stratul permeabil superior ca și
pentru cel inferior, drenarea apei se va face în fiecare jumătate de strat de
pământ către stratul permeabil cel mai apropiat. Mai mult decât atât problema
curgerii între cele două straturi permeabile este simetrică față de jumătatea
distanței dintre ele (axă de simetrie).
Vom considera un element de grosime dz, la o distanță z de axa de simetrie.

Efortul total cu care este încărcat stratul de pământ este notat cu . Acest efort
este considerat constant. Sub efectul efortului efectiv d’ rezultat, stratul
unitar se va deforma cu dl. Presiunea apei în pori va fi la partea superioară a
stratului unitar egală cu u, iar la partea lui inferioară egală cu u + du.

2H
z
q
u u '
z + dz
dl
u + du
q + dq


Fig. 3.5: Condițiile de efort și drenare într-un element infinitesimal supus consolidării
unidimensionale
Astfel, modulul de compresibilitate volumică îl putem defini ca:
d v
mv  (3.12)
d'
Dar,
dl
d v  (3.13)
dz
Deci:
dl  m v d' dz (3.14)
Cum particulele solide și apa s-a presupus că sunt incompresibile, putem

exprima ecuația de continuitate ca:
A dl  dq dt (3.15)
Din ecuațiile (3.14) și (3.15) rezultă:
dq d'
 A mv (3.16)
dz dt
Ținând cont că atât q cât și  sunt funcții atât de z cât și de t, ecuația (3.16)
devine:
q '
 A mv (3.17)
z t
Gradientul hidraulic sub care se face curgerea prin element este
u
 (3.18)
i w
z
Debitul prin elementul de pământ, exprimat cu ajutorul legii lui Darcy,

devine:
Ak u
q  Aki   (3.19)
 w z
Sau:
q Ak  2 u
 (3.20)
z  w z 2
Din ecuațiile (3.17) și (3.20) obținem:
k  2u '
 (3.21)
m v  w z 2 dt
Exprimând legea eforturilor efective în formă diferențială față de timp

obținem:
'  u
  (3.22)
dt dt t

În ipoteză am considerat că efortul total nu variază în timp, deci  0.
t
k
Notând c v  , unde cv poartă numele de coeficient de consolidare,
mv  w
obținem ecuația diferențială a consolidării unidimensionale:
 2u u
cv  (3.23)
2 dt
z
Condițiile la limită pentru consolidarea unidimensională sunt:
t0 0zH u  '

0t z0 u0
0t zH u
0
z
t 0zH u0
La un moment oarecare t se pot defini factorul timp, Tv și gradul de

consolidare Ut după cum urmează:
c t
Tv  v (3.24)
H2
s
Ut  t (3.25)
s
unde st este tasarea la momentul t pe înălțimea H a stratului de pământ în

proces de consolidare, iar s  este tasarea finală a pământului pe înălțimea H.
Valorile limită ale gradului de consolidare sunt:
t0 U0  0
t U  1
Gradul consolidare locală la adâncimea z se exprimă ca:
u ( z, t )
U t (z)  1  (3.26)
u (z,0)
Soluția ecuației (3.23), rezolvată prin dezvoltare în serii Fourier este:

2  Mz  M 2 Tv 
u ( z, t )  
sin  e  (3.27)
m0 M  H 

unde: M  (2m  1)
2
Obținem expresia gradului de consolidare:
 2  Mz  M 2 Tv 
U t (z)  1   sin  e  (3.28)
m0 M  H 
și:
 2 2
Ut  1  e  M Tv (3.29)
2
m0 M
Pentru valori Ut < 0.6, gradul de consolidare poate fi aproximat prin:
Tv
Ut  2 (3.30)

3.3 Calculul coeficientului de consolidare cu ajutorul încercării

edometrice
În urma încercării de consolidare edometrică pentru o anumită treaptă de efort

se va cunoaște evoluția tasării în timp și valoarea finală a tasării. Astfel se
poate trasa cu ușurință curba Ut – t. Având în vedere că se poate exprima prin
diverse metode curba Ut – Tv, rezultă că din faptul că cele două curbe sunt
omoloage, putem deduce o relație t – Tv și obține valoarea lui cv.
O metodă se bazează pe ideea că se poate obține o precizie mai bună pentru

stabilirea punctului de pe curba Ut – lg t pentru care Ut este 0.5 decât pentru
Ut = 1.
Astfel, se trasează curba Ut – lg t. Se construiește o paralelă la asimptota Ut =

1 prin Ut = 0.5. Din punctul în care paralela intersectează curba se coboară o
perpendiculară pe axa t și se găsește t50 (Fig. 3.6). Din ecuația (3.29), aflăm
0.196 H 2
că pentru Ut = 0.5, Tv = 0.196. Deci: c v  , unde H este jumătate
t 50
din înălțimea probei din inelul edometrului.
t50 lg t
0.5
1.0
Ut
Fig. 3.6: Determinarea valorii t50
4 REZISTENȚĂ LA FORFECARE. DRUMURI DE EFORT
4.1 Criteriul Mohr-Coulomb
4.1.1 Prezentare generală
În capitolul 2 au fost prezentate pe larg diferite tipuri de reprezentări ale

stărilor de eforturi care pot să apară într-un punct într-un material granular ca
urmare a încărcărilor aplicate.
Coulomb a arătat că pământul cedează prin forfecare după un plan oarecare

în momentul în care, ca urmare a încărcărilor aplicate efortul tangențial se
găsește într-o relație liniară cu efortul normal care este unică pentru fiecare
tip de pământ. Se disting astfel următoarele tipuri de relații:
- pământ necoeziv - Fig. 4.1 a., caracteristică pământurilor grosiere
(nisip și pietriș);
- pământ coeziv - Fig. 4.1 b., specifică pământurilor cu particule fine a
căror complex de adsorbție induce forțe electrostatice semnificative
sau pământuri care prezintă legături de cimentare;
- pământ pur coeziv - Fig. 4.1 c., se folosește numai pentru pământurile
coezive cu plasticitate mare (argile), solicitate în condiții nedrenate, a
căror unghi de frecare este redus și poate fi neglijat. Acest model se
utilizează și în situația în care în sunt disponibile încercări mecanice
pentru un amplasament caracterizat preponderent de argile și pentru
care se realizează încercări simplificate in-situ care, prin corelații
empirice, furnizează valoarea cu cunoscută sub numele de „coeziune
nedrenată”.
4. Rezistență la forfecare. Drumuri de efort 55

  
 =  tan f  =  tan f +c
 = cu
cu
c
f f
  
c. pământ pur coeziv
a. pământ necoeziv b. pământ coeziv
(model)
Fig. 4.1: Tipurile de rezistență la forfecare
Având în vedere faptul că dreapta Coulomb este exprimată în general sub

forma canonică a ecuației dreptei, putem descrie numeric ca o funcție τ(σ),
având ca parametrii panta tan ϕ și tăietura c. Având în vedere faptul că funcția
descrie rezistența la forfecare, parametrii ϕ și c sunt cunoscuți sub numele de
„parametrii rezistenței la forfecare”, iar ecuația generală este:
   tan f  c (4.1)
Contribuția fundamentală a lui Mohr la descrierea rezistenței la forfecare a

fost acela că a efectuat un studiu parametric al mai multor stări de eforturi
care au dus la cedarea prin forfecare a unui pământ. Cu această ocazie, a
observat faptul că respectivele stări de eforturi au o înfășurătoare comună,
cunoscută sub numele de „înfășurătoarea Mohr”. Această curbă, în domeniul
eforturilor normal utilizate în practica inginerească, poate fi aproximată prin
dreapta lui Coulomb. Fiind aproximată ca tangentă comună a cercurilor
stărilor de eforturi caracterizând cedarea, este cunoscută și sub numele de
„dreaptă intrinsecă”. Forma liniară a relației este o aproximare inadecvată în
cazul zonei eforturilor foarte mici pentru pământuri normal consolidate și a
celor foarte mari pentru pământuri puternic supraconsolidate.
Pentru determinarea parametrilor rezistenței la forfecare folosind stări de

eforturi este necesară cunoașterea a cel puțin trei stări diferite (întotdeauna se
poate construi o tangentă comună la două cercuri, dar nu și la trei), dar din
considerentul curburii criteriului de cedare real, dacă cercurile nu sunt perfect
cotangente dreptei, pentru determinarea parametrilor se aleg stările extreme,
iar cercul corespunzător stării de eforturi intermediare trebuie să depășească
puțin dreapta. Dacă în realitate criteriul ar fi liniar, această depășire ar fi fost

imposibilă din moment ce dincolo de cedare proba nu s-ar mai fi putut opune
efortului deviator aplicat.
 dreapta intrinseca
infasuratoarea Mohr
stari de efort in care se

atinge cedarea
Fig. 4.2: Aproximarea înfășurătorii Mohr prin dreapta intrinsecă
Construirea criteriului de cedare în coordonate σ – τ prezintă atât dezavantajul

dificultății determinării dreptei Mohr-Coulomb ca tangentă comună la un set
de cercuri cât și a imposibilității urmăririi evoluției stărilor de eforturi care
conduce la cedare.
Din acest motiv se preferă obținerea parametrilor rezistenței la forfecare din

reprezentarea în coordonate de efort simplificate s – t sau p – q. Fiind mai
intuitiv din punctul de vedere al încercării în aparatul de compresiune
triaxială, în cele ce urmează vom exemplifica prin câteva situații curente
avantajele utilizării acestui sistem.
4.1.2 Efectul supraconsolidării asupra parametrilor rezistenței la

forfecare
Dacă se reprezintă pentru încercarea de forfecare directă variația efortului

deviator τ cu deplasarea de forfecare  (Fig. 4.3), sau în cazul încercării de
compresiune triaxială, variația efortului deviator q cu deformația axială εa, se
poate remarca faptul că pământurile necoezive afânate sau cele coezive
normal consolidate vor prezenta o alură a curbei q-a ca cea din Fig. 4.5a. în
timp ce pentru nisipurile îndesate sau pământurile coezive supraconsolidate
curba va arăta ca cea din Fig. 4.5b.

Acest lucru este cauzat în primul caz de încleștarea dintre particule. Granulele
ce alcătuiesc scheletul solid al pământului (până aproximativ în domeniul
granulometric al nisipurilor grosiere) sunt foarte rigide și rezistente la
solicitarea de forfecare astfel încât pentru formarea suprafeței de cedare este
necesară învingerea forțelor de interacțiune dintre particule însoțită de
deplasarea acestora în afara planului de forfecare. La nivel macroscopic,
aceste fenomene se traduc printr-un supliment de eforturi necesar producerii
forfecării (zona de „vârf” a curbei de mobilizare q – εa) și de o creștere a
volumului din considerente mecanice numită „dilatanță”. Nu trebuie
confundat termenul de dilatanță cu cel de dilatare, care este de sorginte
termică sau cu cel de umflare, care se utilizează în cazul în care pământul își
mărește volumul în urma adsorbției de apă.
După depășirea valorii de vârf a rezistenței la forfecare, caracterizată pentru

o anumită stare de eforturi de efortul deviatoric qvârf sau qf, granulele solide
se reorientează în zona planului de cedare, fenomen însoțit de o mai mică
mărire de volum, iar efortul deviatoric cu care proba se opune acțiunii
mecanice scade până la o valoare qrez, numită valoare reziduală și datorată fie
frecării suprafață plană pe suprafață plană a particulelor grosiere din jurul
suprafeței de forfecare, fie interacțiunii electorstatice dintre complexele de
adsorbție ale particulelor de argilă.
Valoarea de vârf a deviatorului va fi cu atât mai mare cu cât încleștarea este

mai accentuată, mai ales pentru pământurile grosiere și cu cât există legături
suplimentare de cimentare între granulele solide.
În cazul pământurilor coezive normal consolidate sau a nisipurilor afânate

(Fig. 4.5b.) configurația internă a granulelor solide corespunde dispunerii
inițiale sub formă de bolți ce se dezvoltă în timpul sedimentării. Pe măsură ce
eforturile cresc, bolțile mai slabe colapsează, iar structura internă devine mai
densă. În zona suprafeței de cedare, bolțile de sedimentare sunt încărcate pe
direcție perpendiculară direcției de formare astfel încât se produce o
compresie a granulelor care se vor orienta să preia mai bine solicitarea de
forfecare. La nivel macroscopic, această diminuare a volumului probei poartă
numele de contractanță, noțiune diferită de cea de contractare sau contracție.
Pentru cuantificarea valorii dilatanței sau contractanței, se definește unghiul

 în graficul de variație a deformației volumice cu cea axială:

d v
tan   (4.2)
d a

v/2 /2

/2 
v/2

Fig. 4.3: Eforturile, deformațiile și deplasările necesare pentru caracterizarea
mobilizării și fenomenelor de dilatanță / contractanță pentru încercarea de forfecare
directă
q = 1 - 3
3
a/2
v = a + 2r
3 3
a/2
3
q = 1 - 3
Fig. 4.4: Eforturile și deformațiile deplasările necesare pentru caracterizarea
mobilizării și fenomenelor de dilatanță / contractanță pentru încercarea de forfecare
triaxială
q
qf
qrez
dilatanță
v/2
plan de
a forfecare
v
v/2
 – unghi de dilatanta dilatanță
a
a. Nisipuri îndesate şi pământuri coezive supraconsolidate
qf = qrez
 contractanță
v/2
a plan de
v forfecare
a
 – unghi de contractanta
v/2
contractanță
b. Nisipuri afânate şi pământuri coezive normal consolidate
Fig. 4.5: Variația efortului tangențial cu deformația axială

Având în vedere faptul că după producerea cedării, particulele solide se vor

orienta în planul de forfecare astfel încât să prezinte înspre aceasta același tip
de suprafață, indiferent dacă starea inițială a fost îndesată (supraconsolidată)
sau afânată (normal consolidată), valoarea reziduală a deviatorului va fi
același.
qf p = constant
qrez
a
Fig. 4.6: Convergența curbelor de mobilizare pentru un pământ supraconsolidat și
normal consolidat spre aceeași valoare a deviatorului la mobilizări mari în ipoteza
efortului sferic constant
Dacă se ține seama că întotdeauna comportarea reziduală este caracterizară

de o coeziune aproape de zero și o valoare foarte mică a unghiului de frecare
internă (spre exemplificare o argilă moale sau curgătoare, normal consolidată,
nu își poate menține forma sub formă de taluz vertical) putem enunța faptul
că sursa coeziunii pământurilor este dată fie de supraconsolidare, fie de efecte
de cimentare (Fig. 4.7). Acest lucru este valabil mai ales pentru eforturi de
preconsolidare semnificativ mai mari decât efortul de consolidare de la care
se pornește drumul de efort de forfecare pentru determinarea parametrilor
rezistenței la forfecare. În caz contrar, se poate obține situația din Fig. 4.8, în
care istoricul încărcărilor influențează calitatea rezultatelor eforturilor
deviatorice de vârf, probele aflate la diferite grade de supraconsolidare
comportându-se practic ca materiale diferite.

q
+d
nb b
p ta
q=
qf
tan b r
ez
q=p brez
d qrez
p
Fig. 4.7: Criteriul de cedare de vârf vs. criteriul de cedare rezidual
p > pc
qIIIf = qIIIrez
qIIf
qIIrez p < pc
qIf
p << pc
qIrez
a
Fig. 4.8: Valori de vârf și reziduale obținute pentru diferite grade de supraconsolidare
O consecință importantă a existenței parametrilor de vârf și reziduali o

reprezintă faptul că în cazul unor fenomene (de exemplu alunecări de teren)
unde valoarea de vârf a rezistenței la forfecare a fost depășită iar particulele
solide s-au orientat în zona de interfață a planului de forfecare, această zonă
va rămâne predispusă forfecării, parametrii de rezistență neputând să revină
la valorile de vârf, recuperarea față de rezidual făcându-se într-o măsură
redusă. Același fenomen apare la argilele supraconsolidate microfisurate
(glomerulare) unde există în întreaga masă de material plane preferențiale de
cedare. Acest lucru arată că influența pozitivă a gradului de supraconsolidare

asupra rezistenței la forfecare se manifestă până la un anumit prag în care
materialul atinge rezistența la întindere din descărcare.
4.1.3 Drumuri de efort de forfecare în coordonate totale s - t
Exemplul 1 – încercare de compresiune triaxială pe drum de efort izotrop de

consolidare urmat de forfecare prin creșterea efortului deviatoric
În faza de consolidare, proba este încărcată izotrop prin mărirea presiunii în

celulă, fără a se acționa pe pistonul axial. Prezentarea acestui exemplu a fost
începută în capitolul 2.6.
După cum s-a arătat, în faza de consolidare eforturile unitare normale la care
este supusă proba sunt egale pe toate direcțiile, deci:
1  3
s  3
2
(4.3)
  3
t 1 0
2
În etapa următoare, presiunea din celulă va fi menținută constantă (adică σ3 =

constant), iar pe piston se apasă cu un efort deviator egal cu diferența dintre
valoarea dorită a lui σ1 și valoarea existentă a lui σ3 (ecuația (4.4), în care sunt
marcate cu săgeți tendințele crescătoare ale lui s și t). Evoluția stării de
eforturi sub forma cercurilor lui Mohr este prezentată în Fig. 4.9.
1   3consolidare
s 
2
(4.4)
   3consolidare
t 1 
2
Se remarcă faptul că, datorită menținerii fixe a valorii lui σ3, atât s cât și t

cresc la fiecare increment cu aceeași valoare, mai exact 1 (Fig. 4.10). Starea
2
de efort va progresa pe un drum cu o declivitate ascendentă de 1:1 (45°). În
mod similar, în coordonate p – q același drum de efort ar avea înclinarea de
1:3 (Fig. 4.11). Criteriul de cedare în coordonate s – t se numește „dreapta

kf”, în timp ce în coordonate p – q se numește „dreapta de stare critică”.
Această ultimă reprezentare, după cum se va detalia în capitolul 6, a fost
inițial formulată pentru argile moi de către Roscoe, după care a fost dezvoltată
pentru pământuri supraconsolidate de către Hvorslev. Deși acesta a
normalizat criteriul de cedare cu efortul de preconsolidare, forma nealterată
este numită în continuare dreaptă de stare critică.
Parametrii rezistenței la forfecare în coordonate σ – τ, ϕ și c sunt neechivoc

asociați dreptei intrinseci. Parametrii b și d sunt însă folosiți la modul general
ca unghi de frecare internă și coeziune atât pentru modelele prezentate aici,
asociate criteriului Mohr-Coulomb, dar în alte sisteme de coordonate de efort,
cât și altor legi de cedare, cum ar fi cazul modelului Drucker-Prager.
Deși în practica inginerească curentă parametrii rezistenței la forfecare sunt

considerați ca fiind constante de material, totuși procedeul de încercare și
condițiile de realizare ale acestuia, influențează în mod semnificativ valorile
ce vor fi obținute. Un alt aspect, care nu face obiectul prezentei lucrări îl
constituie și influența gradului de saturare a probelor, în ipoteza materialului
parțial saturat apărând importante presiuni negative (de sucțiune) în planul
suprafeței de cedare.

c
tan f
+

ca:  f
=
in trinse
pta
drea
forfecare
3 consolidare = 1 consolidare forfecare 1 forfecare 

Fig. 4.9: Dreapta intrinsecă pentru o probă consolidată izotrop și forfecată prin
încărcare axială

b
tforfecare
+d
nb
s ta
t=
k f:
pta
d rea
1
1
d
sconsolidare sforfecare s
Fig. 4.10: Dreapta kf pentru o probă consolidată izotrop și forfecată prin încărcare
axială
q
+d
nb
= p ta
ca: q b
criti
de stare
qforfecare
reapta
d
d 3
1
pconsolidare pforfecare p
Fig. 4.11: Dreapta de stare critică pentru o probă consolidată izotrop și forfecată prin
încărcare axială

Parametrii b și d ai rezistenței la forfecare în coordonate s - t sunt derivați din

cei ai dreptei intrinseci pornind de la studierea în coordonate de efort σ – τ a
unei stări de eforturi care a condus la cedare.
  3
B R 1
2
c
f
A O 3 O' 1 
1   3
2
Fig. 4.12: Stare de eforturi tangentă la dreapta intrinsecă
Din Fig. 4.12, se observă că ABO ~ AO’C, deci:
AB BO
 (4.5)
AO' O' C
adică:
c
sin f c
 (4.6)
c    3 1   3
 1
tg f 2 2
De unde:
t  s sin f  c cos f (4.7)
Dar:

t  s tg b  d (4.8)
Din egalitatea relațiilor (4.8) și (4.9) rezultă că:
tg b  sin f
(4.9)
d  c cos f
Exemplul 2 – evoluția împingerii active a pământului pornind din stare de

repaos
În prima etapă a acestui istoric de încărcare trebuie analizată evoluția stării de

eforturi din pământ începând cu momentul sedimentării. Practic, acesta poate
fi considerat ca moment inițial, eforturile pe toate direcțiile fiind practic nule.
Odată cu sedimentarea altor particule solide peste punctul de referință, începe
încărcarea acestuia urmând condițiile stării de repaos descrisă în capitolul 2.5.
Raportul dintre efortul axial σ1 și cel radial σ3 este cel descris de relația (2.38),
unde coeficientul de distribuție k0 este definit de (2.39).
Panta drumului de efort de consolidare în coordonate s-t va fi:
t k0
tan  k 0  (4.10)
sk0
unde tk0 și sk0 sunt descrise în Fig. 4.14. Înlocuind în (4.10) relația (2.38),
obținem:
1cons k0   3cons k0 2 1cons k0  k 0 1cons k0

tan  k 0   
2 1cons k0   3cons k0 1cons k0  k 0 1cons k0
(4.11)
1  k0

1  k0
După încheierea drumului de efort de consolidare anizotropă k0 se continuă

prin forfecarea probei în condițiile Rankine de împingere activă, care în acest
caz se traduc prin păstrarea efortului axial la nivelul de la sfârșitul consolidării
1cons k0 și scăderea efortului axial σ3 din cauza deplasării echivalente a
structurii de sprijin până la cedare. În aceste condiții, efortul sferic s descrește
3
cu aceeași valoare ( ) cu care crește cel deviatoric t, rezultând un drum de
2
efort de descărcare înclinat la 45°.
1cons k0   3
s 
2
(4.12)
 cons k0   3
t 1 
2
 +c
nf
 ta
 =
f
in s eca:
in tr
pta
drea
forfecare
3forfecare forfecare 3cons k0 1cons k0 

Fig. 4.13: Dreapta intrinsecă pentru o probă consolidată anizotrop k0 și forfecată pe
drumul de efort de descărcare specific împingerii active

b
tforfecare
+d
nb
s ta
t=
ta k f: 1
ap
dre
1
k0
tk0
d
sforfecare sk0 s
Fig. 4.14: Dreapta kf pentru o probă consolidată anizotrop k0 și forfecată pe drumul de

efort de descărcare specific împingerii active
O observație importantă ar fi că în acest caz, pentru pământuri coezive și stări

de efort reduse, cedarea poate să nu fie atinsă datorită limitei zonei de
compresiune (Fig. 4.15), când împingerea activă nu produce efecte, taluzul
4c
fiind stabil când are suprafața verticală (condiția Taylor h  h cr  ).

O altă observație ar fi aceea că valorile finale ale parametrilor rezistenței la

forfecare nu depind de modul în care proba a fost forfecată dacă sunt
respectate condițiile de drenare (de exemplu, o forfecare realizată în condiții
drenate va atinge același criteriu de cedare ca și o forfecare efectuată nedrenat
pentru care se calculează eforturile efective scăzând valoarea presiunii apei
din pori din eforturile totale – Fig. 6.3), dar depind de gradul de
supraconsolidare de la care se pleacă pentru efectuarea forfecării. Acest lucru
este ilustrat cel mai bine de teoria lui Hvorslev (Fig. 6.6). Se poate trage
concluzia că în anumite situații se obțin parametri ai rezistenței la forfecare
mai apropiați de comportarea reală a materialului dacă se realizează încercări
pornind de la același efort de consolidare și efectuând forfecările pe drumuri
de efort diferite pentru a se obține puncte distincte pe dreapta kf.

limita de compresiune
b
d
n b+
s ta
f:
t=
a k
apt
dre
k0
d
d s
stari de eforturi limitate de axa s = 0
dre
apt
a -kf :
t=
-s t
an
b -d b
Fig. 4.15: Drumuri de efort care nu duc la cedare datorită limitei de compresiune
În mod evident, drumul de efort de forfecare prezentat în cadrul exemplului

1 poate fi obținut pornind de la consolidare anizotropă k0 (Fig. 4.16). Utilizare
unui drum de efort de încărcare la 45° (exemplul 1), unul vertical (exemplul
4) și unul de descărcare la 45° (exemplul 2) sunt cea mai frecvent utilizată
combinații de drumuri de efort de forfecare când sunt obținuți parametrii
rezistenței la forfecare pornind de la aceeași valoare de consolidare și drumuri
de efort diferite (Fig. 4.17).

t
+d
tan b b
t III
f f:
t=s
pta k
drea
tIIf
tIf
k0
d tIIIc
tIIc
tIc
s Ic sIIc sIf sIIIc sIIf sIIIf s
Fig. 4.16: Obținerea parametrilor rezistenței la forfecare folosind trei valori ale
efortului de consolidare și un tip de drum de efort
t
b
tIIIf d
tan b
+
= s
:t
pta k f
II drea
t f
I
tf
k0
d tk0
sIf sk0 = sIIf sIIIf s

Fig. 4.17: Obținerea parametrilor rezistenței la forfecare folosind o singură valoare a
efortului de consolidare și trei tipuri de drum de efort
Exemplul 3 – evoluția stării de eforturi în cazul mobilizării rezistenței pasive

pornind din stare de repaos
Acest caz este similar exemplului anterior în ceea ce privește faza de

consolidare, atingându-se o stare de eforturi de consolidare corespunzând
stării de repaos.

În ceea ce privește faza de forfecare, deplasarea echivalenta a structurii de

sprijin in ipotezele Rankine induce o creștere a efortului pe direcție radială
(direcția principală 3) și menține eforturile unitare pe direcție axială (σ1 =
constant). Creșterea efortului σ3 duce la scăderea deviatorului t și la creșterea
sfericului s, astfel încât cedarea se produce prin atingerea dreptei -kf, efortul
deviatoric trecând în prealabil prin zero.
1cons k0   3
s 
2
(4.13)
 cons k0   3
t 1 
2
 +c
nf
 ta
a: 
=
s ec f
trin
ap ta in
dre
forfecare
c
3cons k0
1cons k0
forfecare
3forfecare

drumul de efort de descărcare specific rezistenței pasive

+d
nb
t
s ta b
f:
t=
a k
apt
dre
tk0 k0
d sforfecare s
sk0
1
b
drea 1
pta
-kf :
t=-
s tan
b-d
tforfecare
Fig. 4.19: Dreapta kf pentru o probă consolidată anizotrop k0 și forfecată pe drumul de

efort de descărcare specific rezistenței pasive
Exemplul 4 – drum de efort vertical
Acest tip de drum de efort nu simulează neapărat o situație reală din teren,
apropiindu-se de situația unei excavații în care pământul săpat este depozitat
pe marginea gropii, astfel încât creșterea efortului axial să fie egală cu
scăderea efortului radial. În această situație efortul sferic s se menține
constant în timp ce efortul deviatoric crește.
1cons k0  3cons k0
s constant
2
(4.14)
1cons k0  3cons k0
t 
2

 +c
nf
 ta
 =
ca: f
trins e
in
pta
drea
forfecare
1forfecare
3forfecare
forfecare
3cons k0
1cons k0

drum de efort vertical
tforfecare
+d
nb
s ta
t=
ta k f:
ap
dre
k0
tk0
d
sk0 = sforfecare s
Fig. 4.21: Dreapta kf pentru o probă consolidată anizotrop k0 și forfecată pe drum de
efort vertical

4.1.4 Drumuri de efort în coordonate totale versus efective
După cum s-a afirmat anterior în acest capitol, modul de obținere al

parametrilor rezistenței la forfecare se poate reflecta în valorile acestora. De
exemplu (Fig. 4.22), în cazul unei încercări de compresiune triaxială de tip
CU, dacă există posibilitatea înregistrării variației presiunii apei din pori, vor
putea fi calculate atât valorile parametrilor rezistenței la forfecare
corespunzând eforturilor totale cât și celor efective. Pentru acest tip de
încercarea din valorile totale măsurate (drumul de efort total – linie roșie
continuă) a fost scăzută valoarea corespunzătoare a presiunii apei din pori și
a fost obținut drumul de eforturi exprimat în eforturi efective (reprezentat cu
linie roșie întreruptă).
d’
’+
tanb
s ’
t= b’ b
t ta k’ f:uIII
p
rea
f
d b +d
tIIIf s tan
uIIf :t=
pta k
f
tIIf drea
uIf
tIf s = s’ + u
t = t’
d’ d
s Ic sIIc s’If sIIIc sIf s’IIf sIIf s’IIIf sIIIf s

Fig. 4.22: Reprezentarea în eforturi totale și efective a unei încercări triaxiale de tip CU
Se poate observa faptul ca parametrii rezistenței la forfecare în ipoteza

eforturilor totale conduc la niște valori mai mici pentru b (implicit f) d decât
în ipoteza eforturilor efective.
4.1.5 Criteriul Mohr-Coulomb exprimat în coordonate de efort

principale. Criteriul Tresca
În cadrul paragrafului 2.6 a fost arătat modul de reprezentare a unei stări de

eforturi în coordonate σ1 – σ2 – σ3. Pentru a exprima zona de existență a unei

stări de eforturi limitată de criteriul Mohr-Coulomb, vom studia locul

geometric descris de acesta la intersecția cu planul în care σ2 = 0.
Enunțând ecuațiile dreptelor kf și –kf (Fig. 4.15) obținem:
t  s tan b  d dreapta k f
(4.15)
t  s tan b  d dreapta - k f
sau, aplicând relațiile (4.9):
t  s sin f  c cos f
(4.16)
t  s sin f  c cos f
Ținând cont de (2.42), obținem:
1  3 1  3
 sin f  c cos f
2 2
(4.17)
1  3   3
 1 sin f  c cos f
2 2
Exprimând considerând σ1 în funcție de σ3, expresia criteriului de cedare

Mohr-Coulomb în planul σ2 = 0 devine:
1  sin f cos f
1   3  2c
1  sin f 1  sin f
(4.18)
1  sin f cos f
1   3  2c
1  sin f 1  sin f

1
2c cos f
Rc =
1 – sinf
F A
2c cos f
Rt =
1 + sinf 3
B
E
2c cos f
Rc =
1 – sinf
D C
2c cos f
Rt =
1 + sinf
Fig. 4.23: Expresia criteriului Mohr-Coulomb în planul σ2 = 0
Ecuațiile (4.18) exprimă ecuațiile de cedare prin forfecare din cadranele II și

IV, prezentate în Fig. 4.23, mai exact ecuațiile dreptelor BC și EF. Dacă se
ține cont de faptul că σ2 = 0, pentru a se dezvolta un efort deviatoric în vederea
producerii cedării prin forfecare, σ1 și σ3 trebuie să aibă semne opuse. În cazul
în care și unul dintre cele două eforturi principale din plan este nul, cedarea
se produce prin compresiune (cadranul I) sau întindere (cadranul III) sub
efortul rămas diferit de zero, ceea ce înseamnă că valorile respectivelor
rezistențe sunt:

cos f
R c  2c rezistenta la compresiune
1  sin f
(4.19)
cos f
R t  2c rezistenta la intindere
1  sin f
Reprezentând tridimensional criteriul Mohr-Coulomb (Fig. 4.24) se obține o

piramidă având baza un hexagon, iar vârful V, pe trisectoare, în zona de
întindere, la o distanță față de centrul O:
c 3
OV   (4.20)
tan f
3
2 3)
=
1
=
e (
1
oar
F ect
a tris
apt
dre
oct
E
A
oct
O
B
V
1
Fig. 4.24: Criteriul Mohr-Coulomb reprezentat în spațiul σ1 – σ2 – σ3
În spațiul σ1 – σ2 – σ3, o stare de eforturi nu conduce la cedare dacă aceasta

se găsește în interiorul suprafeței.

O remarcă importantă ce decurge din (4.19) este că materialele pur coezive,

rezistența la întindere este egală cu cea la compresiune, ceea ce în cazul
pământurilor este destul de departe de adevăr astfel încât modelul materialului
pur coeziv trebuie folosit cu atenție. Criteriul Mohr-Coulomb pentru ϕ = 0 se
reprezintă printr-o suprafață prismatică cunoscută sub numele de criteriul
Tresca (Fig. 4.25). Acest model de cedare este fezabil pentru comportarea
efort-deformație de tip elastic-perfect plastic (Fig. 4.26), în care materialul
este liniar-elastic până la atingerea valorii limită de cedare, de unde devine
incapabil de a mai prelua încărcare și are deformație infinită pentru orice
increment infinitesimal dincolo de limita de rezistență.
3
3)
=
1
=
e (
1
oar
ect
2 a tris
apt
dre
E oct
oct
A
O
1
C
Fig. 4.25: Criteriul Tresca

octcompresiune
octintindere
Fig. 4.26: Lege de deformație elastic-perfect plastic cu rezistențe egale la întindere și

compresiune
4.2 Criteriul Drucker-Prager
Dezavantajul major la criteriului Mohr-Coulomb îl reprezintă faptul că

suprafața de cedare este alcătuită dintr-o intersecție de plane, astfel încât în
zonele de „muchie” nu se poate determina cu exactitate direcția normală la
suprafața de cedare. Cea mai simplă rezolvare a acestei probleme este
utilizarea unei suprafețe conice în locul celei piramidale.
Suprafața conică propusă de Drucker și Prager în 1952 păstrează noțiunea de

rezistență la forfecare a criteriului Mohr-Coulomb, în sensul că reprezintă o
funcție a primului invariant nenul al tensorului deviatoric având ca variabilă
primul invariant al tensorului sferic. Pentru păstrarea consistenței unităților
de măsură, se utilizează J 2 . Astfel, expresia modelului de cedare este:
J 2  I1 tan b  d (4.21)
Modelul Drucker-Prager, fiind ca ecuație radical diferit de Mohr-Coulomb,

nu are o corespondență biunivocă față de acesta (cum ar fi corespondența între
dreapta intrinsecă și cea kf care reprezintă, practic, aceeași ecuație în două
sisteme diferite de coordonate de efort), astfel încât valorile lui b și d

exprimate în (4.21) trebuie alese astfel încât să apropie suprafața conică într-
un mod cât mai convenabil de cea piramidală.
Valorile parametrilor se aleg astfel încât vârfurile celor două suprafețe de

cedare să coincidă, ceea ce înseamnă că relația (4.20) rămâne valabilă.
Suprafața conică se alege fie în sens acoperitor, circumscris suprafeței
piramidale (Fig. 4.28), ceea ce în planul σ2 = 0 (Fig. 4.27) se traduce printr-o
secțiune eliptică tangentă la hexagon în punctele B, D și F, fie secant
suprafeței piramidale (Fig. 4.29), care în planul σ2 = 0 (Fig. 4.27) este tangent
la suprafața Mohr-Coulomb în punctele A, C și E.
Drucker  Prager : J 2  I1 tan b  d

3
Mohr  Coulomb : t  s sin f  c cos f
Druker-Prager exterioara (BDF)

Drucker-Prager interioara (ACE)
Mohr-Coulomb
F A
B
E 2c cos f 1
Rc =
1 – sinf
D C
2c cos f
Rt =
1 + sinf
Fig. 4.27: Compatibilizarea criteriului Drucker-Prager cu criteriul Mohr-Coulomb în

planul σ2 = 0

3
2 3)
=
1
=
( 1
are
F s ecto
a tri
apt
dre
E
A
1
a. Vedere izometrică
3
E
A
1
b. Intersecția cu cu planul σ2=0

Fig. 4.28: Conul Drucker-Prager tangent exterior piramidei Mohr-Coulomb
3
2
3)
=
1
=
( 1
are
F s ecto
a tri
apt
dre
1
a. Vedere izometrică
3
B 1
b. Intersecția cu cu planul σ2=0

Fig. 4.29: Conul Drucker-Prager secant interior piramidei Mohr-Coulomb

Parametrii conului Drucker-Prager se aleg din condițiile geometrice amintite

după cum urmează:
- pentru suprafața exterioară (puncte de tangență BDF):
2 sin f
tan b 
3 (3  sin f)
(4.22)
6c cos f
d
3 (3  sin f)
- pentru suprafața interioară (puncte de tangență ACE):
2 sin f
tan b 
3 (3  sin f)
(4.23)
6c cos f
d
3 (3  sin f)

5 MODELE DE COMPORTARE NELINIARĂ
Modelul hiperbolic (Duncan & Chang, 1970) este una dintre cele mai folosite
relații neliniare pentru descrierea comportării efort-deformație a pământurilor
normal consolidate prezentată în Fig. 4.5b. și reluată cu parametrii ce urmează
a fi determinați în Fig. 5.1, folosind drept curbă de regresie o hiperbolă cu
asimptotă orizontală (Fig. 5.2).
q
dq
E0 
d a
qf = qult
a
Fig. 5.1: Reprezentarea carteziană (scală zecimală) a curbei de mobilizare pentru un
pământ normal consolidat
5. Modele de comportare neliniară 85

a
q
1
b
q ult
1
a
E0
a
Fig. 5.2: Schimbarea de variabilă pentru construirea modelului hiperbolic pentru un
pământ normal consolidat
Modelul hiperbolic s-a dovedit a fi un instrument deosebit de util în
prelucrarea datelor obținute din încercările de compresiune triaxială,
determinarea pantei și tăieturii dreptei de regresie obținută prin schimbarea
de variabilă ducând la rezultate corecte într-un mod rapid care include și
compensarea datelor prin liniarizare. Ecuația hiperbolei este:
a
q ult 
1  (5.1)
 a
E 0 q ult
Dacă se notează:
1
a
E0
(5.2)
1
b
q ult
a
se schimbă funcția din q în , hiperbola devine o dreaptă cu ecuația:
q

a 
ab a (5.3)
q q
Pentru modelarea pământurilor supraconsolidate (Fig. 5.3), a fost introdus un

parametru, denumit raport de cedare, Rf, care definește diferența dintre curba
de mobilizare trunchiată imediat după obținerea valorii de vârf qf și valoarea
spre care hiperbola tinde asimptotic, qult. Valoarea lui Rf este în general între
0.75 și 1, dar unele studii (Zhang, Wu, & Chen, 2009) recomandă în caz de
incertitudine, valori de 0.55-0.65.
qf
Rf  (5.4)
q ult
Înlocuind relația (5.4) în valoarea lui b din (5.2), aceasta devine:
Rf
b (5.5)
qf
E0
qult
qf hiperbola de regresie
curba de mobilizare
~10% a
Fig. 5.3: Trunchierea curbei de mobilizare a pământurilor supraconsolidate și
compensarea valorii deviatorului la cedare față de valoarea asimptotei orizontale

Pornind de la ecuația (4.18) pentru dreapta kf, se scade în ambele părți ale
semnului de egalitate valoarea efortului principal maxim σ1 pentru a
determina variația deviatorului q la cedare față de efortul de confinare σ3,
obținem:
1  sin f cos f
1  3  3  3  2c (5.6)
1  sin f 1  sin f
de unde:
3 sin f  c cos f
qf  2 (5.7)
1  sin f
Înlocuind (5.7) în (5.5) se obține:
R f (1  sin f)
b (5.8)
2(3 sin f  c cos f)
Pentru simularea variației modulului de deformație liniară E, Duncan și

Chang au propus o lege putere în funcție de efortul radial σ3. Pentru
consistența unităților de măsură a fost introdusă o presiune unitară numită
„presiune atmosferică” ce anulează unitățile de sub putere și înmulțește
expresia pentru revenire la cele inițiale, deci:
n
1  
E   K  p a  3  (5.9)
a  pa 
în care K și n sunt parametrii modelului, adimensionali, ce pot fi determinați

experimental prin găsirea unei curbe de regresie putere.
Practic, introducere artificiului de calcul prin împărțire la presiunea unitară a

deschis calea folosirii unor funcții matematice complexe care să se suprapună
empiric pe datele obținute prin încercări de laborator sau teren. O astfel de
relație este și cea folosită pentru modelarea înfășurătoarei Mohr prezentată în
Fig. 4.2, care se poate pentru pământurile necoezive.

 
f  f0  f log 3  (5.10)
 pa 
unde:
ϕ0 – este unghiul de frecare internă corespunzător unei presiunii atmosferice

ce are aceeaşi unitate de măsură cu efortul 3;
∆ϕ – reprezintă scăderea unghiului de frecare pentru o creştere de 10 ori a
efortului 3.


6 ELEMENTE DE TEORIA STĂRII CRITICE
6.1 Noțiunea de stare critică
Prezentul capitol a fost adaptat după (Atkinson & Bransby, 1978) și

(Whitlow, 2001).
Prin prisma teoriei stării critice, o probă de pământ este considerată cedată
prin forfecare în momentul în care aceasta prezintă deformații mari sub
efortul de forfecare fără modificarea efortului și a porozității. Presiunea apei
în pori chiar și în cazul unei încercări nedrenate devine zero.
În general, dacă se obține o diagramă q’-a similară celei din Fig. 4.5, pentru
forfecarea unei probe de pământ, condițiile de stare critică se îndeplinesc în
vecinătatea valorii de vârf a efortului deviator, la un a>a qmax și nu pentru
valoarea de vârf. Datorită acestui motiv, pământurile analizate prin prisma
teoriei stării critice nu mai prezintă doi parametrii ai rezistenței la forfecare ci
unul singur, M, unde:
q'
M (6.1)
p'
unde p’ și q’ sunt efortul sferic, respectiv deviator definite prin ecuațiile 1.3.
Teoria stării critice a fost dezvoltată în principal de școala engleză de
geotehnică (în special colectivul de la Cambridge), acesta fiind un motiv
principal pentru care pentru formularea ei se folosesc coordonatele de efort
p’ și q’. M este, așadar panta proiecției curbei de stare critică pe planul p’-q’.
Curba de stare critică este descrisă într-un spațiu de coordonate p’-q’-v (Fig.
6.1).
6. Elemente de teoria stării critice 91

q'
Curba de stare critica

p'
M Proiectiile curbei de
stare critica
1
Curba de consolidare normala
v
Fig. 6.1: Curba de stare critică
O remarcă deosebit de importantă este că proiecția suprafeței stării critice

trece prin originea planului p-q atât pentru pământurile coezive cât și pentru
cele necoezive.
6.2 Suprafața Roscoe
Reprezentând în coordonate de efort p’-q’ două seturi de încercări pentru

același pământ, un set consolidat izotrop și forfecat nedrenat (Fig. 6.2.a), iar
un altul consolidat izotrop și forfecat în condiții nedrenate (Fig. 6.2.b), se
observă că se obține aceeași înfășurătoare de stare critică (proiecția pe planul
p’-q’ a curbei stării critice). Mai mult decât atât, se poate pune în evidență că
pe drumul de forfecare, dacă se pleacă de la condiții de consolidare normală,
indiferent dacă forfecarea se face în condiții drenate sau nedrenate, unui punct
de pe drumul de forfecare p’-q’ îi va corespunde o singură valoare a
volumului specific v (Fig. 6.3).

q' v
Linia de consolidare normală

v1 A1
B1
v2 A2
B2
v3 A3
B3 B3
B2
v3
B1 v2
Proiecţia curbei de stare critică
v1
A1 A2 A3 p' p'
a. Încercări nedrenate pe trei probe normal consolidata
q' v
A1 Linia de consolidare normală
B3
A2
A3
B2 B1
B2
B3
B1
Proiecţia curbei de stare critică
A1 A2 A3 p' p'
b. Încercări drenate pe trei probe normal consolidata
Fig. 6.2: Suprafețele în spațiul p-q-v descrise de forfecarea unor probe drenate și
nedrenate

q'
p'
Fig. 6.3: Drumuri de efort drenat și nedrenat în coordonate p’-q
Rezultă că fiecărui punct de pe drumurile de efort de forfecare, îi va

corespunde o unică valoare a volumului specific. Toate punctele din spațiul
p’-q’-v care sunt caracterizate astfel alcătuiesc o suprafață ce poartă numele
de „suprafață Roscoe” ( Fig. 6.4)
q'
Suprafaţa Roscoe
p' Curba de stare critică
Curba de consolidare normală
v
Fig. 6.4: Suprafața Roscoe

Realizând secțiuni prin suprafața Roscoe cu plane v = constant, se remarcă

faptul ca alura acestor secțiuni este aproximativ aceeași (Fig. 6.2.a), ceea ce
conduce la concluzia că prin normalizare se poate găsi o singură curbă care
să păstreze proprietățile suprafeței Roscoe și într-o reprezentare plană. Acest
factor de normalizare este chiar efortul de consolidare izotropă de la care s-a
pornit forfecarea. În Fig. 6.5 a fost reprezentată suprafața Roscoe normalizată
cu acest efort, notat cu pc.
q'/p'c Curba de stare critică

0.5 Suprafaţa Roscoe
0.4
0.3
0.2 Curba de consolidare normală
0.1
0.0
0.0
0.1
0.2
0.3
0.4
0.5
0.6
0.7
0.8
0.9
1.0
p'/p'c
Fig. 6.5: Normalizarea în raport cu efortul de consolidare, pc
6.3 Suprafața Hvorslev
În paragraful 6.2 s-a pornit de la ipoteza că pământul este normal consolidat.

În cazul în care pământul este supraconsolidat, efortul deviator de forfecare
pentru care se atinge starea critică va fi diferit pentru fiecare valoare a
gradului de supraconsolidare în parte (Fig. 6.6).
q'/p'c Puncte de stare critică

0.5 Suprafaţa Roscoe
0.4
0.3
0.2 Curba de consolidare normală
0.1
0.0
0.0
0.1
0.2
0.3
0.4
0.5
0.6
0.7
0.8
0.9
1.0
p'/p'c
Fig. 6.6: Starea critică pentru diferite grade de supraconsolidare

Raportul q’/p’ este maxim atunci când 1 este maxim, iar 3 este minim.
Valoarea minimă pentru care pământul lucrează în compresiune este atunci
când 3 = 0. În acest caz avem:
q '  '1
1
p'  '1
3 (6.2)
q'
3
p'
Astfel, în Fig. 6.7 este pusă în evidență limita pentru care pământul este supus
la compresiune. Pe intervalul OA starea critică s-ar putea atinge doar prin
eforturi de întindere. Locul geometric al punctelor de stare critică între limita
cedării prin întindere și suprafața Roscoe, poartă numele de suprafață
Hvorslev.
Parametrii suprafeței Hvorslev în coordonate p' /p'c - q' /p'c sunt g și h,

constante de material, unde:
q' p'
gh (6.3)
p' c p' c
q'/p'c
Suprafaţa Hvorslev B
Suprafaţa Roscoe
A 1h
3
g
1
Limita de întindere p'/p'c
Fig. 6.7: Suprafața Hvorslev

Relația care leagă efortul de consolidare de porozitatea reprezentată de

volumul specific al pământului (Fig. 3.2 și relația (3.7)), astfel încât pentru
diferite eforturi de consolidare curba AB din Fig. 6.7 se va transforma într-o
suprafață în sistemul p’-q’-v (Fig. 6.8). Tot într-o suprafață tridimensională
se transformă și limita de întindere.
q'
Suprafaţa Roscoe
Suprafaţa Hvorslev
p'
Limita de întindere
Fig. 6.8: Reprezentarea tridimensională a suprafeței Hvorslev


7 CEDAREA PRIN POANSONARE
Prezentul capitol a fost adaptat după (Chirică, 1991).
În urma mai multor încercări de laborator și la scară naturală pe fundații

directe așezate pe pământuri nesaturate cu macrostructură contractantă s-au
evidențiat următoarele aspecte:
- Fundațiile directe prezintă tasări cu deformare locală a planului de
fundare numai în dreptul suprafeței de contact fundație – teren.
- În punctele de pe suprafața terenului situate în afara suprafeței de
fundare nu se înregistrează deplasări verticale sau orizontale
semnificative;
- Corpul fundației pătrunde în mediul poros prin sfărâmarea
macrostructurii sale contractante și crearea unui dop de material cu
porozități reduse, delimitat de un contur ce se închide pe perimetrul
suprafeței de fundare.
Acest mod de tasare este denumit tasare prin poansonare, respectiv cedare
prin poansonare. Se consideră că deformația inițială a modelului din zona
elastică este nulă, iar materialul începe să se deformeze prin zdrobire, atunci
când efortul aplicat depășește rezistența structurală a materialului.
Astfel, pentru un poanson într-un mediu sensibil la umezire sau afânat și

cimentat, după depășirea rezistenței structurale, materialul zdrobit de va
acumula sub suprafața poansonului, iar deformația înregistrată va fi guvernată
de frecarea laterală de-a lungul perimetrului de poansonului, între dop și restul
masivului. Acest lucru va continua până când efortul pe direcția orizontală la
nivelul dopului depășește efortul geologic în stare de repaus, continuându-se
cu cedare de tip general.
7. Cedarea prin poansonare 99

Fundație Reful
Prism de
lateral
pământ îndesat
Linie de
alunecare
a) Cedare generală b) Cedare prin poansonare
Fig. 7.1: Posibilități de cedare a terenului de fundare
În Fig. 7.1 sunt prezentate două moduri de cedare ale terenului de fundare. În
primul caz terenul de fundare va ceda prin refularea terenului din jurul
fundației, iar în cel de-al doilea caz nu există deformații ale terenului din jurul
fundației.

1
P n
1
s Placă 1-n
s
rigidă 1
so 01 01
Pământ Tm
n1 Tm
îndesat Tc Tc
h h
1-n1
02 02
B
A=B*L R
P=2(B+L)
L
Fig. 7.2: Cedarea prin poansonare
În Fig. 7.2 este exemplificat fenomenul de poansonare și eforturile care se

formează în pământ.

Pentru o solicitare la compresiune, P, procesul de deformare prin poansonare

se încheie atunci când forța aplicată de placa rigidă este în echilibru cu
ansamblul forțelor care acționează pe conturul dopului de material îndesat.
Astfel, din condiția de echilibru pe verticală rezultă relația (7.1).
P − (Tμ +Tc ) = A∙R (7.1)

σ01 +σ02
Tμ = ∙ h∙Pp ∙ μ (7.2)
2
Tc = c∙Pp ∙ h (7.3)
σ01 = σ∙K 0 (7.4)
σ02 = R∙K 0 (7.5)
în care,
Pp – este perimetrul de poansonare al suprafeței de contact dintre placa rigidă
și materialul poros. Acesta este egal cu perimetrul dopului de material îndesat;
Ko – este coeficientul frecării laterale în stare de repaos pentru materialul
poros friabil;
h – este grosimea dopului de material îndesat;
A – este aria suprafeței de contact dintre placa rigidă și materialul poros
friabil;
R – este rezistența la compresiune a macrostructurii materialului cu porozitate
inițială;
Tm și Tc – sunt eforturile de frecare ce se dezvoltă pe verticală;
 – presiunea verticală aplicată terenului prin placa rigidă;
c – coeziunea materialului poros friabil;
Se fac următoarele notații:

Pp
ND = (7.6)
A
1−n
Nμ = ∙K ∙μ (7.7)
1 − n1 0
c
cm = (7.8)
K 0 ∙μ
n – este porozitatea inițială a mediului friabil solicitat;

n1 – este porozitatea medie a dopului de material îndesat sub placa rigidă;

s0 – este adâncimea de la suprafața la care se limitează procesul de sfărâmare
a structurii mediului poros friabil;
Introducând relațiile (7.2) și (7.3) în ecuatia (7.1), și utilizând notațiiile (7.6),

(7.7), și (7.8) se rezultă:
R+s0 ∙ ND ∙ Nμ ∙ (1/2∙R + cm )
σ= ∙ K0 ∙ μ (7.9)
1 + 1/2∙s0 ∙ ND ∙ Nμ
2∙(σ − R)∙Ng
s= (7.10)
ND ∙ Nμ ∙ (σ + R+2cm )
în care,
n − n1
Ng =
1 − n1
P
Dacă se înlocuiește σ= A în ecuația (7.10) se va obține o relație neliniară între
încărcare și tasare ce poate fi reprezentată conform Error! Reference source
not found..
2∙(P − 𝐴 ∙ R)∙Ng
s= (7.11)
ND ∙ Nμ ∙ (𝑃+𝐴 ∙ R+2∙𝐴 ∙ cm )

Pi=RA Pi Pi=RA/Ko
P
s1=0
si
slim
Fig. 7.3: Reprezentarea relației liniare încărcare – tasare
Procesul de tasare prin poansonare are loc pentru valori ale încărcarilor în
𝑅
domeniul A∙R≤Pi <A∙ K și pentru valori ale tasărilor s1 =0≤si <slim .
0
A∙R
Prin înlocuirea lui P= K în ecuația (7.11) se obține ecuația tasării limite:
0
2∙R∙(1 − K 0 )∙Ng
slim = (7.12)
ND ∙ Nμ ∙ (R + K 0 ∙R+2∙K 0 ∙cm )
Dacă se aproximează curba de încărcare – tasare cu o dreaptă se obține panta

medie a dreptei ca fiind:
A∙R∙(1 − K 0 )
K= (7.13)
K 0 ∙ slim

După cum se poate observa, panta medie a realției încărcare – tasare depinde
de caracteristicile mecanice ale materialului macroporic contractant, dar și de
raportul dintre perimetrul activ, Pp al dopului de pământ îndesat și de aria
secțiunii transversale a fundațiilor directe așezate pe asemenea pământuri.

BIBLIOGRAFIE
Atkinson, J., & Bransby, P. (1978). The Mechanics of Soils: an Introduction

to Critical State Soil Mechanics. London: McGraw-Hill.
Chirică, A. (1991). Tasarea și cedarea pământurilor macrostructurate.

București: Universitatea Tehnica de Construcții București.
Duncan, J. M., & Chang, C. Y. (1970). Nonlinear analysis of stress and strain
in soils. Journal of the Soil Mechanics and Foundations Division,
ASCE, 1629-1653.
Whitlow, R. (2001). Basic Soil Mechanics. Harlow: Pearson Education.
Zhang, Z. Y., Wu, C. F., & Chen, Y. M. (2009). Study on Duncan-Chang

model parameters of stress compression for municipal solid waste.
International Symposium on Geoenvironmental Engineering ISGE
2009 (pp. 602-606). Hanzhou: China.
Bibliografie 105

Mecanica Avansata A Pamanturilor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mecanica Avansata A Pamanturilor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mecanica Avansată a Pământurilor – Note de Curs

Fig. 1.1: Robert Hooke ................................................................................... 7

Fig. 2.8: Metoda grafică de determinare a polului cercului stării de efortur 24

Fig. 4.10: Dreapta kf pentru o probă consolidată izotrop și forfecată prin

Fig. 5.3: Trunchierea curbei de mobilizare a pământurilor supraconsolidate și

Relația dintre încărcare și deformație a fost pusă pentru prima dată în

Fig. 1.1: Robert Hooke Fig. 1.2: Leonhard Euler

Contribuții deosebite la studiul comportării efort-deformație a materialelor au

Fig. 1.3: Giordano Ricatti Fig. 1.4: Thomas Young

Fig. 1.5: Siméon Denis Poisson Fig. 1.6: Gabriel L. J. B. Lamé

Reprezentarea tensorială a eforturilor unitare îi aparține lui Augustin-Louis

Fig. 1.7: Augustin-Luis Cauchy Fig. 1.8: George Green

Noțiunea de rezistență la forfecare a fost studiată pentru prima dată de Charles

Fig. 1.9: Joseph-Louis Lagrange Fig. 1.10: Charles Augustin de Coulomb

Exprimând criteriul Mohr-Coulomb în coordonate tridimensionale având ca

Fig. 1.11: Carl Culmann Fig. 1.12: Christian Otto Mohr

Dezavantajul principal al criteriului Mohr-Coulomb și cel asociat Tresca, îl

Fig. 1.15: Daniel Charles Drucker Fig. 1.16: William Prager

2 CONSIDERAȚII GENERALE. STARE DE EFORTURI. STARE

2.1 Stare de eforturi

Deși în literatura de specialitate din domeniul Teoriei Elasticității și

Să considerăm un corp solid (Fig. 2.1), cu geometrie oarecare, aflat în

Secționăm în continuare corpul după direcțiile suprafețelor ozx și ozy și vom

Pentru a se îndeplini condiția de echilibru, pe fețele opuse ale punctului

2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 13

În continuare descompunem fiecare forță de pe o față după direcțiile celor trei

Fi xx Fi yy Fi zz

Este necesar ca și componentele forțelor interne să fie în echilibru pentru ca

Se poate remarca faptul că tendința cuplului format de componentele normale

2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 15

Notăm cu n̅ vectorul normal al sistemului de coordonate oxyz astfel încât

Tensorul eforturilor unitare din punct pe direcțiile oxyz se scrie:

unde  este matricea stării de eforturi:

2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 16

Comparând definiția matricei eforturilor principale (2.4) cu (2.5) se poate

Exprimarea stării de eforturi (2.4) este per se o simplificare a cazului general

Astfel, consideram un punct unitar de formă cubică, având laturile unitare și

2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 17

a. Echilibrul de eforturi pe elementul unitar b. Dimensiunile laturii panei

Ca să exprimăm echilibrul de forțe pe pana secționată, vom înmulți eforturile

unde efortul care acționează pe pană pe direcția 3 este:

2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 18

'3  3 tan  (2.8)

Înlocuind (2.8) în (2.7) și apoi în (2.6), se obține:

Ca artificiu de calcul în prima ecuație (2.9) înmulțim și împărțim la 2 termenii

2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 19

Dacă generalizăm pentru trei dimensiuni problema descrisă anterior în două

cos 2 1  cos 2  2  cos 2  3  1 (2.13)

În aceste condiții, toate perechile de valori σ – τ corespunzătoare stării

După cum se va arăta în capitolele următoare, în general în problemele

Fig. 2.5: Reprezentarea parametrică a cercului lui Mohr în funcție de eforturile

2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 20

Fig. 2.7: Cercurile lui Mohr într-o stare tridimensională de eforturi

Pentru a determina valorile eforturilor unitare de pe un plan înclinat cu

( x  ) cos  x   xy cos  y   xz cos  z  0

Acestui sistem de ecuații i se adaugă ecuația (2.13). Pentru a fi evitată soluția

Dezvoltând, se obține o ecuație de gradul 3:

2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 22

În cazul unei stări de eforturi izotrope, de exemplu cea hidrostatică, nu ar

Dacă dorim să punem în evidență invarianții tensorului deviatoric, pornind de

Invariantul J1 este întotdeauna nul din însăși definiția eforturilor deviatorice

2. Considerații generale. Stare de eforturi. Stare de deformații 23

2.2 Polul cercului lui Mohr