ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

SPECIALIZAREA: COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

PROIECT GEOPOLITICĂ ȘI GLOBALIZARE

EXTINDEREA CULTURII DANCEHALL

LA NIVEL GLOBAL

PROIECT REALIZAT DE: Leasco Marin

GRUPA 4

BUCUREȘTI, 2018
 Facultatea de Comunicare si Relații Publice

TEMA PROIECTULUI DE CERCETARE

Caraibe este o regiune foarte interesantă din punct de vedere sociologic și chiar
geopolitic, datorită istoriei sale bogate și a identităților culturale distincte. Ca urmare a
activității imperiilor coloniale în regiune, cultura caraibeană a fost supusă unor influențe din
două părți unice în lume: Europa și Africa. Ulterior, celor două grupuri de influență
principale li s-au alăturat și Statele Unite ale Americii, fiind în prezent cel mai puternic și
influent stat vecin.

Din acest motiv, cultura caraibeană este unică în lume și are foarte multe
particularități, reprezentând, de fapt, o combinație dintre culturile menționate anterior.
Aceasta se află într-o continuă evoluție și, pe parcursul timpului, a reușit să influențeze la
nivel global industria de divertisment.

În acest proiect voi insista cu precădere asupra aspectelor care au fost cel mai evident
influențate de popoarele din Caraibe, anume muzica și dansul. Astfel, a apărut stilul
dancehall, un stil muzical inspirat din reggae, al cărui nume este foarte explicit, fiind un stil
dedicat dansului („dance”), preponderent într-un club („hall”).

În prezent, in cele mai multe piese muzicale care ajung hit-uri internaționale se pot
observa ori ritmuri latino, ori ritmuri jamaicane, iar aceste influențe sunt prezente inclusiv la
piesele muzicale românești. De asemenea, identitatea culturală jamaicană își face simțită
prezența și în majoritatea stilurilor de dans comercial, devenind astfel un set de norme valabil
la nivel global.

1
 PREZENTAREA ȘI ANALIZA

Pentru a înțelege pe deplin contribuția culturală pe care a avut-o regiunea Caraibe

asupra industriei de divertisment, consider imperioasă prezentarea istoriei regiunii,
evidențiind astfel unicitatea identității culturale și modalitățile prin care a reușit sădevină atât
de influentă pe plan muzical.

Caraibe este o regiune geografică situată lângă continentele americane, la sudul

Americii de Nord, la nordul Americii de Sud și la estul Americii Centrale. Este situată pe
placa caraibeană și curpinde aproximativ 700 de insule.

Istoria regiunii este una complicată, dată fiind poziția sa geografică. Aceasta
reliefează rolul important pe care l-a avut în timpul imperiilor coloniale, începând cu secolul
al XV-lea, precum și rolul pe care l-a avut în secolul al XX-lea, în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, în timpul valului de „decolonizare” de după război și în timpul Războiului
Rece.

Înaintea imperiilor coloniale, cea mai veche așezare umană din regiune datează încă
din mileniul al VI-a Î.Hr. evidențele fiind găsite la siturile Ortoiroid din Trinidad. (Saunders,
2005, p. 13). Apoi, până la jumătatea mileniului al V-lea înainte de Hristos, oamenii au reușit
să ajungă și pe insulele Hispaniola și Cuba, unde civilizația era cunoscută drept
„Casirimoid”. Ulterior, insulele caraibiene au fost populate în valuri migratorii succesive, iar
între anii 400 și 200 î.Hr. civilizația pre-Columbiană „Saladoid” au adus cu aceștia
agricultura și olăritul. Undeva în jurul anului 250 d.Hr., poporul „Barrancoid” i-a înlocuit în
Trinidad și au menținut controlul până în secolul al VI-lea, când poporul „Arauquinoid”
(viitorii „Taíno” și
„Arawaks”) a preluat controlul. Apoi, între secolele XII-XII, un al patrulea grup de persoane,
numiți „Mayoid” (viitorii „Caribs”) au ajuns în Trinidad și au rămas populația dominantă
până la cucerirea spaniolă.

La momentul venirii europenilor, insulele din Caraibe erau populate de trei populații
indigene amerindiene majore: Taíno, Caribs & Galibi și Ciboney. Taíno erau divizați în
„Classic Taíno” (care ocupau insula Hispaniola și Puerto Rico), „Taíno Vestici” (care ocupau
Cuba, Jamaica și arhipelagul Bahamas) și „Taíno Estici” (care ocupau insulele Leeward)
(Irving, 1992). De asemenea, Trinidad era populată atât de populații vorbitoare de carib, cât și
de populații vorbitoare de arawak.

Imediat după călătoriile lui Cristofor Columb către Americi, atât navele portugheze,
cât și navele spaniole au început să își asume teritorii din America Centrală și din America de
Sud. Aceste colonii aduceau aur, ceea ce a determinat ca și alte puteri europene (precum
Anglia, Olanda și Franța) să își dorească propriile colonii. Astfel, rivalitățile imperiale au
conferit regiunii Caraibe un caracter contestat secole întregi, în timpul războaielor europene.

Cristofor Columb a intrat în contact cu populația „Lucayans” în Bahamas și cu

populația „Taíno” în Cuba și în nordul insulei Hispaniola și a decis să transporte câțiva nativi
înapoi în Spania. Printre posesiunile acestora, au fost găsite mici cantități de aur, ceea ce a i-a
convins pe spanioli să cucerească și să subjuge populația nativă, ducându-i rapid spre
extincție. Așadar, pentru a suplimenta forța de muncă amerindiană, spaniolii au decis să
„importeze” sclavi africani. (Huxtable Elliott, 2007)
 După declinul Imperiului Spaniol, alte puteri europene au decis să își stabilească o
prezență în Caraibe, în principiu datorita faptului că populația nativă era redusă din cauza
bolilor aduse de europeni. Astfel, olandezii, francezii și britanicii s-au urmărit unii pe ceilalți
în regiune și au stabilit o prezență pe termen lung. Au adus cu aceștia milioane de sclavi
africani pentru a susține plantațiile tropicale care erau împrăștiate de-a lungul insulelor
caraibiene. (Martin, 2011)

Cu timpul, agricultura din regiune s-a dezvoltat considerabil, ceea ce a condus în mod
evident la necesitatea unei forțe de muncă numeroase, pe care europenii au adus-o profitând
de comerțul cu sclavi din Africa. Prin intermediul comerțului transatlantic de sclavi, au fost
aduși sclavi de origine africană în coloniile portugheze, spaniole, britanice, franceze și
olandeze din Americi, precum și în Caraibe. Astfel, în Caraibe sclavii au fost aduși începând
cu secolul al XVI-lea și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ca o mică paranteză, conform
lui Russel King (2010, p. 24), acesta a fost numărul de sclavi africani importați de europeni în
Caraibe:

IMPERIUL COLONIAL TOTAL SCLAVI IMPORTAȚI

Anglia 1.665.000
Olanda 500.000
Franța 1.600.200

Nu voi insista prea mult pe ceea ce s-a întâmplat ulterior, întrucât intenția mea nu a
fost să prezint istoria integrală a regiunii, ci doar să conturez o imagine asupra popoarelor
care au influențat, de-a lungul timpului, regiunea Caraibe.

Așadar, cu timpul imperiile coloniale s-au dizolvat și majoritatea statelor din Americi
și-au proclamat independența. În prezent, doar următoarele teritorii din Caraibe sunt
încorporate în state europene sau în Statele Unite ale Americii:

 Franța: Guadeloupe, Martinique, St. Martin și St. Barthélemy;

 S.U.A.: Puerto Rico și U.S. Virgin Islands;
 U.K.: Anguilla, Bermuda, British Virgin Islands, Cayman Islands,
Montserrat
și Turks and Caicos;
 Olanda: Aruba, Curaçao și St. Maarten.
 The Oxford Dictionary definește globalizarea ca find procesul prin care companiile
sau alte organizații dezvoltă influență internațională. Totuși, globalizarea are și implicații
culturale și, în ciuda opiniei publice, omogenizarea culturală nu este un fenomen recent. Mai
mult ca sigur, în mijlocul secolului al XVII-lea, o formă de globalizare avea loc și în Caraibe,
prin intermediul comerțului de sclavi. Încrucișarea diverselor culturi (spaniole, engleze,
africane, amerindiene, etc.) a format o cultură hibridă în Caraibe și, implicit, în Jamaica.

Așadar, dancehall-ul, care în sine este un stil de dans originar în comunitățile centrale
din Kingston, Jamaica, are un caracter global, fiind rezultatul unor secole de dansuri
preponderent africane, dar cu influențe europene. De asemenea, fiind un fenomen dezvoltat
în Jamaica din culturi importate, dancehall-ul este re-exportat prin intermediul globalizării
culturale.

Termenul dancehall se referă, în sensul său larg, la locația fizică în care aveau loc
aceste dansuri, dar și la muzica cântată și creată pentru acele locuri, la vestimentație și cel
mai important la stilurile de dans utilizate.

În continuare, voi prezenta succint istoria dancehall-ului.

În ciuda emancipării sclavilor din 1838 și declararea independenței Jamaicăi față de

U.K. în anul 1962, o dihotomie culturală a persistat. Societatea era divizată în ceea ce era
văzut ca „cultura de înaltă speță” a grupului de albi și în „cultura de joasă speță” a grupului
de afro-americani.

Dancehall-ul este manifestarea a ceea ce era considerat „cultură de joasă speță” și

ceea ce a fost negat din punct de vedere istoric. Limba principală a dancehall-ului, patois,
patwa, sau creole este o combinație de retenții africane și engleză britanică, cu anumite
similarități cu unele silabe chinezești. Totuși, aceasta nu este considerată o limbă distinctă, ci
doar o engleză stâlcită, o „lower class English”. Prin utilizarea patois, dancehall-ul a creat o
formă de rezistență împotriva superiorității britanice și a demonstrat crearea unui nou stat
care a fost format prin unirea limbilor care au existat in Jamaica încă din timpul sclaviei.
(Morgan, 2012)

Stanley Niaah (2010) descria dancehall-ul ca find coregrafierea unei identități care
comentează asupra dominației vestice. După cum spunea, dancehall-ul este o manifestare a
unei culturi de spectacol, creată de oameni expuși la diverse culturi în cadrul unei insule
micuțe. Astfel, este reprezentarea directă a unui spirit neliniștit care răsare dintr-un mediu
globalizat.

Încă din timpul sclaviei, populației africane din Jamaica îi era permisă o libertate de a
dansa în anumite seri. În general, expresiile culturale (precum bătutul tobelor) erau interzise,
însă în ciuda acestul lucru culturile africane hibridizate au prosperat. Dancehall-ul își are
rădăcinile în dansurile religioase africane, precum și în dansurile de divertisment și de
celebrare. De exemplu, Niaah (2010) a urmărit anumiți pași de dans, printre care și limbo,
până la experiențele sclavilor de pe nave.

Astfel, cu timpul, dancehall-ul a devenit piesa de rezistență a identității culturale

jamaicane și chiar a întregii regiuni.

Din cauza faptului că regiunea este una relativ săracă și slab populată, Caraibe nu
poate fi considerată o piață largă de consum pentru produsele muzicale. Totuși, prin alterațiile
muzicale ale muzicii proprii în centrele de producție internaționale, Caraibe devine un
consumator al practicilor mainstream de producție. Aproape invariabil, muzica rezultată suna
mai puțin distinctiv și din ce în ce mai generic, iar „localul” începe să reflecte „globalul”,
urmând trend-urile top-urilor muzicale mainstream. (Alleyne, 2009, pp. 77–78)

În „era pre-Marley”, muzica caraibeană a suferit un boom internațional considerabil.

Anul 1912 este de obicei citat ca fiind anul primei înregistrări internaționale a muzicii
caraibiene (Alleyne, 2009, p. 79). Până în anii 1960, totuși, muzica populară indigenă
jamaicană nu beneficia de o identitate puternică. Acest lucru s-a schimbat odată cu obținerea
independenței față de U.K., în anul 1962, lucru care a cauzat o serie de procese evolutive și a
condus la formarea unei fuziuni între ritmurile locale și ritmurile americane, la care s-au
adăugat ritmurile blues. Astfel, a luat naștere stilul reggae (Alleyne, 2009, p. 82).

În anii 1970, impactul muzicii pop mainstream a „albilor”a ajutat la crearea unei
piețe mainstream și pentru muzica reggae, având piese populare de la artiști precum Paul
Simon, Paul McCartney, Eric Clapton, The Eagles și The Police (Alleyne, 2009, p. 83).

După era Bob Marley, accentul a căzut pe piesele care își dezvoltaseră deja audiențele
principale, însă care nu reușiseră încă să își stabilească o prezență mainstream activă. Cert
este că muzica din Caraibe s-a dezvoltat ușor, dar sigur, ajungând să acapereze industria
muzicală mainstream.
 Un alt fenomen interesant a avut loc în Barbados, având un impact considerabil
asupra regiunii în ultimele două decenii.

Niciun artist barbadian nu a obținut vânzări de album majore în America până când
Rihanna, o adolescentă la acel moment, a reușit să obțină un disc de aur și un disc de platină.
Stilul adoptat de Rihanna pentru succesul ei masiv a fost extrem de deconectat de identitățile
muzicale barbadiene indigene. Cazul său este un caz de localizare a globalului, în care textul
este returnat principalei surse de influență comercială, S.U.A..

Sunetul construit de Rihanna și imaginea sa reflectă un stil urban, care nu conține

foarte multe influențe barbadiene.

Spre deosebire de piesele dancehall tradiționale, muzica dancehall-pop este

caracterizată de utilizarea materialului comun în muzica pop, precum refrenele repetate,
sunetele melodice, precum și versurile cu mai puține conotații sexuale.

Dancehall-pop a beneficiat de un nou val de popularitate în piețele vestice, prin

piesele lui Drake („One Dance” și „Controlla”), lui Ed Sheeran („Shape of You”), lui Major
Lazer („Lean on”, „Light It Up” și „Run Up”) și, evident, prin piesele Rihannei.

CONTRIBUȚIA PERSONALĂ

În ceea ce privește acest subiect, sunt în mod evident „biased”, întrucât sunt un mare
fan al dancehall-ului - atât al genului muzical, cât și al stilului de dans.

Sunt un mare fan al Rihannei și acest lucru mi-a deschis ochii spre o lume a muzicii
din Caraibe, până când am ajuns să ascult piesele lui Mavado, Spice și Vybz Kartel, nume
importante în lumea dancehall-ului.

Din punctul meu de vedere, fenomenul de globalizare a dancehall-ului este foarte

interesant și merită toată atenția și suportul nostru. Consider că trebuie să ne gândim la ce
reprezintă, de fapt, acest stil muzical. Reprezintă diversitate (fiind rezultatul contopirii multor
civilizații, așa cum am prezentat anterior), reprezintă emancipare (proveniind încă din
perioada sclaviei) și reprezintă promovarea unor civilizații micuțe la nivel global, întrecând
chiar trend-urile impuse de către state precum U.K., Franța, S.U.A. (unde industria de
entertainment este extrem de influentă).

În opinia mea, acesta este un succes greu de atins pentru popoare din țări micuțe, slab
populate, sărace și fără o importanță globală prea mare și consider că reprezintă pe deplin
fenomenul de globalizare și tot ceea ce înseamna acesta.

Pe de altă parte, nu există bine fără puțin rău. În acest caz, părțile negative sunt
reprezentate, în opinia mea, de către pierderea identității culturale caraibiene. Fiind vorba
despre un gen muzical care prinde la public, acesta a fost „împrumutat” de către artiști care
nu au nicio legătură cu respectiva cultură, probabil doar pentru beneficiile financiare.

În prezent, putem observa piese dancehall care sunt în top-urile posturilor de radio
mainstream, dar care sunt interpretate de către artiști britanici, albanezi, francezi, turci,
americani sau chiar români. De exemplu, Era Istrefi (o albaneză care a reușit să atingă un
succes mondial cu piesa sa, „Bon Bon”) are piesele puternic influențate de ritmurile
dancehall. Delia Matache, interpreta româncă pe care probabil o cunoaștem cu toții,
împrumută foarte multe elemente din cultura jamaicană (în special în materie de dans) și
neagă în totalitate acest lucru.

Tot în materie de dans, mi se pare oarecum ironic faptul că dansatoarele cele mai
populare de dancehall sunt rusoaice (precum Fraules) sau franțuzoaice (precum Laure
Courtellemont). Și totuși, aceste lucruri ne fac să ne gândim: oare acele dansuri mai sunt,
într- adevar, încă dancehall? Sau doar interpretări europene ale acestuia? În comentariile
videoclipurilor de pe YouTube, de exemplu, se pot observa deseori păreri negative despre
respectivele dansuri, provenite de la nativi din Caraibe, care acuză faptul ca nu au nicio
legătură cu dancehall-ul. Evident, nu putem generaliza opiniile câtorva persoane, însă
consider acele comentarii interesante.
 CONCLUZII

Așa cum am prezentat anterior, dancehall-ul este un stil muzical și de dans unic în
lume, tocmai prin faptul că este rezultatul contopirii mai multor civilizații pe parcursul unor
secole întregi. De asemenea, este rezultatul unor practici ale umanității de care nu ar trebui să
fim prea mândri, precum utilizarea sclaviei, dar este un gen care îmbrățișează această istorie
comună și o tratează ca atare.

Pe lângă aceste aspecte, dancehall-ul a devenit un fenomen global, o componentă

fundamentală a industriei de divertisment moderne, fiind deja o necesitate a muzicii
mainstream.

Ca orice fenomen extins la nivel global, totuși, nu este nici lipsit de aspecte negative.
Uniformizarea culturală globală poate conduce la pierderea elementelor native, inclusiv în
cultura originară a fenomenului. Acest lucru se poate observa și în Caraibe, unde dancehall-ul
modern nu mai este compatibil cu dancehall-ul „primitiv” și a preluat multe elemente ale
muzicii mainstream.
 Bibliografie

Alleyne, M. (2009). Globalisation and Commercialisation of Caribbean Music. Middle

Tennessee State University. Retrieved from

https://helda.helsinki.fi/bitstream/handle/10138/25814/006_07_Alleyne.pdf?sequence

=1

Huxtable Elliott, J. (2007). Empires of the Atlantic World: Britain and Spain in America, 1492–

1830. Yale University Press.

Irving, R. (1992). The Tainos : Rise and Decline of the People Who Greeted Columbus. New

Haven: Yale University Press.

King, R. (2010). People on the Move: An Atlas of Migration. Los Angeles: University of

California Press.

Martin, T. (2011). Caribbean History: From Pre-colonial Origins to the Present.

Morgan, C. (2012). Early Globalization and The Roots of Dancehall. Mount Holuoke

College. Retrieved from

https://sophia.smith.edu/blog/danceglobalization/2012/04/19/early-globalization-and-

the-roots-of-dancehall-dance/

Saunders, N. (2005). The Peoples of the Caribbean: an Encyclopedia of Archeology and

Traditional Culture. ABC-CLIO.

Stanley Niaah, S. (2010). Dancehall: trom slave ship to ghetto. Ottowa: University of Ottowa

Press.