Fundamentele Psihologiei (Introducere În Psihologie) PDF

Aurelia BALAN-COJOCARU
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE SI ASISTENTA SOCIALA
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
(INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE)
Texte de prelegeri
Aurelia COJOCARU
psiholog.abc@gmail.com
Introducere în psihologie
Fundamentele psihologiei (Introducere în psihologie)

Modul 1 – Probleme teoretico - metodologice ale psihologiei
Modul 2 – Specificul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie
Modul 3 - Psihicul ca domeniu de cercetare al psihologiei
Modul 1 – Probleme teoretico - metodologice ale psihologiei

Unitatea de învăţare nr.1: Psihologia ca ştiinţă şi ca profesie
Unitatea de învăţare nr.2: Obiectul psihologiei – perspective de abordare
Unitatea de învăţare nr.3: Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei
Unitatea de învăţare nr.4: Comportamentul, conduita şi omul concret ca obiect al
psihologiei
Modul 2 – Specificul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie

Unitatea de învăţare nr.1: Metodă şi metodologie în psihologie
Unitatea de învăţare nr.2: Lege, explicaţie şi teorie în psihologie
Unitatea de învăţare nr.3: Abordarea plană şi abordarea structural-dinamică a
psihicului
Unitatea de învăţare nr.4: Abordarea sistemică şi abordarea sinergetică a psihicului
Modul 3 - Psihicul ca domeniu de cercetare al psihologiei

Unitatea de învăţare nr.1: Natura psihicului uman
Unitatea de învăţare nr.2: Ipostazele psihicului – conştientul şi subcoştientul ca
ipostaze ale psihicului
Unitatea de învăţare nr.3: Inconştientul ca ipostază a psihicului
Unitatea de învăţare nr.4: Stări de conştiinţă modificată; căi de acces la stările de
conştiinţă modificată
2
LA ÎNCEPUT DE DRUM:
Stimaţi actuali şi viitori discipoli ai marilor înaintaşi în fundamentarea cunoaşterii psihologice!
Bine aţi venit şi progrese rapide în cunoaşterea psihicului!

În scopul unei colaborări eficiente se cuvin făcute următoarele precizări:
Disciplina
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI (INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE)
A. Obiective de bază ale studierii disciplinei:

a. Familiarizarea cu:
 principalele probleme ale cunoaşterii ştiinţifice în psihologie
 principalele momente şi repere ale fundamentării statutului de ştiinţă al psihologiei
 principalele modele de conexiune între psihologia academică şi psihologia aplicată
(psihologia ca ştiinţă şi psihologia ca profesie)
b. Dezvoltarea abilităţilor de gândire critică în domeniul cunoaşterii psihologice
c. Fundamentarea pregătirii de specialitate pentru configurarea identităţii profesionale a
psihologului
B. Conţinutul cursului:
 Oferă liniile directoare pentru comportamentul profesional activ – proactiv de căutare a
informaţiilor oferite de literatura de specialitate în domeniul teoriei cunoaşterii ştiinţifice în
psihologie
 Prezintă „concentrate” de informaţii care au avantajul de a fi asimilate uşor şi dezavantajul
de a limita dezvoltarea explicaţiilor discursive personale
 Reprezintă doar punctul de start în demersul academic de achiziţionare a cunoştinţelor
specifice domeniului
 Invită (şi obligă moral) la completarea informaţiilor şi a perspectivelor de analiză critică a
acestora prin utilizarea surselor bibliografice (devenite clasice sau încă în curs de afirmare)
oferite de literatura de specialitate
3
C. Evaluarea pregătirii academice a studenţilor se realizează:

1. eşalonat - prin evaluarea lucrărilor individuale care trebuie realizate în cadrul temei de
control aferente fiecărui modul de studiu.
2. global – prin examenul scris de la sfârşitul semestrului
C.1. Evaluarea eşalonată

Fiecare dintre cele trei teme de control (câte una pentru fiecare modul de studiu) formulate sintetic
astfel încât să permită un număr cât mai mare de alegeri individuale, va fi abordată prin
două lucrări individuale.
Pentru fiecare temă de control se realizează:
1. o prezentare a unui articol dintr-o revistă de specialitate sau a unui capitol dintr-o carte pe un
subiect reprezentativ pentru temă (lungime: 2 pagini tehnoredactate format A4, TNR la 1,5
rânduri, corp 12)
2. o sinteză / referat ştiinţific pe un subiect reprezentativ pentru temă (5 – 10 pagini format A4,
TNR la 1,5 rânduri, corp 12)
Cele două lucrări aferente unei teme vor fi notate cu maximum 1 punct.
Susţinerea cu lucrări individuale a celor trei teme permite acumularea a 3 puncte pentru evaluarea
finală.
C.2 . Evaluarea globală/finală:
Se face prin însumarea punctajului obţinut pentru activităţile de pregătire individuală supervizată
(maximum 3 puncte) cu punctajul obţinut la examenul scris (maximum 7 puncte)
Punctajul realizat la lucrările individuale se adaugă la punctajul obţinut la examenul scris numai
dacă acesta este de minimum 3,5 puncte (din totalul de 7)
Punctajul realizat la lucrările individuale se păstrează pentru toate sesiunile de re-susţinere a
examenului până la promovarea acestuia
D. Temele lucrărilor la disciplina Introducere în psihologie

Modul I: Probleme teoretico – metodologice ale psihologiei
Tema: Obiectul psihologiei - modalităţi şi dificultăţi de abordare
Modul II: Specificul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie
Tema: Perspective de abordare a psihicului în corelaţie cu metodologia de cercetare
4
Modul III: Psihicul ca domeniu de cercetare al psihologiei
Tema: Ipostaze ale psihicului şi stări de conştiinţă
Standarde generale de evaluare a lucrărilor:

 discursivitatea înţelegerii
 claritatea discursului/argumentaţiei
 completitudinea cunoştinţelor factuale
 independenţa şi originalitatea în abordarea problemelor
Barem de evaluare a prezentării de articol/capitol carte:

1. Precizarea tuturor datelor de identificare a sursei (autor/i, titlul complet în limba în care a
fost scris, jurnalul/cartea din care a fost preluat cu toate datele de identificare, conform
regulilor APA (academice)
2. Reprezentativitatea sursei pentru nivelul academic al cunoaşterii în domeniu
3. Claritatea, coerenţa, comprehensibilitatea discursului
Barem de evaluare a sintezei:

1. Circumscrierea subiectului tratat ariei problematice a temei
2. Realizarea lucrării după următoarea schemă
a. Titlu, autor
b. Rezumat de maximum 300 cuvinte în care se prezintă obiectivul principal al
sintezei
c. Schema de structurare – cuprins
d. Dezvoltarea discursului conform schemei/cuprinsului
3. Utilizarea corecta a surselor bibliografice (citare in text, menţionarea sursei
bibliografice)
4. Realizarea listei bibliografice conform standardelor APA
5
Aurelia Balan-Cojocaru
E. Reguli de comunicare/transmitere a lucrărilor

 Lucrările individuale se transmit pe cale electronică (împreună sau separat) pe toată perioada
alocată pregătirii temei modului dar NU mai târziu de 1 (UNA) SĂPTĂMÂNĂ de la
activitatea tutorială aferentă modulului de studiu căruia le sunt circumscrise (ultima zi a
respectivei săptămâni, ora 24). Pentru a evita probleme cauzate de incidente cu poşta
electronică se recomanda transmiterea lucrărilor cu suficient timp înainte ca în cazul
apariţiei acestor probleme să se poată lua măsurile corespunzătoare. După termenul indicat
mesajele electronice cu lucrările ataşate nu vor mai fi deschise.
 Autorii lucrărilor sunt rugaţi să se asigure de ataşarea corectă a fişierelor
 Fişierele cu lucrările individuale vor fi denumite astfel:
NumeInitialaprenume.ID.AN1.T1 (de la tema 1…2 sau 3 după caz).Prez (sau Sint – după
caz)
Exemplu:
PopescuG.ID.AN1.T1.Prez (dacă se trimite prezentarea)
PopescuG.ID.AN1.T1.Sint (dacă se trimite sinteza)
PopescuG.ID.AN1.T1.Prez.Sint (dacă se trimit – nerecomandat! – amândouă în acelaşi
fişier)
Titularul cursului vă mulţumeşte anticipat pentru bucuria de a citi lucrări de calitate şi speră
într-o colaborare constructivă pentru fiecare în parte!
6
Modulul I
PROBLEME TEORETICO – METODOLOGICE ALE
PSIHOLOGIEI
Unitatea de învăţare nr.4: Comportamentul, conduita şi omul concret ca
obiect al psihologiei
1.1. Definirea psihologiei
1.2. Tendinţe controversate în psihologie
1.2.1. Psihologia este ştiinţă sau artă?
1.2.2. Psihologia este ştiinţă nomotetică sau ştiinţă idiografică?
1.2.3. Este psihologia o ştiinţă unitară?
1.2.4. Este psihologia o ştiinţă în progres şi expansiune?
1.3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor
1.4. Psihologia contemporană – ştiinţă şi profesie
2.1. Orientări şi tendinţe în definirea obiectului psihologiei
2.2. Implicaţii în plan conceptual-metodologic ale definirii obiectului psihologiei
3.1. Obiectul psihologiei din perspectiva introspecţionismului
3.2. Obiectul psihologiei din perspectiva psihanalizei
Unitatea de învăţare nr.4: Comportamentul, conduita, omul concret şi omul în lume şi
cosmos ca obiect al psihologiei
4.1. Comportamentul ca obiect al psihologiei
4.2. Conduita ca obiect al psihologiei
4.3. Omul concret ca obiect al psihologiei
4.4. Alte aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate de psihologia contemporană
4.4.1. Nivelul superior al conştiinţei umane, stările de transcendere a conştiinţei
4.4.2. Capacităţile umane în evoluţia lor filogenetică
4.4.3. Comportamentele umane produse în context natural şi ,,nişa personală”
4.4.4.Caracteristicile individuale pozitive, experienţele pozitive, personalitatea pozitivă
Activitate tutorială: Probleme teoretico-metodologice ale psihologiei.

Tema de control: „Obiectul psihologiei - modalităţi şi dificultăţi de abordare”
7
Unitatea de învăţare nr. 1

Psihologia ca ştiinţă şi ca
profesie
Cuprins:
1.1. Definirea psihologiei
1.2. Tendinţe controversate în psihologie
Obiective:
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili
să:
o definească psihologia ca ştiinţă
o descrie, explice principalele controverse în legătură
cu caracterul de ştiinţă al psihologiei
o identifice locul psihologiei în sistemul ştiinţelor
o enumere şi comenteze notele definitorii ale psihologiei
ca profesie
o identifice şi descrie aspectele importante ale profesiei
de psiholog (statut, funcţii, cod deontologic, debuşee
de plasare)
o identifice factorii modelatori ai viitorului psihologiei ca
ştiinţă şi ca profesie
1.1.Definirea psihologiei
Dezvoltarea cunoaşterii psihicului, s-a produs, ca în toate domeniile cunoaşterii de
altfel, în timp, de la intuitiv/empiric/preştiinţific la ştiinţific, dar spre deosebire de alte
sistematizări cu cert statut ştiinţific, psihologia a avut de depăşit o serie de dificultăţi
datorită specificului obiectului său de studiu - psihicul. Una dintre dificultăţi este
provocată chiar de lunga (prea lunga perioadă) în care a evoluat ca şi cunoaştere empirică,
nesupusă rigorilor şi exigenţelor cunoaşterii ştiinţifice. Lungul trecut al cunoaşterii
psihologice preştiinţifice pare să afecteze scurta istorie a psihologiei ca ştiinţă. De la
afirmarea necesităţii abordării proceselor mentale prin alte metode decât cele ale filosofiei
până la înfiinţarea de către Wundt a laboratorului de psihologie (Leipzig, 1879) a trecut
8
aproape tot atâta timp cât de la acest moment emblematic pentru psihologie până în zilele
noastre când se fac eforturi deosebite pentru legitimarea ei ca ştiinţă: „Psihologia s-a
desprins de filozofie în secolul al XIX-lea, când a îndeplinit trei condiţii de bază:
delimitarea unui domeniu de fenomene diferit de al altor ştiinţe; descoperirea unor legi
care guvernează viaţa psihică; dezvoltarea metodelor de cercetare (T. Creţu (2001, p. 13).
Definirea psihologiei atât ca ştiinţă cât şi ca profesie face parte din
chiar constituirea şi dezvoltarea identităţii ei: "Nu este o simplă metaforă
când vorbim despre viaţa, biografia unei ştiinţe, despre strădania şi
zbuciumul ei, despre căderile şi înălţările, durerile şi triumfurile, încordările
şi destinderile, conflictele şi împăcările ei, adică despre "drama" pe care o
poate trăi şi o trăieşte orice om de ştiinţă. Frământările dramatice ale omului
de ştiinţă sunt ale ştiinţei însăşi şi invers" (Pavelcu, 1982, p. 12).
A defini psihologia înseamnă a o caracteriza, a-i descifra
semnificaţiile, a o delimita de alte ştiinţe şi de alte profesii. Principala
dificultate în calea acestui demers este condiţionată de numeroasele
aspecte caracteristice domeniului cunoaşterii pe care îl reprezintă psihologia
Definiţiile - pisihicul. Multitudinea de aspecte pe care le relevă psihicul determină o

psihologiei: multitudine de perspective de abordare a lui ca obiect al cunoaşterii, ceea ce
o tip butadă
o tip metaforă conduce la dificultăţi de sistematizare a criteriilor după care se identifică
o prin negare
o etimologice particularităţile cunoaşterii lui ştiinţifice.
o comprehensive
o integrative M. Zlate (2000) identifică în istoria psihologiei o serie de modalităţi
de definire a ei: definiţiile tip butadă, tip metaforă, etimologice,
comprehensive etc. Surprinzând specificul fiecăreia, autorul menţionat le
relevă contribuţia la precizarea caracterului de ştiinţă (frecvent contestat) al
psihologiei.
Definirea psihologiei prin expresii tip butadă exprimă cel mai accentuat dificultatea
de a-i afirma caracterul de ştiinţă. De exemplu, Max Mayer afirmă că psihologia este „ştiinţa
studiată de psihologi”, McNemar că este „ştiinţa comportamentului studenţilor din primul
ciclu”. O definiţie precum aceea că psihologia este ”Ştiinţa comportamentului şobolanului
alb” ridică şi mai multe probleme în înţelegere a specificului acestei ştiinţe.
Definţiile tip metaforă de asemenea exprimă dificultăţile de stabilire a caracterului
ştiinţific al cunoaşterii psihologice. Un asemenea tip de definire este reprezentat de afirmaţii
de genul ,,Psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”, este ,,o lumină indispensabilă
înţelegerii, apropierii şi ascensiunii umane” (Pavelcu, 1972, p. 312), este o ,,ştiinţă a inimii”
9
(Kirk J. Schneider, 1998). Conform acestor modalităţi de definire, psihologia ar releva ca
dimensiuni esenţiale: 1) starea tacită a experienţei înainte de reflecţie (simţul — simţit); 2)
starea holistică, complexă, cu multe structuri şi relaţii; 3) starea în care viaţa lumii devine
subiect al cunoaşterii închegând întotdeauna conştiinţa investigatorului şi a participantului).
(Kirk J. Schneider, 1998, apud Zlate, 2000, p.34)
Definirea psihologiei prin negare (la care a recurs V. Pavelcu) precizează ceea ce nu
este psihologia (,,Psihologia nu-i fizică” ; ,,Psihologia nu-i fiziologie” ; ,,Psihologia nu-i
sociologie”) şi în felul acesta stabileşte cu mai mare claritate ceea ce este sau ar trebui să fie,
ca să fie totuşi ştiinţă.
Definiţiile etimologice pornesc de la etimologia cuvântului. (în greacă ,,psyche” =
psihic şi ,,logos” = ştiinţă) şi afirmă că ,,psihologia este ştiinţa psihicului”. Aceast mod de
definire a fost contestat de logicieni ca fiind de fapt o tautologie, însă, aşa cum precizează
M. Zlate pentru psihologi el are o mare valoare operatională. « Afirmând că psihologia este
stiinta psihicului, imediat se conturează o nouă introducere « dar psihicul ce este? » Or, din
moment ce se răspunde concludent şi convingător la această întrebare, se conturează clar şi
domeniul de investigare al psihologiei » (Zlate, 2000, p.35)
Definiţiile comprehensive ale psihologiei încearcă să îi surprindă elementele
centrale şi fac trimitere la conţinuturile ei dar mărginindu-se doar la anumite conţinuturi
rămân incomplete. De exemplu, Wilhelm Wundt (1832-1920) defineşte psihologia ca ştiinţă
a experienţei imediate (în timp ce fizica este ştiinţa experienţei mediate) iar William James
(1842-1910) ca ştiinţa vieţii mintale, a fenomenelor şi conditiilor reale (senzaţii, dorinţe,
emoţii).
Un pas important în stabilirea unei definiţii complete a psihologiei este reprezentat
de încercările integrative ale lui Jean Piaget (1896-1980). În expresia acestui psiholog şi
epistemolog, psihologia este ştiinţa care studiază „ansamblul conduitelor,
comportamentelor, inclusiv priza lor de conştiinţă” (Piaget, apud Zlate, 2000, p36). Deşi,
aşa cum remarcă M. Zlate, Piaget nu dă răspuns la unele probleme metodologice specifice
cunoaşterii în psihologie, el are meritul de a surprinde foarte clar obiectul psihologiei,
problematica studiată de psihologie.
In psihologia americană se pot sesiza două direcţii de definire a psihologiei: una care
continuă direcţia lui James (psihologia ca ,,ştiinţa stărilor de conştiinţă”) şi una care se
înscrie pe linia deschisă de Watson (psihologia ca ,,ştiinţa comportamentului”). Actualmente
se tinde spre o combinare a acestor 2 direcţii (psihologia ca ştiinţă a vieţii mintale şi a
comportamentului) – direcţie mult accentuată după anii 90.
10
Accepţiunea psihologiei de „ştiinţă a comportamentului” nu înseamnă însă şi
evitarea dificultăţilor de a o defini: apare tendinţa de focalizare excesivă pe obiectul ei de
studiu (ce anume studiază psihologia) sau pe funcţiile şi finalitatea ei (în ce scop, de ce
studiază ea ceea ce studiază).
Una dintre cele mai utile modalităţi de definire a psihologiei ar fi cea care i-ar lua în
consideraţie atât conţinutul cât şi finalităţile. O astfel de definiţie este cea cu care operează
psihologul roman Paul Popescu-Neveanu (1926-1994), după care psihologia este ,,o ştiinţă
care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice urmărind descrierea şi explicarea acestora în
baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative” (Popescu-
Neveanu, 1987, p. 7).
Conform concepţiei că definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii, fie şi într-o
formulare generală, despre obiect, metode, legi, finalitate, M. Zlate defineşte psihologia ca
fiind „ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice) utilizând un
ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu
scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane” (Zlate, 2000, p.38)
Dificultăţile de definire a psihologiei ca ştiinţă provin din dificultăţile de a
soluţionare a nenumărate probleme îndelung controversate pe tot parcursul dezvoltării
cunoaşterii psihologice.
1. 2. Tendinţe controversate în psihologie
O dată cu desprinderea de filosofie, fenomenele vieţii psihice au fost scoase din sfera
simplelor descrieri şi speculaţii filozofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice
sistematice, aplicându-li-se operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi
cauzalităţii (M. Golu, 2005). Acest lucru însă a condus la o serie de probleme. Numeroşi
filozofi au contestat psihologia. Filozofii i-au negat statutul de ştiinţă, afirmând că ea nu
dispune de metode obiective de investigare, aşa cum se întâmplă în contextul unor ştiinţe
autentice (precum Auguste Comte) sau au considerat psihologia săracă şi empirică
(precum Emmanuel Kant).
Chiar şi în secolul XX au apărut contestări ale statutului psihologiei ca ştiinţă. În
1937, C. Spearman a subliniat vulnerabilitatea psihologiei ca ştiinţă din cauza „sinistrei ei
pluralităţi”.
11
M. Zlate identifică în istoria zbuciumată a dezvoltării psihologiei ca

ştiinţă, două mari categorii de controverse:
Controverse care se referă la legitimitatea psihologiei ca

ştiinţă;
Controverse care se referă la anumite probleme particulare
ale psihologiei.
Principalele controverse care se referă la legitimitatea psihologiei ca ştiinţă şi care

se află în directă legătură cu cele menţionate mai sus sunt cele referitoare la:
o Psihologia este ştiinţă sau artă?;
o Psihologia este ştiinţă nomotetică sau idiografică?;
o Predomină unitatea sau diversitatea în cunoaşterea psihologică? ;
o Psihologia se află în criză sau în progres şi expansiune? (M. Zlate, 2000)
Principalele probleme particulare controversate în psihologie au fost: esenţa fiinţei
umane, natura psihicului, particularităţile componentelor psihicului, referitor la care s-au
conturat opinii polare: sunt determinate de natură vs. determinate de cultură; sunt de natură
materială vs. ideală ; sunt înnăscute vs. dobândite ; primează interioritatea vs. exterioritatea ;
primează conştientul vs. inconştientul ; primează grupul vs. individul. (M. Zlate, 2000, p.39)
1.2.1. Psihologia este ştiinţă sau artă?
O accentuată controversă a psihologiei este cea cu privire la caracterul ei de ştiinţă sau

de artă, controversă originată în dificultatea de a stabili ce este psihicul. La concepţia că
psihicul este ceva « misterios, ezoteric » (deci nu poate fi abordat prin metode ştiinţifice) s-a
adăugat constestarea legilor şi metodelor psihologiei venită mai ales din partea filosofilor
pozitivişti (A. Comte). Aceste obiecţii au condus la negarea caracterului de ştiinţă al
psihologiei.
Argumentele celor care neagă caracterul de ştiinţă al psihologiei sunt construite pe:
o Indoielile cu privire la existenţa sufletului ca obiect de studiu al
psihologiei
12
o Observaţia că legile psihologiei sunt calitative şi nu cantitative,
empirice şi nu ştiinţifice, că nu sunt pur psihologice, ci psihofizice,
psihofiziologice sau psihosociologice şi că în baza lor nu se pot face
predicţii
Atributul de o Observaţia că metodele psihologiei nu sunt suficient de obiective,
ştiinţifică se
potriveşte suficient de adecvate la specificul obiectului studiat, suficient de
activităţii
psihologului
capabile să ofere date concludente cu privire la obiectul pe care îl
ca atributul studiază (Zlate, 2000)
de creştin
sălbaticului
evanghelizat Specificul cunoaşterii psihologice, determinat de particularităţile psihicului a făcut ca
(Politzer,
apud M. psihologia să fie considerată artă şi nu ştiinţă. Pînă la a afirma că este ştiinţă care trebuie
Zlate, 2000)
făcută cu artă (V.Pavelcu), psihologiei i s-a reproşat lipsa de coerenţă şi integrare,
vulnerabilitatea argumentelor, ideologizarea.
Progresul cunoaşterii ştiinţifice cu privire la cunoaşterea artistică ne permite, la ora
actuală, să afirmăm că, aşa cum marea artă se face cu o ştiinţă profundă a chiar creaţiei
artistice, adevărata cunoaştere psihologică este ştiinţă care trebuie făcută cu artă dar şi artă
care trebuie făcută cu ştiinţă.
1.2.2. Psihologia este ştiinţă nomotetică sau ştiinţă idiografică?
“Ştiinţa trebuie
Acceptarea caracterului de ştiinţă al psihologiei (chiar cu titlul de
să fie în stare să
ne satisfacă trei ştiinţă inexactă cum spune V. Ceauşu) aduce psihologia în faţa unei alte
trebuinţe
principale: dileme: este o ştiinţă nomotetică sau o ştiinţă idiografică (în greacă
condensarea nomothetikos înseamnă ,,promovarea legilor” iar idios ,,propriu”,
cunoştinţelor,
prevederea ,,specific”). Psihologia poate să identifice regularităţi, legităţi, în
viitorului curs al
naturii şi funcţionarea psihicului sau trebuie să rămână la descrierea individualului, a
explicaţia particularului? Controversă izvorâtă din nerezolvarea completă a primei
fenomenelor
naturii” (Harre controverse (dacă psihologia este ştiinţă sau artă), controversa nomotetic-
apud M. Zlate,
2000) idiografic în psihologie îşi caută, încă, soluţii satisfăcătoare.
Psihologia poate fi o ştiinţă cauzală, axată pe cercetarea legilor
generale ale comportamentului uman sau, datorită specificului obiectului
său de studiu poate fi doar o disciplină interpretativă care caută să înţeleagă
mai bine şi mai profund procesele psihice?
De la o psihologie nomotetică se aşteaptă:
13
o explicaţii cauzale ale proceselor psihice,
o posbilitatea de cuantificare a rezultatelor cercetării,
o posibilitatea de generalizare a rezultatelor studiului unor
subiecţi aleşi la întâmplare asupra unor subiecţi neinvestigaţi,
o formularea de legi cu capacitatea de predicţie specifică
ştiinţelor exacte,
Disputa dintre o explicaţii funcţionale ale fenomenelor,

psihologia o utilizarea experimentului şi a altor metode obiective
nomotetică si
psihologia Poate oferi psihologia toate acestea, ca orice ştiinţă exactă?
idiografică poate S-a răspuns frecvent că nu.
fi solutionată,
probabil, luând în Psihologia idiografică se caracterizează prin:
considerare
scopurile concrete o interes pentru studiul şi analiza unui singur caz pentru o
ale investigaţiilor, perioadă lungă de timp,
specificul
diferitelor ramuri o recursul la metode relativ nestructurate, deschise, proiective,
ale psihologiei şi, interpretative,
nu în ultimul rând,
rafinarea o explorarea cu predilecţie a diferenţelor individuale.
metodelor de
sondare a Dar aceste particularităţi nu afirmă oare, din nou, aspectul de
psihicului (Zlate, cunoaştere artistică al cunoaşterii psihologice? Ori, nici caracterul pur
2000, p. 45)
artistic al cunoaşterii psihologice nu este acceptat – şi nu reprezintă,
exprimă în întregime caracterul cunoaşterii psihilogice. Particularităţile
cunoaşterii psihicului cer o altă soluţie.
M. Zlate menţionează ca şi contribuţii la găsirea acestei necesare pentru viitorul
psihologiei, soluţii, contribuţiile lui G.W.Allport, J.P.Sartre şi J.Lamiell (Zlate, 2000, pp.43
– 45). Referindu-se la G.W.Allport, M.Zlate punctează: Allport (1981, cap. I), ca psiholog
preocupat de raportul „generalitate - unicitate” în cunoaşterea psihicului şi mai ales a
personalităţii, oferă mai multe soluţii: „Una dintre ele susţine că personalitatea care este
unică nu poate fi obiect al ştiinţei, aceasta fiind nomotetică şi ocupându-se cu studiul
generalului, ci al istoriei, al artei, care sunt idiografice, deoarece se ocupă cu investigarea
individualului. 0 altă soluţie preconizează existenţa a două psihologii separate, distincte: una
devotată poziţiilor nomotetice, care este o psihologie a elementelor studiate prin metoda
analizei şi explicaţiei cauzale, şi alta devotată poziţiilor ideografice ale structurilor, care se
foloseşte de metoda înţelegerii. 0 a treia soluţie propune considerarea personalităţii umane
ca fiind expresia a trei categorii de norme (universale, de grup, individuale), primele două
fiind studiate de ştiinţă, iar ultima de artă. » (Zlate, 2000, p. 43). M. Zlate reţine drept „cea
14
mai recentă soluţie pentru ieşirea din dihotomia nomotetic — idiografic pe cea formulată de
psihologul american James Lamiell într-o serie de lucrări publicate în 1981, 1982 şi 1987.” -
abordarea idiotetică a personalităţii conform căreia „personalitatea trebuie descrisă în
termeni idiografici, în timp ce evaluarea dezvoltării persona1ităţii trebuie construită în
termeni nomotetici - în timp ce substanta personalităţii este considerată unică la o persoană
individuală, procesul schimbării în această persoană urmează principiile generale care pot fi
observate la toate persoanele.” (Zlate, 2000, p. 45)
1.2.3. Este psihologia o ştiinţă unitară?
« Nevoia de
Autorul lucrării focalizate pe problematica cunoaşterii ştiinţifice în
unitate în
psihologie este psihologie, „Introducere în psihologie”, M. Zlate (2000) observă că „În
atât de mare,
încât la unele evoluţia psihologiei întâlnim manifestându-se în egală măsură atât tendinţa
congrese diversificării concepţiilor, teoriilor, orientărilor psihologice, cât şi pe cea a
internaţionale
de psihologie unificării şi integrării lor.” (Zlate, 2000, p. 45). Sunt menţionaţi atât autori
s-a propus
elaborarea care se plâng de prea marea diversitate cât şi autori care îşi exprimă
unui dicţionar optimismul cu privire la realizarea unităţii psihologiei.
internaţional
de psihologie Carl Murchinson (1887-1961), inventaria peste 11 doctrine
care să
permită psihologice existente (”hormică”, ,,intenţională”, ,,funcţională”,
accesul la ,,structurală”, ,,configuraţionistă”, ,,rusă”, ,,behavioristă”, ,,reacţională”,
ideile
psihologilor ,,dinamică”, ,,factorială”, ,,analitică”). C. E. Spearman (1863-1945) aprecia
din spaţii
că există o ,,Sinistră pluralitate » în psihologie, care nu se întâlneşte la
lingvistice
diferite” ştiinţe cu statut cert de ştiinţă : chimia, fizica, botanica. R. Zazzo (1910-
(Zlate, 2000,
p.47) 1995) în lucrarea „Psihologii şi psihologiile din America” accentuează
aceeaşi observaţie.
Alţi autori se referă la unitatea psihologiei, mai bine zis la nevoia
„Psihologia a
ajuns la ceasul existenţei unei unităţi: Edouard Claparède (1873-1940), Daniel Lagache
când trebuie
să îşi asume (1903 – 1972), L.S. Vigotski (1896-1934), V. Pavelcu.
politropia Discuţiile cu privire la unitate în psihologie se focalizează în jurul a
adică
diversificarea două probleme: în ce trebuie să constea această unitate şi dacă ea este
temelor şi a
metodologiei posibilă. M. Zlate punctează: „Dacă unitatea este înţeleasă ca uniformitate,
şi ca standardizare, atunci ea este posibilă, dar nu şi necesară, deoarece duce
versatilitatea
discursului la stagnare. Dacă unitatea este înţeleasă în diversitate, atunci ea este
psihologic”
(M. Miclea,
necesară, dar nu este posibilă, deoarece, mai ales atunci când este vorba
apud Zlate,
2000, p. 46)
15
despre o mare diversitate, chiar absolută, posibilitatea găsirii unor puncte
comune devine aproape imposibilă.” (Zlate, 2000, p. 47).
Psihologia nu este unitară nici sub aspectul obiectului, nici sub
aspectul metodelor dar psihologii afirmă nevoia şi exprimă o puternică
nostalgie a unităţii în cercetările pe care le fac.
Se consideră că unitatea în psihologie s-ar putea realiza prin:
o considerarea orientărilor psihologice ca nefiind opuse ci
pasibile de integrare şi depăşire succesivă;
o semnalarea punctelor convergente între poziţii şi renunţarea la
pretenţia de universalitate a propriilor opinii;
o renunţarea la definirea psihologiei printr-un singur obiect şi
postularea mai multor obiecte;
o renunţarea la exclusivismul metodologiilor şi toleranţa
metodologică.
1.2.4. Este psihologia o ştiinţă în progres şi expansiune?
Urmare a atâtor controverse în psihologie şi, probabil a fragilităţii

unor soluţii propuse pentru soluţionarea acestor controverse, teoria
cunoaşterii psihologice mai înregistrează o dilemă: cunoaşterea psihologică
este în criză sau în progres, în impas sau în ascensiune? Această dilemă se
poate sesiza şi în discuţiile cu privire la profesia de psiholog: „unii afirmă
că psihologia s-ar afla într-un impas, că ar fi total neputincioasă în faţa
problemelor complexe şi urgente pe care le ridică viaţa socială. Alţii,
dimpotrivă, cred că psihologia este una dintre ştiintele majore despre om,
menită a contribui la dezvoltarea şi ameliorarea conduitelor lui.” (Zlate,
2000, p. 49).
Autori precum Fernand - Lucien Mueller, Jean Chateau, Jean Piaget remarcă criza şi
slăbiciunile psihologiei sub foarte multe aspecte: criza psihologiei de laborator, a celei
statistico-matematice, a publicaţiilor psihologice, a profesiunii de psiholog, a eticii
psihologilor, criza metodologică şi tematică (manifestată mai ales prin tendinţele de
simplificare sau de asimilare a tematicii de către alte discipline) precum şi criza activităţilor
practice.
Alţi autori se focalizează pe situaţia de progres şi expansiune a psihologiei
16
referindu-se la rolul ei major în viata socială, implicarea ei în rezolvarea diferitelor probleme
socio-umane. M. Zlate menţionează prognosticul optimist lansat la cel de-al XXII-lea
Congres Internaţional de Psihologie de la Leipzig, 1980, pe baza unor studii întreprinse de
comisii UNESCO între anii 1970 - 1980, conform căruia în anul 2000 psihologia va figura
printre primele trei domenii de vârf ale cunoaşterii, alături de genetica moleculară şi
microelectronică.(Zlate, 2000, p. 50)
Ca argumente pentru progresul psihologiei sunt menţionate:
o amplificarea procesului de instituţionalizare a psihologiei ca ştiintă, ca obiect de
învaţământ şi profesiune;
o creşterea interesului specialiştilor din alte domenii pentru problemele şi
rezultatele psihologiei;
o creşterea audienţei lucrărilor de psihologie la marele public ;
o diversificarea rolului psihologului practician (consultant ştiinţific, expert,
prognozist, psihodiagnostician, psihoterapeut, specialist în rezolvarea conflictelor
de muncă etc.), specialist implicat în soluţionarea marilor probleme ale societaţii
(conflicte militare, negocieri economice, propaganda politică etc.);
o înmulţirea revistelor de specialitate, a asociaţiilor psihologilor, a manifestărilor
ştiintifice pe teme de psihologie (a se vedea datele statistice comunicate la
anumite intervale de timp cu privire la aceste aspecte).
Exerciţiu:
Întocmiţi un inventar al argumentelor personale pentru progresul psihologiei ca ştiinţă.
Motivaţi propria alegere a profesiei de psiholog pe baza argumentelor pentru progresul
psihologiei.
17

O altă serie de discuţii s-au purtat cu privire la locul psihologiei în
sistemul ştiinţelor. Epistemologi de diverse orientări, folozofi şi desigur,
Locul
psihologiei în psihologi au încercat să identifice locul psihologiei în raport cu alte ştiinţe.
sistemul
ştiinţelor: Astfel, s-au elaborat mai multe modele de integrare a psihologiei în
o Modelul sistemul ştiinţelor: modelul triunghiular, circular, al interpenetrării, cel
triunghiular al
ştiinţelor bazat pe clasificarea ştiinţelor.
(Buhler,
Kedrow) Fiecare dintre aceste modele relevă, în maniera proprie, centralitatea
o Modelul psihologiei în raport cu celelalte ştiinţe. Această centralitate poate favoriza
circular al
ştiinţelor psihologizarea unor discipline dar şi depsihilogizarea psihologiei (Pavelcu,
(Piaget)
o Modelul apud M. Zlate, 2000).
interpenetrării Epistemologi ca Buhler şi Kedrow, configurând un model triunghiular
ştiinţelor
(Dogan, al ştiinţelor, plasează psihologia la intersecţia ştiinţelor umaniste, sociale şi
Pahre)
o Modelul bazat naturale. În clasificarea triunghiulară a ştiinţelor operată de Kedrov, în care
pe clasificarea sunt incluse şi ştiinţele matematice, logice, tehnice, psihologia este plasată
ştiinţelor (M.
Zlate) mai aproape de filozofie dar în legătură cu toate celelalte ştiinţe.
Sub influenţa ştiinţelor naturii, psihologia studiază mai riguros
comportamentul; sub influenţa ştiinţelor sociale se orientează spre mediul
social, cu valorile sale iar sub influenţa ştiinţelor umaniste se orientează
,,Psihologia
ocupă o poziţie spre experienţa subiectivă a individului.
centrală, nu
numai ca produs J. Piaget include psihologia în rândul ştiinţelor antropologice (care
al tuturor studiază omul) iar acestea sunt văzute ca utilizând tehnicile ştiinţelor
celorlalte ştiinţe,
dar ca sursă precedente şi construind structuri logico-matematice din care pleacă
posibilă de
explicaţie a
formalizările logicii şi matematicii. Piaget realizează o clasificare a
formării şi ştiinţelor pornind de la relaţia dintre subiect şi obiect în procesul cunoaşterii.
dezvoltării lor”
(Piaget, 1966, Din acest punct de vedere, în matematică şi fizică este reflectat obiectul real,
p.41) în biologie este reflectată şi latura subiectivă a obiectului cunoaşterii iar în
psihologie şi sociologie subiectul devine obiect al cercetării.
Mattei Dogan şi Robert Pahre, constatând că ştiinţele se fragmentează mereu în
specializări înguste care apoi se recombină într-o manieră transversală în interiorul unor
câmpuri hibride situează psihologia printre ştiinţele hibride construite la întrepătrunderea
18
mai multor discipline. La punctele de întrepătrundere ale mai multor discipline au loc
combinări, recombinări şi transferuri de concepte, metode, teorii, tehnologii. Aceste
transferuri sunt adevăratele căi de inovare în ştiinţă, nu interdisciplinaritatea – care nici nu
este posibilă pentru că presupune o cunoaştere exhaustivă a mai multor discipline. Fiecare
ştiinţă are un nucleu dur, un centru (relativ îngust şi stabil) şi o periferie labilă şi fluctuantă
de concepte şi explicaţii. La centru, densitatea de conepte, teorii, sistematizări este mare şi
posibilitatea de inovare redusă. Oamenii de ştiinţă migrează de la centru la periferie iar în
procesul acestei treceri se produce inovarea. Omul de ştiinţă are cele mai multe şanse de a
fi creativ atunci când pătrunde în domeniile altor specialităţi. Autorii acestui model
realizează o tipologie a personalităţilor creatoare diferenţiind pionierii (cei care trec
graniţele unei discipline, cei care pleacă în căutarea de noi teritorii); constructorii (cei care
fructifică ceea ce au „defrişat” pionierii); hibrizii (cei care combină diferite subdiscipline).
M. Zlate, preluând sugestiile modelului lui Dogan şi pe cele ale unei sistematizari
realizatea de Rosenzweig, a grupat ştiinţele în 4 categorii: prima, în care intră ştiinţele
fundamentale ale omului ca biologia, sociologia, filozofia; a II-a şi a III-a, în care intră
ştiinţe referitoare la principalele tipuri de activităţi îndeplinite de om (educaţionale,
economice, manageriale, sportive, militare) şi a IV-a, în care intră ştiinţele maximal
preocupate de asigurarea integrităţii fizice şi psihice a omului (medicina, neurologia,
psihiatria). La confluenţa cu fiecare dintre aceste ştiinţe, psihologia şi-a delimitat propriile
ramuri aplicative din care oferă informaţii şi perspective de abordare şi explicare celorlalte
ştiinţe, relevându-şi încă o data centralitatea care, aşa cum menţionează autorul citat, este
„consecinţa firească a complexităţii ontologice şi epistemologice a obiectului ei de studiu”
(Zlate, 2000, p. 59)
Exerciţiu:
Argumentaţi locul central al psihologiei aşa cum reiese din integrarea
modelelor descriptiv-explicative de mai sus.
19
Discuţiile (controversele) contemporane cu privire la psihologie au în vedere atât

ipostaza de ştiinţă (ansamblu de informaţii şi metode) cât şi ipostaza de profesie (ocupaţie
cu caracter permanent pentru exercitarea căreia este necesară o anume calificare)
Între ele există o logică intercondiţionare „dezvoltarea ştiintifică este o premisă sau
o condiţie indispensabilă pentru profesiunea de psiholog, la rândul ei profesiunea apărând ca
un cadru de aplicare şi verificare a ştiinţei” (Zlate, 2000, p. 60)
Actualmente ramurile şi dezvoltările cunoaşterii psihologice se analizează din
perspectiva circumscrierii lor la domeniul cunoaşterii reflexive/ teoretice sau la domeniul
aplicativ.
Se menţionează ca:
1. Principale domenii de cercetare psihologică (respectiv ramuri teoretice) ale
psihologiei:
 Psihologia generală (General psychology)
 Psihologia disfuncţionalităţii psihice (Abnormal psychology)
 Psihologia biologică (Biological psychology)
 Psihologia cognitivă (Cognitive psychology)
 Psihologia comparativă (Comparative psychology)
 Psihologia dezvoltării (Developmental psychology)
 Psihologia experimentală (Experimental psychology)
 Psihologia personalităţii (Personality psychology)
 Psihologia socială (Social psychology)
2. Principale domenii de aplicaţie psihologică (respectiv ramuri aplicative ale
psihologiei):
 Psihologia clinică (Clinical psychology)
 Psihologia consilierii/Consilierea psihologică (Counseling psychology)
 Psihologia educaţiei (Educational psychology)
 Psihologia judiciară (Forensic psychology)
 Psihologia sănătăţii (Health psychology)
 Psihologia resurselor umane (Human factors psychology)
20
 Psihologia industrială şi organizaţională (Industrial and organizational
psychology)
 Psihologia şcolară (School psychology)
Pentru o imagine cât mai cuprinzătoare asupra ramurilor şi direcţiilor de dezvoltare a

teoriei şi practicii psihologice actuale este foarte utilă vizitarea paginii web a Asociaţiei de
Psihologie Americane (American Psychological Association/APA) în care sunt indexate nu
mai puţin decât 56 de departamente (http://www.apa.org/ şi
http://www.apa.org/about/division.html)
Asociaţia Internaţională de Psihologie Aplicată (International Association of Applied
Psychology) – cea mai veche asociaţie internaţională a psihologilor care acum numără mai
mult de 1500 de membri din mai mult de 80 de ţări – este structurată în 17 departamente
(http://www.iaapsy.org/ ) fiecare reprezentând un important domeniu aplicativ al psihologiei
şi de practicare a profesiei de psiholog. Pentru reprezentarea acestor domenii din România
este foarte utilă vizitarea paginii Asociaţiei Psihologilor din Romănia-Colegiul Psihologilor
(http://www.copsi.ro/)
În cadrul fiecărei mari ramuri/direcţii de dezvoltare a cunoaşterii şi practicii
psihologice s-au dezvoltat diferite alte subdiscipline care demonstrează nu doar imensa
diversitate (şi heterogenitate) a psihologiei ci, în plus, reprezintă o sursă de optimism cu
privire la dezvoltarea profesiei de psiholog. http://www.socialpsychology.org/market.htm
Principalele probleme pe care le ridică profesia de psiholog sunt:

o statutul profesiei,
o funcţiile psihologului,
o plasarea şi integrarea psihologului,
o codul deontologic al profesiunii.
21
Statutul profesiei de psiholog exprimă felul în care este concepută şi

reglementată legal şi organizatoric psihologia ca ştiinţă, ca obiect de
învăţămant, ca activitate de cercetare sau ca activitate practică.
Din acest punct de vedere se pot sesiza foarte mari diferenţe între
diferite arii geografice ale lumii: în unele ţări psihologia este considerată o
Funcţiile ştiinţă socială, în altele o stiinţă umană sau hibrid social-comportamentală-
psihologului:
o Generale biologică. În unele ţări psihologia este predată de filosofi, în altele de
diagnoza, pedagogi, uneori fiind un domeniu academic, alteori un teren de aplicaţii.
terapie,
prevenire Legalizarea profesiunii de psiholog este mai bine pusă la punct în unele ţări,
o Particulare – în altele se află abia la început. Încadrarea în funcţia de psiholog este
conform
domeniilor de condiţionată de reguli care diferă de la ţară la ţară: în unele se cere
aplicaţie ale
psihologiei doctoratul, în altele este suficeintă pregătirea universitară de patru ani.
Domenii Funcţiile psihologului sunt multe şi extrem de variate. Conform
aplicative:
o clinic, Oficiului Internaţional al Muncii: psihologul ,,studiază comportamentul
o şcolar,
uman, procesele mintale şi investighează, recomandând căi de soluţionare,
o consiliere,
o industrial/ probleme psihologice din domeniul medicinei, educaţiei şi industriei;
organizaţional
concepe şi efectuează experimente şi observaţii asupra oamenilor şi anima-
lelor pentru a măsura caracteristici mintale şi fizice; analizează efectele
eredităţii, mediului sau altor factori asupra gândirii şi comportamentului
indivizilor; desfăşoară activitate de diagnoză, terapie şi prevenire a
tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de
inadaptare la mediul social şi profesional, elaborează şi aplică teste pentru
măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici
umane, interpretează datele obţinute şi face recomandările pe care le
consideră necesare; se poate specializa în domenii aplicative particulare ale
psihologiei cum sunt diagnoza şi tratamentul deficienţelor mintale,
problemele specifice procesului educaţional şi dezvoltării sociale a copiilor
sau problemele psihologice de ordin industrial ori profesional cum sunt cele
legate de selecţia şi orientarea profesională, antrenarea profesională”
(International Standard Classification of Occupation, 1969, apud Zlate,
2000, 62). Funcţiile generale, valabile atât pentru psihologul teoretician, cât
şi pentru psihologul practician, sunt mai puţin numeroase decât cele ale
practicianului.
22
Rosenfeld, Schinberg şi Thornton (1983) inventariază 59 de responsabilităţi ale
psihologilor practicieni, grupate în patru subfactori: cercetare şi măsurare; intervenţie;
aplicaţii organizaţionale; evaluare. Psihologul ,,practician” apare ca fiind: consilier, expert,
realizator de instrumente, investigator independent, agent al schimbării.
Debuşeele de plasare şi integrare a psihologului sunt reprezentate de marile
domenii aplicative ale psihologiei: educaţie, sănătate, economie, coordonate de instituţii ca :
oinstituţii educative (preşcolare, şcolare, universitare),
Principiile generale
cuprinse în Codul o instituţii medicale (spitale, institute medico-psihologice sau de reeducare,
Deontologic al centre de ajutor sau de convalescenţă pentru toxicomani sau pentru tratarea
profesiunii de
psiholog: sexualităţii marginale, sanatorii, preventorii etc.,
o Competenţă şi
integritate; oinstituţii din lumea muncii (întreprinderi, cabinete, agenţii),
o Responsabilitate
ştiinţifică şi o alte instituţii - judiciare, comerciale, militare, sportive, artistice, poliţie, în
profesională;
urbanism.
o Respect pentru
semeni; Codul Deontologic al profesiunii de psiholog este un „ansamblu
o Interes pentru
bunăstarea altora; de norme care stabilesc cadrul moral de exercitare a profesiunii de
o Dreptate şi
demnitate; psiholog » şi care se transformă în reguli de conduită profesională.
o Responsabilitate
socială Codul Deontologic al profesiunii de psiholog cuprinde
constrângerile de conduită morală, prescripţiile referitoare la păstrarea
secretului profesional, indicaţii cu privire la respectul pentru celălalt,
precizări privind ridicarea calificării profesionale, norme referitoare la
autonomia şi independenţa profesională, reguli de etică internaţională, reguli
privind etica cercetării şi privind protejarea animalelor.
Repere privind viitorul psihologiei – factori modelatori ai
viitorului psihologiei
Fiecare psiholog sau aspirant la profesia de psiholog trebuie să se
întrebe, alături de specialaştii deja formaţi în domeniu : « Dacă trecutul
psihologiei a fost dramatic, dacă prezentul ei este contradictoriu. Cum va fi
viitorul ei? » (Zlate, 2000, p. 67).
M. Zlate menţionează lucrarea publicată în Franţa în 1982 sub
coordonarea lui Paul Fraisse (1911-1996), în care psihologi europeni şi
americani se pronunţau cu privire la viitorul psihologiei sub diferitele lui
aspecte : ramurile psihologiei, domeniile sale interdisciplinare
(neuropsihologie, psihobiologie, psihofiziologie), problemele ei majore
precum motivaţia şi afectivitatea, diversele ei teorii şi metode cândva
23
celebre în psihologie (psihanaliza). Această lucrare deschide seria unor noi
interogaţii cu privire la viitorul acestei ştiinţe şi a profesiunii exercitate pe
baza ei.
Sintetizând diferitele opinii cu privire la viitorul psihologiei, autorul citat formulează
următoarele paradigme:
a. Viitorul psihologiei este modelat de prezentul şi de trecutul ei. « Este aproape
imposibil ca marea varietate de concepţii, orientări, domenii existente la ora actuala
să nu creeze şi în viitor dificu1tăţi în privinţa unificării psihologiei”.
b. Viitorul psihologiei este modelat de concepţia despre om a psihologilor şi a
cetăţenilor : « De aceea, sunt necesare nu doar opţiuni pentru una sau alta dintre
concepţiile existente despre om, ci, mai mult ca sigur, elaborarea unei concepţii noi”.
c. Viitorul psihologiei este modelat de viitorul societăţii şi chiar de viitorul
întregii lumi, de modul în care vor fi soluţionate probleme ca: suprapopularea, lipsa
resurselor naturale, pericolul războiului atomic .
d. Viitorul psihologiei este modelat de progresul realizat de alte ştiinţe la a căror
dezvoltare de altfel, a şi contribuit.
e. Viitorul psihologiei este modelat de progresul economic (Zlate, 2000, p. 71 –
72)
24
Rezumat
Cuprinde informaţii cu privire la: 1.modalităţile de definire a psihologiei; 2. tendinţele
controversate în psihologie; 3. locul psihologiei în sistemul ştiinţelor; 4. psihologia ca
profesie.
Modalităţile de definire a psihologiei demonstrează evoluţia acestei ştiinţe şi a
concepţiilor despre ea. Cele mai cunoscute tipuri de definiţii ale psihologiei sunt
definiţiile tip: butadă, metaforă, prin negare, etimologice, comprehensive şi integrative.
Definiţia psihologiei trebuie sa conţină informaţii despre: obiect, metode, legi, finalitate.
Tendinţele controversate în psihologie sunt jalonate de probleme particulare
controversate precum: esenţa fiinţei umane, natura psihicului, particularităţile
componentelor psihicului: determinarea lor de către natură sau de către cultură; natura lor
materială sau ideală ; caracterul lor înnăscut sau dobândit, conştient sau inconştient.
Principalele controverse care se referă la legitimitatea psihologiei ca ştiinţă şi care se
află în directă legătură cu cele menţionate mai sus sunt cele referitoare la: psihologia
ştiinţă sau artă?; psihologia este ştiinţă nomotetică sau idiografică?; predomină unitatea
sau diversitatea în cunoaşterea psihologică?; psihologia se află în impas, în criză sau în
progres şi expansiune?
Principalele modele care descriu încadrarea psihologiei în sistemul ştiinţelor sunt :
modelul triunghiular, circular, al interpenetrării, cel bazat pe clasificarea ştiinţelor. Fiecare
dintre aceste modele relevă, în maniera proprie, centralitatea psihologiei în raport cu
celelalte ştiinţe. Această centralitate poate favoriza psihologizarea unor discipline dar şi
depsihilogizarea psihologiei.
Toate discuţiile cu privire la psihologie au în vedere atât ipostaza de ştiinţă cât şi
ipostaza de profesie între ele existând o neîntreruptă intercondiţionare. Principalele
probleme pe care le ridică profesia de psiholog sunt: statutul profesiei, funcţiile
psihologului, codul deontologic al profesiunii, viitorul profesiei de psiholog. Funcţiile
psihologului sunt generale (diagnoză, terapie, prevenire) şi particulare – conform
domeniilor de aplicaţie ale psihologiei (clinic, şcolar, consiliere, industrial/organizaţional)
25
Întrebări de autoevaluare
1. Enumeraţi tipurile de definiţii date psihologiei şi precizaţi
elementul pe care se focalizează.
2. Comentaţi definiţiile integrative ale psihologiei.
3. Enumeraţi principalele controverse cu privire la legalitatea statutului
de
ştiinţă al psihologiei.
4. Precizaţi 3 argumente pentru caracterul de ştiinţă idiotetică al
psihologiei.
5. Enumeraţi modelele descriptiv-explicative ale locului psihologiei în
sistemul
ştiinţelor şi precizaţi criteriul după care sunt clasificate ştiinţele.
6. Descrieţi modelul interpenetrării ştiinţelor şi precizaţi locul pe care
acesta îl conferă psihologiei.
7. Cum este definit codul deontologic al profesiei de psiholog?
8. Enumeraţi principalele probleme care se discută în legătură cu
profesia de psiholog.
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
COSMOVICI, A., (1996), Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi
CREŢU, T.(2001), Psihologie generală, Editura Credis, Bucureşti
GOLU, M. (2005), Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti
RADU, I., DRUŢU, I., MARE, V., MICLEA, M., PODAR, T., PREDA, V., (1991),
Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca
ZLATE, M., (2006), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, Bucureşti
ZLATE, M., (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi.
LECTURI SUPLIMENTARE
PAVELCU, V, (1972), Drama psihologiei, EDP, Bucureşti
ROŞCA, A., BEJAT, M. (1976), Istoria ştiinţelor în România, Psihologia, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti
HERSENI, T. (1980), Cultura psihologică românească, Ed. Şt. şi Enciclopedică,
Bucureşti, pg.209-261
MORIN, E., (1986), „Unitatea omului ca fundament şi abordare interdisciplinară”
în: TONOIU, V., BĂDESCU, I. (1986) (trad ): Interdisciplinaritatea şi
ştiinţele umane, Ed. Politică, Bucureşti, pg.273-312
PIAGET, J., (1972), Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, EDP,Bucureşti
CHELCEA, S. (1992), „Planeta psihologilor”, în: Psihologia, nr.6
CEAUŞU, V (1972), De la incertitudine la decizie, Ed. Militară, Bucureşti, pg. 235-
290
PITARIU, H., TOMA, M (1988), „O analiză a profesiei de psiholog”, Revista de
psihologie, nr.3
26

Obiectul psihologiei – perspective de
abordare Cuprins:
Obiective:
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili să:
o identifice şi comenteze dificultăţile de delimitare a obiectului
psihologiei,
o enumere principalele tendinţe şi orientări în
definirea obiectului psihologiei
o stabilească relaţia obiect – metode – finalitate în ştiinţă
o identifice implicaţiile în plan conceptual-metodologic
ale statuării obiectului psihologiei

Orice ştiinţă are un domeniu şi un obiect de cercetare şi cunoaştere. O
serie de psihologi afirmă că pentru psihologie este mai important decât
pentru alte ştiinţe „să facă în mod expres distincţia dintre obiect şi
domeniu” (H.Wallon, apud P.P.Neveanu, 1976). Obiectul unei ştiinţe este
format din sistemul de concepte şi metode interconectat cu celelalte sisteme
ale cunoaşterii ştiinţifice şi empirice şi influenţează modul în care este
înţeles, explorat şi explicat domeniul. (P.P.Neveanu, 1976)
Este important pentru orice ştiinţă să îşi precizeze obiectul iar pentru
psihologie, datorită multiplelor controverse care i-au marcat evoluţia este
chiar vital: “Drama psihologiei nu începe cu faza ei metafizică, când n-avea
nici loc nici nume; această fază nu este decât prologul dramei, care începe
în momentul despărţirii ei de metafizică, când, folosind carta sa de
27
Aurelia BALAN COJOCARU
independenţă, încearcă să se orânduiască delimitându-şi domeniul”
(Pavelcu, 1972, p.52)
Dacă acceptăm că psihologia este ştiinţă, atunci trebuie să precizăm
ce anume studiază ea, prin ce metode, ce valoare de predicţie au legităţile
descoperite şi ce finalitate are cunoaşterea oferită de psihologie.
Dificultăţile în a stabili ce este psihicul au condus la dificultăţi în a
stabili care este obiectul psihologiei. Descripţiile şi explicaţiile diferite
„Nu faptul că
oferite psihicului, modalităţile diferite de abordare a faptelor de natură
psihologia nu psihică au condus la conturarea mai multor modalităţi de definire a
are încă un
obiect propriu obiectului psihologiei. Multitudinea de aspecte luate în consideraţie la
de cercetare ar
definirea obiectului psihologiei a stat la baza convingerii unor specialişti în
trebui să ne
îngrijoreze, ci domeniu că psihologia este în perpetuă căutare a propriului obiect (Fraisse,
acela că are
prea multe” 1987). M.Zlate, afirmând că „nici existenţa prea multor obiecte de
(M.Zlate, 2000, cercetare n-ar trebui să ne decepţioneze, ci faptul că nu există încă un
p.77)
obiect unitar” (Zlate, 2000, p.78) merge mai departe cu analiza şi încearcă
să identifice factorii care au întârziat elaborarea obiectului unitar al
psihologiei. Factorii identificaţi de autorul citat sunt:
o Complexitatea existenţială a psihicului;
o Existenţa a numeroase contradicţii interne şi externe ale
teoriilor şi orientărilor psihologice;
o Hegemonismul, închiderea în sine a teoriilor şi orientărilor
psihologice (Zlate, 2000, pp.78-80)
În clasificarea orientărilor şi şcolilor psihologice care au contribuit la delimitarea
obiectului psihologiei, M.Zlate utilizează un triplu criteriu: elementele de conţinut pe care le
aduc în discuţie, metodele utilizate şi finalitatea cercetărilor.
În funcţie de aceste criterii autorul identifică 4 orientări distincte a căror contribuţie
la definirea obiectului psihologiei trebuie reţinută:
Orientările care consideră ca obiect al psihologiei viaţa psihică interioară;
Orientările care consideră ca obiect al psihologiei comportamentul observabil şi
măsurabil;
Orientările care consideră ca obiect al psihologiei conduita, activitatea individului;
Orientările care consideră ca obiect al psihologiei omul concret în integralitatea şi
unicitatea sa.
28
La aceste orientări semnalate în anul 2000, când a fost tiparită a III-a ediţie a lucrării
„Introducere în psihologie”, am putea adăuga şi alte tendinţe contemporane în psihologie,
sesizate de acelaşi autor şi prezentate în alte lucrări: „În anii 1980-1990, mai întâi timid,
apoi din ce în ce mai viguros, au început să apară în psihologie tendinţe de regândire a
problematicii sale din cu totul alte perspective decât cele tradiţionale, de reconsiderare şi
renovare a aparatului teoretico-metodologic, în fine, de reorientare a finalităţii ei” (Zlate,
2001, p. 33). Astfel, au fost abordate:
Şcoli care au
o stările de transcendere a conştiinţei (Psihologia
contribuit la transpersonală);
clarificarea obiectului
psihologiei: o tendinţele comportamentale şi mecanismele psihice care au
o Introspecţionismul
o Psihanaliza fost selectate în evoluţia omului ca specie (Psihologia
o Behaviorismul
o Psihologia conduitei
evoluţionistă);
o Psihologia acţională o influenţele exercitate asupra psihicului uman de către
o Psihologia umanistă
o Psihologia ambianţa fizică sau socială (Psihologia ecologică)
transpersonală
o Psihologia o caracteristicile individuale pozitive (Psihologia pozitivă)
evoluţionistă
o Psihologia ecologică
o Psihologia pozitivă
Deşi aceste orientări nu îşi afirmă explicit intenţia de a delimita obiectul psihologiei,
prin faptul că promotorii lor se referă la alte conţinuturi psihice pe care ar trebui să le
abordeze psihologia, decât cele devenite clasice, la noi metode de studiere a acestor
conţinuturi şi la finalitatea studiului, cercetării şi cunoaşterii psihologice, apreciem că pot fi
luate în considerare şi în ideea prefigurării direcţiilor în care va evolua delimitarea
obiectului psihologiei.
Ca obiect al psihologiei au fost considerate următoarele aspecte ale vieţii psihice:
1. Viaţa psihică interioară conştientă, conştiinţa, conţinuturile psihice de care
omul este conştient, despre care poate (în esenţă) relata verbal;
2. Viaţa psihică interioară inconştientă;
3. Comportamentul, expresiile direct observabile ale interiorităţii individului;
4. Conduita şi activitatea umană ca expresie a interiorităţii individului în relaţie
cu mediul ambiant;
5. Omul concret în globalitatea şi indivizibilitatea sa;
6. Nivelul superior al conştiinţei umane, stările de transcendere a conştiinţei;
7. Comportamentele în contextele lor ambientale
29
8. Asambările extraindividuale ale episoadelor comportamentale” împreună cu
spaţiul în care acestea se produc;
9. Probleme ca speranţa, plăcerea, fericirea, optimismul, starea de bine
subiectivă, înţelepciunea, conştiinţa viitorului, experienţa optimală,
autodeterminarea, starea de excelenţă
La orice analiză focalizată pe obiectul psihologiei nu trebuie să pierdem din vedere
faptul observat de mulţi specialişti, că “definirea obiectului de studiu al psihologiei a suferit
frecvent amendări şi revizuiri, ceea ce s-a reflectat atât în stabilirea problematicii abordate
într-o etapă istorică sau alta, cât şi în statutul disciplinei în sistemul general al ştiinţelor.”
(Golu, 2005)

Statuarea unui anumit aspect al vieţii psihice umane drept obiect al psihologiei are
importante implicaţii în plan conceptual-metodologic.
Dinamica orientărilor şi tendinţelor în privinţa obiectului psihologiei arată că
aspectele luate în studiu de fiecare dintre ele sunt conceptualizate în acord cu principii
proprii iar conceptele fundamentale care sunt introduse sunt operaţionalizate în aşa fel încât
să fie studiate cu metode specifice.
Asumarea unui anumit aspect al vieţii psihice drept obiect al psihologiei, înseamnă
pentru fiecare şcoală psihologică un considerabil efort de:
oreflecţie teoretică, de conceptualizare sau redefinire a anumitor concepte,
o selecţie a metodelor adecvate pentru studierea lui în laborator, cu instrumentar
Psihologia metodologic ştiinţific,
conştiinţei:
Metode o clarificare a finalităţii studiului şi cercetării, finalitate care uneori este
subiective – conştientizată şi afirmată explicit alteori este implicită, subînţeleasă de însuşi
introspecţia,
empatia demersul de teoretizare.
Psihologia Astfel, statuarea drept obiect al psihologiei a vieţii psihice interioare,

inconştientului: a subiectivităţii omului, a adus în atenţia psihologilor concepte precum
Metode
subiective - structura şi funcţiile conştiinţei (introspecţionismul), structura aparatului
Analiza şi
psihic, nivelurile şi/sau instanţele lui (Psihanaliza freudiană); inconştient
interpretarea
colectiv şi arhetipuri (Jung), complexele de inferioritate şi mecanismele de
compensare (Adler), spectrul conştiinţei şi inconştientului (Ken Wilber).
Abordarea acestor aspecte ale vieţii psihice presupune utilizarea de
metode subiective (introspecţia, metoda psihanalitică freudiană, analiza
30
jungiană şi adleriană)
Statuarea comportamentului ca obiect al psihologiei a însemnat
eforturi de conceptualizare a noţiunii de comportament (behavior), de
Behaviorismul: identificare a tipurilor de comportamente care pot fi studiate (J.B.Watson),
Metode
obiective – a variabilelor cantitative, măsurabile care trebuie luate în consideraţie
observaţia
pentru o cunoaştere obiectivă a comportamentului, respectiv: stimul şi
ştiinţifică,
experimentul răspuns (Behaviorsmul watsonian), stimul – variabile
Psihologia intermediare/organism - răspuns (E.C.Tolman), stimul – operant – răspuns

conduitei: (B.F.Skinner), repertorii comportamental – senzorio-motorii, emoţional-
Metoda clinică –
studiu de caz motivaţionale şi verbo-cognitve (A.W.Staats). Aceste aspecte presupun
complex ca
îmbinare de metode obiective de abordare (observaţia sistematică, experimentul).
metode Psihologia conduitei (P.Janet) a introdus şi definit conceptul de
subiective şi
obiective conduită ceea ce a impus recursul atât la metode obiective cât şi la metode
subiective. Extinderea obiectului psihologiei de la conduită la activitate, la
acţiune (Wallon, Piaget, Vâgotski) a însemnat eforturi de stabilire a
Psihologia umanistă:
metodologie scopului activităţii şi a condus la diversificarea metodelor subiectiv-
subiectiv-obiectivă, obiective de cercetare în psihologie.
interpretativă
Statuarea drept obiect al psihologiei a omului concret, unitar,
Psihologia indivizibil în dimensiuni care pot fi abordate izolat (Psihologia umanisă) a
transpersonală:
meditaţia, adus în plan teoretic-conceptual noi noţiuni: Sinele individual şi unic, omul
autosugestia, concret, proactiv, activitatea personală şi personalizată (C.Rogers,
hipnoza.
A.Maslow, G.Allport) şi a impus o metodologie adecvată subiectiv-
Psihologia
evoluţionistă: studii
obiectivă, interpretativă, bazată pe principiul individualismului
transculturale metodologic.
Psihologia Orientarea spre posibilităţile omului de a-şi depăşi limitele obişnuite
ecologică:
ale Sinelui şi de a-şi împlini eul prin transcendere, cosmizare şi sinergie
observatia
naturalistă; (psihologia transpersonală) a presupus recursul la metode ca meditaţia,
tehnica,,înregistrării
specimen” autosugestia, hipnoza.
Psihologia evoluţionistă deplasează centrul de greutate de la studiul
Psihologia pozitivă:
investigaţii de teren, ontogenetic al capacităţilor umane la studiul lor filogenetic ceea ce
analize comparative,
instrumente de înseamnă inclusiv studii transculturale şi o orientarea deductiv-speculativă,
diagnoză incompatibilă cu experimentul de laborator.
Psihologia ecologică ignoră personalitatea ca obiect al cercetării
psihologice ca şi clasicul experiment de laborator preferând observaţiile
31
comportamentelor produse în contextul lor natural „Observatia naturalistă a
comportamentelor bazată pe înregistrări meticuloase ale faptelor de viată
constituie, aşadar, metoda de bază a noii metodologii. Tehnica la care s-a
recurs a fost denumită de Barker tehnica ,,înregistrării specimen”, ce constă
în descrierea în cel mai detaliat mod posibil a ceea ce se observă” (Zlate,
Evoluţia
2001, p. 46-47). Considerând laboratorul de cercetare ca nepotrivit (,,non-
concepţiilor
despre obiectul mediu”) psihologii individualizează instrumentele de cercetare, se
psihologiei:
o lărgirea reorientează spre metode calitative, subiective.
treptată a
Susţinătorii psihologiei pozitive orientaţi spre investigarea,
problematicii
psihologiei; construirea şi amplificarea forţelor pozitive ale oamenilor recurg la
o adâncirea
treptată a investigaţii de teren, fac analize comparative, transculturale, elaborează
interpretărilor sofisticate instrumente de diagnoză.
faptelor de
natură psihică; Având în vedere evoluţia concepţiilor cu privire la obiectul
o complementa-
ritate psihologiei, M. Zlate defineşte trei tipuri de soluţii la importanta problemă a
(M.Zlate, psihologiei de a-şi defini obiectul: soluţii unilaterale, soluţii eclectice şi
2000)
soluţii selective, optative (Zlate, 2000, pp.109 - 110)
Apreciem că soluţiile din prima categorie nu servesc în mod deosebit
psihologia nici ca ştiinţă nici ca profesie, cele din cea de –a doua (prin
amalgamarea pe care o presupun) pot să prelungească situaţia de criză a
psihologiei atât ca ştiinţă cât şi ca profesie, în schimb soluţiile selective
(care sugerează definirea obiectului psihologiei în funcţie de nevoile
concrete ale psihologului teoretician sau practician) sunt cele mai productive
pentru psihologia zilelor noastre.
Exerciţiu:
Comentaţi următorul citat în ideea sublinierii dificultăţilor de constituire a unui obiect
unitar al psihologiei:
“Întreaga psihologie contemporană, chiar în ceea ce priveşte materialul ei faptic,
reprezintă o stare care se cheamă “războiul tuturor contra tuturor”, stare ce se
caracterizează înainte de toate prin lipsa unui sistem de cunoştinţe universal valabile,
recunoscute, cât şi a unei generalizări teoretice primare, care să fie destul de
convingătoare, măcar în ochii reprezentanţilor contemporani ai acestei ştiinţe”
(Vâgotski apud Pavelcu, 1972, p.48)
32
Rezumat
Cuprinde informaţii cu privire la principalele orientări şi tendinţe de definire a
obiectului psihologie şi la implicaţiile în plan conceptual-metodologic ale statuării
Dificultăţile în a stabili ce este psihicul au condus la dificultăţi în a stabili care este
obiectul psihologiei. În clasificarea orientărilor şi şcolilor psihologice care au contribuit la
delimitarea obiectului psihologiei, M.Zlate utilizează un triplu criteriu: elementele de
conţinut pe care le aduc în discuţie, metodele utilizate şi finalitatea cercetărilor. În funcţie
de aceste criterii autorul identifică 4 orientări distincte a căror contribuţie la definirea
obiectului psihologiei trebuie reţinută: 1.Orientările care consideră ca obiect al psihologiei
viaţa psihică interioară; 2. Orientările care consideră ca obiect al psihologiei
comportamentul observabil şi măsurabil; 3.Orientările care consideră ca obiect al
psihologiei conduita, activitatea individului; 4.Orientările care consideră ca obiect al
psihologiei omul concret în integralitatea şi unicitatea sa. La aceste orientări am putea
adăuga şi alte tendinţe contemporane în psihologie: psihologia transpersonală; psihologia
evoluţionistă; psihologia ecologică; psihologia pozitivă. Ca obiect al psihologiei au fost
considerate următoarele aspecte ale vieţii psihice: conştiinţa, inconştientul,
comportamentul, conduita şi activitatea umană, omul concret în globalitatea şi
indivizibilitatea sa, stările de transcendere a conştiinţei, comportamentele în contextele lor
evoluţioniste, comportamentele împreună cu spaţiul în care acestea se produc, experienţa
umană optimală, sănătatea şi optimismul, personalitatea pozitivă.
Statuarea unui anumit aspect al vieţii psihice umane drept obiect al psihologiei are
importante implicaţii în plan conceptual-metodologic. Dinamica concepţiilor despre
obiectul psihologiei înseamnă: progres de la una la alta; lărgirea treptată a problematicii
psihologiei prin temele pe care fiecare orientare le aduce în discuţie; adâncirea treptată a
interpretărilor faptelor de natură psihică; complementaritate. Există trei tipuri de soluţii la
importanta problemă a psihologiei de a-şi defini obiectul: soluţii unilaterale, soluţii
eclectice şi soluţii selective, optative (Zlate, 2000, pp.109 - 110)
33
Întrebări de auotevaluare
1. Enumeraţi criteriile utilizate pentru clasificarea orientărilor
şi şcolilor psihologice care au contribuit la delimitarea
2. Enumeraţi şcolile psihologice care au contribuit la definirea
3. Precizaţi aspectele psihicului care au fost incluse în
domeniul de cercetare al psihologiei de cel puţin trei şcoli
psihologice cunoscute.
4. Precizaţi implicaţiile în plan metodologic ale statuării ca
obiect al psihologiei a funcţiilor conştiinţei.
obiect al psihologiei a comportamentului.
obiect al psihologiei a personalităţii pozitive.
7. În ce constă dinamica concepţiilor despre obiectul
psihologiei?
8. Care sunt tipurile de soluţii la problema definirii obiectului
psihologiei?
9. Comentaţi consecinţele în plan teoretic şi practic ale
soluţiilor selective la problema obiectului psihologiei
GOLU, M. (2006),Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti
CEAUŞU, V. (1978), Cunoaşterea psihologică şi condiţia incertitudinii,
Ed.Militară, Bucureşti
GOLU, M., DICU, A. (1972), Introducere în psihologie, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti,
pp.18-59
LIEURY, A. (1996), Manual de psihologie generală, Ed.Antet, Bucureşti, pp.9-15
NEVEANU, POPESCU, P. (1976), Curs de psihologie generală, Tip.Univ.Bucureşti
ZLATE, M. (1988), Omul faţă în faţă cu lumea, Ed.Albatros, Bucureşti
34

Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei
3.1. Obiectul psihologiei din perspectiva introspecţionismului

3.2. Obiectul psihologiei din perspectiva psihanalizei
Obiective:
o descrie şi evalueze introspecţionismul şi psihanaliza ca
şcoli care au impus ca obiect al psihologiei viaţa psihică
interioară;
o identifice contribuţia introspecţionismului şi psihanalizei
la precizarea obiectului psihologiei;
o precizeze direcţiile de dezvoltare ale introspecţionismului şi
psihanalizei.
3. 1. Obiectul psihologiei din perspectiva introspecţionismului

Introspecţionismul este reprezentat de psihologi ca: W. Wundt, E.Titchner, J.Dewey,
J.Angell care afirmă că psihologia trebuie să studieze viaţa psihică interioară conştientă.
W.Wundt (1832 – 1920), cel care a predat la Universitatea din Heidelberg primul curs de
psihologie şi a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală (Leipzig, 1879) se
focalizează pe studiul experienţei conştiente a omului. În laboratorul înfiinţat de el sunt
studiate vederea color şi contrastul, postefectul, iluziile perceptive, timpul de reacţie şi
atenţia dar şi rolul voinţei în organizarea gândurilor.
În concepţia lui Wundt, fondatorul structuralismului, psihologia
Structuralismul
(W.Wundt, trebuie să abordeze procesele elementare ale experienţei conştiente. Structura
E.Titchner) conştiinţei include, asemănător structurii apei sau aerului, două tipuri de
o Psihologia
conştiinţei elemente primare care pot fi studiate în laborator: senzaţiile şi sentimentele.
o Structura
conştiinţei Focalizarea interesului cercetătorilor pe structura componentelor psihicului
o Finalitate:
este una din particularităţile şcolii structuraliste iniţiate de W.Wundt.
descriptivă
Structuraliştii se preocupă de identificarea elementelor experienţei, de
35
descoperirea modalităţilor lor de combinare şi a factorilor care influenţează
combinarea acestor elemente.
Pentru studierea elementelor conştiinţei, Wundt şi adepţii săi structuralişti au utilizat
metoda cunoscută ca metoda introspecţiei/ autoobservării (în latină, introspectio înseamnă a
privi în interior). Subiecţilor li se solicita să-şi descrie procesele mentale din momentul în
care au sesizat că au trăit o anumită experienţă obiectuală (contactul cu o floare trebuia
descris în termenii senzaţiilor provocate de floare – culoare, formă etc). Wundt considera că
se pot aborda experimental numai procesele psihice elementare: senzaţii, percepţii, timp de
reacţie, emotivitate elementară. De aceea, obiectul de studiu al introspecţionismului
(structuralismului, de fapt) era constituit din toate reacţiile psihice ale persoanei: ce spune,
ce acţiuni desfăşoară, ce expresii are, trăirile interne fiind exprimate verbal, prin descrieri
(Cosmovici, 1996). Sub aceste auspicii s-au abordat aspecte importante ale psihicului ca
gândirea şi memoria. Gândirea, de exemplu, a fost abordată ca un proces de rezolvare de
probleme şi studiată prin metoda introspecţiei
Acest mod de abordare s-a dovedit nesatisfăcător pentru psihologi pe de o parte
pentru că oferea acces doar la elementele fundamentale ale mintii umane, pe de altă parte
pentru că oamenii au întâmpinat multe dificultăţi în a descrie anumite tipuri de experienţe
interioare, cum ar fi răspunsurile emoţionale. Chiar şi după antrenamente intense, persoane
diferite au produs introspecţii diferite despre experienţe senzoriale extrem de simple,
concluziile rezultatele acestor cercetări fiind destul de sărace (Smith, Nolen, Frederickson,
Loftus, 2005). Şansele ca un observator extern să poată verifica foarte bine introspecţiile pe
care oamenii le făceau erau foarte mici. Descompunerea obiectelor în unităţile mentale de
bază este de asemenea o activitate dificilă (o carte nu putea fi descrisă de un structuralist
numai ca o carte, trebuia să fie descompusă în componentele ei, cum ar fi materialul
coperţii, culorile, formele literelor etc ceea ce ridica probleme suplimentare şi noi întrebări
cu privire la utilitate metodei introspecţiei (Feldman, 1987)
Studierea conştiinţei prin descompunerea ei în fragmente a condus însă la neglijarea
caracteristicii ei principale, aceea de a fi unică şi originală, precum şi la neglijarea susţinerii
afectiv-motivaţionale de care se bucură conştiinţa, susţinere care însă nu intră în câmpul
conştiinţei (şi nu poate fi descrisă în cuvinte).
O altă limită explicativă care a decurs din metoda practicată de introspecţionişti a
fost aceea că s-a abordat gândirea fără imagini şi fără voinţă.
Metoda introspecţiei a fost fie supraevaluată fie contestată - a fost numită metodă
regală, princeps, a psihologiei sau a fost ridiculizată. Astfel filozoful pozitivist A.Comte
36
consideră încercarea de cunoaştere a faptelor de natură psihică prin introspecţie ca fiind
asemănătoare cu încercarea ochiului de a se vedea pe sine în timp ce priveşte sau cu
încercarea unei persoane de a se vedea pe sine de la o fereastră în timp ce trece strada – mod
plastic de a exprima faptul că introspecţia ridică o mare problemă: dedublarea (când are cine
să observe nu are ce şi când există obiectul observaţiei nu are cine să observe). Într-adevăr
prin introspecţie ne punem în situaţia de a delimita în interiorul nostru un fapt de conştiinţă
pe care să îl observăm fără ca actul observării (care este tot un fapt de conştiinţă) să îl
afecteze în vreun fel. Ori, în cazul în care acceptăm că faptele de natură psihică sunt
multiplu şi extrem de fin intercorelate ajungem la întrebarea dacă observatorul (psihic) poate
să observe ceva în care este intrinsec implicat şi dacă trăirea psihică (experienţa) nu se
schimbă în momentul în care devine obiect de observaţie. Diversitatea relatărilor subiecţilor
despre ceea ce ar fi trebuit să fie o experienţă mentală comună tuturor, a elementelor
raportate ca fiind incluse în experienţa lor conştientă, diversitatea datelor colectate de
introspecţionişti în laboratoarele de cercetare au ridicat serioase semne de întrebare cu
privire la capacitatea acestei metode de a oferi o imagine clară şi coerentă a activităţii
mentale umane. Îndoieli au apărut şi în privinţa unei alte metode utilizate de
introspecţionişti, de data aceasta nu pentru cunoaşterea propriei interiorităţi ci pentru
cunoaşterea celuilalt şi anume empatia (pathos înseamnă simţământ, simţire) adică
transpunerea în starea, în simţirea celuilalt. Principalele obiecţii care s-au ridicat s-au referit
la posibilitatea reală a unei persoane de a se transpune în sentimentele celuilalt dacă nu avut
acelaşi tip de experienţă, dacă nu a trăit el însuşi aceleaşi sentimente.
După 1920, încep să se dezvolte o serie de şcoli care reprezintă
Funcţionalismul
(W.James, reacţii mai bine conturate la introspecţionism, printre acestea remarcându-
J.Dewey)
se funcţionalismul. Teoria evoluţionistă a lui Ch.Darwin a atras atenţia
o Psihologia
conştiinţei asupra mişcării, a dinamicii structurilor. W.James, reprezentant de marcă al
o Funcţia
proceselor psihologiei funcţionale, propune ca obiect de cercetare nu structura
mentale
conştiinţei ci funcţia (sau funcţiile) ei. Principala funcţie a conştiinţei este,
o Metode:
o Introspecţia şi după James, asigurarea adaptării individului la mediu – idee care a fost
experimentul
o Finalitate: ulterior dezvoltată de foarte mulţi psihologi. Deşi şi funcţionaliştii
descriptiv-
explicativă
utilizează introspecţia ei nu se limitează la ea ci recurg mai ales la
experimente şi se arată interesaţi de aplicarea rezultatelor acestora la
rezolvarea unor probleme practice.
37
Afirmat ca psihologie a conştiinţei, introspecţionismul are meritul de
a fi evidenţiat structura (structuralismul) şi funcţiile, activismul
(funcţionalismul) psihicului uman.
Unele dintre cele mai importante critici aduse introspecţionismului sunt:
 faptul observat se alterează prin însuşi actul observaţiei
 stările afective intense sunt mai puţin accesibile
 prin introspecţie nu se pot sesiza decât fenomene psihice conştiente –
doar o parte din viata psihica umana
 ideile preconcepute falsifica interpretarea fenomenelor proprii într-o mai
mare măsura decât în observaţia îndreptata asupra altora
 intervin si iluziile individuale, prejudecatule, incapacitatea de
generalizare şi obiectivizare, autosugestia, nivelul cultural.
 motivaţia, personalitatea, aptitudinile rămân în afara puterii de investigare
a cercetătorului, experimentele psihologice nereuşind să treacă dincolo de
relaţiile simple, elementare: excitaţie - senzaţie, senzaţie-reacţie, stimul-
răspuns (Pavelcu, 1972).
Evoluţia ulterioară a cunoaşterii psihicului permite sublinierea a 3 limite majore ale
introspecţionismului: 1.Nu investighează aspectele vieţii psihice care nu sunt conştiente;
2.Nu cercetează actele externe de comportament; 3. Tratează procesele psihice ca procese în
sine din care nu se mai poate recompune imaginea subiectului uman integral. (Zlate, 2000,
p.86).
Informaţiile aduse de ea sub forma convorbirilor si chestionarelor de autoevaluare
sunt de neînlocuit în psihologie (Larousse, 2000). Tema majora a introspecţiei (imaginea
mintală) este intens folosită în psihologia cognitivă, a impulsionat dezvoltarea
experimentului de laborator nu doar sub aspectul sferei de extensiune, ci si sub aspectul
structurii interne şi al suportului tehnic, a contribuit la elaborarea unui nou sens al
observaţiei interne care reprezintă o sinteză între subiectiv şi obiectiv, intern si extern,
cunoaştere şi acţiune (Ion Mânzat, 2003)
Exerciţiu:
Comentaţi afirmaţia “se poate concepe, deşi nu cu totul plauzibil, că teoria
conştiinţei va deveni într-o zi o parte a unei fizici mult mai generale şi mult mai
complete, cu criterii total deosebite de acelea pe care putem să le concepem în
prezent.” (A.Gierer, apud Pavelcu, 1972, p.28)
38
3. 2. Obiectul psihologiei din perspectiva psihanalizei
În căutarea propriului obiect, psihologia, ca domeniu atât de vast al cunoaşterii

umane, înregistrează o serie de noi direcţii de dezvoltare, unele constituindu-se chiar ca
reacţie la introspecţionism sau dorind doar să depăşească limitele acestuia: psihanaliza,
behaviorismul, gestaltismul.
Psihanaliza afirmă ca obiect al psihologiei tot viaţa psihică interioară
dar nu se limitează la palierul conştient al psihicului, ci se focalizează mai
Psihanaliza:
o Metodă de ales asupra celui inconştient, deci realizează o extindere a ariei de
investigare a investigaţie faţă de introspecţionism: „Nu dorim doar să descriem şi să
inconştientului
o Tehnică de clarificăm fenomenele, ci intenţionam să le concepem ca pe nişte indicii ale
tratatment a
tulburărilor unui joc de forţe care se desfăşoară în viaţa psihică, ca manifestări ale unor
nevrotice tendinţe cu scop diferit şi care acţionează fie în aceeaşi direcţie, fie in
o Corp de
cunoştinţe cu direcţii opuse. Încercam să elaborăm o concepţie dinamică cu privire la
finalitate
descriptiv- fenomenele psihice” (Freud, 2004, p.99).
explicativă Fondatorul psihanalizei, S. Freud, este primul care intercorelează şi
adună toate referirile şi datele concrete care vorbeau despre existenţa şi a
unei alte componente a psihicului în afară de conştiinţă, componentă care
prin manifestările sale interne, se deosebeşte de conştiinţă şi i se opune
acesteia, denumită inconştient.
Cronologic vorbind, Freud a ajuns la teoria psihanalitică pornind de la practică, de la
psihoterapia psihanalitică. Prin trecerea experienţei sale terapeutice prin filtrul reflecţiei
teoretice el a fundamentat metapsihologia şi psihanaliza aplicată.
Freud introduce concepte care sunt reţinute de psihologie drept corolare ale
conceptului de psihic: aparat psihic, sisteme şi instanţe ale aparatului psihic, mecanisme şi
complexe ale psihicului.
În concepţia freudiană aparatul psihic este organizat nivelar şi are o dinamică
specifică. Într-o primă etapă a studiilor sale Freud identifică nivelele conştient, preconştient
şi inconştient ale psihicului iar într-o o a doua etapă (după 1920) instanţele acestuia (Sine;
Eu, Supraeu).
Conştientul este apreciat ca un conţinut psihic care aparţine la un moment dat
conştiinţei (care primeşte atât informaţiile din lumea exterioară cât şi pe cele din lumea
interioară). Preconştientul este apreciat ca un ecran între conştient şi inconştient, care
39
menţine în inconştient ceea ce este refulat acolo şi înregistrează reprezentările lucrurilor şi
cuvintelor devenind sediul memoriei, un fel de antecameră a conştientului. Sinele este
abordat ca sediu al instinctelor, Eul ca nivel de comandă şi control al psihicului iar Supraeul
ca „instanţă cenzor” în raport cu Eul.
Un rol important în viaţa individului îl joacă dinamica acestor componente iar
dinamica este dirijată de pulsiunile din inconştient (descrise de Freud ca fiind de două feluri:
pulsiuni de viaţă ce constituie libidoul şi pulsiuni de moarte ce explică agresivitatea).
Inconştientul este subordonat principiului plăcerii iar conştientul principiului realităţii. Eul
este cel care organizează întreaga activitate psihică realizând un echilibru între cerinţele
realităţii externe şi cerinţele Sinelui şi Supraeului şi activând o serie de mijloace de apărare.
Apărarea eului „se referă la un proces prin intermediul căruia conştiinţa este ferită de
excitanţii interni perculoşi precum şi de excitanţii interni foarte puternici posibile surse de
traumatisme. Cu alte cuvinte, influenţele interne sau externe care ameninţă integritatea şi
stabilitatea echilibrului bio-psiho-social al individului sunt supuse unui proces intern de
modificare, îngrădire sau reprimare” (Zamfirescu,
2002, p.251). Aceste mijloace de apărare sunt: raţionalizarea, refularea, regresia,
formaţiunea reacţională, identificarea cu agresorul, proiecţia.
Ca obiect de studiu pentru psihologie, inconştientul nu poate fi abordat decât prin
intermediul formelor în care el se poate “exprima” (mascat, voalat) în conştient respectiv
prin vise, acte ratate, lapsusuri, asociaţii de imagini, idei şi cuvinte. Studiind aceste
“producţii”, psihologul poate identifica elementele de conţinut ale inconştientului.
Metoda de investigare a inconştientului propusă şi promovată de Freud se numeşte
psiho-analiză şi constă în analiza viselor, actelor ratate, lapsusurilor şi asociaţiilor. Pe baza
analizei şi intepretării acestora Freud a fundamentat nu numai o metodă de studiere a
psihicului ci şi o metodă de terapie psihică numită psihoterapia psihanalitică, conform
crezului exprimat în cuvinte foarte clare: „Scopul nostru este acela al ştiinţei în general:
„Vrem sa înţelegem fenomenele, să le raportam unele la altele, şi în ultimă instanţă, să
amplificăm pe cât posibil puterea noastră faţă de ele” (Freud, 2004, p.122).
Psihanaliza a evoluat în multe direcţii şi se prezintă în zilele noastre ca un domeniu
al cunoaşterii cu aplicaţii în multe domenii ale ştiinţelor umaniste şi ale practicii
psihologice.
Psihanaliza clasică, ortodoxă, freudiană, a prilejuit o serie de dezvoltări, unele
dizidente altele reformatoare. Printre dizidenţii de la linia clasică freudină sunt consideraţi
40
C.G. Jung şi A.Adler iar printre cei care au vizat renovarea freudismului (neo-freudismul)
Karen Horney şi Erich Fromm.
Negând rolul determinant al sexualităţii în viaţa psihică a individului, psihanaliştii
dizidenţi ca C.G.Jung şi A.Adler extind conţinutul inconştientului.
C.G. Jung, fondatorul psihologiei analitice descrie pe lângă inconştientul personal şi
un inconştient colectiv în care există complexe şi arhetipuri. Inconştientul personal se
constituie, conform lui Jung, în ontogeneză prin jocul intercondiţionărilor dintre tendinţele
sexuale, cele agresive de autoafirmare şi influenţele culturale iar inconştientul colectiv se
formează în filogeneză ca urmare a experienţelor esenţiale ale unei specii. Arhetipul, ca
principiu organizator, patern comportamental (imago, imagini primordiale), nu este biologic
real, ca "instinctul" lui Freud, este mai mult o căutare spirituală. Libido-ul lui Jung este
puterea creată de principiul opoziţiei, al contrastului care energizează psihicul. Arhetipurile
sunt modele arhaice de comportament, independente în raport cu creierul şi cu psihicul
conştient care asigură organizarea în jurul lor a personalităţii conştiente a individului.
Arhetipul anima, de exemplu organizează comportamentul specific feminin iar arhetipul
animus comportamentul specific masculin în contrapartidă cu modelul de comportament
fixat conştient. Arhetipurile sunt creatoare de cultură dar nu pot fi accesate decât prin
intermediul simbolurilor Relaţia dintre inconştientul personal, inconştientul colectiv şi Eul
conştient determină două tipuri de peronalitate intro şi extrovertit.
Accentuând inconştientul dar având mai multe în comun cu neofreudienii umanişti şi
existenţialişti, Jung afirmă orientarea omului spre progres, spre mişcarea într-o direcţie
pozitivă, nu doar spre adaptare (ca in freudism sau behaviorism) impunând tehnici de studiu
a personalităţii (asociaţia liberă, interpretarea viselor în succesiune, diverse teste proiective,
testul asociativ verbal) care au o mare valoare de cunoaştere.
Conform lui Adler nu libidoul este cel care domină în inconştient ci impulsul către
superioritate, rezultat din compensarea complexelor de inferioritate ale individului uman
fragil şi vulnerabil prin chiar condiţiile existenţei sale. Sentimentele de inferioritate se nasc
din îndoielile individului cu privire la locul său în mediul social. Complexul de inferioritate
este evoluţia negativă de la sentimentul de inferioritate spre un sentiment acut de
inferioritate. Pentru Adler, sentimentul de inferioritate şi aspiraţia spre autoafirmare,
reprezintă două din formele de bază sub care poate să apară sentimentul valorii proprii. În
înţelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este efectul unei comparaţii, este un
simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinţei normale de auto valorificare. Depăşirea
sentimentului de inferioritate se realizează frecvent prin mecanismul compensării.
41
Fenomenul compensării, ca proces de contrabalansare a unei deficienţe, insatisfacţii sau
nerealizări, a fost generalizat de Adler pentru întreaga dezvoltare psihică a persoanei. În
opinia sa, compensarea are caracterul unei legi de bază a vieţii psihice şi desemnează acea
reacţie a individului ca întreg la o lipsă oarecare. La baza reacţiei de compensare, Adler
pune simţul imperfecţiunii care antrenează şi mobilizează posibilităţile ascunse, profunde,
ale organismului şi le dirijează spre compensarea deficienţei respective. De la naştere,
copilul se simte în mod natural inferior din cauză că este mic, slab, dependent de alţii.
Interpretarea greşită a acestei condiţii creează comportamentul maladaptativ. În încercarea
de a depăşi inferioritatea copilul se străduieşte pentru perfecţiune şi superioritate. Aceasta
determină un comportament egoist contrar comportamentului cooperant de concesii
mutuale specific intereselor sociale, cele 4 scopuri ale conduitei nepotrivite fiind: căutarea
atenţiei, lupta (străduinţa) pentru putere, căutarea răzbunării, asumarea dizabilităţii.
Aşa cum se vede, Adler conferă eului un rol preferenţial în raport cu inconştientul
punând accent pe finalitatea psihică şi nu pe cauzalitate, pe viitor şi nu pe trecut.
Psihanaliza contemporană este dominată de tendinţa de desexualizare a
inconştientului, neofreudismul american chiar contestând ideile lui Freud cu privire la
libidou. Reprezentanţi ai neofreudismului cum sunt Karin Horney şi Erich Fromm
accentuează rolul factorilor culturali şi istorici în formarea omului.
Aşa cum se poate concluziona din trecerea în revistă a orientărilor care afirmă ca
obiect al psihologiei viaţa psihică interioară, psihologia, deşi se desprinsese de filosofie,
continua să se menţină în planul analizelor şi interpretărilor, tot în limitele unor coordonate
filosofice de ordin metafizic şi speculativ. Nemulţumiţi de această stare de lucruri, diferiţi
reprezentanţi ai cunoaşterii psihologice au propus alte modalităţi de circumscriere şi definire
a obiectului de studiu al psihologiei.
Exerciţiu:
Comentaţi următorul citat pentru a argumenta necesitatea depăşirii perspectivei introspecţioniste
asupra obiectului psihologiei
”Dacă admitem totuşi, că realitatea conştiinţei, ca fenomen subiectiv, poate fi explorată şi
cunoscută şi că această realitate constituie obiectivul exclusiv al cercetării psihologice, suntem puşi
în faţa unei noi constatări: manifestările vieţii psihice întrec limitele conştiinţei. Rezultă că, redus
la conştinţă, la studiul formelor superioare şi reflexive ale vieţii psihice, domeniul psihologiei
devine considerabil sărăcit. Cine oare studiază, în cazul acesta, formele sau procesele
extraconştiente, cum sunt automatismele şi, mai ales, acele motivaţii ale acţiunilor proprii care
scapă prizei noastre de conştiinţă? Trebuie să amintim o mulţime de procese psihice, trăite în mod
real şi implicit, care nu sunt – şi uneori nici nu pot fi – traduse pe planul superior, reflexiv, explicit
şi logic, al conştiinţei” (Pavelcu, 1972, p.65).
42
Rezumat
Unitatea de învăţare nr. 3: Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei
Această unitate de învăţare propune spre analiză două probleme: 1. problema
obiectului psihologiei din perspectiva introspecţionismului şi 2. problema obiectului
psihologiei din perspectiva psihanalizei, ambele şcoli psihologice afirmând ca obiect al
psihologiei interioritatea, subiectivitatea omului.
Obiectul psihologiei din perspectiva introspecţionismului (W. Wundt, E.Titchner,
J.Dewey, J.Angell) este viaţa psihică interioară conştientă, conştiinţa descompusă în
elementele sale componente. Pentru studierea elementelor conştiinţei, Wundt şi adepţii săi
structuralişti au utilizat metoda cunoscută ca metoda introspecţiei/autoobservării.
Studierea conştiinţei prin descompunerea ei în fragmente a condus însă la neglijarea
caracteristicii ei principale, aceea de a fi unică şi originală, precum şi la neglijarea
susţinerii afectiv-motivaţionale de care se bucură conştiinţa, susţinere care însă nu intră în
câmpul conştiinţei (şi nu poate fi descrisă în cuvinte). W.James propune ca obiect de
cercetare nu structura conştiinţei ci funcţia (sau funcţiile) ei.
Psihanaliza afirmă ca obiect al psihologiei tot viaţa psihică interioară dar nu se
limitează la palierul conştient al psihicului, ci se focalizează mai ales asupra celui
inconştient deci realizează o extindere a ariei de investigaţie faţă de introspecţionism.
Freud abordează psihicul în termeni de: aparat psihic, sisteme şi instanţe ale aparatului
psihic, mecanisme şi complexe ale psihicului. Ca obiect de studiu pentru psihologie,
inconştientul nu poate fi studiat decât prin intermediul formelor în care el se poate
“exprima” (mascat, voalat) în conştient respectiv prin vise, acte ratate, lapsusuri, asociaţii
de imagini, idei şi cuvinte. Metoda de investigare a inconştientului propusă şi promovată
de Freud se numeşte psiho-analiză şi constă în analiza viselor, actelor ratate, lapsusurilor
şi asociaţiilor. Pe baza analizei şi intepretării acestora Freud a fundamentat nu numai o
metodă de studiere a psihicului ci şi o metodă de terapie psihică numită psihoterapia
psihanalitică.
Atât din introspecţionism cât şi din psihanaliză s-au dezvoltat orientări
contemporane renovatoare: neointrospecţionismul experimental şi neo-freudismul.
43
1. Care este obiectul psihologiei în concepţia lui Wundt?
2. Evaluaţi eficienţa metodei introspecţiei în cunoaşterea psihicului
3. Evaluaţi obiectivitatea metodei empatiei în cunoaşterea celuilalt
4. Evaluaţi contribuţia lui James la delimitarea obiectului psihologiei
5. Care sunt direcţiile de dezvoltare contemporană a
introspecţionismului?
6. Descrieţi cele două accepţiuni ale termenului de psihanaliză
7. Ce metode de sondare a inconştientului a utilizat şi impus Freud?
8. Descrieţi aparatul psihic în concepţia lui Freud.
9. Descrieţi şi explicaţi dizidenţa de la freudism.
COSMOVICI, A., (1996), Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi
CRETU, TINCA, (2003) Psihologie generala, Editura Credis, Bucuresti
FELDMAN, R. S, (1987), Understanding Psychology, Editura McGraw-Hill, Inc,
USA
FREUD, S. (2004),“Introducere in psihanaliza, Editura Trei, Bucureşti
GOLU, M., DICU, A. (1972), Introducere în psihologie, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti,
pp.18-59
GOLU, M, (2005) Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucuresti
LIEURY, A. (1996), Manual de psihologie generală, Ed.Antet, Bucureşti, pp.9-15
MANZAT, I., (2003) Istoria psihologiei universale, Editura Psyche, Bucuresti
SMITH, E.E; NOLEM-HOEKSEMA, Susan; FREDERICKSON, Barbara L.;
LOFTUS, G. R., (2005), Introduction in Psychology, S.C. Editura Tehnica
S.A, Bucureşti
LAROUSSE, (2000), Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti
44

Comportamentul, conduita, omul concret şi alte aspecte ale funcţionalităţii
psihice abordate de psihologia contemporană
Cuprins:
4.4. Alte aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate de psihologia contemporană
Obiective:
să:
o definească comportamentul, conduita şi activitatea
ca obiect al psihologiei
o discute critic avantajele şi limitele behaviorismului,
psihologiei conduitei, psihologiei acţionale,
psihologiei umaniste şi a celorlalte şcoli care au
adus în centrul preocupărilor aspecte noi ale
funcţionalităţii psihismului uman
o evalueze abordările analizate din punctul de vedere al
contribuţiei lor la delimitarea obiectului psihologiei
o evalueze critic afirmaţia că noile orientări în
psihologie se raportează la om ca la un element
al marii ordini universale
Şcoala psihologică şi orientarea care a afirmat ca obiect al psihologiei
comportamentul poartă numele de behaviorism. Behaviorismul promovat cu pasiune de
J.B.Watson reprezintă momentul în care psihologia se orientează şi spre altceva decât
studiul stărilor de conştiinţă. J.B.Watson (1913) susţinea că psihologia subiectivă
promovată de Titchner nu a permis psihologiei nici sa devină ştiinţifică, nici să progreseze,
datele ei fiind neverificabile.
Propunerea comportamentului ca obiect al psihologiei este făcută în termeni
agresivi, cu reproşuri adresate celor s-au ocupat (prea mult timp şi cu prea puţine rezultate)
45
de conştiinţă şi de suflet. Reproşurile conţineau referiri la sterilitatea studiilor, la ipotezele
eronate, la imposibilitatea de a ajunge la concluzii verificabile ale celor care aplicau
metodele introspecţionismului. Watson este autorul unui “manifest” al behaviorismului şi al
celebrei întrebări adresate introspecţioniştilor - ”Cine a atins vreodată un suflet”. El
utilizează în dezvoltarea tezelor behavioriste descoperirile lui Pavlov cu privire la activitatea
nervoasă superioară, ale lui Bechterev cu privire la reflexele condiţionate motorii ca şi
descoperirile în domeniul psihologiei comparate (animale) ale lui Sherington şi Donaldson.
În definiţia lui Watson comportamentul este un “ansamblu de reacţii obiectiv
observabile pe care un organism echipat cu sistem nervos le execută ca răspuns la
stimulările mediului obiectiv observabile”, deci orice comportament poate fi descris în
termeni de „stimuli şi răspunsuri” sau de „excitaţie şi reacţie”. În categoria stimulilor
Watson încadrează orice modificare a mediului extern sau a organismului de la modificarea
ţesuturilor la privarea de hrană sau de dreptul de a desfăşura o activitate iar în categoria
răspunsurilor orice acţiune, de la îndepărtarea de o lumină la construirea unei case sau
redactarea unei cărţi. Astfel, că, în esenţă, viaţa psihică ajunge să fie redusă la 3 categorii de
comportamente: viscerale (cele prin care sunt exteriorizate emoţiile); motorii (cele prin care
se realizează marile mişcări) şi laringeale (cele care exprimă limbajul). Cuvântul, în opinia
lui Watson este o acţiune ca toate celelalte „a spune înseamnă a face, adică a te comporta. A
vorbi cu voce tare sau cu tine însuţi (a gândi) este un tip de comportament la fel de obiectiv
ca a juca base-ball”. Reacţiile comportamentale de răspuns posedă atributul obiectivităţii,
putând să fie observate în mod nemijlocit, înregistrate şi măsurate. Măsurabilitatea reacţiilor
de răspuns va fi favorizată de faptul că ele posedă proprietăţi sensibile, ca: intensitatea
(forţa), amplitudinea, viteza, traiectoria, durata. Fiecare din aceste proprietăţi poate să fie
exprimată cu ajutorul unor unităţi de măsură naturale, fizice sau convenţionale (logică) şi, ca
urmare, în analiza şi interpretarea rezultatelor cercetării, devine posibilă folosirea metodei
statistico-matematice.
Această poziţie are importante implicaţii metodologice, behaviorismul focalizandu-
se pe construirea unei psihologii a faptelor observabile dintre care este exclusă experienţa
subiectivă. Metodele utilizate de behaviorişti sunt observaţia sistematică şi experimentul.
Astfel, sunt colectate observaţii care sunt sistematizate şi tratate logic şi matematic.
Observaţia la care recurg behavioriştii este una ştiinţifică, sistematică, programatic diferită
de cea obişnuită. În observaţia ştiinţifică se porneşte de la determinarea experimentală a
situaţiei exacte care va provoca reacţia ce urmează a fi observată. Şi în ce priveşte
experimentul sunt introduse tehnici noi ca înregistrarea reacţiilor glandulare, musculare sau
46
verbale, cronaxia şi electroencefalografia. Introducând rigoare şi control în cercetarea
psihologică, behaviorismul asigură o bună descriere a faptelor dar neglijează o altă obligaţie
a unei ştiinţe, aceea de a explica faptele. Abordarea comportamentului în sine, fără
semnificaţia pe care o are în realitate, fără rolul de expresie a unor structuri mentale
subiacente configurează unele dintre cele mai importante limite ale behaviorismului: ca să
fie obiectivă devine o psihologie rigidă. Reducţionismul simplist care făcea ca legătura
dintre stimulii externi şi reacţiile de răspuns, exclusiv de tip cauzal-univoc conduce la
înţelegerea omului ca un simplu mecanism robot care răspunde mecanic la influenţele din
afară ale stimulilor nu ca subiect activ, înzestrat cu capacitate de decizie şi deliberare.
Dacă introspecţionismul absolutiza planul subiectiv, intern, behaviorismul îl
absolutiza pe cel obiectiv, extern. Ambele orientări au acţionat absolutizat, opunând planul
obiectiv exterior celui subiectiv interior în care se dezvoltă şi funcţionează psihicul uman.
La numeroasele critici care i s-au adus, behaviorismul a încercat, începând cu anii
1930, să redefinească anumite concepte, să-şi reconsidere asumpţiile iniţiale fapt ce a
condus la apariţia neobehaviorismului. Principala renovare introdusă de reprezentanţii
neobehaviorismului se referă la reconsiderarea relaţiei stimul – răspuns, la reabilitarea şi
recunoaşterea stărilor şi conţinuturilor interne ale conştiinţei şi admiterea faptului că ele
deţin un rol de filtru şi modulator în raport cu răspunsurile şi actele comportamentale
exterioare. Astfel, E.C.Tolman recunoaşte existenţa unor variabile intermediare (care ţin de
organismul individului) care modulează răspunsul la stimul iar B.F.Skinner existenţa
comportamentelor operante (care întăresc probabilitatea apariţiei unui anumit răspuns la un
anumit stimul nu şi la alţii). G.S.Hall propune teoria sistemică asupra comportamentului
care face loc scopurilor, intuiţiei în explicarea relaţiei stimul – răpsuns. Behaviorismul
teleologic duce chiar mai departe concesia făcută de Tolman în ce priveşte recunoaşterea
intenţionalităţii în medierea relaţiei stimul – răspuns.
Aceste reconsiderări reprezintă deschiderea spre disponibilitatea de eliminare a
rupturii şi opoziţiei dintre planul subiectiv şi cel obiectiv şi includerea în sfera cercetărilor
psihologice, concomitent, a ambelor planuri.
47

Psihologia conduitei pare să îşi propună să ia în studiu atât
fenomenele de conştiinţă, interioritatea individului cât şi comportamentele
sau mai bine zis manifestarea în exterior a acestei interiorităţi.
Cei doi promotori ai psihologiei conduitei, P.Janet şi D. Lagache
Psihologia
studiază înceracă să operaţionalizeze conceptul de conduită nu doar în scopul de
“omul în
raport cu explica psihicul ci şi în scopul de a identifica modalităţi de intervenţie
universul şi asupra lui.
mai ales în
raporturile Orientarea promovată de P.Janet (1859 – 1947) care afirmă că
sale cu ceilalţi
oameni” „Psihologia nu este altceva decât ştiinţa acţiunii umane” crează cadrele
(Janet, apud pentru construirea acelui model interacţionist de care are atât de mare
Zlate, p.100).
nevoie psihologia, care să nu reducă omul la ceea ce face mediul din el şi
nici să nu neglijeze influenţele mediului în modelarea interiorităţii
individului.
P.Janet defineşte conduita încercând să-i demonstreze caracterul evolutiv şi diferenţa
calitativă faţă de comportament (conduitele au scop şi semnificaţie decelabile spre deosebire
de comportament). Prin conduită Janet înţelege totalitatea manifestărilor vizibile şi
invizibile, ansamblul actelor unui individ de la cele mai simple la cele mai complexe (de la
mişcări la raţionamente) orientate spre un scop şi încărcate de sens, depăşind astfel
limitările impuse de definirea comportamentului. Deşi este mai puţin obiectiv decât
conceptul de comportament, conceptul de conduită exprimă mult mai corect expresia
exterioară a interiorităţii subiective. Segmentele de comportament sunt privite ca formând
un „torent al conduitei” care integrează astfel şi motivaţia acţiunilor umane.
Comportamentul depinde doar de stimulare, conduita presupune şi reglare. Conduitele se
achiziţionează şi se complică într-o anumită ordine ajungând la nivele calitative diferite, prin
învăţare ca urmare a relaţiilor de interacţiune dintre organism şi mediul natural şi social.
În definiţia lui D.Lagache, conduita este „ansamblul operaţiilor materiale sau
simbolice prin care organismul aflat în situaţie tinde să-şi realizeze propriile posibilităţi şi să
reducă tensiunile care-i ameninţă unitatea” (Lagache, apud Zlate, 2000, p.101). Conduite
sunt atât manifestările exterioare, limbajul, modificările somatice obiective, cât şi produsele
activităţii individului. Diferenţa dintre ele se înregistrează în ce priveşte sursa (dinspre
interior – acţiuni interofective sau dinspre exterior – acţiuni exterofective) şi sensul lor de
48
derulare (acţiuni aloplastice – care produc modificări în exterior şi acţiuni autoplastice –
care produc modificări în organism).
Psihologia conduitei recurge atât la metode obiective cât şi la metode subiective (atât
la observaţie şi experiment cât şi la interpretări de tip psihanalitic). Metoda complexă
utilizată de Janet, numită metoda clinică implică un sofisticat studiu de caz care combină
observarea sistematică a subiectului cu ascultarea lui şi cu interpretarea modalităţii în care se
exprimă. Lagache recomandă adaptarea modalităţii de investigare la tipul de conduită
cercetat: naturalistă, clinică, psihanalitică, microsociologică şi experimentală.
Extinderea obiectului psihologiei de la conduită la activitate, la acţiune (Wallon,
Piaget, Vâgotski) a constituit un pas înainte în cunoaşterea psihologică dat fiind că
activitatea este forma cea mai complexă a conduitelor în care se exprimă toate capacităţile
omului. (T. Creţu, 2001).
Psihologia activităţii conduce la concluzia că psihologia trebuie să aibă ca obiect de
studiu unitatea funcţională dialectică, contradictorie dintre organizarea psihică internă şi
tabloul comportamental exterior în toate ipostazele şi modalităţile lor de manifestare: la
nivel animal şi la nivel uman, în normal şi în patologic, la copil, adolescent, tânăr, matur,
vârstnic. Aceasta abordare pleacă de la premisa ca totalitatea proceselor, funcţiilor si
capacitaţilor psihice ale omului nu pot exista separat, desprinse de purtătorul lor. (Zlate,
2006). În termenul de activitate sunt incluse, după M.Zlate, conduitele exterioare sau
mintale realizate cu consum energetic şi care duc la rezultate adaptative. V.Ceauşu observă
că în cadrul activităţii organismul se află într-o triplă ipostază: de subiect, de beneficiar şi de
instrument. Acest lucru afirmă activitatea umană, o dată în plus ca domeniu extrem de
interesant de cercetare pentru psihologi. Cauză şi efect ale dezvoltării şi împlinirii umane,
nevoie şi condiţie a existenţei, activitatea ca obiect al psihologiei poate aduce informaţii
preţioase pentru înţelegerea psihicului deşi centrarea pe activitate riscă, totuşi, să piardă
posibilitatea cunoaşterii omului real care desfăşoară această activitate, conferindu-i propriile
particularităţi. (T. Creţu, 2001).

Omul concret, unitar, în integralitatea existenţei sale este statuat ca obiect al
psihologiei de către psihologia umanistă. Denumită şi „a treia forţă în psihologie” (alături de
behaviorism şi psihanaliză), psihologia umanistă se caracterizează prin focalizarea atenţiei
pe experienţa persoanei ca fenomen primar, pe experienţele umane unice (dragoste, ură,
speranţă) cu semnificaţiile lor personale, pe activitatea personală în care sunt implicate
49
procese, funcţii şi capacităţi psihice indisociabile de concretul existenţei persoanei în lume,
în mediul său.
Orientarea a fost iniţiată în 1950, prin Maslow şi C.Rogers, în America şi exprimă
nevoia resimţită de psihologi de a reintegra într-un tot ceea ce şcolile anterioare au disociat
în existenţă conştientă sau inconştientă, manifestă sau latentă etc, respectiv OMUL. Nevoia
de reinterpretare holistă a omului, de afirmare a unicităţii sale, transpare din toate conceptele
lansate de psihologii umanişti.
Pentru C.Rogers, obiectul psihologiei este Sinele unic şi individual al omului.
Acesta face ca omul să nu fie un sclav sau o maşină ci o persoană capabilă să se
construiască, să devină, până la deplina autorealizare. Omul nu este o fiinţă dirijabilă din
exterior ci o fiinţă proactivă care îşi alege liber propiile căi de valorificare a propiului
potenţial: „omul nu are caracteristicile unei maşini, el nu este pur şi simplu o fiinţă sub
controlul instinctelor inconştiente, ci este o persoană aflată ţn procesul creării de sine...
Omul tinde să devina el însuşi, nu o păpuşă, nu un sclav, nu o maşină, ci sinele său
individual si unic” (Apud: Sutich, Vich, 1969, p.451).
Un alt umanist, Maslow prin concepte precum piramida trebuinţelor umane,
metamotivaţie umană, autoactualizare oferă o viziune asupra omului care limitează
conceperea acestuia în termeni mecanicişti.
G.W.Allport, tot din perspectivă umanistă afirmă că psihologia nu trebuie să studieze
un om artifical ci omul real compus din structuri unice şi concrete: „Psihologia nu trebuie
să se mulţumească cu studierea unui om artificial, ci trebuie sa explice omul real.” (Allport,
1981, p.7)
Adepţii psihologiei umaniste recurg la o metodologie bazată pe înţelegerea şi
interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor, a scopurilor şi motivelor
acţiunilor umane.
Psihologia umanistă propune şi o nouă finalitate a psihologiei: facilitarea maturizării
psihice şi sociale a oamenilor prin schimbări la nivelul societăţii (societatea Eu-psihică)
4.4. Alte aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate de psihologia

contemporană
4.4.1. Nivelul superior al conştiinţei umane, stările de transcendere a conştiinţei
Stările de transcendere a conştiinţei sunt propuse, în mod implicit, ca obiect al
psihologiei de către psihologia transpersonală care reprezintă o continuare dar şi o adâncire
a psihologiei umaniste. Denumită şi a patra forţă în psihologie această orientare vizează
extinderea câmpului cercetării psihologice dincolo de limitele obişnuite ale Sinelui. Ca
50
teme predilecte asumate de psihologia transpersonală se pot enumera: conştiinţa integrală,
metanevoile, transcendenţa Eului, conştiinţa cosmică, extazul şi experienţa mistică,
sacralizarea vieţii cotidiene, realizarea şi autorealizarea transpersonală. Conştiinţa umană
este afirmată ca parte a “marii minţi universale”. Reprezentantul marcant al acestei şcoli,
Stanislav Grof este preocupat de demonstrarea unui plan transpersonal al conştiinţei, de
experienţele de expansiune în timp a conştiinţei (trecut şi viitor) în spaţiu (experienţe
mediumatice, arhetipale şi mitologice).
Psihologia transpersonală promovează explorarea tuturor potenţialităţilor latente ale
fiinţei umane, între problemele studiate ocupând un loc central: formele de conştiinţa
modificată, practici şi experienţe din religiile lumii şi din cadrul tradiţiilor esoterice,
procesul de împlinire a Sinelui, transformările şi evoluţia conştiinţei, maturizarea si
optimizarea personalităţii, experienţele mistice şi arhetipale, meditaţia. O caracteristică a
abordării metodologice din psihoterapia transpersonală este integrarea practicilor clinice
occidentale şi a tehnicilor meditative, de extindere a conştiinţei specifice tradiţiilor spirituale
orientale.
In prezent, reprezentanţi marcanţi ai psihologiei transpersonale sunt: Ken Wilber,
Charles Tart, Claudio Naranjo, Roger Walsh, Frances Vaughan, Pierre Weil, Marc-Alain
Descamps, Laura Boggio Gilot, Stanislav Grof, Arthur Deikmann, J.F.Bugental, Daniel
Goleman, Elmer Green, Stanley Krippner, Lawrence LeShan, Michael Hutton.
4.4.2. Capacităţile umane în evoluţia lor filogenetică

Capacităţile umane în evoluţia lor filogenetică sunt asumate ca obiect de studiu de
către psihologia evoluţionistă (evolutionary psychology) care însă, deşi se preocupă de
tendinţele comportamentale şi mecanismele psihice selectate de-a lungul timpului pentru
valoarea lor adaptativă rămâne „încă descriptivă şi speculativă, departe de rigoarea
abordărilor experimentale”.(Zlate, 2001, p. 43)
Se menţionează faptul că termenul de psihologie evoluţionistă a fost lansat de către
Michael Ghiselin într-un articol publicat în „Science” în anul 1973 şi apoi popularizat de
către John Tooby în cartea sa din 1992 „The Adapted Mind: Evolutionary Psychology and
the Generation of Culture” (Buss, 2004)
Printre principiile de bază ale psihologiei evoluţioniste se numără consideraţii
precum: creierul este un sistem fizic care funcţionează ca un computer cu circuite
responsabile de generarea comportamentelor adecvate condiţiilor de mediu; circuitele
neuronale s-au constituit printr-un lung proces de selecţie naturală în contextul confruntării
51
omului ca specie cu condiţiile externe; conştiinţa este doar o mică parte din conţinuturile şi
procesele mentale care asigură supravieţuirea omului/organismelor. (Buss, 2004)
Psihologia evoluţionistă preia şi aprofundează teme ale cognitivismului dar încearcă
în plus să explice cum a apărut şi s-a perfecţionat arhitectonica mintală de-a lungul evoluţiei
speciei umane, afirmându-şi o finalitate în primul rând deductiv-speculativă.
4.4.3. Comportamentele umane produse în context natural şi ,,nişa personală”

Comportamentele umane produse în context natural şi ,,nişa personală” sunt
asumate de psihologia ecologică drept reprezentative pentru fiinţa umană şi demne de a fi
studiate: „Psihologia ecologică se ocupă de influenţa ,,ambianţei fizice”, a ,,ambianţei
sociale” , a ,,lumii lucrurilor” şi a ,,lumii oamenilor” asupra acţiunilor, activităţilor,
funcţiilor şi comportamentelor umane” (Zlate, 2001, p. 44) sugerând ca cercetările de
laborator, specifice psihologiei clasice să fie completate cu cercetări desfăşurate în mediul
natural în care trăieşte individul. Ecologia, ramura biologiei care are ca obiect cercetarea
interrelaţiilor dintre organismele vii şi factorii naturali ai mediului înconjurător, era
caracterizată de către E.Haeckel drept o „ştiinţă a relaţiilor fiinţelor vii cu mediul lor
anorganic şi organic”.
Psihologia ecologică axată pe ideea fundamentală a raporturilor complexe dintre
organisme şi mediu propune o nouă perspectivă asupra omului. Ca organism biologic ajuns
la un stadiu de maximă complexitate, omul se încadrează în mediul său de viaţă prin legături
a căror multilateralitate şi interferenţă întrec raporturile externe manifestate la nivelul altor
organisme. Psihologia ecologică consideră că influenţele exercitate de mediul social asupra
omului pot avea atât un caracter direct (prin schemele dec conduită oferite de ceilalţi
membrii ai colectivităţii căreia îi aparţine şi prin limbaj, ca mijloc de comunicare şi
transmitere a capitalului de cultură şi a întregii cunoaşteri acumulate prin experienţa
grupului) cât şi in caracter indirect (prin membrii familiei care joacă rolul de factor mediu
între acesta şi realitatea socială şi care ei înşişi, sunt influenţaţi în comportamentul lor de
cultura grupului căruia îi aparţin)
Psihologia ecologică, concomitent cu recunoaşterea influenţei mediului asupra
omului studiază influenţa transformatoare a omului asupra mediului. Omul nu este un
produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformând mediul se transformă pe
sine însuşi.
Pe lângă atitudinea metodologică proprie (evitarea cercetărilor de laborator care pot
denatura rezultatele cunoaşterii realităţii psihice) psihologia ecologică se mai face remarcată
52
prin ceea ce afirmă ca finalitate a cunoaşterii asigurarea corespondenţei dintre capacităţile
psihologice ale individului şi proprietăţile mediului, sprijinirea omului în procesul
maturizării personale care constituie condiţia dezvoltării capacităţii sale de a-şi forma
propriul mediu sau nişa sa personală în ambianţa globală în care evoluează.
4.4.4. Caracteristicile individuale pozitive, experienţele pozitive, personalitatea pozitivă

Caracteristicile individuale pozitive, experienţele pozitive, personalitatea pozitivă
sunt asumate ca obiect al psihologiei pozitive definite ca ,,ştiinţă obiectivă a experienţei
subiective” (Zlate, 2001, p. 52-53).
Psihologia pozitivă se afirmă începând cu anii 1990, în Statele Unite, prin lucrările
unor psihologi ca E. Diener, Martin Seligman şi Mihalyi Csikszentmihalyi. Apreciind că
domeniul psihologiei a fost constituit prea mult timp doar de studiul patologiei şi slăbiciunii
umane, susţinătorii psihologiei pozitive acordă importanţă studiului normalităţii psihice,
forţelor pozitive ale oamenilor, activismului uman, posibilităţilor oamenilor de a deveni mai
siguri de ei înşişi şi mai eficienţi, a condiţiilor în care se configurează ceea ce ei numesc o
viaţă bună şi o societate bună. Printre temele fundamentale abordate de psihologii înscrişi în
această orientare se numără: starea de bine a omului (well being) (în plan emoţional, psihic
şi social), fericirea, satisfacţia cu viaţă, în general sau pe domenii, angajarea în raport cu
anumite cauze până la starea de angajare plenară şi absorbţie totală în activităţile
desfăşurate (flow) sensul şi scopurile vieţii individului, trăsăturile pozitive de caracter
(character strengths) şi virtuţile morale.
La ora actuală psihologia pozitivă este în plină dezvoltare aşa cum se poate sesiza
din frecvenţa cu care se organizează evenimente, manifestări internaţionale, se editează cărţi
şi apar publicaţii pe temele pe care şi le-a asumat.
53
Rezumat
Unitatea de învăţare nr. 4: Comportamentul, conduita, omul concret
si alte aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate de psihologia
contemporană
Şcoala psihologică şi orientarea care a afirmat ca obiect al psihologiei

comportamentul poartă numele de behaviorism. Behaviorismul promovat de J.B.Watson
reprezintă momentul în care psihologia se orientează şi spre altceva decât studiul stărilor de
conştiinţă. În definiţia lui Watson comportamentul este un “ansamblu de reacţii obiectiv
observabile pe care un organism echipat cu sistem nervos le execută ca răspuns la
stimulările mediului obiectiv observabile”, deci orice comportament poate fi descris în
termeni de „stimuli şi răspunsuri” sau de „excitaţie şi reacţie”. Metodele utilizate de
behaviorişti sunt observaţia sistematică şi experimentul. La numeroasele critici care i s-au
adus, behaviorismul a încercat, începând cu anii 1930, să redefinească anumite concepte, să-
şi reconsidere asumpţiile iniţiale fapt ce a condus la apariţia neobehaviorismului.
Psihologia conduitei îşi propune să ia în studiu atât fenomenele de conştiinţă,
interioritatea individului cât şi comportamentele. Cei doi promotori ai psihologiei conduitei,
P.Janet şi D. Lagache înceracă să operaţionalizeze conceptul de conduită nu doar în scopul
de explica psihicul ci şi în scopul de a identifica modalităţi de intervenţie asupra lui.
Psihologia conduitei recurge atât la metode obiective cât şi la metode subiective (atât la
observaţie şi experiment cât şi la interpretări de tip psihanalitic).
Extinderea obiectului psihologiei de la conduită la activitate, la acţiune (Wallon,
Piaget, Vâgotski) a constituit un pas înainte în cunoaşterea psihologică şi a condus la
diversificarea metodelor subiectiv-obiective de cercetare în psihologie.
Omul concret, unitar, în integralitatea existenţei sale este statuat ca obiect al
psihologiei de către psihologia umanistă. Orientarea a fost iniţiată în 1950, prin Maslow şi
C.Rogers, în America şi exprimă nevoia resimţită de psihologi de a reintegra într-un tot ceea
ce şcolile anterioare au disociat în existenţă conştientă sau inconştientă, manifestă sau
latentă etc, respectiv OMUL.
Adepţii psihologiei umaniste recurg la o metodologie de tip interpretativ bazată pe
înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor, a scopurilor şi
motivelor acţiunilor umane.
Alte aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate în perioada contemporană au fost:
nivelul superior al conştiinţei umane, stările de transcendere a conştiinţei (psihologia
transpersonală); capacităţile umane în evoluţia lor filogenetică (psihologia evoluţionistă);
comportamentele umane produse în context natural şi ,,nişa personală” (psihologia
ecologică); caracteristicile individuale pozitive, experienţele pozitive, personalitatea
pozitivă (psihologia pozitivă)
54
1. Enumeraţi criticile aduse de behaviorism introspecţionismului;
2. Definiţi obiectul psihologiei în concepţia lui Watson;
3. Care a fost contribuţia behaviorismului la dezvoltarea
cunoaşterii psihologice?
4. Cum defineşte Janet conduita?
5. Care este metoda recomandată de Janet pentru studierea
conduitei umane?
6. Cum a fost definită activitatea umană?
7. Cum progresează cunoaşterea psihologică de la behaviorism la
psihologia acţională?
8. Care sunt conceptele de bază pe care le impune psihologia
umanistă?
9. Cum poate fi caracterizată metodologia psihologiei umaniste?
10. Care sunt elementele de noutate în configurarea obiectului
psihologiei pe care le cuprind cele mai noi orientări în
psihologie (evoluţionistă, ecologică şi pozitivă)?
BUSS, D. M. (2004). Evolutionary psychology: the new science of the mind, Boston:
Pearson/A and B.
GHISELIN M.T (1973). Darwin and evolutionary psychology: darwin initiated a
radically new way of studying behavior. Science 179 (4077): 964–968.
LASSUS, de, R., (1999), Descoperirea Sinelui, Ed.Teora, Bucureşti, (Psihologia
umanistă); pp.110-118 (Psihologia transpersonală)
MUCCHIELLI, A. (1996), Noua psihologie,Ed.Ştiinţifică, Bucureşti
TEODORESCU, Stela, (1972), Psihologia conduitei, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti
TOOBY, J; BARKOW, J. H.; COSMIDES, Leda (1995). The adapted mind:
evolutionary psychology and the generation of culture, oxford [oxfordshire]:
oxford university press.
ZLATE, M. (1988), Omul faţă în faţă cu lumea, Ed.Albatros, Buureşti
ZLATE, M. (2003), Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti (Psihologia
umanistă, Psihologia, transpersonală, Psihologia Pozitivă)
ZLATE, M. (2001), „Trei psihologii”, în ZLATE.M. (coord.), Psihologia la
răspântia mileniilor, Editura Polirom, Iaşi
55
Modulul II
SPECIFICUL CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE ÎN PSIHOLOGIE
Unitatea de învăţare nr. 1: Metodă şi metodologie în psihologie

Unitatea de învăţare nr. 2: Lege, explicaţie şi teorie în psihologie
Unitatea de învăţare nr.3: Abordarea plană şi structural-dinamică a
psihicului
Unitatea de învăţare nr. 4: Abordarea sistemică şi sinergetică a psihicului
Unitatea de învăţare nr. 1: Metodă şi metodologie în psihologie

1.1. Definirea şi clasificarea metodelor; comentarii generale cu privire la metodele psihologiei
1.2.Definirea, componentele şi tipurile metodologiei psihologice; relaţia dintre metodă şi
metodologie
2.1. Descrierea şi explicaţia în psihologie
2.2. Specificul şi clasificarea teoriilor psihologice
2.3. Specificul legilor psihologice
Unitatea de învăţare nr.3: Abordarea plană şi abordarea structural-dinamică a psihicului
3.1. Abordarea plană a psihicului
3.2. Abordarea structural – dinamică a psihicului
Unitatea de învăţare nr. 4: Abordarea sistemică şi abordarea sinergetică a psihicului
4.1. Abordarea sistemică a psihicului
4.2. Abordarea sinergetică a psihicului
Activitate tutorială: Specificul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie

Tema de control: Perspective de abordare a psihicului în relaţie cu metodologia de
cercetare
56

Metodă şi metodologie în psihologie
Cuprins:
1.1. Definirea şi clasificarea metodelor; comentarii generale cu privire la metodele
psihologiei
1.2. Definirea, componentele şi tipurile metodologiei psihologice; relaţia dintre
metodă şi metodologie
Obiective:
să:
o definească şi clasifice metodele psihologiei;
o caracterizeze principalele metode ale psihologiei;
o definească metodologia psihologică;
o identifice componentele metodologiei psihologice;
o caracterizeze principalele tipuri de metodologii
psihologice
o caracterizeze relaţia dintre metodă şi metodologie în
psihologie
1.1. Definirea şi clasificarea metodelor; comentarii generale cu privire la
metodele psihologiei
Metoda este definită atât ca o cale (methodos, în limba greacă înseamnă cale) pe care
o urmează cercetătorul în demersurile sale cât şi ca un instrument utilizat în toate etapele
cunoaşterii. Teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologia) a avansat foarte mult în
cunoaşterea metodei şi metodologiei cunoaşterii sistematice, organizate, ştiinţifice, oferind
celorlalte ştiinţe suficiente informaţii ca să utilizeze toate metodele cu maximum de
productivitate. Pentru psihologie este foarte important să clarifice problema metodelor sale
specifice de investigare/cunoaştere, deoarece aşa cum s-a văzut, deseori i s-a contestat
caracterul de ştiinţă.
Cele mai importante probleme ale metodei, în general, sunt: definirea ei,
identificarea criteriilor de clasificare şi clasificarea metodelor, stabilirea diferenţelor
specifice dintre metode, stabilirea relaţiilor dintre metodă şi metodologie în dinamica
demersului cunoaşterii.
57
Metoda este definită drept „calea, itinerariul, structura de ordine sau
Criterii de programul după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vedera

clasificare a atingerii unui scop” (Zlate, 2000, p.116) sau „operatorul care mijloceşte
metodelor:
o grad de trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în plan
generalitate
teoretic, la reconstrucţia ei – observaţională, experimentală, acţională – în
o grad de
puritate vedrea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul
o grad de
adecvare la al practicii sociale” (Golu, 1989, pp.153-154, Zlate, 2000, p.115)
fenomenul
abordat
Criteriile la care se recurge în clasificarea metodelor, în general,
sunt: gradul lor de generalitate, gradul de puritate şi gradul de adecvare la
fenomenul abordat. Acestea reprezintă aspecte ale metodelor deosebit de
importante pentru toate ştiinţele ele influenţînd rezultatele demersului
Criterii de cunoaşterii ştiinţifice.

clasificare a Metodele psihologiei care au caracter instrumental, de intervenţie,
metodelor în
psihologie: de informare, de interpretare şi acţiune (Zlate, 2000) necesită precizarea şi a
o caracter,
o relaţii altor aspecte care să permită evidenţierea specificului aplicării lor în
investigate, cunoaşterea psihologică. M.Zlate identifică trei categorii de demersuri care
o scop,
o indice de au fost necesare pentru precizarea specificului metodelor de cunoaştere
standardizare
psihologică şi anume:
o demersul enumerativ,
o demersul clasificator,
o demersul descriptiv – explicativ – interpretativ (Zlate, 2000,
pp.116 – 117)
Prin demersul enumerativ se face un inventar al tuturor metodelor utilizate de alte
ştiinţe deci se crează premisele selectării dintre acestea a celor adecvate cercetării psihicului.
Demersul enumerativ are meritul de a „atrage atenţia asupra multitudinii şi varietăţii
metodelor psihologiei. Posibilităţile opţionale şi de selecţie aflate la îndemâna unor
psihologi sunt mult mai numeroase decât în alte ştiinţe (...) pornind de la simpla enumerare a
metodelor psihologiei, putem uşor anticipa şi alte două particularităţi ale acestora:
plurivalenţa (faptul că nu furnizează informaţii de acelaşi tip, stereotipe, ci informaţii
diverse şi multilaterale despre fenomenele investigate) şi complementaritatea lor (se se
întregesc unele pe altele, îşi corijează reciproc limitele)” (Zlate, 2000, pp.116 – 117).
Prin demersul clasificator se identifică (pentru a fi adoptate drept criterii) acele note
definitorii ale metodelor care le fac aplicabile în cunoaşterea psihologică.
58
În demersul clasificator s-au stabilit drept criterii de clasificare a metodelor
psihologiei: a) caracterul lor, b) specificul relaţiilor investigate, c) natura relaţiei cercetător-
subiect, d) scopul lor, e) evoluţia lor istorică, f) gradul de penetraţie în profunzimea
fenomenului studiat, g) indicele de standardizare a procedurii de cercetare.
După caracterul metodelor se diferenţiază metodele obiective şi subiective. Metodele
obiective se caracterizează prin imparţialitate, independenţă faţă de factori accidentali iar
cele subiective prin implicarea subiectivităţii cercetătorului în abordarea fenomenului
studiat.
După specificul relaţiilor investigate se diferenţiază metodele cantitative şi
calitative.
După natura relaţiei cercetător-subiect se disting metode directe şi indirecte. Primele
implică un contact direct între cercetător şi fenomenul studiat, cele din a doua categorie
presupun un intermediar între acestea, fenomenul studiat nefiin abordabil direct.
După scopul metodelor se diferenţiază metode:
o de recoltare, de prelucrare şi/sau interpretarea informaţiilor,
o de investigaţie intensivă şi/sau extensivă,
o de diagnoză şi/sau prognoză,
o de cercetare şi/sau aplicative.
Fiecare dintre ele, aşa cum arată denumirea lor, permit atingerea unei mari diversităţi
de scopuri ale cunoaşterii psihologice. Astfel se pot utiliza metode de recoltare a datelor fie
într-o investigaţie intensivă fie într-o investigaţie extensivă, fie în ambele scopuri, fiecare
dintre ele mai având ca scop specific fie diagnoza fie prognoza, fie ambele, într-o cercetare
fundamentală sau aplicativă, ori într-o cercetare cu dublu scop, atât fundamental cât şi
aplicativ. Cu cât sunt mai multe scopurile aplicării unor metode, cu atât caracterul acelor
metode devine mai elaborat şi necesită o monitorizare mai atentă.
M.Saburin diferenţiază între metodele preştiinţifice şi metodele ştiinţifice ale
psihologiei (acest criteriu se aplică de altfel, metodelor în general). În prima categorie sunt
incluse superstiţiile, credinţele, intuiţiile nejustificate ştiinţific, deducţiile şi sistematizare
experienţei personale. Metodele ştiinţifice sunt la rândul lor istorice şi descriptive. Primele
se aplică în inventarierea evenimentelor trecute, a antecedentelor, cele din a doua categorie
în descrierea evenimentelor (observaţia sistematică; metoda corelaţională; metoda genetică,
studiul ex-post facto)
59
La aceste probleme ale metodei care preocupă toate ştiinţele, în psihologie se
adaugă câteva specifice care sunt subliniate de demersul descriptiv – explicativ –
interpretativ.
Metodele utilizate în psihologie sunt: observaţia, experimentul, ancheta psihologică,
convorbirea, metoda povestirilor de viaţă, metoda biografică, metoda analizei produselor
activităţii, metoda modelării şi simulării, metoda psihometrică. Fiecare dintre ele se aplică şi
în alte ştiinţe dar în psihologie aplicarea lor are anumite particularităţi. De exemplu aplicarea
observaţiei în psihologie trebuie să se facă în condiţiile unei riguroase specificări a:
conţinutului observaţiei (ce se observă), formelor observaţiei, condiţiilor necesare pentru
asigurarea unei bune calităţi şi depăşirea obstacolelor care apar în asigurarea calităţii
corespunzătoare.
Conţinuturile observaţiei sunt atât aspectele care au o mare stabilitate în timp
(simptomatica stabilă) precum înalţimea, greutatea, constituţia individului cât şi aspectele
care se schimbă în permanenţă (simptomatica labilă, flexibilă) ale comportamentelor
individului (expresiile emoţionale). Formele în care se realizează observaţia sunt clasificate
după diverse criterii. Astfel, după orientarea ei se diferenţiază autoobservaţia şi observaţia
celuilalt. După prezenţa intenţiei în observaţie se distinge observaţia ocazională de
observaţia sistematică. În funcţie de poziţia observator se diferenţiază observaţia directă,
indirectă, cu observator ignorat şi cu observator ascuns. După implicarea observatorului în
activitatea în contextul căreia se realizează observaţia poate fi: pasivă (fără implicare
directă), participativă (cu participare nemijlocită la activitate) iar după durata observării
poate fi continuă sau discontinuă.
Printre condiţiile unei bune observaţii se enumeră: stabilirea clară a
„Observaţia ca scopului, selectarea formelor adecvate faptului observat, elaborarea
metodă de cercetare
constă în urmărirea protocolului de observaţie, consemnarea imediată a observaţiilor, efectuarea
intenţionată şi numărului adecvat de observaţii şi stabilirea unor modalităţi de verificare şi
înregistrarea exactă,
sistematică a control.
diferitelor
manifestări Printre cele mai importante impedimente ale unei bune observaţii au
comportamentale ale fost reţinute: 1.influenţa subiectivităţii observatorului şi 2.influenţa
individului (sau ale
grupului) ca şi a subiectivtăţii celui observat (de la particularităţile lor de recepţie/percepţie
contextului
până la întregul lor sistem de valori şi de aşteptări cu privire la evoluţia
situaţional al
comportamentului” fenomenului observat). Aspectele psihice observate pot fi influenţate de
(Zlate, 2000, p.118)
aşteptările observatorului (care poate să înregistreze doar ceea ce se aşteaptă
să vadă – profeţia care se împlineşte) şi de dorinţa subiectului care fie vrea
60
să mascheze ceva fie vrea să corespundă aşteptărilor observatorului.
Şi în ce priveşte experimentul, ca metodă cu un mare grad de
obiectivitate, în psihologie apar anumite aspecte care nu apar în celelalte
ştiinţe. Astfel, el depinde de instrumentele şi tehnicile de măsurare dar şi de
relaţia dintre experimentator şi subiect care poate modifica funcţiile psihice
Experimentul supuse experimentului. Pentru realizarea experimentului sunt necesare
constă în
următoarele demersuri: generarea surselor de variaţie (stabilirea
„observarea şi
măsurarea variabilelor), formularea paradigmei experimentale, emiterea şi testarea
efectelor
manipulării unei ipotezei, manipularea experimentală (mai ales a variabilei independente),
variabile construirea planului experimental (Beuvois, Roulin, Tiberghien, apud Zlate,
independente
asupra variabilei 2000, p.131). Aşa cum se poate observa, principalele componente ale unui
dependente într-o
situaţie în care experiment sunt variabilele şi situaţia experimentală. Variabilele
acţiunea altor independente sunt introduse deliberat de experimentator iar variabilele
factori (prezenţi
efectiv dar străini dependente sunt cele care care se modifică funcţie de parametrii acestora.
studiului) este
redusă la După numărul variabilelor independente utilizate, de modul de prezentare a
minimum” stimulilor şi de cuplare a lor cu răspunsurile dar şi după specificul
(Festinger, Katz,
1963, apud Zlate, măsurătorilor realizate se diferenţiază o mare diversitate de tipuri de
2000, p.125) experimente: natural/artificial/de laborator, activ/pasiv, proiectat/ex post
facto, simultan/succesiv, funcţional/factorial, pilot/crucial.
Utilizarea experimentului în psihologie este condiţionată de restricţii
ce ţin de dimensiunea fenomenelor investigate, de anumite norme morale şi
de specificul cunoaşterii în psihologie.
„Metodele O metodă specifică a psihologiei este psihometria. Aceasta îşi
psihometrice
vizează măsurarea propune recoltarea unor informaţii obiective despre starea actuală a
capacităţilor funcţiilor psihice ale subiectului, informaţii în baza cărora să se poate face
psihice ale
individului, în predicţii cu privire la evoluţia lor ulterioară. Testele psihologice se clasifică
vederea stabilirii
după modul de aplicare (teste individuale şi colective), după durată (teste cu
prezenţei sau
absenţei lor şi mai timp limitat şi teste cu timp nelimitat), după materialul folosit (teste verbale
ales a nivelului
(gradului) lor de şi nonverbale) şi după conţinut (teste de performanţă, de personalitate şi de
dezvoltare” comportament). Pentru a permite un diagnostic corect şi un prognostic de
(Zlate, 2000,
p.141) încredere, testele trebuie să satisfacă o serie de condiţii ca: validitatea,
fidelitatea, etalonarea şi standardizarea (Zlate, 2000, p.141)
Complexitatea obiectului de cercetare al psihologiei dar şi a relaţiei
dintre acesta şi metodele prin care este abordat imprimă o serie de
61
particularităţi metodelor psihologiei.
În psihologie cunoaşterea se realizează indirect, manifestările
exterioare, comportamentale sunt considerate indicatori ai stărilor şi
Metodele
psihologiei au relaţiilor interne, subiective. Cercetătorul faptelor psihice nu se poate
caracter: rezuma la a constata, explica şi prevedea sau reproduce cât mai exact
o instrumental,
o de intervenţie, faptele, cu detaşare faţă de obiectul studiat. El se implică sau chiar se
o de informare,
identifică cu destinul “obiectului”. Metodele de cercetare nu au aceeaşi
o de interpretare
o de acţiune rigurozitate ca în ştiinţele exacte. De aceea creşterea gradului de
(Zlate, 2000)
obiectivitate a metodelor de cercetare devine imperios necesară pentru
veridicitatea cunoaşterii psihologice.
M.Zlate identifică două categorii de demersuri prin care poate fi accentuată
obiectivitatea metodelor în cercetarea şi cunoşaterea psihologică:
o măsuri generale, aplicabile tuturor metodelor pentru creşterea gradului lor de
obiectivitate
o măsuri specifice fiecărei metode prin care de fapt se vizează diminuarea
subiectivităţii cercetătorului (Zlate, 2000, p.148)
Printre măsurile care pot creşte gradul de obiectivitate a tuturor metodelor
psihologiei se menţionează:
oclaritate, precizie şi rigoare în formularea problemelor studiate;
ooperaţionalizarea corectă a conceptelor;
oaplicarea mai multor metode pentru studierea aceluiaşi fenomen şi studierea
aceluiaşi fenomen cu o metoda aplicată în cât mai diverse situaţii;
ocercetarea fenomenelor psihice în dinamica lor reală.
1.2. Definirea, componentele şi tipurile metodologiei psihologice; relaţia dintre

metodă şi metodologie
Metodele nu se aplică izolat şi independent una de alta ci organizat şi în acord cu
anumite principii teoretico-ştiinţifice, pe baza unei anumite concepţii generale asupra
fenomenelor cercetate. Concepţia generală şi principiile determină selectarea anumitor
metode şi nu a altora, aplicarea metodelor şi mai ales interpretarea rezultatelor cercetării.
Metodologia unei ştiinţe, inclusiv metodologia psihologiei include:concepţia despre
obiectul investigat, tehnicile şi procedeele de colecatre a datelor, tehnicile şi procedeele de
prelucrare a datelor recoltate, procedeele logice de analiză, construcţie şi reconstrucţie a
teoriei. (Zlate, 2000, p.153)
62
După principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare
a realităţii sociale se diferenţiază două mari tipuri de metodologii: obiective
şi interpretative (L.Vlăsceanu, apud Zlate, 2000, p.155)
Metodologiile obiective, specifice behaviorismului:
o se orientează spre fapte observabile, măsurabile,
,,Metodologia
cuantificabile;
este teoria
ştiinţifică a o reunesc metode obiective de descoperire a relaţiilor cauzale
metodelor de
cercetare şi dintre fapte
interpretare, o pornesc de la ipoteze clar formulate şi vizează verificarea şi
cuprinzând
concepţia şi testarea acestora;
principiile
o îşi propun formularea unor legi;
călăuzitoare ale
unei discipline” o operează generalizări;
(Zlate, 2000,
p.152) o interpretează datele după ce au fost descoperite, testate,
sistematizate;
o cercetează atât pentru a explica cât şi pentru a influenţa,
manipula faptele studiate.
Metodologiile interpretative, specifice psihologiei umaniste:
o vizează în principal descoperirea universului uman;
o identifică datele şi le interpretează ipotetic în timpul
identificării lor;
o se bazează pe înţelegerea introspectivă;
o recurg la generalizare doar după ce au interpretat faptele
studiate;
o recunosc implicaţiile participării cercetătorului;
o modifică relaţia subiect-obiect în cercetare.
Metodologiile obiective sunt specifice abordărilor nomotetice, cantitative, pozitiviste
iar cele interpretative sunt specifice abordărilor idiografice, calitative, hermeneutice. În
psihologie se recurge frecvent la o metodologie mixtă bazată pe complementaritatea dintre
metodologiile obiective şi subiective care permite utilizarea mai adecvată a metodelor.
Unii autori diferenţiază între metodologii coercitive şi metodologii noncoercitive în
psihologie (Matalon, Nozik). Metodologia noncoercitivă este cea care lasă cercetătorului
(care îşi asumă toată responsabilitatea) dreptul de a decide şi de a îşi asuma toate riscurile.
Cercetătorul poate introduce ipoteze non-verificabile bazate pe factori non-controlabili sau
puţin cunoscuţi care pot perturba fenomenele studiate. Tipul acesta de metodologie este
63
specific cercetării de teren. M.Zlate observă că orice metodologie când devine aplicată
devine coercitivă, normativă. La sfârşitul cercetării, metodologia devine mai flexibilă,
permiţând introducerea unor noi ipoteze care să sugereze abordări viitoare. (Zlate, 2000,
p.156)
Relaţia dintre metodă şi metodologie este una complexă de interinfluenţă dar în care
primează metodologia: „Numai o concepţie teoretică riguroasă, bine circumscrisă şi
întemeiată este în măsură să orienteze şi să ghideze alegerea şi aplicarea metodelor (...)
Concepţia, teoria, „obligă” pur şi simplu cercetătorul nu numai să selecteze o anumită
metodă, dar şi să elaboreze una nouă” (Zlate, 2000, p.157)
Temă de reflecţie/autoevaluare:
Care dintre metodele şi metodologiile psihologiei asigură cunoaşterii psihologice un
caracter mai accentuat ştiinţific?
64
Rezumat
Unitatea de învăţare nr.1: Metodă şi metodologie în psihologie
Cuprinde comentarii generale cu privire la metodele psihologiei şi informaţii cu privire la
definirea şi clasificarea metodelor precum şi la definirea, componentele şi tipurile metodologiei
psihologice şi la relaţia dintre metodă şi metodologie. Cele mai importante probleme ale
metodei, în general, sunt: definirea ei, identificarea criteriilor de clasificare şi clasificarea
metodelor, stabilirea diferenţelor specifice dintre metode, stabilirea relaţiilor dintre
metodă şi metodologie în dinamica demersului cunoaşterii. Metodele psihologiei care au
caracter instrumental, de intervenţie, de informare, de interpretare şi acţiune (Zlate, 2000)
necesită precizarea şi a altor aspecte care să permită evidenţierea specificului aplicării lor
în cunoaşterea psihologică. În demersul clasificator s-au stabilit drept criterii de clasificare
a metodelor psihologiei: a) caracterul lor, b) specificul relaţiilor investigate, c) natura
relaţiei cercetător-subiect, d) scopul lor, e) evoluţia lor istorică, f) gradul de penetraţie
în profunzimea fenomenului studiat, g) indicele de standardizare a procedurii de cercetare.
Metodele utilizate în psihologie sunt: observaţia, experimentul, ancheta psihologică,
convorbirea, metoda povestirilor de viaţă, metoda biografică, metoda analizei produselor
activităţii, metoda modelării şi simulării, metoda psihometrică. Fiecare dintre ele se aplică
şi în alte ştiinţe dar în psihologie aplicarea lor are anumite particularităţi. De exemplu
aplicarea observaţiei în psihologie trebuie să se facă în condiţiile unei riguroase specificări
a: conţinutului observaţiei (ce se observă), formelor observaţiei, condiţiilor necesare
pentru asigurarea unei bune calităţi şi depăşirea obstacolelor care apar în asigurarea
calităţii corespunzătoare. În psihologie cunoaşterea se realizează indirect, manifestările
exterioare, comportamentale sunt considerate indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne,
subiective. Cercetătorul faptelor psihice nu se poate rezuma la a constata, explica şi
prevedea sau reproduce cât mai exact faptele, cu detaşare faţă de obiectul studiat. El se
implică sau chiar se identifică cu destinul “obiectului”. Metodele de cercetare nu au
aceeaşi rigurozitate ca în ştiinţele exacte. De aceea creşterea gradului de obiectivitate a
metodelor de cercetare devine imperios necesară pentru veridicitatea cunoaşterii
psihologice. Metodele nu se aplică izolat şi independent una de alta ci organizat şi în
acord cu anumite principii teoretico-ştiinţifice, pe baza unei anumite concepţii generale
asupra fenomenelor cercetate. Concepţia generală şi principiile determină selectarea
anumitor metode şi nu a altora, aplicarea metodelor şi mai ales interpretarea rezultatelor
cercetării.După principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare a realităţii
sociale se diferenţiază două mari tipuri de metodologii: obiective şi interpretative
(L.Vlăsceanu, apud Zlate, 2000, p.155). Metodologiile obiective sunt specifice abordărilor
nomotetice, cantitative, pozitiviste. Metodologiile interpretative sunt specifice abordărilor
idiografice, calitative, hermeneutice. În psihologie se recurge frecvent la o metodologie
mixtă bazată pe complementaritatea dintre metodologiile obiective şi subiective. Unii
autori diferenţiază între metodologii coercitive şi metodologii noncoercitive în psihologie
(Matalon, Nozik). Relaţia dintre metodă şi metodologie este una complexă de
interinfluenţă dar în care primează metodologia: „Numai o concepţie teoretică riguroasă,
bine circumscrisă şi întemeiată este în măsură să orienteze şi să ghideze alegerea şi
aplicarea metodelor (...) Concepţia, teoria, „obligă” pur şi simplu cercetătorul nu numai să
selecteze o anumită metodă, dar şi să elaboreze una nouă” (Zlate, 2000, p.157)
65
Întrebări/probleme de
autoevaluare
1. Enumeraţi cele mai importante probleme ale metodei, în
general;
2. Enumeraţi trei caracteristici ale metodelor psihologiei;
3. Enumeraţi criteriile de clasificare a metodelor psihologiei;
4. Enumeraţi metodele utilizate în psihologie;
5. Definiţi metodologia;
6. Enumeraţi componentele metodologiei;
7. Descrieţi metodologiile obiective;
8. Descrieţi metodologiile interpretative;
9. Precizaţi câteva avantaje ale metodologiei mixte;
10. Definiţi relaţia dintre metodă şi metodologie.
PAROT, F; RICHELLE, M, (1995), Introducere în psihologie, Ed.Humanitas,
Bucureşti
MÂNZAT, I., (1996), „Experimentul mental din perspectiva psihologică”, în
BOTEZ, A., (coord.) Filozofia mentalului, Ed.ştiinţifică, Bucureşti,
pg.274-293
RADU, I., MICLEA, M., (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor,
Ed.Sincron,Cluj-Napoca
66

Lege, explicaţie şi teorie în psihologie

Obiective:
să:
o definească descrierea şi explicaţia ca paşi în
cunoaşterea psihologică;
o analizeze specificul legilor în psihologie;
o identifice tipurile de explicaţii în psihologie;
o identifice tipurile de teorii în psihologie;
o analizeze specificul teoriilor psihologice.

Descrierea fenomenelor cercetate este condiţie fundamentală a oricărei ştiinţe. Prin
descriere se răspunde la întrebările „cum este” şi „ce este” fenomenul cercetat. Orice
descriere inventariază, clasifică, sistematizează cunoştinţe şi începe prin a fi realistă,
substanţialistă devenind pe parcurs tot mai relaţională.
Descrierea poate fi cantitativă şi calitativă. Descrierea cantitativă presupune
măsurarea şi numărarea caracteristicilor obiectului studiat şi se efectuează în baza unor
descriptori şi a unor criterii. Descrierea calitativă presupune operaţionalizarea conceptelor,
găsirea unor indicatori pentru faptele descrise şi categorisirea acestora (regruparea
fenomenelor după anumite criterii). Descrierea în psihologie este predominant calitativă şi
pentru a i se asigura caracterul satisfăcător trebuie să se definească riguros variabilele,
uneori prin simplificare bazată pe proximitatea sau pe similitudinile dintre date.
Explicaţia este un nivel superior al cunoaşterii ştiinţifice, nivel la care se poate
răspunde la întrebarea “de ce?” în legătură cu caracteristicile reţinute prin descriere. Prin
explicaţie sunt precizate cauzele fenomenelor, condiţiile în care apar acestea, factorii
67
implicaţi în producerea lor. Oleron consideră explicaţia un discurs nu doar verbal ci şi
simbolic (conţine simboluri matematice, figurale) având şi un caracter evaluativ. După
M.Zlate discursul vizează mai ales faza finală a cercetării ştiinţifice iar explicaţia ca demers
este un moment al travaliului ştiinţific. Demersul explicativ odată realizat poate lua forma
discursului explicativ, scris sau verbal. (Zlate, 2000, p.171)
Unii autori reduc explicaţia la un proces de deducţie. De exemplu după Hempel un
fenomen este explicat dacă este dedus din legile generale ale fenomenului şi din condiţiile
particulare în care apare el. Explicaţia prin subsumarea la legi se poate face fie nomologic-
deductiv (de la general la particular) fie inductiv-probabilistic (de la particular la general).
În psihologie explicaţia este predominant inductiv-probabilistică şi pentru a fi
corectă şi completă ea trebuie să îşi specifice sistemul explicativ. Specificarea sistemului
explicativ presupune:
o Selectarea variabilelor studiate cu excluderea intenţionată mai
ales a celor care variază necontrolat;
o Stabilirea limitelor sistemului explicativ.
Acţiunea unor factori necontrolabili asupra variabilelor experimentale nu poate fi
evitată întotdeauna dar efectul lor trebuie limitat. Acest lucru se face prin selecţia prin
randomizare.
Psihologia recurge mai ales la explicaţia fundată pe înţelegere între acestea existând
foarte fine interrelaţii. Explicaţia favorizează înţelegerea dar înţelegerea are în plus două
particularităţi: rezonanţa psihologică şi intenţionalitatea.
Relaţiile dintre înţelegerea implicită, descriere, explicaţie şi lege este foarte
importantă în cercetarea ştiinţifică. Legea este prezentă de la primul nivel al înţelegerii, dar
nu poate fi formulată explicit. Descrierea permite prin clasificările şi indicarea ordinii şi a
relaţiilor spaţio-temporale operate ridicarea la un nou stadiu în formularea legilor. Legea
atinge un nivel superior în dezvoltarea ei odată cu explicarea fenomenelor (cu precizarea
cauzelor care le-au produs şi a condiţiilor în care se manifestă).
Interpretarea este o altă etapă a cunoaşterii ştiinţifice în strânsă relaţie cu explicaţia.
După Reuchlin interpretarea şi explicaţia sunt demersuri care pun în corespondenţă
discursuri inegal inteligibile. Raporturile dintre ele nu au aceleaşi proprietăţi. Interpretarea
constă în punerea în corespondenţă pe cale cumulativă a discursului empiric cu cel teoretic
în timp ce explicaţia constă în deducerea unui discurs din altul .Explicaţia implică o deducţie
a unui discurs cu un mare grad de inteligibilitate din altul cu un grad de inteligibilitate
aproape la fel de mare astfel încât dacă unul este adevărat şi celălalt va fi cu necesitate
68
adevărat. Reuchlin consideră că interpretarea este etapa centrală a explicaţiei deoarece ea
presupune recunoaşterea unui discurs în altul. Interpretarea se implică în ţesătura explicaţiei,
contribuie la o lectură dublă a modelelor, recunoscându-le caracterul de teorie inteligibilă.
Teoriile interpretative pun în corespondenţă conceptele cu fapte concrete noi, din ce în ce
mai eterogene pe când teoriile explicative folosesc definiţiile operaţionale şi dacă nu
folosesc conceptele în cadrele lor iniţiale rămân sterile. Discursul interpretativ este puţin
verificabil, el mai mult sugerează “posibilităţi”. În discursul explicativ verificabilitatea este
mai mare.
Literatura de specialitate descrie mai multe tipuri de explicaţii. Goguelin, de
exemplu realizează o clasificare filosofică a teoriilor şi explicaţiilor psihologice în funcţie
de credinţele pe care se bazează. Astfel, întâlnim: 1. explicaţii bazate pe credinţa în materie,
real, natură, experienţă, obiectivitate şi 2. explicaţii bazate pe credinţa în spirit, în puterea
ideii, a raţiunii, a liberului arbitru. În cadrul primului tip de explicaţii avem explicaţii cauzal-
mecaniciste, pozitiviste iar în cadrul celui de-al doilea tip avem explicaţii teleologice,
finaliste. Explicaţiile filosofice ale psihicului sunt prea generale, nespecifice şi exclusiviste.
Wright diferenţiază între explicaţiile cvasi-cauzale şi explicaţii cvasi-teleologice.
Piaget identifică ca tendinţe fundamentale ale explicaţiilor în psihologie o tendinţă
reducţionistă şi o tendinţă constructivistă. Reducţionismul poate fi intrapsihologic (se
exprimă în reducerea conduitelor complexe la un principiu cauzal) şi extrapsihologic (se
exprimă în recurgerea la explicaţii sociologice, fizicaliste sau organiciste). Constructivismul
pune accent pe procesele de construcţie şi oferă explicaţii de tip comportamentalist, genetice
sau abstracte.
M.Zlate propune următoarea clasificare a explicaţiilor folosite în psihologie: a. După
natura elementelor considerate (explicaţii mentaliste, comportamentaliste, substanţialiste,
situaţionaliste); b.După specificul mecanismelor implicate (explicaţii izolaţioniste care
consideră elementele psihice rupte unele de altele; conexioniste – asociaţioniste care explică
geneza psihicului prin asocierea mai mult sau mai puţin mecanică a elementelor psihice
inferioare; structuraliste care explică fenomenele prin structurarea, organizarea şi
ierarhizarea lor); c. După statutul acordat unor fenomene psihice (explicaţii nativiste;
constructiviste; localizaţioniste; antilocalizaţioniste) (Zlate, 2000, p.182)
Multitudinea, diversitatea şi eterogenitatea explicaţiilor psihologice impune
psihologului atitudini specifice. O asemenea măsură este selecţia şi corelarea modelelor
explicative. În studierea proceselor psihice este necesară întâi selectarea modelelor
69
explicative corespunzătoare şi apoi corelarea lor în aşa fel încât să surprindă cât mai adecvat
complexitatea fenomenelor de natură psihică. (Zlate, 2000184)

Teoria este considerată atât punctul de plecare cât şi punctul terminus al
unei ştiinţe (Zlate, 2000, p.184). Există două accepţiuni ale termenului de
teorie:
o în sens larg teoria este nivelul superior al cunoaşterii
Elaborarea
teoriilor ştiinţifice prin care realitatea este reflectată generalizat;
psihologice
implică: o în sens restrâns teoria este ansamblul ipotezelor, legilor şi
o Descriere, conceptelor organizate într-un sistem logic coerent care
o Explicaţie
o Previziune, descrie şi explică un domeniu al cunoaşterii.
o Interpretare Teoria porneşte de la descriere, de la anumite modele explicative
subordonate unor perspective de abordare general-teoretică a realităţii.
Orice teorie se caracterizează printr-o anumită forţă teoretică. Forţa teoretică a unei
teorii este dată de: testabilitatea empirică, comprehensiunea scopului, gradul de formalizare,
gradul de coeziune, coerenţa şi explicitarea conceptuală. Cel mai intens a fost studiată relaţia
dintre forţa teoretică a unei teorii şi precizia conceptual-lingvistică. Pe măsură ce creşte
precizia conceptuală creşte forţa teoretică. Precizia conceptuală poate creşte diferit în
funcţie de nivelul limbajului în care este formulată: obişnuit, pragmatic, descriptiv,
explicativ. Limbajul obişnuit are o ambiguitate atât de mare încât sunt necesare creşteri
masive în precizia sa conceptuală pentru a se obţine creşteri mici ale forţei teoretice. În
limbajul ştiinţific (descriptiv, explicativ) la creşteri mici ale preciziei se obţin creşteri mari
ale forţei explicative.
Clasificarea teoriilor s-a făcut după anumite criterii:
Forţa teoretică: 1. după gradul de abstractizare şi generalizare (Merton), după

o Testabilitate care s-au descris teorii generale, de rang mediu şi de rang
empirică,
o Formalizare, elementar. Astfel, teoria câmpului şi teoria dinamicii
o Comprehensiu
nea scopului grupului, formulate de K.Levin sunt teorii globale iar teoria
o Coeziune disonanţei cognitive a lui L.Festinger este o teorie de rang
o Coerenţă
o Explicitare mediu. Teorii cu un foarte mare grad de generalitate sunt
conceptuală
teoriile formulate de marile orientări psihologice ca
introspecţionismul, psihanaliza. Teoriile de rang mediu
cum este teoria formei sau gestaltului sunt focalizate pe un
70
singur element component al psihicului. Teoriile cu grad
scăzut de generalitate se referă la aspecte specifice ale unui
proces sau funcţie psihică (teoria tricromatică a lui
Helmholtz pentru explicarea vederii colorate);
2. după specificul activităţii explicative a cercetătorului după
care s-au diferenţiat: teorii reale (focalizate pe fapte în sine)
şi metateorii (focalizate pe teorie)
Teoriile reale au mai fost clasificate după
a. stilul cognitiv al cercetătorilor în 1.analogice, bazate pe
modele teoretice; 2.descriptive (folosesc concepte limitate
la termeni de observaţie); 3.instrumentaliste (conceptele
apar în calitate de instrumente de lucru); 4. Realiste
(conceptele descriu realul)(Nagel)
b. modul de construcţie a unei teorii: 1. inductive (pornesc de
la particular la general); 2.Deductive (pornesc de la
general la particular); 3. Interactive inductiv-deductive,
(taxonomia lui Melvin Marx)
c. stilurile epistemice: 1.raţionalist; 2.empirism,
3.metaforism (taxonomia lui J.Royce)
J.Royce, combină cele 3 scheme taxonomice şi obţine următoarele
categorii: 1.teorii descriptive, generate inductiv şi justificate epistemic prin
empirism; 2.teorii analogice, generate deductiv şi bazate pe epistemologia
metaforică; 3.teorii realist-instrumentale, generate interactiv inductiv-
deductiv, justificate epistemic prin raţionalism şi empirism, (Zlate, 2000,
pp.186 – 187)
Între toate aceste tipuri de teorii există o strânsă interdependenţă.

A descrie, a explica şi a prevedea înseamnă de fapt a formula legi. Psihologiei i s-a
negat capacitatea de a explica şi prevedea deci i s-a negat capacitatea de a formula legi şi
implicit a fost negată existenţa legilor în psihologie. S-a afirmat că psihologia poate doar să
înţeleagă fenomenele psihice şi relaţiile dintre ele. Această afirmaţie se bazează pe
specificitatea obiectului psihologiei, dar şi pe modul specific de funcţionare a legilor la
nivelul faptelor de natură psihică. La nivelul psihicului legile acţionează concomitent, se
71
întretaie, îşi relativizează efectele. Când două legi acţionează concomitent se obţine un alt
efect: o lege poate să devină condiţie facilitatoare sau perturbatoare pentru acţiunea alteia.
De exemplu un material mare ca volum dar cu grad mai mare de organizare este reţinut mai
bine decât un material cu volum redus şi neorganizat, ceea ce ar contrazice legea memoriei
care spune că un material de volum redus este reţinut mai bine decât unul cu volum mare.
Legile psihologice sunt:
o probabiliste,
o statistice,
o teleologice sau finaliste,
o nu sunt pur psihologice.
Caracterul probabilist al legilor psihologice constă în faptul că un fenomen numit
cauză duce numai cu o anumită probabilitate la un fenomen numit efect deoarece în
psihologie, între cauză şi efect se interpun mai multe serii cauzale (condiţiile interne ale
individului, personalitatea etc).
Conţinuturile psihice se supun nu doar determinismului clasic ci
plurideterminismului, cu formele sale de manifestare: supradeterminarea, subdeterminarea şi
determinismul sincronic. După Le Ny supradeterminarea constă în faptul ca un fenomen
care este produs de mai multe cauze apare când apare fiecare dintre aceste cauze.
Subdeterminarea exprimă faptul că un fenomen apare doar atunci când sunt prezente toate
fenomenele care îi sunt cauză (el este subdeterminat prin fiecare din factorii săi). După
Zador determinismul sincronic exprimă faptul că fiecare efect devine punct de plecare al
altor acţiuni.
Faptelor psihice le sunt mai proprii subdeterminarea şi determinismul sincronic
decât determinismul clasic şi supradeterminarea şi determinsmul de de tipul inteligibilităţii
(faptele sunt explicate doar după ce au avut loc) decât cel de tipul predictibilităţii.
Caracterul statistic al legilor psihologice este dat de faptul că ele nu se verifică pe
fiecare mebru al unei colectivităţi ci pe majoritatea membrilor şi la valori medii ale
stimulilor.
Caracterul teleologic sau finalist al legilor psihologice este dat de esenţa fiinţei
umane dotate cu cu capacitate de autoorganizare şi autoreglare, la care efectul voinţei şi
scopului acţiunilor, al motivaţiei face ca efectul să nu fie produs simplu şi liniar de o
anumită cauză. În ştiinţa contemporană se recunosc şi alte forme de cauzalitate decât cea
liniară: cauzalitatea multiplă (mai multe cauze care acţionează combinat dând alte efecte
decât simpla lor însumare); cauzalitate retroactivă (efectul odată obţinut acţionează
72
acţionează asupra cauzei); cauzalitate inferioară (de la evenimente fizico-chimice la psihice,
de la periferice la centrale) ; cauzalitate superioară (de la psihic la biologic).
Caracterul ecclectic al legilor psihologice decurge din conotaţiile lor fiziologice,
fizicaliste sau sociologice.
Exerciţiu: Demonstraţi caracterul probabilist, statistic şi teleologic al legii adaptării

senzoriale
În loc de concluzii:
Cunoaşterea ştiinţifică în psihologie asigură acumularea de noi concepte, principii (relaţii
între fapte şi/sau concepte), ipoteze, teorii, legi cu privire domeniul de studiu asumat
(viata psihica)
Cunoaşterea ştiinţifică se dezvoltă prin cercetare care, şi în psihologie, presupune:
 Experienţă personală
 Intuiţie
 Interpretare
 Raţionament logic
 Metode ştiinţifice
 Consens social şi cultural
Pentru ca o metodă să fie denumită ştiinţifică trebuie să îndeplinească 3 criterii:

• cunoaşterea să se bazeze pe experienţă
• cunoaşterea să se bazeze pe o paradigmă, pe un model
• orice ipoteză să poată fi falsificată
Cercetarea în psihologie
Evaluare
Calitativă Cantitativă
Măsurare
Cercetare Evaluare
73
Rezumat
Cuprinde informaţii cu privire la specificul descrierii şi explicaţiei în psihologie,
specificul şi clasificarea teoriilor psihologice, specificul legilor psihologice. Descrierea
fenomenelor studiate este condiţie fundamentală a oricărei ştiinţe. Prin descriere se
răspunde la întrebările „cum este” şi „ce este” fenomenul cercetat. Orice descriere
inventariază, clasifică, sistematizează cunoştinţe şi începe prin a fi realistă, substanţialistă
devenind pe parcurs tot mai relaţională. Descrierea poate fi cantitativă şi calitativă.
Explicaţia este un nivel superior al cunoaşterii ştiinţifice, nivel la care se poate răspunde
la întrebarea “de ce?” în legătură cu caracteristicile reţinute prin descriere. Prin explicaţie
sunt precizate cauzele fenomenelor, condiţiile în care apar acestea, factorii implicaţi în
producerea lor. Interpretarea este o altă etapă a cunoaşterii ştiinţifice în strânsă relaţie cu
explicaţia. Literatura de specialitate descrie mai multe tipuri de explicaţii. M.Zlate
propune următoarea clasificare a explicaţiilor folosite în psihologie: a. După natura
elementelor considerate, b. După specificul mecanismelor implicate, c. După statutul
acordat unor fenomene psihice (explicaţii nativiste; constructiviste; localizaţioniste;
antilocalizaţioniste) (Zlate, 2000, p.182). Multitudinea, diversitatea şi eterogenitatea
explicaţiilor psihologice impune psihologului atitudini specifice. O asemenea măsură este
selecţia şi corelarea modelelor explicative. În studierea proceselor psihice este necesară
întâi selectarea modelelor explicative corespunzătoare şi apoi corelarea lor în aşa fel încât
să surprindă cât mai adecvat complexitatea fenomenelor de natură psihică. (Zlate, 2000,
p.184)Teoria este considerată atât punctul de plecare cât şi punctul terminus al unei ştiinţe
(Zlate, 2000, p.184). Orice teorie se caracterizează printr-o anumită forţă teoretică. Forţa
teoretică a unei teorii este dată de: testabilitatea empirică, comprehensiunea scopului,
gradul de formalizare, gradul de coeziune, coerenţa şi explicitarea conceptuală.
Clasificarea teoriilor s-a făcut după anumite criterii: după gradul de abstractizare şi
generalizare şi după specificul activităţii explicative a cercetătorului după care s-au
diferenţiat: teorii reale (focalizate pe fapte în sine) şi metateorii (focalizate pe teorie).
Între toate aceste tipuri de teorii există o strânsă interdependenţă. Legile psihologice sunt:
probabiliste, statistice, teleologice sau finaliste, nu sunt pur psihologice. Faptelor psihice
le sunt mai proprii subdeterminarea şi determinismul sincronic decât determinismul clasic
şi supradeterminarea şi determinsmul de tipul inteligibilităţii (faptele sunt explicate doar
după ce au avut loc) decât cel de tipul predictibilităţii.
74
autoevaluare
1. În ce constă specificul descrierii în psihologie?
2. În ce constă specificul explicaţiei în psihologie?
3. Ce presupune specificarea sistemului explicativ?
4. Precizaţi asemănările şi deosebirile dintre interpretare şi
explicaţie;
5. Clasificare filosofică a teoriilor şi explicaţiilor psihologice;
6. Clasificarea teoriilor psihologice după după gradul de
abstractizare şi generalizare
7. Clasificarea teoriilor psihologice după după modul de construcţie
a unei teorii;
8. În ce constă specificul legilor psihologice?
9. Explicaţi caracterul probabilist al legilor psihologice;
10. Explicaţi caracterul statistic şi teleologic sau finalist al legilor
psihologice
ZLATE, M., (2006), Fundamentele psihologiei, EdituraUniversitară, Bucureşti
NEVEANU, P.P. (1980), „Lege şi explicaţie în psihologie”, în ZORGO, B. (coord.),
Probleme fundamentale ale psihologiei, Ed.Acadaemiei Române, Bucureşti
BERGSTROM, L, (1996), „Explicaţia şi interpretarea acţiunii”, în BOTEZ, A. (coord.),
Filozofia mentalului, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, pg.140-161
75
Unitatea de învăţare nr.3

Abordarea plană şi abordarea structural-dinamică a psihicului

3.2 Abordarea structural – dinamică a psihicului
Obiective:
să:
o descrie specificul abordărilor plană şi piramidală în
psihologie;
o prezinte principiile abordărilor plană şi piramidală;
o analizeze comparativ avantajele şi limitele celor două
modalităţi de abordare a psihicului;
o descrie progresul în dezvoltarea concepţiilor despre
organizarea psihicului, de la abordarea plană la abordarea
piramidală.

Cea mai veche modalitate de abordarea a psihicului este abordarea plană care
divizează psihicul în funcţii sau facultăţi elementare şi presupune asocierea sau
concomitenţa unor capacităţi sau funcţii psihice.
Principalii promotori ai unei astfel de viziuni sunt reprezentanţii asociaţionismului
clasic, ai conexionismului şi neoconexionismului modern (asociaţioniştii D.Hume, J.Locke,
J.Mill)
Psihicul este privit ca succesiune sau combinaţii de elemente atomare (percepţia este
o succesiune sau combinaţie de senzaţii, de exemplu). Această perspectivă de abordare a
psihicului oferă o imagine simplistă a vieţii psihice, aplicabilă cel mult fenomenelor psihice
simple, consideră fenomenele psihice ca nedistincte întrre ele sub raport calitativ, ci doar
sub raport cantitativ.”Deşi surprindea într-o oarecare măsură agregarea şi înlănţuirea
exterioară a fenomenelor psihice, ea nu reuşea să înţeleagă organizarea interioară a acestora”
(Zlate, 2000, p.336)
76
Principiile abordării plane a psihicului sunt:
o Principiul divizării psihicului în elemente componente
Promotori ai ireductibile unul la latul;
concepţiei despre
o Principiul identificării elementului fundamental, care stă la
organizarea
structural- baza întregului psihic;
dinamică a
psihicului: o Principiul agregării şi asocierii elementelor fundamentale;
o Hume o Principiul repetării asociaţiilor;
o Locke
o J.Mill o Principiul indisocierii asociaţiilor;
o Wundt o Principiul complicăriii naturii asociaţiilor şi al multiplicării
o Ribot
o Teoreticienii tipurilor acestora (Zlate, 2000, p.337)
învăţării prin
condiţionare Aceste principii au stat la baza cercetării experimentale ale unor
conţinuturi psihice ca senzaţiile, memoria, deprinderile şi la baza explicării
învăţării prin condiţionare clasică sau instrumentală.
3.2. Abordarea structural – dinamică a psihicului

Abordarea structural-dinamică sau piramidală a psihicului depăşeşte
limitele explicaţiilor mecanicist-asociaţioniste evidenţiind aspectele calitativ
noi sub care apar diferitele conţinuturi psihice rezultate pe baza altor
conţinuturi mai simple. Din perspectivă structural-dinamică psihicul apare
ca fiind organizat pe verticală de la simplu la complex.
Promotori ai Ideea organizării nivelare a psihicului s-a conturat treptat, pornind de

concepţiei despre la intuiţii şi dezvoltându-se până la o concepţie clară, argumentată ştiinţific.
organizarea
structural-dinamică Astfel, Leibniz intuieşte existenţa unor aşa numite „percepţii mici”, obscure
a psihicului:
în raport cu percepţiile cotidiene iar J.S.Mill de ireductibilitatea
o Leibniz
o J.S.Mill componentelor complexe la elementele lor constitutive. Ideile compuse se
o Janet
formează pe baza ideilor simple dar au proprietăţi diferite de proprietăţile
o Freud
o Klages acestora aşa cum sarea de bucătărie are o proprietate pe care nu o are nici
o Thomae
Na nici Cl luate izolat. Metafora lui J.S.Mill sugerează importanţa
o Lersch
o Wilber relaţionării elementelor între ele. El afirmă cel puţin 2 nivele de organizare
o Piaget
a psihicului: unul elementar (cu elemente ireductibile unele la altele) şi unul
structural (cu elemente intererlaţionate). Janet se referă mai explicit la
organizarea nivelară a psihicului descriindu-i un nivel conştient cu rol de
coordonare şi unul inconştient. Janet concepe conştiinţa ca o sinteză activă a
tuturor elementelor psihice ce sunt grupate într-o individualitate. Freud
77
consideră că organizarea vieţii psihice implică o infrastructură psihică aflată
în conflict cu instanţele superioare. Freud descrie psihicul în termeni de
„aparat psihic” organizat nivelar (conştient, preconştient şi inconştient) sau
Wilber – „spectrul
conştiinţei”: dispunând de trei importante instanţe (Sinele, Ego-ul, Supraeul) aflate în
o Nivelul raporturi dinamice între ele. Concepţii structurate asupra organizării nivelare
spiritului
o Nivelul a psihicului întâlnim şi la alţi autori. Astfel, Klages descrie ca „straturi”
transpersonal
o Nivelul ale vieţii psihice: materia, structura şi natura individualităţii. Lersch descrie
existenţial
ca straturi ale personalităţii o bază endotimică şi o suprastructură
o Nivelul ego-ului
o Nivelul umbrei personală. Thomae menţionează ca trei arii ale personalităţii: propulsivă,
impulsivă şi prospectivă.
Psihologia contemporană adânceşte ideea organizării structural-dinamică a
psihicului. Ken Wilber realizează un model al conştiinţei organizate pe nivele. Ceea ce
autorul numeşte „spectrul conştiinţei” se constituie din nivelele ei care sunt de sus în jos:
nivelul spiritului, nivelul transpersonal, nivelul existenţial, nivelul ego-ului şi nivelul
umbrei. La nivelul umbrei omul are o imagine de sine săraca şi inexactă, la nivelul egoului
omul se identifică cu o reprezentare mintală cu diferite grade de exactitate a organismului
său, cu imaginea de sine, la nivelul existenţial omul se identifică cu organismul său
psihofiziologic cunoscut exact, circumscris spaţio temporal, se poate delimita clar de mediu
şi de alţii asemeni sieşi, la nivelul transpersonal omul nu se mai identifică doar cu
organismul său dar nu este conştient încă de sine ca parte a universului iar la nivelul
spiritului se conştientizează ca parte a conştiinţei cosmice, a mrii minţi universale ( Wilber,
apud Zlate, 2000, p. 344). Aşa cum conştiinţa este organizată nivelar şi incoştientul este
compus din structuri cu diferite grade de complexitate: 1.inconştientul fundament este
reprezentat de structuri profunde latente care nu sunt dar pot deveni conştiente,
2.inconştientul arhaic este format din structuri simple, primitive, care nu sunt ale exprienţei
personale ci ale exprienţei filogenetice, 3.inconştientul submergent este nivelul structurilor
refulate de conştiinţă ca nemaifiind compatibile cu ea, 4.inconştientul pecete este nivelul
structurilor nerefulate dar care pot fi refulate şi 5.inconştientul emergent este nivelul format
din structuri atât de profunde care nu au ajuns nici la nievlul inconştientului fundament.
Aşa cum se poate observa din succintele descripţii de mai sus, abordarea stuctural-
dinamică a psihicului se bazează pe asumpţia că elementele constitutive ale psihicului se
organizează în structuri cu o anumită dinamică proprie. În acest context este esenţială
precizarea semnificaţiei conceptului de structură. În psihologie, operaţionalizarea
conceptului de structură este mai dificilă decât în ştiinţele exacte. Piaget, promotor de marcă
78
al structuralismului, descrie structura prin trei caracteristici: totalitate, transformare şi
autoreglare. Structura se constituie ca totalitate a elementelor componente, totalitate care se
poate obţine şi prin simpla asociere a acestora dar nu numai. Sunt necesare în plus o
anumită emergenţă a lor (un patern anterior elementelor) şi o asociere a relaţiilor dintre
elemente. Structura nu este doar structurată ci şi structurantă şi acest lucru este posibil prin
celalată caracteristică a ei, transformarea. Prin transformare se produc astfel noi structuri
fără ca structura anterioară să dispară. Cât de exact descrie acest lucru realitatea psihică a
fost pretext de diferite controverse. S-a pus întrebarea dacă structurile psihice doar coexistă
în timp şi spaţiu fără să se influenţeze reciproc, dacă ele având ca orice structură şi
caracteristica autoreglabilităţii mai pot explica adevărata dinamică a psihicului.
Abordarea structural-dinamică a evidenţiat o serie de principii care reglează atât
structura cât şi dinamica psihicului:
o Principiul organizării şi ierarhizării elementelor componente;
o Principiul interacţiunii şi interdependenţiei elementelor componente;
Structura se
caracterizează o Principiul integrării elementelor componente în structuri mai complexe fără
prin: ca acestea să-şi piardă propria identitate;
o Totalitate
o Transformare o Principiul trecerii de la o structură la alta prin modificarea echilibrului
o Autoreglare
(Piaget)
forţelor de câmp;
o Principiul raporturilor de succesiune spaţio-temporală fără raporturi
genetice şi evolutive;
o Legilor de structură şi a legilor de dinamică.(Zlate, 2000, p.350)
Aşa cum punctează M.Zlate, abordarea structural-dinamică pendulează între
„surprinderea modului de organizare, articulare şi ierarhizare a elementelor vieţii psihice la
un moment dat” şi „surprinderea dinamicii, evoluţiei, schimbării şi transformării de-a lungul
timpului a organizării psihicului” (Zlate, 2000, p.349).
Principala limită a abordării structural-dinamice a psihicului constă în faptul că
„închide prea mult psihicul în el însuşi, or psihicul este deschis la exterior, la mediul natural
şi social, înglobând influenţele acestuia şi „exportând” în afară propriile produse” (Zlate,
2000, p.353)
Dificultăţile ridicate de această pendulare în explicarea psihicului vor fi depăşite de
noile modalităţi de abordare a acestuia, abordările sistemică şi sinergetică.
Exerciţiu:
Descrieţi o idee şi un sentiment din perspectivă asociaţionistă şi din perspectivă structural-
dinamică
79
Rezumat
Unitatea de învăţare nr. 3: Abordarea plană şi abordarea structural dinamică a psihicului
Această unitate de învăţare cuprinde informaţii cu privire la două din cele mai vechi
modalităţi de abordare a psihicului: abordarea plană şi abordarea structural – dinamică.
Cea mai veche modalitate de abordare a psihicului este abordarea plană conform căreia
psihicul este divizat în funcţii sau facultăţi elementare şi presupune asocierea sau
concomitenţa acestora. Psihicul este privit ca succesiune sau combinaţii de elemente
atomare (percepţia este o succesiune sau combinaţie de senzaţii, de exemplu). Această
perspectivă de abordare a psihicului oferă o imagine simplistă a vieţii psihice, aplicabilă
cel mult fenomenelor psihice simple, consideră fenomenele psihice ca nedistincte între ele
sub raport calitativ, ci doar sub raport cantitativ.
Abordarea structural-dinamică sau piramidală a psihicului depăşeşte limitele
explicaţiilor mecanicist-asociaţioniste evidenţiind aspectele calitativ noi sub care apar
diferitele conţinuturi psihice rezultate pe baza altor conţinuturi mai simple. Din
perspectivă structural-dinamică psihicul apare ca fiind organizat pe verticală de la simplu
la complex. Ideea organizării nivelare a psihicului s-a conturat treptat, pornind de la
intuiţii şi dezvoltându-se pâna la o concepţie clară, argumentată ştiinţific. Psihologia
contemporană adânceşte ideea organizării structural-dinamică a psihicului. Ken Wilber
realizează un model al conştiinţei organizate pe nivele. Abordarea stuctural-dinamică a
psihicului se bazează pe asumpţia că elementele constitutive ale psihicului se organizează
în structuri cu o anumită dinamică proprie. În acest context este esenţială precizarea
semnificaţiei conceptului de structură. În psihologie, operaţionalizarea conceptului de
structură este mai dificilă decât în ştiinţele exacte. Piaget, promotor de marcă al
structuralismului, descrie structura prin trei caracteristici: totalitate, transformare şi
autoreglare. Abordarea structural-dinamică a evidenţiat o serie de principii care reglează
atât structura cât şi dinamica psihicului.
Dificultăţile ridicate de această pendulare în explicarea psihicului vor fi depăşite de
noile modalităţi de abordare a acestuia, abordările sistemică şi sinergetică.
80
autoevaluare
1. Enumeraţi principiile abordării plane a psihicului;
2. Enumeraţi principalele limite ale abordării plane a
psihicului;
3. Prin ce anume depăşeşte abordarea structural-dinamică
limitele explicaţiilor mecanicist-asociaţioniste?
4. Descrieţi intuiţia lui J.S.Mill cu privire la organizarea
piramidală a psihicului;
5. Prezentaţi succint concepţia lui Freud cu privire la
organizarea vieţii psihice;
6. Descrieţi „spectrul conştiinţei” în modelul lui Ken
Wilber;
7. Enumeraţi şi definiţi cele 3 caracteristici ale structurii în
concepţia lui Piaget;
8. Enumeraţi principiile abordării structural-dinamice;
9. Precizaţi principalele avantaje ale abordării structural-
dinamice a psihicului;
10. Precizaţi principalele limite ale abordării structural-
dinamice a psihicului.
MÂNZAT, I. (2003), Istoria psihologiei universale, curs-compendium, Editura
Psyche, Bucureşti
MORIN, E., (1986), „Unitatea omului ca fundament şi abordare interdisciplinară”
în: TONOIU, V., BĂDESCU, I. (1986) (trad ): Interdisciplinaritatea şi
ştiinţele umane, Ed. Politică, Bucureşti, pg.273-312
ROŞCA, A., BEJAT, M. (1976), Istoria ştiinţelor în România, Psihologia, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti
81

Abordarea sistemică şi abordarea sinergetică a psihicului
Obiective:
să:
o descrie specificul abordării sistemice şi al abordării
sinergetice psihicului;
o prezinte principiile abordării sistemice şi ale abordării
sinergetice a psihicului;
o analizeze comparativ avantajele şi limitele celor două
modalităţi de abordare a psihicului;
o descrie progresul în dezvoltarea concepţiilor despre
organizarea psihicului de la abordarea sistemică la
abordarea sinergetică

Abordarea sistemică a psihicului depăşeşte limitele explicative ale abordării
structural-dinamice prin afirmarea deschiderii acestuia spre exterior.
Premisele acestei noi modalităţi de abordare a faptelor de natură psihică sunt de două
categorii: premise din afara psihologiei şi premise din interiorul psihologiei.
Ca premise din afara psihologiei ale abordării sistemice a psihicului pot fi reţinute
perspectivele de abordare a propriului obiect al cunoaşterii specifice unor ştiinţe ca:
biologia, neurologia, fiziologia, cibernetica, teoria generală a sistemelor (TGS). Biologia şi-
a dezvoltat cel mai de timpuriu o perspectivă sistemică asupra organismului în sine şi a
organismelor aflate în diferite interrelaţii. Neurologia şi fiziologia descoperind aferentaţia a
oferit imaginea unor relaţii existente în interiorul unui sistem. Cibernetica, prin noţiunile de
reglare şi deviaţie, control şi programare, dar mai ales prin cea de conexiune inversă sau
feed-back a contribuit la constituirea unei viziuni integrator-sistemice asupra psihicului.
Teoria informaţiei prin conceptele de informaţie, redundanţă etc a contribuit la înţelegerea
caracterului informaţional, nesubstanţial al psihicului şi la construirea unei viziuni holiste
asupra acestuia. Teoria generală a sistemelor (von Bertalanfy) care prezintă sistemul ca
ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată, non-întâmplătoare oferă
psihologiei un context mai complex de explicare a psihicului.
82
La fundamentarea înţelegerii psihicului ca sistem au contribuit şi diverse orientări
dezvoltate chiar în cadrul psihologiei:, cele mai importante fiind gestaltismul şi
structuralismul.
Gestaltismul, prin sublinierea rolului întregului în raport cu partea a
contribuit în mod esenţial la modificarea viziunii atomiste asupra psihicului.
Abordarea Structuralismul, mai ales prin accepţiunea modernă a conceptului de
sistemică a
psihicului a fost structură (R.Mucchielli) conduce spre interpretarea funcţiilor psihice şi a
favorizată de:
o Biologie
nivelurilor de organizare a psihicului ca sisteme de corelaţii cu o anume
o Neurologie semnificaţie şi o anume mobilitate.
o Fiziologie
o Cibernetică Toate aceste premise conduc la conceperea psihicului ca un sistem cu
o Teoria
toate caracteristicile sistemului. Un sistem „constă în mulţimea de elemente
generală a
sistemelor componente, în ansamblul relaţiilor dintre aceste elemente structurate
o Gestaltism
o Structuralism multinivelar şi ierarhic şi în constituirea unei integralităţi specifice,
ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale dintre ele.”
(Vlăsceanu, 1982, apud Zlate, 2000, p.362)
În componenţa unui sistem intră: mărimi (de intrare, de stare şi de ieşire), relaţiile
dintre mărimi, structura, subsistemele, finalităţile. După aceste componente poate fi
caracterizat şi sistemul psihic uman..
M.Golu precizează că pentru a avea dimensiunea de sistem, psihicul trebuie să
ateste:
oexistenţa unui număr de elemente,
orelaţii determinate între aceste elemente,
oo delimitare a lor în raport cu mediul.
În acelaşi timp, afirmă M.Golu, există o serie de note care diferenţiază psihicul de
alte sisteme informaţionale (biologic, fiziologic, maşinist):
o geneza sa reclamă o dublă comunicaţie (marea comunicaţie ce are drept
rezultat modelul informaţional al lumii obiective şi mica comunicaţie ce are ca
rezultat elaborarea modelului informaţional al propriului eu);
o sistemul psihic prezintă toate cele trei laturi definitorii ale fenomenului
informaţional: cantitativ-statistică; semantică şi pragmatică;
o este orientat antientropic.
83
Sistemul psihic uman poate fi definit ca o “construcţie” izomorfică a
Sistemul este seriilor evenimentelor substanţiale, energetice şi informaţionale din mediul

compus din: extern şi intern al organismului, realizată în alfabetul specific al “reţelelor
o Mărimi de
intrare, logice” ale sistemului nervos. ”Construcţia” respectivă se obţine prin
o Mărimi de
stare, integrarea într-o organizare unitară a imagisticului cu simbolicul, a codurilor
o Mărimi de ”imagine” cu codurile simbolic-abstracte” (M.Golu, A.Dicu, pg.95) sau
ieşire,
o Relaţii dintre ca „sistem energetic informaţional de o complexitate supremă, prezentând
mărimi,
o Structură, cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi
o Subsisteme,
fiind dotat cu dispoziţii selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de
o Finalităţi
determinare antialeatorii” (Popescu-Neveanu, 1987, p.21)
Ca principii ale abordării sistemice a psihicului se menţionează principiile
globalităţii, contextualităţii, cauzalităţii, ameliorării şi valorii (Zlate, 2000, p.371) iar ca
principii de organizare a sistemului psihic s-au identificat:
o principiul semnalizării-designării conform căruia “organizarea sistemului psihic începe
prin transcrierea şi traducerea informaţiei obiective despre stările şi proprietăţile
lucrurilor şi fenomenelor din jur în “coduri”specifice interne, care prin aceasta
dobândesc o anume semnificaţie: orientează comportamentul intern sau extern în mod
adecvat şi selectiv în raport cu elementele din mediul ambiant” ;
o principiul izomorfismului – homomorfismului conform căruia “transcrierea şi
prelucrarea informaţiei extrase se realizează nu în direcţia relevării stărilor interne “în
sine” ale subiectului, ci în cea a conservării identităţii obiectului”;
o principiul diferenţierii şi specializării care exprimă faptul că organizarea sistemului
psihic uman “implică în mod necesar trecerea de la forme cu caracter global-difuz la
forme tot mai diferenţiate, pregnant conturate, specializate, în cadrul cărora integrarea
informaţiei să se realizeze la un nivel calitativ progresiv mai ridicat”;
o principiul ierarhizării emergente după schema relaţiei “comandant-subordonat”, nivelul
ierarhic superior impunându-si emergenţa sa asupra celor inferioare
o principiul stocării care afirmă stocarea succesivă în reţelele neuronale a “unităţilor” de
informaţie extrase din afară şi prelucrate în concordanţă cu criterii de ordin semantic şi
pragmatic”;
o principiul acţiunii care exprimă faptul că înainte de a exista în formă ideală, mentală,
funcţiile şi procesele psihice se manifestă în forma operaţiilor externe, practice asupra
obiectelor sensibile”;
84
o principiul interiorizării şi obiectivării care reflectă dubla orientare a dinamicii sistemului
psihic - dinspre exterior spre interior şi dinspre interior spre exterior. (M.Golu, 1971,
pg.103)
P.Popescu-Neveanu inventariază drept caracteristici ale psihicului ca sistem
următoarele: caracterul informaţional-energizant; caracterul interacţionist; caracterul
ambilateral orientat (spre sine şi spre exterior); caracterul evolutiv; caracterul antientropic şi
antiredundant; caracterul adaptativ, cu funcţii de reglare şi autoreglare (Popescu-Neveanu,
1987)
Abordarea sistemică a psihicului are o „mare valoare metodologică, exprimată şi în
sporirea posibilităţilor descriptive şi explicativ – interpretative” ea permiţând:
o elaborarea unui model psihocomportamental veridic;
o înţelegerea naturii şi specificului funcţiilor şi proceselor psihice;
o înţelegerea raportului dintre subiectivitatea individului şi comportamentele exteriorizate;
o orientarea în planul cercetării psihologice (Zlate, 2000, p.371)
Ca limite ale abordării sistemice a psihicului se pot sublinia:
o neglijarea autooragnizării;
o neglijarea rolului elementelor constitutive ale sistemului;
o neglijarea rolului dezordinii şi dezechilibrului în evoluţia sistemelor vii (Zlate,
2000, p.372)
Aceste limitări în înţelegerea şi explicarea psihicului la care poate expune abordarea
pur sistemică pot fi depăşite prin abordarea sinergetică a psihicului.

Abordarea sinergetică a psihicului care permite depăşirea limitelor abordării
sistemice poate fi înţeleasă pornind de la semnificaţia termenului de sinergie introdus de
fizicianul Herman Haken (acţiunea simultană îndreptată în acelaşi sens, pentru îndeplinirea
aceleiaşi funcţii a mai multor agenţi). Sinergetica s-a afirmat ca ştiinţa autoorganizării sau
autostructurii sistemelor, independent de natura lor şi a evoluat începând cu 1970 în
congruenţă cu teoria stabilităţii structurale sau a catastrofelor a lui R.Thom şi cu teoria
structurilor disipative a lui I.Prigione.
Sinergetica, apreciază mulţi psihologi, a oferit psihologiei alte cadre de referinţă
comparativ cu cibernetica: „psihologia cibernetică s-a străduit să demonstreze că omul este
un sistem autoreglabil. Psihologia câştigă precizie şi un prestigiu vremelnic, dar continuă să
rămână încă departe de cercetarea lumii interioare a omului, evită să abordeze frontal
85
problematica şi drama Self-ului. Cibernetizarea a fost o obsesie care a echivalat cu o viziune
dezumanizantă” (Mânzat, 1999, p.13)
Încercări de abordare a psihicului asemănătoare sinergeticii sunt mai vechi decât
impunerea acesteia în ştiinţă. Gânditori precum Dewey, Lewin, Allport, Piaget recurg în
interpretarea psihicului la concepte precum echilibru cvasistaţionar, sistem deschis,
organizare organizatoare care pregătesc adoptarea principiilor sinergeticii în psihologie. În
psihologia românească, autori ca Gh.Zapan, M.Ralea, V.Pavelcu, I.Mânzat, D.Farcaş, arată
interes pentru noua modalitate de abordare a psihicului. V.Pavelcu utilizează termenul de
psihosinergie, I.Mânzat pe cel de psihologie sinergetică de care leagă temerarul demers de
„căutare a umanului pierdut”. Matematicianul şi medicul D.Farcaş apreciază că abordarea
sinergetică a psihicului permite studierea psihicului sub trei ipostaze:
o de mare, unic agent,
Promotori o de metaagent,
români ai o de componentă a unui pluriagent
viziunii
sinergetice Principiile sinergeticii s-au dovedit extrem de fertile în explicarea
asupra
psihicului:
complexităţii psihicului:
o Zapan o principiul instabilităţii dinamice şi dezechilibrului creator,
o Ralea
o principiul interacţiunii (prin cooperare sincronă şi cooperarea
o Pavelcu
o Farcaş interacţiunilor),
o Mânzat o principiul procesualităţii,
o principiul autoorganizării optime şi eficiente (Zlate, 2000,
p.375)
M.Z late apreciază că principalele contribuţii ale sinergeticii la explicarea psihicului
uman se bazează pe: interpretarea neclasică a noţiunii de sistem; regândirea dialecticii dintre
ordine şi dezordine, dintre echilibru şi dezechilibru; reconsiderarea principiului dezvoltării
care nu mai este organizarea ci autoorganizarea; revalorizarea rolului elementului în raport
cu întregul, redimensionarea locului şi rolului interacţiunii în funcţionarea sistemului,
înlocuirea determinismului de tip cauzalitatea univoc liniară cu determinismul
nonlinear.(Zlate, 2000, pp.373 – 374)
Exerciţiu:
Descrieţi o idee şi un sentiment din perspectivă cibernetică şi din perspectivă sinergetică
86
Rezumat
Unitatea de învăţare nr. 4: Abordarea sistemică şi sinergetică a psihicului
Cuprinde informaţii cu privire la abordarea sistemică a psihicului şi informaţii cu
privire la abordarea sinergetică a psihicului. Abordarea sistemică a psihicului depăşeşte
limitele explicative ale abordării structural-dinamice prin afirmarea deschiderii acestuia
spre exterior. M.Golu precizează că pentru a avea dimensiunea de sistem, psihicul trebuie
să ateste: existenţa unui număr de elemente, relaţii determinate între aceste elemente,
delimitare a lor în raport cu mediul. Ca principii ale abordării sistemice a psihicului se
menţionează principiile globalităţii, contextualităţii, cauzalităţii, ameliorării şi valorii.
Abordarea sistemică a psihicului are o „mare valoare metodologică, exprimată şi în
sporirea posibilităţilor descriptive şi explicativ – interpretative” ea permiţând: elaborarea
unui model psihocomportamental veridic; înţelegerea naturii şi specificului funcţiilor şi
proceselor psihice; înţelegerea raportului dintre subiectivitatea individului şi
comportamentele extreriorizate; orientarea în planul cercetării psihologice (Zlate, 2000,
p.371) Ca limite ale abordării sistemice a psihicului se pot sublinia: neglijarea
autooragnizării; neglijarea rolului elementelor constitutive ale sistemului; neglijarea
rolului dezordinii şi dezechilibrului în evoluţia sistemelor vii. Abordarea sinergetică a
psihicului care permite depăşirea limitelor abordării sistemice poate fi înţeleasă pornind
de la semnificaţia termenului de sinergie introdus de fizicianul Herman Haken. Încercări
de abordare a psihicului asemănătoare sinergeticii sunt mai vechi decât impunerea
acesteia în ştiinţă. Principiile sinergeticii s-au dovedit extrem de fertile în explicarea
complexităţii psihicului. M.Zlate apreciază că principalele contribuţii ale sinergeticii la
explicarea psihicului uman se bazează pe: interpretarea neclasică a noţiunii de sistem;
regândirea dialecticii dintre ordine şi dezordine, dintre echilibru şi dezechilibru;
reconsiderarea principiului dezvoltării care nu mai este organizarea ci autoorganizarea;
revalorizarea rolului elementului în raport cu întregul, redimensionarea locului şi rolului
interacţiunii în funcţionarea sistemului, înlocuirea determinismului de tip cauzalitatea
univoc liniară cu determinismul nonlinear.
87
autoevaluare
1. Care sunt premisele din afara psihologiei ale abordării
sistemice a psihicului?
2. Care sunt premisele din interiorul psihologiei ale abordării
sistemice a psihicului?
3. Care sunt principalele note care diferenţiază psihicul de alte
sisteme informaţionale (biologic, fiziologic, maşinist)?
4. Enumeraţi principiile abordării sistemice a psihicului
5. Enumeraţi principalele caracteristici ale psihicului ca sistem
6. Precizaţi valoarea metodologică a abordării sistemice
7. Care sunt principalele limite ale abordării sistemice a
psihicului?
8. Precizaţi principiile sinergeticii
9. Precizaţi principalele contribuţii ale sinergeticii la explicarea
psihicului uman
10. Precizaţi principalele limite ale abordării sinergeticii a
psihicului
FARCAŞ, D. (1994), Sinergetica gândirii, Editura All, Bucureşti
GOLU, M., DICU, A. (1972), Introducere în psihologie, Ed.Ştiinţifică,Bucureşti, ,
pp.75-123
GOLU, M. (1971), Cibernetica generală, Centrul de multiplicare, Univ.Bucureşti,
pp.86-117
GEORGESCU, A. (1987), Sinergetica – o nouă sinteză a ştiinţei,Ed.Tehnică,
Bucureşti
MÂNZAT, I., (1999), Psihologia sinergetică. În căutarea umanului pierdut, Ed.
PRO HUMANITATE, Bucureşti
88
Modulul III
PSIHICUL CA DOMENIU DE CERCETARE AL PSIHOLOGIEI
Unitatea de învăţare nr.2: Ipostazele psihicului – conştientul şi subconştientul
ca ipostaze ale psihicului
Unitatea de învăţare nr.4: Stări de conştiinţă modificată; căi de acces la stările
de conştiinţă modificată

1.1. Psihicul ca formă a vieţii de relaţie
1.2. Psihic şi neurofiziologic
1.3. Psihic şi fizic
1.4. Psihic şi socio-istoric şi socio-cultural
Unitatea de învăţare nr.2: Ipostazele psihicului – conştientul şi subconştientul ca ipostaze ale
psihicului
2.1. Conştiinţa ca ipostază a psihicului
2.2. 2.2. Subconştientul ca ipostază a psihicului
3.1. Impunerea inconştientului în psihologie
3.2. Rolurile şi funcţiile inconştientului în viaţa psihică
3.3. Relaţiile dintre conştient şi inconştient
Unitatea de învăţare nr. 4: Stări de conştiinţă modificată; căi de acces la stările de conştiinţă
modificată
4.1. Stările de conştiinţă modificată – caracterizare generală
4.2. Somnul, visul şi hipnoza ca stări de conştiinţă modificată
4.3. Căi de acces la stările de conştiinţă modificată.
Activitate tutorială: Psihicul - domeniu de cercetare al psihologiei

Tema de control: Ipostaze ale psihicului în relaţie cu stările de conştiinţă
89

Natura psihicului uman
Cuprins:
Obiective:
să:
o descrie psihicul ca formă a vieţii de relaţie;
o descrie relaţia psihic– creier din perspectiva
diferitelor modele elaborate în timp;
o analizeze psihicul ca reflectare şi re-producere a
realităţii obiective în planul interiorităţii subiective;
o analizeze relaţia dintre psihic şi mediul socio-cultural
şi istoric în care trăieşte individul.

Natura contradictorie a psihicului uman care îi conferă un înalt grad de complexitate
ridică serioase probleme în faţa demersului de definire a lui.
Complexitatea psihicului este relevată de seria de perechi de polarităţi sub care
apare: obiectiv şi subiectiv, material şi ideal, proces şi produs, latent şi manifest, determinat
şi determinant, cu desfăşurări normale şi cu desfăşurări neobişnuite, foarte dificil de
delimitat între ele.
Pentru a stabili natura psihicului uman şi a-i surprinde identitatea este necesară
„raportarea psihicului la un criteriu exterior lui însuşi” (Zlate, 2000, p.201). Astfel, raportat
la conexiunea sau interacţiunea universală a lucrurilor, psihicul apare ca o formă sau o
expresie a vieţii de relaţie, raportat la substratul lui material, apare ca o funcţie a materiei
superior organizate, adică a creierului, raportat la realitatea înconjurătoare naturală, psihicul
apare ca o re-producere în plan subiectiv a realităţii obiective, raportat la realitatea socială a
oamenilor, el relevă condiţionare şi determinarea socio-istorică şi socio-culturală. În baza
acestor raportări se poate elabora ca definiţie a psihicului: „psihicul este o expresie a vieţii
de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi cuantice, o reproducere în
90
subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-
istorice şi socio-culturale” (Zlate, 2000, p.202).
Ca formă a vieţii de relaţie, psihicul îşi relevă natura prin relaţiile sale cu:
 Realitatea fizică,
Psihicul este
o formă a  Realitatea fiziologică,
vieţii de
relaţie  Realitatea socială.
Numai în relaţie cu aceste realităţi omul îşi construieşte propria

interioritate, în absenţa unor asemenea relaţii cu ambianţa viaţa psihică
poate fi serios perturbată. Acest lucru este demonstrat de experimentele de
izolare şi deprivare senzorială (Hebb) şi de experimentele cu privire la
consecinţele în plan comportamental ale deficitului de contacte sociale
Psihicul este:
 Obiectiv/ (Harlow). În studiile lui Hebb, după 20 ore de deprivare senzorială subiecţii
subiectiv,
 Material/ideal, manifestau tulburări emoţionale, halucinaţii, scăderea performanţelor
 Proces/produs, intelectuale. Studiindu-se consecinţele în plan comportamental ale privării
 Latent/
manifest, de grija maternă a unor pui de maimuţă s-a observat că în absenţa totală a
 Determinat/
determinant, grijii materne apar tulburări comportamentale ca frică, tendinţă la izolare,
 Cu desfăşurări agresivitate, absenţa comportamentelor necesare satisfacerii trebuinţelor
normale/ cu
desfăşurări sexuale, indiferenţă şi ostilitate. În cazul prezenţei unui surogat de mamă
neobişnuite
(sârmă sau stofă) apare un comportament de explorare oarecum normal.
Faptul că relaţiile cu mediul social sunt importante pentru psihic este
demonstrat şi de copii crescuţi de animale sălbatice (în special lupi) la care
s-a observat conservarea atributelor biologice şi absenţa atributelor sociale
Relaţiile psihicului cu substratul lui material, cu obiectele lumii
materiale şi sociale reprezintă atât cadrul de formare şi dezvoltare a
psihicului cât şi instrumentul acestei formări.
91

Pentru a argumenta relaţia dintre psihic şi creier au fost aduse mai multe argumente,
majoritatea bazate pe observaţii cu privire la efectele modificărilor structurilor anatomo-
fiziologice asupra stărilor şi funcţiilor psihice. Dacă intervenţia în structurile anatomo-
fiziologice ale creierului se soldează cu modificarea stărilor şi funcţiilor psihice, înseamnă
că un anumit mod de funcţionare a psihicului este legat de funcţionalitatea creierului; dacă
nu, atunci înseamnă că psihicul este independent de creier. Ablaţiile, rezecţiile şi extirpările
unor zone ale creierului, stimularea directă a creierului cu curent electric, focarele
patologice ale creierului (leziuni, tumori), diferitele modificări ale chimismului cerebral, se
asociază întotdeauna cu tulburarea activităţii psihice.
Teza psihicului ca funcţie a creierului are o mare importanţă metodologică, prin
faptul că demonstrează caracterul evolutiv al psihicului, corespunzător evoluţiei substratului
sau material.
Cu privire la natura relaţiei dintre psihic şi creier s-au elaborat 4 modele explicativ-
interpretative: moniste, dualiste, de compromis, interacţionist-sistemice
Modelele moniste ale relaţiei psihic–creier identifică psihicul cu
suportul său material, creierul. Se disting următoarele variante ale
Variante ale monismului:
monismului
Monismul mentalist (Berkeley, 1685-1753), susţine că nu există decât
 Monismul
mentalist, mintea. Formula „esse est percipi (a fi înseamnă a fi perceput) exprimă
 Monismul
materialist, concepţia că lumea reală nu există decât în experienţa perceperii lumii de
 Monismul către om.
emergentist,
 Monismul Monismul materialist (fizicalist) (D.M. Armstrong) identifică
psihoneural
 Monismul procesele mintale cu procesele fizice care au loc în sistemul nervos periferic
neutral sau central.
Monismul emergentist (Mario Bunge) concepe creierul ca un
biosistem complex cu proprietăţi emergente; stările funcţionale în care se
află creierul sunt stări mentale (psihice), procesele psihice superioare
reprezentând expresia organizării biologice superioare.
Monismul psihoneural (Jean-Pierre Changeux, 1983) fenomenele psihice
identice cu cele neurale. Changeux introduce noţiunea de „obiecte mintale”
pentru a denumi produse psihice ca imaginile, reprezentările, conceptele.
Obiectele mentale pot fi provocate prin stimularea directă a ţesutului
cerebral (fără participarea voinţei subiectului). Psihanaliştii au reproşat
92
modelului lui Changeux faptul că activitatea psihică este redusă la cea
cerebrală.
Monismul neutral (Pribram), arată că operaţiile mintale şi procesele
cerebrale au o structură informatică de bază. Fiziologicul şi mentalul sunt 2
moduri distincte de realizare a unei structuri fundamentale care nu este nici
materială nici mentală ci neutră.
Modelele dualiste ale relaţiei psihic–creier tratează psihicul şi creierul ca unităţi
distincte. Originea lor se găseşte la Platon, care schiţează separarea inteligibilului de sensibil
(material), şi mai ales în dualismul cartezian. Specifice concepţiei dualiste sunt opiniile că
procesele mentale au o codare nervoasă, funcţiile mentale au corelate neuronale, procesele
psihice au echivalente fiziologice. Multitudinea de variante al e modelelor dualiste
evidenţiază dificultăţile descriptiv-explicative pe care le întâmpină o asemenea abordare.
Dualismul paralelist (Sherrington) spune că mintea şi materia sunt
două aspecte ale aceluiaşi lucru, că „procesele conştiinţei şi procesele
Variante ale neuronale se desfăşoară paralel. Conştiinţa şi creierul se deosebesc între ele
dualismului prin natura lor, prima fiind spirituală, chiar de natură divină, celălalt, de
Dualismul
paralelist, natură materială. Funcţionarea creierului pune doar în valoare datul
Dualismul
filosofic, spiritual, dar nu-i determină şi nici nu-i schimbă natura. Sherrington (1857-
 Dualismul 1952) considera creierul şi conştiinţa „două entităţi calitativ distincte” care
interacţionist,
Dualismul doar coexistă dar nu pot fi deduse una din cealaltă.
epifenomenalist,
Dualismul filosofic (Descartes) reprezintă cea mai clară variantă a
Pluralismul
dualismului, el distingând net între psihicul care este nefizic şi creierul care
este fizic.
Dualismul epifenomenalist (T.H. Huxley) invers faţă de dualismul
cartezian afirmă că influenţa se manifestă doar de la creier la minte, psihicul
însoţind ca un „dublet gratuit” procesele cerebrale.
Dualismul interacţionist J.C. Eccles) susţine că psihicul şi creierul
sunt entităţi independente, aflate totuşi în interdependenţă.
Concluzia acestor modele este că studiul creierului nu contribuie esenţial la
înţelegerea psihicului, după cum nici studiul legilor de desfăşurare şi funcţionare a
psihicului nu ajută la înţelegerea creierului.
Modelul pluralist al relaţiei psihic–creier, elaborat de Karl R. Popper,
propune o viziune „trialistă” asupra acestei relaţii, postulând existenţa a trei
lumi: lumea materiala a obiectelor şi stărilor fizice, care cuprinde structuri
93
şi acţiuni ale fiinţelor vii (creierul uman); lumea stărilor psihice a fiinţelor
umane, ca şi a dispoziţiilor comportamentale de a acţiona (cunoştinţe,
experienţă subiectivă) şi lumea cunoaşterii obiective (cunoaşterea obiectivă
depusă în sisteme teoretice ce se transmit prin educaţie).
Modelul interacţionist-emergentist al relaţiei psihic–creier (Sperry)
Alte modele ale este împotriva reducerii evenimentelor mintale la evenimente cerebrale.
relaţiei psihic-
fenomenele conştiente nefiind doar simple evenimente neuronale. Creierul
creier:
 Pluraliste funcţionează prin integrări la diferite nivele. Nivelul cel mai înalt de
 De compromis
 Interacţioniste integrare este conştiinţa. Fenomenele subiective nu doar emerg din cele
 Dublul cerebrale ci le şi influenţează. Modelul nu soluţionează problema relaţiei
determinism
psihic-creier doar realizează un compromis delimitându-se de
reducţionismul celorlalte modele.
Modelul interacţionist-sistemic al relaţiei psihic–creier se bazează pe
următoareleaserţiuni: 1) creierul apare şi se dezvoltă ca organ al psihicului,
iar psihicul este funcţia lui; 2) creierul şi psihicul nu sunt entităţi corelate
din afară, ci formează o unitate dinamică evolutivă; creierul nu poate genera
psihic doar în virtutea organizării sale şi a activităţii sale bioelectrice, fără
sursele de informaţie el nu poate produce imagini, noţiuni, amintiri. (Zlate,
2000, p.217)
Modelul dublului determinism (Daniel Widlocher, 1995) abordează relaţia dintre
psihic şi creier pe baza a trei categorii de date: 1) efectul placebo; 2) comparaţia dintre
efectele medicamentelor şi efectele psihoterapiei; 3) studiul efectelor medicamentelor asupra
conduitei şi activităţii cognitive în situaţii experimentale. Autorul observă că fiecare
eveniment mental corespunde unui eveniment cerebral, starea mentală şi cerebrală acţionând
una asupra alteia (dublu determinism). Organizarea ierarhică a creierului are unele
ansambluri neuronale sensibile la medicamente şi altele care nu sunt sensibile la
medicamente dar sunt sensibile la psihoterapii (cele complexe care produc sistemele de
gândire)
Ca o concluzie se poate afirma că relaţia psihicului cu creierul, cu neurofiziologicul,
exprimă, alături de celelalte relaţii ale psihicului, la conturarea naturii acestuia.
94

Relaţia psihicului cu realitatea naturală, cu mediul fizic, este o altă relaţie prin care
psihicul îşi relevă natura. Şi psihicul presupune reacţie la stimulii din mediu dar reacţiile
psihice sunt diferite de cele non-psihice: „reacţiile nonpsihice au doar funcţia de reflecta
(oglindi) realitatea înconjurătoare şi stimulările care vin de la ea, pe când reacţiile psihice
îndeplinesc funcţia principală de a re-produce realitatea naturală, de a o produce din nou în
plan ideal şi subiectiv.” (Zlate, 2000, p.219).
Reflectarea psihică este ideală (psihicul este impalpabil), activă (produce atât
schimbarea obiectului reflectat cât şi a subiectului ce reflectă), subiectivă (ţine de
interioritatea subiectului, filtrează, asimilează, selectează informaţia în funcţie de stările
sale).
Reflectarea psihică se individualizează în funcţie de: conţinut, formă, mecanisme şi
funcţii. Conţinutul reflectării subiective este obiectiv, de natură informaţională. Individul
asimilează informaţiile şi produce modelul intern al lumii externe. Unele procese psihice
au un conţinut informaţional simplu, altele un conţinut informaţional complex (percepţie-
gândire). Forma reflectorie este ideal-subiectivă, ireductibilă la obiectul concret şi
condiţionată de caracteristicile organizării structural-dinamice proprii individului, se
diversifică de la un proces la altul - la unele este imaginea, la altele conceptul şi la altele
trăirea. Mecanismele reflectării psihice reprezintă un ansamblu de operaţii, procedee şi
procese de extragere, prelucrare, stocare, transformare, integrare şi utilizare a informaţiei.
Sunt de natură neuro-fiziologică (reflexe, stereotipuri dinamice, excitaţia, inhibiţia), de
natură psihologică (deprinderi, învăţarea). Funcţiile reflectării psihice sunt de
semnalizare (informare, orientare), de analiză, comparare, clasificare şi evaluare a
semnalelor (răspunsuri), de integrare (asamblare, sinteză, corelare)
Psihicul nu are doar capacitatea de a reproduce realitatea (de a o oglindi) ci şi de a o
crea adică a oferi la ieşire mai multă informaţie decât la intrare ceea ce exprimă şi mai clar
natura psihicului.

Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile
materiale şi cuantice, o re-producere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al
condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale. Omul este prin excelent o
fiinţă socială (zoon politikon) influenţa socioculturală fiind esenţială în dezvoltarea
psihicului. Dezvoltarea psihică este determinata de doi factori principali: ereditate şi mediul
95
(fizic şi sociocultural). Mediul social are o pondere hotărâtoare în dezvoltarea psihica a
individului, în acest cadru având loc şi influenţarea activa: educaţia. Psihologul francez
Emile Durkheim vorbea de o dualitate a naturii umane, „homo duplex”. Potrivit acestei
concepţii în fiecare individ există două fiinţe, una individuală şi alta socială fiinţa
individuală „formată din toate stările psihice care nu se raportează decât la noi înşine şi la
evenimentele vieţii noastre personale”, iar fiinţa socială este formată dintr-un sistem de idei,
sentimente, obişnuinţe „care determină în noi, nu personalitatea noastră, ci grupul sau
grupurile diferite din care face parte, ca credinţe religioase şi practicile morale, tradiţiile
naţionale sau profesionale, opiniile colective de tot felul.” (Durkheim, 1974).
Procesul apariţiei şi dezvoltării speciei umane (antropogeneza) şi
Fenomenele formarea şi dezvoltarea funcţiilor psihice la om (psihogeneza) ilustrează
psihice sunt
inegal condiţionarea social-istorică a psihicului uman. Fenomenele psihice
influenţate
primare, comune pentru om şi animal, sunt doar condiţionate social-istoric,
social:
 cele primare, ele putându-se dezvolta până la un anumit nivel calitativ şi în afara
comune
omului şi influenţelor sociale. Deci, nimic din organizarea psihică a omului nu se
animalului, realizează şi nu se produce în afara unei condiţionări sociale. În om nu
sunt doar
condiţionate există nimic psihic care să nu fi fost condiţionat social. Socialul
social,
cele condiţionează, filtrează şi modelează biologicul uman.
superioare În afara mediului social, copilul nu se umanizează şi în esenţa
sunt
determinate rămâne la nivelul animal;
social-istoric.
Cultura exercită puternice influenţe asupra personalităţii în formare:
1. influenţe care derivă din comportamentul, modelat cultural, al altora faţă
de copil care încep să acţioneze încă din momentul naşterii; 2. influenţe care
derivă din observarea sau învăţarea sistemică de către individ a modelelor
de comportament caracteristice societăţii sale
Influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost evidenţiată prin 2 tipuri de
studii: surprinderea specificului uman al unor funcţii psihice comune pentru om şi animal,
surprinderea variaţiilor socio-culturale ale funcţiilor psihice. Aceste studii au demonstrat că
fenomenele psihice sunt inegal influenţate social: cele primare, comune omului şi
animalului, sunt doar condiţionate social, cele superioare sunt determinate social-istoric.
(Zlate, 2000, p.225). De exemplu la copiii crescuţi de animale, capacităţile senzoriale s-au
dezvoltat calitativ în afara influenţelor sociale în schimb gândirea şi limbajul nu s-au
dezvoltat.
96
Influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost evidenţiată de studiile de
psihologie transculturală. (Malinovski). Psihologia transculturală susţine considerarea
specificului socio-cultural în orice investigaţie psihologică: pentru stabilirea gradului de
generalitate a unei teorii este necesar testul validităţii interculturale.
Psihologia trebuie să fie în egală măsură preocupată de procesele de socializare
(enculturare), de relaţia cultură-personalitate, de schimbarea culturală şi de consecinţele
contactului între culturi.
Exerciţiu
Identificaţi într-un proces psihic (reprezentarea, gândirea, memoria):
1. realitatea naturală pe care o reflectă (conţinutul informaţional, forma
reflectorie etc); 2. baza neurofiziologică; 3. condiţionarea şi determinarea
socio-istorică şi socio-culturală
97
Rezumat
Unitatea de învăţare nr.1:
Tratează problematica psihicului ca formă a vieţii de relaţie, relaţiile dintre psihic şi
neuro-fiziologic, psihic şi fizic, psihic şi socio-cultural.
Psihicul este definit ca expresie a vieţii de relaţie, este raportat la substratul lui
material, la realitatea înconjurătoare naturală şi la realitatea socială a oamenilor, ca fiind
condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural.
Cercetarea psihologică demonstrează că psihicul este o formă a vieţii de relaţie:
numai în relaţie cu ceva omul îşi construieşte propria interioritate, suspendarea relaţiei cu
ambianţa duce la perturbarea vieţii psihice. Acest lucru este demonstrat de experimentele
de izolare şi deprivare senzorială (Hebb) şi de experimentele lui Harlow.
Pentru a argumenta relaţia dintre psihic şi creier, dintre psihologic şi
neuropsihologic au fost aduse mai multe argumente, majoritatea bazate pe observaţii
asupra efectelor asupra stărilor şi funcţiilor psihice ale modificărilor structurilor anatomo-
fiziologice. Dacă intervenţia în structurile anatomo-fiziologice ale creierului se soldează
cu modificarea stărilor şi funcţiilor psihice, înseamnă că un anumit mod de funcţionare a
psihicului este legat de funcţionalitatea creierului; dacă nu, atunci psihicul înseamnă că
psihicul este independent de creier. Ablaţiile, rezecţiie şi extirpările unor zone ale
creierului, stimularea directă a creierului cu curent electric au arătat asemenea modificări
duc la modificări psihocomportamentale. Focarele patologice ale creierului (leziuni,
tumori), diferitele modificări ale chimismului cerebral, se asociază întotdeauna cu
tulburarea activităţii psihice. Modelele dualiste delimitează net psihicul de creier,
considerate entităţi de sine stătătoare. Modelele moniste ce postulează numai existenţa
uneia dintre realităţi, ori psihicul, ori creierul. Modelele interacţioniste (emergentist şi
sistemic) sunt împotriva reducerii evenimentelor mintale la evenimente cerebrale.
fenomenele conştiente nefiind tratate ca simple evenimente neuronale.
Reflectarea este proprietatea generală a materiei (organice sau anorganice) atât la
nivel mecano-fizic cât şi psihic (cel mai înalt nivel de realizare). Reflectarea psihică este
ideală (psihicul este impalpabil), activă (produce atât a obiectului schimbarea reflectat cât
şi a subiectului ce reflectă), subiectivă (ţine de interioritatea subiectului, filtrează,
asimilează, selectează informaţia în funcţie de stările sale. Se individualizează în funcţie
de: conţinut, formă, mecanisme şi funcţii.
Funcţiile reflectării psihice sunt de semnalizare (informare, orientare), de analiză,
comparare, clasificare şi evaluare a semnalelor (răspunsuri), de integrare (asamblare,
sinteză, corelare). Psihicul nu are doar capacitatea de a reproduce realitatea (de a o
oglindi) ci şi de a o crea adică a oferi la ieşire mai multă informaţie decât la intrare.
Reflectarea se prelungeşte cu creaţia.
Fenomenele psihice sunt inegal influenţate social: cele primare, comune omului şi
animalului, sunt doar condiţionate social, cele superioare sunt determinate social-istoric.
98
1. Enumeraţi perechile de polarităţi sub care se manifestă psihicul.
2. Argumentaţi ideea că psihicul este o formă a vieţii de relaţie.
3. Prezentaţi relaţiile psihicului care îl definesc ca expresie a vieţii
de relaţie.
4. Prezentaţi cele mai frecvente argumente în sprijinul relaţiei dintre
psihic şi creier, dintre psihologic şi neurofiziologic.
5. Analizaţi comparativ argumentele modelelor moniste şi dualiste
ale relaţiei psihic creier.
6. Prezentaţi asumpţiile modelelor interacţioniste (emergentist şi
sistemic) cu privire la relaţia psihic – creier.
7. Enumeraţi şi definiţi caracteristicile reflectării psihice.
8. Enumeraţi funcţiile reflectării psihice.
9. Definiţi re-producerea psihică.
10. Stabiliţi diferenţa dintre condiţionarea şi determinarea socială a
fenomenelor psihice.
GOLU, M, (1984), „Natura psihicului uman- problemă a cercetării
interdisciplinare”, în Revista de psihologie, nr.4
DAVID, D.,( 2000), Prelucrări inconştiente de informaţie, Editura Dacia, Cluj-
Napoca
CHELCEA, S., CHELCEA ADINA, (1983), Eu, tu, noi – viaţa psihică – ipoteze,
certitudini, Editura Albatros, Bucureşti
CONSTANDACHE, G.C. (coord ), (1998), Cum ne ţesem Eul, Editura All,
Bucureşti
99

Ipostazele psihicului – conştientul şi subcoştientul ca ipostaze ale psihicului
Cuprins:
2.2. Subconştientul ca ipostază a psihicului
Obiective:
o definească şi analizeze conştientul şi subconştientul ca
ipostaze ale psihicului;
o analizeze conţinuturile celor două ipostaze;
o enumere şi comenteze funcţiile conştientului şi
inconştientului;
o să comenteze concepţiile existente în literatura de
specialitate cu privire la conştient şi subconştient
Schema organizării pe verticală a psihicului evidenţiază trei niveluri sau ipostaze ale
acestuia: conştientul, subconştientul, inconştientul.
Conştiinţa ca ipostază a psihicului a fost când afirmată, când negată şi nici
actualmente nu există un consens în ce priveşte definirea termenului. Din punct de vedere
filozofic conştiinţa este cea mai înaltă formă de reflectare a realităţii obiective, produsul
funcţionării materiei superior organizate. Din punct de vedere fiziologic este funcţia acelor
regiuni corticale aflate în stare de funcţionalitate optimă. Din punct de vedere psihologic
conştiinţa este procesul de reflectare a propriului eu (conştiinţa eu-lui, a acţiunii) şi a lumii
înconjurătoare (conştiinţa locului, ambianţei, timpului). Pentru introspecţionişti, conştiinţa
este totul, fiind definită ca suma trăirilor şi stărilor subiective pure, ca o lume ermetică,
întoarsă numai în interior, spre sine însăşi. Psihanaliza reliefează opoziţia dintre inconştient
şi conştient şi subordonarea acestuia din urmă celui dintâi, conştiinţa fiind redusă la un
100
mecanism de cenzură. Freud consideră conştiinţa, un dat al experienţei individului. Watson
neglijează pur şi simplu conştiinţa.
Cele mai multe texte definesc conştientul ca fiind conştiinţa individului despre
stimulii interni şi externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, despre senzaţiile
corporale, amintirile şi gândurile sale. Conştiinţa este un mod de organizare a vieţii de
relaţie, care leagă pe subiect de alţii şi de lumea sa. Persoana conştientă trăieşte experienţe,
se adaptează lumii, este dotată cu reflexii creatoare, stabileşte relaţii, gândeşte şi este
organizată într-o manieră personală, într-un sistem personal. Deci conştientul implică:
monitorizarea (procesarea) informaţiilor din mediu, ce conduce la conştiinţa a ceea ce se
petrece în jur şi în propriul corp.
Pentru a înţelege adevărata natură şi esenţă a conştiinţei, este
Accepţiunile
necesară înţelegerea faptului că aceasta nu este nici un fenomen aprioric,
noţiunii de
conştiinţă sunt, transcendental, divin, nici unul episodic, accidental sau exterior, străin de
după Humphray:
1. ca nivel de natura umană. Ea este simultan un produs al evoluţiei istorice legice (dar
organizare a fireşti, obiective) şi o dimensiune existenţială, intrinsec reclamată a
psihicului
2. ca formă a organizării psihice a omului.
atenţiei
3. ca o cale H. Ey, în lucrarea sa „Conştiinţa”, încearcă să sesizeze structura
privilegiată de dinamică a fiinţei noastre conştiente, găsind câteva trăsături generale. După
acces a
observatorului la Ey: fiinţa conştientă implică o organizare autohtonă, se obiectivează şi se
propria minte.
reflectă într-un model al lumii, dispune de ea însăşi în ordinea temporalităţii
sale, este structurată ca o reverberaţie a Eului la experienţa sa. După H. Ey,
fiinţa conştientă este posibilitatea oricărui individ de a-şi crea un model al
lumii care sa cuprindă propriile sale experienţe. Autorul concentrează într-o
singură formulă complexitatea structurală a conştiinţei, spunând ca „a fi
conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”.
M.Zlate (2000) identifică 3 etape în definirea conştiinţei (Zlate, 2000, pp.244 – 247):
Prima etapă în definirea conştiinţei exprimă încercările de sistematizare a definiţiilor
care i s-au dat de-a lungul timpului, sporadic şi nesistematizat. V. Pavelcu, în lucrarea sa
„Conştiinţa şi inconştient”. încearcă să identifice în definiţiile conştiinţei aspectele
principale la care s-au raportat autorii acestor definiţii. Astfel, găseşte că din definiţiile
existente se poate deduce că „a fi conştient” înseamnă: a gândi, a stabili relaţii; a face
sinteze; a te autosupraveghea; a te adapta la solicitările noi, problematice.
A doua etapă în definirea conştiinţei este reprezentată de reflecţiile lui Henri Ey, în
două dintre lucrările sale („Conştiinţa”, 1963 şi „Manual de psihiatrie”, 1967). Autorul
101
consideră că conştiinţa este deschisă atât către obiect, cât şi spre subiect. Caracteristica
fundamentală a sistemului conştient este aceea ca el constă în două compartimente
complementare, legate una de cealaltă, imposibil de conceput una fără cealaltă: conştiinţa
despre lume şi conştiinţa despre sine. Prima este genetic decisivă, conştiinţa de sine sau
autoconştiinţa apărând ca revers al ei. În timp ce conştiinţa despre lume prezintă măsura
reală a lucrurilor, conştiinţa de sine este condiţia necesară a activismului autoreglator, a
selectivităţii şi intervenţiei creative în mediu. Conştiinţa despre lume se bazează pe modele
sau imagini ale realităţii obiective, pe când conştiinţa de sine se întemeiază pe modelul eului
şi pe trăsăturile personale. Conştiinţa apare ca un sistem bine definit, având ca proprietate
formele perceptive şi reprezentative ale evenimentelor trăite de subiect, care se desfăşoară în
prezent.
Ca realizări ale celei de-a treia etape în definirea conştiinţei se menţionează:
evidenţierea caracterului reflexiv al conştiinţei (J. Piaget), accentuarea simţirii şi afectivităţii
(Humphrey), sau a intenţionalităţii conştiinţei (Pacherie).
M. Zlate defineşte conştiinţa ca fiind „o formă supremă de organizare psihică prin
care se realizează integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care
facilitează raportarea/adaptarea continuă a individului la mediul natural şi social.” (Zlate,
2000, p.247)
Din punct de vedere epistemologic, conştiinţa (lat. Con-scientia) ca act cu ştiinţă, ca
re-producere cu ştiinţă presupune reducerea fenomenului la esenţă, a particularului la
general, a formei la conţinut, a întâmplătorului la necesar.
Ca funcţii ale conştiinţei se menţionează:
Funcţii ale
conştiinţei: a) Funcţia informaţional-cognitivă (asigură cunoaşterea lumii);
 relaţia,
 sinteza, b) Funcţia finalistă (reflectarea conştientă este reflectare cu scop);
 autosupra- c) Funcţia anticipativ-predictivă (implică capacitatea de a stabili mental
vegherea,
 adaptarea. acţiunile înainte de a le realiza concret);
d) Funcţia reglatoare (prin conştiinţă este organizată mintal activitatea
pentru atingerea scopului, este stabilit locul activităţii în raport cu alte
activităţi, este planificată succesiunea secvenţelor care duc la scop);
e) Funcţia creativ-proiectivă (omul reflectă realitatea şi pentru a o modifica,
a o adapta necesităţilor sale).
Modelele explicatv-interpretative ale conştiinţei încearcă să descrie, explice şi
interpreteze principalele componente structurale şi aspectele funcţionării conştiinţei. Aceste
modele se grupează în două mari categorii, şi anume: modelele tradiţionale şi modelele
102
actuale ale conştiinţei.
Modelele explicativ-interpretative tradiţionale ale conştiinţei sunt: modelul topic,
modelul dinamic şi modelul constructivist.
Modelul topic interpretează conştiinţa în termeni de câmp. H. Ey insistă asupra
acestui concept, înţeles ca o „totalitate limitată şi organizată autohton”, ca o „scenă a
actualităţii trăite”, ca trăire a experienţei de hic et nunc în cadrul câmpului perceptiv prin
mijloacele limbajului şi în condiţiile derulărilor operaţionale. Câmpul de conştiinţă este
dirijat, orientat şi polarizat, trăsătura sa distinctă fiind organizarea. Eul reprezintă o
configuraţie stabileula care se articulează câmpul existenţei trăite actual. Particularităţile
câmpului de conştiinţă sunt: 1) verticalitatea (trecerea succesivă de la un nivel la altul); 2)
facultativitatea, înţeleasă ca „necesitate perpetuă de schimbare a perspectivei, de unde
derularea caleidoscopica a experienţei”; 3) legalitatea, exprimată în organizarea riguroasă
coerentă a sistemului cognitiv în ordinea implicaţiilor necesare, bazate pe o anumită
structură operaţională. Wundt consideră conştiinţa drept locul unde se desfăşoară toate
procesele psihice, formată dintr-un punct de privire a conştiinţei (Blick-feld) şi un punct de
maxima claritate a ei (Blick-punkt).
Modelul dinamic al conştiinţei este focalizat pe dinamica acesteia. William James
vedea conştiinţa ca pe un „fapt fundamental” care „curge” fără încetare. Astfel, fiecare
„stare” tinde să se integreze unei conştiinţe personale, deci stările de conştiinţa aparţin unui
Eu individual. Aceste stări sunt într-un continuu curs de schimbare, conştiinţa fiind un torent
de fapte psihice. O stare de conştiinţă nu va reveni de fiecare dată în acelaşi mod şi nu va
trezi în subiect aceeaşi senzaţie ca prima dată. O altă caracteristică subliniată de James este
aceea ca orice conştiinţă este sensibil continuă, adică nu prezintă nici o scizură. De
asemenea, conştiinţa este selectivă (din noianul de informaţii, conştiinţa nu la va re-produce
pe toate, ceea ce ar fi imposibil, ea le va alege pe unele şi le va respinge pe altele, în funcţie
de motivele, dorinţele şi aspiraţiile individului).
Modelul constructivist al conştiinţei (L. Vagotski) abordează conştiinţa în termeni
de mişcare şi construcţie permanentă, ca o „construcţie sistematică în care sunt implicate
toate procesele psihice”. Însăşi formarea proceselor psihice se integrează în acest proces de
constituire globală, sistemică, iar autorul dovedeşte ca fiecare proces psihic poate ocupa o
poziţie dominantă, în geneză dominând succesiv percepţia şi emoţia, memoria, voinţa,
gândirea şi imaginaţia creatoare.
Modelele explicativ – interpretative actuale ale conştiinţei sunt modelul
psihocibernetic, modelul psihoumanist, modelul psihocognitvist şi modelul
103
psihoevoluţionist.
Din perspectiva primului, conştiinţa este aceea care asigură reglarea
Modele explicativ
intepretative ale specifică psihicului uman. Din perspectiva modelului psihoumanist
conştiinţei:
a. tradiţionale: conştiinţa este „numele dat experienţei unice a organismului pe care o
 Topic
 Dinamic personalizăm. Cu alte cuvinte, conştiinţa este experienţa unui set de operaţii
 Constructivist
ale eului” (apud Zlate, 2000, p.252). Conform modelului psihocognitvist
b. actuale:
 Psihocibernetic conştiinţa înregistrează, selectează, sintetizează, organizează şi
 Psihoumanist
 Psihocognitivist direcţionează experienţa iar după modelul psihoevoluţionist ea exprimă
 Psihoevoluţionist
capacitatea de adaptare a fiinţei la mediu.
2.2. Subconştientul ca ipostază a psihicului

Conţinuturile conştiinţei nu trec direct în inconştient ci rămân o perioadă în
subconştient la fel se întâmplă şi cu conţinuturile inconştientului care trec prin subconştient
şi apoi pătrund în conştientă.
Subconştientul se află amplasat între conştient şi inconştient, se află în slujba
conştiinţei iar conţinuturile sale sunt mai apropiate de conştient decât de inconştient.
Subconştientul are propriile sale conţinuturi, legităţi, mecanisme de aceea „activitatea
conştientului este esenţial creatoare. (Zlate, 2000, p.260)
Subconştientul este formaţiunea sau nivelul psihic ce cuprinde actele care au fost
cândva conştiente dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştiinţei. Este un
rezervor unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, stereotipiile.
După M.Zlate subconştientul nu este doar rezervor al faptelor de conştiinţă ci are mecanisme
proprii, el poate prelucra, restructura, crea amintirile. Automatismele scoase la suprafaţă din
subconştient nu vor fi absolut identice cu cele care au intrat.
Termenul de subconştient a apărat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX. El a fost denumit când postconştiinţă, când preconştiinţă. când „inconştient
normal”. Subconştientul ar putea fi definit ca „ansamblul stărilor psihice de care subiectul
nu este conştient, dar care influenţează comportamentul său”(Grand dictionnaire de la
psyhologie, 1994) sau prin „conţinutul memoriei de lungă durată, care nu se află antrenat în
momentul dat în fluxul operativ al conştiinţei dar care poate fi conştientizat în situaţii
adecvate” (M. Golu, 2002).
Subconştientul nu este o entitate statică, ci o organizare în cadrul căreia se produc
reaşezări, rearticulări ale elementelor pentru acţiunile conştiente. Subconştientul asigură
continuitatea în timp a Eu-lui, permite stocarea de informaţii şi experienţe necesare uzului
104
ulterior şi asigură coexistenţa internă a conştientei, durabilitatea ei în timp.
Subconştientul este un servomecanism al conştiinţei ce cuprinde
acele acte „care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară
în afara controlului conştient” (M. Zlate, 2000). El apare când realitatea nu
Trăsăturile
subconştientulu: mai este definită prin tensiune înaltă ce condiţionează veghea, inserţia
 proximitate faţă
de conştiinţă; psihologică în lume şi vieţuirea individului în plan exterior ci într-o perioadă
 compatibilizare
cu conştiinţa; de totală destindere organică şi psihologică şi cu tensiune joasă,
 servomecanism
caracteristică stărilor crepusculare de alterare a funcţiunilor adaptative ale
al conştiinţei
conştiinţei. Subconştientul influenţează şi viaţa inconştienta, spre exemplu,
în crizele de pavor nocturn, copilul trăieşte emoţii de spaima însoţită de
schimbări organice evidente sau faptul că ideile halucinante din vis pot să
deregleze sau să echilibreze atât activitatea aparatelor şi organelor corpului
cât şi metabolismul celulei.
Caracterele distinctive ale structurilor subconştiente:
 Se sustrag imperativului biologic.
 Se folosesc de structuri fragmentare incomplete şi labile ce înmănunchează stări sufleteşti
complexe, dar nu ajung la unitatea superioară a conştiinţei. Sunt structuri ce iau forma
visului, se organizează spontan şi se efectuează în afara oricărui efort sau deliberări
 Sunt într-o devenire dinamică ce se realizează prin disocierea a diferite complexe din
articulaţiile lor anterioare şi reconstituirea datelor ce le alcătuiesc în elaborări noi,
arbitrare.
 Au caracter spontan realizându-se fără efort. Se prezintă spiritului în mod direct dar sunt
fugitive, instabile, mişcătoare.
 Au un anumit mod de articulare, o forţă dinamică ce depăşeşte cantitatea materialului de
care dispune.
 Dispun de efervescenţă şi devenire dar au o anumită coerenţă interioară, dobândită prin
interpretarea strânsa a datelor ce concură la formarea lor.
 Nu sunt supuse factorului timp.
Exerciţiu:
Identificaţi conţinuturile unei experienţe conştiente (senzaţii, percepţii, relaţii,
sinteze etc.) care, în condiţiile cunoscute, sunt „depozitate” în subconştient.
105
Rezumat
Unitatea de învăţare nr. 2:
Această unitate de învăţare cuprinde informaţii cu privire la primele două ipostaze ale
psihicului: conştiinţa şi subconştientul.
Conştiinţa ca ipostază a psihicului a fost când afirmată, când negată şi nici
actualmente nu există un consens în ce priveşte definirea termenului. Există diferenţe
semnificative de opinii cu privire la conştiinţă între introspecţionişti, psihanalişti şi
behaviorişti. Conştiinţa este simultan un produs al evoluţiei istorice legice şi o dimensiune
existenţială, intrinsec reclamată a organizării psihice a omului. M.Zlate (2000) identifică 3
etape în definirea conştiinţei. Din definiţiile care s-au dat în prima etapă se poate deduce
că „a fi conştient” înseamnă: a gândi, a stabili relaţii; a face sinteze; a te autosupraveghea;
a te adapta la solicitările noi, problematice. A doua etapă în definirea conştiinţei este
reprezentată de reflecţiile lui Henri Ey care descrie 2 componente ale conştiinţei:
conştiinţa despre lume (se bazează pe modele sau imagini ale realităţii obiective) şi
conştiinţa de sine (se întemeiază pe modelul eului şi pe trăsăturile personale). Ca realizări
ale celei de-a treia etape în definirea conştiinţei se menţionează: evidenţierea caracterului
reflexiv al conştiinţei (J. Piaget), accentuarea simţirii şi afectivităţii (Humphrey), sau a
intenţionalităţii conştiinţei (Pacherie). Modelele explicatv-interpretative ale conştiinţei
încearcă să descrie, explice şi interpreteze principalele componente structurale şi aspecte
ale funcţionării conştiinţei. Aceste modele se grupează în două mari categorii, şi anume:
modelele tradiţionale şi modelele actuale ale conştiinţei. Modelele explicativ-
interpretative tradiţionale ale conştiinţei sunt: modelul topic, modelul dinamic şi modelul
constructivist. Modelele explicativ – interpretative actuale ale conştiinţei sunt modelul
psihocibernetic, modelul psihoumanist, modelul psihocognitvist şi modelul
psihoevoluţionist. Conţinuturile conştiinţei nu trec direct în inconştient ci rămân o
perioadă în subconştient la fel se întâmplă şi cu conţinuturile inconştientului care trec prin
subconştient şi apoi pătrund în conştientă. El se află amplasat între conştient şi
inconştient, se află în slujba conştientei iar conţinuturile sale sunt mai apropiate de
conştient decât de inconştient. Subconştientul are propriile sale conţinuturi, legităţi,
mecanisme. Subconştientul este formaţiunea sau nivelul psihic ce cuprinde actele care au
fost cândva conştiente dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştiinţei.
Este un rezervor unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile,
stereotipiile. După M.Zlate subconştientul nu este doar rezervor al faptelor de conştiinţă ci
are mecanisme proprii, el poate prelucra, restructura, crea amintirile. Automatismele
scoase la suprafaţă din subconştient nu vor fi absolut identice cu cele care au intrat.
Trăsăturile subconştientului sunt: proximitatea faţă de conştiinţă, compatibilizarea cu
conştiinţa, rolul de servomecanism al conştiinţei. Subconştientul asigură continuitatea în
timp a Eu-lui, permite stocarea de informaţii şi experienţe necesare uzului ulterior şi
asigură coexistenţa internă a conştientei, durabilitatea ei în timp. Subconştientul apare
când realitatea nu mai este definită prin tensiune înaltă ce condiţionează veghea, inserţia
psihologică în lume şi vieţuirea individului în plan exterior ci într-o perioadă de totală
destindere organică şi psihologică şi cu tensiune joasă, caracteristică stărilor crepusculare
de alterare a funcţiunilor adaptative ale conştiinţei. Subconştientul influenţează şi viaţa
inconştientă.
106
1. Enumeraţi principalele poziţii teoretice existente în psihologie cu
privire la conştiinţă ca ipostază a psihicului;
2. Caracterizaţi prima etapă în definirea conştiinţei;
3. Descrieţi cele 2 componente ale conştiinţei în viziunea lui H. Ey
4. Menţionaţi câteva realizări ale celei de-a treia etape în definirea
conştiinţei;
5. Enumeraţi modelele explicativ-interpretative tradiţionale ale
conştiinţei;
6. Enumeraţi modelele explicativ – interpretative actuale ale
conştiinţei;
7. Ce înseamnă „a fi conştient”?
8. Definiţi subconştientul ca ipostază a psihicului;
9. Enumeraţi trăsăturile subconştientului;
10. Precizaţi conţinuturile subconştientului.
BIBERI, I. (1970), Visul şi structurile subconştientului, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
CONSTANDACHE, G.G., (2000), Există oare conştiinţa?Editura ALL, Bucureşti
DENNET, D.C. (1998), Tipuri mentale. O încercare de înţelegere a conştiinţei;
Humanitas, Bucureşti
EY, H., (1983), Conştiinţa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
107
Unitatea de învăţare nr.3:

Inconştientul ca ipostază a
psihicului

3.3. Relaţiile dintre conştient şi inconştient
Obiective:
să:
o descrie evoluţia în timp a concepţiilor despre
inconştient;
o descrie şi comenteze principalele perspective
teoretice asupra inconştientului ;
o descrie şi comenteze tipurile de relaţii dintre
conştient şi inconştient

Una din ideile psihologiei moderne este aceea că evenimentele mentale implică atât
procese conştiente, cât şi procese inconştiente şi că multe decizii şi acţiuni sunt conduse în
întregime din afara sferei conştiinţei. Psihologia germană consideră că nu există fenomene
psihice care să nu fi trecut prin conştiinţă. După Sartre tot ce se întâmplă în individ este
conştient dar nu în mod necesar cunoscut.
Afirmarea inconştientului este legată de numele lui S. Freud dar concepţia lui a fost
precedată de abordarea filozofică a acestei noţiuni. Cercetările medicale au constituit
premizele abordării psihologice a inconştientului (la Spitalul Salpetriere prin medicul
Charcot cu care a lucrat Freud.)
Freud, deşi nu a introdus noţiunea de inconştient în psihologie, a elaborat o concepţie
originală cu privire la conţinutul, rolul şi importanţa inconştientului în viaţa psihică a
omului. El a adus contribuţii importante în ceea ce priveşte dinamica acestui nivel al
108
„aparatului psihic”, mai ales prin metodele de explorare (investigare) a inconştientului pe
care le-a impus în psihologie. După teoria freudiană inconştientul este partea psihismului
latent, în care se află dorinţele, impulsurile, amintirile, refulate în afara câmpului conştientei
de către o putere de control etic numită cenzură.
În modelul freudian clasic, inconştientul are trei semnificaţii:
 atribut al conţinuturilor psihice situate în afara câmpului de conştiinţă,
 instanţă a aparatului psihic, având caracteristici aparte şi influenţând
determinarea conduitelor
 mod specific de existenţă a sinelui şi latură a eului şi supraeului.
Inconştientul la Freud este o noţiune topică şi dinamică ce s-a desprins din
experienţa curei psihanalitice - psihismul nu este reductibil la conştient, anumite conţinuturi
ale acestuia devenind accesibile conştiinţei numai prin depăşirea rezistenţelor. După Freud,
inconştientul înmagazinează amintiri uitate sau reprimate care au căzut sau au fost aruncate
dar este şi energiilor de bază, al impulsurilor instinctive (în principal, impulsul sexual şi
agresivitatea). Conţinuturile inconştientului nu pot fi accesate decât sub formele prin care
acestea încearcă să se întoarcă în conştient, după ce au fost refulate. Aceste forme sunt
visele, actele ratate, lapsusurile şi asociaţiile de imagini, cuvinte şi idei. Actul ratat este acela
al cărui rezultat vizat explicit nu este atins şi atunci este înlocuit cu un altul. La Freud, actul
ratat devine echivalentul unui simptom în măsura în care este un compromis între intenţia
conştientă a subiectului şi dorinţa sa inconştientă. Pe de altă parte, lapsusurile reprezintă o
greşeală comisă prin inadvertenţă, fie în vorbire, fie în scriere şi materializată prin punerea
unui cuvânt în locul aceluia care trebuia folosit. Freud a demonstrat că acest tip de erori are
o semnificaţie ascunsă şi trebuie raportat la motivaţiile inconştiente ale celui care le emite.
După 1920 Freud lansează o a doua topică a teoriei sale despre
A doua topică inconştient, topică în care cele trei instanţe devin Sinele, Eul şi Supraeul,
(Freud):
 Sine – fiecare dintre ele având o parte inconştientă mai mare sau mai mică. Sinele
principiul sau Id-ul se poate identifica din punct de vedere al conţinutului şi modului
plăcerii
 Ego – de manifestare cu inconştientul ca atare, descris de Freud în cadrul primei
principiul
realităţii topici. Sinele nu cunoaşte realitate externă, el operează numai pentru
 Superego – satisfacerea instinctelor şi nevoilor primare, acţionând după principiul
principiul
valorilor plăcerii. Pentru a evita durerea şi pentru a obţine plăcerea, se poate servi de
numai două instrumente: acţiunea reflexă şi procesul primar (care se referă
la tendinţele de împlinire a dorinţelor pe care le observăm în visele şi
imaginaţia noastră). Eul, în schimb, acţionează după principiul realităţii, cu
109
ajutorul procesului secundar. Funcţia lui este de a rezolva probleme, de a se
proteja pe sine şi totodată pe de a proteja şinele de realitate, de a echilibra
lupta dintre sine şi supraeu. Supraeul sau Superego se ghidează după
principiul valorilor. Într-o primă fază, el reprezintă identificarea copilului
cu părinţii, este o formă de cenzură morală. Această cenzură este o instanţă
psihică descoperită de Freud care are rolul de a separa sentimentele şi
impulsurile pe care conştiinţa le poate accepta, de cele ce nu pot fi
acceptate sau care sunt considerate a fi periculoase sau discordante cu
normele sociale.
Discipolii şi apoi dizidenţii de la teoria lui Freud îmbogăţesc cunoaşterea
inconştientului. Astfel, Alfred Adler considera inconştientul ca fiind determinat de voinţa
de putere şi de complexul de inferioritate. Ca urmare, dezvoltarea psihică a omului este în
mod esenţial influenţată de conflictul care se dezvoltă între complexul de superioritate ca
tendinţă pozitivă a psihicului şi cel de inferioritate, ca tendinţă negativă: „Sentimentul
uman de inferioritate, care se consumă în strădaniile progresului, se arată şi mai clar în
furtunile vieţii şi cât se poate de clar în marile cumpene. Având o expresie diferită de la
caz la caz, el reprezintă, atunci când se sintetizează toate aspectele sale, stilul de viaţă al
individului, care se manifestă unitar în toate situaţiile vieţii” (Adler, 1995, p. 79).
Ca şi Alfred Adler, Carl Gustav Jung şi-a creat o idee proprie asupra inconştientului,
introducând şi o nouă teorie a libidoului, conform căreia acesta ar fi constituit din toate
manifestările instinctuale dominante şi ar fi orientat spre sine şi spre lume, ca de altfel
întreaga personalitate umană. Jung introduce conceptul de inconştient colectiv, care
depăşeşte sensul pe care i l-a dat Freud, sens care avea în vedere faptul că inconştientul
fiecărui individ conţin fapte şi trăiri care se regăsesc în orice alt inconştient. Inconştientul
colectiv la Jung subliniază faptul că există un inconştient ancestral, cu care un individ se
naşte şi care îl urmăreşte toată viaţa, fără să ţină seama de modificări ulterioare. În
incoştientul colectiv se fală arhetipurile (anuma, animus, umbra, marea mumă etc). Pentru
Jung, inconştientul este o instanţă a sufletului aflată în continuă mişcare, ce combină
conţinuturile în funcţie de destinaţia lor viitoare, având propria sa ordine.
Sigmund Freud susţinea că inconştientul este de natură pur afectivă, reprezentând tot
ceea ce este ascuns în om, tot ceea ce a fost refulat, pentru că nu corespundea valorilor
morale ale societăţii sau ale subiectului însuşi (în acest ultim caz, valori impuse de
supraeu, care acţionează, de altfel, după principiul valorilor). Sinele, în a doua topică a
teoriei lui Freud, este sălbatic şi necontrolat şi se află în permanent conflict cu supraeul,
110
care propune standarde morale de neatins. El se manifestă pe toate căile posibile şi nu
poate fi controlat decât prin formarea unor mecanisme de apărare. De aceea Freud susţine
natura total afectivă a inconştientului. Dar acesta nu poate fi total afectiv (aşa cum nici
conştiinţa nu poate fi total raţională) ci integrează şi elemente raţionale (inconştientul nu
este haotic, însă are propria sa organizare şi logică, care dacă nu se arată, nu înseamnă că
nu există). Aşadar, nu putem spune că inconştientul este în totalitate de natură afectivă,
însă este preponderent afectiv. La Jung, inconştientul nu este periculos sau de natură
negativă în sine, dar poate deveni. „Inconştientul descrie o realitate extrem de nestabilă:
toate câte la ştiu, dar la care nu mă gândesc în clipa asta, toate câte mi-au fost cândva
conştiente, dar le-am uitat acum; tot ceea ce simt, gândesc, îmi amintesc, voiesc şi fac în
mod neintenţionat şi neatent, adică inconştient; toate cele viitoare ce se pregătesc în mine
şi care îmi vor deveni conştiente abia mai târziu, toate acestea sunt conţinute în
inconştient.” (Jung, 1994).
Dacă se admite acest ultim fapt, se ajunge la concluzia că inconştientul are în
structura sa şi elemente raţionale, deci poate avea şi o natură verbală. Jaques Lacan afirmă
că „inconştientul este structurat ca un limbaj” (Jaques Lacan, 1958).

Faptul că inconştientul are o desfăşurare haotică fiind o infrastructură marginală şi
confuză a vieţii psihice, nu însemnă că este lipsit de ordine şi că are doar un rol negativ. El
dispune de o organizare a propriei sale subiectivităţi şi îndeplineşte diverse roluri: rol de
energizare şi dinamizare a vieţii psihice, rol de facilitare a procesului creator, rol de realizare
a unităţii Eu-lui. Reprezentările inconştiente sunt organizate în fantasme, scenarii imaginare
de care pulsiunea se fixează şi care pot fi concepute ca nişte veritabile puneri în scenă ale
dorinţei. Puţini autori consideră că ar avea rol şi valoare pozitivă. Jung consideră
inconştientul superior conştientului pentru că el “crează combinaţii subliminale foarte fine
ce servesc omului drept ghid”. M.Ralea îl consideră “rezervor care insuflă conştiinţei seva
de viaţă de care are nevoie”.
Funcţiile esenţiale ale inconştientului sunt:
 Prepararea şi susţinerea operaţiilor spiritului,
 Eliberarea gândirii pentru a deveni aptă de rezolvarea altor sarcini.
 Rol de energizare şi dinamizare a vieţii psihice,
 Rol de facilitare a procesului creator prin combinări şi recombinări spontane,
111
 Rol de asigurare a unităţii eului ca prinicipal depozitar al programelor
informaţionale şi a tensiunilor motivaţionale.
3. 3. Relaţiile dintre conştient şi inconştient
Cele trei niveluri de organizare ale psihicului au propriile conţinuturi-mecanisme şi
legităţi de aceea nu pot fi reduse unele la altele. La o prima studiere a celor doar niveluri
conştient-inconştient s-ar spune ca ele acţionează sau funcţionează independent unele de
altele.
În abordarea sistemică, între conştient şi inconştient există relaţii dinamice de
interacţiune şi interdependenţă în ambele sensuri. În sens ascendent cele trei niveluri derivă
unele din altele, în sens descendent se modulează evolutiv unele pe altele. Potrivit acestui
principiu, un nivel inferior se subordonează nivelului superior, iar pe măsura ce se trece de
la nivelul inferior la cel superior, funcţia de reglare globală, supraordonată care consta în
relaţionarea eficientă a sistemului cu mediul este preluată de nivelul superior, în timp ce
nivelul inferior îşi îngustează sfera de acţiune (Mihai Golu, 1994). Din punct de vedere
genetic inconştientul precedă conştientul şi reprezintă baza constituirii acestuia. Jung
consideră conştientul o „emanaţie şi creaţie a inconştientului profund. Ea se naşte în fiecare
zi după somn şi seamănă cu un copil”. Până la un an inconştientul este mecanismul care
domina organizarea şi reglarea organismului, ca şi modul de relaţionare a copilului cu
lumea. Cu timpul, nivelul ierarhic superior pe măsură ce se dezvoltă se va impune constant
şi pregnant iar inconştientul va avea un rol funcţional subordonat efectuând unele „reglări
subsistemice”. Pentru a înţelege şi mai bine relaţiile de interacţiune dintre conştient şi
inconştient, ne putem imagina o axă bipolară cu un pol plasat la limita inferioară
(inconştientul) şi unul aflat la limita superioară (conştientul); între cei doi poli, pe axa se vor
evidenţia diferitele moduri de interacţiune între cele două sfere ale psihicului (Mihai Golu,
1994). Cu cât ne apropiem mai mult de unul din cei doi poli, cu atât se impune cu mai multă
putere dominantă specifică acelui nivel.
Se apreciază că între conştient şi inconştient există trei tipuri de relaţii:
 relaţii circulare (oricare din activităţile mintale începute în conştient pot trece în inconştient
unde este posibila găsirea unei soluţii, apoi o parte din conţinuturi trec din nou în conştient);
 relaţii de subordonare integrativă (presupun dominarea unuia dintre niveluri de către celalalt).
Relaţiile de subordonare integrativă pot fi de doua tipuri: dominarea inconştientului de către
conştient şi dominarea conştientului de către inconştient. Dominarea de către inconştient a
conştientului apare în stările de afect, de transă creatoare sau în stările patologice în care
inconştientul devine principalul reglator al conduitei. În cazul dominării inconştientului de către
112
conştient vorbim de „înălţarea omului”, în cel de al doilea caz vorbim de procesul de degradare,
regresie.
 relaţii de echilibrare (specifice stărilor psihice de aţipire, reverie, spontaneitate, contemplaţie în
care individul nu este nici total conştient nici inconştient).
Rezumat
Unitatea de învăţare nr. 3:
Această unitate de învăţare tratează: impunerea inconştientului în psihologie, rolurile
şi funcţiile inconştientului în viaţa psihică, relaţiile dintre conştient şi inconştient.
Afirmarea inconştientului este legată de numele lui S. Freud dar concepţia lui a fost
precedată de abordarea filozofică a acestei noţiuni. În modelul freudian clasic,
inconştientul are trei semnificaţii: atribut al conţinuturilor psihice situate în afara
câmpului de conştiinţă, instanţă a aparatului psihic, având caracteristici aparte şi
influenţând determinarea conduitelor, mod specific de existenţă a sinelui şi latură a eului
şi supraeului. După Freud, inconştientul înmagazinează amintiri uitate sau reprimate care
au căzut sau au fost aruncate dar este şi energiilor de bază, al impulsurilor instinctive (în
principal, impulsul sexual şi agresivitatea). Conţinuturile inconştientului nu pot fi
accesate decât prin formele prin care acestea încearcă să se întoarcă în conştient, după ce
au fost refulate. Aceste forme sunt visele, actele ratate, lapsusurile, asociaţiile de imagini,
cuvinte şi idei. Discipolii şi apoi dizidenţii de la teoria lui Freud îmbogăţesc cunoaşterea
inconştientului. Astfel, Alfred Adler considera inconştientul ca fiind determinat de voinţa
de putere şi de complexul de inferioritate. Carl Gustav Jung propune o nouă teorie a
libidoului, conform căreia acesta ar fi constituit din toate manifestările instinctuale
dominante şi ar fi orientat spre sine şi spre lume, ca de altfel întreaga personalitate umană.
Jung introduce conceptul de inconştient colectiv, care depăşeşte sensul pe care i l-a dat
Freud, sens care avea în vedere faptul că inconştientul fiecărui individ conţine fapte şi
trăiri care se regăsesc în orice alt inconştient. Sigmund Freud susţinea că inconştientul
este de natură pur afectivă. Alţi autori susţin că inconştientul are în structura sa şi
elemente raţionale, deci poate avea şi o natură verbală. Jaques Lacan defineşte
inconştientul ca discurs al Altuia, iar Altul este locul unui semnificant pur, unde se
marchează divizarea subiectului. Funcţiile esenţiale ale inconştientului sunt: prepararea şi
susţinerea operaţiilor spiritului, eliberarea gândirii pentru a deveni aptă de rezolvarea altor
sarcini, energizare şi dinamizare a vieţii psihice, facilitare a procesului creator prin
combinări şi recombinări spontane, asigurare a unităţii eului ca prinicipal depozitar al
programelor informaţionale şi a tensiunilor motivaţionale. Se apreciază că între conştient
şi inconştient există trei tipuri de relaţii: 1. relaţii circulare (constau în faptul ca oricare din
activităţile mintale începute în conştient pot trece în inconştient unde este posibila găsirea
unei soluţii), 2. Relaţii de subordonare integrativă (care pot fi de doua tipuri: dominarea
inconştientului de către conştient şi dominarea conştientului de către inconştient), 3.
relaţiile de echilibrare (specifice stărilor psihice de aţipire, reverie, spontaneitate,
contemplaţie în care individul nu este nici total conştient nici inconştient surprind relaţiile
de echilibrare dintre aceste doua niveluri).
113
1. Enumeraţi momentele semnificative pentru impunerea
inconştientului în psihologie;
2. Enumeraţi semnificaţiile conceptului de inconştient în modelul
freudian clasic;
3. Cum pot fi accesate conţinuturile inconştientului;
4. Care sunt formele prin care conţinuturile inconştientului încearcă
să se întoarcă în conştient, după ce au fost refulate;
5. Comentaţi concepţia lui Alfred Adler cu privire la inconştient;
6. Comentaţi concepţia lui Carl Gustav Jung cu privire la
inconştient;
7. Comentaţi natura inconştientului;
8. Enumeraţi funcţiile şi rolurile inconştientului;
9. Enumeraţi tipurile de relaţii dintre conştient şi inconştient;
10. Comentaţi relaţiile de subordonare integrativă dintre conştient şi
inconştient.
ALLPORT, G.W., (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti,
pp.148-170
FERNANDEZ-ZOILA (1996), Freud şi psihanalizele, Ed.Humanitas, Bucureşti
MÂNZAT, I. (1994), Istoria universală a psihologiei, Univ.T.Maiorescu, Bucureşti
LAPLANCHE, J.; PONTALIS, J.B. (1994), Vocabularul psihanalizei,
Ed.Humanitas, Bucureşti
PREDESCU, V. (1989), Psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti.
114

Stări de conştiinţă modificată; căi de acces la stările de conştiinţă modificată
Cuprins:
4.3. Căi de acces la stările de conştiinţă modificată.
Obiective:
să:
o definească şi caracterizeze stările de conştiinţă
modificată prin opoziţie cu stările normale de
conştiinţă;
o caracterizeze somnul, visul şi hipnoza ca stări de
conştiinţă modificată
o identifice căile de acces la la stările de conştiinţă
modificată
o caracterizeze meditaţia, bio-feed back-ul şi
substanţele psihoactive ca modalităţi de
modificare a stării de conştiinţă

Conştiinţa nu este omogenă, nu este identică cu ea însăşi ci trece de la o expresie la
alta. Aceste expresii sunt numite stări de conştiinţă. Stările de conştiinţă sunt considerate
„configuraţia elementelor componente ale conştiinţei (psihologice/ neurologice) aşa cum se
prezintă ea la un moment dat şi pentru o perioadă determinată de timp” (Zlate, 2000) p.284).
Stările de conştiinţă se caracterizează prin: structuralitate, complexitate, actualitate,
durată, dinamică.
Conştiinţa cunoaşte două mari categorii de stări:
a. stări obişnuite, ordinare, normale;
b. stări neobişnuite sau alterate.
Pentru cea de-a doua categorie s-a consacrat sintagma de „stare de conştiinţă
115
modificată” însă, la fel de consacrată, este şi sintagma de „stare de conştiinţa alterată”.
Clasificarea stărilor de conştiinţă s-a făcut în funcţie de natura şi numărul lor.
Roland Fischer delimitează şase stări de conştiinţă, primele patru fiind considerate ca
aparţinând stării de veghe, iar celelalte două implică, pe de o parte, o anumită detaşare, o
descreştere a angajării în realitatea imediată, şi pe de altă parte o pătrundere în condiţionarea
universală:
 Normală (specifică ocupaţiilor curente, cu un anumit nivel de relaxare);
 Activă (sensibilitate, creativitate, somn cu vise, cu anumit grad de anxietate);
 Hiperactivă (cu stări maniace şi schizofrenice acute, catatonie);
 Extatică (mistică profundă);
 Hipoactivă (de la conştiinţă acroşată pe un anumit obiect până la conştiinţa fără
gândire);
 Calm (de la calmitatea din meditaţia Zen şi din somnul profund până la cea din
concentrarea pe un anumit obiect).
Anne Chassaing (1977) reduce cele şase stări la patru: veghe, vis, somn şi extaz.
Unestahl (1987) emite opinia conform căreia conştiinţa dispune de două modalităţi. distincte
de funcţionare: Modul dominant (D) de funcţionare, bazat pe logică, şi modulul alternativ
(A) de funcţionare, bazat pe insight.
Stări normale de conştiinţă - Stări de conştiinţă
modificată
- Logică - iluminare
- gândire analitică - sinteză
- testarea realităţii - sugestibilitate
- practică, planificare - intuiţie
- evaluare - creativitate
- spirit critic - evaluarea liberă a
- control voluntar informaţiei
- comenzi determinate verbal - apreciere globală
- încercări - procese cognitive
paralele
- înţelegere nonverbală
Stările obişnuite de conştiinţă sunt stabilizate printr-un număr de procese într-o

astfel de manieră încât ele îşi menţin identitatea şi funcţiile.
Stările de conştiinţă modificată, dimpotrivă, constau într-o restructurare a conştiinţei
ce duce la un nou sistem, cu proprietăţi specifice, altele decât cele anterioare. Ceea ce este
uimitor atât la unele, cât şi la celelalte, este diferenţa extrem de mare existentă între ele,
unicitatea lor.
Stările de conştiinţa alterată sunt stările de turburare calitativă, întâlnite în sfera
116
patologicului.
Stările de conştiinţa alterată includ:
- obtuzia ce constă în ridicarea pragurilor senzoriale, care au drept consecinţă diminuarea mai
mult sau mai puţin marcată a permeabilităţii şi recepţiei. Se realizează cu oarecare imprecizie,
inadecvare şi latenţă. Starea de obtuzie se manifestă şi în sfera ideativo-cognitivă prin dificultăţi
asociative, pierderea supleţei şi modalităţii ideative, fiind trăită pe planul subiectivităţii prin
dificultatea subiectului în a-şi preciza şi formula ideile;
- torpoarea – este o stare caracterizată printr-o uşoară dezorientare, prin scăderea mobilităţii
motorii (hipokinezie), scăderea tonusului afectivo-voluţional etc., fenomene ce au drept
consecinţa reducerea iniţiativei, indiferentism şi apatie;
- obnubilarea - stare determinată de coborârea tonusului funcţional al întregului psihism şi de
ridicarea pragurilor senzoriale. Are ca efect recepţia întârziată şi inadecvată a stimulilor. De
mai remarcă lentoarea şi dificultatea desfăşurării procesului asociativ;
- stupoarea - stare ce constituie un grad accentuat de tulburare a conştiinţei în care activitate
psihomotorie a bolnavului pare suspendată;
- soporul, starea comatoasă etc.

Stări modificate de conştiinţă sunt somnul, visul şi hipnoza..
Somnul ca stare modificată de conştiinţă este o stare reversibilă a organismului
asociată cu scăderea reacţiilor adaptative superioare. În somn se filtrează şi încorporează
stimulii externi în activităţile neuronale desfăşurate. Creierul este activ în timp somnului, el
coordonează diferite funcţii ale organismului. Încadrarea somnului în rândul stărilor de
conştiinţă, fie şi modificată, ar părea oarecum bizară. La prima vedere se pare că individul
este inconştient în timpul somnului, pentru că nu-şi dă seama de sine, de alţii, de
evenimentele înconjurătoare. Malim şi Birch (1998) afirmă: „Este posibil să trezeşti o
persoană din somn, dar nu este posibil să trezeşti una inconştientă”, care nu mai au nevoie
de alte comentarii. Somnul reprezintă una dintre cele mai importante necesităţi ale omului.
Tema a fost studiată încă din antichitate, când artiştii reprezentau somnul sub forma unui
zeu al nopţii, tânăr şi „cufundat într-un somn adânc, a cărui cap se odihneşte pe maci, sau
sub forma unui copil înaripat, ţinând un corn al abundenţei din care se împrăştie corole de
mac şi un fel de negură”, tipică viselor. Trecând însă de la legendă la istoria adevărată,
putem afirma că somnul reprezintă, într-o viziune modernă, un mecanism de protecţie pentru
a feri organismul de răul cauzat de oboseala excesivă. Aşa cum foamea apare la orele
117
obişnuite de masă, la fel şi somnolenţa se produce la ora obişnuită de culcare. Omul poate
trăi până la trei săptămâni fără hrană, în timp ce aceeaşi perioadă petrecută fără a dormi ar
putea avea grave consecinţe grave atât în plan psihic, intelectuale cât şi în plan fizic.
S-au formulat diferite teorii despre apariţia, menţinerea şi evoluţia somnului, trezire
şi menţinerea stării de veghe. Pavlov a admis două posibilităţi de geneză a somnului: pe
calea dezaferentării, a întreruperii contingenţelor care întreţin starea de veghe („somnul
pasiv”) şi prin acţiunea repetată, în anumite condiţii realizându-se un proces de inhibiţie
activă, corticală („somnul activ”). După numeroase cercetări s-a crezut că starea de veghe
este un rezultat al activării prin mesaje senzoriale. Problema dacă somnul reprezintă un
fenomen activ sau pasiv comportă discuţii, pentru că din modul de abordare a fenomenului,
din orientarea experimentală a cercetării decurg consecinţe teoretice şi practice. Acceptând
însă ideea somnului activ, nu excludem posibilitatea adormirii prin deconectare, printr-o
reducere importantă a informaţiei senzoriale cu care creierul este alimentat, printr-o
dezactivare a structurilor cerebrale care întreţin starea de veghe şi printr-un proces de
depresiune „în avalanşă”.
W. Dement şi N. Kleitman au descris două tipuri de somn, obiectivate de traseele
electroencefalografice (E.E.G.):
- somnul cu unde lente sau „somnul lent” şi
- somnul cu unde rapide („somnul paradoxal”) sau faza „mişcărilor oculare rapide”.
Există trei stări de vigilenţă distinctă: veghea, somnul adevărat (lent, clasic) şi
somnul paradoxal (asimilat incorect pe atunci cu visul). La om, profilul tipic al unei nopţi de
somn se prezintă astfel: individul adult trece succesiv prin patru stadii de somn, începând cu
somnul lent superficial până la somnul profund, care se desfăşoară în primele două ore de
somn. Prima fază de somn profund apare în general la 120 de minute după adormire,
durează în medie 15 minute şi marchează terminarea primului ciclu de somn. Urmează al
doilea ciclu, cu durată medie de 90 de minute terminat de asemenea printr-o fază de somn
profund de 15-20 minute. În acest fel, în cursul unei nopţi, se succed 4 – 5 - 6 cicluri de
somn şi de faze paradoxale, astfel încât la sfârşitul nopţii, somnul paradoxal va constitui 18
– 22% din cantitatea totală de somn, adică în medie 80 – 120 minute
Cu privire la desfăşurarea vieţii psihice în somn se poate spune că topirea treptată a
veghii în somn nu înseamnă însă o oprire totală a funcţiilor organismului. Viaţa continuă să
pulseze, desigur cu un ritm încetinit. Nu toate funcţiile vitale sunt însă atinse în acelaşi grad
de somn. Activităţile cele mai nestatornice rezistă cel mai puţin avalanşei somnului. Acestea
constituie viaţa de relaţie, adică activitatea musculară, sensibilitatea şi în primul rând,
118
complexele procese ale vieţii psihice. Ele sunt diminuate în cel mai înalt grad, incomparabil
mai mult decât funcţiunile bine statornicite încă de la naştere, cele care constituie viaţa
vegetativă, cu alte cuvinte activitatea diverselor organe şi aparate ale corpului, care asigură
nutriţia şi prefacerile continue ale substanţelor organismului: respiraţia, circulaţia sângelui,
secreţii. Deşi judecata, memoria, conştiinţa de sine dispar cu desăvârşire în somnul profund,
există unele aspecte ale vieţii de relaţie care nu sunt cu totul scoase din funcţiune. Organele
de simţ nu mai recepţionează în acelaşi mod excitanţii obişnuiţi ai lumii din afară. Totuşi, la
un excitant de o energie neobişnuită (o lumină intensă sau un zgomot puternic), organismul
poate răspunde trezindu-se şi reacţionând imediat. Suntem cuprinşi de somn în mod
progresiv. În general, senzaţia de somn se manifestă printr-o scădere a atenţiei, a interesului
pentru ceea ce ne înconjoară şi pentru ceea ce ne preocupa până atunci, cât şi printr-o
relaxare a capacităţii de analiză critică, cu scăderea semnificaţiei stimulilor înconjurători.
Voinţa este leneşă, vorbirea devine împiedicată, memoria de fixare este afectată. Uităm cât
am dormit, dacă am visat şi ce am visat. Trecerea de la veghe la somn este un proces
progresiv, iar încercările noastre de a urmării ceea ce se petrece cu diferitele funcţii psihice
în cursul scăderii vigilenţei au, de cele mai multe ori, dezavantajul de a produce efecte
inverse prin „reacţiile de trezire” pe care le provoacă. Lipsa de discreţie a investigaţiilor
directe asupra somnului „tulbură” însă obiectul de studiu. Cu toate acestea, cercetări
sistematice asupra modificării pragurilor senzoriale, a timpului de reacţie, a evoluţiei
reacţiilor condiţionate, precum şi a diferitelor procese psihice, ca percepţia şi memoria în
cursul somnului sau a stărilor de tranziţie dintre veghe şi somn pot furniza indicaţii atât
despre mersul progresiv al „cufundării” în somn, cât şi despre ceea ce rămâne din activitatea
psihică în cursul somnului de diferite profunzimi. Reactivitatea psihică se modifică: cresc
pragurile senzoriale, creşte timpul de reacţie la stimuli, se modifică memoria.
Visul – ca stare de conştiinţă modificată este mai complex decât somnul deşi apare
pe fondul lui. El este o formă de mentaţie, de activitate a creierului, diferită în funcţie de
fazele somnului. Studiile psihologice au încercat să stabilească dacă visul este imagine sau
idee, dacă este produs de imaginaţie sau de gândire. Jung îl consideră gândire onirică în care
se operează cu parabole, simboluri şi arhetipuri. În această ipostază îi descrie ca funcţii:
compensatoare, premonitorie, simbolică, de comunicare, reductivă, integratoare.
O bogată literatură a fost consacrată mecanismelor, semnificaţie, circumstanţelor,
conţinutului visului şi structurilor care-l declanşează. „Visul reprezintă în esenţă o gândire
simbolică datorită structurilor creatoare subconştiente … Visul este un limbaj simbolic în
care universul este trăit de cel adormit pe baza procesului de participare şi identificare.
119
Limitele dintre lucruri se estompează, se contopesc după asociaţii obscure. Lumea visului
foloseşte deci alte valori şi altă vehiculare de semne. Limbajul capătă alte accepţii şi alte
valori … Visul deschide adormitului perspectiva unui univers fără conţinuturi şi fără
opoziţii categorice, un univers de tranziţii, impreciziune şi identităţi. Formulele verbale
îmbogăţesc ţesătura visului şi complică procesul de elaborare”. (Biberi, 1970)
O serie de cercetări recente tind să sugereze că visul poate să aibă o funcţie
importantă prin el însuşi, pe deplin independentă de somnul REM. Calitatea experienţei de
vis şi nu cantitatea experienţei de vis este de utilitate adaptativă deci, nevoia de a visa ar
trebui să fie conceptualizată ca o nevoie a eului de a-şi completa o experienţă organizată şi
semnificativă, deservind o funcţie vitală integrativă. Trebuie să se facă însă distincţia între
nevoia biologică de somn REM şi nevoia psihologică pentru o varietate particulară de
experienţă de somn. Somnul REM şi visarea ar putea fi două stări funcţionale diferite. S-ar
putea ca, prin întreruperile somnului REM, subiecţii să compenseze timpul de vis întrerupt,
prin accelerarea procesului de vis, prin intensificarea calităţii emoţionale şi senzoriale a
experienţei lor şi prin comprimarea unei cantităţi din ce în ce mai mare de visare într-o
perioadă REM atenuată. Cu cât a fost mai puţin timp disponibil pentru experienţa de vis, cu
atât au apărut eforturi mai mari de a realiza această experienţă prin intensificarea ei.
Din punct de vedere al conţinutului unui vis, Freud diferenţiază visele absurde (în
care critica şi ironia motivează unul dintre raţionamentele inconştiente ale visătorului) şi
visele de tip neplăcut.
Visul se caracterizează printr-o multitudine de funcţii. După Freud visul
îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia hedonică, cea care permite realizarea dorinţelor;
funcţia protectoare a eului, conştient de presiunea pulsiunilor refulate; funcţia comunicativă
care face posibilă comunicarea între conştient şi inconştinent; funcţia sintetizatoare, prin
intermediul căreia se reuneşte memoria infantilă cu experienţa de viaţă şi moştenirea
arhaică; funcţia de descărcare; de stimulare, care arată că visul stimulează din interior, având
valoare de stimul endogen şi substituindu-se astfel stimulilor specifici stării de veghe; de
substituţie, prin care se demonstrează că prin vis se substituie privarea senzorială produsă de
somn; de legătură, pe baza căreia visul leagă urmele lăsate de viaţa conştientă; ca urmare a
acestor legături, visul capătă o oarecare orientare şi un sens.
În general funcţiile visului sunt:
a) funcţia compensatorie „Funcţia generală a viselor este să încerce să restabilească echilibrul
psihologic cu ajutorul unui material oniric, compensează deficienţele personalităţii” (Jung,
1964 apud. L. Popoviciu 1994). Aceasta funcţie este concepută cu totul altfel decât la Freud,
120
care vede în vis o funcţie de protejare a somnului şi de realizare a dorinţelor. La Jung
compensaţia are ca obiectiv principal viaţa conştientă. Visele protejează somnul, dar la
nevoie — în cazul unui mesaj important, pot să-l întrerupă, ceea ce sugerează ca pulsiunile
conştiente sunt orientate spre scop;
b) funcţia premonitorie, de semnal: visele au întotdeauna rolul de a semnala un pericol, ale cărui
semne s-au acumulat demult în inconştient deoarece după cum afirma Jung: „Simbolurile
viselor noastre sunt mesagerii indispensabili care transmit informaţii din partea instinctivă în
partea raţională a spiritului uman./.../Interpretarea şi asimilarea lor învaţă conştiinţa să
înţeleagă din nou limbajul uitat al instinctelor” (Jung, 1964 apud L. Popoviciu 1994 pg.
238). Rolul acestei funcţii este de a sonda în viitor în ceea ce priveşte pericolele viitoare care
ar ameninţa existenţa individului, fiind extrem de implicată în relaţiile individului cu
colectivitatea. Visele semnalează conştientului că individul s-a îndepărtat de la norma
colectivă prin atitudinea sa, atât subiectivă cât şi obiectivă, că devine din ce în ce mai
neadaptat;
c) funcţia simbolică;
d) funcţia de comunicare - „Visul este o formă de exprimare originală, importantă şi personală a
inconştientului. Este la fel de real ca orice alt fenomen raportat la individ. Mesajele
inconştientului, purtate de vise sunt de cea mai mare importanţă pentru cel care visează, şi
acest fapt este normal, căci inconştientul reprezintă cel puţin jumătate din fiinţa sa totală.
Aceste mesaje sunt frecvent sfaturi şi păreri pe care nu le-ar obţine din nici o altă sursă.
„Visul este o comunicare directă, personală şi încărcată de sens, adresata celui ce visează./../
Aceasta comunicare se efectuează prin intermediul simbolurilor, care cu toate ca sunt
comune întregii umanităţi sunt utilizate de fiecare dată într-o manieră individuală, astfel
încât necesită de fiecare data o „cheie” (Jung, 1964 apud L. Popoviciu 1994 pag239);
e) funcţia reductivă a visului se caracterizează prin faptul că fragmentează, micşorează şi chiar
distruge imaginea de sine conştientă, intervine ca modelator asupra atitudinii şi nu asupra
personalităţii totale. Visele joacă un mare rol în adaptarea individului, caracterul lor
compensator încercând să-l salveze pe acesta de la epuizarea resurselor. Conţinutul visului
„actualizează materiale care sunt compuse din dorinţe sexuale infantile şi refulări (Freud),
din voinţa de putere infantilă (Adler) şi dintr-un relicvar de instincte, gânduri şi sentimente
arhaice şi colective. /... /El reaminteşte individului condiţia sa reală (Jung, 1977);
e) funcţia integratoare - al cărei scop este să unifice subsistemele din care este formată
personalitatea. Visul, din acest punct de vedere este, după cum a demonstrat Jung, una din
modalităţile de operare ale personalităţii, ocupând în economia acesteia importantul rol de
121
integrare (Wallace şi Fischer, 1983 apud L. Popoviciu 1994 pag 239).
Adler acordă următoarele caracteristici naturii şi semnificaţiei visului: a) Visul este o
reflectare sumară a atitudinilor psihice. El se confundă cu linia de orientare fictivă a
personalităţii; b) Gândirea din vis are un caracter abstract, fiind o expresie a tendinţei spre
securitate, care încearcă să rezolve o problemă, simplificând-o, trimiţând-o la probleme mai
elementare din vârsta copilăriei. Ceea ce face şi mai abstractă gândirea din vis este izolarea
subiectului faţă de realitate. Se exprimă prin imagini combinate cu analogii şi date din
memorie cu coloratura afectivă; c) Simbolismul visului serveşte doar realizării conţinutului
formal, deoarece nu există o cenzură a visului, ci doar „nevoia de siguranţă” care determină
fluctuarea imaginilor pentru a exprima o idee (Adler, 1926).
Hipnoza - ca stare de conştiinţă modificată a fost considerată fie stare supranaturală
fie stare patologică. Psihologii au considerat-o stare de somn parţial sau somn incomplet
(Hypnosis = somn). În timpul stării hipnotice nu sunt prezente undele encefalografice
specifice stării de somn iar inhibiţia cortexului nu este parţială ci generalizată.
Există o serie de mărturii care se referă la utilizarea în templele Greciei antice, în
special în cele ale lui Esculap, a unor procedee sugestive cu caracter ritual şi terapeutic.
Procedeele fixării privirii, a atingerii părţilor bolnave cu obiecte sau cu mâna, a folosirii
mijloacelor persuasive erau cunoscute din Grecia Antică. După credinţa vechilor egipteni,
fiecare parte a trupului avea propria sa zeitate, boala instalându-se ca urmare penetraţiei
spiritelor rele. După cum rezultă din papirusul cercetat de egiptologul Ebers, preotul are
permisiunea zeilor „de a pronunţa formule la prepararea medicamentelor pentru toate părţile
corpului unei persoane bolnave”. În scopul izgonirii duhurilor rele, egiptenii din antichitate
recurgeau şi la diferite stimulări senzoriale de natură să contribuie şi ele la impresionarea
psihologică a credincioşilor. Herodot aminteşte că babilonienii aduceau pe bolnavi într-o
stare specială pentru tratarea unor boli. Ei foloseau, se pare, cu bune rezultate, sugestiile
persuasive. Se înţelege că multe surse privind utilizarea tehnicilor sugestive şi hipnotice în
vremurile îndepărtate sunt lacunare şi nici noile cercetări n-au putut elucida aceasta
problemă. Există însă nu puţine dovezi, aduse de investigaţii recente, mai ales asupra
activităţii şamanilor. Dar astfel de procedee au fost folosite în cele mai diferite zone
geografice, începând probabil din zorii istoriei omului.
Hipnoza este, poate, una dintre cele mai complexe şi contradictorii stări psihice.
Fenomen cu aparenţă de supranatural, considerat multă vreme ca făcând parte din domeniul
magiei, ce fascinează prin nota de inedit, hipnoza a suscitat cele mai contradictorii întrebări
şi opinii. Nu este de mirare ca ea a fost introdusă în rândul fenomenelor parapsihologice sau
122
al celor patologice. Însuşi Charcot, marele psihiatru francez, considera hipnoza un fenomen
patologic, datorită faptului ca receptarea hipnotică este întâlnită doar la persoanele isterice,
care, după ce îşi recapătă echilibrul, nu mai pot fi hipnotizate. Henri Baruk formulează un
punct de vedere interesant, comparând hipnoza cu starea de catalepsie. În catalepsie, omul
devine pasiv, un fel de robot care doar suportă influenţele externe, fiind deposedat de
mijloacele de expresie şi acţiune. Omul vede, percepe, gândeşte şi suferă, dar este blocat,
lipsi de posibilitatea de a vorbişi acţiona. În stări mai deosebite, tulburările ce apar sunt şi
mai grave: dispar sentimentele morale, de bine, de rău, altruism, sentimentele afective.
Subiectul rămâne pasiv, dar apt de a primi sugestiile terapeutului, prin intermediul cărora
poate fi eliberat de ideile patologice, poate deveni insensibil fizic, poate fi anesteziat în
vederea unei operaţii chirurgicale. Concluzia autorului derivă de la sine: „Hipnoza este o
catalepsie provocată prin mijloace artificiale” (Baruk, 1988, p.7).
O bună sistematizare a fenomenului hipnozei, privită ca o stare modificată de
conştiinţă, este cuprinsă în lucrările lui Hilgard. Astfel, în starea hipnotică se produce:
 Reducerea funcţiei de planificare. Subiectul aşteaptă sa acţioneze în conformitate cu ceea ce
îi cere hipnotizatorul să facă. Persoana hipnotizată poate avea iniţiative, poate acţiona, dar,
de obicei, nu simte nevoia să o facă. Aspectul exterior este acel al unei persoane pasive care
reacţionează la indemnul venit din afară.
 Redistribuirea atenţiei. Atenţia are în genere un caracter selectiv. În condiţiile hipnozei se
accentuează această selectivitate. Subiectul este orientat în primul rând către hipnotizator. În
diferite cercetări experimentale, s-a observat că subiectul aflat într-o hipnoza profundă poate
înregistra stimulii verbali veniţi de la alte persoane, dar reacţionează numai la comenzile
primite de la hipnotizator. Între acesta din urmă şi subiect se instituie un fel de pact,
consolidat prin sugestii indirecte, care face uneori extrem de dificilă comunicarea cu alte
persoane.
 Capacitatea crescută a producţiei imaginative (vivacitatea reprezentărilor memoriei). Din
relatările subiecţilor hipnotizaţi rezultă că reprezentările din timpul hipnozei sunt deosebit
de vii. Adesea subiecţii au adevărate stări halucinatorii, percepând obiecte, persoane sau
situaţii care nu există în realitate. De asemenea, este cunoscută pregnanţa şi vivacitatea
viselor hipnotice.
 Reducerea controlului realităţii şi toleranţa crescută pentru distorsionări ale acesteia.
Subiectul accepta sub hipnoză, dar în special într-o hipnoză mai profundă, situaţii pe care în
viaţa de toate zilele le-ar refuza. El se lasă convins de faptul că vârsta sa este alta decât
aceea pe care o are de fapt, acceptă prezenţa unor lucruri obiectiv absente. Sunt acceptate
123
uneori situaţii care contrazic orice logică.
 Facultăţile discriminative sunt mai reduse, dar nu abolite. În legătura cu aceasta se poate
aminti de un subiect căruia i s-a sugerat în cursul unei regresii de vârsta ca se va întâlni cu o
Personalitate marcanta din străinătate, despre care auzise vorbindu-se foarte mult.
 Accentuarea comportamentului de jucare a unor roluri. Este vorba de antrenarea capacităţii
de transpunere în rolurile corespunzând situaţiilor sugerate. Subiectul se va strădui sa
întruchipeze, până la identificare, situaţiile indicate. Exemplul cel mai bun în acest sens îl
constituie regresia hipnotica sugerată, în cursul căreia subiectul poate retrăi intens
momentele caracteristice ale acestei perioade. Nu este exclus ca toţi oamenii să posede, în
diferite grade, abilitatea de a se transpune în diferite situaţii, antrenând în acest scop
disponibilităţile imaginative, imitative şi afective. Angajarea poate fi atât de puternica, încât
pentru subiectul acestei trăiri demarcaţia dintre real şi fictiv poate fi extrem de estompată.
 Apariţia amneziei posthipnotice. Fenomenul hipnotic este asociat adesea cu apariţia
anumitor manifestări amnezice. Amnezia poate fi intra- sau posthipnotică, sugerată sau
spontană.
 Starea de relaxare psihofizică. Majoritatea subiecţilor care au fost hipnotizaţi şi s-au dovedit
receptivi la hipnoză, descriu starea pe care au resimţit-o ca fiind caracterizată prin relaxare
fizică şi psihică, lipsă de interes pentru ceea ce se petrece în jur, dorinţa de a urma cu
exactitate instrucţiunile terapeutului, incapacitatea de a se opune acestuia, dorinţa şi
satisfacţia de a rămâne vreme îndelungată fără a întreprinde ceva. Mulţi subiecţi relatează şi
prezenţa unor senzaţii de greutate şi uneori de căldură în membre, ca în cazul relaxării după
metoda trainingului autogen al lui Schultz.
4.3. Căi de acces la stările de conştiinţă modificată

Căile de acces la stările de conştiinţă modificată sunt: bio-feed-bach-ul, meditaţia,
substanţele psihoactive.
Bio-feed-back-ul este o tehnică ce presupune controlul conştient al funcţiilor
vegetative (capacitatea yoghinilor tibetani de a-şi diminua respiraţia ca să consume o
cantitate cât mai mică de oxigen, sau de a-şi controla temperatura corpului)
Cele mai frecvente tipuri de bio-feed-back sunt:
- bio-feed-back-ul electromiografic
- bio-feed-back-ul cardiovascular
- bio-feed-back-ul electroencefalografic.
124
Meditaţia constă în concentrarea spiritului pe un obiect şi distragerea de la alte
obiecte până se ajunge la o stare de calm, non-reactivă.
Autori precum E. Jacobson, E.A. Wolpert, FJ. McGuigan au fost de părere că
acţiunea de meditaţie se exprimă în mişcări corporale extrem de fine care modifică şi
nuanţează intensitatea şi calitatea reacţiei. H.H. Kendler şi T.S. Kendler au inclus în
meditaţie factorii de mediu ce acţionează concomitent cu stimulul şi în reacţie cu el. L.S.
Vîgotski şi A.N. Leontiev au spus că meditaţia este reprezentată de „condiţiile interne” care
se exprimă pe de o parte prin starea de fond dar şi prin actualizarea din experienţa anterioară
a tot ceea ce s-a aflat în relaţie sau asociaţie într-un fel semnificativ cu stimulul sau situaţia
în cauză. Pot fi adăugate la acestea prezenţa unor comportamente importante ale
personalităţii ca atitudinile (P. Popescu Neveanu), structurile evaluative şi interesele sau
aptitudinile) Nu poate fi ignorată nici latura temperamentală care nu micşorează marjele de
acţiune ale meditaţiei, cantitatea şi densitatea de factori meditativi implicaţi.
Meditaţia reprezintă o stare de concentrare mentală sau spirituală (descrisă variat de
diverse religii sau mistici) care are ca scop, după atingerea unor nivele succesive, obţinerea
eliberării spirituale.
Meditaţia poate fi considerată într-o dublă accepţie: ca stare modificată a conştiinţei
şi ca mijloc de a obţine modificarea conştiinţei. Referitor la această ultimă afirmaţie trebuie
menţionat faptul că ea reprezintă un ritual ce presupune o serie de exerciţii menite a conduce
la modificarea treptată a stării de conştiinţă. Spre deosebire de alte căi de acces la stările
modificate ale conştiinţei (de exemplu drogurile, ritualurile tribale, tipuri speciale de muzică
etc), care presupun preocupări şi elaborări colective speciale, meditaţia este o procedură, o
preocupare solitară a oamenilor.
Meditaţia este una dintre cele mai cunoscute căi de acces la stările modificate ale
conştiinţei cu răspândire nu doar în practicile orientale ci, din ce în ce mai mult şi în cele
occidentale deşi a fost multă vreme interpretată ca o practică religioasă, neştiinţifică.
Meditaţia vizează creşterea gradului de atenţie, iar scopul acesteia este, pe de o parte,
inducerea stărilor modificate ale conştiinţei (a acelor stări în care individul îşi
conştientizează limitele) şi, pe de altă parte, ameliorarea dezvoltării sale psihologice.
Cele mai răspândite forme sunt meditaţia prin concentrare şi meditaţia prin percepţie
interioară.
Meditaţia prin concentrare presupune antrenarea capacitării de concentrare a
spiritului prin fixarea pe anumite obiecte particulare, astfel încât să fie excluse alte obiecte,
gânduri etc.
125
Meditaţia prin percepţie interioară vizează cultivarea conştiinţei, a atenţiei moment
cu moment, în raport cu ceea ce constituie experienţa prezentă, viaţa curentă.
După Kornfield, prin meditaţie, situată între reprimarea sentimentelor, pulsiunilor, a
ideilor şi nevoia de acţiune asupra lor, se cultivă o stare de spirit activă de trăire a unei
experienţe, dar şi de abţinere de la a o reprimă sau respinge, după caz.
În S.U.A. a fost larg promovată aşa-numita meditaţie transcedentală, care debutează
printr-o „mantra”, un sunet special.
Ca efecte ale practicării meditaţiei se menţionează:
 creşterea stării de bine, de satisfacţie psihologică;
 corectarea percepţiilor deformate;
 reducerea anxietăţii;
 amplificarea încrederii în sine;
 suscitarea trebuinţelor de autorealizare;
 diminuarea efectelor negative ale unor fenomene psihologice (stres, frustrare);
 vindecarea unor boli;
 mărirea capacităţii de autocontrol şi a celei de autoreceptare;
 sensibilizarea la schimbare şi autoeducare;
 sporirea gradului de independenta etc.
Tabloul psihocomportamental al practicanţilor este tipic, cele mai frecvente
comportamente şi reacţii psihice întâlnite fiind următoarele
 emoţii intense şi fugitive;
 episoade de hipervigilenţa şi de relaxare profundăa; percepţii extrem de clare şi
precise;
 procese intuitive;
 deschiderea la experienţa;
 stări de apărare;
 accentuarea fenomenelor de „priza” de conştiinţa vizavi de dificultăţile de autocontrol;
 comprehensibilitate;
 scăderea pragurilor senzoriale însoţită de creşterea sensibilităţii;
 amplificarea gradului de empatie.
S-au constatat şi o serie de reacţii negative care, prin gradul lor de anxietate, de
tensiune, sunt perturbatoare. Acestea sunt de scurtă durată şi se calmează aproape spontan,
având rolul de a elibera amintirile şi conflictele psihologice refulate până atunci.
Testele psihometrice nu au evidenţiat diferente semnificative între subiecţii supuşi
126
meditaţiei şi cei supuşi altor tehnici de autoreglare. Subiecţii care au practicat meditaţia au
relatat că experienţele trăite în timpul procesului de meditaţie sunt profunde, semnificative şi
plăcute.
Rezultatele fiziologice sunt şi ele contradictorii. R. K. Wallace a observat prezenţa
unor fenomene de hipometabolism în meditate pe care le explică prin consumul oxigenului,
mărirea cantităţii gazului carbonic şi a nivelului de lactaţi în sânge. Cercetarea curenţilor
bioelectrici ai creierului a condus la descoperirea unor trasee EEG caracteristice meditaţiei.
Drogurile sunt definite ca „substanţe chimice a căror utilizare produce modificări
fizice, mentale, emoţionale, comportamentale”, corectând astfel o definiţie mai veche a
fiziologilor şi farmacologilor „puri” care luau în considerare numai efectele fiziologice
controlate obiectiv. Noua definiţie sugerează şi faptul ca drogurile sunt folosite nu doar în
scopuri terapeutice, ci şi în scopuri experimentale, administrarea lor supravegheata
furnizând informaţii asupra felului cum lucrează sistemul nervos central, inclusiv
personalitatea umana. Oricum ar fii, drogurile, numite şi substanţele psihoactive, reprezintă
una dintre cele mai răspândite cai de acces la stările modificate ale conştiinţei. Drogurile,
sub felurite înfăţişări, întotdeauna bivalente (prin conotaţiile lor benefice şi malefice,
îngemănate) constituie un însoţitor permanent al spiritualităţii umane.
Data primei întâlniri a omului, în general, cu drogul nu poate fii atestată cu precizie.
În aceasta privinţa specialiştii nu sunt întru-totul de acord. Se apreciază ca acest fapt ar putea
fii plasat în jurul anului 7000 i.e.n.
Dependenţa este de două feluri: psihologică (psihică) şi fizică (somatică). În cadrul
primei, retragerea (withdrwal) da o stare de neplăcere dar nu este un pericol vital, în timp ce
la a două, întreruperea cu sindrom de abstinenţă fizică poate avea consecinţe fatale. Din
acest punct de vedere drogurile se împart în: minore (dacă dau numai întrerupere
psihologică) şi majore (dacă dau ambele tipuri de întrerupere).
Substanţele psihoactive: produc modificări fizice, mintale, emoţionale şi
comportamentale. Sunt:
 Depresive (sedative): alcoolul – slăbeşte abilitatea creierului de a gândi critic, reduc
gradul de activism
 Narcotice – scad sensibilitatea fizică şi capacitatea de a răspunde la stimuli, reduc
anxietatea
 Stimulatoare (amfetamina, cocaina): reduc starea de oboseală, cresc încerederea în sine
distorsiuni intelectuale, tulburări afective, de voinţă şi sexuale.
127
 Halucinogene (psihedelice) gen LSD - produc tulburări asemănătoare unor boli psihice
ca schizofrenia cu o activare cerebrală nediferenţiată.
 Cannabis (marijuana, haşiş) – produ schimbări în structura crerierului şi a sistemului
nervos, tulburări motorii, de atenţie, de memorie, alterează percepţia timpului şi
spaţiului, scad motivaţia, alterează sistemul imunitar, cresc instabilitatea psihică şi
produc tulburări de personalitate.
Departamentul Sănătăţii şi Serviciile Umane a S.U.A. (1980) defineau
Substanţele depresive sau sedative, produc efecte inhibitoare, de potolire şi
calmare: a) alcoolul - consumul lui se soldează cu efecte inhibitoare, depresive, el afectând
impulsurile nervoase şi slăbind abilitatea creierului de a gândi critic şi de a manifesta
precauţii. Este adevărat ca acţionând în cantităţi mici asupra centrilor nervoşi superiori el
creşte încrederea în sine a individului, produce o senzaţie de bine, o stare euforică, măreşte
expresivitatea şi expansivitatea afectivă, ridica în general tonusul. Numai ca îndată ce doza
de alcool consumata se măreşte aşa-zisele efecte pozitive se transforma în contrariul lor şi
apar deteriorări ale tuturor funcţiilor corpului (percepţii distorsionate, vorbire neclară,
dificultăţi în controlul mâinilor şi picioarelor).; b) Barbiturice şi tranchilizante.
Tensiunea emoţională şi perturbarea somnului afectează un număr ridicat de
persoane indiferent de vârsta, sex, profesie. Oamenii recurg la supradozajul de tranchilizante
sau barbiturice. Acestea pot induce toxicomanie la oamenii pauperi şi la bătrâni, iar
incidenţa aceasta e necunoscută la noi în ţară. Întreruperea bruscă după un număr de luni a
supradozajului barbituric poate provoca fenomenul de abstinenţă biologica severă,
caracterizată prin convulsii, acte suicidare, deoarece celula nervoasa adaptată la impregnarea
toxică îşi pierde abrupt capacitatea de funcţionare în stadiul acut de dezintoxicare. Deci,
taxicomania la barbiturice nu da euforie, ci somnolenţă, chiar un disconfort accentuat de
acnee. Tratamentul se face prin administrare încrucişată: barbituricii cu tranchilizante şi
viceversa.
2. Substanţele narcotice au efecte asemănătoare celor depresive, poate ceva mai
accentuate: diminuează sensibilitatea şi capacitatea de a răspunde la stimuli. Schimbările
produse în conştiinţa sunt variate dar nu foarte puternice, dar cu toate acestea existenta lor ii
fac pe cei care le obţin pe aceasta cale a le folosească repetat devenind dependenţi.
3. Substanţele stimulatoare: în contrast cu primele două, contribuie la producerea
unor efecte psihologice diferite.
Lucrările consacrate în domeniu. arata faptul că tinerii români consumatori de
droguri prezintă structuri psihice fragil şi un profil de personalitate tipic constituţiei
128
dependente. Lipsa de încredere în sine cu accentuate note depresive este foarte prezentă la
aceşti tineri, care se simt foarte puţin securizaţi, fără repere valorice certe şi cu o mare
nevoie de siguranţa, de valorizare şi de confirmare a propriei identităţi. Impulsivitatea şi
intoleranţa la frustrare este o altă trăsătura importantă a profilului lor psihic.
Studiile realizate arată că aceste conduite sunt corelate cu problemele semnificative
ale fiecărui sex. Astfel, băieţii cu probleme vor totul imediat, sunt colerici, le place să se
încaiere. Intoleranţa la frustrare semnifică incapacitatea de a se distanţa de evenimentele
exterioare. Impulsivitatea se exprimă diferit în funcţie de sex: pentru băieţi are loc trecerea
la act, iar pentru fete se răsfrânge asupra propriului corp.
Personalitatea dependentă a făcut obiectul multor studii şi a multor controverse. Deşi
nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unanim acceptat, este cert ca există un set de
caracteristici specifice profilului dependenţei, care se manifeste în mod particular la
consumatorii de droguri. Dr. Orcel consideră ca „în personalitatea toxicomanului coexista
supra-maturaţia şi sub-maturaţia”.
Cercetările recente au conturat ideea impregnării personalităţii toxicomanului cu un
set general de patternuri de copiere şi reluare permanenta a conduitei dependente de droguri.
Acesta cuprinde variate metode şi tehnici, folosite până la adaptare pentru acomodarea la
solicitările şi stresul zilnic.
Acestea acaparează structurile personalităţii şi determină structurarea unor patternuri
comportamentale ce copiază aceste opţiuni comportamentale. Ele ajung sa fie asociate astfel
cu frecventele probleme ale adolescenţilor referitoare la propria imagine, la identitatea şi
stima de sine, la lipsa de vitalitate şi plictiseală, conflictele cu autoritatea şi mentalităţile
familiei, presiunilor educaţionale şi depresiei. Şi apoi să le potenţeze, prin întărirea acestui
„coping” (termen consacrat în literatura de specialitate; preluat şi de autorii romani cu
semnificaţia: a face faţă situaţiei; atitudine adoptată faţă de o situaţie problematică)
realizându-se astfel un „ciclu al dependenţei” sub aspectul patternurilor şi al structurilor de
personalitate.
Exerciţiu:
Stabiliţi o posibilă corespondenţă între stările de conştiinţă modificată şi căile
de acces la acestea.
129
Rezumat
Această unitate de învăţare îşi propune o caracterizare generală a stărilor de
conştiinţă modificată (somnul, visul şi hipnoza) şi a căilor de acces la acestea.
Stările de conştiinţă se caracterizează prin: structuralitate, complexitate, actualitate,
durată, dinamică. Conştiinţa cunoaşte două mari categorii de stări: a. stări obişnuite,
ordinare, normale; b. stări neobişnuite sau alterate. Clasificarea stărilor de conştiinţă
s-a făcut în funcţie de natura şi numărul lor. Stări modificate de conştiinţă sunt
somnul, visul şi hipnoza.. Somnul ca stare modificată de conştiinţă este o stare
reversibilă a organismului asociată cu scăderea reacţiilor adaptative superioare. În
somn se filtrează şi încorporează stimulii externi în activităţile neuronale
desfăşurate. S-au formulat diferite teorii despre apariţia, menţinerea şi evoluţia
somnului, trezire şi menţinerea stării de veghe. Visul – ca stare de conştiinţă
modificată este mai complex decât somnul deşi apare pe fondul lui. El este o formă
de mentaţie, de activitate a creierului, diferită în funcţie de fazele somnului.
Hipnoza - ca stare de conştiinţă modificată a fost considerată fie stare supranaturală
fie stare patologică. Psihologii au considerat-o stare de somn parţial sau somn
incomplet (Hypnosis = somn). În timpul stării hipnotice nu sunt prezente undele
encefalografice specifice stării de somn iar inhibiţia cortexului nu este parţială ci
generalizată. Căile de acces la stările de conştiinţă modificată sunt: bio-feed-bach-ul,
meditaţia, substanţele psihoactive. Bio-feed-back-ul este o tehnică ce presupune
controlul conştient al funcţiilor vegetative (capacitatea yoghinilor tibetani de a-şi
diminua respiraţia ca să consume o cantitate cât mai mică de oxigen, sau de a-şi
controla temperatura corpului) Cele mai frecvente tipuri de bio-feed-back sunt: bio-
feed-back-ul electromiografic, bio-feed-back-ul cardiovascular, bio-feed-back-ul
electroencefalografic. Meditaţia constă în concentrarea spiritului pe un obiect şi
distragerea de la alte obiecte până se ajunge la o stare de calm, non-reactivă.
Meditaţia reprezintă o stare de concentrare mentală sau spirituală (descrisă variat de
diverse religii sau mistici) care are ca scop, după atingerea unor nivele succesive,
obţinerea eliberării spirituale. Meditaţia este una dintre cele mai cunoscute căi de
acces la stările modificate ale conştiinţei cu răspândire nu doar în practicile orientale
ci, din ce în ce mai mult şi în cele occidentale deşi a fost multă vreme interpretată ca
o practică religioasă, neştiinţifică.. Cele mai răspândite forme sunt meditaţia prin
concentrare şi meditaţia prin percepţie interioară. Drogurile sunt definite ca
„substanţe chimice a căror utilizare produce modificări fizice, mentale, emoţionale,
comportamentale”, corectând astfel o definiţie mai veche a fiziologilor şi
farmacologilor „puri” care luau în considerare numai efectele fiziologice controlate
obiectiv. Drogurile, numite şi substanţele psihoactive, reprezintă una dintre cele mai
răspândite cai de acces la stările modificate ale conştiinţei. Drogurile, sub felurite
înfăţişări, întotdeauna bivalente (prin conotaţiile lor benefice şi malefice,
îngemănate) constituie un însoţitor permanent al spiritualităţii umane. Substanţele
psihoactive: produc modificări fizice, mintale, emoţionale şi comportamentale.
130
1. Clasificaţi stările de conştiinţă;
2. Prin ce se caracterizează stările de conştiinţă modificată?
3. Prin ce se caracterizează somnul ca stare modificată de
conştiinţă ?
4. Prin ce se caracterizează visul ca stare modificată de conştiinţă ?
5. Prin ce se caracterizează hipnoza ca stare modificată de
conştiinţă ?
6. Care sunt cele mai frecvente tipuri de bio-feed-back?
7. În ce constă meditaţia?
8. Care sunt cele mai răspândite forme de meditaţie?
9. Cum sunt definite drogurile?
10. Enumeraţi cele mai importante modificări fizice, mintale,
emoţionale şi comportamentale pe care le produc drogurile.
ŞCHIOPU, U., (1993), „Cea de-a patra stare de conştiinţă şi analiza tranzacţională
în discuţie”, în: Revista de psihologie nr.1
FLORU, R., STERIADE, M. (1967), Veghea şi somnul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
GHEORGHIU, A. (1977), Hipnoza – realitate şi ficţiune, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
PAROT, A., PAROT, M., (1999), Toxicomaniile, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
POPOVICIU, I., (red), (1972), Somnul normal şi patologic, Ed.medicală,Bucureşti
POPOVICIU, I., FOIŞOREANU,V., (1994), Visul, Ed.Universul, Bucureşti
RIPA, Y., (1994), Istoria visului, Ed.Alcris, Bucureşti
131

Fundamentele Psihologiei (Introducere În Psihologie) PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fundamentele Psihologiei (Introducere În Psihologie) PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Aurelia BALAN-COJOCARU

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

Fundamentele psihologiei (Introducere în psihologie)

Modul 1 – Probleme teoretico - metodologice ale psihologiei

Modul 2 – Specificul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie

Modul 3 - Psihicul ca domeniu de cercetare al psihologiei

Stimaţi actuali şi viitori discipoli ai marilor înaintaşi în fundamentarea cunoaşterii psihologice!

Bine aţi venit şi progrese rapide în cunoaşterea psihicului!

A. Obiective de bază ale studierii disciplinei:

C. Evaluarea pregătirii academice a studenţilor se realizează:

C.1. Evaluarea eşalonată

D. Temele lucrărilor la disciplina Introducere în psihologie

Standarde generale de evaluare a lucrărilor:

Barem de evaluare a prezentării de articol/capitol carte:

Barem de evaluare a sintezei:

E. Reguli de comunicare/transmitere a lucrărilor

Activitate tutorială: Probleme teoretico-metodologice ale psihologiei.

Unitatea de învăţare nr. 1

Definiţiile - pisihicul. Multitudinea de aspecte pe care le relevă psihicul determină o

1. 2. Tendinţe controversate în psihologie

M. Zlate identifică în istoria zbuciumată a dezvoltării psihologiei ca

Controverse care se referă la legitimitatea psihologiei ca

Principalele controverse care se referă la legitimitatea psihologiei ca ştiinţă şi care

1.2.1. Psihologia este ştiinţă sau artă?

O accentuată controversă a psihologiei este cea cu privire la caracterul ei de ştiinţă sau

1.2.2. Psihologia este ştiinţă nomotetică sau ştiinţă idiografică?

Disputa dintre o explicaţii funcţionale ale fenomenelor,

1.2.3. Este psihologia o ştiinţă unitară?

1.2.4. Este psihologia o ştiinţă în progres şi expansiune?

Urmare a atâtor controverse în psihologie şi, probabil a fragilităţii

1.3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor

1.4. Psihologia contemporană – ştiinţă şi profesie

Discuţiile (controversele) contemporane cu privire la psihologie au în vedere atât

Pentru o imagine cât mai cuprinzătoare asupra ramurilor şi direcţiilor de dezvoltare a

Principalele probleme pe care le ridică profesia de psiholog sunt:

Statutul profesiei de psiholog exprimă felul în care este concepută şi

Unitatea de învăţare nr. 2

2.1. Orientări şi tendinţe în definirea obiectului psihologiei

2.2. Implicaţii în plan conceptual-metodologic ale definirii obiectului psihologiei

Psihologia Astfel, statuarea drept obiect al psihologiei a vieţii psihice interioare,

Psihologia intermediare/organism - răspuns (E.C.Tolman), stimul – operant – răspuns

Unitatea de învăţare nr. 3

3.1. Obiectul psihologiei din perspectiva introspecţionismului

3. 1. Obiectul psihologiei din perspectiva introspecţionismului

3. 2. Obiectul psihologiei din perspectiva psihanalizei

În căutarea propriului obiect, psihologia, ca domeniu atât de vast al cunoaşterii

LAROUSSE, (2000), Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic,

Unitatea de învăţare nr. 4

4.2. Conduita ca obiect al psihologiei

4.3. Omul concret ca obiect al psihologiei

4.4. Alte aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate de psihologia

4.4.2. Capacităţile umane în evoluţia lor filogenetică

4.4.3. Comportamentele umane produse în context natural şi ,,nişa personală”

4.4.4. Caracteristicile individuale pozitive, experienţele pozitive, personalitatea pozitivă

Şcoala psihologică şi orientarea care a afirmat ca obiect al psihologiei

Unitatea de învăţare nr. 1: Metodă şi metodologie în psihologie

Unitatea de învăţare nr. 1: Metodă şi metodologie în psihologie

Activitate tutorială: Specificul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie

Unitatea de învăţare nr. 1

Criterii de programul după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vedera

Criterii de cunoaşterii ştiinţifice.

1.2. Definirea, componentele şi tipurile metodologiei psihologice; relaţia dintre

Unitatea de învăţare nr. 2