FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA SI ASISTENTA SOCIALA

ANUL II
STUDENT: STANA PETRUT COSMIN

REFERAT DEONTOLOGIE PROFESIONALA

BINELE SI RAUL IN VIATA SI IN PROFESIE

Discernmantul este crucial pentru supravietuirea, în aceste timpuri, a crestinului

ortodox, confruntat cu un adevarat asalt al duhului desertciunii lumesti si uraciunii diavolesti.
Astazi crestinul traieste în ceea ce filosofii au numit societatea de-centrata, societatea rupta de
cadrele traditionale, în care binele si raul erau valori obiective, împartasite comunitar de membrii
comunitatii. Nu, acum, binele si raul nu mai sunt valori obiective, ele nu mai fac parte dintr-un
mediu în care persoana umana îsi exercita vointa sa. Acum, binele si raul sunt constructe,
artefacte, sunt generate, spune omul post-modern, de unica alegere a vointei umane libere,
autonome. Binele si raul au devenit, de fapt, cheful fiecaruia.

De aceea, ce era real pentru crestinul de altadata este cu atat mai real si urgent pentru
noi. Daca, în acele timpuri în care modelul era virtutea, crestinul era chemat la îndepartarea de
lume, la dobandirea harului prin lucrarea neîncetata, dureroasa, a poruncilor dumnezeiesti, prin
cercetarea permanenta a duhurilor, cu atat mai mult acum, astazi, suntem chemati sa dobandim,
sa învatam, sa cernem binele de rau, sa iesim din temnita subiectivitatii, din roadele gandului pur
omenesc. În aceasta lume pustie de Dumnezeu, ne zbatem ca pestii ramasi dupa ce marea a secat.

Pentru ca modelul, în aceste vremuri, departe de a fi virtutea, este fara-de-legea, sau

vietuirea împotriva Legii Duhului, a Cuvantului lui Dumnezeu. Dar noi nu putem vedea binele si
raul, daca nu gustam din straina, de acest veac, savoare a harului dumnezeiesc, daca nu gustam
din vesnicie.

Aceasta se face, în primul rand, prin credinta si prin cercare, prin rugaciune fierbinte si
prin trezvie, prin suferinta inimii, prin staruinta necurmata si prin sinceritate necrutatoare cu noi
însine.

intrebare: De ce oare in acelasi spatiu, cand harul lucreaza, lucreaza si pacatul?

Raspuns: Pentru ca, in chipul acesta, sufletul sa cunoasca prin experienta dulceata
binelui. Sufletul aceluia care a gustat din har rasufla si se odihneste printr-o traire straina
acestui veac. Si iarasi, daca mintea se lasa putin abatuta fie la discuti (cu cineva), fie sa faca
altceva, ea este iarasi umpluta de pacat, ca impovararea sa-l invete prin experienta
amaraciunea (pacatului). Prin urmare, aceasta (amaraciune) urmareste sa-l faca sa se
despovareze cat mai grabnic de pacat, cautandu-si mangaierea si odihna aceea de negrait.

Si iarasi (crestinul) atinge (scopul), prin aceea ca a gustat putin timp usurarea si odihna.
Dar daca neglijeaza inca o data, rautatea va gasi o stare favorabila (ei) si va mahni si mai cumplit
pe om, harul ingaduind aceasta, ca (crestinul) sa cunoasca din propria lui experienta dulceata,
odihna si mangaierea harului, precum si amaraciunea, durerea si mahnirea pacatului. In situatia
aceasta el va fugi cu sprinteneala de pacat, daca intr-adevar va voi sa se izbaveasca si sa se
alipeasca intru totul de har, daruindu-se si supunandu-se Domnului in toata vremea. Prin acea
amaraciune, rusine si mahnire el este invatat sa doreasca si mai mult si mai cu ardoare dulceata,
sarguinta, odihna si bucuria harului. Prin insasi experienta celor doua realitati (a binelui si a
raului) sufletul care a gustat de un mare numar de ori amaraciunea pacatului si dulceata harului
va deveni mai receptiv (la har) si mai atent sa fuga intru totul de rau, atasandu-se totalmente de
Domnul, pana ce va deveni un singur duh cu El.

Intr-adevar, daca sufletul ar avea totdeauna dulceata, linistea si lucrarea harului, el

n-ar cunoaste deosebirea, nu ar constientiza ceea ce a agonisit si de ce a ajuns mai nepasator,
nu ar tine seama de superioritatea binelui si de bunatatea Domnului, n-ar cunoaste bucuria, chiar
daca a dobandit-o, n-ar sti ce a castigat; n-ar cunoaste imensitatea mahnirii si infatisarea
duplicitara a pacatului, ar ignora statornica lui perversitate. Si de aceea negraita intelepciune
a lui Dumnezeu randuieste in asa fel lucrurile, ca sa-l faca pe suflet sa-i cunoasca propria Lui
bunatate prin asemanarea si comparatia cu amaraciunea pricinuita de rau si astfel sufletul sa
primeasca un indoit folos. Numai astfel isi da seama de amaraciunea si dezgustul pacatului,
dupa ce mai intai gusta din bunatatea Domnului.

Acest suflet, care cu toata puterea lui a evitat raul si in toata vremea s-a grabit spre bine,
dorindu-l cu ardoare, a incetat sa mai ramana nestiutor ca un copil, necunoscand binele si raul;
dar in acelasi timp dobandeste o desavarsita cunoastere si a binelui si a raului, pentru ca le-a
experimentat, le-a indurat si le-a resimtit urmarile. Fiind astfel educat si drumuind pe calea
desavarsirii cu multa osteneala si dorinta pentru bine, acest suflet are simturile desavarsit
antrenate „la discernerea binelui si a raului” precum sta scris. De aceea va primi cununa
desavarsirii, va ajunge la masura varstei duhovnicesti si va fi facut mostenitor al imparatiei, in
felul acesta se desfasoara lucrurile. Daca sufletul nu gusta decat putin cate putin din bunurile
imparatiei, aceasta (se intampla) pentru ca el iubeste pe Domnul din toata vointa sa si din toata
puterea lui de alegere, vadind liberul sau arbitru fata de Cel la Care a aderat si pe Care-L
respecta. De aceea, pe dreptate, el devine mostenitor al imparatiei si, dupa ce s-a luptat si a
alergat din toate puterile sale, are o mare indrazneala fata de Domnul intru nesfarsitii veci ai
vecilor. AMIN”.

[Sfantul Macarie Egipteanul, “21 de cuvantari despre mantuire“, Editura Luminatorii

lumii, 2001]