ARMAGHEDON

Nu putem trece cu nici un chip în abordarea noastră, privitoare la cei 144.000 sau
biserica triumfătoare, fără să ne însuşim Evanghelia descoperită în marile
evenimente despre care vorbesc Scripturile în Apocalipsa! Evanghelia lui Hristos
ne arată ce va face ea în inimile unor oameni care ajung să trăiască asemenea lui
Hristos într-o lume a păcatului. Ceea ce trebuie învăţat până la însuşire, este faptul
că fără înţelegerea Evangheliei lui Hristos va fi cu neputinţă de prezentat
adevărurile sfinţitoare ale Scripturii. Fără o înţelegere adecvată a Evangheliei şi
fără prezenţa Duhului Sfânt, este practic imposibil de prezentat adevărul descoperit
în Scripturi, un adevăr în mare parte ascuns în formă de simboluri mai ales în cele
două cărţi profetice Daniel şi Apocalipsa.

Am prezentat adevărul privitor la cei 144.000, şi oricare altul, din această

perspectivă, întrucât este singura alternativă viabilă pentru a lăsa adevărul să
strălucească singur. De fapt, toată Scriptura ne prezintă Evanghelia lui Hristos de
la început şi până la sfârşit. Mai mult decât atât, o prezentare corectă a adevărului
mântuitor, ascuns în formă de simboluri în cele două cărţi pomenite mai sus,
trebuie să fie o prezentare doar din perspectiva Evangheliei lui Hristos, de fapt
chiar a Evangheliei însăşi, aşa cum este ea în Isus Hristos! A nu înţelege că în
cartea Apocalipsei, bunăoară, este prezentată Evanghelia neprihănirii lui Hristos,
înseamnă a nu înţelege adevărul şi a nu fi în stare de a discerne corect mesajul lui
Hristos pentru tine.

"Sarcina noastră pentru timpul în care trăim este aceea de a găsi modalitatea
cea mai eficientă de a înţelege şi prezenta Evanghelia pe care Hristos în persoană
a venit să i-o prezinte lui Ioan pe Patmos - marea Evanghelie numită
>Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi
lucrurile care au să se întâmple în curând<. Apocalipsa 1,1." Sfaturi către editori,
cap. Ilustrarea cărţilor noastre, subcap. Este nevoie de discernământ spiritual, par.
2.

Aceasta este sarcina primordială a oricărui creştin veritabil, a acelora care-şi doresc
mântuirea cu orice preţ, fiindcă doresc să cunoască şi să prezinte Evanghelia din
perspectiva lui Dumnezeu, creştini care au gândul lui Hristos şi ştiu la ce să se
aştepte în viitor pentru că înţeleg evenimentele care se desfăşoară şi ştiu cum să le
întâmpine. Aşadar, dacă până acum am descoperit Evanghelia lui Hristos privitoare
la cei 144.000, acum a sosit timpul să descoperim Evanghelia marelui nostru
Dumnezeu şi Mântuitor privitoare la Armaghedon. Desigur, s-au scris multe cu
privire la Armaghedon; ba chiar s-au turnat filme, unii scenarişti dând dovadă de o
imaginaţie destul de bogată, dar numai biblică nu. De-a lungul timpului s-au
avansat fel şi fel de interpretări din partea teologilor, una care a predominat mai
mult fiind cea în care se arată că Armaghedon înseamnă o mare bătălie care se va

1
da între armatele din răsărit, zonă ce include în speţă ţările asiatice, şi armatele din
occident, ce cuprinde creştinătatea! Teritoriul ales, înţeles prin traducerea
termenului Armaghedon, ar fi o vale din Palestina, acolo unde în vremurile vechi-
testamentare s-au dat multe lupte.

Când vorbim despre Armaghedon, ca şi despre orice alt adevăr îmbrăcat în

simboluri în Apocalipsa, atunci nu trebuie să avem în vedere interpretările
omeneşti, de cele mai multe ori tehnice, reci şi multe dintre ele chiar neavenite.
Totuşi, sunt de apreciat străduinţele acestor interpreţi pentru a înţelege Scripturile,
nimic de zis. Însă, noi am învăţat că doar o minte spirituală plină de prezenţa
inestimabilă a Duhului Sfânt poate pricepe adevărurile de natură spirituală
presărate peste tot în Scripturi! Acesta este un principiu foarte clar stabilit de însuşi
apostolul Pavel. Prin urmare, este de aşteptat să privim lucrurile referitoare la
Armaghedon din perspectiva Evangheliei lui Hristos, căci în Armaghedon este
descoperită în întregime Evanghelia Mântuitorului! Lumina care luminează pe
orice om venit în această lume, ne va lumina minţile în aşa fel, încât să înţelegem
gândul divin cuprins în tabloul Armaghedonului.

Este adevărat, foarte adevărat, că acest termen, Armaghedon, a suscitat un interes

deosebit de-a lungul timpului, multe minţi dorind să ştie în mod sincer ce implică.
În orice caz, toţi înţeleg în mod corect că este vorba despre un război, o mare luptă.
În acest sens, nu există decât un singur loc în toată Sfânta Scriptură unde este
pomenit acest cuvânt ce strecoară fiori oricărei minţi omeneşti, iar acesta este
desigur Apocalipsa: "Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi
din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte.
Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la
împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a
Dumnezeului celui Atotputernic. >Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează
şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!< Duhurile cele rele
i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon." Apocalipsa 16,13-16.

Aici se vorbeşte despre un război numit Armaghedon. Desigur, unii vor spune că
locul se numeşte Armaghedon şi nu războiul în sine, căci războiul respectiv,
potrivit interpretării lor, se desfăşoară în locul numit Armaghedon. Dar, menirea
termenului "locul", din textul de mai sus, nu este aceea de a indica spre o anumită
regiune de pe pământ, căci Duhul Sfânt are în vedere altceva, şi vom vedea pe
parcursul studiului nostru ce anume.

În primul rând, Armaghedon este, potrivit Scripturilor, "războiul zilei celei mari a
Dumnezeului celui Atotputernic", ceea ce înseamnă că în acest război sunt cuprinşi
absolut toţi oamenii de pe pământ, indiferent de vârstă: bărbaţi, femei, tineri,
adolescenţi şi copii. Mai mult, este un război care va încerca la maximum posibil
caracterul fiecărui om care va fi implicat în acest război. După cum vom vedea pe
parcursul studiilor viitoare, acest război uriaş reprezintă efortul final al diavolului

2
pentru a-şi stabili împărăţia sa pe pământ exact aşa cum s-a străduit să o stabilească
în cer.

Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de aparenta informaţie puţină referitoare la acest

război, întrucât cei mai mulţi consideră că nu sunt sau că nu există suficiente
informaţii despre Armaghedon. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu a considerat că
este de maximă importanţă să cunoaştem cele privitoare la Armaghedon, atunci de
ce ne-a oferit atât de puţină informaţie? Dar, oare aşa stau lucrurile? Scripturile nu
au nimic de zis cu privire la Armaghedon decât în acele patru versete citate mai sus,
din Apocalipsa?

Prea mulţi, dacă nu toţi pun războiul Armaghedonului pe seama plăgii a şasea,
fiindcă pare că vine ca o completare la această plagă. Din moment ce după plaga a
şasea este introdus Armaghedonul, atunci logica ne cere să admitem că acest război
are strict de-a face cu această plagă! Dar nu aşa stau lucrurile, nu aşa trebuie înţeles
mesajul divin! Ci, mai degrabă trebuie să înţelegem că în timpul plăgii a şasea
războiul Armaghedon ajunge la sfârşitul lui, căci chiar acest lucru ne spune
Dumnezeu că aduce cu sine plaga a şasea, despre care vom discuta în amănunt la
timpul potrivit.

Este adevărat că există o strânsă legătură între plaga a şasea şi Armaghedon, dar nu
trebuie să punem pe seama ei toată durata de desfăşurare a acestui război, ci numai
finalul lui. Dumnezeu a găsit cu cale să ne vorbească sub forma unui limbaj
simbolic despre o realitate care s-a desfăşurat în cer şi care mai apoi a cuprins şi
pământul nostru, realitate pe care El a codificat-o cu numele Armaghedon. De
vreme ce Armaghedonul este un război, înseamnă că, aşa cum este specificul
oricărui război, avem de-a face cu un limbaj simbolic, codificat. Dumnezeu, prin
intermediul cărţilor profetice Daniel şi Apocalipsa, a căutat să comunice bisericii
sale de pe pământ, într-un limbaj codificat, tot ce este necesar în vederea pregătirii
ei pentru a întâmpina lupta cea mare foarte bine pregătiţi, astfel încât Mielul lui
Dumnezeu să iasă biruitor, după cum se va şi întâmpla.

Orice general bun, care doreşte să câştige războiul, îşi transmite planurile de luptă
şi modul cum trebuie să acţioneze armata sa pe terenul de luptă, prin intermediul
unor informaţii codificate. Duşmanii procedează la fel, iar dacă ambele armate
doresc să intre în posesia informaţiilor adversarilor lor, atunci trebuie să fie
capabili să le decodifice! De ce Dumnezeu a ales să codifice mesajul Evangheliei
în cele două cărţi profetice ale Bibliei, şi nu numai? Răspunsul este simplu: pentru
a-şi apăra biserica, pe credincioşii Săi adevăraţi. Dacă nu ar fi făcut-o, şi ar fi
inspirat profeţii să scrie pe şleau totul, adică aşa cum aveau să decurgă
evenimentele în lumea noastră de la căderea în păcat, atunci Lucifer şi acoliţii săi
ar fi câştigat lupta de mult timp.

3
Să ne gândim un pic. Dumnezeu a promis ca între şarpe, simbolul diavolului, şi om
va exista totdeauna o vrăjmăşie pe care Satana nu poate să o distrugă cu nici un
chip. Mai mult, El a promis că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, făcând
astfel aluzie la întruparea lui Isus şi moartea lui pe cruce şi implicit distrugerea lui
Satana. Limbajul este codificat, fiindcă Isus, Creatorul, nu spune în mod clar cine
este sămânța , şi nici când avea să vină. Menirea limbajului folosit atunci era de a
transmite omului adevărul referitor la salvarea lui prin venirea unui Mântuitor în
lumea noastră, prin femeie, fără să spună cine avea să fie femeia respectivă. De
fapt, identitatea ei, nu avea să fie descoperită niciodată până la timpul când Maria
este înştiinţată de Gabriel că din ea se va naşte Mesia!

Cu toate că limbajul este codificat, Satana a întrezărit că el face referire la venirea

lui Isus pe pământ, în felul acesta căutând permanent să distrugă, într-un fel sau
altul, pe toţi întâii născuţi ai celor credincioşi. Când Dumnezeu a ales un popor
prin care să descopere planul Său, Satana a lucrat tot timpul să-l conducă la păcat
şi, deci, departe de Dumnezeu, în vederea nimicirii lui, pentru ca astfel să nu mai
fie posibilă întruparea Mântuitorului! Satana a înţeles limbajul, motiv pentru care a
ispitit oameni necredincioşi să-i pună în aplicare planurile! El cunoaşte foarte bine
Scripturile şi, ca atare, acţionează în consecinţă.

Doresc să reţinem că Dumnezeu a îmbrăcat într-un limbaj simbolic evenimentele

viitoare tocmai pentru a nu da prilej minţilor nesfinţite să fie folosite de Lucifer la
maximum pentru distrugerea lucrării Sale. În acelaşi timp, Dumnezeu este bucuros
ca toţi oamenii să înţeleagă limbajul Bibliei pentru a pricepe corect mesajul divin,
cu condiţia ca ei să intre în experienţa naşterii din nou pentru a se putea bucura
astfel de gândul care era şi în Hristos Isus, gând numit şi mintea lui Dumnezeu.

Am accentuat acest fapt pentru că doresc să arăt că descrierea plăgii a şasea,

precum şi a Armaghedonului este o descriere care foloseşte un limbaj simbolic,
spre deosebire de restul celor şase plăgi care se vor abate asupra pământului cu o
furie greu de imaginat şi care trebuie luate literal, fără a fi descrise prin metafore
sau simboluri. Din aceste raţiuni, plaga a şasea nu poate fi înţeleasă prin încercarea
de a localiza geografic Eufratul şi locul numit Armaghedon, ca să înţelegem ce
înseamnă secarea Eufratului şi invazia de la răsărit. Cu alte cuvinte, nu putem
folosi o interpretare geografică pentru a înţelege plaga a şasea şi Armaghedonul!

Dacă este folosit un astfel de limbaj codificat, înseamnă că Dumnezeu are de gând
să ne transmită ceva deosebit de important. Oriunde este prezent sau folosit acest
limbaj al simbolurilor, acolo trebuie să ştim că se află adevăruri ce trebuie ştiute,
care sunt descoperite prin intermediul altor părţi ale Bibliei şi care vorbesc despre
acelaşi eveniment, dând chiar mai multă informaţie în acest sens! Aşa este de
pildă Daniel 11, care oferă o informaţie foarte bogată cu privire la tot ceea ce
Dumnezeu descoperă anterior lui Daniel, Inspiraţia axându-se mai mult, de astă
dată, pe evenimentele de după fărâmițarea imperiului macedonean, până la

4
distrugerea lumii! Cu alte cuvinte, tabloul descoperirilor din Daniel 2, 7 şi 8 este
întregit prin explicarea şi adăugarea unor ample informaţii în Daniel 11.

Ceea ce trebuie să avem în minte până aici, şi vă asigur că vom înţelege mai mult
şi tot mai mult pe măsură ce înaintăm în acest studiu benefic, este că descrierea
plăgii a şasea şi a Armaghedonului se face printr-un limbaj simbolic, ceea ce
înseamnă că interpretarea geografică nu-şi are locul în descifrarea acestui limbaj şi-
n aflarea adevărului! Apoi, chiar dacă avem impresia că Duhul Sfânt ne vorbeşte
foarte puţin despre plaga a şasea şi despre Armaghedon, totuşi vă asigur că există
atâta informaţie, încât este suficientă pentru a acoperi cel puţin cinci volume
imense! Cartea lui Daniel este bogată în informaţii privitoare la războiul
Armaghedonului, la fel ca şi cartea lui Ieremia sau Isaia, ca să nu mai pomenesc
chiar de întreaga carte a Apocalipsei.

Apoi, Armaghedon, şi asta rămâne să descoperim mai departe, nu înseamnă un

război între două tabere de oameni necredincioşi, ostile una alteia, în nu ştiu ce
vale sau câmpie din Palestina. Scriptura spune foarte limpede că este războiul zilei
celei mari a Dumnezeului cel atotputernic, însemnând în mod precis că acest război
este îndreptat numai şi numai împotriva lui Dumnezeu, mai precis împotriva lui
Isus Hristos. Şi-n ultimă instanţă, Dumnezeu doreşte să ne descopere Evanghelia
lui Isus Hristos în tot ce înseamnă Apocalipsa, mai ales în ce priveşte războiul
Armaghedonului! Or, asta mai înseamnă că acest război este un război final între
neprihănire şi păcat, sau între puterea creatoare, sfinţitoare şi răscumpărătoare a lui
Isus Hristos sau Evanghelia Sa şi puterile întunericului, ale nelegiuirii, adică tot ce
se află sub comanda lui Satana. Dar, vom înţelege mai mult în episoadele
următoare.

5
 ARMAGHEDON - PRINCIPIUL TIPULUI ŞI ANTETIPULUI

Am stabilit deja că descrierea plăgii a şasea precum şi descrierea Armaghedonului

se fac într-un limbaj simbolic, prin care Dumnezeu intenţionează să ne descopere
într-un fel anume o realitate ce priveşte viitorul, dar şi una care se desfăşoară de
mult timp şi al cărui apogeu va fi atins în timpul plăgii a şasea; este vorba desigur
despre războiul Armaghedon. Acţiunea lui are de a face cu trecutul, prezentul şi
viitorul. În numai trei versete, însă, Duhul Sfânt doreşte să ne descopere şi se
concentrează totodată asupra începutului sfârşitului acestui război necruţător,
Armaghedon, început care, după cum vom vedea, debutează cu lansarea marii
avertizări mondiale şi se sfârşeşte cu secarea marelui râu Eufrat până la căderea
inclusiv a plăgii a şaptea! Vezi Apocalipsa 16,12-21.

Descrierea celorlalte şase plăgi nu se face într-un limbaj simbolic şi, ca atare,
trebuie înţelese exact aşa cum sunt descrise. De pildă, atunci când Dumnezeu ne
spune că oamenii au fost dogorâţi de o arşiţă mare, noi trebuie să înţelegem prin
acest lucru exact ceea ce spun Scripturile, fiindcă una dintre plăgi vizează soarele.
Sau, când se spune că apele se vor preface în sânge, atunci înţelesul acestei
descrieri este întocmai acela pe care cuvintele îl spun. Nu este nevoie să căutăm să
înţelegem altfel descrierea acestor plăgi. De menţionat că toate aceste plăgi, fără
excepţie, au loc într-un timp când harul lui Dumnezeu nu mai există pentru nimeni,
când toţi oamenii nelegiuiţi se află sub directa coordonare a lui Satana, fiind lăsaţi
la cheremul lui pentru totdeauna, prin alegere personală de bunăvoie.

Însă, Dumnezeu face o excepţie în descrierea plăgii a şasea, trebuind să folosească

un limbaj simbolic, în dorinţa de a ne transmite ceva foarte important. Iar că să
înţelegem ce înseamnă secarea Eufratului, atunci introduce tabloul descrierii
războiului Armaghedon, care nu începe atunci, în timpul când are loc plaga a şasea.
Trebuie foarte bine întipărit în minte acest lucru. Tabloul Armaghedonului este
unul intermediar, căci prin el Dumnezeu ne atrage privirile spre nişte evenimente
care se desfăşoară înainte de plaga a şasea, evenimente ce vor culmina până la
urmă cu plaga a şasea şi a şaptea!

Trebuie să ne familiarizăm foarte bine cu metoda lui Dumnezeu de prezentare a

unui adevăr esenţial prin intermediul unui limbaj simbolic sau al unei pilde
bunăoară. Când Dumnezeu ne prezintă plăgile în ordinea lor, atunci când ajunge la
plaga a şasea dintr-odată profetului i se înfăţişează tabloul unui râu, pe care l-a
recunoscut a fi Eufratul, ce seacă, pentru ca astfel să fie pregătită calea împăraţilor
care este musai să vină de la răsărit. În acest punct al prezentării, Duhul Sfânt
întrerupe pur şi simplu acţiunea, înainte de a i se prezenta profetului de pe Patmos
plaga a şaptea, şi introduce un alt tablou în care sunt înfăţişate trei entităţi, un
balaur, o fiară şi un profet mincinos, din gura cărora ieşeau trei duhuri necurate cu
înfăţişare de broaşte. Prin acest tablou, Dumnezeu încearcă să ne prezinte cum s-a

6
ajuns de fapt la secarea râului Eufrat şi, mai mult, pe cine reprezintă Eufratul. După
care, Inspiraţia reia firul evenimentelor căderii plăgilor, întrerupt la plaga a şasea,
şi-i prezintă profetului Ioan căderea plăgii a şaptea, cea mai distrugătoare dintre
toate, ea fiind practic o încununare a tuturor celor şase de dinainte.

Această metodă de prezentare a unui adevăr, care nu este dus până la capăt decât
după ce mai întâi se prezintă alte evenimente ce au menirea să explice mai mult
acel adevăr sau chiar să arate care va fi finalul acţiunii începută mai înainte, o
găsim frumos descrisă în felul în care Isus enunţă pilda nunţii fiului de împărat!
Vezi Matei 22,1-14. Pe scurt, pilda prezentată de Isus, în care înfăţişa crudul
adevăr a ceea ce aveau să facă iudeii cu invitaţiile Evangheliei, culminând cu
distrugerea naţiunii în anul 70 d.Hr., arată că unui fiu de împărat i s-a făcut nuntă
de către tatăl său. Cei poftiţi la nuntă, deci cei care aveau statutul privilegiat de a fi
primit deja invitaţiile, în care se făcea cunoscută data nunţii, au refuzat cu nepăsare
şi chiar cu încăpăţânare cele două chemări! Apoi, înainte ca Isus să prezinte practic
continuarea acţiunii ce survine după refuzul celor două chemări, continuare în care
se arată către cine se îndreaptă în cele din urmă robii împăratului ca să adreseze
chemarea la nuntă, Isus introduce numaidecât finalul acţiunii în care arată ce se
întâmplă în realitate cu cei ce au refuzat cele două invitaţii, când logica povestirii
unei acţiuni cere de fapt să se continue cu prezentarea celei de a treia chemări la
drumuri şi la garduri şi abia după aceea cu sfârşitul ce avea să se abată peste
invitaţii de drept, care au refuzat primele două chemări.

"Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A

trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimis
iarăşi alţi robi şi le-a zis: >Spuneţi celor poftiţi: 'Iată că am gătit ospăţul meu; juncii
şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă'. Dar ei,
fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui.
Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit
împăratul, s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars
cetatea. Atunci a zis robilor săi: >Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici
de ea...<" Matei 22,2-8.

Împăratul, simbolul lui Dumnezeu, nu a "trimis" oştile Sale, adică armata romană a
lui Titus, să-i distrugă pe evrei şi să le ardă cetatea în anul 70 d.Hr., decât după ce
mai întâi este prezentată a treia chemare la ospăţul nunţii tuturor celor de la
drumuri şi de la garduri, adică a neamurilor, prin apostolii Săi şi inclusiv prin
ucenicii bisericii apostolice. Cu toate acestea, Isus introduce sau intercalează între
prezentarea acţiunii celor două chemări şi a treia chemare tabloul distrugerii celor
ce au refuzat primele două chemări, adică a iudeilor, a bisericii iudaice! În felul
acesta, mai înainte de a continua acţiunea, Isus doreşte să arate care este finalul
celor neascultători, pentru a da o notă aparte şi pentru a amplifica mai mult
consecinţele refuzului primelor două chemări din partea iudeilor.

7
Acelaşi mod de prezentare, bazaţi acum pe această tipologie sau acest model de
prezentare a unei acţiuni sau a unui adevăr esenţial, îl scoate în evidenţă Duhul
Sfânt când ne descrie prin profet plaga a şasea, care, pentru a o putea înţelege,
introduce un tablou menit să amplifice mai mult însemnătatea şi importanţa rolului
secării Eufratului, tocmai ca să ne ajute să înţelegem corect că Eufratul nu trebuie
înţeles ca un râu literal, ca un simplu râu, după cum nici secarea lui nu este
totodată secarea fizică a unui fluviu din Orientul Mijlociu. Ca să putem pricepe
bine acest fapt, Dumnezeu introduce tabloul Armaghedonului. Aceasta este metoda
de prezentare a lui Dumnezeu cu care trebuie să ne familiarizăm dacă dorim să
înţelegem simbolurile sau o acţiune în profeţie ori într-o pildă, ca cea prezentată
mai sus.

Acesta este un prim aspect deosebit de important pentru a înţelege corect plaga a
şasea şi războiul Armaghedon. Aş dori să se observe că nu folosesc niciodată
expresia "războiul de la Armaghedon", întrucât în această expresie nu este
reflectată intenţia divină. Este războiul Armaghedon, nu de la Armaghedon în
încercarea de a indica un anumit loc de pe pământ. Un al doilea aspect foarte
important în înţelegerea limbajului simbolic al plăgii a şasea şi al Armaghedonului
este cel referitor la principiul tipului şi antetipului! Ce ne spune acest principiu? Că
tot ceea ce se întâmplă în Noul Testament, s-a întâmplat sau a avut loc deja în
Vechiul Testament. Cu alte cuvinte, Vechiul Testament este marea carte a tipurilor,
în timp ce Noul Testament este marea carte a antetipurilor.

Ca să fiu şi mai explicit: adevărul prezentat în Noul Testament este adevărul

explicat al Vechiului Testament! Mergând pe acest fir, atunci, fără să greşesc, pot
spune cu încredere că Evanghelia prezentată de Hristos în cartea profetică a lui
Daniel este aceeaşi Evanghelie a lui Hristos, dar explicată pe larg, în cartea lui
Ioan, Apocalipsa! Acest principiu extraordinar ne conduce implicit la următorul
gând, şi anume că tot ceea ce doreşte Dumnezeu să ne înfăţişeze în tabloul plăgii a
şasea şi al Armaghedonului, este deja prezentat şi cuprins în cartea lui Daniel, dar
şi în cărţile altor profeţi. Or, asta înseamnă că Dumnezeu ne transmite următorul
principiu fundamentat în acest adevăr minunat: "Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut
se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar
putea spune: >Iată ceva nou!<, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea
noastră... Ce este a mai fost, şi ce va fi a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi
ce a trecut." Eclesiastul 1,9; 3,15.

Prin urmare, adevărul referitor la Armaghedon putem să-l înţelegem doar prin
prisma celor ce deja s-au întâmplat în trecut, căci până la urmă Armaghedonul nu
este nimic altceva decât o bătălie care repetă la scară planetară ceea ce s-a
întâmplat deja în trecut. El pune pe tapet iarăşi, pentru ultima generaţie, tot ceea ce
a avut loc în trecut, doar că de astă dată acest război îngrozitor va angrena, fără
putinţă de scăpare pentru cineva, orice minte umană, orice fiinţă inteligentă de pe

8
acest pământ, de fapt toate capacităţile omului prin intermediul bisericii apostaziate
a creştinismului şi puterii civile, politice şi juridice a statului.

Ar fi imposibil să înţelegem doar din trei versete biblice ce doreşte Dumnezeu să

ne transmită cu privire la Armaghedon, de nu am avea în vedere principiile
enunţate până acum. Dacă acest război nu s-ar fi desfăşurat în trecut, de fapt el a
fost şi este într-o continuă desfăşurare, dar la o scară subtilă, fără ca oamenii să
realizeze acest fapt, atunci de unde am lua informaţiile necesare să ştim ce
reprezintă Armaghedonul? Observaţi, vă rog, cum începe cartea Apocalipsei:
"Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi
lucrurile care au să se întâmple în curând." Apocalipsa 1,1. Această descoperire
este Evanghelia lui Hristos pentru toate generaţiile de după învierea şi înălţarea Sa
la cer. Dar nu este numai atât. Ea este o descoperire; dar o descoperire a ce anume?
A lucrurilor "care au să se întâmple în curând".

Ei bine, aceste lucruri nu sunt ceva nou, ceva ce nu s-a mai întâmplat pe pământ,
sub soare, în dispensaţiunea Vechiului Testament. Dimpotrivă, toate aceste lucruri
prezentate în Apocalipsa nu sunt altceva decât toate acele lucruri despre care
Dumnezeu ne vorbeşte în cartea lui Daniel, pentru că Apocalipsa, în principiu şi în
mod absolut, nu este altceva decât descoperirea sau desigilarea şi explicarea mai
amplă a tuturor profeţiilor şi simbolurilor din faimoasa carte profetică a lui Daniel.
Prin aceasta, Dumnezeu doreşte să ne transmită că istoria trecutului se va repeta,
dar de astă dată nu va mai cuprinde doar o naţiune sau un imperiu, ci absolut
întreaga planetă cu toate popoarele ei, dar mai ales biserica şi puterea statului.

"Cartea lui Daniel este desigilată prin Apocalipsa lui Ioan şi ne conduce până la
evenimentele finale ale istoriei acestui pământ." Mărturii pentru pastori şi
lucrătorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi, subcap. Rezultatul unui studiu corect,
par. 5.

Întorcându-mă la cartea lui Daniel, putem să vedem cât de clar se precizează că cei
ce vor trăi la vremea sfârşitului, vreme care începe cu anul 1798, şi cuprinde toate
generaţiile de atunci încoace, vor fi în stare să priceapă lucrurile scrise în cartea lui
profetică, lucruri care pentru Daniel fuseseră sigilate, fiindcă nu vizau timpul său,
iar el nu avea nevoie să le cunoască. Îi fusese destul că a leşinat când a văzut ce se
petrece cu poporul lui Dumnezeu de-a lungul timpului. Nu putea suporta mai mult.
De ce urmau să fie înţelese acest lucruri despre care vorbesc profeţiile sale?
Deoarece cartea sa avea să fie desigilată şi descoperită pentru generaţiile din urmă,
potrivit cuvântului care spune: "Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o
Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a
făcut-o cunoscut, trimiţând, prin îngerul Său, la robul Său Ioan care a mărturisit
despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a
văzut. Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc
lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!" Apocalipsa 1,1-3.

9
Iată ce ne spune cartea lui Daniel: "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi
pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa
va creşte... Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi
cinci de zile! Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula
iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor." Daniel 12,4.12.13.

Aşadar, principiul tipului şi antetipului ne arată că ceea ce s-a întâmplat în trecut,

se va repeta în viitor, dar la altă scară. Acest principiu trebuie bine fixat în
memorie deoarece pe baza lui vom descoperi atât de multe lucruri legate de plaga a
şasea şi de războiul Armaghedonului. De fapt, chiar apostolul Pavel vorbeşte foarte
limpede despre acest principiu, atunci când ne spune nouă, celor de astăzi: "Aceste
lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru
învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor". 1Corinteni 10,11. "Şi
tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin
răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem
nădejde." Romani 15,4.

Important este să nu uităm trecutul deloc, fiindcă este plin de învăţături de o

însemnătate nebănuită, iar dacă am lua aminte la ele, atunci în mod sigur nu vom
repeta istoria trecutului, cel puţin în vieţile noastre. Numai aceia care învaţă din
lecţiile trecutului, numai ei vor şti cum să înfrunte icoana fiarei şi timpul
strâmtorării lui Iacov.

Ideea este următoarea: când Dumnezeu ne vorbeşte despre Armaghedon,

în Apocalipsa 16, El doreşte să ne descopere că ceea ce a fost mai înainte, ceea ce
s-a întâmplat în era Vechiului Testament, se va repeta mai ales pentru generaţiile
din urmă, iar prin plaga a şasea şi a şaptea acestui Armaghedon i se va pune capăt
pentru totdeauna, pentru ca niciodată să nu se mai ivească în Universul fiinţelor
inteligente create de Isus Hristos - Dumnezeu adevărat şi veşnic! În orice caz, ceea
ce trebuie învăţat până la însuşire este faptul că modul de lucru al lui Dumnezeu cu
oamenii este întotdeauna acelaşi, că ori de câte ori a căutat să ne ofere adevărurile
preţioase ale Evangheliei, totdeauna a folosit acelaşi limbaj, aceleaşi principii de
abordare, precum şi multe simboluri care se aseamănă în ambele
cărţi Daniel şi Apocalipsa, tocmai ca să ne ajute să înţelegem diferitele faţete ale
unei realităţi care s-a întâmplat sau care urmează să se întâmple.

"Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o

asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui
Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante
ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din
primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru." Tragedia
veacurilor, cap. Lumină prin întuneric, par. 1.

10
În concluzie, în acest episod am căutat să stabilesc un adevăr neîndoios şi clar, şi
anume că Dumnezeu este neschimbat în felul cum ne prezintă cele ce urmează să
se întâmple prin prisma celor ce deja s-au întâmplat. Istoria trecutului se va repeta,
iar acest adevăr deosebit de important este cuprins în descrierea războiului
Armaghedon, din Apocalipsa 16. Armaghedon adună sau însumează laolaltă
trecutul, prezentul şi viitorul în tot ce priveşte războiul împotriva lui Hristos! Acum
vorbesc în termeni generali, stabilind principiul de bază al înţelegerii
Armaghedonului, urmând să intrăm în detalii în episoadele viitoare.

"Ne aflăm pe pragul unor evenimente mari şi solemne. Multe dintre profeţii
sunt pe punctul de a se împlini într-o succesiune rapidă. Fiecare element al puterii
este pe punctul de a fi pus la lucru. Istoria din trecut se va repeta, vechile
controverse vor fi readuse la viaţă, iar pericolul va asalta poporul lui Dumnezeu
din toate părţile. Tensiunea pune stăpânire pe neamul omenesc. Ea pătrunde
pretutindeni pe pământ.
Studiaţi Apocalipsa în legătură cu cartea lui Daniel, deoarece istoria se va
repeta..." Mărturii pentru pastori şi lucrătorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi,
subcap. Puteri de nebiruit care aşteaptă, par. 2, 3.

"Cei care mănâncă trupul Fiului lui Dumnezeu şi beau sângele Său vor găsi în
cărţile Daniel şi Apocalipsa adevărul inspirat de Duhul Sfânt. Ei vor pune în
mişcare puteri care nu pot fi biruite. Copiii vor propovădui tainele care au fost
ascunse celor mari." Mărturii pentru pastori şi lucrătorii Evangheliei, cap. Sfintele
Scripturi, subcap. Puteri de nebiruit care aşteaptă, par. 1.

11
 EUFRATUL ŞI BABILONUL CEL MARE

O dată stabilit principiul de lucru potrivit căruia istoria trecutului se va repeta în

războiul Armaghedonului, atunci devine lesne de priceput de ce este uşor de înţeles
Evanghelia lui Hristos în toată cartea Apocalipsei. Dacă acest război îngrozitor
reînvie vechile controverse, atunci noi, ca nişte studenţi atenţi şi conştiincioşi,
trebuie să abordăm războiul Armaghedonului prin prisma istoriei trecutului, aşa
cum este ea consemnată în paginile Vechiului Testament! Primul pas pe care-l vom
face este de a înţelege în mod corect semnificaţia primei părţi a Apocalipsei 16,12:
"Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să
fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit".

Acest tablou este plin de simboluri, şi ca atare limbajul este codificat. Din acest
motiv, a folosi o interpretare geografică ar însemna să pornim cu stângul încă din
debutul studiului nostru. Cu alte cuvinte, a considera Eufratul ca fiind chiar fluviul
cu numele respectiv, care curge în Irakul de astăzi, ne-ar conduce la a accepta şi
faptul că împăraţii de la răsărit sunt armatele asiatice ale Chinei, Japoniei, Indiei,
ş.a.m.d. Or acest lucru ar descoperi doar faptul că războiul Armaghedonului este
doar o luptă armată omenească între armatele din răsărit şi cele din apus, şi
nicidecum un război împotriva lui Hristos!

Întrucât limbajul folosit este unul al simbolurilor, el are menirea de a ascunde nişte
adevăruri de natură spirituală deosebite! Iar acest limbaj nu poate fi decodificat
decât prin metoda de interpretare a Evangheliei, care este frumos enunţată de
apostolul Petru în aceste cuvinte inspirate: "Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai
tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc
întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile
voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se
tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii
au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt". 2Petru 1,19-21.

Ceea ce vrea să ne transmită apostolul inspirat este că Biblia se explică singură;

Biblia este propriul ei interpret. Prin urmare, să lăsăm Scripturile să vorbească şi să
facă multă lumină în ce priveşte Evanghelia lui Hristos în legătură cu plaga a şasea
şi Armaghedonul. Această metodă de interpretare a Evangheliei, atunci când este
vorba despre simboluri, ne descoperă că nu poziţia geografică este importantă, ci
caracterul sau identitatea, cu alte cuvinte cine este în realitate cel zugrăvit prin
intermediul simbolurilor. În profeţia biblică poziţia geografică nu este esenţială şi
determinantă pentru înţelegerea unui adevăr de natură spirituală, ci caracterul sau
cine eşti în realitate. Nu locul, ci caracterul trebuie să predomină pentru a înţelege
corect adevărul Evangheliei!

12
Aşadar, ce reprezintă Eufratul? Mai înainte de a răspunde la această întrebare,
trebuie să observăm că râul Eufrat nu trebuie luat ca un singur element în ce
priveşte plaga a şasea. Este foarte important să înţelegem acest lucru. Prin urmare,
principiul fundamental al interpretării Evangheliei ne spune că Eufratul trebuie
întotdeauna legat sau asociat cu Babilonul, după căderea omului în păcat. Dacă nu
sesizăm acest amănunt însemnat, care cântăreşte greu în decodificarea plăgii a
şasea, atunci riscăm să pierdem din vedere adevărul cuprins în plaga a şasea.
Atunci, este musai să vedem legăturile lucrurilor descoperite prin plaga a şasea cu
celelalte părţi ale Apocalipsei. Numai în felul acesta putem înţelege corect plaga a
şasea!

În Apocalipsa 18, Duhul Sfânt ne introduce în atmosfera vestirii Evangheliei sub

forma unei mari avertizări mondiale, prin intermediul îngerului al patrulea. Cine
este cel vizat de către acest înger sau această mişcare? Nimeni altul decât
Babilonul cel mare. Aici se află majoritatea copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu
care nu au auzit niciodată sau nu au înţeles importanţa mesajului puternic al celor
trei îngeri din Apocalipsa 14. Această vestire mondială pur şi simplu va zgudui din
temelii Babilonul cel mare, care spune despre sine însuşi următoarele: "Şed ca
împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!" Apocalipsa 18,7.
Practic, nu duce lipsă de nimic, fiind stăpânul întregului negoţ la nivel mondial;
toate popoarele lumii participând la acest negoţ! Din acest motiv, Babilonul cel
mare şade "ca împărăteasă", fiind feminizat de către Inspiraţie tocmai pentru a
scoate în evidenţă faptul că sub mantia lui se ascunde elementul religios, adică
nimeni alta decât biserica creştină sau creştinismul apostaziat, în speţă papalitatea,
care este întruchipată în Biblie printr-o femeie rău famată.

Foarte interesant este faptul că limbajul din aceste verset este practic o repetare a
celui din cartea lui Isaia, care ne vorbeşte tot despre Babilon, dar de astă dată
despre Babilonul antic sau Imperiul Babilonian! "Tu ziceai: >În veci voi fi
împărăteasă!<, şi nu te-ai gândit, nici n-ai visat că lucrul acesta are să se sfârşească.
Ascultă însă acum, tu cea dedată plăcerilor, care stai fără grijă şi zici în inima ta:
>Eu, şi numai eu, nu voi fi niciodată văduvă şi nu voi fi niciodată lipsită de
copii!<" Isaia 47,7.8. Ce trebuie să remarcăm aici? Că Babilonul antic se repetă în
forma Babilonului cel mare, dar nu din punct de vedere geografic, ci din punct de
vedere al caracterului, al spiritului şi metodelor lui de lucru.

Toţi ştim că Babilonul antic a căzut pentru a nu se mai ridica niciodată şi, mai mult,
pentru a nu mai fi reclădit în veci. Aşadar, Duhul Sfânt ne înfăţişează un model de
lucru, un tip prin intermediul Babilonului antic, cu ajutorul căruia să putem
înţelege manifestările şi caracterul Babilonului cel mare din Apocalipsa! Astfel,
istoria trecutului se va repeta în viitorul apropiat, exact aşa după cum ne spun
Scripturile. Acum, se iveşte următoarea întrebare: Pe ce anume şade Babilonul cel
mare? Ca să răspundem corect la această întrebare, nu trebuie decât să descoperim
pe ce anume şedea sau se afla Babilonul antic, astfel încât să nu fi dus lipsă de

13
nimic şi să nu-i fi fost frică de absolut nici un duşman, oricât de mult ar fi fost
asediat! Evident, pe râul Eufrat, Eufratul fizic, fiindcă vorbim despre Babilonul
antic!

Dacă Babilonul antic a fost construit pe Eufrat, în mod strategic, devenind astfel,
după criteriile omeneşti, o cetate inexpugnabilă, imposibil de cucerit, atunci tot
astfel trebuie să fie şi cu Babilonul cel mare. El trebuie să fie clădit pe Eufratul
simbolic şi totodată susţinut cu toată forţa apelor acestuia. Dacă nu aşa ar sta
lucrurile, atunci ar fi imposibil să spună vreodată: "Şed ca împărăteasă, nu sunt
văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!" Aşadar, Babilonul cel mare şade pe "râul
cel mare, Eufrat"! Aici se află toată bogăţia şi puterea lui! Dar, când acest mare râu
sau fluviu va seca, cum spun Scripturile, atunci Babilonul cel mare va cădea pentru
a nu se mai ridica absolut niciodată. Doar aşa nu se va mai repeta istoria trecutului,
iar istoria păcatului va lua sfârşit, neprihănirea şi dragostea divină dăinuind pe un
nou pământ întotdeauna într-un prezent continuu, fără sfârşit!

Acest adevăr important este confirmat mai departe în Apocalipsa 17, de altfel
acesta fiind capitolul care se ocupă în întregime cu nesăbuinţele Babilonului cel
mare, completate fiind de tabloul din Apocalipsa 18 şi 19. Plaga a şasea poate fi
mai clar înţeleasă prin intermediul Apocalipsei 17. Aici se arată limpede că
Babilonul este întruchipat de o femeie desfrânată în ultimul grad, o femeie care are
stăpânire peste împăraţii pământului, adică peste guvernele civile, care îi oferă
toată puterea juridică, astfel încât ea să-şi pună în aplicare edictele nimicitoare.
Pentru a înţelege mai bine acest fapt, această desfrânată notorie este arătată ca
şezând "pe ape mari". Apocalipsa 17,1. "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau
cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata
curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi
locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!<" Apocalipsa 17,1.2. Ce sunt
apele? "Apoi mi-a zis: >Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade,
gloate, neamuri şi limbi<." Apocalipsa 17,15. Prin urmare, Eufratul reprezintă
naţiunile lumii care-şi dau tot suportul Babilonului cel mare, adică papalităţii, care
mai este sprijinită în mod incredibil de protestantismul apostaziat, numit în
Scripturi şi icoana fiarei, adică icoana sau imaginea perfectă a papalităţii medievale.
(Icoana fiarei repetă pur şi simplu ceea ce a făcut papalitatea în Evul Mediu, fiind
cu adevărat chipul modern al acesteia. Să nu uităm niciodată că istoria trecutului se
repetă în absolut toate privinţele în domeniul religios).

Aşadar, putem conchide fără nici cea mai mică îndoială că Eufratul simbolic
din Apocalipsa 16 este râul de oameni, de popoare ale lumii, pe care va fi clădit
Babilonul cel mare. Se observă limpede că amândouă sunt de nedespărţit; căci
oriunde este prezent Babilonul, indiferent că este vorba despre cetatea antică sau
despre cetatea spirituală din Apocalipsa, Eufratul trebuie să fie şi el prezent ca
sursă a puterii lui. Deci, plaga a şasea descoperă adevărul formidabil cu privire la
secarea râului Eufrat pe care era clădit, până la vremea aceea, Babilonul cel mare.

14
Altfel nu ar avea nici un sens să se spună că Eufratul a secat, dacă acest fapt n-ar
avea nici o legătură cu Babilonul! (Vom vedea de altminteri că Babilonul este o
capodoperă aproape perfectă a contrafacerii împărăţiei lui Dumnezeu.)

Nici nu este nevoie să fie amintit Babilonul în versetul pe care-l avem în atenţie, de
vreme ce despre el se vorbeşte în capitolele 18 şi 19 din Apocalipsa. Ţinta Duhului
Sfânt în privinţa plăgilor este doar să le descrie pe scurt, întrucât multe alte detalii
sunt oferite în restul cărţii Apocalipsei, cât şi în cartea lui Daniel. Într-un anumit
fel, Apocalipsa este asemenea unui puzzle, care trebuie montat potrivit specificului
fiecărei piese în parte. Toate piesele, imaginile pline de simboluri deosebit de
semnificative, sunt făcute să se potrivească perfect. Însă, pentru a putea face acest
puzzle este nevoie de călăuzirea Aceluia care l-a gândit în felul acesta.

Prin urmare, secarea marelui râu Eufrat înseamnă, potrivit interpretării Evangheliei,
"secarea" sau retragerea întregului sprijin uman şi financiar pentru Babilonul cel
mare! Este şi financiar întrucât toţi împăraţii pământului, toate guvernele
pământului fac negoţ cu femeia desfrânată, alias Babilonul cel mare. Unii sunt
putrezi de bogaţi materialiceşte tocmai din cauza acestui negoţ nelegiuit.
"Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără
marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de
purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul
de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de
marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia,
nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile,
nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor... Cei ce fac negoţ cu
aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica
chinului ei." Apocalipsa 18,11-13.15.

De unde până mai deunăzi aceste naţiuni, fluviul puterii, a tuturor capacităţilor
omeneşti intelectuale, cât şi mulţimea nenumărată a banilor, sprijineau Babilonul
în aparenţă de neînfrânt, acum, în timpul fără har, Babilonul cel mare sau femeia
desfrânată din cale afară rămâne singură şi goală. Iar, după cum vom vedea, acest
râu Eufrat se va întoarce cu totul împotriva cetăţii celei mari şi o va călca în
picioare, o va pustii. Dar, ce anume provoacă secarea Eufratului în timpul lipsit de
har? Căci este clar că Evanghelia nu mai are nici un efect asupra oamenilor; lor nu
li se mai dă nici o solie de avertizare. La această întrebare voi răspunde puţin mai
târziu, căci mai întâi trebuie să înţelegem ce înseamnă venirea împăraţilor de la
răsărit, şi cine sunt ei!

15
 ÎMPĂRAŢII DE LA RĂSĂRIT

Aşadar, râul cel mare, Eufrat, trebuie să sece pentru a fi pregătită astfel calea
pentru venirea împăraţilor de la răsărit. "Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea
împăraţilor care au să vină din răsărit." Apocalipsa 16,12. Textul este cât se poate
de simplu, accentuând faptul că venirea acestor împăraţi nu poate avea loc
niciodată decât dacă mai întâi seacă Eufratul! Este un amănunt semnificativ peste
care nu trebuie să trecem cu uşurinţă. Ei bine, pentru a înţelege în mod corect, fără
greşeală acest tablou simbolic, noi trebuie să avem în vedere tipul lui vechi-
testamentar. Metoda de învăţare a lui Dumnezeu pentru noi este aceea de a ne pune
la dispoziţie istorisiri şi întâmplări care au avut loc la un moment dat în istoria
biblică, cu ajutorul cărora să putem înţelege principiile neprihănirii în evenimentele
viitoare, care repetă oarecum cele întâmplate în trecut.

Întâmplările vechi-testamentare trebuie să constituie pentru noi nişte tipare sau

modele de lucru pe baza cărora să putem înţelege modul de manifestare al lui
Dumnezeu, precum şi modul de manifestare al diavolului. Biblia nu-i o carte cu
povestiri frumoase şi tumultoase totodată, ci Biblia este în întregime cartea
tipurilor şi antetipurilor. Bunăoară, istoria lipsei de credinţă a lui Avraam, care nu
s-a bizuit cu totul pe făgăduinţa lui Dumnezeu că Sara, chiar Sara cea bătrână, soţia
lui, va avea un fiu, din a cărui linie genealogică urma să se nască Mesia, se repetă
aproape în viaţa fiecărui creştin, care nu se încrede cu totul în făgăduinţele lui
Dumnezeu adresate tocmai lui însuşi. La credinţă trebuie adăugată încredere totală
în Dumnezeu, dacă vrem să dăm dovadă de credinţa mântuitoare!

Tot astfel, tablourile simbolice prezentate lui Daniel în viziune trebuie să constituie
şi chiar constituie baza de lucru a lui Dumnezeu pentru inspiraţia lui Ioan cel iubit,
când se afla pe insula Patmos. Interesul lui Dumnezeu nu este doar de a ne
prezenta o panoramă a istoriei lumii, ci este acela de a ne prezenta lupta cea mare
dintre bine şi rău, contrastul dintre metoda lui Dumnezeu de lucru şi cea a
diavolului, precum şi faptul că această luptă se reeditează continuu, mai ales pentru
generaţia din urmă, la scară planetară, când acest război trebuie să ia sfârşit.

În tot Vechiul Testament trebuie să vedem cele două principii antagonice,

neprihănirea şi păcatul, care se luptă pentru supremaţia minţii umane şi a câştigării
luptei de veacuri. În absolut toate întâmplările vechi-testamentare trebuie să vedem
cum aceste două principii se luptă pentru binecuvântarea omului, ca în cazul
neprihănirii, sau pentru distrugerea lui definitivă, ca în cazul nelegiuirii, a răului,
ca armă de atac a diavolului. Dacă, de exemplu, în apariţia celor patru mari imperii
mondiale vedem doar o istorie a lumii, a unor evenimente care trebuiau să-şi
urmeze cursul, atunci noi pierdem din vedere scopul pentru care Dumnezeu i-a
inspirat pe profeţi să scrie despre ele. În apariţia lor trebuie să vedem eşecul
bisericii iudaice de a trăi în neprihănire, în armonie cu principiile sublime ale legii

16
lui Dumnezeu. Da, ivirea acestor mari imperii pe scena istoriei îşi găseşte sorgintea
în decăderea şi apostazia bisericii iudaice de la planul iniţial al lui Dumnezeu de a
popula lumea cu neprihănire prin intermediul lor, dacă ar fi rămas ascultători zi de
zi faţă de Iahweh.

În virtutea acestei înţelegeri, fiindcă Dumnezeu ne-a furnizat modele de lucru pe

baza cărora să putem înţelege evenimentele viitoare, atunci, fără să greşim câtuşi
de puţin, putem spune că înţelegerea venirii împăraţilor de la răsărit este extrem de
uşoară, deoarece Vechiul Testament ne oferă un tablou al acestui eveniment, o
întâmplare care s-a desfăşurat la vremea aceea, ea fiind în acest fel chiar tipul
secării Eufratului modern şi al venirii împăraţilor de la răsărit. Cu alte cuvinte,
venirea împăraţilor de la răsărit, potrivit Apocalipsei 16,12, are un corespondent
biblic într-o întâmplare reală din Vechiul Testament! Ei bine, această întâmplare
este folosită de Dumnezeu ca model, când transmite lui Ioan, pe Patmos, adevărul
cel crud cu privire la Babilonul modern şi la Eufratul spiritual pe care se sprijină şi
care răsfaţă astfel cetatea spirituală nelegiuită. El ştia că numai astfel putem să
tragem învăţămintele corecte cu privire la principiile Sale. Vom înţelege ca
niciodată mai bine cum tipul întâlneşte antetipul, cum cele întâmplate în mod real
cu o cetate antică, se vor repeta pur şi simplu la scară planetară de astă dată cu
Babilonul şi Eufratul modern.

Această întâmplare îi are drept protagonişti chiar pe Babilonul antic şi râul Eufrat,
cetatea aparent de necucerit a Babilonului ce cade practic într-o singură noapte,
prin secarea râului Eufrat, fiind pregătită astfel calea pentru venirea sau intrarea
triumfală a lui Cirus Persanul, împăratul de la răsărit, în cetatea Babilonului antic.
În cartea lui Daniel se află toate cele privitoare la această întâmplare.
Vezi Daniel 5.

Cetatea antică a Babilonului, aşa cum am afirmat şi în episodul trecut, a fost

construită în mod strategic chiar pe râul Eufrat. În acest fel, cetatea era asigurată
permanent cu resurse de ape, care nu secau niciodată, şi care permiteau cetăţii să
reziste oricărui asediu, indiferent cât de lung ar fi fost acesta. A fost în aşa manieră
gândită această construcţie impunătoare, o adevărată minune antică între minunile
lumii, încât râul şi zidurile masive o făceau de-a dreptul imposibil de învins. Avea
două rânduri de ziduri masive, extrem de înalte, despărţite fiind de un şanţ foarte
adânc, alimentat încontinuu de apele Eufratului, care intra pe sub aceste ziduri şi
ieşea în partea opusă. La intrarea râului pe sub aceste ziduri enorme, erau
prevăzute nişte porţi grele din fier masiv, în formă de gratii, pentru ca apa să poată
curge nestingherită prin ele. Aşa că o încercare de a pătrunde pe aici, cu bărci, era
din start sortită eşecului.

Această capodoperă a antichităţii a fost gândită de cel mai ilustru şi unul dintre cei
mai mari strategi şi constructori ai lumii, Nabucodonosor al II-
lea, bineînţeles împreună cu arhitecţii străluciţi ai imperiului său. El de fapt a

17
reconstruit Babilonul, nu l-a ridicat de la zero. În această cetate se aflau cele mai
strălucite universităţi din lumea aceea, tinerii studenţi de talent şi extrem de
promiţători provenind dintre toate popoarele subjugate, inclusiv din poporul evreu.

Fără a intra în prea multe detalii, cert este că Babilonul antic şi-a făcut un renume
mondial în toate privinţele, dar mai ales în cel al religiei şi al astrologiei. Avea de
toate, nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic. Cucerise aproape întreaga lume
cunoscută, iar acum şedea ca împărăteasă, neducând lipsă de nimic şi
neînspăimântând-o de asemenea nimic. "Tu ziceai: >În veci voi fi
împărăteasă!<" Isaia 47,7. Astfel, o dată cu trecerea timpului şi ajungând la
apogeul puterii ei, pe vremea lui Nebucadneţar, nici nu se gândea că pieirea ei va
veni tocmai de acolo de unde nu se aştepta: Eufratul. A sfidat pe Dumnezeul
cerului, tocmai ea, cetatea cea mare a lumii antice, căci i se dăduse din plin ocazia
de a-l cunoaşte, mai întâi la nivel înalt, prin cei patru tineri minunaţi ai neprihănirii,
Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria, şi mai apoi, la nivelul populaţiei, prin cei
neprihăniţi dar neamintiţi în Scripturi din poporul evreu adus ca rob în Babilonia!

Ultimul pas în această sfidare grosolană, deşi lui Nebucadneţar i se înfăţişase

istoria omenirii sub forma acelei statui alcătuită din diferite metale, este cel făcut
de nepotul său, Belşaţar, care a dat un mare ospăţ în care a poruncit să fie folosite
vasele de la templul din Ierusalim, pe care Nebucadneţar le confiscase cu ocazia
uneia dintre invaziile sale, dar care a avut decenţa şi respectul cuvenit de a nu le
folosi niciodată. Capul de mână care a început să scrie pe unul din pereţii camerei
de ospăţ, avea să pună capăt dezmăţului şi totodată să arate care va fi soarta
Babilonului: chiar în acea noapte avea să fie cucerit, fără multe eforturi şi practic
fără o luptă. Ce s-a întâmplat, este un fapt bine cunoscut celor pasionaţi de istorie.
Cirus a ordonat armatei sale să devieze cursul râului Eufrat pentru ca să poată intra
nestingherit pe sub zidurile cetăţii, în inima imperiului. Ştia că acolo se află nişte
porţi imense din fier, dar probabil a mizat pe lipsa de discernământ a soldaţilor deja
beţi. Şi exact acest lucru s-a întâmplat. Acele porţi nu au mai fost ferecate ca de
obicei, rămânând deschise, parcă aşteptându-i pe noii autoinvitaţi. Astfel, într-o
singură noapte a căzut Babilonul cel în aparenţă inexpugnabil, exact aşa cum au
profetizat cuvintele scrise de capul de mână pe acel zid, tâlcuite fiind mai apoi de
Daniel care fusese chemat în acest scop.

Întrebarea este următoarea: De ce căderea Babilonului antic a avut loc într-un fel
mai puţin aşteptat? De ce Eufratul a fost arma principală care a asigurat doar într-o
singură noapte prăbuşirea marelui imperiu? Din simplul motiv că Eufratul era
mijlocul de susţinere a vieţii şi al apărării cetăţii respective, iar fără acesta, dacă era
curmat, cetatea rămânea descoperită, fără apărare şi fără susţinătorul vieţii.
Încrederea în Dumnezeul cerului a fost schimbată cu încrederea în ei înşişi şi-ntr-
un mare râu! Ajunseseră pur şi simplu dependenţi de el. Dacă babilonienii ar fi luat
seama la adevărul lui Dumnezeu, descoperit prin conduita celor patru tineri
destoinici, dacă ar fi dorit să-l cunoască pe Dumnezeul cerului şi să decidă să

18
trăiască în armonie cu principiile legii cerului, atunci, cu adevărat, se poate spune
că Babilonul ar fi devenit un bastion al neprihănirii, adevărata biserică a lui
Dumnezeu.

Dumnezeu a venit în mod special în ajutorul Babilonului prin adevărata Sa biserică,

nu biserica iudaică, fiindcă ea deja era apostaziată ca organizaţie, şi se afla şi în
robie, ci prin adevărata biserică a neprihănirii alcătuită din toţi cei neprihăniţi
dintre iudei, şi mai cu seamă a celor patru tineri evrei extraordinari! (Robia fizică
era doar semnul robiei spirituale a poporului evreu faţă de păcat!) Aici avem iară
un alt tablou demn de luat în seamă, căci se va repeta întocmai. Stăpâna lumii era
Babilonul acelor vremuri. Biserica cu numele, biserica iudaică, cea care credea mai
departe că este biserica prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, singura biserică
adevărată de pe pământ, aşa cum credea cu toată puterea ei, se găsea atunci în robia
acelui Babilon. Şi mai exista adevărata biserică a lui Dumnezeu, prin care
împrăştia lumina Sa preţioasă, prin oamenii Săi neprihăniţi, cei ca Daniel, Azaria,
Mişael şi Hanania. Aceasta era adevărata biserică în care neprihănirea caracteriza
viaţa ei. Adevărul a fost vestit prin cuvinte şi mai ales prin comportament, prin
această biserică, nu prin cea iudaică, ce în marea ei majoritate, atunci când a venit
vremea reîntoarcerii în ţara lor, a ales să rămână în Babilon.

Această situaţie se va repeta. Babilonul cel mare va stăpâni lumea întreagă, în speţă
după aprobarea şi punerea în aplicare a edictului duminical, asemenea Babilonului
antic; biserica laodiceană, ca şi biserica iudaică, crede că este singura biserică
adevărată, singura prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, fără să conştientizeze
că îi lipseşte puterea Evangheliei, ea aflându-se chiar în robia Babilonului cel mare,
fiindcă mai întâi şi de toate este în robia păcatului. Laodicea este sclava propriilor
păcate. Este rezultatul înspăimântător al respingerii chemării Mirelui divin la nuntă,
sub forma celor două invitaţii sau chemări. Dar, Dumnezeu are o biserică
neprihănită prin care va vesti Babilonului modern, pentru ultima oară în istoria
pământului, Evanghelia cea preţioasă a salvării. Această biserică este alcătuită doar
din leviţi şi fecioare înţelepte, adică din acei credincioşi, bărbaţi, femei şi copii,
care şi-au însuşit solia neprihănirii lui Hristos, aşa cum a fost vestită lumii moderne
prin intermediul celor trei îngeri simbolici din Apocalipsa 14!

Ei se aseamănă cu cei patru tineri evrei care au refuzat închinarea impusă de

Nebucadneţar, de Babilon de fapt, preferând să stea de partea neprihănirii, fiind
prea adânc înrădăcinaţi în adevărul Evangheliei ca să poată da greş. Evanghelia
prezentată de ei, precum şi respingerea ei de către Babilonul cel mare, va aduce cu
sine căderea definitivă a acestuia, premergătoare secării Eufratului, căci acest
eveniment are loc în imediata apropiere a lui Isus, când nu mai există timp de har
pentru nimeni.

De reţinut că sursa puterii Babilonului modern, Eufratul, este atât puterea

oamenilor, cât şi puterea colosală a banilor, puterea financiară a lumii, a guvernelor,

19
aşa cum sursa puterii Babilonului antic a fost Eufratul acelor zile. Eufratul le
asigură putere, apărare, sprijin şi, desigur, o nădejde falsă, căci Eufratul nu este
niciodată Dumnezeu! Prin urmare, Babilonul nu poate fi nimicit dacă mai întâi nu
seacă izvorul puterii sale. Ce a condus la secarea Eufratului antic? Adevărul
Evangheliei respins cu bună ştiinţă de babilonieni! Ce va conduce la secarea
Eufratului spiritual modern? Acelaşi adevăr al puterii creatoare a Evangheliei,
respins de către babilonienii moderni. Consecinţa respingerii Evangheliei salvării a
condus la secarea Eufratului fizic şi, de asemenea, va conduce implicit şi la secarea
Eufratului modern, spiritual.

Dacă ne întoarcem la istoria Babilonului antic, care stă ca tip al învăţămintelor pe

care trebuie să ni le însuşim, pentru a înţelege corect evenimentele viitoare
privitoare la Babilonul modern, ce este un tablou fidel al evenimentelor ce urmează
să aibă loc, atunci secarea Eufratului putem spune cu certitudine, aşa cum afirmam
în debutul acestui episod, introduce împăratul de la răsărit, care în cazul nostru este
împăratul Cirus. Scripturile vorbesc în aceşti termeni despre Cirus, nu numai ca
împărat de la răsărit, ci şi ca prototip al Mântuitorului. Prin el, Dumnezeu a dat
lovitura de graţie Babilonului antic, şi tot prin el avea să elibereze pe iudei şi să le
ofere posibilitatea reclădirii Ierusalimului vechi şi a templului!

"Cine a ridicat de la răsărit pe acela pe care, în neprihănirea Lui, îl cheamă să

calce pe urmele Lui? Cine îi supune neamuri şi împăraţi? Cine le face sabia praf, şi
arcul, o pleavă luată de vânt?... Am sculat pe cineva de la miazănoapte, şi vine de
la răsărit; el cheamă Numele Meu; trece peste voievozi ca pe noroi şi-i calcă în
picioare cum calcă olarul lutul." Isaia 42,2,25. "Aşa vorbeşte Domnul către unsul
Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână ca să doboare neamurile înaintea lui şi să
dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: >Eu voi
merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma uşile de aramă şi voi
rupe zăvoarele de fier. Îţi voi da vistierii ascunse, bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu
sunt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel. Din dragoste pentru
robul Meu, Iacov, şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit
cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti<... >Eu am ridicat pe Cirus, în dreptatea
Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El îmi va zidi iarăşi cetatea şi va da drumul
prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul
oştirilor.<" Isaia 45,1-4.13. "Eu zic despre Cirus: >El este păstorul Meu, şi el va
împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: 'Să fie zidit iarăşi!', şi despre
Templu: 'Să i se pună temeliile!'<" Isaia 44,28.

"Când împăratul a văzut cuvintele care profetizaseră cu peste o sută de ani

înainte naşterea lui, modul în care Babilonul avea să fie luat; când a citit solia
adresată lui de Conducătorul Universului: >Eu te-am încins înainte ca tu să Mă
cunoşti. Ca să se ştie, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui că afară de
Mine nu este Dumnezeu<; când a văzut înaintea ochilor lui declaraţia Dumnezeului
cel veşnic: >Din dragoste pentru robul Meu Iacov, şi pentru Israel, alesul Meu, te-

20
am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti" ; când
a urmărit cuvintele inspirate: >Eu am ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi
toate cărările lui. El îmi va zidi iarăşi cetatea, şi va da drumul prinşilor Mei de
război, fără preţ de răscumpărare< (Isaia 45,5.6.4.13), inima i-a fost mişcată
profund şi s-a hotărât să împlinească misiunea încredinţată de cer. Va lăsa pe robii
iudei şi va ajuta să reclădească templul lui Iehova." Profeţi şi regi, cap. Întoarcerea
din robie, par. 19.

Cirus este împăratul de la răsărit, fiindcă de acolo a venit eliberarea sau izbăvirea
evreilor. El este asemănat cu Hristos, nu pentru că ar fi fost neprihănit, fără păcat,
căci până la urmă era doar în păgân care nu a acceptat niciodată Evanghelia, ci
pentru că săvârşeşte eliberarea evreilor prin puterea lui Dumnezeu, motiv pentru
care este numit în Scripturi "unsul Său" şi chiar "păstorul Meu", şi de asemenea
pentru că permite poporului iudeu să construiască templul şi să reclădească
Ierusalimul. Acum, din moment ce Cirus este asemănat cu Hristos, înseamnă că el
nu este decât un tip al lui Hristos, în acele privinţe subliniate mai sus. Asta mai
înseamnă că adevăratul Împărat de la răsărit este doar Hristos însuşi.

Ajungând la acest gând deosebit, atunci devine limpede că toţi împăraţii "care au
să vină din răsărit", potrivit Apocalipsei 16,12, sunt Hristos împreună cu toţi
mântuiţii prezenţi în cer la ora actuală. Acesta este adevărul, confirmat de
altminteri şi prin următoarele texte biblice: "Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că
s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă >Cel credincios< şi >Cel
adevărat<, şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul
îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni
nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge.
Numele Lui este: >Cuvântul lui Dumnezeu<. Oştile din cer Îl urmau călare pe cai
albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să
lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu
picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi
pe coapsă avea scris numele acesta: >Împăratul împăraţilor şi Domnul
domnilor<." Apocalipsa 19,11-16.

"Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este
norul care îl înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de
întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului. Într-o
tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie de pământ, devenind din ce în ce mai
luminos şi mai glorios, până ce se face un nor mare, alb, având la bază o slavă
asemănătoare unui foc mistuitor, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine ca
un cuceritor puternic. Acum nu mai este >Omul durerii<, ca să bea paharul amar al
ruşinii şi al durerii, ci El vine biruitor în cer şi pe pământ, să-i judece pe cei vii şi
pe cei morţi. >Cel credincios şi adevărat<, >în dreptate va judeca şi va face război<.
>Şi oştile din ceruri îl vor urma< (Apocalipsa 19,11-14). O dată cu acordurile
melodiei cereşti a îngerilor sfinţi, o mulţime nenumărată îl însoţeşte pe drumul Său.

21
Firmamentul pare plin de forme strălucitoare - >zeci de mii de ori zece mii şi mii
de mii<. Nici o pană omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu
este în stare să-i înţeleagă splendoarea. >Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui
umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina< (Habacuc 3,3.4). Când norul cel
viu se apropie mai mult, orice ochi îl priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de
spini nu mai răneşte capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihneşte pe sfânta
Sa frunte. Faţa Sa străluceşte de lumina orbitoare a soarelui de amiază: >Pe haină
şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor<
(Apocalipsa 19,16)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par.
16.

Aşadar, împăraţii de la răsărit sunt Hristos şi suita regală a celor răscumpăraţi, în

primul rând, căci numai răscumpăraţii sunt preoţi şi împăraţi pentru Dumnezeul cel
viu, nu îngerii, care nu au cunoscut păcatul! Desigur, sunt şi o mulţime de îngeri,
însă textul biblic scoate în evidenţă faptul că izbăvirea poporului lui Dumnezeu,
adevărata biserică, ce nu a acceptat să rămână în robia Babilonului cel mare, aşa
cum aveau să accepte cei mai mulţi evrei în timpul lui Ezra, pe un pământ
blestemat de păcat, vine numai atunci când are loc secarea Eufratului spiritual,
adică a puterii oamenilor şi a banilor prin care este susţinută papalitatea şi
protestantismul apostaziat!

Deci, versetul: "Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui
a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit", este înţeles
în mod corect doar atunci când avem în vedere istoria trecutului privitoare la
Babilonul antic, secarea Eufratului de atunci şi distrugerea cetăţii vechi prin
împăratul de la răsărit, adică Cirus Persanul. Babilonul cel mare este clădit pe
Eufratul simbolic, căci aici este sursa celor două mari puteri ale sale: omul şi banii,
până la plaga a şasea, când Eufratul seacă definitiv, adică bisericii desfrânate şi
apostaziate i se retrage tot sprijinul omenesc şi financiar. Numai aşa poate avea loc
venirea literală a lui Isus Hristos şi a oştilor Sale de răscumpăraţi pe norii cerului!
De reţinut că izbăvirea adevăratei biserici a lui Hristos vine de la răsărit, căci
Hristos este adevăratul Împărat de la răsărit.

22
23
 SECAREA EUFRATULUI

Dacă biserica lui Hristos ar fi fost ascultătoare şi ar fi iubit neprihănirea, atunci

conţinutul Bibliei ar fi fost altul şi nu ar mai fi vorbit niciodată despre Babilon ca
despre opresorul poporului lui Dumnezeu! Nici Hristos n-ar mai fi fost răstignit din
cauza bisericii, chiar a miresei Sale, ci ar fi murit doar zdrobit din cauza vinovăţiei
şi suferinţelor provocate de păcatele omenirii luate asupra Lui însuşi! Altul ar fi
fost cursul istoriei, alta ar fi fost viaţa oamenilor. Desigur, acesta este un scenariu
care s-ar fi putut petrece doar dacă neprihănirea ar fi fost iubită mai mult decât
păcatul. Dar, fiindcă neprihănirea şi sfinţenia lui Dumnezeu nu gâdilă simţurile
noastre şi nu satisfac plăcerile cărnii, ele sunt puţin de dorit, întrucât oamenii
apreciază din ce în ce mai puţin făurirea unui caracter moral de excepţie. Calitatea
morală este detronată de plăcerile senzuale. Eul predomină; este dumnezeul
înaintea căruia se închină aproape orice făptură omenească. Păcatul, din nefericire,
a degradat inteligenţa umană într-o măsură greu de imaginat. Viciile sunt situate la
rang de virtute, degradarea morală este lacul în care se scaldă omenirea!

Este de ajuns, bunăoară, să vedem un om inteligent cu o ţigară în gură, care scoate

fum. Nu există nici un motiv oricât de infim, nici o raţiune pentru un asemenea act,
pentru un asemenea viciu, dar inteligenţa umană îl acceptă ca pe o virtute. E de
mirare cum se poate înjosi o minte inteligentă până acolo încât să introducă ceva în
gură care scoate fum. Este aşa pentru că simţurile, plăcerile pervertite ale cărnii
deţin supremaţia şi stăpânesc mintea şi voinţa. În felul acesta, omul acceptă să se
degradeze pentru nişte plăceri trecătoare, care în realitate nu-i satisfac niciodată
nevoile sufletului.

De ce se întâmplă toate aceste lucruri între oameni? Pentru că biserica nu are nimic
de oferit oamenilor. Îi lipseşte cu desăvârşire Evanghelia ei înseşi, şi lipsindu-i
chiar puterea prin care pot fi transformaţi din temelii oamenii, atunci ea chiar nu
are nimic de oferit oamenilor. Biserica organizată asemenea societăţii, indiferent de
numele ei, a pierdut mereu puterea Evangheliei, iar când a pierdut-o a făcut
următorul pas: apelarea la braţul puterii statului. Aşa a rezultat papalitatea, şi aşa se
va forma icoana fiarei, exact pe acelaşi baze care au condus la făurirea papalităţii
medievale.

"Biserica era pe deplin conştientă de pierderea puterii lui Dumnezeu, înainte ca

ea să caute puterea statului. Dacă nu ar fi fost conştientă, atunci niciodată nu ar fi
făcut propuneri oficiale autorităţii imperiale şi nici n-ar fi primit cu bunăvoinţă
avansuri din partea acesteia. Există o putere care ţine de Evanghelia lui Hristos, şi
este inseparabilă de adevărul Evangheliei; adică puterea lui Dumnezeu. De fapt,
Evanghelia este doar manifestarea acelei puteri, pentru că Evanghelia >este puterea
lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede<. Prin urmare, atâta timp cât
un sistem sau o organizaţie de oameni, care au ca profesiune de credinţă

24
Evanghelia lui Isus Hristos, apără cu sinceritate principiul acelei Evanghelii, atâta
vreme cât puterea lui Dumnezeu va fi cu ei, ei nu vor avea nevoie de nici o altă
putere pentru a-şi face simţită influenţa lor în favoarea binelui, oriunde ar fi cazul.
Însă, de îndată ce vreo persoană sau asociaţie, care are ca profesiune de credinţă
Evanghelia, pierde spiritul ei, curând va pierde şi puterea ei. Atunci şi numai atunci,
o asemenea organizaţie caută un alt gen de putere care va lua locul aceleia pe care
a pierdut-o.
Aşa s-a întâmplat cu biserica la acea vreme. Ea căzuse, decăzuse într-un mod
deplorabil de la curăţie şi de la adevăr şi, de aceea, de la puterea Evangheliei. Şi,
întrucât a pierdut puterea lui Dumnezeu şi a evlaviei, ea a înhăţat cu aviditate
puterea statului şi a nelegiuirii. Scopul hotărât pe care îl avusese în vedere
episcopatul, atunci când a încheiat acea tocmeală cu Constantin, şi i-a dat cu
împrumut influenţa bisericii în aspiraţiile sale imperiale, a fost acela de a-şi asigura
legi prin care să poată impune disciplina şi dogmele lui asupra acelora faţă de care
îşi pierduse puterea de a-i convinge sau îndupleca." Great Empires of Prophecy,
pag. 472.

Femeia desfrânată din cale afară, care dă vinul curviei ei otrăvit tuturor locuitorilor
pământului, este văzută de către profetul de pe Patmos călare pe o fiară, un alt
simbol prin care se arată mai clar cine va fi susţinătorul ei în distrugerea poporului
lui Dumnezeu. Ea este văzută în primă fază şezând pe nişte ape mari, pentru ca mai
apoi să fie văzută călărind o fiară monstruoasă. Deşi simbolurile sunt diferite,
lucrul definit de ele este unul şi acelaşi, lucru ce indică spre izvorul puterii ei, adică
oamenii, toate naţiunile pământului. "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau
cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata
curvei celei mari, care şade pe ape mari<... Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi
am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi
avea şapte capete şi zece coarne... Apoi mi-a zis: >Apele pe care le-ai văzut, pe
care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi;<... >Şi femeia pe care ai
văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii
pământului.<" Apocalipsa 17,1.3.15.18.

Atunci când biserica decăzută, papalitatea şi protestantismul apostat, va solicita

puterea statului ca să-i vină în ajutor să-şi pună în practică edictele blestemate, şi se
va ajunge la un amestec între lut şi fier, care orice i-ai face, nu ţine, nu se leagă, în
chiar acel moment Babilonul a devenit cel mare, şi este călare pe fiară, pe puterea
împăraţilor pământului, a guvernelor civile, chiar puterea statului, devenind astfel
un locaş al demonilor! "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul
cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o
închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din
vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii
pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<." Apocalipsa 18,2.3.

25
Numai astfel poate să aibă Babilonul cel mare stăpânire asupra statului, reprezentat
în profeţie prin împăraţii pământului! Prin urmare, noi trebuie să ştim că, la vremea
când se întâmplă acest fenomen, a sosit timpul începutului vestirii marii avertizări
mondiale. De vreme ce biserica creştină, cu tot ce ţine de ea, este apostată, deci nu
mai are puterea Evangheliei, atunci este lesne de observat că ea nu poate fi biserica
lui Hristos, întrucât Scripturile o numesc un locaş al dracilor, o închisoare a
oricărui duh necurat. Evanghelia îi va fi prezentată de adevărata biserică a lui
Hristos, care se găseşte în interiorul ei, mai cu seamă în interiorul laodiceanismului
şi protestantismului decăzut! Prin laodiceanism trebuie înţeles în mod corect
întregul mediu adventist, aşa fragmentat cum este el, căci este singurul mediu care
a beneficiat prin mişcarea adventistă, încă din sec. al XIX-lea, de soliile celor trei
îngeri din Apocalipsa 14. De aceea, laodiceanismul nu trebuie asociat numai cu
biserica adventistă de ziua a şaptea!

Atunci, în virtutea tuturor celor spuse până acum, Eufratul poate fi văzut şi înţeles
încă o dată ca fiind marea de oameni, naţiunile pământului şi în speţă guvernele
lumii, care susţin cu tărie cererile papalităţii, dar mai ales ale icoanei fiarei, care dă
mâna cu papalitatea, în promulgarea edictelor lor de natură eclesiastică! Lipsa
Evangheliei face ca Babilonul cel mare să ajungă să călărească puterea statului,
reprezentată foarte bine în Scripturi prin împăraţii pământului, cei care au
autoritatea politică, civilă, financiară şi juridică în mâinile lor, căci numai astfel
poate începe ultima fază a războiului Armaghedonului.

Respingerea Evangheliei în timpul marii avertizări mondiale, face ca biserica să se

alipească de stat, cerându-i ajutorul, rezultând astfel o unire mondială cu singurul
scop de a dicta modul de închinare. Când statul, a se înţelege statele lumii cu
guvernele lor, îşi întinde mâna pentru făurirea acestei alianţe nesfinte, atunci el
devine sursa puterii colosale a Babilonului cel mare, a bisericii apostate. Are la
îndemână absolut totul, toate instrumentele omeneşti pentru anihilarea oricărui
opozant. Într-un asemenea cadru, numai cine este plin de neprihănirea lui Hristos,
de puterea creatoare a Evangheliei, de prezenţa inestimabilă a Duhului adevărului
poate rezista şi poate fi unul dintre cei 144.000! Doar cunoaşterea teoriei
adevărului, cu argumente biblice, nu va fi suficientă pentru salvarea sufletului.
Condiţiile şi împrejurările în acest caz vor face ca ademenirile, ispitele şi puterea
presiunilor să devină de-a dreptul îngrozitoare. Fără sigiliul Duhului Sfânt şi fără
sigiliul Marelui nostru Preot, Isus Hristos, nimeni, dar absolut nimeni nu va rezista
puterii colosale a icoanei fiarei, papalităţii, statului şi spiritismului, ultimul fiind
liantul care leagă, uneşte aceste trei entităţi, după cum vom vedea când vom aborda
Armaghedonul.

Acum, trebuie să observăm cu mare atenţie un fenomen bizar, şi anume că, în loc
ca prezentarea Evangheliei, care descoperă, dă pe faţă nelegiuirile acestei alianţe
nesfinte, să o destrame, dimpotrivă o întăreşte mai mult, împietrind inimile acelora
care o compun. Menirea prezentării Evangheliei este de a-l descoperi pe Dumnezeu,

26
bunătatea şi dragostea Lui, pe care Babilonul cel mare le refuză, căci prezentarea
vine prin nişte oameni prea puţin cunoscuţi alianţei. Ei nu pot crede că altcineva
prezintă cu adevărat Evanghelia lui Hristos, din moment ce cred că alianţa, sau mai
bine zis această confederaţie mondială, este singura biserică prin care se descoperă
Dumnezeu!

Ca atare, respingerea Evangheliei pe calea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru

oameni, ca să fie auzită, aduce cu sine şi consecinţa groaznică a sigilării
Babilonului cel mare şi a Eufratului în păcat, păcatul împotriva Duhului Sfânt.
(Respingerea Evangheliei are loc în intervalul cuprins între promulgarea edictului
duminical şi încheierea timpului de har, când este aprobat decretul morţii). Odată
ajunşi aici, încep să aibă loc plăgile! Şapte la număr. Deci, prezentarea Evangheliei
nu a putut conduce la secarea Eufratului, (de fapt scopul ei este să salveze din
păcat, nu să împietrească), respingerea Evangheliei a întărit împietrirea minţilor lor,
dar, în primă fază, tot nu duce la secarea Eufratului, la ruperea alianţei, la
despărţirea lutului de fier, a bisericii de stat. Apoi, vin plăgile, o consecinţă firească
a respingerii Evangheliei. Dar nici măcar primele cinci plăgi nu reuşesc să
destrame alianţa monstruoasă!

De ce Evanghelia nu a condus de prima dată la secarea Eufratului? Deoarece a fost

respinsă. Ajutorul trimis de Cer în favoarea întregii omeniri este respins cu totul.
Atunci cum seacă Eufratul? Care este elementul ce duce la secarea definitivă a
Eufratului? (Ne amintim că prin secarea Eufratului spiritual trebuie să înţelegem în
mod corect refuzul oamenilor de a mai oferi sprijin bisericii în acţiunile ei).
Primele cinci plăgi nu conduc la secarea Eufratului, fluviul puterii omeneşti şi
financiare a lumii. Însă, plaga a cincea pregăteşte terenul. Un mare întuneric literal,
fizic acoperă întreaga împărăţie a fiarei. Scaunul de domnie al fiarei nu se află la
Roma în acest timp, aşa după cum în mod eronat se crede. Plaga a cincea are loc
într-un moment cheie al marii lupte, al războiului Armaghedonului, menirea ei
fiind aceea de a-i ascunde pe copii credincioşi ai lui Dumnezeu de ochii celor răi,
reprezentaţi prin fiară, pentru că sunt gata-gata să-i ucidă. "Al cincilea a vărsat
potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de
întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere." Apocalipsa 16.10.

Prin urmare, scaunul fiarei nu indică un loc sau o regiune, ci întregul pământ, de
vreme ce femeia desfrânată are stăpânire asupra tuturor împăraţilor pământului!
Prin asta ni se spune că ea domneşte peste tot pământul, nu numai într-un anumit
ţinut sau loc. Să ne aducem aminte că tot pământul se mira după fiară, că toţi mici
şi mari i se închină, cu ajutorul icoanei fiarei. Aşadar, scaunul de domnie al fiarei
are înţelesul de stăpânire a pământului, de domnie globală, căci are putere peste
toţi şi toate, mai puţin peste adevărata biserică a lui Hristos.

Spuneam că această plagă pregăteşte calea pentru secarea Eufratului. Şi exact acest
lucru se întâmplă prin plaga a şasea. Acum a venit momentul acela din timp când

27
suportul Babilonului cel mare, împăraţii pământului cu puterea lor financiară şi
mai ales politică şi juridică, este retras, fiindcă sunt treziţi la realitate, realitatea
zguduitoare că Dumnezeu este cu acea sectă urâtă de ei încă de la începutul vestirii
Evangheliei, după ce are loc promulgarea edictului duminical. Abia acum îşi dau
seama în mod viu că Dumnezeu nu este cu ei şi că toate acţiunile lor le-au făcut
sub imboldul femeii desfrânate, a Babilonului cel mare, pe care nu o mai percep ca
adevărata biserică a lui Dumnezeu, aşa cum pretindea ea într-un mod mincinos, ci
ca pe ceea ce este, adică o închisoare a oricărui duh necurat. Realizează ca
niciodată mai înainte că sunt pierduţi, că nu mai au nici o şansă la mântuire.

Dacă prezentarea Evangheliei nu i-a trezit la realitate, dacă toate cuvintele rostite
sub puterea Duhului Sfânt în timpul de har n-au avut decât efectul împietririi inimii
lor, atunci cum are loc secarea Eufratului? Foarte simplu. Respingerea Evangheliei,
deşi îi conduce la păcatul împotriva Duhului Sfânt, pregăteşte terenul pentru
descoperirea caracterului lui Dumnezeu, prin cei 144.000, aşa cum în timpul de har
nu ar fi putut avea loc nicicum. Da, ceea ce conduce la secarea Eufratului este
descoperirea caracterului lui Dumnezeu în timpul plăgii a şasea, fapt care conduce
mulţimile să realizeze, prea târziu, că sunt pierdute, că au acordat sprijin într-un
mod greşit Babilonului cel mare, despre care i se spusese că este mâna dreaptă a lui
Dumnezeu pe pământ, biserica infailibilă, ce nu poate greşi niciodată în nici o
împrejurare. Aceasta este esenţa vinului Babilonului, din care beau toate bisericile
organizate, căci orice biserică ce susţine astăzi că este singura adevărată prin care
Dumnezeu va încheia lucrarea, susţine implicit că este infailibilă şi că mântuirea nu
vine decât prin ea. Acesta este adevărul, din păcate.

Iată cât de frumos este descris în mărturia Duhului Sfânt această realitate
înfricoşătoare, cu privire la secarea Eufratului:

"Acum este ceasul încordării extreme, când Dumnezeul lui Israel va interveni
pentru eliberarea celor aleşi ai Săi...
Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt
gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât
întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la
tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de
rugători. Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se
sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la
simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui
orbitoare." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 2, 3.

Aş dori să menţionez că toate cele şapte plăgi din Apocalipsa 16 sunt descrise în
cartea Tragedia veacurilor, în capitolele "Timpul strâmtorării" şi "Poporul lui
Dumnezeu salvat". Nu lipseşte nici una. În paragraful citat mai sus sunt descrise
plaga a cincea şi a şasea. Când cei răi, reuniţi sub alianţa nesfântă a bisericii şi
statului, reprezentaţi în Apocalipsa prin Babilonul cel mare şi Eufratul, căci

28
Eufratul sau toţi împăraţii pământului sunt unul şi acelaşi lucru, sau prin femeia
desfrânată şi apele pe care şade, sunt gata să ia viaţa sfinţilor lui Dumnezeu, a celor
144.000, deodată survine un întuneric mai negru decât smoala! În această scenă a
întunericului dens, de nepătruns, pe cer se arată curcubeul lui Dumnezeu, simbolul
iubirii şi neprihănirii sale. Curcubeul înconjoară doar pe cei 144.000, şi astfel slava
de sus întâlneşte slava de jos!

Pe acest fond, marele Eufrat, "mulţimile înfuriate se opresc deodată". Aceasta este
plaga a şasea, aşa cum este descrisă de profet prin cuvintele lui Dumnezeu, în
mărturiile Duhului Sfânt. Caracterul lui Dumnezeu în cei 144.000 le este
descoperit acestor mulţimi sau Eufratului spiritual, prin unicul mijloc ce-i mai
rămâne la dispoziţie lui Dumnezeu: curcubeul. Acesta este doar semnul aprobării
divine pentru poziţia adoptată şi credincioşia celor 144.000 în favoarea neprihănirii,
preţuind-o mai mult decât propriile lor vieţi. Neprihănirea celor 144.000 străluceşte
în afară, fapt care-i determină pe cei răi să realizeze cine sunt cu adevărat copii lui
Dumnezeu, şi cine este cu adevărat Dumnezeu. Abia acum înţeleg că Dumnezeu
este dragoste şi că toate nenorocirile puse la cale de oameni şi-au găsit izvorul în
inima aceluia care s-a răzvrătit întâiaşi dată în cer, Lucifer. Acum pricep că sunt de
partea greşită.

Apoi, se face auzit glasul lui Dumnezeu, care introduce plaga a şaptea, marele
cutremur de pământ, urmează apoi învierea specială, când vor învia cei ce l-au
răstignit pe Isus, dar şi credincioşii care au murit în credinţa îngerului al treilea,
după care apare pe cer mâna care ţine tablele legii. În timp ce pentru cei 144.000
toate aceste evenimente sunt viaţă, pentru cei răi sunt moarte veşnică. Pe cei din
urmă îi apucă groaza. În final, la răsărit apare un mic nor negru, care mai apoi
devine strălucitor, nor care-i poartă pe împăraţii de la răsărit, Hristos şi mântuiţii
împreună cu îngerii sfinţi. "Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o
jumătate de palmă. Este norul care îl înconjoară pe Mântuitorul şi care din
depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este
semnul Fiului omului." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat,
par. 16.

Secarea Eufratului are loc numai pe fondul descoperirii caracterului lui Dumnezeu
sau a neprihănirii lui Isus, prin cei 144.000, adevărata biserică a lui Hristos, când în
cer se arată curcubeul slavei lui Dumnezeu, căci slava lui Dumnezeu este însăşi
neprihănirea Sa, curcubeu care se identifică cu şi străluceşte peste cei 144.000! Tot
atunci, cei 144.000 sunt curăţiţi de pământescul lor, căci nu mai au nici o simpatie
pentru Satana, dezrădăcinându-l pentru totdeauna din mintea lor, împreună cu căile
şi metodele lui. Babilonul cel mare este pe cale să fie nimicit, şi va fi nimicit chiar
de către susţinătorii săi!

29
 ICOANA FIAREI ŞI ARMAGHEDONUL

Până acum am înţeles că Eufratul se însoţeşte permanent cu Babilonul, că practic

sunt de nedespărţit după căderea omului în păcat. De asemenea, am văzut că apele
şi fiara stacojie pe care şade Babilonul cel mare sunt totuna cu Eufratul
din Apocalipsa 16,12. Totodată, nu trebuie omis şi faptul adevărat că împărăţia
fiarei din Apocalipsa 16,10 este de asemenea o expresie prin care este desemnat
Eufratul, pentru că împărăţia fiarei nu este altceva decât Eufratul pe care este clădit
Babilonul cel mare! Fiara amintită în versetul 10, femeia desfrânată
din Apocalipsa 17,1-4, Babilonul cel mare, numele adevărat al femeii desfrânate,
sau elementul religios, biserica apostată, formată din papalitate şi protestantismul
decăzut, toate aceste simboluri vorbesc despre unul şi acelaşi lucru. Sursa puterii
Babilonului cel mare este Eufratul, înfăţişat şi prin împăraţii pământului
din Apocalipsa 17,18. Cu alte cuvinte, Inspiraţia divină doreşte să ne atragă atenţia
asupra formării unei coaliţii sau a unei confederaţii mondiale unde amestecul dintre
biserică şi stat predomină, căci atrocităţile Evului Mediu nu pot fi reînviate decât
printr-un asemenea amestec nelegiuit, de altfel scos în evidenţă şi în Daniel 2,40-
43, prin fier şi lut. Când bisericii apostate i se va conferi toată autoritatea
legislativă şi politică a statului, atunci pe bună dreptate se poate spune că biserica
desfrânată călăreşte fiara statului, că lutul, reprezentat prin biserică, este amestecat
cu fierul, simbolizat prin stat.

Doresc să reamintesc încă o dată faptul că studiem Armaghedonul din perspectiva

tipului şi antetipului, a trecutului, care la modul cel mai cert se va repeta în viitorul
apropiat la o scară mai întinsă decât s-a întâmplat în trecut. Duhul Sfânt foloseşte
multe simboluri uneori pentru a descrie acelaşi lucru, în dorinţa de a scoate în
evidenţă mai viu acţiunile subiectului descris de simboluri. De pildă, cele descrise
de Daniel în capitolul 2, când vorbeşte despre amestecul dintre fier şi lut, nu
trebuie înţelese şi aplicate doar la istoria trecutului, întrucât aceasta se va repeta, iar
fierul şi lutul sunt în primul rând simboluri prin care Dumnezeu indică în mod
lămurit statul şi biserica.

"Noi am ajuns la timpul când lucrarea sfântă a lui Dumnezeu este reprezentată
prin picioarele chipului în care fierul era amestecat cu lutul... Amestecul dintre
lucrarea bisericii şi lucrarea statului este reprezentat prin fier şi lut. Această unire
slăbeşte toată puterea bisericilor. Acest lucru conferă bisericii puterea statului, care
aduce cu sine rezultate rele." Manuscript 63, 1899.

Acum, pentru ca noi să putem înţelege în mod corect cum se ajunge la punctul în
care Eufratul seacă, pentru a fi pregătită calea pentru a doua venire a Mântuitorului,
Duhul Sfânt strecoară încă un tablou, unul important, care să vină în ajutorul
înţelegerii plăgii a şasea, sau a evenimentelor care culminează cu înfrângerea
definitivă a Babilonului cel mare. Este vorba desigur despre războiul

30
Armaghedonului. Acest război colosal nu este plaga a şasea în sine, ci plaga a
şasea subliniază doar modul cum ia sfârşit războiul cel mare dintre Hristos,
reprezentat prin cei 144.000, şi Satana, reprezentat prin Babilonul cel mare şi
Eufratul spiritual, adică naţiunile lumii peste care stăpâneşte în mod deplin prin
retragerea harului lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt.

Acest lucru înseamnă că războiul Armaghedonului nu-şi găseşte începutul în

timpul plăgii a şasea, din moment ce Babilonul cel mare are deja stăpânire peste
toţi împăraţii pământului. De vreme ce Eufratul în timpul plăgii a şasea deja este
sprijinul Babilonului cel mare, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o
confederaţie mondială, adică faptul că toţi sunt strâns uniţi şi coalizaţi pentru
distrugerea bisericii lui Hristos, cei 144.000, atunci este uşor de înţeles că timpul la
care se face referire prin lucrarea celor trei duhuri necurate, ca să strângă pe toţi
împăraţii pământului pentru ultimul război, cu alte cuvinte ca Babilonul şi Eufratul
să devină un singur tot, unul ajungând să-l călărească pe celălalt, care-i dă tot
sprijinul lui, nu este acelaşi timp când are loc plaga a şasea.

"Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura
prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea
sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii
pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului
celui Atotputernic." Apocalipsa 16,13.14.

Când duhurile acestea necurate se duc la împăraţii pământului, scopul lor este mai
întâi acela de a-i uni, pe când în timpul plăgii a şasea ei deja sunt uniţi, căci numai
din postura aceasta pot fi despărţiţi prin secarea Eufratului. Asta înseamnă că
aceste versete ne vorbesc despre o cu totul altă acţiune, în afara celei care se
petrece chiar pe durata plăgii a şasea! Una, plaga a şasea, ne vorbeşte despre
sfârşitul Armaghedonului, pe când versetele de mai sus ne introduc la începutul
acestui război, de fapt mai precis la începutul sfârşitului acestui război
multimilenar!

Acţiunea de unire a guvernelor statelor lumii şi a bisericii creştine corupte este

săvârşită de trei duhuri necurate care ies din gura balaurului, a fiarei şi a prorocului
mincinos. Este foarte semnificativ faptul că ele ies din gura acestora. Evident,
limbajul este unul simbolic, dar foarte sugestiv. Gura acestor trei entităţi este
aceeaşi gură ca cea a cornului care a smuls trei alte coarne, fiindcă n-avea loc de
ele. Acest corn este papalitatea care a vorbit cu trufie împotriva Domnului
domnilor mai bine de un mileniu. Vezi Daniel 7,8.20. Apoi, aceeaşi gură a celor
trei este şi gura fiarei din Apocalipsa 13,11, prin care va vorbi în curând ca un
balaur. Aceste indicii ne conduc la identificarea precisă a celor trei entităţi.
Balaurul nu poate fi decât diavolul, căci el este iniţiatorul de facto al întregului
război Armaghedon împotriva Cerului. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi
îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-

31
au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel
vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe
pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui." Apocalipsa 12,7-9.

Întrucât gura lui denotă spiritul său, atunci cu ajutorul ei insuflă pe reprezentanţii
săi de pe pământ să rostească chiar hule la adresa lui Hristos. Unealta diavolului
cea mai perfidă şi nimicitoare, pe care a folosit-o în scopul distrugerii bisericii lui
Dumnezeu de pe pământ, este fără doar şi poate papalitatea, simbolizată în textul
pe care-l analizăm prin fiară! "Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard;
avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul
lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar
rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început
să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se
închine fiarei, zicând: >Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu
ea?< I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze
patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule
împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în
cer." Apocalipsa 13,2-6.

Fiara din acest text simbolizează mai întâi Roma păgână, iar după aceea papalitatea.
Textul ne spune că unul din capetele ei părea rănit de moarte, cu referire la
elementul religios, papalitatea. Asta mai înseamnă că această fiară nu avea să
dispară întru totul. Cu alte cuvinte, Roma păgână şi-a lăsat amprenta asupra
papalităţii, care a dat pe faţă caracterul, spiritul şi metodele ei, ce ulterior se vor
regăsi cu siguranţă şi la icoana fiarei. Apoi, ultima entitate, prorocul mincinos,
foloseşte şi el gura pentru a vorbi ca un balaur, căci în definitiv balaurul este acela
care le insuflă şi fiarei, deci papalităţii, şi prorocului mincinos, toate cuvintele şi
spiritul lui. Prorocul mincinos sau protestantismul apostaziat sunt unul şi acelaşi
lucru. Aşa mărturisesc Scripturile. "Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă
fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu
toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se
închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată." Apocalipsa 13,11.12.

Aşadar, balaurul, fiara şi prorocul mincinos, potrivit Scripturilor, care sunt propriul
lor interpret, şi nu pot să greşească deloc, sunt diavolul, papalitatea şi
protestantismul decăzut, ce trebuie localizat în speţă în Statele Unite, pentru că de
aici începe Armaghedonul, aşa după cum vom vedea. Gura este elementul care
descoperă identitatea acestora, fiindcă este îndreptată împotriva Cerului şi a
adevăratei bisericii a lui Dumnezeu. Prin ea rostesc vorbe de hulă împotriva lui
Hristos, ceea ce presupune că cele trei entităţi de mai sus nu au nimic de-a face cu
neprihănirea lui Hristos.

Din gura acestor trei entităţi ies trei duhuri necurate, ceea ce descoperă intenţiile
lor. Sunt asemănate cu broasca pentru că denotă răutatea spiritului şi chiar

32
caracterul lor, pe care Satana, cu ajutorul demonilor, va reuşi să-i unească
împotriva Dumnezeului cel mare. Versetul 14 ne descoperă când începe războiul
Armaghedonului. Aş dori să remarcaţi un fapt foarte interesant. Duhurile rele sau
demonii se duc la "împăraţii pământului întreg". Ei nu se duc în biserici pentru a le
pregăti în vederea Armaghedonului, ci se duc la toţi împăraţii pământului, adică la
reprezentanţii statului, prin guvernele lor. Nu se duc în biserici pentru că demonii
deja le au în stăpânire. Da, biserica creştină, orice biserică organizată va deveni,
dacă nu chiar este la timpul prezent, o cloacă a Satanei, un locaş al demonilor.
Biserica organizată este deja teritoriul unde Hristos nu mai domneşte, întocmai ca
şi în timpul Său, când templul naţiunii iudaice devenise de mulţi ani o peşteră de
tâlhari, acest lucru scoţând în evidenţă starea spirituală a naţiunii iudaice. (Nu
doresc să sugerez că este rău ca o biserică să fie organizată, mai ales în condiţiile
lipsei Evangheliei. Ci doresc să indic doar spre starea ei spirituală, căci ori de câte
ori o biserică a pierdut Evanghelia, a devenit imperios necesar să se organizeze
într-un fel asemenea societăţii, a statului, omul jucând rolul cheie în administrarea
lucrării bisericii).

De fapt, avem de-a face cu o ofensivă de convingere a statelor, a guvernelor lumii,

atât din partea demonilor, cât şi din partea papalităţii şi a protestantismului
apostaziat de foarte multă vreme. De ce astfel? Deoarece biserica are nevoie de
autoritate, de putere legislativă în vederea încercării de a rezolva problemele tot
mai acute cu care se confruntă omenirea, probleme pe care guvernanţii, oamenii
politici şi politologii nu le pot rezolva. Dar, ce mijloc folosesc pentru a convinge
statul să le confere toată puterea sa? Nu există decât un singur mijloc, iar acesta
este spiritismul. Exact acest lucru ne spune textul biblic dezbătut. "Acestea sunt
duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii
pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului
celui Atotputernic." Apocalipsa 16,14.

Fac semne nemaipomenite, minuni ce fără îndoială trebuie să aibă un caracter

uimitor, astfel încât să constituie dovada suficientă pentru ca guvernanţii să ofere
bisericii toată puterea statului. Pentru a înţelege corect acest tablou, avem nevoie
de mai multe informaţii, pe care bineînţeles le găsim în Scripturile adevărului. Şi
pentru că războiul Armaghedonului este descris cel mai amplu în Apocalipsa 12,
13, 14, 16-19, chiar dacă este numit cu numele acesta doar în Apocalipsa 16, atunci
trebuie că aici vom găsi informaţiile suplimentare, prin care să putem înţelege
versetul analizat. Aceste informaţii preţioase, referitoare la rolul spiritismului în
convingerea guvernanţilor care au pe mâini puterea politică şi juridică, le găsim
în Apocalipsa 13,11-18. Practic în Apocalipsa 16,14, avem de-a face cu o descriere
succintă, foarte pe scurt, a evenimentelor mai pe larg relatate în Apocalipsa 13,11-
18. Este unul şi acelaşi tablou descris în cuvinte asemănătoare, atunci când vorbim
despre semnele şi minunile pe care le fac duhurile de draci, mai întâi prin
protestantismul apostat în America. Atenţie, mare atenţie, protestantismul apostat
devine şi este icoana fiarei numai în legătură cu statul, numai când statul american

33
îşi dă toată puterea bisericilor protestante apostaziate din America. Numai atunci
când biserica este unită cu statul, numai atunci putem vorbi în mod cert despre
icoana fiarei. Iar exemplul pe care-l vor da Statele Unite în această privinţă va fi
urmat de toate naţiunile pământului, indiferent de regimul lor, căci spiritismul are
aşa mare putere de convingere, încât se trece peste orice ca să se ajungă la unirea
statului şi bisericii în vederea rezolvării marilor probleme cu care se confruntă
omenirea, şi la care nu există soluţii. (Ceea ce se întâmplă astăzi în lume conduce
către aşa ceva mai repede decât ne aşteptăm).

Care este în primul rând scopul acestor minuni? Să amăgească pe locuitorii

pământului! Amăgirea aceasta, la rândul ei, are drept ţel făurirea chipului sau
icoanei fiarei. Pentru acest lucru diavolul va face chiar să se coboare foc din cer,
despre care voi vorbi ulterior. Nu poţi să strângi pe toţi împăraţii pământului în
vederea unui război, decât dacă le oferi un model în acest sens, după care ei înşişi
să facă fiecare la fel în ţara lor. Ca atare, fiara din a doua jumătate a Apocalipsei 13,
care deja vorbeşte ca un balaur, fiindcă are puterea acestuia în săvârşirea de minuni,
lucrează cu toată puterea papalităţii. Or, asta înseamnă că prin această fiară noi
trebuie să deosebim în primul rând protestantismul american, înainte de a se uni cu
statul american.

Cel ce săvârșește semnele uluitoare pentru simţurile oamenilor amăgiţi este

diavolul deghizat sub mantia bisericilor protestante apostaziate americane. Puterea
făcătoare de minuni vine direct de la el. Se spune că lucrează cu toată puterea fiarei
dintâi, adică a papalităţii, tocmai pentru a scoate în relief tărâmul pe care mai întâi
se fabrică aceste minuni reale, nu imaginare: tărâmul religios, pentru că papalitatea
a fost întotdeauna o împărăţie religioasă. Pretenţia că poate rezolva problemele
lumii plus puterea de a săvârşi minuni extraordinare, drept dovadă a susţinerilor ei,
face ca biserica protestantă din America să aibă câştig de cauză înaintea
locuitorilor ei şi a guvernului american, care-şi oferă toată puterea legislativă
acestui protestantism apostaziat din cale afară. Când s-a ajuns aici, atunci putem
spune cu toată convingerea că s-a făurit, s-a format icoana fiarei sau icoana
modernă a papalităţii medievale. Iar icoana fiarei, unirea sau amestecul dintre
biserică şi stat, este în sine chiar Armaghedonul, în ultima lui fază. "Şi amăgea pe
locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a
zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi
trăia." Apocalipsa 13,14.

"Pentru ca Statele Unite să facă un chip fiarei, puterea religioasă trebuie să

stăpânească asupra guvernului civil, astfel încât însăşi autoritatea statului să fie
folosită de biserică pentru a-şi ajunge scopurile ei...
Atunci când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte
de doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul pentru a impune decretele lor
şi pentru a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va face o icoană

34
bisericii Romei, iar aplicarea pedepselor civile asupra disidenţilor va fi rezultatul
inevitabil al acestor acţiuni...
>Chipul fiarei< reprezintă acea formă a protestantismului decăzut, care se va
dezvolta atunci când bisericile protestante vor căuta ajutorul puterii civile pentru
impunerea dogmelor lor." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de
neschimbat, par. 26, 32, 33.

Mare atenţie însă, căci făurirea icoanei fiarei este Armaghedonul în ultima lui fază,
şi nu în ansamblul lui, căci punctul de început al Armaghedonului este debutul
răzvrătirii lui Satana în ceruri. Când s-a format şi s-a ridicat, să-i spunem aşa,
această icoană, atunci putem spune cu siguranţa cea mai deplină că a început
ultima fază a războiului împotriva Dumnezeului cel viu - Armaghedon. Aşadar,
începutul sfârşitului războiului Armaghedon, deci ultima lui fază, este punctul
acela din timp care marchează formarea icoanei fiarei, care în traducere înseamnă
unirea statului cu biserica decăzută, sau unirea puterii legislative şi politice uriaşe a
Statelor Unite cu protestantismul american decăzut. Această lucrare uriaşă o va
face diavolul prin intermediul spiritismului, care bântuie şi umple bisericile
creştine, din moment ce devin un locaş al dracilor. Modelul oferit de Statele Unite
va fi copiat de toate naţiunile lumii, fără deosebire. Este modelul pe care Satana îl
oferă tuturor naţiunilor lumii. Prin urmare, icoana fiarei va deveni caracteristică
fiecărei naţiuni, deoarece toate popoarele lumii vor urma exemplul Statelor Unite
ale Americii.

"Oştirile lui Dumnezeu ocupă poziţie. Avem nevoie să studiem revărsarea

potirului al şaptelea. Puterile răului nu vor ceda lupta fără o încăierare disperată.
Dar Providenţa are o parte de îndeplinit în războiul Armaghedonului. Când
pământul va fi luminat de slava îngerului din Apocalipsa 18, elementele religioase,
bune şi rele, se vor trezi din amorţeală şi oştirile viului Dumnezeu vor ocupa
poziţie." Manuscript 175, 1899.

"Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în

ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor. Duhuri de demoni vor
merge la împăraţii pământului şi în lumea întreagă, pentru a-i întări în amăgire şi
pentru a-i îndemna să se alieze cu Satana în lupta lui împotriva conducerii
cerului. Prin aceste mijloace, vor fi amăgiţi deopotrivă conducătorii şi supuşii. Se
vor ridica persoane care vor pretinde că sunt chiar hristoşi şi vor pretinde titlul şi
închinarea care aparţin Răscumpărătorului lumii. Ei vor face minuni uimitoare de
vindecare şi vor declara că au descoperiri din cer care vor contrazice mărturia
Scripturilor." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 30.

În concluzie, tabloul din Apocalipsa 16,13,14 îl avem descris mai amplu

în Apocalipsa 13,11-18. Deci, am aflat că începutul războiului Armaghedon, în
ultima lui fază, debutează cu formarea chipului fiarei. Iar acest fapt deschide
drumul către marea avertizare mondială dată prin mişcarea îngerului al patrulea,

35
potrivit Apocalipsei 18,1-4, fapt care conduce implicit la trezirea elementelor
religioase bune şi rele. Ca atare, Armaghedonul şi formarea icoanei fiare sunt unul
şi acelaşi lucru, fapt care prefigurează actul final în ce priveşte "războiul zilei celei
mari a Dumnezeului celui Atotputernic". Apocalipsa 16,14. Când icoana fiarei s-a
format, când Babilonul cel mare a ajuns să călărească puterea statului, atunci a
început şi războiul Armaghedonului îndreptat împotriva lui Hristos în persoana
copiilor Săi credincioşi.

36
 SPIRITISMUL - CAPODOPERA AMĂGIRII SATANICE

"Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura
prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea
sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii
pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului
celui Atotputernic." Apocalipsa 16,13.14. "Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi
înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei
rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să
se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii
pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis
locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a
dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie
omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari,
bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe
frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică
numele fiarei sau numărul numelui ei." Apocalipsa 13,12-17. ">Cele zece coarne
pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi
putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând şi dau
fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui,
pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi
credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.<" Apocalipsa 17,12-14.

Acesta este în sine tabloul referitor la războiul Armaghedon în ultima lui fază, dacă
avem în vedere doar cartea Apocalipsei. Acest război nu poate începe decât prin
nişte minuni extraordinare, scopul lor fiind acela de a aduce la un numitor comun
toate forţele pământului, biserica şi statul, practic toţi locuitorii Terrei, în războiul
lor pe faţă împotriva lui Dumnezeu! Pentru a ajunge aici, Satana a depus un efort
imens, mai ales după înfrângerea suferită de el pe Golgota, din partea prinţului
Emanuel. A gândit în amănunt acest plan strategic, aşa cum nici un alt strateg
uman nu ar fi fost în stare s-o facă. Gândiţi-vă numai la faptul uluitor că va reuşi să
strângă laolaltă majoritatea covârşitoare a omenirii, cu excepţia celor neprihăniţi, a
celor 144.000, împotriva lui Dumnezeu.

Nu a reuşit aşa ceva niciodată în istoria omenirii, cu excepţia antediluvienilor, pe

care i-a orbit într-atât de mult, încât n-au realizat că vor muri aşa după cum le
spusese Noe, prin apă, prin apa despre care nu credeau că e cu putinţă să curgă din
cer, întrucât la vremea aceea legile naturii nu permiteau aşa ceva. Ei au fost amăgiţi,
dar nu prin miracole, ci prin încrederea excesivă în natură, în nişte legi despre care
credeau că nu se schimbă în ruptul capului, uitând că Dumnezeul care le-a creat
este cel care le face să fie stabile, iar alungarea Lui din conştiinţă şi din suflet
conduce la rezultate de neimaginat! Distrugerea lor a venit exact de acolo de unde
nu se aşteptau, de la natură.

37
Având experienţă uriaşă şi fiind maestru expert în arta tuturor înşelăciunilor şi
deghizărilor, Satana a pregătit terenul pentru ultima generaţie, în aşa fel încât
amăgirea ei să fie perfectă, fără cusur, aproape fără putinţă de a fi dibuită ca fiind
falsă sau văzută ca ceea ce este. Va merge până acolo încât oamenii religioşi vor
crede despre Lucifer că este Isus Hristos. Singurii care vor ieşi teferi din această
capodoperă a amăgirii vor fi doar cei 144.000. Va fi ceva ce lumea nici măcar nu
bănuieşte. Este dincolo de puterea de pricepere a minţii omeneşti, nesfinţite prin
harul lui Dumnezeu şi nefamiliarizată cu adevărul sfânt al Scripturilor, singurul
scut sigur în faţa acestui tăvălug inimaginabil!

"Satana s-a pregătit îndelung pentru efortul final de a amăgi lumea. Temelia
acestei lucrări a fost pusă o dată cu asigurarea dată Evei în Eden: >Hotărât că nu
veţi muri. În ziua când veţi mânca din el vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca
Dumnezeu, cunoscând binele şi răul< (Geneza 3,4.5). Puţin câte puţin, a pregătit
calea pentru capodopera amăgirii în dezvoltarea spiritismului. El nu şi-a împlinit
încă pe deplin planurile, dar o va face în timpul care a mai rămas. Profetul spune:
>Am văzut trei duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la
împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a
Dumnezeului Celui Atotputernic< (Apocalipsa 16,13-14). În afară de aceia care
sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţa în Cuvântul Său, întreaga lume
va fi atrasă de partea acestei amăgiri. Oamenii sunt legănaţi într-o siguranţă fatală
numai pentru a se trezi la revărsarea mâniei lui Dumnezeu." Tragedia veacurilor,
cap. Pot oare morţii să ne vorbească? (Spiritismul, în alte ediţii), paragraful al
doilea de la sfârşit.

Ştim că după răstignirea şi învierea lui Isus, toţi îngerii loiali lui Dumnezeu din cer
au rupt orice simpatie pentru diavolul, acesta din urmă fiind silit să-şi restrângă la
minimum terenul ispitirilor sale doar la pământul nostru. "Vai de voi, pământ şi
mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are
puţină vreme." Apocalipsa 12,12. De atunci încoace lucrează neobosit la cel mai
măreţ plan de unificare a întregii lumii sub sceptrul puterii sale, în războiul său
declarat împotriva lui Isus Hristos. El ştie cum să vină în întâmpinarea acestei
nevoi, ştie cum îi va convinge pe oameni, mai ales pentru faptul că a studiat
creierul uman şase mii de ani. Aşadar, ştie ce răspunsuri dă mintea când este
ispitită într-un anumit fel, sau când îi sunt propuse lucruri pentru care are deja
înclinaţii.

Pe oamenii ultimei generaţii, ai zilelor noastre, nu-i mai poate ispiti precum pe
antediluvieni. Mintea noastră este predispusă mai mult ca oricând la aşteptări
măreţe, la miracole, care până mai deunăzi nu erau cu putinţă. De pildă, vindecarea
bolilor, apariţia spiritelor morţilor şi comunicarea reală a acestora cu cei vii,
multele mărturii cu privire la existenţa extratereştrilor, etc. De când cu explozia
invenţiilor, oamenii se aşteaptă la lucruri care până mai ieri erau cu neputinţă.

38
Adică, dacă a fost posibilă aselenizarea şi trimiterea în spaţiul cosmic a oamenilor,
atunci de ce să nu fie posibile şi vindecările miraculoase sau comunicarea cu lumea
nevăzută a spiritelor, despre care oamenii nici nu au habar cine sunt, privindu-le
drept biete spirite inofensive!

Oamenii generaţiei de astăzi sunt mult mai predispuşi la acceptarea de minuni, pe

care sunt pregătiţi să le considere drept dovezi în favoarea credinţei că sunt
acceptaţi de Dumnezeu, indiferent de starea lor spirituală. Cu alte cuvinte, astăzi
este posibil orice şi, ca atare, trebuie să ne aşteptăm la orice, inclusiv la minuni
supranaturale. Însă, fără reperul moral al legii lui Dumnezeu, ca standard al
conduitei umane, atunci e uşor de înţeles că oamenii vor avea fel şi fel de credinţe
şi de aşteptări false. Dar, Scripturile sunt clare. Ele ne avertizează la modul cel mai
serios cu privire la aceste aşteptări ale celor mai mulţi: "Vai de voi, pământ şi
mare!"

"Apostolul Ioan a auzit în viziune un glas tare în cer, zicând: >Vai de voi,
pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă
ştie că are puţină vreme< (Apocalipsa 12,12). Teribile sunt scenele care provoacă
această exclamaţie din partea glasului ceresc. Mânia lui Satana creşte pe măsură ce
timpul i se scurtează, iar lucrarea lui de amăgire şi de distrugere va atinge apogeul
în timpul strâmtorării." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 28.

Aşadar, apogeul capodoperei amăgirii va fi atins în timpul strâmtorării, adică în

timpul când harul se încheie, locuitorii pământului fiind atunci total lipsiţi de
ajutorul lui Dumnezeu pe care l-au refuzat cu vehemenţă pe toată durata marii
avertizări mondiale. Dar ce face Satana până atunci? Cum încearcă el să
contracareze marea vestire mondială simbolizată prin îngerul din Apocalipsa 18,1-
4? Trebuie să ştim că întotdeauna contrafacerea precede autenticul, vine înainte de
lucrarea adevărată a lui Dumnezeu pentru biserică şi pentru lume!

Textul biblic ne spune că fiara a doua din Apocalipsa 13, care iese din pământ, va
lucra cu toată puterea fiarei dintâi, adică a papalităţii. Cum puterea papalităţii
provine de la balaur, Satana, vezi Apocalipsa 13,2, înseamnă că aceeaşi putere va
avea şi protestantismul american. Deci, această putere a lui Satana trebuie să
cuprindă mai întâi bisericile protestante, fiindcă numai în felul acesta, prin această
putere amăgitoare, poate biserica să înduplece statul să-i confere puterea lui
legislativă. Prin fiara a doua noi nu trebuie să înţelegem doar statul american,
latura civilă şi politică, ci în primul rând protestantismul ce caracterizează
societatea americană, în speţă biserica, înainte de a cere unirea cu statul. Când se
ajunge la această unire nelegiuită, abia atunci putem vorbi despre icoana fiarei.
"Profeţia înfăţişează protestantismul ca având coarne ca ale unui miel, dar care
vorbeşte ca un balaur." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 975.

39
Dacă această fiară lucrează cu toată puterea papalităţii înseamnă că are acelaşi
spirit ca al ei, că a dezvoltat în decursul timpului, între etapa când avea înfăţişarea
de miel şi cea în care vorbeşte ca un balaur, acelaşi caracter, ceea ce ne îndrituieşte
să credem că va folosi aceleaşi metode ca ale papalităţii: persuasiunea prin minuni,
ameninţarea şi prigoana în cele din urmă! Când biserica protestantă americană va
ajunge plină de această putere, atunci pe bună dreptate se poate spune că a fost în
mod deplin amăgită, spiritismul fiind acea manifestare în mijlocul ei prin care toţi
cei înşelaţi ajung să creadă că au de-a face cu bunăvoinţa lui Dumnezeu. Mai întâi,
trebuie coruptă biserica într-un stat, pentru ca societatea să fie pregătită să înfrunte
un val masiv de nelegiuiri, unele greu de descris în cuvinte. Trebuie ca atmosfera
din mijlocul ei să pară plină de adevărata evlavie, care este percepută a fi cu mult
mai preţioasă decât respectarea şi trăirea principiilor legii morale a lui Dumnezeu.

Când biserica a ajuns coruptă definitiv, atunci statul, prin instrumentele sale, nu
mai poate opri sub nici o formă valul nelegiuirilor, neavând practic nici un fel de
soluţie în stoparea puhoiului oribil. Când biserica, ce ar fi trebuit să fi fost
bastionul neprihănirii şi citadela morală într-un stat, cade, atunci societatea decade
moral, iar statul se luptă din greu pentru potolirea răului, care nu mai poate fi oprit.
Oamenii devin tot mai turbulenţi, căci nu mai au nici o oprelişte. În mijlocul
bisericii apar minunile, lucru care face să pară că ea are puterea lui Dumnezeu. Pe
fondul acesta, Satana încearcă să-i convingă pe oameni că biserica amăgită este
demnă de încredere, că ea are soluţia pentru problemele globale. Prin ea îşi arată el
lumii puterea făcătoare de minuni!

Diavolul ştie că Dumnezeu pregăteşte ultima ofensivă pentru avertizarea lumii,

pentru care El are nevoie de oameni sfinţi. Din acest motiv, Satana corupe toată
biserica creştină, o trage de partea sa prin toate vicleniile posibile. Două mari
rătăciri au fost introduse de multă vreme în bisericile protestante: credinţa în
nemurirea naturală a sufletului şi cinstirea duminicii. Acestea au pus practic bazele
spiritismului şi a copierii spiritului papal. În biserici au loc tot mai multe minuni
tocmai din cauza acestor două credinţe. Aceste două elemente vor conduce la
alianţa dintre biserică şi stat mai întâi pe teritoriul Statelor Unite! "Prin cele două
rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sacralitatea duminicii, Satana va aduce pe
oameni în robia amăgirilor sale. În timp ce prima pune temelia pentru spiritism,
ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor
afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde mâna
spiritismului, ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană; şi sub
influenţa acestei uniri întreite, această ţară va merge pe urmele Romei pentru a
călca în picioare drepturile conştiinţei." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care
se apropie, par. 13.

Când biserica protestantă ajunge în stadiul acesta, putem spune că deja dospeşte de
amăgirea cea mai perfidă. Astfel, nu numai că ea este gata să dea mâna cu statul, ci
este pregătită pentru a primi contrafacerea manifestării Duhului Sfânt. Satana

40
revarsă o mare putere din energia sa şi face să pară că o mare binecuvântare a
cuprins biserica, sub forma unei presupuse evlavii, sub forma multor vindecări
fizice, a vorbirii în limbi nedesluşite zice-se doar de către cei plini de Duhul Sfânt
şi, desigur, a multor alte miracole. Numai în felul acesta Satana poate crea aparenţa
manifestării Duhului Sfânt în mijlocul acelora care resping legea morală a lui
Dumnezeu, ce este miezul Evangheliei! Toate aceste lucruri uimitoare vor avea loc
înainte, dar mai ales după declanşarea marii avertizări mondiale.

"Vrăjmaşul sufletelor doreşte să împiedice această lucrare: şi înainte ca să vină

timpul pentru o astfel de lucrare, el va încerca să o împiedice, introducând o
contrafacere. În bisericile pe care va reuşi să le aducă sub puterea lui amăgitoare,
va face să pară că s-a revărsat o binecuvântare deosebită a lui Dumnezeu; se va
manifesta ceea ce se crede a fi un mare interes religios. Mulţimile se vor bucura că
Dumnezeu lucrează în mod minunat pentru ei, când de fapt aceasta este lucrarea
altui spirit. Sub o aparenţă religioasă, Satana va căuta să-şi întindă influenţa peste
lumea creştină." Tragedia veacurilor, cap. Redeşteptări moderne, par. 9.

"Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în

ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor. Duhuri de demoni vor
merge la împăraţii pământului şi în lumea întreagă, pentru a-i întări în amăgire şi
pentru a-i îndemna să se alieze cu Satana în lupta lui împotriva conducerii cerului.
Prin aceste mijloace, vor fi amăgiţi deopotrivă conducătorii şi supuşii. Se vor ridica
persoane care vor pretinde că sunt chiar hristoşi şi vor pretinde titlul şi închinarea
care aparţin Răscumpărătorului lumii. Ei vor face minuni uimitoare de vindecare şi
vor declara că au descoperiri din cer care vor contrazice mărturia
Scripturilor." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 29.

Aceste minuni vor culmina cu coborârea focului din cer. Aceasta va fi o minune
reală, se va petrece sub privirile a mii şi mii de credincioşi în diverse locuri de pe
pământ. Scripturile ne spun în acest fel că, prin această lucrare, va fi contrafăcută
revărsarea abundentă a Duhului Sfânt peste adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu,
sub forma ploii târzii, căci numai astfel poate fi lansată marea avertizare mondială.
Mai înainte de a avea loc manifestarea adevăratei evlavii în mijlocul poporului
adevărat al lui Hristos, Satana va contraface revărsarea Duhului Sfânt. Aceasta este
capodopera amăgirii de veacuri gândită de Satana, punctul ei culminant fiind acela
când Lucifer va lua chipul lui Hristos apărând în diverse locuri pe pământ. Această
încoronare a amăgirii sale, când Lucifer se dă drept Hristos, va avea loc însă doar
în timpul strâmtorării, ca să ofere convingerea mai departe că Babilonul cel mare,
susţinut de Eufratul naţiunilor pământului, este adevărata biserică a lui Hristos.

"Cu toată decăderea larg răspândită a credinţei şi a evlaviei, în aceste biserici

sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăţilor lui
Dumnezeu peste pământ, în mijlocul poporului lui Dumnezeu va avea loc o aşa
reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice.

41
Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste copiii Săi. În vremea aceea,
mulţi se vor despărţi de bisericile acelea în care dragostea pentru lume a luat locul
iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât slujitori, cât şi laici,
vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie
vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor pentru a doua venire a
Domnului." Tragedia veacurilor, cap. Redeşteptări moderne, par. 9.

"Ca o încoronare a marii drame de amăgire, însuşi Satana va lua chipul lui
Hristos. Biserica a mărturisit timp îndelungat că aşteaptă venirea Mântuitorului ca
împlinire a nădejdii ei. Acum, marele amăgitor va face să se arate ca şi când
Hristos ar fi venit. În diferite părţi ale pământului, Satana se va prezenta, între
oameni, ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care se aseamănă cu
descrierea Fiului lui Dumnezeu dată de Ioan în Apocalipsa (Apocalipsa 1,13.15).
Slava care-l înconjoară nu este întrecută cu nimic de ceea ce ochii omeneşti au
văzut vreodată. În văzduh răsună strigătul de biruinţă: >A venit Hristos! A venit
Hristos!< Oamenii se aruncă la pământ în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi
ridică mâinile şi pronunţă asupra lor o binecuvântare, aşa cum Hristos îi
binecuvânta pe ucenicii Săi când era pe pământ. Glasul lui este plăcut, mieros şi
melodios. Într-un ton amabil şi plin de simpatie, el prezintă unele dintre
adevărurile cereşti pline de har, pe care Mântuitorul le-a rostit; vindecă bolile din
popor şi apoi, în asemănarea caracterului lui Hristos pe care şi-a asumat-o,
pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi porunceşte tuturor să sfinţească ziua
pe care el a binecuvântat-o. El declară că aceia care stăruie să sfinţească ziua a
şaptea hulesc numele lui, refuzând să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi
adevăr. Aceasta este amăgirea cea mai puternică, aproape copleşitoare. Ca şi
samaritenii care au fost amăgiţi de Simon Magul, mulţimile, de la cel mai mic până
la cel mai mare, vor da atenţie acestor vrăjitorii, zicând: >Aceasta este 'puterea cea
mare a lui Dumnezeu'< (Fapte 8,10)." Tragedia veacurilor, cap. Timpul
strâmtorării, par. 30.

Punctul cel mai important pe care trebuie să-l reţinem până aici este că diavolul va
reuşi, prin spiritism, să adune întreaga lume, biserica şi statul, cu excepţia
adevăraţilor credincioşi ai lui Dumnezeu, sub steagul său pentru războiul zilei celei
mari îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Spiritismul va fi liantul care va lega
biserica de stat, rezultând în felul acesta cea mai mare şi mai compactă
confederaţie a oamenilor care a existat vreodată pe pământ! Puterea spiritismului
va amăgi această mare de oameni cu gândul că sunt adevărata biserică şi că aduc
un serviciu lui Dumnezeu prin încercarea de a omorî pe toţi cei ce i se opun.
Duminica va fi semnul acestei confederaţii, pe când puterea Evangheliei, al cărei
semn indubitabil este Sabatul, ziua a şaptea a săptămânii, va fi marca celor ce vor
deveni cei 144.000 de sfinţi neprihăniţi, sigilaţi în sfinţenie pentru totdeauna.

">Toţi au acelaşi gând<. Va fi o unire universală, o mare armonie, o

confederaţie a forţelor lui Satana." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

42
În urma celor spuse, trebuie să remarcăm câteva elemente cheie, şi anume: războiul
Armaghedon începe doar prin cea mai mare amăgire pusă la cale vreodată de
Satana. Armaghedonul în sine reprezintă efortul lui Satana de a distruge biserica
lui Hristos de pe pământ, aceasta fiind singura lui şansă care i-a mai rămas după
cruce, prin care încearcă să împiedice, dacă ar putea, şi învierea neprihăniţilor
morţi ai lui Hristos, dar şi venirea lui Hristos, lucru care desigur nu se va întâmpla
niciodată. Semnele şi minunile au rolul de a contraface revărsarea Duhului Sfânt,
cea mai mare din istoria omenirii şi a bisericii. Ne aducem aminte că semnul
revărsării Duhului Sfânt între ucenicii Domnului, în biserica apostolică, au fost
nişte limbi de foc. Ele în sine nu erau Duhul Sfânt, ci doar reprezentau sau
înfăţişau lucrarea revărsării Duhului Sfânt peste ucenicii Domnului. Odată
contrafăcând această manifestare a revărsării Duhului Sfânt în mijlocul bisericii,
Satana va avea control deplin asupra întregii biserici creştine amăgite, căci
înşelăciunea aceasta va fi primită cu braţele deschise de toţi cei ce nu-l cunosc pe
Hristos, precum şi modul de a gândi al Duhului Sfânt!

Ia naştere astfel icoana fiarei, care impune prin edictele duminicale închinarea pe
care o cerea cândva şi Roma papală. Icoana fiarei este doar chipul, întruchiparea a
tot ce înseamnă Armaghedon. Ea este instrumentul prin care Satana va încerca
distrugerea celor 144.000. Este chiar capodopera realizărilor satanice, după cruce,
în încercarea diavolului de a câştiga războiul împotriva lui Hristos, măcar în al
doisprezecelea ceas, prin anihilarea bisericii lui Dumnezeu de pe pământ. Dacă ar
reuşi, ar putea demonstra că, în pofida faptului că Hristos l-a învins şi a arătat că se
poate trăi curat, neprihănit, într-o lume păcătoasă, deci ascultând permanent de
legea lui Dumnezeu, totuşi nu poate exista o biserică neprihănită pentru că nici un
om nu poate să trăiască aşa cum a trăit el, cu atât mai mult o biserică întreagă de
sfinţi, care pe deasupra nici să nu mai poată fi ispitiţi de diavolul, în ei
nemaigăsindu-se nimic care să răspundă ademenirilor sale.

Ne putem închipui miza uriaşă a acestui război? Armaghedonul reprezintă efortul

mamut al lui Satana de a arăta Universului inteligent că pe pământ nu se poate
forma şi nu poate exista niciodată o biserică întreagă, care să fie în stare să trăiască
aşa cum a trăit Hristos în sfera Lui umană. Aceasta este miza acestui război. Dacă
o astfel de biserică nu ar ieşi la iveală în timpul vestirii Evangheliei, prin marea
revărsarea a Duhului Sfânt, atunci diavolul va avea câştig de cauză şi şi-ar întemeia
definitiv o împărăţie rivală pe pământul nostru. El ar dovedi că neprihănirea nu
poate fi ilustrată în viaţa unui corp de oameni, a unui număr de oameni care să
poată trăi fără păcat aşa cum a trăit Hristos, prin credinţa în Cuvântul scris şi în Cel
pironit pe cruce. Dar, un asemenea popor, o asemenea biserică va exista. Ea va şti
ce înseamnă Armaghedonul şi cum să-l înfrunte, aşa cum nici un alt sfânt mântuit
nu a ştiut vreodată. Este singura biserică, singurul corp de oameni sfinţi care au
credinţa lui Isus şi o încrederea neclintită în Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l
înţeleg aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Există o împletire tainică între principiile

43
Cuvântului scris şi viaţa lor. Sunt asemenea lui Isus cel întrupat în ce priveşte
caracterul, viaţa morală.

"Chiar în faţa noastră este >ceasul încercării care are să vină peste lumea
întreagă, ca să încerce pe toţi locuitorii pământului< (Apocalipsa 3,10). Toţi aceia a
căror credinţă nu este întemeiată puternic pe Cuvântul lui Dumnezeu vor fi amăgiţi
şi învinşi. Satana >lucrează cu toată amăgirea nelegiuirii< pentru a pune stăpânire
pe fiii oamenilor, iar amăgirile lui vor creşte mereu. Dar îşi va atinge ţinta numai
atunci când oamenii se vor supune de bunăvoie ispitirilor sale. Aceia care caută cu
stăruinţă cunoaşterea adevărului şi se luptă să-şi cureţe sufletul prin ascultare,
făcând astfel tot ce pot pentru a se pregăti în vederea luptei, vor găsi în
Dumnezeul adevărului o apărare sigură. >Fiindcă ai păzit Cuvântul răbdării Mele,
te voi păzi şi Eu< (vers. 10) este făgăduinţa Mântuitorului. El i-ar trimite mai
degrabă pe toţi îngerii din cer să păzească pe poporul Său decât să lase un singur
suflet care se încrede în El să fie biruit de Satana." Tragedia veacurilor, cap. Pot
oare morţii să ne vorbească? (Spiritismul, în alte ediţii), par. 23.

">La Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile
pentru poporul acesta< (Isaia 8,20). Poporul lui Dumnezeu este îndreptat către
Scripturi, ca fiind scutul lui împotriva influenţei învăţătorilor rătăciţi şi a puterii
amăgitoare a duhurilor întunericului. Satana foloseşte orice plan posibil pentru a-i
împiedica pe oameni să câştige o cunoaştere a Bibliei, deoarece declaraţiile ei
lămurite îi demască amăgirile. Ori de câte ori are loc o redeşteptare a lucrării lui
Dumnezeu, prinţul răului se trezeşte la o activitate mai intensă; acum el îşi adună
toate puterile pentru o luptă finală împotriva lui Hristos şi a urmaşilor Lui. Ultima
mare amăgire este pe punctul de a se descoperi înaintea noastră. Antihristul
trebuie să-şi desfăşoare lucrările miraculoase înaintea ochilor noştri. Atât de mult
se va asemăna contrafacerea cu adevărul, încât va fi peste putinţă să se facă
deosebirea între ele, cu excepţia faptului că avem Sfintele Scripturi. Prin mărturia
lor trebuie probate toate declaraţiile şi orice minune.
Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni
împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui
Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia
lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei Îl pot cinsti numai
dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi la planurile
Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu
adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict. Fiecărui suflet i se va pune
problema cercetătoare: >Să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni?< Ora
hotărâtoare este chiar acum la uşi. Sunt picioarele noastre întemeiate pe stânca de
neclintit a Cuvântului lui Dumnezeu? Suntem pregătiţi să stăm hotărâţi în apărarea
poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus?" Tragedia veacurilor, cap.
Scripturile, o apărare sigură, par. 1, 2.

44
 "LOCUL CARE PE EVREIEŞTE SE CHEAMĂ ARMAGHEDON"

"Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă

Armaghedon." Apocalipsa 16,16.

Din textul biblic de mai sus reiese în mod clar că scopul duhurilor rele, prin
minunile pe care au puterea să le săvârşească, este acela de a strânge "pe împăraţii
întregului pământ" "în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon". Noi am
învăţat deja că în descrierea plăgii a şasea se foloseşte un limbaj simbolic şi că, din
acest motiv, interpretarea geografică nu-şi are sensul în acest context. Ca atare,
locul pomenit în versetul de mai sus nu poate face referire la un anumit loc sau o
anumită regiune geografică de pe pământ, căci oricât de mare ar fi nu ar putea
cuprinde deloc toată omenirea.

Războiul Armaghedon cuprinde întregul pământ; la el iau parte fiecare bărbat,

femeie şi copil de pe pământ, indiferent de zona geografică. Armaghedonul nu este
un război între două armate de oameni, din moment ce duhurile rele reuşesc, prin
spiritism, să unească întreaga planetă într-o singură confederaţie mondială a răului.
Un întreg nu poate fi împotriva lui însuşi, ci mai degrabă împotriva cuiva străin de
interesele sale. Prin urmare, războiul Armaghedonului este un război îndreptat doar
împotriva lui Dumnezeu, reprezentat pe pământ de biserica celor 144.000. Este
războiul nelegiuirii împotriva neprihănirii, a lui Satana împotriva lui Hristos. Deci,
acest război se va da pe tot uscatul planetei noastre; va cuprinde absolut toate
continentele.

"Sunt numai două grupări în lumea noastră: cei care sunt ascultători de
Dumnezeu, şi cei care stau sub steagul prinţului întunericului. Satana şi îngerii lui
se vor coborî cu putere, cu semne şi cu minuni mincinoase ca să înşele pe cei care
locuiesc pe pământ şi. dacă e cu putinţă, pe cei aleşi. Criza ne stă chiar în faţă." The
S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 982.

"Două mari puteri adverse vor lua parte în ultima mare bătălie. De o parte stă
Creatorul cerului şi al pământului. Toţi cei de partea Sa poartă sigiliul Său. Ei sunt
ascultători de poruncile Sale. De cealaltă parte stă prinţul întunericului împreună
cu aceia care au ales apostazia şi răzvrătirea." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7,
pag. 982.

Acest adevăr este întărit de altminteri şi prin următorul text biblic: "Ei se vor
război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi
Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de
asemenea, îi vor birui". Apocalipsa 17,14. Aşadar, ultima mare bătălie, din cadrul
Armaghedonului, îl vizează în mod direct pe Dumnezeu. Ca atare, locul despre
care vorbesc Scripturile, deşi ar da aparenţa că ar fi o zonă geografică, nu trebuie

45
înţeles sau luat literal ca un loc aflat undeva pe pământ, în cazul nostru valea
Meghido sau Câmpia Esdraelonului din Palestina. Termenul implică mult mai mult
decât se bănuieşte.

Pentru a înţelege corect semnificaţia textului pe care îl analizăm, cu precădere

termenul "locul", ar fi bine să avem în vedere un alt amănunt deosebit de important,
strecurat înadins de Duhul Sfânt în text. Acest amănunt este cel referitor la faptul
că locul respectiv se cheamă Armaghedon "pe evreieşte"! Majoritatea interpreţilor
au încercat, aşadar, să înţeleagă semnificaţia termenului "Armaghedon", traducând
pur şi simplu cuvântul respectiv. Au vrut să înţeleagă semnificaţia lui ebraică.
Chiar dacă se poate ajunge la un anumit sens, totuşi nu acest fapt l-a avut în vedere
Dumnezeu când l-a inspirat pe apostolul Ioan să scrie respectivul verset!

O înţelegere corectă survine doar atunci când avem în vedere contextul plăgii a
şasea. Ea ne descoperă că în războiul Armaghedon Satana şi coaliţia tuturor
împărăţiilor lumii vor fi înfrânţi pe vecie. Chiar dacă Lucifer reuşeşte să adune
întreaga lume nelegiuită sub steagul său, totuşi intenţia sa prin acest război nu se
materializează, fiind înfrânt de către biserica lui Hristos, sfântă şi neprihănită. Asta
înseamnă că Inspiraţia divină ne direcţionează atenţia către intenţia primordială a
lui Satana prin lucrarea demonilor săi. Observaţi, vă rog, că nu este îndeajuns că
duhurile rele fac semne nemaipomenite, şi nici măcar că reuşesc să strângă întregul
pământ de partea prinţului întunericului, ci ceea ce este mai important, după cum
ne descoperă textul în analiză, este că aceste duhuri este musai să-i strângă pe toţi
împăraţii pământului într-un anumit loc. Nu în orice loc, ci doar într-un anumit loc,
de care depinde soarta întregului război Armaghedon şi soarta lui Lucifer. Este
extraordinar Duhul Sfânt, la fel ca şi adevărul divin ascuns în limbajul simbolic al
Scripturii.

Duhul Sfânt ţine neapărat să ne precizeze că duhurile necurate au o intenţie bine

determinată, hotărâtă şi precisă. Ele reuşesc în definitiv să strângă împărăţiile lumii
în acel loc, numai ca să constate că sunt înfrânte, că intenţia lor este zdrobită şi că
Armaghedonul s-a întors împotriva lor. Acum, urmând logica aceasta, înseamnă că,
dacă intenţia demonilor este aceea de a-i strânge pe împăraţii pământului într-un
anumit loc, în ultima fază a războiului Armaghedon, înseamnă că aceeaşi intenţie
trebuie să fi existat şi la începutul războiului, o intenţie, un plan care a pus bazele
marelui şi îndelungatului război Armaghedon. Nici că se poate altfel! Satana nu s-a
schimbat în planurile sale în războiul împotriva lui Dumnezeu, după cum nici
Dumnezeu nu s-a schimbat în principiile Sale de abordare a acestui război.

Cum aflăm, fără să greşim, ce ascunde această intenţie pentru a descoperi care este
acel loc, unde Satana ţine înadins să fie strânsă toată planeta? Aflăm doar dacă
ţinem seama că ea este descoperită deja în "evreieşte". Ceea ce trebuie să înţelegem,
în primul rând, este faptul că Armaghedonul este un război multimilenar. El a
început în cer, prin răzvrătirea fără motiv a lui Lucifer, şi se va sfârşi pe pământul

46
nostru, când caracterul lui va fi demascat înaintea tuturor oamenilor, ce refuză să
mai dea sprijin Babilonului cel mare sau elementului religios! Cum cea mai mare
parte a istoriei acestui război este consemnată pe paginile Vechiului Testament,
atunci devine limpede de ce locul unde se străduiesc să-i adune duhurile cele rele
pe împăraţii pământului are un înţeles precis doar "pe evreieşte"!

Întrucât limba folosită la scrierea Vechiului Testament, partea cea mai consistentă
a Bibliei, a fost ebraica şi doar într-o mică măsură aramaica, în cartea lui Daniel,
atunci este firesc ca Dumnezeu să specifice de ce doar "pe evreieşte" putem să
înţelegem corect intenţia diavolului de a-şi strânge supuşii neascultători într-un loc
precis, la care el ţine cu tot dinadinsul, altfel Armaghedonul în ansamblul lui nu şi-
ar fi avut sensul pentru el, şi nici măcar nu l-ar fi început. Aşadar, în Vechiul
Testament trebuie că este descoperită intenţia lui Lucifer de a ţine neapărat să se
posteze doar într-un anumit loc şi numai în acela, căci acela este singurul loc care
pentru el are un unic sens.

Prin urmare, să mergem la originile războiului Armaghedon. Despre revolta lui

Lucifer în cer am scris deja, aşa că nu voi repeta ceea ce deja am afirmat, întrucât
nu este scopul acestui studiu. Voi urmări doar să arăt pe temeiul Scripturii, care
este propriul ei interpret, cum să înţelegem corect sensul sau semnificaţia textului
biblic analizat de noi. Relatările cele mai bune, de-a dreptul lămuritoare cu privire
la începutul Armaghedonului, sunt consemnate în cărţile a doi profeţi de marcă:
Isaia şi Ezechiel. În Ezechiel 28 ni se spune că Lucifer a avut o poziţie privilegiată
în cer datorită aptitudinilor sale, fiind mai destoinic decât orice alt înger creat. El a
ajuns astfel prin destoinicie, muncă şi perseverenţă, dezvoltând prin ascultare şi
trăire a principiilor legii sfinte toate darurile personale la un nivel greu de egalat de
către alţi îngeri. Ţinta lui era de a fi aşa cum a intenţionat Dumnezeu să fie orice
făptură. A adunat cunoştinţă berechet, formându-şi un caracter extraordinar. A
ajuns pe poziţia imediat următoare de lângă Hristos Arhanghelul.

Dar, acum survine următoarea întrebare logică: Unde era localizată această poziţie?
Iată ce ne descoperă Scripturile: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: >Ajunseseşi la
cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe.
Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre
scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu
rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru
ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe
muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor
scânteietoare<." Ezechiel 28,12-14.

În cetatea lui Dumnezeu din cer, poziţia cea mai înaltă la care putea accede vreo
făptură creată, un înger, era poziţia aflată "pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu".
Aici se află practic scaunul de domnie al lui Dumnezeu Tatăl. Slava Lui îl
înconjoară, astfel încât făptura Lui să poată fi deosebită totuşi de ochii celor ce îl

47
înconjoară, dar faţa Lui nu poate fi privită decât prin slava lui Hristos. Hristos este
mijlocitorul care face posibilă prezenţa tuturor inteligenţelor create chiar lângă
Tatăl. Dacă Hristos nu ar fi devenit înger, prin naşterea în sânul Tatălui în acest
sens, atunci nu ar fi existat sub nici o formă mijlocul necesar pentru a face posibilă
viaţa creată şi deci existenţa unor inteligenţe chiar lângă slava lui Dumnezeu Tatăl.
Slava Lui este atât de puternică încât, fără un mijlocitor, mijlocitorul Isus Hristos,
care o facă accesibilă tuturor îngerilor, ar nimici de îndată orice formă de viaţă
creată!

Imediat lângă Tatăl şi Fiul, căci Hristos are acces nestingherit înăuntrul slavei
Tatălui, deoarece este Dumnezeu deplin, care a acceptat să ia forma făpturii create
de dragul creării posibilităţii existenţei şi perpetuării vieţii inteligenţelor create, se
află poziţia cea mai înaltă pe care putea accede îngerii. Scaunul de domnie al lui
Dumnezeu şi implicit locul lui Hristos sunt numite în Scripturile Vechiului
Testament "muntele cel sfânt al lui Dumnezeu". Lângă Hristos se afla locul
privilegiat al lui Lucifer. Ei bine, de aici, de pe această poziţie a slujirii a plecat
Lucifer să-şi împrăştie otrava mortală a revoltei, nemulţumit fiind de faptul că nu
era lăsat să intre în sânul Tatălui, în sfatul Dumnezeirii, acolo unde are acces Fiul
lui Dumnezeu.

"Păcatul a început în acela care, după Hristos, fusese foarte mult onorat de către
Dumnezeu şi care era, printre locuitorii cerurilor, în poziţia cea mai înaltă în ceea
ce priveşte puterea şi slava. Lucifer, >fiul zorilor<, a fost întâiul între heruvimii
ocrotitori, sfânt şi fără prihană. El stătea în prezenţa marelui Creator şi razele
nesfârşite ale slavei ce înconjurau pe veşnicul Dumnezeu se odihneau asupra lui...
Părăsindu-şi locul din prezenţa nemijlocită a Tatălui, Lucifer a plecat să
împrăştie spiritul nemulţumirii printre îngeri." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost
îngăduit păcatul?, par. 7, 13.

Problema lui Lucifer a fost aceea că devenise nemulţumit cu poziţia pe care se afla.
El voia de fapt mai sus, râvnea la poziţia lui Isus Hristos. Voia să fie egal cu El în
absolut toate privinţele, ca să poată avea acces înăuntrul slavei Dumnezeirii, acolo
unde s-a plănuit taina ascunsă din veşnicie în ce priveşte rezolvarea păcatului, prin
întruparea lui Hristos în lumea celor păcătoşi. Profetului Isaia i s-a descoperit
intenţia şi o dată cu aceasta chiar locul pe care-l râvnea cu atâta patimă Lucifer.
"Tu ziceai în inima ta: >Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai
presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la
capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel
Preaînalt<." Isaia 14,13.14.

Aici este descoperită intenţia lui Lucifer, cu care a şi pus bazele războiului
Armaghedon, prin care urmărea să ia locul lui Hristos, ca să fie ca Cel Preaînalt, ca
Dumnezeu Tatăl. "Puţin câte puţin, Lucifer a început să se hrănească cu dorinţa
înălţării de sine. Scriptura ne spune: >Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii

48
tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta< (Ezechiel 28,17). >Tu ziceai în
inima ta... îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu...
voi fi ca Cel Preaînalt< (Isaia14,13.14). Deşi toată slava lui era de la Dumnezeu,
acest înger puternic a ajuns s-o considere ca aparţinându-i. Nemulţumit cu poziţia
sa, deşi onorat mai presus de oştile cereşti, el s-a aventurat să poftească închinarea
cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul
suprem al sentimentelor şi ascultării tuturor fiinţelor create, strădania sa era aceea
de a-şi asigura pentru el slujirea şi credincioşia lor. Şi, poftind slava cu care Tatăl
cel veşnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinţ al îngerilor aspira la puterea ce
constituia în exclusivitate una din prerogativele lui Hristos...
Disputarea supremaţiei Fiului lui Dumnezeu şi, în acest fel, discreditarea
înţelepciunii şi iubirii Creatorului au devenit scopul acestui prinţ al
îngerilor." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 8, 10.

Intenţia lui Satana, se arată lămurit a fi disputarea supremaţiei Fiului lui Dumnezeu,
în care nu mai vedea decât un înger, după cum şi era la înfăţişare, deci râvnirea
poziţiei sau a locului lui Hristos, căci numai astfel, considera el, poate fi ca
Dumnezeu Tatăl. Aşadar, unde dorea el să-şi pună scaunul de domnie? Să urmărim
cu atenţie maximă: "îmi voi ridica scaunul de domnie... pe muntele adunării
dumnezeilor, la capătul miazănoaptei". Aici iarăşi apare sintagma "muntele
adunării dumnezeilor", prin munte desemnându-se practic poziţia cea mai înaltă
din Univers, poziţia lui Dumnezeu, chiar a lui Isus Hristos. Astfel, acest război
îngrozitor, numit în Scripturile adevărului Armaghedon, a pornit cu intenţia precisă
a lui Satana de a ocupa locul lui Isus. Dar de ce? Iată motivul: "... el s-a aventurat
să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului... aspira la puterea ce constituia
în exclusivitate una din prerogativele lui Hristos". Acesta este adevărul.

Ca să primească închinarea semenilor săi, trebuia să deţină poziţia lui Hristos, dar
şi puterea Sa creatoare, căci în accepţiunea lui numai astfel putea fi ca Dumnezeu.
Şi avea dreptate. Dar, pentru a deţine această poziţie înseamnă a avea o dublă
natură: natura divină necreată, neîmprumutată şi nederivată de la Dumnezeu Tatăl,
şi natura creată, aceea pe care o avea el. Or, el nu deţinea decât o singură natură,
cea creată, neavând cum să primească de la Dumnezeu natura divină decât dacă ar
fi acceptat să se nască din nou. Însă el a refuzat aşa ceva. I se părea umilitor, iar
dacă ar fi acceptat să se nască din nou, ar fi însemnat că acceptă implicit că este
păcătos, deci răzvrătit, un nevoiaş care are nevoie să devină alt înger şi care
recunoaşte că fără ascultarea strictă de principiile legii morale a lui Dumnezeu nu
are cum să trăiască şi implicit nu are cum să fie neprihănit, curat.

Locul acesta pe care-l dorea el în cer îl râvneşte în continuare. Chiar şi alungat din
cer, el nu a renunţat niciodată la această dorinţă înfocată, la această intenţie, căci el
ştie una şi bună: poate fi ca Dumnezeu doar dacă îşi plasează scaunul său de
domnie pe muntele adunării de la capătul miazănoaptei. Or, asta se traduce cu
primirea închinării din partea semenilor. Cu alte cuvinte, dacă ajunge să primească

49
închinarea din partea semenilor creaţi, indiferent că sunt îngeri sau oameni, atunci
se poate considera că scaunul său de domnie îşi merită locul râvnit. Ca să
primească închinarea acestora, el trebuie să-i amăgească, să le propună tot timpul o
contrafacere a principiilor lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să creadă că aduc
închinare lui Dumnezeu. Aşadar, am descoperit că miza uriaşă a războiului
Armaghedon este în realitate, dincolo de celelalte lucruri, închinarea.

Dacă Satana reuşeşte să-i amăgească pe toţi locuitorii pământului că el este

adevăratul Dumnezeu, primind astfel închinarea care numai lui Dumnezeu i se
cuvine, se poate spune pe bună dreptate că şi-a ridicat scaunul de domnie pe
muntele adunării dumnezeilor, făcând dovada că principiile împărăţiei sale,
acceptate prin vicleniile lui de supuşii săi, sunt demne de recunoaştere din partea
lui Dumnezeu şi, deci, şi de acceptare a poziţiei mult râvnite. Ideea este că Lucifer
caută de mai bine de şase mii de ani să demonstreze că merită locul cerut de el,
care presupune primirea închinării, aşa cum Hristos o primeşte din partea celor
creaţi.

Până acum, timp de şase mii de ani, el nu a făcut dovada că întregul pământ,
fiecare om în parte, îl acceptă întru totul. Din acest motiv, pregăteşte capodopera
amăgirii sale, în ultima fază a Armaghedonului, prin minuni nemaivăzute de
muritorii de rând, ca să-i poată strânge laolaltă împotriva lui Hristos, încercând să
arate în felul acesta că el primeşte închinarea din partea lor. Asta înseamnă că locul
care pe evreieşte se cheamă Armaghedon descoperă intenţia ascunsă a lui Satana
de a se aşeza între oameni şi Dumnezeu ca unul care primeşte închinarea, prin
uzurparea locului lui Hristos în calitate de Dumnezeu şi Creator. Acest gând
formidabil este descoperit foarte limpede în cartea lui Daniel, care ne spune astfel:
"Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi
sfânt". Daniel 11,45.

Cel ce reuşeşte să facă acest lucru, cu majoritatea covârşitoare a lumii, este

împăratul nordului sau de la miazănoapte. El este instrumentul prin care Satana
încearcă să câştige închinarea pentru a fi ca Dumnezeu, după cum de-atâta timp îşi
doreşte. Iar acest instrument monstruos nu este altcineva decât icoana fiarei, adică
întruchiparea tuturor realizărilor satanice, cea care defineşte cel mai bine
principiile, caracterul şi spiritul războiului Armaghedonului. Observaţi, vă rog, ce
limbaj plastic foloseşte Duhul Sfânt în încercarea de a descrie cel mai bine intenţia
lui Lucifer, balaurul care stă în spatele tuturor operaţiunilor întreprinse de icoana
fiarei. Spune că îşi întinde corturile palatului său între mare şi, uluitor, muntele cel
slăvit şi sfânt.

La modul cel mai cert cu putinţă putem spune că palatul său, sau corturile palatului
său, reprezintă sau este unul şi acelaşi lucru cu cetatea cea mare, Babilonul
spiritual, sau Babilonul cel mare, dacă vorbim de ultima fază a Armaghedonului.
Sunt pur şi simplu unul şi acelaşi lucru. Marea este simbolul folosit în Scripturi

50
pentru descrierea oamenilor, în speţă a naţiunilor pământului, iar muntele cel slăvit
şi sfânt este simbolul împărăţiei lui Dumnezeu de pe pământ, biserica sfântă, fără
pată şi curată, în cazul nostru biserica celor 144.000 dacă ne referim strict la
înţelesul textului biblic.

În cer, Lucifer dorea să îşi pună scaunul de domnie pe muntele adunării

dumnezeilor, adică pe locul cel mai de sus, singurul care i-ar fi asigurat primirea şi
cinstea închinării din partea "dumnezeilor", adică a făpturilor create. Acest loc îi
aparţine de drept doar lui Hristos şi lui Dumnezeu Tatăl. Pe pământ, intenţia lui
Satana este exact aceeaşi; el a căutat timp de şase mii de ani să-şi ridice, să-şi
întroneze definitiv, dacă se putea, scaunul de domnie pe muntele cel slăvit şi sfânt,
adică în mijlocul bisericii adevărate a lui Dumnezeu din toate timpurile, biserica
celor întâi născuţi, care au ieşit învingători în lupta cu el şi despre care Hristos a
spus că porţile iadului nu o vor putea birui niciodată. Acesta este pur şi simplu
adevărul.

De aceea, atunci când citim că "Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe
evreieşte se cheamă Armaghedon", noi trebuie să înţelegem intenţia de milenii a
diavolului de a-şi asigura închinarea îngerilor şi, pentru că nu a reuşit în totalitate
cu ei, a oamenilor, căci numai în felul acesta îşi poate ridica scaunul de domnie pe
muntele adunării dumnezeilor. Prin urmare, înţeles corect, "locul care pe evreieşte
se cheamă Armaghedon" înseamnă poziţionarea diavolului între oameni şi
Dumnezeu, ca să poată primi închinarea. Poziţionarea aceasta se face doar prin
amăgire, fiindcă nu se descoperă niciodată ca fiind diavolul, ba dimpotrivă se
deghizează şi ia chipul lui Isus în timpul strâmtorării, lipsit de har, ca să primească
închinarea muritorilor astfel înşelaţi. Acest lucru îl urmăreşte diavolul în ultima
fază a Armaghedonului, câştigarea închinării tuturor oamenilor prin înşelarea
acestora.

Babilonul cel mare, palatul sau cetatea spirituală unde îşi află scaunul de domnie
diavolul, călăreşte apele, Eufratul, marea de oameni, toate naţiunile pământului, pe
care le câştigă de partea sa prin amăgire, cu singura intenţie de a stabili pe pământ
o singură închinare mondială, unde duminica va fi declarată semnul acesteia. În
felul acesta, diavolul se aşază între Dumnezeu şi toţi aceia care refuză o asemenea
închinare impusă conştiinţei prin legi omeneşti nelegiuite. Toţi aceia care refuză
această închinare a fărădelegii constituie muntele adunării dumnezeilor, muntele
cel slăvit şi sfânt, muntele lui Dumnezeu, potrivit limbajului profeţiei, sau în
traducere Ierusalimul spiritual, biserica celor 144.000 de sfinţi neprihăniţi. Doar
aceştia vor fi adevărata biserică a lui Hristos, stâlpul şi temelia adevărului. Ei sunt
plini de puterea Duhului Sfânt şi vor refuza să se plece înaintea icoanei fiarei.
Aşadar, Armaghedon înseamnă încercarea zadarnică a lui Lucifer de a câştiga
închinarea tuturor oamenilor de pe pământ prin înşelăciune şi mai apoi prin
prigoană şi forţă, stabilind închinarea pe baza principiilor specifice împărăţiei sale.

51
Pentru a înţelege şi mai bine ce am scris până acum, ar fi de folos să vorbesc puţin
despre contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ de către Satana, o operă
de-a dreptul ieşită din comun, pentru care şi-a cheltuit toată energia sa diabolică.
Acesta va fi subiectul studiului următor.

52
 CONTRAFACEREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

Pentru a putea înţelege în mod corect implicaţiile războiului Armaghedonului, ar fi

util să analizăm planul malefic al lui Satana de a contraface împărăţia lui
Dumnezeu. Principiile împărăţiei lui Dumnezeu sunt cuprinse în întregime în legea
Sa, un dar oferit spre binecuvântare tuturor făpturilor create. Acestea sunt sădite în
mintea lor în aşa fel, încât modul lor de viaţă, felul lor de a gândi şi de a se
comporta să fie asemănător felului lui Dumnezeu de a fi, de a gândi şi de a se purta.
Închinarea joacă un rol determinant în viaţa acestor fiinţe inteligente. Nu este un
act impus, după cum nu este ceva împovărător pentru ele. Ci este o acţiune
spontană într-o lume liberă de orice fel de întinare, gând şi înclinaţie spre rău şi
păcat. Închinarea provine dintr-o minte care-şi găseşte plăcerea în a-l preamări pe
Dumnezeu, care la rândul Lui dăruieşte totul în acest sens.

De fapt, închinarea cerească nu este altceva decât manifestarea unei bucurii care
vine din preaplinul inimii încărcate cu toate binecuvântările divine! Este pur şi
simplu plăcerea supremă care fortifică mintea şi trupul! Aşa cum cineva găseşte o
plăcere deosebită, spontană şi dorită în a dărui celui iubit sau preţuit ceva, tot astfel,
dar la un nivel de necuprins pentru mintea noastră păcătoasă, se desfăşoară şi actul
închinării în cer! Bucuria, dorinţa şi plăcerea de a trăi alături de Dumnezeu şi de a
dărui pentru Dumnezeu şi semeni, reprezintă în sine închinarea propriu-zisă, în
afara laudelor şi a cântecelor de slavă înălţate pentru Creatorul Universului.

Aceasta este viaţa veşnică, şi aşa se desfăşoară peste tot în Universul nepătat de
păcat, cu excepţia pământului nostru. A primi viaţa veşnică, prin Isus Hristos, în
experienţa naşterii din nou, înseamnă a pregusta încă de aici de pe pământ viaţa
specifică lui Dumnezeu, împreună cu închinarea despre care am vorbit.
Rugăciunea intră în actul închinării doar aici pe pământ, fiindcă este singura
posibilitate de comunicare, prin credinţă, cu cerul. Ea vitalizează creierul cu
energie cerească, cum puţini creştini îşi dau seama. Desigur, există o creştere din
treaptă în treaptă a desăvârşirii spre desăvârşirea care necesită sigiliul Marelui
nostru Preot, punct care arată că omul respectiv este pregătit pentru înălţarea la cer
fără să guste moartea. Enoh, dacă ne aducem aminte, s-a pregătit în şcoala sfinţirii
sau a reformei până când a fost luat de pe pământ, fiindcă atât de mult devenise
unul de sus, încât era musai să fie înălţat la cer, ca să fie pregătit mai departe
pentru o slujire adusă pământenilor din postura de Melhisedec! Cu el a început
practic preoţia după rânduiala lui Melhisedec, necesară pentru trăirea unei vieţi de
biruinţă asupra păcatului pe acest pământ, din partea tuturor celor ce vor să se
desăvârşească potrivit planului lui Dumnezeu.

Scaunul de domnie al lui Dumnezeu se află, aşa după cum ştim, în cetatea Noul
Ierusalim, ea însăşi fiind templul unde mijloceşte Hristos pentru binele şi salvarea
oamenilor. Această cetate este centrul de guvernare al lui Dumnezeu; este inima

53
împărăţiei universale a lui Dumnezeu. Ea reprezintă practic un model pe baza
căruia au fost gândite şi create toate constelaţiile şi planetele locuite de alte făpturi
inteligente, în afara îngerilor. Ceea ce este interesant îl constituie faptul că scaunul
de domnie al Tatălui şi al Mielului, în cetate, se află în partea de nord sau la
miazănoapte! Aici se află "muntele Sionului", o expresie care scoate în evidenţă
locul Aceluia care este îndreptăţit să primească închinarea! "Mare este Domnul şi
lăudat de toţi în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt. Frumoasă
înălţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului; în partea de
miazănoapte este cetatea Marelui Împărat." Psalm 48,1.2. (De altminteri, aşezarea
templului în Ierusalim nu este întâmplătoare. Muntele numit tot Sion se afla în
cetatea Ierusalim tot în partea de miazănoapte, practic un deal pe care se afla
construit templul din Ierusalim, acolo unde se aducea singura închinare adevărată,
care atesta că acceptarea ei înseamnă recunoaşterea faptului că Dumnezeul Creator
este singurul Dumnezeu adevărat. A-l accepta pe Dumnezeu ca Dumnezeu
înseamnă a recunoaşte că El este Izvorul vieţii, precum şi valabilitatea veşnică a
principiilor legii sfinte divine! Or, toate aceste lucruri Satana trebuia să le
contrafacă, pentru ca să fie ca Dumnezeu, exact aşa cum spun Scripturile
în Isaia 14).

De asemenea, interesant este şi faptul că din scaunul de domnie al lui Dumnezeu

iese un râu al vieţii, care indică totdeauna cine este cu adevărat Izvorul întregii
vieţi şi a întregii existenţe a tot ceea ce se vede! Apoi, în mijlocul pieţei cetăţii se
află pomul vieţii. Această aşezare are de-a face cu noul pământ. Dar, desigur, din
moment ce pe pământul nostru s-a aflat pomul vieţii, înainte de păcat, pesemne că
tot astfel se află câte un pom al vieţii pe fiecare planetă locuită din orice galaxie şi
constelaţie universală. Pomul vieţii, ca şi râul vieţii, indică amândouă şi vorbesc
despre realitatea veşnică, Dumnezeu - Creatorul şi Sursa energiei vieţii întregii
suflări create. "Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea
din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţei cetăţii şi
pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi
dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea
neamurilor." Apocalipsa 22,1.2.

Având în vedere toate aceste lucruri, atunci este uşor să descoperim în crearea
grădinii Edenului, Cerul în miniatură. Adam era reprezentantul lui Dumnezeu şi
totodată părintele întregului neam omenesc, care în momentul creării lui se afla în
el. Eva, era chipul bărbatului, cea care urma a fi dătătoarea de viaţă, născătoarea
din care aveau să vină pe pământ toţi oamenii. Într-un anumit sens, ei amândoi
oglindeau taina lui Dumnezeu, taină prin care s-a făcut posibilă întruparea
Cuvântului, mai întâi în cer sub formă de înger adevărat, şi mai apoi pe pământ sub
formă de om adevărat, prin care se făceau posibile şi existenţa inteligenţelor create,
dar şi răscumpărarea celor ce aveau să cadă în păcat. Totodată, prin crearea celor
doi, Dumnezeu dorea să explice îngerilor poziţia adevărată a lui Hristos în raport
cu toate fiinţele create.

54
În această grădină uimitor de frumoasă se aflau râul vieţii şi pomul vieţii. Râul
vieţii se ramifica în patru braţe, potrivit Genezei. "Domnul Dumnezeu a făcut să
răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul
vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Un râu ieşea din
Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe. Numele celui
dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur. Aurul din
ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix. Numele râului
al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Numele celui de al treilea este
Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul." Geneza 2,9-14.

Acest râu ieşea din Eden, care uda apoi pământul, tot aşa cum din scaunul de
domnie al lui Dumnezeu iese râul vieţii. Aceasta este ordinea pe care Dumnezeu a
stabilit-o prin creaţie. Fiecare planetă are câte un reprezentant care reprezintă
planeta şi pe locuitorii ei înaintea cerului, la consfătuirile cereşti sau în sfaturile
străjerilor. "Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea
sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că
o dă cui îi place şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!" Daniel 4,17. "Fiii
lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului." Iov 1,6. Apoi,
fiecare planetă locuită are câte un râu al vieţii şi câte un pom al vieţii, acestea
indicând permanent spre adevărata Sursă a vieţii - Dumnezeu Creatorul.

Toate constelaţiile din Universul creat se învârt în jurul cetăţii cereşti, acolo unde
se află scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Închinarea este primită de Dumnezeu
în această cetate, în partea de miazănoapte. Când Lucifer s-a răzvrătit, el a dorit
scaunul de domnie al lui Dumnezeu, deci să şadă în partea de miazănoapte, pentru
că numai astfel putea fi ca Dumnezeu în aspiraţiile sale, fapt care ar fi adus cu sine
şi primirea închinării. El este râvnitorul închinării, prin fals, înşelăciune şi
minciună. El a propus restructurarea împărăţiei lui Dumnezeu, unde îngerii să
trăiască cum vor, fără să se cârmuiască după principiile legii lui Dumnezeu, care
tocmai ele asigurau libertatea, bucuria şi perpetuarea vieţii fără sfârşit.

Ca şi fiului risipitor, dar fără finalitatea din pilda rostită de Mântuitorul, Dumnezeu
i-a oferit lui Lucifer posibilitatea de a-şi demonstra noile principii, din postura
unuia care ajunsese la punctul de unde nu se mai putea întoarce la Dumnezeu; pur
şi simplu devenise irecuperabil. Avea voie să propună noul mod de viaţă, ţinta
acestuia fiind de fapt câştigarea închinării din partea semenilor creaţi, prin orice
mijloc posibil, dar fără a folosi constrângerea directă. S-a deghizat magistral şi i-a
înfrânt pe părinţii noştri edenici. Astfel, a putut să-şi întemeieze o împărăţie rivală
în interiorul împărăţiei lui Dumnezeu. Acum, Lucifer a devenit, prin uzurpare,
reprezentantul pământului înaintea cerului, doar până la cruce, căci de atunci nu i
s-a mai permis accesul în cer. "Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat
înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat înaintea
Domnului. Domnul a zis Satanei: >De unde vii?< Şi Satana a răspuns Domnului:

55
>De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe
el<." Iov 2,1.2. "Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate
împărăţiile pământului şi I-a zis: >Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor
împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina
înaintea mea, toată va fi a Ta<." Luca 4,5-7.

Ceea ce puţini înţeleg cu adevărat este faptul că miza războiului Armaghedonului

este închinarea. Când Satana i-a făcut să păcătuiască pe Adam şi Eva, el de fapt i-a
condus, prin amăgire, pe poziţia de unde, acceptând insinuările sale, a reuşit, prin
păcătuirea lor, pentru că l-au crezut pe diavolul mai mult decât pe Dumnezeu, să
câştige mintea lor şi o dată cu aceasta chiar închinarea, care se cuvine doar lui
Dumnezeu. A crede şi a accepta insinuările, ispitele sau propunerile diavolului
înseamnă a te închina tatălui minciunii. Lui Hristos, în pustia ispitirii, diavolul i-a
făcut trei propuneri, care de fapt ascundeau dorinţa lui de a câştiga închinarea lui
Hristos. El ştie că nu poate fi ca Dumnezeu decât dacă primeşte închinarea,
determinând prin înşelăciune şi minciuni perfide pe oameni să acorde încredere
insinuărilor sale, chiar a principiilor de guvernare ale împărăţiei sale. (Prin vinul
Babilonului, diavolul urmăreşte să "turmenteze" raţiunea oamenilor, amăgindu-i cu
minciuni, tocmai pentru a primi închinarea. Iar oamenii chiar acordă credit
învăţăturilor Babilonului, fiind pregătiţi astfel pentru războiul Armaghedon, cum
nici măcar nu-şi închipuie).

Când l-a înşelat pe om, diavolul a primit totodată şi închinarea acestuia. Acum,
planul său era de a rămâne stăpân pe grădina Edenului, dacă putea. Voia ca omul
înşelat să aibă la dispoziţie permanent pomul vieţii pentru perpetuarea veşnică a
principiilor împărăţiei sale. Satana nu poate lucra pe faţă, căci nimeni nu s-ar lăsa
înşelat de propunerile lui, dar o face pe ascuns, deghizat, prin amăgire. Aşadar, el
are nevoie de instrumente prin care să-şi conducă împărăţia. Numai că Dumnezeu
i-a interzis omului să mai mănânce din acest pom, iar chiar înainte de potop
grădina împreună cu pomul vieţii au fost luate la cer. "Grădina Edenului a rămas
mult timp pe pământ, după ce omul a fost expatriat de pe plăcutele ei alei.
Neamului omenesc căzut i-a fost îngăduit mult timp să privească la căminul
nevinovăţiei, numai intrarea în grădină fiind oprită de către îngerii păzitori. La
poarta Paradisului, păzită de heruvimi, se descoperea slava divină. Aici veneau
Adam şi fiii săi să se închine lui Dumnezeu. Aici ei şi-au reînnoit legământul de
ascultare faţă de acea Lege pe care au călcat-o, fiind astfel îndepărtaţi
din Eden. Când valul de nelegiuire s-a întins asupra pământului şi stricăciunea
oamenilor a determinat nimicirea lor prin apele potopului, mâna care sădise
Edenul l-a luat de pe pământ. Dar, la reînnoirea finală, când vor fi >un cer nou şi
un pământ nou< (Apocalipsa 21,1), el va fi readus pe pământ, mult mai glorios
împodobit decât a fost la început." Patriarhi şi profeţi, cap. Ispitirea şi căderea,
penultimul paragraf.

Cu toate că pământul ajunsese sub stăpânirea lui Satana, grădina Eden a rămas mai

56
departe, prin alungarea omului, timp de aproape 1656 de ani, până la potop, sub
binecuvântarea şi stăpânirea lui Dumnezeu. Aici veneau şi se închinau Adam şi
Eva, şi fiii lor. Dacă în cer nu i s-a permis să acceadă pe tronul lui Dumnezeu,
fiindcă nu avea calificarea necesară pentru aşa ceva, Satana a plănuit să câştige
închinarea omului pentru a deveni dumnezeu în locul lui Dumnezeu. Împărăţia sa
rivală trebuia să se asemene în amănunt cu cea a lui Dumnezeu. După cum
Dumnezeu este centrul închinării în împărăţia Sa, tot astfel şi Satana este centrul
închinării în împărăţia lui. După cum scaunul de domnie al lui Dumnezeu este
aşezat pe râul vieţii, tot astfel scaunul de domnie al lui Lucifer trebuie să fie aşezat
pe râul vieţii pentru el, adică al perpetuării continue a principiilor împărăţiei sale şi
a închinării false. Acest râu, evident, nu poate fi decât puterea omului, toate
capacităţile şi darurile lui închinate în slujba celui rău. El se foloseşte de viaţa pe
care Dumnezeu o oferă oamenilor clipă de clipă pentru a-şi consolida împărăţia.
Aproape toate energiile oamenilor sunt închinate în slujba marelui rebel.

Dacă cetatea cerească este "aşezată" pe râul vieţii, care curge din scaunul de
domnie al lui Dumnezeu, şi dacă grădina Eden a fost şi ea aşezată pe râul vieţii,
dintre care unul dintre braţe se numea Eufrat, atunci, potrivit acestui model divin,
împărăţia lui Satana trebuie să fie şi ea "aşezată" pe râul vieţii, pe ceea ce o poate
susţine necontenit, şi anume oamenii, adică Eufratul spiritual. Dacă Satana ar fi
reuşit să facă în aşa fel, încât să păstreze pe pământ pomul vieţii, atunci
perpetuarea împărăţiei sale ar fi fost veşnică! Perpetuarea cât mai mult a împărăţiei
sale depinde de numărul de oameni şi de existenţa acestora. De-a lungul timpului,
principiile de funcţionare ale împărăţiei luciferice s-au văzut cel mai bine în
întemeierea marilor imperii mondiale, dintre care cele mai remarcabile sunt
Imperiul Babilonian şi papalitatea. Atât Babilonul antic cât şi Babilonul spiritual
au fost aşezate pe râul Eufrat, simbolul râului vieţii. Copia Babilonului antic este
papalitatea în tot ceea ce se cheamă principiile de lucru, intenţiile, spiritul şi
caracterul!

Icoana fiarei va fi însă capodopera întregii activităţi demonice a lui Satana, când va
căuta că câştige prin înşelăciune şi mai apoi prin constrângere închinarea tuturor
oamenilor de pe întreg mapamondul. A reuşi un asemenea lucru, ar însemna să
dovedească faptul că omul, în condiţiile păcatului, nu poate asculta de principiile
legii lui Dumnezeu, deci că nu se poate trăi curat, virtuos, asemenea Mântuitorului
întrupat pe pământ. Miezul marii lupte dintre Hristos şi Satana este încercarea lui
Satana de a demonstra că principiile legii divine nu pot fi ascultate din inimă de
oameni, că de fapt legea lui Dumnezeu este un jug care distruge libertatea fiinţelor
create. Din acest motiv, Hristos a dorit din toată inima să aibă o biserică, prietenă
cu neprihănirea, prin care să demonstreze că principiile legii morale a lui
Dumnezeu pot fi trăite în orice condiţii, chiar în mijlocul păcatului, fără să te
mânjeşti de murdăria acestuia. Pe când Satana, se străduieşte să arate contrariul, şi
ce mare succes are cu vasta majoritate a oamenilor.

57
Şi Hristos, şi Lucifer au nevoie de oameni care să facă dovada principiilor ambelor
împărăţii. În timp ce pentru Dumnezeu închinarea trebuie să fie spontană şi
benevolă, în deplină cunoştinţă de cauză, prin alegere conştientă şi dorită, ceea ce
presupune o cunoaştere deplină a întregului adevăr descoperit de Dumnezeu,
aceasta fiind o închinare liberă, neconstrânsă, în ce-l priveşte pe Lucifer închinarea
indusă de el este perfidă, mincinoasă, silită, obţinută prin constrângere acolo unde
metodele mai blânde şi viclene dau greş; este o închinare bazată pe amestecul
ciudat dintre adevăr şi minciună; este o minciună colosală, acceptarea faptului că
Dumnezeu este mincinos şi că legea divină nu asigură întreţinerea şi perpetuarea
vieţii. Într-un cuvânt, închinarea propusă de Satana este sclavie de natură spirituală,
morală şi chiar fizică. Închinarea specifică frumosului caracter al lui Dumnezeu,
este în întregime libertate şi viaţă veşnică, un principiu viu şi activ care
caracterizează modul de a fi al tuturor fiinţelor necăzute în păcat.

Aşadar, războiul Armaghedonului reprezintă, printre altele, încercarea uriaşă a lui

Satana de a câştiga închinarea tuturor oamenilor de pe pământ, dacă poate, pe care,
în majoritatea lor covârşitoare, îi leagă într-o colosală confederaţie mondială. Toată
această confederaţie acceptă minciunile luciferice, cărora li se dă greutate prin
săvârşirea de minuni extraordinare, cu ajutorul spiritismului, o confederaţie care se
închină balaurului. Toţi aceşti oameni vor primi semnul fiarei şi numărul numelui
ei. Cine acceptă autoritatea ei, acceptă modul ei de închinare şi implicit recunoaşte
supremaţia lui Lucifer, care se dă drept Dumnezeu înaintea lor. Dar, cu adevăraţii
copii ai lui Dumnezeu nu se va întâmpla acest lucru.

Nu trebuie să uităm, de asemenea, că Satana "se înalţă mai presus de tot ce se

numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în
Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu". 2Tesaloniceni 2,4.
Instrumentul prin care a reuşit cel mai bine să facă acest lucru, potrivit acestei
profeţii, este nimeni altul decât papalitatea. Când ziua întâi a săptămânii a fost
înălţată la rang de zi de închinare de către papalitate, atunci Satana a reuşit să se
înalţe mai presus de tot ce se numeşte "Dumnezeu" sau de ce este vrednic de
închinare. (Semnul puterii creatoare a lui Dumnezeu şi marca de lucru a lui
Dumnezeu este fără doar şi poate Sabatul, aşa după cum se observă în planul de
lucru al lui Dumnezeu în ce priveşte crearea lumii noastre în şase zile. Pe când
semnul puterii luciferice, a spiritismului şi a contrafacerii împărăţiei lui Dumnezeu,
care arată spre pretenţia lui Satana că este dumnezeu pe pământ, este prima zi a
săptămânii). Rând pe rând, biserica iudaică, apoi cea apostolică, biserica
reformatorilor şi în cele din urmă mişcarea aşteptătorilor sau a adventiştilor au
căzut pradă acestei mari înşelăciuni satanice, când diavolul s-a dat drept Dumnezeu
aşezându-se în templul lui Dumnezeu. Dacă socotim în mod corect că biserica lui
Dumnezeu de pe pământ este templul lui Dumnezeu, atunci putem înţelege de ce
astăzi creştinismul este o cloacă a multor murdării. În mijlocul lui tronează
balaurul.

58
Cât de apreciată şi înţeleasă corect este legea lui Dumnezeu în mijlocul creştinătăţii?
Cât de bine sunt înţelese şi trăite principiile Sabatului de către cei ce se declară
păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu, fiindcă restul creştinătăţii îl resping,
asociindu-l cu ziua de odihnă cerută evreilor? Câţi acceptă şi înţeleg în mod corect
Evanghelia biruinţei asupra oricărui păcat mărturisit? Câţi creştini înţeleg cu
adevărat îndreptăţirea prin credinţă şi ce este păcatul realmente? Câţi creştini sunt
convertiţi în mod real, care cunosc puterea transformatoare a Evangheliei în viaţa
lor? Câţi cunosc în mod aprofundat Evanghelia sanctuarului ceresc şi ce implică
lucrarea judecăţii? Câţi dintre creştini cunosc caracterul lui Dumnezeu şi ştiu cum
să se încreadă în Hristos Isus?

Ei bine, creştinismul de astăzi este contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu, fiind

pregătit în mod deplin pentru războiul Armaghedon îndreptat împotriva lui Hristos,
căci la urma urmei protestantismul va da mâna cu papalitatea, care ambele capătă
suportul puterii statului în vederea impunerii închinării dorite de balaurul cel mare,
şarpele cel vechi, numit Satana şi diavolul. Babilonul spiritual, Babilonul cel mare
sunt totuna cu creştinismul apostaziat de astăzi. Sunt cuvinte grele, dar adevărate,
căci eu vorbesc aici despre o stare spirituală, despre caracterul creştinismului,
datorat învăţăturilor care numai biblice nu sunt, deşi se face caz de Biblie în orice
predică.

Dragostea adevărată, libertatea şi respectul se întemeiază numai pe principiile legii

lui Dumnezeu. Împărăţia lui Satana este doar o contrafacere, în care legea lui
Dumnezeu nu are nici cea mai mică importanţă. El propune o viaţă fără nici un
reper moral, poţi să faci ce vrei şi ce doreşti. Tu eşti propriul tău dumnezeu.
Dumnezeu nu există. Iar pentru creştinătate a pregătit de multă vreme tema însuşită
deja: Dumnezeu e dragoste şi fără legea Sa. Sentimentalismul şi teoria adevărului
lipsit de puterea răscumpărătoare a Evangheliei caracterizează creştinismul. Este de
mirare că lumea nu este schimbată în mai bine şi că răul şi nelegiuiri de nedescris
asaltează naţiunile fără să le poată opri în vreun fel, în pofida prezenţei bisericii
creştine în lume? Cu cât creştinismul este mai decăzut, cu atât valul fărădelegilor
creşte mai mult şi tot mai mult în lume. Aceasta va pregăti în mod indubitabil
terenul pentru unirea bisericii cu statul, o alianţă care-şi propune să facă din
oameni creştini, declarând un singur mod de închinare pentru toată lumea.

Singura putere care poate face dintr-un om un creştin, fără să se impună, fără să
constrângă voinţa omului, este doar Evanghelia lui Isus Hristos. Când biserica nu
mai are aşa ceva, atunci, pentru a-i ţine pe enoriaşi mai departe legaţi de ea şi
pentru a face creştini din alţi oameni, netemători de Dumnezeu, apelează la puterea
juridică şi politică a statului.

Aş dori să mai subliniez încă un adevăr descoperit în Sfintele Scripturi, în legătură

cu contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu de către Satana. Aproape toate

59
instrumentele de lucru de pe pământ folosite de diavolul în impunerea principiilor
împărăţiei sale, prin vicleşug sau forţă, au fost mai totdeauna împărăţiile de la
miazănoapte, reprezentate în Scripturi prin termenul "împăratul de la miazănoapte".
Fiindcă în împărăţia lui Dumnezeu, în cetatea Sfântă, scaunul de domnie al lui
Dumnezeu este situat în partea de la miazănoapte sau la nord, acest lucru arătând
spre locul unde se primeşte adevărata închinare şi spre faptul că miazănoaptea
desemnează întotdeauna locul locuinţei lui Dumnezeu, al Dumnezeului nostru
Creator, Satana a contrafăcut până şi această realitate, ca să creeze aparenţa că
împărăţia sa este cea adevărată.

În împărăţia sa contrafăcută şi mincinoasă de pe pământ, Satana se dă permanent

drept împăratul de la miazănoapte. Cu alte cuvinte, îşi atribuie singur cinstea de a
primi închinarea celor amăgiţi de el, dându-se astfel drept Dumnezeu pe pământ.
Cu puţine excepţii, diavolul a lucrat prin alte împărăţii împotriva lui Hristos,
reprezentat de biserica Sa de pe pământ. Astfel, el a lucrat prin împărăţia Egiptului,
simbolul ateismului şi al sfidării pe faţă a Mântuitorului nostru. Asta pentru că la
vremea aceea împărăţia de la miazănoapte nu mai exista. Primul "împărat de la
miazănoapte" prin care a lucrat şi prin care avea să clădească vestitul Babilon, a
fost tiranul Nimrod.

Apoi, după căderea Egiptului, au urmat numai împăraţii de la miazănoapte

reprezentaţi prin imperiile Asiro-Babilonian, Babilonian, Medo-Persan,
Macedonean şi Roman păgân. După care a urmat marele imperiu eclesiastic al
Romei papale sau papalitatea. Fiindcă Marea Reformă din sec. al XVI-lea,
începută de fapt încă de la sfârşitul sec. al XIV-lea, prin cel supranumit Luceafărul
Reformei, John Wycliffe, a dat lovitura de graţie papalităţii, prin descoperirea
adevărului că mântuirea se capătă numai prin credinţă, slăbind astfel puterea
acesteia de asuprire a Europei, acest lucru a făcut să dea naştere din nou
împăratului de la miazăzi, Egiptul spiritual, cunoscut şi ca ateismul francez. Satana
a văzut că papalitatea se va stinge pentru o bună bucată de vreme, şi atunci a
format în interiorul ei ateismul, care s-a manifestat mai întâi în Franţa.
Repercusiunile acestuia aveau să se facă simţite încă mulţi ani, până în zilele
noastre, în jumătate din Europa şi în trei sferturi din Asia, sub forma comunismului,
căci comunismul nu este decât o altă faţă sau o altă manifestare a ateismului. O altă
formă a ateismului este cu siguranţă islamismul.

Satana s-a mai folosit pentru o scurtă perioadă de timp şi de alt împărat de la
miazăzi, şi anume hoardele mahomedane, potrivit Apocalipsei 9. Şi acest împărat
avea să conducă la slăbirea forţelor papale. Astăzi, el lucrează tot prin împăratul de
la miazănoapte, acesta fiind piesa lui de rezistenţă în încercarea de distrugere a
bisericii lui Hristos. Este Babilonul spiritual, creştinismul cu numele, la care se va
alipi şi statul cu puterea sa legislativă. Iar icoana fiarei reprezintă încununarea
strategiei lui Satana de înşelare a oamenilor, care-i amăgeşte să creadă că el este
adevăratul împărat de la miazănoapte, adică Dumnezeu pe pământ. Scaunul lui de

60
domnie aici se află. Însă, adevăratul Împărat de la miazănoapte este doar Isus
Hristos, El fiind singurul care este îndreptăţit să primească închinarea, în calitatea
Sa de Dumnezeu Creator.

După cum putem singuri observa, Satana, când n-a avut alternativa cea mai viabilă
pentru el, cea care-i descrie cel mai bine spiritul, caracterul şi procedeele, adică
împăratul de la miazănoapte, s-a folosit de cel de la miazăzi pentru a-şi duce mai
departe planurile. El are întotdeauna pregătită o alternativă atunci când nu-şi mai
poate folosi arma principală - împăratul de la miazănoapte, care însumează felul de
a gândi şi de a acţiona al diavolului. Împărăţia sa contraface împărăţia lui
Dumnezeu aproape în amănunt. Punctul în litigiu fiind închinarea.

În concluzie, ultima fază a războiului Armaghedon urmăreşte, ca întotdeauna de

altminteri, câştigarea închinării prin amăgirea cu toate vicleşugurile posibile a
întregii planete, mai puţin a celor 144.000! Satana nu se poate considera dumnezeu,
şi ştie că nu poate câştiga marea luptă decât dacă-i înşeală pe toţi oamenii să i se
închine cu ajutorul instrumentului său fidel, Babilonul cel mare.

61
 ARMAGHEDON – CONCLUZII

Isus Hristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul fiecărui om, a avut grijă să ne ofere o

carte de mare preţ, Biblia, cu scopul de a ne pune la dispoziţie toate informaţiile
necesare referitoare la marea luptă dintre Dumnezeu şi Satana. Biblia nu trebuie
privită, deci, ca un manual în care sunt descrise multe povestiri, războaie, sfaturi şi
tablouri apocaliptice în care predomină simbolurile. Ea este mai mult decât atât.
Menirea ei este aceea de a ne descoperi principiile neschimbătoare ale neprihănirii
în felul cum Dumnezeu tratează păcatul şi suferinţa umană. Pe de altă parte, are ca
scop să ne înfăţişeze şi principiile nelegiuirii, modul cum lucrează Satana în
distrugerea omului. Avem de-a face, deci, cu principii de lucru antagoniste, unele,
cele ale păcatului, specifice gândirii luciferice, sunt îndreptate continuu împotriva
distrugerii omului, aţâţându-l la revoltă împotriva Creatorului său şi ţinându-l
departe de cunoaşterea adevărului, a Evangheliei, singura cunoaştere care ne ajută
să-l vedem şi să-l înţelegem pe Dumnezeu aşa cum este, iar celelalte, principiile
neprihănirii, specifice caracterului lui Dumnezeu, care nu poate să greşească şi nici
să se schimbe, principii ce sunt puse în slujba omului în toate privinţele.

Miza cea mare în lupta dintre Dumnezeu şi Satana este închinarea. În timp ce
pentru Dumnezeu închinarea este un mod de viaţă subliniat întru totul de libertate,
iubire şi adevăr, toate fiind viaţă veşnică, pentru Satana închinarea, pe care de atâta
timp caută s-o obţină, pentru a fi ca Dumnezeu, înseamnă înşelăciune, minciună şi
sclavie, toate acestea conducând la moarte veşnică! Nu trebuie să uităm niciodată
că ţelul lui Satana, de la care nu a abdicat niciodată, este acela de a fi ca Dumnezeu,
deci de a primi închinarea care se cuvine numai Creatorului. Atingerea ţelului de
către Satana, implică un război, pe care Biblia îl numeşte Armaghedon. Acesta a
început o dată cu primele scântei de revoltă care s-au mijit în mintea lui Satana, şi
se va sfârşi în pragul celei de a doua veniri a lui Hristos pe norii cerului.

Dacă în primii patru mii de ani de la căderea omului în păcat, diavolul s-a străduit
să împiedice întruparea Mântuitorului nostru, atrăgând la sine toată lumea
antediluviană, deci câştigând închinarea acestora, mai puţin însă casa lui Noe, şi
mai apoi aruncând în apostazie chiar biserica în mijlocul căreia Hristos urma să se
întrupeze, în următorii două mii de ani, până la venirea Răscumpărătorului nostru
pe norii cerului, Satana a depus şi depune în continuare tot efortul să distrugă
biserica spirituală a lui Dumnezeu de pe pământ. Din păcate, ori de câte ori a avut
loc o reformă în sânul bisericii apostaziate, Satana a contracarat-o prin contrafaceri,
prin falsuri. Până în ziua de astăzi el a reuşit să împiedice manifestarea Duhului
Sfânt în mijlocul unei biserici curate, care trebuie să încheie lucrarea lui Dumnezeu
pe pământ. Duhul Sfânt se va manifesta doar în mijlocul sau pentru nişte creştini
uniţi şi curaţi sufleteşte, aşa cum s-a întâmplat cu primii ucenici, care ajunseseră o
inimă şi un cuget.

62
De ce se străduieşte el să facă acest lucru? Dintr-un motiv foarte simplu. Biruinţa
lui Hristos pe cruce a asigurat pentru totdeauna mântuirea oamenilor şi totodată
distrugerea lui Satana. Dar, această mântuire se obţine în dar, ceea ce implică
credinţă vie din partea primitorului, şi nu vine ca ceva automat, ca ceva în care ne
naştem. Fiind fiinţe inteligente, oamenii trebuie să aleagă între darul lui Dumnezeu,
mântuirea, fără plată, numai prin credinţă, şi minciunile lui Satana, păcatul şi
moartea veşnică. Acum, pentru ca Satana să fie distrus, Hristos are nevoie de o
biserică impecabilă, curată, fără pată, neprihănită, în care să se manifeste din nou
ca în urmă cu două mii de ani, pentru a descoperi caracterul lui Dumnezeu aşa cum
este. Fără prezenţa acestei biserici în lumea păcatului, nu poate fi asigurată în mod
deplin nimicirea lui Satana şi a acoliţilor săi, fie demoni, fie oameni nelegiuiţi.
(Descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu, în razele ei cele mai strălucitoare, pune
mintea omului păcătos în situaţia de a raţiona corect şi a înţelege de ce el se
manifestă aşa cum a ales să se manifeste. Îi descoperă tot caracterul, toate intenţiile
şi motivaţiile acţiunilor lui, punându-l, nesilit, în situaţia de a-şi judeca singur
poziţia. El poate refuza astfel lumina descoperirii lui Dumnezeu pentru sine sau o
poate primi, ajungând un alt om. Prin urmare, singura posibilitate ca oamenii
păcătoşi ai ultimei generaţii să fie aduşi la punctul acesta, este necesitatea prezenţei
unei biserici în mijlocul căreia să se manifeste toată puterea creatoare a lui
Dumnezeu, Duhul Sfânt, care să strălucească de slava divină. Coaliţia Babilonul
cel mare şi fiara pe care şade nu poate fi destrămată altfel.)

Cu alte cuvinte, biruinţa lui Isus pe cruce trebuie să se repete din nou în viaţa unei
biserici în care să se manifeste în mod deplin Dumnezeu. Numai în felul acesta
poate fi descoperit caracterul lui Dumnezeu înaintea unei lumi păcătoase.
Întruparea lui Hristos trebuie să se repete iară în mijlocul unui popor spiritual
credincios şi neprihănit, astfel încât oamenii să fie treziţi la realitate, cu privire la
cine este de fapt Dumnezeu. Satana ştie că a pierdut prima rundă în confruntarea cu
Hristos, aceasta asigurându-i pieirea. Dar, el speră să câştige a doua rundă, în
sensul că depune toate eforturile diabolice, toată inventivitatea sa pentru a
împiedica formarea unei biserici spirituale curate, care să fie capabilă să ilustreze
în viaţa ei tot caracterul desăvârşit al Dumnezeirii. Dacă această biserică nu învaţă
să intre în biruinţa lui Isus, care se capătă în dar, atunci Lucifer poate amâna la
nesfârşit nimicirea lui, fiindcă Hristos pur şi simplu nu se poate manifesta pe
pământ, în persoana unei biserici curate, încă o dată, aşa cum a făcut prin
întruparea Sa. Numai astfel poate fi înţeleasă în mod corect amânarea venirii lui
Hristos a doua oară!

Ceea ce urmăreşte Hristos, scumpul nostru Mântuitor, este să aibă o biserică, nu un

om aici, unul dincolo sau zece în altă parte, aşa cum s-a întâmplat în fiecare
generaţie de după învierea Sa, ci o biserică unită, plină de Duhul Sfânt, sălaşul lui
Dumnezeu, care astfel să constituie dovada reală a efortului lui Hristos adus pentru
mântuirea omului. El trebuie să prezinte înaintea întregului Univers dovada sau
rodul muncii sufletului Său, a jertfei Sale, în persoana unei biserici vii, neprihănite,

63
pline de Duhul Sfânt, exact aşa cum a fost şi Mântuitorul pe pământ. Pur şi simplu
biruinţa lui Isus trebuie să se repete. De ce? Dacă la cruce îngerii au înţeles o dată
şi pentru totdeauna caracterul lui Dumnezeu în felul cum El tratează păcatul şi pe
păcătos, tot astfel trebuie să se întâmple cu toţi oamenii păcătoşi de pe pământ, ce
aleg definitiv rebeliunea şi pe Lucifer. Cu alte cuvinte, ei trebuie să înţeleagă în
mod clar, definitiv, caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este Dumnezeu, într-un mod
conştient şi neimpus. De fapt, propriile lor acţiuni în contrast cu cele ale celor
144.000 vor scoate în evidență cel mai clar acest lucru, la care se adaugă
descoperirea strălucitoare a caracterului lui Dumnezeu în şi prin cei 144.000, care
acţionează ca Mântuitorul, atunci când El se afla pe pământ.

Aşadar, nu va fi cu putinţă descoperirea caracterului lui Dumnezeu pe pământ,

pentru ca oamenii nelegiuiţi să-şi dea singuri seama împotriva cui s-au răzvrătit şi
cine este de fapt Dumnezeu, dacă pe pământ nu ar exista o biserică în acest sens.
Toţi aceia care cred că această biserică fără păcat nu va exista pe pământ, se înşală
singuri, neînţelegând sub nici o formă rolul celor 144.000 ca întâiul rod pentru
Dumnezeu şi pentru oameni. Aşa cum întruparea şi viaţa lui Isus trebuia să edifice
Universul cu privire la caracterul lui Dumnezeu în marea luptă sau în Armaghedon,
astfel încât inteligenţele cereşti să priceapă cu temeinicie cum tratează Dumnezeu
păcatul, fără să se schimbe, fără să folosească în vreun fel constrângerea, tot astfel
trebuie să se edifice şi păcătoşii de pe pământ, care trebuie să ajungă la aceleaşi
concluzii singuri, nesiliţi şi neîmpinşi de la spate, atunci când se vor confrunta cu
Hristos în persoana sfinţilor Săi, cei 144.000.

Venirea lui Hristos depinde de existenţa unei biserici fără păcat, sigilată în
neprihănire, căci numai o astfel de biserică poate facilita reîntoarcerea
Mântuitorului şi învierea tuturor sfinţilor adormiţi în paturile lor de ţărână. Dacă
prima venire a lui Isus a depins în totalitate de o linie genealogică de oameni sfinţi,
de genealogia neprihăniţilor, chiar dacă s-au născut păcătoşi sau au trăit o bună
bucată în fărădelege, cum este cazul lui Rahav, al lui David sau al lui Solomon, a
doua venire a lui Isus depinde în mod strict nu de o linie genealogică neprihănită,
ci de existenţa unei biserici absolut curate, neprihănite, sfinte, fără păcat, chiar în
momentul când întregul pământ alege fărădelegea şi pe Lucifer.

Iarăşi, dacă Isus Hristos a reliefat în viaţa Sa pământească şi în caracterul Său

principiile neprihănirii, tot astfel trebuie să se întâmple şi cu biserica celor 144.000.
Aşadar, războiul Armaghedonului are ca miză, pentru diavolul, obţinerea închinării
din partea tuturor locuitorilor pământului, astfel încât să facă inutilă formarea unei
astfel de biserici curate, tot aşa cum a dorit să facă imposibilă întruparea lui Isus
prin încercarea de a distruge linia genealogică din care urma să se nască El, fiindcă
biserica iudaică deja ajunsese apostaziată după intrarea în Canaan. Dar va pierde cu
propriile arme. Se va întâmpla exact ca la cruce.

64
În ultima fază a acestui război multimilenar, Satana va forma o coaliţie mondială,
surprinsă în Scripturi sub forma unei femei desfrânate care călăreşte o fiară, în
încercarea de a face imposibil chiar şi numai gândul formării unei biserici
biruitoare. Desfrânata cea mare, alias Babilonul cel mare, sau creştinismul apostat,
contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu, şi fiara vor avea o putere extraordinară,
încât presiunile la care vor fi supuşi aşa-zişii creştini, îi vor face pe aceştia să ia
partea diabolicei coaliţii. Icoana fiarei va fi posibilă numai datorită acestui amestec
bizar între biserică şi stat. De fapt, desfrânata cea mare şi fiara laolaltă sunt în sine
icoana fiarei, adică ceea ce a fost cândva papalitatea, căci icoana fiarei reînvie la
scară planetară de astă dată persecuţiile crunte de odinioară, din Evul Mediu papal.
Puterea sau susţinătorul bisericii apostate, al femeii prostituate, este Eufratul, fiara,
sau puterea statală precum şi toate mijlocele de constrângere omeneşti pe care
oamenii lumii le au la dispoziţie.

"Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă

în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana
de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să
vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a
făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe
mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă
semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei." Apocalipsa 13,14-17.

Ceea ce leagă această monstruoasă coaliţie într-un singur tot, Babilonul şi Eufratul
spiritual, este fără doar şi poate spiritismul. Reuşita acestui amestec va fi alungarea
lui Dumnezeu de pe pământ prin faptul că face fără efect legea Sa sfântă, cele zece
magnifice porunci, prin nişte edicte duminicale omeneşti. Prin aceste legi, omul se
declară a fi Dumnezeu pe pământ! Închinarea la care Satana jinduieşte de mii de
ani se face, aşadar, prin anularea legii lui Dumnezeu, oamenii nemaiavând nici un
reper moral în acest sens şi nici măcar pentru o conduită decentă. Edictul
duminical, care de fapt este un mănunchi de legi nimicitoare la nivel global, în
încercarea de a obţine o singură formă de închinare prin impunere, prin lege, ca şi
cum conştiinţa cuiva poate fi legată de o lege omenească, va culmina cu decretul
morţii, prin care sunt vizaţi exact cei 144.000, adică adevărata biserică a lui Hristos
de pe pământ, care va ieşi la iveală cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor, cum
spune Scriptura, exact în aceste condiţii înfiorătoare, de neimaginat pentru mintea
oamenilor de astăzi.

Când ultima fază a bătăliei Armaghedonului începe, biserica lui Hristos, fecioare
înţelepte şi neînţelepte, va fi trezită la acţiune. Fecioarele înţelepte sunt pregătite
pentru înfrângerea lui Satana, în timp ce cele nechibzuite se vor da de partea
marelui răsculat. Când decretul morţii va fi promulgat, fecioarele înţelepte deja
sunt cei 144.000 de sfinţi pregătiţi pentru a primi sigiliul al doilea, al Marelui
nostru Preot Isus Hristos, fapt care îi pregăteşte pentru timpul strâmtorării. Încep să
cadă plăgile datorită retragerii Duhului Sfânt de pe întreg pământul. Plăgile sunt

65
acţiunea nimicitoare a politicii mârşave a diavolului dusă împotriva bisericii lui
Hristos. Plaga a cincea pregăteşte terenul pentru secarea Eufratului spiritual.
Babilonul spiritual rămâne fără suportul oferit în distrugerea copiilor lui Dumnezeu,
căci Eufratul spiritual trebuie să sece, iar aceasta este lucrarea plăgii a şasea.

"Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt

gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât
întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la
tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători.
Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting.
Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la simbolul
legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui
orbitoare." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3.

Fecioarele înţelepte, în timpul de har, au avertizat lumea că orice lege care impune
o zi de odihnă, prima a săptămânii, conduce la acţiunea de a face fără efect legea
lui Dumnezeu, căci pecetea acestei legi este chiar porunca a patra, singura poruncă
din decalog care arată că Dumnezeu este Creatorul, dar oamenii nelegiuiţi merg
înainte în refuzul lor de a da crezare glasului de avertizare şi de mustrare. Ei vor
considera că legea stabilită de ei se află sub binecuvântarea lui Dumnezeu, că ei de
fapt sunt biserica adevărată, căci sunt uniţi într-un singur scop comun, preamărirea
lui Dumnezeu prin legi omeneşti. În cele din urmă, împotrivirea lor faţă de
Dumnezeu va deveni conştientă, înainte de încheierea timpului de har, dar fără să
înţeleagă în mod deplin implicaţiile unei astfel de împotriviri.

Însă, acum, în timpul fără har, lumea păcătoasă trebuie să se confrunte cu adevărul
făcut auzit în timpul marii avertizări mondiale, şi anume că legea lui Dumnezeu
este regula de judecată pentru toate acţiunile lor, că Dumnezeu nu a schimbat
nimic în legea Sa divină. Acest fapt îi trezeşte pe cei nelegiuiţi la realitate. Abia
acum realizează întru totul, cu toată mintea lor, ce înseamnă refuzul lor încăpăţânat
de a asculta şi de a primi mesajul lui Dumnezeu pentru ei adresat prin copiii Săi
credincioşi în timpul de har. Îşi dau seama că sunt distruşi, ba mai mult că
adevărata cauză a situaţiei lor fără ieşire sunt prelaţii, învăţătorii religioşi, pastorii
şi predicatorii care i-au legănat în speranţa falsă că Dumnezeu este cu ei. Eufratul
se întoarce împotriva desfrânatei. Obiectul furiei acestei coaliţii devine acum însăşi
Babilonul, prostituata care a cerşit în mod viclean puterea juridică şi politică a
statului pentru a-şi pune în aplicare planul diabolic de subjugare a conştiinţei
tuturor oamenilor de pe pământ prin impunerea unui singur mod de închinare.

"... Apoi apare pe cer o mână care ţine cele două table de piatră închise ca o
carte. Profetul spune: >Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este
Cel ce judecă< (Psalm 50,6). Această Lege sfântă, neprihănirea lui Dumnezeu care
a fost proclamată pe Sinai în mijlocul tunetelor şi al focului ca o călăuză a vieţii,
este acum descoperită oamenilor ca regulă de judecată. Mâna deschide tablele şi se

66
văd preceptele Decalogului, parcă scrise cu o pană de foc. Cuvintele sunt atât de
clare, încât toţi le pot citi. Memoria este trezită, întunericul superstiţiei şi al
rătăcirii este alungat de orice minte şi Cele Zece Cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte,
cuprinzătoare şi autoritare, sunt aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor pământului.
Nu se pot descrie groaza şi disperarea acelora care au călcat în picioare sfintele
porunci ale lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat Legea Sa; ei şi-ar fi putut compara
caracterele cu ea şi ar fi descoperit defectele cât încă era ocazia pentru pocăinţă şi
pentru schimbare; dar, pentru a-şi asigura aprobarea lumii, i-au dat la o parte
preceptele şi i-au învăţat pe alţii să o calce. Ei au încercat să-l constrângă pe
poporul lui Dumnezeu să-I profaneze Sabatul. Acum sunt condamnaţi de Legea
aceea pe care au dispreţuit-o. Cu o claritate îngrozitoare, văd că nu au nici o scuză.
L-au ales pe acela pe care l-au slujit şi căruia i s-au închinat. >Şi veţi vedea din nou
atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui
Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte< (Maleahi 3,18).
Vrăjmaşii Legii lui Dumnezeu, de la slujitorii altarelor şi până la ultimul dintre
ei, au o nouă înţelegere cu privire la adevăr şi datorie. Prea târziu văd că Sabatul
poruncii a patra este sigiliul viului Dumnezeu. Prea târziu văd natura adevărată a
sabatului lor fals şi temelia de nisip pe care au clădit. Îşi dau seama acum că au
luptat împotriva lui Dumnezeu. Învăţătorii religiei au dus sufletele la pierzare,
pretinzând că le duc către porţile Paradisului. Până în ziua socotelilor finale, nu se
va şti cât de mare este răspunderea bărbaţilor din slujbele sfinte şi cât de teribile
sunt urmările necredincioşiei lor. Numai în veşnicie vom putea aprecia corect
pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta aceluia căruia Dumnezeu
îi va spune: >Du-te de la Mine, rob rău!< Tragedia veacurilor, cap. poporul lui
Dumnezeu salvat, par. 11-13.

În rândurile care urmează se împlineşte profeţia din Apocalipsa 17,16: "Cele zece
coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală.
Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc".

"Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o
trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieţii. În timpul de
har, ei au fost orbiţi de amăgirile lui Satana şi şi-au îndreptăţit calea păcătoasă. Cei
bogaţi s-au îngâmfat cu superioritatea lor faţă de cei mai puţin favorizaţi decât ei;
dar ei câştigaseră bogăţiile prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei neglijaseră să-i
hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să lucreze cu dreptate şi să
iubească mila. Ei au căutat să se înalţe pe ei înşişi şi să obţină omagiul semenilor.
Acum sunt jefuiţi de tot ceea ce i-a înălţat şi sunt lăsaţi săraci şi fără apărare. Ei
privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care îi preţuiseră mai mult decât pe
Creatorul lor. Şi-au vândut sufletele pentru distracţii şi bogăţii pământeşti şi nu au
căutat să devină bogaţi în ascultare de Dumnezeu. Urmarea este că viaţa lor ajunge
un eşec; plăcerile lor sunt schimbate în amărăciune, iar comorile lor sunt date
stricăciunii. Câştigul unei vieţi întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogaţi
deplâng distrugerea caselor lor mari şi risipirea aurului şi argintului lor. Dar

67
plângerile lor sunt aduse la tăcere de groaza că ei înşişi trebuie să piară împreună
cu idolii lor.
Cei nelegiuiţi sunt copleşiţi de regrete, nu din cauza neglijării păcătoase faţă de
Dumnezeu şi de semenii lor, ci pentru că Dumnezeu a biruit. Ei deplâng urmarea
acestui fapt; dar nu se pocăiesc de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa
neîncercat nici un mijloc nefolosit pentru a birui.
Lumea vede chiar grupa aceea pe care a batjocorit-o, a dispreţuit-o şi a dorit să
o nimicească, trecând neatinsă prin boală, furtună şi cutremur. Acela care pentru
călcătorii Legii Sale este un foc mistuitor, pentru poporul Său este o ocrotire
sigură.
Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă
acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul
atotştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, amestecându-se cu
oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris,
orice cuvânt rostit sau orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la
adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi
nenorocite din jurul lui, vede recolta...
Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au
condus la distrugere; dar toţi se unesc în manifestarea celei mai crude condamnări
faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au
condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i
prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători
mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire. Mulţimile se umplu de furie.
>Suntem pierduţi!> strigă ei, >şi voi sunteţi cauza pieirii noastre<; şi se aruncă
asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel
mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile
care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau
destinate să-i ucidă pe copiii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge
pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat.
... Lucrarea de distrugere începe cu aceia care au pretins că sunt păzitorii
spirituali ai poporului. Străjerii falşi sunt primii care cad. Nu există nimeni care să
aibă milă sau să cruţe. Bărbaţi, femei, fete şi copii pier deopotrivă." Tragedia
veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 4-7, 11, 13.

Eufratul simbolic se luptă cu desfrânata, biserica apostată, reprezentată în

declaraţiile de mai sus prin slujitorii religiei, iar distrugerea va fi reciprocă. Aşa ia
sfârşit Armaghedonul.

Aşadar, Armaghedonul este războiul de veacuri dintre Hristos şi Satana. În ultima

lui fază el este reprezentat prin icoana fiarei şi acţiunile ei prin care face ca toţi
locuitorii pământului să se închine fiarei dintâi şi implicit balaurului. Ceea ce
înseamnă că miza acestui război este închinarea. Semnul acestei închinări false este
prima zi a săptămânii, care reprezintă autoritatea şi puterea balaurului în
contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu. Nu va fi o luptă între o zi de închinare şi

68
altă zi de închinare, ci va fi o luptă între principiile neprihănirii, aşa cum sunt
reflectate în legea lui Dumnezeu, prin ascultare de ea, şi principiile nelegiuirii, ale
păcatului, aşa cum se dau ele pe faţă prin încercarea de demolare a legii divine.
Scopul lui Satana în ultima fază a acestui război colosal este să împiedice formarea
unei biserici curate şi sfinte, singura în măsură prin care Dumnezeu va dovedi că
legea Sa poate fi ascultată şi trăită pe un pământ blestemat de păcat, indiferent de
circumstanţe şi de ispite; că această lege a devenit modul de viaţă al celor ce vor
moşteni Cerul. Însă, chiar armele folosite de Satana în acest război vor conduce
către ivirea unei biserici "frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte
oşti sub steagurile lor". Cântarea cântărilor 6,10.

De asemenea, am face bine să luăm seama la cuvintele de mai jos:

"Timpul prezent este un timp solemn şi înspăimântător pentru biserică. Îngerii

sunt deja încinşi, aşteptând mandatul lui Dumnezeu pentru a vărsa potirele mâniei
asupra lumii. Îngerii nimicitori preiau lucrarea răzbunării, deoarece Duhul lui
Dumnezeu se retrage treptat de pe pământ. Satana şi el îşi exercită forţele răului,
mergând la >împăraţii pământului şi ai întregii lumi<, pentru a-i aduna sub steagul
său spre a fi instruiţi pentru >războiul zilei celei mari a Dumnezeului cel
Atotputernic<. Satana urmează să facă eforturile cele mai puternice pentru a
predomina în marele conflict. Vor fi scoase la iveală principii fundamentale şi se
vor lua decizii cu privire la ele. Scepticismul domneşte pretutindeni. Lipsa temerii
de Dumnezeu abundă. Credinţa fiecărui membru al bisericii în parte va fi pusă la
probă ca şi cum nu ar mai fi o altă persoană pe lume." Manuscript 1a, 1890.

Marius Dan

69