III. Activitatea jurisdictionala.

Notiunea de jurisdictie si putere jurisdictionala.

Prin putere jurisdictionala înțelegem puterea de conducere sau de cîrmuire a unei societăţi
organizate, prin folosirea normelor de drept. Organele investite cu această putere de conducere se numesc
autorități, astfel, orice act de exercitare sau de aplicare a puterii constituie un act prin care se pronunță și
apoi se aplică dreptul, deci este un act de jurisdicție.
Jurisdicția nelimitată revine numai puterii suverane sau suveranității și are caracteristica principală
de a nu fi limitata prin nimic doar în interiorul societății. Așadar în Biserica, jurisdicția nelimitată revine
Sinodului Ecumenic. Sinoadele Bisericilor locale indiferent de alcătuirea lor nu dețin o jurisdicție
nelimitată decât în chestiunile în care această jurisdicție nu este rezervată autorității superioare a Sinodului
Ecumenic, adică cu exceptia chestiunilor ce asigură unitatea (dogmatică, cultică, canonică).
Pe de altă parte jurisdicția organelor sinodale centrale ale Bisericilor locale, este limitată și teritorial
numai la granițele fiecărei Biserici autocefale sau autonome. Mai există și limitele de fond care sunt
determinate de anumite reguli general admise pentru buna organizare a aparatului de conducere.
În Biserică, Sinoadele au în genere o jurisdicție generală ele deținând și exercitând atât puterea
legiuitoare cât și judecătorească dar și pe cea executivă, totuși, sinoadele, își creează alte organe
responsabile pentru anumite funcțiuni pe care nu le mai poate cuprinde în viața complexă a Bisericii. La fel
se întâmplă și în cazul episcopului. Conchidem deci cu faptul că, prin puterea jurisdicțională în Biserică
înțelegem dreptul de a deține și de a exercita puterea bisericească sau dreptul de a exercita cele trei ramuri
ale puterii bisericești (învățătorească, șfințitoare, cârmuitoare).
În Biserică, termenul de jurisdicție cât și expresia putere jurisdicțională se folosesc cu trei sensuri
distincte: 1.în sensul de drept general de a deține și a exercita întreaga putere bisericească în limitele
determinate de ordinea juridică a Bisericii (în virtutea acestui drept, organele investite cu puterea
jurisdicțională pot exercita în Biserică puterea învățătorească, sfințitoare sau de cârmuire).; 2.în sensul de
drept special de a deține și de a exercita în aceleași limite determinate de ordinea juridică a Bisericii, a
treia ramură a puterii bisericești care datorită specificului ei, se și numește în sens propriu, putere
jurisdicțională; 3.în sensul de drept și mai restrâns de a deține și a exercita numai o parte din a treia
ramură a puterii bisericești, adică pe aceea în virtutea căreia se îndeplinește funcțiunea judecătorească în
viața Bisericii.
În cele ce urmează ne vom ocupa de cea de a treia ramură a puterii bisericești adică cea cârmuitoare
sau jurisdicționale ce are în componența sa trei subdiviziuni după cum urmează: 1.puterea legiuitoare;
2.puterea judecătorească și 3.puterea executivă. Așadar, puterea legiuitoare presupune existența unor
organe investite cu această putere care în totalitatea lor reprezintă autoritatea sau puterea legiuitoare a
Bisericii, precum și a legilor înșăși; puterea judecătorească presupune atât existența legilor și a supunerii
față de acestea cât și existența unor cazuri de nesupunere față de ele; puterea executivă este funcțiunea
prin care se aplică măsurile de constrângere în scopul ducerii la îndeplinire hotărârilor judecătorești.
Totodată conținutul puterii executive în Biserică ar putea consta în două categorii principale de lucrări:
1.acte de aplicare a legilor la realitățile vieții Bisericii și 2.acte de ducere la îndeplinire a hotărârilor
instanțelor judecătorești ale Bisericii.
RAMURILE ACTIVITĂȚII JURISDICȚIONALE
A.Activitatea sau funcțiunea legislativă.
1. Specific, organe și competență.
Prin această funcțiune se îndeplinește în Biserică lucrarea de întocmire, aprobare și publicare a
legilor după care se conduce viața bisericească. Legiferarea bisericească se deosebește de legiferarea
privitoare la viața statului, Biserica astfel va fi folosit numai norme cu caracter moral și religios pentru
reglementarea relațiilor strict religioase și morale dintre credincioși sau comunitățile sale, totuși acolo unde
nu s-a putut evita folosirea normelor juridice, Biserica a întrebuințat și a sfârșit prin a-și însușii legile de
drept ale Statului.
 Acest proces de asimilare a normelor juridice în propriul corp de norme al Bisericii a cunoscut două
etape: Prima durează până în anul 313 – repr. perioada în care biserica nu a avut libertatea de a se desfășura
iar a doua perioadă începe cu primii ani ai veacului al-IV-lea caracterizându-se printr-o acțiune de
legiferare după toate rânduielile legiferării formale din partea Bisericii, întocmindu-și norme juridice
proprii.
Un prim element caracteristic pentru normele bisericești este faptul că nu s-au adresat doar faptelor
cu caracter social sau relațiilor externe ci s-au adresat mai ales relațiilor și actelor cu caracter religios, moral
și ceremonial/cultic. Un alt element caracteristic pentru legiuirile bisericești din epoca sa clasică îl
reprezintă faptul că nenumărate legi adoptate de sinoade nu prevedeau sancțiuni pentru încălcarea legii
bisericești.
Dintre caracteristicile aparte ale legiferării bisericești așa cum s-a practicat ea în Sinoadele Locale
cât și în Sinoadele Ecumenice amintim: 1.întreaga legiferare a Bisericii a fost supusă aprobării autorității
Statului; 2.toate legile elaborate și adoptate de autoritatea bisericească în epoca clasică a bisericii se vor
numii canoane pt a fi deosebite de simplele legi de stat; 3.canoanelor li s-au spus “sfinte canoane” din
pricina caracterului lor de legi bisericești cât și din pricină că, prin dubla lor sancționare din partea bisericii
și a statului, au fost privite ca legi sacre – în rap. cu legile statului care sunt profane; 4.legiferarea
bisericească este emanată atât de autoritatea bisericească cât și de autoritatea statului ce a dublat lucrarea
legiferatore a Bisericii.
Organele care dețin și exercită în Biserică puterea legiuitoare, sunt cele individuale și sinodale ce au
dreptul să stabilească norme obligatorii pentru conduita credincioșilor și a slujitorilor, aceste norme fiind:
în primul rând sunt canoanele, apoi simple legi ce reglementau chestiuni bisericești dar care au fost
emanate de puterea de stat (puterea bisericească ajutând și ea la elaborarea lor) adică de la organele puterii
legislative ale Statului (gen parlamente, adunări naționale, etc.). Legile adoptate în acest fel poartă numele
de: legi pentru organizarea și funcționarea Bisericii, lege organică a Bisericii, regulament duhovnicesc, lege
sinodală etc.1
În ordinea importanței lor, organele care dețin și exercită puterea legiuitoare în Biserică sunt: 1.Cea
mai înaltă autoritate legiuitoare în Biserică este Sinodul Ecumenic ce are competență universală în toate
chestiunile și pt. întreaga Biserică; 2.Al doilea este Sinodul general al Bisericii, întrunit fără caract
ecumenic, doar ca sinod panortodox; 3.A treia categorie sunt Sinoadele Endemice; 4.Sinoadele Locale
despărțite în două categorii – a)Sinoade Locale din perioada clasică a legiferării bisericești și Sinoade
Locale actuale care sunt sinoade plenare ale Bisericilor autocefale și autonome; 5.Ultimul fel de sinod care
mai deține și exercită putere legiuitoare în Biserică este Sinodul Mitropolitan.
În cadrul Bisericilor autocefale și autonome mai există o categorie de organe legiuitoare cu atribuții
chiar mai înalte decât sinoadele episcopale plenare ale Bisericilor, acestea sunt Adunările Generale sau
cele naționale bisericești, fie congresele naționale bisericești fie soboarele. In BOR organele sinodale
ce dețin și exercită puterea legiuitoare sunt: Adunarea Națională Bisericească, Sf.Sinod Plenar, Sinodul
Permanent și Sinodul Mitropolitan.
Pe baza canoanelor există diverse alte organe sinodale sau colegiale cu valoare generală la fiecare
Biserică locală, care fac parte din organele centrale regionale de conducere și care au dreptul să întocmească
regulamente, instrucțiuni și decizii pt unitățile în care funcționează, acestea numindu-se: comisii, consilii,
adunări, obști, comitete, etc. În BOR acestea sunt: Adunările eparhiale și cele parohiale, Consiliul
Național Bisericesc, Consiliile eparhiale și cele parohiale, iar pt mănăstiri, Soboarele Mănăstirești și
Consiliile Mănăstirești. Atribuții de natură legislativă în cadrul Bisericilor locale mai au și protoierarhii
sau întâistătătorii, apoi episcopii și mitropoliții pt cei aflați în subordinea lor.
Datorită vastei opere de canoane și legi dar și a faptului că începeau să apară rânduieli variate ce
aveau caracter de canoane sau scrieri ce contraveneau învățăturii Bisericii astfel autoritatea conducătoare
a Bisericii a căutat să alcătuiască colecțtii de legi bisericești încă din epoca postapostolică. Cea mai
importantă ,mai completă și mai hotărâtoare acțiune pentru codificarea canoanelor este cea întreprinsă prin

1
Alte legiuiri folosite pentru organizarea și conducerea Bisericii se numesc: canonisme, statute, regulamente,
hotărâri sinodale, etc.
al doilea canon al Sinodului Trulan unde se arată toate canoanele pe care sinodul respectiv le
socotește vrednice de a face parte din codul canonic al Bisericii.
Canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic continuă codificarea din canonul 2 al Sinodului VI Ecumenic,
ce a fost completată ulterior doar prin canoanele Sinoadelor locale de la C-pol, între anii 861 și 879.
Dintre celelalte colecții de canoane amintim nomocanoanele în frunte cu Nomocanonul lui Fotie
precum și toate pravilele românești, slave și grecești.
2.Canonicitatea și necanonicitatea legilor bisericești.
Prin canonicitate înțelegem în general legalitatea bisericească. De cele mai multe ori prin
canonicitate s-a înțeles conformitatea cu textul canoanelor, formulându-se astfel acuze grave de
necanonicitate acelor rânduieli bisericești la baza cărora nu putea fi așezat un canon.
Totodată s-a mai stăruit pentru aplicarea unor dispoziții prin canoane căzute în desuetudine, rămase
fără obiect în decursul vremurilor sau cu neputință de a fi aplicat întocmai. Aceste lucruri întâmplându-se
din necunoașterea sensului adevărat al lucrurilor și a cuvintelor, fapt pentru care trebuie să facem niște
precizări:
1. Biserica ca și orice altă societate nu a legiferat toate chestiunile posibile, alcătuirea unui Codex
universal nu a preocupat pe nimeni pt că în organizarea Bisericii intervin mereu lucruri și
probleme noi.
2. Chiar dacă Sinoadele Ecumenice nu s-au mai întrunit după ultimul Sinod de la Niceea, puterea
legislativă a Bisericii nu a încetat drept pentru care ea poate oricând să legifereze/elaboreze
norme canonice de aceeași valoare cu canoanele.
Lucrarea de legiferare a Bisericii nu este deci încheiată și definitivă, de asemenea doar acele norme
canonice care conțin o invățătură dogmatică sau de credință au caracter sacru și nu sunt supuse schimbării
dar cele determinate de condiții istorice sunt supuse schimbării.
Totodată este de neîngăduit stigmatizarea cu necanonicitatea unor legi noi sau măsuri luat de
autoritatea bisericească pe considerentul că nu se întemeiază pe textul vreunui canon. Pentru elucidare se
impune deci să recurgem la confruntarea acesteia cu “principiile canonice” ca elemente statornice și
corespunzătoare după care se orientează, teoretic și practic, autoritatea bisericească atunci când stabilește
norme canonice concrete.
În dreptul canonic principiile sunt izvorul din care apare conținutul, ele se cuprind și decurg din
revelație (supranaturală+naturală) adică atât din Sf.Scriptură cât și din Sf.Tradiție dar și din obiective ale
vieții naturale ale societății. Astfel pentru stabilirea canonicității unui text ținem seama de
conformitatea cu adevărurile de credință și morala Bisericii și tot la fel procedăm când punem la
îndoială vreun principiu canonic.
Canoanele sunt pârghii mult inferioare normelor de credință și celor morale de care Biserica se
servește pentru a-și atinge scopul său anume mântuirea. Avem deci trei metode prin care se apreciază
canonicitatea unui text și anume: 1.verificarea conformității cu adevărurile de credință, 2.combaterea
textului cu doctrina canonică (doctrina canonică = sumă de principii canonice închegate într-un sistem
bine articulat poziționate ca un fel de filtru între normele canonice propriu-zise și adevărurile de credință)
și 3.textul canoanelor.
3.Chestiunea revizuirii, completării și codificării canoanelor și a altor legiuiri bisericești.
Pentru asigurarea unității dogmatice a Bisericii, se observă și se urmează întocmai adevărurile de
credință pe care le cuprinde revelația adică adevărurile cuprinse în Sf.Scriptură și Sf.Tradiție. Pt. păstrarea
intactă a acestor adevăruri s-a alcătuit Sf.Scriptură, acesteia i s-au adăugat monumentele revelației nescrise
a Sf.Tradiții, din care face parte Simbolul Credinței apoi hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice
apoi textele liturgice.
Elementele principale pe care se reazimă în mod principal unitatea Bisericii sunt: elementul
dogmatic și elementul canonic sau revelația și rânduiala canonică a Bisericii, Sf.Scriptură și Sf.Pravilă.
Văzând lucrurile astfel, se explică grija pe care a avut-o Biserica de a-și întocmi un canon al canoanelor pe
lângă canonul Sf.Scripturi.
Primele încercări s-au făcut de timpuriu iar cea dintâi codificare se va fi făcult prin Canonul 2 al
Sinodului Trulan, procedându-se prin această hotărâre la examinarea cu deamănuntul a întregii legislații
canonice de până atunci. Această hotărâre arată precis care sunt canoanele care intră în codul canonic al
Bisericii, dobândind astfel valoare normativă pt toată Biserica.
Metoda impusă pentru sistematizarea materialului canonic este acela potrivit căruia canoanele se
grupează după importanța sursei din care provin, astfel ele se împart în patru grupe: a).Canoane
Apostolice; b).Canoanele Sinoadelor Ecumenice; c).Canoanele Sinoadelor Locale și d).Canoanele
Sfinților Părinți.
De reținut aici este faptul că Canoanele Apostolice nu provin fix de la Sfinții Apostoli căci astfel ar
fi fost puse în canonul Sf.Scripturi ci ele sunt doar cele mai vechi canoane posibile, unele datând chiar de
prin sec III sau IV, poate chiar V.
Se simte nevoie unui nou cod canonic căci cel actual nu mai corespunde trebuințelor Bisericii, astfel,
chestiunea aceasta a fost reluată cu diverse ocazii, în secolul nostru spre exemplu cu ocazia congresului
panortodox de la C-pol din 1923, apoi cu prilejul întrunirii comisiei interortodoxe de la Vatoped în 1930,
cu prilejul congresului profesorilor de Teologie Ortodoxă întrunit la Atena în 1936, apoi cu prilejul întrunirii
primei conferințe panortodoxe de la Rodos din 1961 ce a înscris codificarea canoanelor între temele și
sarcinile viitorului Sinod Ecumenic.
În vederea constituirii unui nou cod canonic se impune mai întâi revizuirea întregii legislații
canonice a Bisericii, apoi completarea ei cu tot ceea ce nu cuprinde și în fine resistematizarea acestei
legislații.
Motivele pentru revizuirea întregii legislații sunt: 1.codul canonic actual cuprinde multe lucruri de
prisos care nu-și mai găsesc locul într-un cod de legi; 2.multe norme canonice se repetă; 3.unele sunt căzute
în desuetudine; 4.altele sunt abrogate prin norme ulterioare; 5.altele abrogate prin obiceiuri contrare;
6.altele se referă la împrejurări sau condiții dispărute definitiv și ireversibil; 7.altele exprimă norme rămase
fără obiect din pricina prograsului realizat de lume; 8.altele sunt redactate în mod excesiv de prolix,
conținutul lor putând fi formulat prin două-trei cuvinte; 9.limba în care sunt redactate diferă mult ea suferind
o evoluție de-a lungul a șapte veacuri; 10.numărul canoanelor este prea mare.
Se mai impune și revizuirea canoanelor sau legilor nou apărute căci și ele sunt câteodată în dezacord
cu unele Biserici locale și pot fi dăunătoare unității astfel revizuirea întregii legislații este necesară.
Nevoia de completare a legislației vine din urma faptului că, deși avem canoane la greu, ele nu
acoperă toate aspectele principale ale organizării și conducerii Bisericii.
Astfel, nu se cuprind norme canonice pentru următoarele chestiuni: 1.cu privire la “Consensus
Ecclesiae”; 2.cu privire la unitățile teritoriale ale Bisericii; 3.la administrarea unora dintre Sf.Taine; 4.la
felurite trepte de slujitori bisericești, cum sunt acelea din vechile pentade, gen apocrisiari etc.; 5.cu privire
la școlile Bisericii, adică la cele pt pregătirea clerului; 6.cu privire la calendar; 7.cu privire la instituirea
sărbătorilor; 8.cu privire la felurite treburi ale vieții monahale și ale vieții economice ale Bisericii; 8.cu
privire la obiceiul de drept pe care canoanele nu-l consacra decât în parte.
Alte chestiuni de care canoanele se ocupă doar parțial: 1.cu privire la treptele principale ale clerului
de mir și ale celui monahal; 2.cu privire la modul complex de instituire a diverselor trepte ale clerului; 3.cu
privire la instanțele de judecată ale Bisericii; 4.cu privire la instituțiile de binefacere ale Bisericii; 5.cu
privire la impedimentele la căsătorie; 6.cu privire la motivele de divorț;
Chestiuni de care nu se ocupă deloc canoanele: 1.cu privire la puterea/autoritatea bisericească; 2.cu
privire la infailibilitatea Bisericii; 3.cu privire la Biserică sub aspectul ei de comunitate; 4.cu privire la
însăși Sinoadele Ecumenice; 5.cu privire la starea civilă a clerului; 6.cu privire la unele ierurgii importante;
7.cu privire la canonizarea sfinților; 8.cu privire la instanțele de judecată pt monahi; 9.cu privire la modul
de a se pronunța divorțul.
 În legătură cu sistematizarea și codificarea propriu-zisă a legiuirilor bisericești revizuite și completate
în prealabil se pune problema unor criterii ce trebuie avute în vedere, astfel canonistul Liviu Stan propune
pe următoarele: 1.Simplificarea și reducerea la minimum a tuturor normelor canonice și legale,
privitoare la organizarea și conducerea vieții bisericești, 2.Simplificarea redactării canoanelor și
3.Înșirearea strict logică a normelor canonice și gruparea lor în capitole după importanța materiei
putând urma următoarea schemă: I.Principiile canonice fundamentale și II.Normele canonice
fundamentale.
I.Principiile canonice fundamentale poate cuprinde: în partea întâi, adică cea principală: A.Natura,
rostul și poziția Bisericii în lume și B.Principiile canonice de baza după care se conduce întreaga
lucrare a Bisericii.
II.Normele canonice fundamentale poate cuprinde:
A.Structura socială a Bisericii – formată din 1.Membrii Bisericii, poziția și drepturile lor în Biserică;
2.Organele de conducere ale Bisericii; 3.Societățile și așezămintele Bisericii și 4.Unitățile organizatorice
locale și teritoriale ale Bisericii. B.Cârmuirea sau conducerea Bisericii – formată din 1.Puterea
Bisericească; 2.Lucrarea Bisericii (formată și ea din lucrarea învățătorească/sfințitoare/conducătoare) și
C.Relațiile externe ale Bisericii.

ACTIVITATEA / FUNCȚIA JUDECATOREASCĂ – PDF PP. 28-34!!!!!!!!!!

C. Activitatea administrativă / funcția executivă

1. Specific, organe, competență. Este ramura, funcția sau puterea executivă, numită și putere
împlinitoare a Bisericii. Există o deosebire între puterea executivă a Statului și cea a Bisericii – Statul are
anumite acte care constau în folosirea forței pentru ducere a îndeplinire a imperativelor legii, în cazul
Bisericii lipsește cu desăvârșire orice act de folosire a forței. Tocmai lipsa acestui element poate pune sub
semnul întrebării caracterul de putere executivă prin care se duc la îndeplinire imperativele legilor, după
care se organizează și se conduce Biserica.
Altă dificultate este deosebirea dintre caracterul material și juridic al lucrării statului și caracterul mai
puțin material și juridic al lucrării pe care o îndeplinește puterea executivă în viața Bisericii. Deși în viața
Bisericii elementul material (mijloace economice, forme de organizare socială, legi cu caracter juridic etc.)
rămâne în umbră față de elementul religios și moral, totuși el există.
În Biserică există o lucrare executivă al cărei specific constă în ducerea la îndeplinire a imperativelor
legii, adică în aplicarea sau executarea legilor, după anumite rânduieli ce țin seamă de natura și de misiunea
Bisericii. Astfel apare și deosebirea specifică dintre executivul de stat și acela al Bisericii, care constă în
nefolosirea forței organizate. Și în Biserica avem de a face cu o reală putere executivă, nu cu una căreia i-
ar lipsi vreun element esențial.
Categoriile de acte care se săvârșesc de către puterea executivă a Bisericii sunt:
1. Acte prin care se duc la îndeplinire pe cale administrativă prevederile sau dispozițiile legilor după
care se organizează și se conduce Biserica;
2. Acte prin care se duc la îndeplinire (tot administrativ) hotărârile instanțelor de judecată a
Bisericii.
A treia categorie care există în cazul Statului (acte de folosire a forței fizice organizate pentru
aplicarea hotărârilor judecătorești) lipsește din viața Bisericii, deși au existat epoci în care s-a folosit.
1. Actele de aplicare a imperativelor legii, după care se organizează și se conduce viața Bisericii –
formează o categorie de acte aparte, prin care se constituie și se organizează unitățile centrale teritoriale și
locale ale Bisericii și organele de conducere ale acestora, precum și actele prin care se îndeplinesc funcțiile
și sarcinile acestor organe. Acestea sunt:
 1.a. Acte de administrație instituțională (acte de administrație comună / curentă) – prin ele se
organizează aparatul bisericesc. Odată create formele respective, ele sunt și puse în funcție.
1.b. Acte de administrație economică – prin ele se săvârșesc lucrări de chivernisire a bunurilor
economice ale Bisericii.
Ambele categorii de acte se folosesc în scopul ducerii la îndeplinire a prevederilor și dispozițiilor
cuprinse în legile după care se organizează și se conduce Biserica.
1.a. Actele de administrație instituțională se pot împărți după obiectul lor în:
-- acte pentru crearea și modificarea unitpților centrale, teritoriale și locale ale Bisericii;
-- acte pentru constituirea organelor sinodale centrale, teritoriale și locale ale unităților de conducere;
-- acte pentru alegerea clerului și numirea întregului personal bisericesc;
-- acte pentru întrunirea sinoadelor și ducerea la îndeplinire a hotărârilor acestora;
-- acte pentru întrunirea altor organe centrale, teritoriale și locale de conducere colegială a Bisericii;
-- acte pentru constituirea instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii;
-- acte pentru crearea instituțiilor sau așezămintelor de orice fel ale Bisericii.
Prin toate acestea se creează aparatul administrativ al Bisericii, care se pune apoi în funcție prin
hotărârile pe care le iau organele acestui aparat, numite în chip felurit și care constituie la rândul lor acte de
administrație instituțională. Ele sunt concretizate în hotărâri, decizii, instrucții, regulamente, ordine,
dispense.
1.c. O ultimă categorie a actelor de administrație instituțională sunt actele de ducere la îndeplinire a
dispozițiilor curente ale organelor de conducere bisericească, prin hotărâri, decizii, regulamente, ordine etc.
1.b. Actele de administrație economică sunt împărțite în:
-- acte de chivernisire și de folosire a bunurilor economice necesare întreținerii cultului și funcționării
organelor;
-- acte de înstrăinare a acestor bunuri.
2. A doua categorie de acte sunt actele prin care se duc la îndeplinire (tot pe cale administrativă)
hotărârile instanțelor juridiciare (ale puterii judecătorești). Acestea sunt:
2.a. acte prin care șefii unităților bisericești dispun aplicarea hotărârilor instanțelor juridicare ale
Bisericii.
2.b. acte prin care se iau măsuri proprii naturii executivului bisericesc, în caz de nesupunere (măsuri
de natură religioasă, morală sau materială – oprirea de la unele beneficii mateirale).
2.c. acte prin care se cereintervenția autorității de stat pentru aplicarea unor hotărâri ale instanțelor
juidicare bisericești, în cazuri care afectează ordinea publică sau interese care depășesc cadrul Bisericii.
În unele epoci, Biserica a recurs și la folosirea unor mijloace coercitive (se organizaseră în mânăstiri
și în centrele eparhiale locuri de detenție pentru ispățirea păcatelor unora dintre slujitării / credincioșii
Bisericii – pentru beție, desfrâu, incest etc.).
Potrivit canoanelor, organele executive ale Bisericii sunt toți slujitorii bisericești în ordinea lor
ierarhică (de la patriarhul ecumenic până la acoliți). Organele executive superioare ale Bisericii au fost
ajutate, așa cum o arată și canoanele și IBU, de o sumă de organe colegiale sau colective.
Cele mai vechi organe colective cu atribuții executive au fost presbiteriile, organe auxiliare ale
episcopilor și ale tuturor treptelor de ierarhi din Biserica veche, având atribuții deliberative și executive.
Lor le-au urmat consiliile restrânse de slujitori administrativi, care au culminat cu pentadele de arhonți din
Roma / patriarhia ecumenică.
 În centrul acestor organe executive auxiliare era un econom sau chivernisitorul bunurilor economice,
a cărui prezență și obligativitate este atestată de multe canoane (26 IV EC.; 11 VII EC). Can. 38, 41 AP
arată procedura alegerii economului. Peste tot episcopii sunt considerați ca economi principali ai averii
bisericeești (7, I-II).
Când s-au organizat parohiile de la țară, economii acestora s-au numit epitropi, formându-se epitropii
speciale, îndeosebi din bătrâni cu experiență economică.
Întinderea teritorială a mitropoliilor a dus la crearea unor organe colective centrale cu caracter
executiv, pentru a duce la îndeplinire hotărârile sinoadelor și ale organelor superioare. Structura acestora a
fost în toată IBU de natură mixtă – clerici și mireni.
Competența acestor organe este atestată de canoane și de viața bisericească. Fiecare organ superior
respectă, însă, competența celorlalte organe de același grad sau inferioare. Organele colective centrale au
și dreptul de devoluțiune, care e arătat în can. 11 VII EC!
Organele centrale executive sunt: Consiliul Național Bisericesc ca organ executiv al Adunării
Naționale Bisericești, și Patriarhul ca organ executiv al Sf. Sinod.
Organele locale executive sunt: la nivel de eparhie – Consiliul eparhial; la nivel de parohie –Consiliul
parohial și Comitetul parohial, ca organ ajutător al Consiliului.
Episcopul, la nivel eparhial și preotul la nivel parohial, sunt organe individuale executive ale
organelor colegiale. Epitropul, la nivel de parohie, este administratorul averii parohiale, sub îndrumarea
permanentă a parohului, care este și gestionar al patrimonului parohiei.
2. Actele puterii executive: Actele de administrație curentă sau actele de administrație
instituțională:
În ducerea la îndeplinire a imperativelor legii, autoritatea biseircească săvârșește diverse acte de
administrație instituțională și acte de administrație economică. Acestora li se mai adaugă și actele de
aplicare a hotărârilor instanțelor judiciare proprii.
I. Actele de administrație instituțională pot fi împărțite după ordinea în care se impune și se petrece
săvârșirea lor în viața Bisericii:
I.1. Acte prin care se crează și se modifică unitățile centrale, teritoriale și locale ale Bisericii, pentru
că în cadrul acestora se desfățoară întreg restul activității bisericești.
Cele dintâi unități organizatorice au fost create prin acțiunea directă a Sf. Apostoli, apoi prin cea a
episcopilor, a presbiterilor și chiar a diaconilor și credincioșilor. În epoca apostolică s-au constituit doar
unități bisericești locale. Unele au devenit, cu timpul, unități centrale în anumite localități importante (dpdv
bisericesc, politic, economic), organizate în tiparele organizației de stat. Ele au devenit obiect al purtării de
grijă a autorității bisericești (ierarhi și sinoade), așa încât s-a ajuns ca reglementarea creării și modificării
unităților teritoriale să se facă după anumite norme, care s-au axat pe principiul canonic teritorial – can. 17
IV EC și 38 VI EC (Dacă vreo cetate s-a înnoit prin puterea împărătească sau s-ar înnoi în viitor, împărțirii
politice și de stat să-i urmeze și rânduiala afacerilor bisericești)!
În aplicarea acestor norme, toate autoritățile constituite ale Bisericii săvârșesc fapte de administrare
instituțională, care prin specificul lor sunt acte cu caracter executiv. Astfel de acte săvârșesc și sinoadele,
care au drepturi și îndatoriri executive, nu numai deliberative (cu excepția sinodului ecumenic).
Orice sinod este un organ care deține și exercită puterea executivă, legislativă și judecătorească.
Atribuțiile executive sunt față de autoritatea bisericească reprezentată de sinaodele superioare ale căror
hotărâri este dator să le ducă la îndeplinire, cât și față de organele ce-i sunt subordonate, având dreptul să
aducă hotărâri a căror îndeplinire revein organelor inferioare.
Orice sinod, dacă este raportat la sinoadele superioare lui, apare față de acestea numai ca organ
executiv, în sensul că este autorizat și obligat să ducă la îndeplinire hotărârile sinoadelor superioare.
Sinoadele Bisericilor autocefale sunt, față de sinoadele ecumenice și panortodoxe, organe sinodale
execuive, ceea ce nu le alterează caracterul de organe deliberative pentru teritoriul lor.
 Ele săvârșesc acte de administrație instituțională în diverse chestiuni (cu caracter legislativ și cu
caracter executiv), prin care se crează, delimitează, organizează și modifică unitățile biericești, apoi însăți
constituirea organelor sinodale, convocarea și întrunirea acestora, desfățurarea lucrărilor lor, alegerea și
instituirea clerului etc.
Atribuțiile (drepturile și îndatoririle) ale episcopilor și ierarhilor, în ceea ce privește crearea și
organizarea unităților bisericești sunt: convocarea, întrunirea și îndrumarea activității organelor
reprezentative sinodale, alegerea și instituirea clerului și administrația economică.
I.2. Acte de constituire a organelor centrale și locale, adică a organelor de conducere a unităților
administrative bisericești de diferite niveluri:
Preocuparea cu constituirea și funcționarea acestor organe a constituit până azi o grijă și o îndatorire
constantă a autorității bisericești și se concretizează într-o mulțime de acte de administrație bisericească
instituțională. Organele sinodale care dețin și exercită puterea bisericească au fost alcătuite strict clerical /
arhieresc sau mixt.
Legiuirile privitoare la cosntituirea organelor sinodale – cele mai importante norme se referă la
constituirea și funcționarea organelor sinodale strict arhierești (Sf. Sinod plenar, Sinodul permanent și
Sinodul mitropolitan) și cele mixte (Adunarea Națională Bisericeacă, Adunarea eparhială și parohială).
Pentru acestea se impune săvârșirea consstantă a unui mare număr de acte cu caracter administrativ-
instituțional, cu referire la întrunirea sau convocarea organelor sinodale, la desfășurarea lucrărilor lor și la
ducerea la îndeplinire a hotărârilor.
Aceste acte au făcut obiectul a numeroase canoane (legi pozitive ale Bisericii) și a multor rânduieli
practice cu caracter cutumiar (impuse prin puterea obiceiului). Unele dintre ele se referă la sinoadele
ecumenice, altele la cele arhierești, la cele mixte etc.
Toate normele stabilite în legătură cu constituirea acestora, cu lucrările și aducerea la îndeplinire,
obligă autoritatea bisericească să desfășoare o foarte vastă și importantă activitate administrativă
instituțională.
Principalele norme canonice pe care autoritățile bisericești trebuie să le aplice sunt cele curpinse în
codul canonic și cele consacrate prin obicei. În afară de acestea, mai există și normele aparte ale Bisericilor
locale (statute / regulamente).
În can. 37 AP se stabilește că sinodul episcopilor să se țină de 2 ori pe an (a 4a săpt. a Cincizecimii
și 12 oct.), să cerceteze dogmele dreptei credințe și să hotărască în privința controverselor. În can. 34 AP
se arată că episcopii din același neam fac parte din sinodul general condus de cel dintâi dintre dânșii, pe
care îl socotesc căpetenie și căruia îi sunt obligați să i se supună.
În can. 5 II EC se dispună ca sinoadele să se țină tot de 2 ori pe an în fiecare eparhie (Patruzecime și
toamna). În 2 II EC se dispune ca episcopii, fără a fi chemați, să nu treacă peste granițele diecezelor lor și
sinoadele eparhiei să se ocupe numai de treburile eparhiei proprii, așa cum s-a stabilit la Niceea.
În 8 III EC se reia și se întărește rânduiala să se păzească curate și nevătămate drepturile fiecărei
eparhii. În 19 IV EC – să se întrunească de două ori pe an la un loc și să se aranjeze toate câte ar surveni,
iar cei ce nu vin să se mustre frățește. În 8 Trul., 6 VII EC, 20 Antioh., 18, 72 Cart. se precizează aceleași
lucruri.
Părinții de la Laodiceea stabilesc și anumite principii de comportare la sinod: nu se cuvine ca
episcopii, chemați fiind la sinod să bârfească, ci să meargă să învețe, sau să se învețe. Au existat și normele
canonice consacrate prin obicei, în legătură cu convocarea, întrunirea, alcătuirea, desfășurarea și ducerea la
îndeplinire.
I.3. Acte de alegere și de instituire în funcție a slujitorilor Bisericii de toate treptele, adică a
clerului și a slujitorilor auxiliari.
Întrucât fiecare este liber, nu i se poate impune cu de-a sila sau prin constrângere aceasta. Ca urmare,
nici slujitorii Bisericii nu sunt impuși credincioșilor ci sunt destinați după rânduieli care angajează, fie
înțelegerea prealabilă a tuturor membrilor, fie consimțământul acestora.
 Designarea tuturor slujitorilor Bisericii s-a făcut prin voință liber exprimată a membrilor Bisericii, fie
că era vorba de episcopi, presbiteri, diaconi etc. Cu prilejul alegerii și instituirii a membrilor clerului există
4 acte:
-- alegerea propriu-zisă prin voința întregului corp al credincioșilor și slujitorilor;
-- examniarea / verificarea celui ales;
-- hirotonia în treapta pentru care s-a făcut alegerea;
-- introducerea în funcție.
Pentru treptele episcopale mai exista și investitura.
Toate actele catre trebuie săvârșite în vederea instituirii în funcție a clerului sunt acte de administrație
instituționale, pe care le săvârșesc în cazul treptelor episcopale, diversele tipuri de sinoade, împreună cu
întâistătătorii, iar în cazul altor clerici, numai ierarhii competenți.
Cele mai importante norme privitoare la instituirea clerului sunt următoarele: prin can. 33VI EC se
dispune că poate fi cleric orice creștin vrednic, indiferent de neamul său. În cler poate fi primit cel vătămat
la ochi sau rănit la picioare (77 AP), castrat (21 AP), născut din flori (8 Nichifor M.).
Nu poate fi cleric: cel ce s-a căsătorit de 2 ori după botez (17 AP, 3 VI EC, 12 V.M.), cel căsătorit cu
văduvă sau desfrânată (18 AP, 3 VI EC), cel ce a fost căsătorit cu 2 surori (19 AP), cel ce s-a mutilat (22
AP), cel desfrânat (61 AP), cel cu demon (79 AP), care e botezat de curând (80 AP), care are membrii
eterodocși în familie (36 Cart); nimeni nu poate fi primit în cler fără examinare (9 I EC, 89 V.M.), fără
destinație specială (6 IV EC, 89 V. M.); alegerea clericilor se face de cler și credincioși (6 Sard., 89 V. M.);
la alegere se face ispitirea canonică (2 AP).
În Biserica noastră, rânduielile privitoare la instituirea clerului sunt cuprinse în normele cuprinse în
cap. II „Recrutarea personalului bisericesc”, secția „Numirea clerului din parohii și alegerea clerului
superior” din Statutul de organizare și funcționare al BOR, art. 119-132 și a „Regulamentului pentru
numirea și transferarea clerului din parohii”.
Cântăreții bisericești se recrutează dintre absolvenții școlilor de cântăreți și se numesc sau se
confirmă. Diaconii și preoții slujitori se recrutează dintre doctorii / licențiații în teologie, precum și dintre
absolvenții seminariilor teologice, care au depus examenul de capacitate, la propunerea adunării parohiale,
în cazul când chiriarhul va cere. Trebuie să fie majori, cetățeni români și să întrunească condițiile canonice.
Numirea se face în funcție de categoria parohiei și de nivelul pregătirii candidatului. Numirile în posturi se
fac cu titlu provizoriu.
Episcopii și mitropoliții se aleg dintre doctorii / licențiații în teologie, români, care îndeplinesc
condițiile canonice și sunt bine pregătiți pentru această treaptă. Patriarhul se alege dintre episcopii, arhi-
sau mitropoliții în funcție prin vot secret de un colegiu electoral constituit din membrii Adunării Naționale
Bisericești și cei ai adunării eparhiale ai eparhiei vacante (art. 130-132 Statut). Examinarea canonică se face
de către Sf. Sinod.
Însăunarea și instalarea se fac de către autoritatea superioară bisericească. Înveșmântarea cu insignele
slujirii se face în urma confirmării în funcție și a semnării gramatei emisă de autoritatea bis. superioară.
Norme asemănătoare cuprind și legiuirile în vigoare ale celorlalte BO, cu unele deosebiri impuse de
tradițiile locale.
I.4. Acte de creare a așezămintelor, a școlilor teologice și a mănăstirilor. Principalele norme sunt
cuprinse într-o seamă de canoane, rânduieli cu caracter cutumiar și legiuiri mai noi, privitoare la organizarea
și conducerea Bisericilor locale.
Sf. Canoane prevăd că nimeni nu poate întemeie mănăstire fără binecuvântarea episcopului competent
(4 IV EC); că mănăstirile stau sub stricta supraveghere a episcopului eparhiot (4, 8 IV EC); eposcpul care
zidește mănăstire în paguba episcopiei să fie supus cercetării (7, I-II).
Bisericile să se târnosească numai având sf. moaște (31 AP, 4 IV EC). S-a interzis apoi ca în biserică
sau în curtea ei să se facă ospătărie (74, 76 VI EC); nu trebuie să se facă acape ospețe, nici să se locuiască
(73 AP, 74, 76 VI EC), nici să se bage animale în biserică (88 VI EC).
 I.5. Acte privitoare la crearea și organizarea instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii.
Întreaga activitate care se desfășoară de către instanțele de judecată ale Bisericii are un pronunțat caracter
de administrație instituțională, pentur că prin această activitate se împarte în permanență dreptatea.
Pe calea stabilirii și împărțirii dreptății se asigură sfințenia și respectul legii și se oficiază slujirea în
serviciul misiunii mântuitoare a Bisericii. Cele mai importante sunt cele cuprinse în canoane:
Episcopul să se judece de către 12 episcopi, preotul de către 7, diaconul de 4 (74 AP, 5 I EC). Părinții
de la sindoul din Cartagina s-au ocupat de instituirea instanțelor pentru judecarea episcopilor africani și
apuseni (8, 10, 12 Cart.). Se interzice ca episcopul să judece pricina în care este implicat (74 AP). Forurile
de judecată nu pot fi decât sinoadele și se dispune ca episcopul să fie judecat de sinod (74 AP), iar clericul
care refuză să se supună forurilor de judecată să se caterisească (15, 104 Cart).
Normele din această categorie sunt cuprinse în Statut și în Regulament.
I.6. Acte de constituire a organelor administrației economice, a căror funcționare sau activitate
formează un sector aparte al administrației economice propriu-zise. Aceasta este însă determinată de modul
în care sunt constituite organele sectorului economic.
I.7. Punerea în funcție a actelor de creare pe calea luării de hotărâri, decizii, regulamente, instrucții.
O categorie aparte sunt dispensele, actele prin care se ridică obligativitatea unor legi în anumite cazuri,
privind vârsta matrimonială, gradele de înrudire etc.
Prin toate aceste acte de administrație bisericească instituțională, în Biserica se îndeplinește lucrarea
executivă, adică activitatea de aducere la îndeplinire a imperativelor legii.
II. Actele de administrație canonică. Modul de dobândire și înstrăinare a bunurilor.
Pe lângă mijloacele sale specifice de natură strict religioasă și morală, Biserica mai folosește și
mijloace de natură materială / economică. Mijloacele materiale țin de natura omului, constituind un element
inevitabil, de care nu se poate dispensa nimeni, fără a se dispensa în același timp și de viața.
Totalitatea mijloacelor economice pe care le folosesc indivizii / grupurile de oameni formează
bunurile economice, înțelegându-se orice mijloc material în stare să satisfacă o trebuință naturală / legitimă
a indivizilor / grupurilor sociale.
Atunci când bunurile economice ajung în stăpânirea indivizilor / grupurilor sociale, ele dobândesc nu
numai o poziție, un rost și o calificare aparte, prin destinația care li se dă, ci și un nume deosebit (avere).
Câtă vreme în viața Bisericii, indivizii și grupurile sociale folosesc mijloacele economice numai în
vederea îndeplinirii unor anumite năzuințe firești, fără a le transforma pe acestea în avere, ele nu constituie
mijloace neadecvate oricărui țel pe care îl urmăresc oamenii. Când aceste mijloace se transformă în scop,
ele pot ajunge în contradicție cu țelurile viețuirii individuale. Ajung în contradicție cu natura și cu misiunea
Bisericii, subminând și prejudiciind în mod grav lucrarea Bisericii, provocând chiar denaturarea vieții și
lucrării Bisericii. Pentru că în decursul istoriei n-au lipsit astfel de alunecări și de denaturări, în diverse părți
ale Bisericii a apărut tendința de agonisire nelimitată a bunurilor economice.
Ceea ce determină atât dreptul de proprietate, cât și extensiunea sau cuantumul acestuia, este realitatea
concretă a vieții omenești. Fiecare are în aceste legi un temei suficient care să-i legitimeze dreptul de a
deține cu titlu de proprietate mijloacele economice trebuitoare păstrării și propagării vieții, precum și
realizării țelurilor.
Trebuințele indivizilor sunt mai puține decât cele ale colectivităților și, de aceea, indivizii sunt
îndreptățiți să dețină cantități mai mici de mijloace economice cu titlul de proprietate, decât sunt acelea, la
a căror deținere sunt îndreptățite grupurile. Monahilor, care au depus votul sărăciei de bună voie, nu le este
permis să aibă averea lor proprie (6 I-II).
A trebuit să se vină cu legi numeroase și amănunțite, care să reglementeze atât dreptul de a ține
mijloacele economice cu diverse titluri, cât și pe acela de a le folosi – astfel s-a născut o întreagă legislație
privitoare la bunurile economice.
Biserica a trebuit să țină seama de legile statului roman și a început să le aplice în cadrul vieții sale,
adaptându-le, amplificându-le, modificându-le și creând chiar unele norme proprii.
 Oglindite în divere canoane sau legiurii de stat romano-bizantine cu aplicare la viața Bisericii, aceste
rânduieli referitoare s-au dezvoltat cu timpul într-un adevărat sistem de legislație pentru chivernisirea
bunurilor economice. Principalele acte de această natură sunt:
II.1. Acte de dobândire sau de agonisire a bunurilor Bisericii;
II.2. Acte de evidență / inventariere a acestor bunuri;
II.3. Acte de administrare (păstrare, îngrijire, întreținere și folosire) a bunurilor economice și
acte de stabilire / schimbare a destinației acestor bunuri;
II.4. Acte de stabilire a organelor de administrare;
II.5. Acte de stabilire a subiectului dreptului de proprietate a bunurilor sau averilor bisericești;
II.6. Acte de înstrăinare a bunurilor bisericești.
Diversele bunuri pe care le folosește Biserica sunt împărțite în 2 categorii: a) bunuri sacre (bunurile
afectate cultului) și b) bunuri comune (bunurile cu destinație auxiliară, pentru întreținerea cultului, a
slujitorilor sau a acțiunilor).
Mai există și o împărțire în 3 categorii: a) în bunuri sfinte (sacre); b) bunuri religioase și c) bunuri
comune. Mai corespunzătoare este următoarea împărțire; a) bunuri sfinte, care se folosesc la Sf. Taine; b)
bunuri sfințite, care se folosesc la ierurgii, c) bunuri religioase, pentru întreținerea cultului și slujitorilor; d)
bunuri comune, care au numai indirect o destinație religioasă.
II.1. Pentru dobândirea, achiziționarea sau agonisirea bunurilor care intră în categoria mijloacelor
economice, legislația și practica vieții bisericești folosește următoarele acte: a) donația; b) cumpărarea;
c) schimbarea; d) moștenirea; e) închianarea.
a) Donația este de 2 feluri:
-- donația simplă, fără condiții, adică fără ca donatorul să-și rezerve sieși vreun drept în legătură cu
donația. Poate fi făcută de persoane particulare, grupuri sau instituții / așezăminte
-- donația ctitoricească, o donație prin care cel ce o făcea își rezerva sieși anumite drepturi în legătură
cu chivernisirea bunului donat și pretindea să-i fie asigurate aceste drepturi, precum și să i se mai confere
o seamă de drepturi onorifice.
În cazul donației simple, donatorilor li se asigura numai o recunoaștere și cinstire prin pomenirea lor
continuă între donatorii și binefăcătorii Bisericii. În cazul donației ctitoricești însă s-a venit cu o sumă de
canoane: 4, 8, 24 IV EC; 12, 13, 14, 17 VII EC – prin care s-a creat o adevărată instituție juridică a
ctitoratului, prin care se arătau drepturile și îndatoririle ctitorilor și pe cele ale unităților bisericești.
Principalele norme care reglementau drepturile și îndatoririle ctitorilor erau următoarele: -- ctitorul
dona cu titlu gratuit bunul care trecea în proprietatea bisericii indicată de ctitor; -- ctitorul își lua asupra sa
îndatorirea de a supraveghea și îndruma administrarea ctitoriei; -- ctitorul dobândea o cinstire deosebită
(pomenirea între ctitori la sf. slujbe și șederea într-un loc de frunte); -- ctitorul dobândea dreptul de a
recomanda pe econom; -- ctitorul prezenta autorității bisericești pe slujitorii destinați pentru ctitorie. În
prezent această instituție este decăzută în desuetudine.
Atât donațiile simple cât și cele ctitoricești nu au putut fi acceptate de Biserice decât pe baza unei
autorizații date de autoritatea de stat și întotdeauna cu aprobarea chiriarhului.
b) Cumpărarea – dobândirea bunurilor care intră în patrimoniul Bisericii prin cumpărare se face
după regulile existente în fiecare stat. În unele cazuri, pentru a se putea cumpăra anumite bunuri sunt
necesare nu numai autorizații din partea statului ci și din partea autorității bisericești.
c) Schimbul – Bisericile pot dobândi anumite bunuri pe calea schimbului bunurilor pe care le au.
Biserica a fost ținută să obțină în prealabil aprobarea statului și a chiriarhului. În cazul tranzacțiilor de
schimb în BOR se face distincție între bunurile comune și bunurile sacre, care nu pot fi schimbate.
d) Legatul Testamentar – un mijloc mult mai obișnuit pentru dobândirea bunurilor bisericești,
îndeosebi la începuturile creștinismului, prin care testatorul punea la dispoziția unei biserici, după moartea
sa, un bun cu o destinație specială. În biserica veche, unii credincioși întocmeau testamente pentru scopuri
pioase prin care instituiau legate pe seama Bisericii, fără a indica precis biserica. Bunurile respective erau
atribuite mai întâi instituțiilor de binefacere ale Bisericii, apoi bisericilor cele mai apropiate.
Pe baza moștenirii „ab intestato”, Biserica și-a asigurat și trecerea în proprietatea ei a bunurilor care
au constituit averea episcopilor, preoților, diaconilor și călugărilor. În cazul episcopilor, aceștia inițial nu
erau obligați să lase întreaga avere Bisericii, ci o parte puteau să o dea rudelor (40 AP). Acest drept s-a
restrâns apoi numai la bunurile / averea pe care o avea înainte de episcopie, iar mai târziu s-a statornicit
rânduiala care-i obliga să lase întreaga avere Bisericii.
În BOR, în baza vechilor rânduieli canonice (24 Ant), eparhiile au dreptul de moștenire prin „vocație”,
asupra întregii averi succesorale a ierarhilor lor și se socotesc succesoare rezervatare a ½ din această avere,
în cazul în care vin în concurs succesorii testamentari. Biblioteca ierarhilor, precum și toate obiectele de
cult ale acestora nu intră în masa succesorală și se dobândesc de drept de către eparhie (art. 194-5 Statut).
Și în privința moștenirii preoților și diaconilor a existat rânduiala prevăzută de 32 Cart, ca toate
bunurile agonisite de aceștia în timpul cât se aflau în slujba Bisericii să rămână acolo. Această rânduială a
căzut în desuetudine. Cu privire la călugări, ei trebuie să lase toate bunurile lor mănăstirii în care viețuiesc
(6 I-II).
În BOR se aplică prevederile art. 196 din Statut: „averea monahilor și monahiilor adusă cu dânșii în
mănăstiri, ca și cea dobândită în orice mod, în timpul monahatului, rămâne întreagă mănăstirii de care țin”.
Toate aceste categorii de persoane, slujitorii Bisericii și monahii, potrivit normelor dreptului bizantin, pe
care le moștenea Biserica, nu aveau dreptul ca în timpul vieții să întrăineze averile lor sau să le dea altă
destinație.
e) Patronatul – Închinarea = Un mod prin care s-a asigurat o cantitate de bunuri, numai cu titlu de
folosință, nu de proprietate. Patronatul se deosebește de ctitorat. El se dă acelor persoane care având în
proprietatea lor un bun oarecare, îl puneau la dispoziția Bisericii spre a fi folosit, fără a-l trece însă în
proprietatea acesteia.
Drepturile și îndatoririle esențiale ale patronatului au început a se cristaliza mai întâi în Apus, încă
din sec. 5, abia apoi în Răsărit, unde în sec. 6, împ. Justinian a luat chiar măsuri pentru a nu fi înlocuită
instituția ctitoratului cu cea a patronatului. Măsuri s-au luat și prin sinoade împotriva patronatului (can. 1
VII EC, 7 I-II – se dispune ca nimeni, nici episcopii, nici alte persoane să nu mai construiască biserici /
mănăstiri patronale).
Dar cu toate măsurile luate, patronatul a continuat să se practice peste tot, chiar și de către patriarhi
și împărați, așa încât el a înlocuit din ce în ce mai mult instituția ctitoratului.
Mănăstirile și bisericile de sub regim patronal, construite de împărați s-au numit mănăstiri împărătești,
iar cele construite de patriarhi – biserici patriarhale. Din acestea din urmă s-au născut în sec. 8
stavropighiile, care la început erau mănăstiri / biserici construite de patriarhi și puse sub regim patronal,
cărora li s-au adăugat cu timpul alte mănăstiri și biserici asupra cărora, deodată cu jurisdicția, patriarhii au
extins și regimul patronal.
Oamenii avuți au construit și au păstrat sub regim patronal numeroase mănăstiri și biserici pe care
apoi le vindeau / donau, le schimbau cu alte bunuri, le dădeau ca zestre, așa încât a ajuns ca practicarea
instituției patronatului în Răsărit să devină o pricină de sminteală și de ocară. S-a mers atât de departe încât
unii patroni stabileau anumite rânduieli de tipic pentru oficierea unor slujbe oficiale, deosebite de cele
obișnuite în practica Bisericii. Arendarea unor asemenea bunuri patronate a produs multe scandaluri.
Din instituția patronatului s-a născut apoi instituția „închinării” / afierosirii, inclusiv în Țările
Române, unde numeroși domnitori au început, din sec. 16, să închine diferite bunuri unor scaune patriarhale
din Răsărit / Mt. Athos. Cei ce făceau asemenea închinări își rezervau drepturile de proprietate asupra
bunurilor închinate. Tendința celor care beneficiau de uzufructul lor, a fost aceea de a socoti ca nule aceste
drepturi de proprietate, pe cale de transformare tacită a instituției patronatului în ctitorat, pentru a lipsi pe
închinători și împlicit Ț.R. de imense proprietăți agrare.
În Apus, instituția patronatului nu a cunoscut faza închinării. Ea s-a cristalizat însă în drept particular
(totalitatea normelor care reglementează instituția patronatului născută din voința unui particular, care pune
la dispoziția Bisericii o sumă de bunuri) și drept public (ansamblul ... care se naște din voința unei persoane
care deține o demnitate publică). Și în Răsărit și în Apus s-au practicat ambele feluri de patronate, fără însă
ca în Răsărit să se accentueze deosebirea dintre ele.
În cazul patronatului de drept public, drepturile patronului erau mult mai mari decât ale patronului
particular. El se concretiza în: patronul punea la dispoziția Bisericii moșii, biserici și alte clădiri, cu
destinația de a servi pentru trebuințele bisericești, în timpul când o episcopie avea în fruntea ei acea
persoană pe care o dorea însuși patronul. Dacă dregătoriile deveneau vacante, bunurile patronale reveneau
în proprietatea patronului.
Instituția patronatului cuprindea drepturile și îndatoririle ctitorilor propriu-ziși + alte drepturi:
-- Patronul avea îndatorirea de a întreține, din mijloace proprii, acele instituții cărora nu ajungeau
veniturile;
-- Patronul păstra bunurile patronale în proprietatea sa;
-- Patronul numea clerici la bisericile patronale, stareții la mănăstiri patronale sau chiar episcopi;
-- Patronul numea economii bunurilor patronale;
-- Patronul avea dreptul de a revoca actul prin care punea la dispoziție bunurile patronale;
-- Patronul avea dreptul să stabilească rânduieli de organizare și de conducere a bunurilor patronale,
rânduieli pentru săvârșirea slujbelorr și chiar unele reguli pentru viața monahală;
Față de aceste drepturi ale patronilor, Bisericii nu-i rămânea decât uzufructul, în timpul și în condițiile
pe care le stabilea patronul. Patronatul se deosebește de ctitorat prin:
-- patronul își păstra dreptul de proprietate asupra bunurilor și își asigura exercițiul acestui drept,
extinzându-și-l până la amestecul în chestiuni de natură strict religioasă; -- Biserica dobândea numai
posesiunea în condiții precare și uzufructul temporal, pe când în cazul ctitoratului, el trecea prin donație un
bun în proprietatea Bisericii pentru totdeauna.
-- actele de evidență ale acestor bunuri, un interes deosebit prezentând actele de stabilire a subiectului
dreptului de proprietate asupra bunurilor / averilor bisericești.
Se spunea în trecut – în mod neîntemeiat – că subiectul dreptului de proprietate, adică proprietarul
averii bisericești ar fi, fie Biserica, fie oficiul local, teritorial sau central, reprezentat de organele respective.
Bunurile bisericești nu sunt create nici de oficii, nici de Biserică, nici în alt chip, ci sunt create de
munca membrilor unei anumite biserici, a comunității credincioșilor (clerici + mireni), care le pun la
dispoziția bisericii lor în scopul de a servi ca auxiliare indispensabile lucrării acesteia. Cei ce pun la
dispoziție aceste bunuri, nu le pun într-un scop străin de viața și preocupările lor proprii.
Nu există nicio rațiune pentru a admite că ei creează prin bunurile pe care le pun la dispoziția bisericii
un alt subiect al dreptului de proprietate decât ar fi acela pe care îl reprezintă ei înșiși ca comunitate
organizată într-o anumită unitate bisericească. Este cu totul altceva sarcina pe care tot voința lor exprimată
o trece pe seama unei persoane, cum e cazul epitropilor, de a se ocupa cu chivernisirea acestor bunuri și de
a reprezenta unitatea față de terți, apărând ca exponenți, nu ca purtători reali ai subiectului de proprietate.
Teza aceasta își are temei real în faptul că la începutul Bisericii, dreptul de a întrebuința și administra
averea bisericească s-a exercitat de către episcop în eparhia sa, ca și faptul că, în cadrul fiecărei eparhii,
dreptul privind administrația și întrebuințarea averilor bisericești au trecut la biserica respectivă, care a
devenit subiect al dreptului de proprietate asupra bunurilor bisericești ce aparținea de ea. Dar,
supravegherea, dreptul de decizie asupra înstrăinării – au rămas episcopului eparhiei resepctive.
În consecință, deși membrii comunității bisericești contribuie materialicește la susținerea Bisericii,
aceasta nu atrage după sine dreptul de posesiune asupra averii create de ei și cu atât mai puțin dreptul să
dispună independent de aceasta, ci pot face acest lucru numai cu aprobarea autorității bisericești. La fel nici
epitropul nu poate fi considerat ca proprietar al averii încredințată lui spre administrare.
Potrivit prevederilor dreptului canonic ortodox, fiecare biserica locală în parte (patriarhia, protoeria,
eparhia, patriarhia) este subiect al proprietății asupra acelor părți ale averii generale a Bisericii; fiecare
uniate bisericească în parte are drepturile și îndatoririle unui posesor de drept și reprezintă pentru sine
singură și față de un terț (24, 25 Antioh).
Acest principiu canonic, dreptul de proprietate al fiecărei unități bisericești, asupra averii ei, a dus la
interzicerea episcopului să întrebuințeze averea unei biserici pentru scopurile alteia.
Teoriile privitoare la focii sau la alte organe, ca subiecte ale dreptului de proprietate a averii bisericești
nu erau decât niște ficțiuni. Subiectele reale rămânând unitățile bisericești, de la parohie la patriarhie.
Potrivit doctrinei canonice (24, 25 Antioh) subiect al dreptului de proprietate al averii bisericești este
fiecare biserică locală ca unitate bisericască cu patrimoniu propriu și unitățile bisericești teritoriale și
centrale. Acesta este și punctul de vedere adoptat de legiuirile bisericești acum în vigoare, atât în Biserica
noastră, cât și în celelalte Biserici.
O chestiune tot atât de delicată este și aceea a actelor de înstrăinare a bunurilor / averilor bisericești.
Legile bisericești și vechile legi de stat romano-bizantine, au consacrat neînstrăinarea / inalienabilitatea
averii bisericești!
Respectivele legiuiri au însă în vedere numai bunurile bisericești care corespund rostului pe care
trebuie să-l aibă acestea, de mijloace auxiliare ale lucrării Bisericii și nu se referă la acele bunuri care pot
prisosi, depășind prin cantitatea lor trebuințele Bisericii.
Canoanele principale care vorbesc despre inalienabilitatea bunurilor sunt: 24 IV EC, 49 VI EC, 12
VII EC. 24 IV EC: mănăstirile să rămână pentru totdeauna mănăstiri și averile care le aparțin să se păstreze,
să nu se facă lăcașuri lumești. 49 VI EC: anulează actele de înstrăinare făcute până atunci, interzicând să se
mai facă astfel de acte. 12 VII EC: anulează tranzacțiile de înstrăinare de orice fel a pământurilor episcopiei
/ mănsătirii către dregătorii localnici.
Părinții de la sinodul I-II C-pol (861) chiar în primul canon reiau problema interzicerii înstrăinării
bunurilor bisericești ctitoriale stabilind că pe viitor nimanui să nu-i fie iertat a zidi mănăstire fără de știrea
și învoirea episcopului.
Atât textul acestor canoane cât și modul tradițional de a vedea lucrurile au statornicit rânduiala că
bunurile consacrate odată Biseicii trebuie să rămână în proprietatea ei pentru a servi scopurile pe care le
urmărește însăși lucrarea Bisericii. Ele nu spun însă că bunurile respective ar trebui să rămână în
proprietatea Bisericii și autnci când deținerea lor de către Biserică contrazice scopului acestora și se află în
contradicție cu lucrarea și misiunea Bisericii.
Atunci când au apărut astfel de situații și când interesele generale ale societății, ale Statului, inclusiv
ale credincioșilor, nu au putut fi satisfăcut altfel decât prin folosirea bunurilor ce constituiau proprietatea
Bisericii, s-a recurs la trecere acestor bunuri în proprietatea Statului sau a particularilor.
Actele au fost numite secularizări, în sensul că prin ele se schimbă destinația religioasă cu o
destinație profană („saeculum”).
Actele de secularizare au fost impuse mai ales de nevoile sociale și de stat în diverse timpuri. Cel
dintâi care a săvârșit actul de secularizare e împ. Teodosie al II-lea cel Mic, care în 421 a procedat la
secularizarea unor bunuri ale Bisericii Romei. Împ. Justinian I a procedat la anumite secularizări, avertizând
Biserica să nu agonisească bunuri peste măsură și să le dea destinația corespunzătoare. Alte secularizări
sunt amintite din vremea lui Heraclie, apoi în timpul iconoclasmului. Cea mai grăitoare e a lui Nichifor I
Focas în 963.
De asemenea, secularizarea înfăptuită de Cuza Vodă și Mihail Kogălniceanu în 1863 – a însemnat
repunerea poporului român în drepturile de prorpietate asupra bunurilor închinate, pe care așezămintele din
Orient încercaseră să le înstrăineze cu totul.
În baza prevederilor Statului și a Regulamentului, numai bunurile bisericești cu caracter comun pot
fi schimbate, grevate și înstrăinate, pe când bunurile bisericești sacre sunt alienabile și imprescriptibile,
adică dreptul asupra lor nu poate fi contestat, și ca atare nu pot fi schimbate, grevate – încărcate cu impozite,
ipoteci, sarcini – înstrăinate, urmărite sau sechestrate (art. 29 RAB).
 Procedura ce trebuie urmată în vederea vânzării unui bun bisericesc este cea prevăzută de
Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești pentru fiecare unitatea bisericască în parte.
Administrația economică a Bisericii curpinde un foarte vast câmp de acțiune, a cărui volum crește sau scade
după cum viața economică a unei comunități se găsește într-un stadiu sau altul de dezvoltare.
În fiecare vreme și loc rânduielile concrete de administrare a bunurilor bisericești se conformează
rânduielilor de administrare economică ale statului. De la aceste rânduieli se admit și se fac unele excepții
care țin de specificul vieții și lucrării Bisericii. Astfel unele dintre acestea se referă la organele de
administrație economică din Biserică (economii – 25, 26 VI EC), apoi la administrarea unor anumite
așezăminte de binefacere, la administrarea unor fonduri de asigurare a bunurilor, fonduri de pensii,
misionare etc.
În BOR, organisme create în cadrul administrației economice mai sunt și Fondul de asigurare a
imobilelor, Casa de ajutor reciproc, Casa de pensii etc.

RAPORTURILE BISERICII – PDF PP. 35-37!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

RAPORTURILE DINTRE BISERICILE ORTODOXE

A. UNITATEA IN DIVERSITATE A BISERICII ECUMENICE A RASARITULUI
1. Biserica Ortodoxa, in intregimea ei, model de unitate in diversitate

Biserica Ecumenica a Rasaritului este adevarata Biserica a lui Iisus Hristos – Mantuitorul nostru, cea
Una, Sfanta, Soborniceasca (universala, catolica, ecumenica) si Apostolica (art. 9 din Simbolul de credinta),
care prin natura sa, de Trup tainic al lui Hristos, este menita sa cuprinda in sine, intr-o singura comuniune,
toata lumea.
Biserica, cea Una, sta pe unica si adevarata temelie a invataturii dogmatice a Sinoadelor ecumenice,
concretizata in hotarari dogmatice, liturgice si canonice.
Biserica Ortodoxa, privita ca un tot, constituie o comuniune, o comunitate. In lucrarea ei, nimic nu se
petrece izolat, ci totul se desfasoara in angrenajul intregului.
S-a formulat acuza impotriva BO, pe motiv ca ea a incetat sa formeze o comuniune, sa mai fie o
Biserica unitara si ecumenica, intrucat este organizata din mai multe Biserici autocefale, care sunt Biserici
nationale, cu totul independente una de cealalta. Astfel, s-a urmarit discreditarea Ortodoxiei, vrand sa se
arate ca aceasta nu ar fi vechea si adevarata Biserica ecumenica.
Aceste acuze nu au nicio baza serioasa si nicio indreptatire morala. Criticii au inteles ecumenicitatea
doar in sens extern, cantitativ, atunci cand vorbesc despre impartirea BO in unitati nationale autocefale
(ceea ce se considera ca ar contravene ecumenicitatii).
Atat in Biserica veche, cat si astazi, se tine seama de realitati de neinlaturat, care determina impartirea
oamenilor in grupuri distincte si bine inchegate in jurul unor interese legitime. Insa, oricat de mari ar fi fost
diferentele naturale intre popoare, odata ce au devenit membri ai Bisericii, ei au capatat constiinta ca intre
ei nu mai exista o deosebire esentiala, devenind fii ai aceleiasi mari familii crestine. Fireste, Biserica a
recunoscut mereu dreptul credinciosilor din orice etnie sau popor de a-si folosi limba lor in viata religioasa,
de a-si forma si pastra unele obiceiuri si randuieli proprii, potrivit cu invatatura crestina, de a-si avea
propriul cler si propria ierarhie.
Astfel, Biserica rasaiteana nu a facut altceva decat sa pazeasca si sa zideasca unitatea ei proprie din
varietatea fireasca a elementului natural in mijlocul careia lucreaza. Ea nu a introdus in acest element natural
niciun fel de separatism, ci l-a armonizat mereu, cuprinzandu-l sub marea cupola a Ortodoxiei ecumenice.

2. Ecumenicitatea interna a Bisericii

 Astfel, vechea Biserica a permis constituirea in sanul ei a numeroase organizatii independente sau
libere. Ca urmare, inca de la inceputurile organizarii lor, unele Biserici locale s-au constituit fie in cadrul
etnic, fie in cadrul geografic, fie in cadrul cultural, dupa cum fiecare grupare de credinciosi isi gasea
suportul sau reazemul natural corespunzator aspiratiilor si intereselor ei.
Mai tarziu, vcand popoarele s-au afirmat ca natiuni, s-a pretins si s-a recunoscut dreptul de a se
constitui in Biserici autocefale nationale, cadrul national constituind o baza naturala care legitima
organizarea unei Biserici autocefale.
Astfel, se dovedeste ca a fost posibile mentinerea unitatii si ecumenicitatii Bisericii, in conditiile
impartirii ei in unitati firesti. Insa, si astazi se discuta problema unitatii Ortodoxiei si a ecumenicitatii ei,
raspandindu-se teze false despre contradictia dintre unitatea si ecumenicitatea Bisericii si unitatile ei
autocefale.
Doctrina despre unitatea Bisericii deriva din unitatea lui Dumnezeu, unul in fiinta si intreit in
persoane.
Unificarea elementului omenesc, dispers, al Bisericii, dupa tipul unitatii divine se realizeaza intai prin
legaturile prin care crestinii formeaza deja o unitate, aceea a Trupului tainic al lui Hristos, si apoi
cuprinderea intregii fapturi umane in acesta. Prin participare la corpul mistic al lui Hristos, noi participam
la viata si unitatea dumnezeirii. Unitatea desavarsita a Bisericii cu Hristos si cu dumnezeirea cea una o
realizeaza Duhul Sfant.
Aceasta adunare si unificare a tuturor componentelor Bisericii este o misiune a acesteia, asistata de
Duhul Sfant, care lucreaza in Biserica, dandu-i acesteia, prin lucrarea sa, atributul de ecumenical,
universala, catolica, soborniceasca.
Dragostea este mijlocul principal care strabate, curateste, inalta, leaga si unifica totul.

3. Ecumenicitatea externa a Bisericii, concretizare a ecumenicitatii interne

Ecumenicitatea externa consta atat in anumite forme comune, vazute ale elementelor ce constituie
ecumenicitatea interna, cat si in manifestari externe ale puterilor vii ale ecumenicitatii interne.
Manifestarile ecumenicitatii interne, cu valente pentru realizarea ecumenicitatii externe, constau atat
in trairea individuala in Biserica, cat si in unitatea organica a Bisericii. Astfel, credinta pune premisele
unificarii tuturor comunitatilor Bisericii Ecumenice.
Faptele bune ale vietii individuale si caritatea crestina organizata de comunitatea crestina sunt
elemente importante in realizarea ecumenicitatii externe a Bisericii.
Puterea unificatoare pe care o are fapta buna face ca prin ea sa se produca o unificare de viata, se se
grupeze intreaga lume crestina intr-o unitate al carei suflet este credinta si dragostea si al carei element de
coeziune reala este binele.
Binele este o valoare superioara a vietii crestine, un ideal unitar, are rangul de principiu unificator.
Prin aceste fapte bune, care ii duce spre o tinta comuna, binele ii face sa formeze o unitate de traire a
vietii crestine intr-o comuniune si o solidaritate a binelui, corespunzatoare excumenicitatii interne a
credintei si a dragostei. Astfel, se realizeaza, in mod partial, o ecumenicitate externa corespunzatoare
ecumenicitatii interne.
Prin unificarea intr-o solidaritate de vietuire externa, pe care o infaptuieste intr-un grad mai inalt
caritatea organizata de comunitati si chiar de Biserica intreaga, se realizeaza o alta forma de ecumenicitate
externa, care tinde sa cuprinda intr-o unitate binefacatoare intreaga Biserica.
Toate celelalte fapte bune ale vietii crestine, izvorate din credinta si dragoste, care urmaresc fie
mantuirea individuala, fie a aproapelui, fie a comunitatii crestine universale, sunt tota atatea manifestari
concrete ale ecumenicitatii interne, manifestari prin care se tinde la realizarea unei unitati si solidaritati
ecumenice externe a tuturor madularelor Bisericii, la realizarea excumenicitatii externe a Bisericii.
Ecumenicitatea externa a Bisericii se sprijina si pe unele semne vazute ale elementelor ce constituie
ecumenicitatea interna, acestea fiind formele materiale ale Sf. Taine. Prezenta lor in viata credinciosilor si
uzul lor comun determina o unificare a tuturor crestinilor, o unitate ce constituie unul din aspectele
ecumenicitatii externe a Bisericii.
Elementele vietii cultice a Bisericii formeaza aspectul cultic general al ecumenicitatii externe, care
este, de fapt, si o manifestare externa a elementelor comuniunii sau ecumenicitatii interne.
Alte manifestari in extern ale ecumenicitatii interne sunt: preotia sau ierarhia sacramentala, unitatea
ei formala si unitatea ei de viata, de traire in sine si in unitatea Bisericii; comunitatile cultice crestine,
unitatea lor formala si unitatea lor de viata, de traire in sine si in unitatea Bisericii; intreaga forma de
organizare si de conducere unitara a vietii bisericesti.
BO, prin organizarea ei in Biserici particulare si in Biserica ecumenical sau universala siprin
conducerea ei unitara prin sinoade locale si ecumenice, cuprinde intr-o unitate maxima externa intreaga
viata bisericeasca, sub toate aspectele ei. Prin aceasta, se realizeaza unitatea externa cea mai deplina a BO,
iar prin trairea ei se realizeaza ecumenicitatea externa deplina (sau macar ecumenicitatea maxima, de pana
acum), ca o maxima concretizare a ecumenicitatii interne.
Precum Hristos nu e limitat, asa nici trairea ecumenicitatii interne nu este limitata. Ecumenicitatea
interna nu se reduce la ecumenicitatea de viata interna a credinciosilor de azi, ci tinde sa cuprinda, in
perspective, intraga faptura cuvantatoare. Manifestarea exterioara a acestei tendinte determina o actiune
misionara a Bisericii, prin care se urmareste mantuirea tuturor, gruparea credinciosilor in unitatea Bisericii,
angajarea lor in trairea ecumenical externa si, prin aceasta, realizarea ecumenicitatii externe a Bisericii, in
sens extensiv-calitativ sau geografic. Abia odata cu realizarea acestei ecumenicitati externe geografice,
ecumenicitatea externa a Bisericii va fi deplina si pe masura ecumenicitatii ei interne.
Ecumenicitatea interna si externa, morala si spatiala, formeaza unica ecumenicitate a Bisericii, care
este insasi viata lui Hristos Mantuitorul, insasi actiunea Lui mantuitoare, ce se continua in viata Bisericii,
prin lucrarea Sf. Duh.
Acesta este sensul ecumenicitatii. Forma de organizare a Bisericii, in Biserici autocefale, pe natiuni,
sau impartirea ei in Biserici particulare nu este, deci, in contradictie cu ecumenicitatea, ci dimpotriva: prin
trairea vietii crestine in aceste forme/unitati organice, si prin ele, in legatura organiza cu intreaga viata a
Bisericii, cu unitatea totala a Bisericii, se realizeaza ecumenicitatea externa a Bisericii.
Nimeni nu are temei sa afime ca trairea credintei in Biserica nationala ar fi in contradictie cu trairea
credintei in Biserica Ecumenica.

B. MODALITATI DE MENTINERE A BUNELOR RAPORTURI FRATESTI INTRE

BISERICILE ORTODOXE

1. Importanta apocrisiarilor (solii bisericesti, in trecut) in mentinerea legaturilor dintre

unitatile Bisericii Ecumenice

Pentru pastrarea bunelor relatii intre Bisericile autocefale si autonome, ca si intre diferitele unitati sau
institutii bisericesti, s-au folosit, din vremuri vechi, si solii/diplomatii bisericesti (apocrisiarii).
Apocrisiarii au fost solii/diplomatii bisericesti intre diverse scaune ierarhice mai importante, intre
centrele bisericesti si manastiresti sau intre Biserica si Stat.
Cuvantul apocrisiar nu este folosit in Sf. Scriptura, dar legaturile dintre Bisericile locale s-au tinut,
de la inceput, prin astfel de trimisi sau soli, cum rezulta clar din F.Ap.
 Desi prezenti in viata biseericeasca, amintiti in documente si prevazuti in canoanele sinoadelor din
sec. IV si V, totusi apocrisiarii nu sunt numiti cu numele lor, ci doar cu acela de trimisi.
In 448, un diacon Constantin apare sub numele de apocrisiar, ca trimis al lui Eutihie.
In jurul anului 460 se atesta prezenta unui apocrisiar permanent al Bisericii din Antiohia la
Constantinopol.
Tot in sec. V, scaunul Romei a trimis numerosi apocrisiari, sub numele de legati, pe langa scaunele
din Orient.
O categorie aparte de apocrisiari este aceea a trimisilor manastirilor, pomeniti in sec. V, generalizata
prin efectul unei legi din 471 a imparatului Leon I.
In sec. VI, apocrisiarii sunt pomeniti in actele patriarhilor si imparatilor, mai ales in legile lui
Justinian.
Ioan Scolasticul s-a numarat printre apocrisiarii Patriarhiei din Antiohia din sec. VI, iar apocrisiarul
Pelagiu la Constantinopol, devine papa cu spijinul lui Justinian. La fel, Silvestru si Virgiliu au detinut
functia de apocrisiar si au devenit papi. Grigorie Dialogul, viitorul papa, a fost si el apocrisiar al Bisericii
din Roma in sec. VI.
Orasul in care se concentrau apocrisiarii era Constantinopolul, unde erau acreditati pe langa patriarh
si imparat.
Patriarhia de Constantinopol trimitea si ea apocrisiarice reprezentau Biserica si imperiul, in acelasi
timp, mai ales sub imparatul Justinian.
Avandu-se in vedere importanta acestei functii, Justinian, in legile si novelele lui, s-a ocupat
indeaproape de ea.
De ex:
- prin adaugarea de dispozitii la legea din 471: fiind interzis episcopilor sa paraseasca eparhiile, i-a
obligat ca atunci cand au treburi in capitala, sa le rezolve prin trimisi; de asemenea, ei trebuiau ca atunci
cand incredintau cauzele pe care le aveau imparatului, sa o faca prin trimisi).
- prin novela 79 din 539, Justinian confera apocrisiarilor sf. manastiri dreptul de a reprezenta in justitie
pe monahi si monahii.
Din analizarea legislatiei lui Justinian cu privire la apocrisiari, se pot stabili urmatoarele:
- apocrisiarii aveau o importanta deosebita in sistemul functionarilor bisericesti, avand chiar atributii
de loctiitori ai carmuitorilor marilor unitati administrative ale Bisericilor, inclusiv a manastirilor;
- numele de apocrisiar era identic cu cel de responsales, legati, sau ad responsum;
- existau 2 mari grupuri de apocrisiari: apocrisiarii bisericilor si apocrisiarii manastirilor; apocrisiarii
bisericilor erau si ei de 2 feluri: permanenti si temporari/ocazionali; apocrisiari permanenti aveau
patriarhiile si unele episcopii si mitropolii mai importante, precum si manastirile; apocrisiarii temporari
erau apocrisiarii episcopilor catre mitropolit sau patriarh;
- numai apocrisiarii permanenti din capitala aveau acces la curtea imperiala, iar in lipsa loc, economii
sau unii clerici desemnati pentru a indeplini functia de apocrisiar.
In ierarhia functiilor bisericesti, apocrisiarii detineau locul intai, dupa ierarhul pe langa care functiona.
Suplinitorii lor erau economii.
La Patriarhia din Constantinopol, pe langa apocrisiari, exista exista si functia de referendar, ca trimis
al patriarhului la Curtea imperiala.
Cei mai apocrisiari au fost recrutati diaconi, rareori dintre laici. Apocrisiarii manastirilor se alegeau
dintre calugarii mai in varsta sau dintre eunuci.
 Numirea apocrisiarilor bisericilor se face de catre ierarhii pe cere urma sa-i reprezinte, iar ai
manastirilor se confirmau de catre episcope la propunerea obstii.
Indatoririle apocrisiarilor bisericesti:
- transmiteau hotararile si jalbele/cererile intre centrele bisericesti;
- mijloceau rezolvarea pasnica a diferendelor prin tratative, deplasandu-se dintr-un centru in altul;
- cautau prin toate mijloacele sa mentina unitatea bisericeasca.
Indatoririle apocrisiarilor manastirilor:
- tineau legatura permanenta cu episcopul eparhiei sau cu exarhul manastirilor;
- reprezentau, in justitie si in fata autoritatilor bisericesti si civile, pe monahi si pe maici, daca era
cazul.
In vremea lui Justinian, cand s-a cristalizat teoria politico-bisericeasca a pentarhiei (adica a conducerii
Bisericii prin cele 5 capetenii patriarhale ale ei – Roma, C-pol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim), care ar
reprezenta cele 5 simturi ale organului bisericesc, apocrisiarii celor 5 patriarhii dobandisera pozitia si
importanta membrilor unui sinod supreme permanent al Bisericii ecumenice, prezidat de Patriarhul de C-
pol.
Sub numele de apocrisiari si apoi de legati, exarhi, prezventi, responsabili, nuntii, capuchehaie, acesti
soli si diplomati ai Bisericii s-au pastrat ca o institutie foarte utila in raporturile intre Biserici si in cele
dintre Biserica si Stat, precum si pentru reglementarea unor treburi interne ale Bisericilor autocefale.

2. Alte mijloace folosite de Bisericile Ortodoxe autocefale pentru mentinerea unitatii dogmatice,
cultice si canonice

In afara de apocrisiari/soli, Bisericile Ortodoxe au facut uz si de alte mijloace de a mentine intre ele
bune relatii, pentru pastrarea si promovarea adevaratei credinte, aceluiasi cult si pentru respectarea acelorasi
norme canonice, astfel:
a) Intalnirile dintre capeteniile Bisericilor autocefale si autonome, prilejuite de sfintiri de biserici,
hirotoniri de intaistatatori, sfintirea Sf. si Marelui Mir, comemorari, inmormantari, etc.
b) Corespondenta purtata intre intaistatatorii Bisericilor Ortodoxe privind diverse problema de natura
dogmatica, liturgica, canonica. De asemenea, trimiterea reciproca de scrisori irenice cu ocazia diferitelor
praznice, ca semn al unitatii dogmatice dintre Bisericile Ortodoxe; informarea reciproca prin scrisori despre
evenimentele si actele importante ale Bisericilor; solicitarea de sfaturi, indrumari.
c) Repartizarea de studii diferitelor Biserici, care au astfel de posibilitati, precum si schimbul reciproc
de astfel de documentari in vederea pregatirii lucrarilor si a problemelor ce se vor dezbate in viitorul Sfant
si Mare Sinod al Ortodoxiei, care se afla in faza de pregatire.
d) Vizitele reciproce ale intaistatatorilor si ai delegatilor Bisericilor lor sau cele prilejuite de intrunirile
cu character panortodox, intre diferitii reprezentanti ai Bisericilor autocefale, sub forma de congrese,
conferinte, consilii, etc. (de ex: Moscova 1948; Rodos 1961, 1963, 1964; Chambesy 1968, 1971, 1976,
1982, 1987, etc).
In afara de aceste forme, Bisericii ii ramane insa dreptul si are posibilitatea sa poata utiliza si diferite
alte modalitati de a mentine bune relatii intre BO, precum: schimburi de reviste, carti, studenti, profesori,
specialisti, contribuind astfel la cunoasterea reciproca dintre diferitele Biserici si mentinerea unitatii
Ortodoxiei.

C. PROBLEME CU IMPLICATII CANONICE IN RAPORTURILE DINTRE BISERICILE

ORTODOXE
 Problema constituirii Bisericilor particulare, nationale, autocefale sau autonome problema jurisdictiei
asupra unitatilor bisericesti din diaspora si a reorganizarii lor pe baze canonice si problema calendarului
sunr cateva dintre problemele cu implicatii canonice in raporturile dintre Bisericile Ortodoxe.

1. Problema autocefaliei bisericesti

Desi exista o procedura canonica precisa si o practica traditionala bine stabilita in ceea ce priveste
modul in care se procedeaza in cazul constituirii Bisericilor particulare, nationale, autocefale sau autonome,
s-a pus si se pune mereu problema procedurii ce trebuie urmata cu ocazia constituirii unor astfel de Biserici.
Pe aceasta tema au aparut si o serie de neintelegeri, undele devenind conflicte acute intre diferitele BO.
Polemicile au fost intretinute si de unii teologi care au formulat teze proprii, in care s-au indepartat de la
canonicitatea traditiei ortodoxe.
Astfel, unii teologi deplang faramitarea Ortodoxiei in Biserici particulare, socotind-o o stare de
decadere, propunand unitatea Ortodoxiei in jurul unui tron supreme, cu drepturi jurisdictionale depline –
Patriarhia Ecumenica a C-polului. Altii, exagerand, sustin ca singurul temei al constituirii unei Biserici
autocefale ar fi etnicitatea sau nationalitatea, iar altii sustin ca singura autoritate indreptatita sa acorde
autocefalia ar fi Sinodul Ecumenic si ca autocefaliile conferite dupa epoca sinoadelor ecumenice ar trebui
supuse examinarii si aprecieii unui sinod ecumenic.
Actele prin care s-au proclamat autocefale, in ultima vreme, unele Biserici, situatia neclara dintre
autocefalie si autonomie, precum si situatia Bisericilor Ortodoxe din Diasora, a pus cercurilor conducatoare
ale Bisericilor autocefale de pretutindeni problema autocefaliei. Aceasta problema se pune cu atat mai mult
cu cat fiecare noua unitate bisericeasca independenta cauta sa-si justifice pozitia ei fie pe texte canonice,
fie invocand interese bisericesti, fie incercand sa gaseasca formule noi pentru a-si crea o situatie acceptabila
d.p.d.v. canonic in cadrul Ortodoxiei ecumenice.
Intr-o asemnea situatie, reprezentantii BO autocefale au dezbatut aceasta problema in diferitele lor
intruniri: C-pol 1923, Vatoped 1930, Rodos 1961, 1963, 1964, Chambery 1968, 1971, 1976, Atena 1936,
1976, etc.
Pentru lamurirea problemei, s-a pornit de la precizarea notiunii de autocefalie, prin care, in sens
canonic ortodox, se intelege independenta administrativ-jurisdictionala a unei unitati bisericesti ortodoxe,
constituita pe baza sinodala, fata de alte unitati bisericesti constituite in acelasi fel, in cadrul Ortodoxiei
ecumenice.
Biserici autocefale au existat din vremea Sf. Apostoli si sunt aratate ca existand in canoanele
apostolice (can. 34, 35, 37), in canoanele Sinoadelor Ecumenice (can. 7 S. I Ec; can. 2 si 8 S. III Ec; can.
9, 12, 17, 28 S. IV Ec; can. 8, 36, 38 S. VI Ec) si ale sinoadelor locale (can. 9, 14 Ant; can. 3, 6 Sard; can.
13, 18 Cart).
Diverse unitati bisericesti si-au dobandit autocefalia in mai multe chipuri, si anume: prin infiintarea
lor de Sf. Apostoli; prin introducerea sistemului mitropolitan; prin organizarea unor unitati in cadrul etnic,
pe temeiul can. 24 si 37 apostolice; prin organizarea sistemelor diecezane; prin organizarea patriarhatelor;
prin interventia puterii de stat; prin hotatarea Bisericilor autocefale; prin consimtamantul tacit sau expres
al tuturor Bisericilor autocefale.
Temeiurile/factorii care au determinat aparitia si proclamarea Bisericilor autocefale sunt, dupa
natura lor: naturale, istorice, doctrinare, dogmatice si canonice.
Temeiurile naturale sau firesti constau in faptul ca Biserica isi modeleaza unitatile sale dupa aceleasi
legi naturale dupa care se organizeaza si conduce orice societatea omeneasca.
Temeiurile istorice constau in practica bisericeasca, in istoria si traditia bisericeasca.
Temeiurile dogmatice constau in potrivirea randuielilor organizatorice a unitatilor bisericesti
autocefale cu anumite adevaruri dogmatice.
 Temeiurle canonice constau atat in textul canoanelor 34, 35, 37 apostolice, cat si al canoanelor
sinoadelor ecumenice si locale mentionate mai sus.
La aceste temeiuri ale autocefaliei s-a mai adaugat si baza politica, care are 2 aspecte: impartirea
omenirii in tari si state, fie nationale, fie polinationale, precum si impartirea statelor in unitati teritoriale
administrative; interesele legitime ale unort state, fei de a consolida, prin autocefalie, o organizatie
bisericeasca existent ape teritoriul lor, fie de a o sustrage unei influent straine nedorite, prin proclamarea ei
ca autocefala fata de Bisercica ce s-ar gasi pe teritoriul unui stat mai mai mare sau neprieten, etc.
Modul de constiture a autocefaliilor si randuiala organizarii Bisericilor autocefale o gasim in
hotararile sinoadelor ecumenice, care au la baza principiile cuprinse in canoanele apostolice 34, 35, 37. Din
analiza acestor canoane rezulta ca au existat unele autocefalii inainte de sinoadele ecumenice, iar altele s-
au creat prin actiunea directa a acestora, sinoadele ecumenice fiind cea mai inalta autoritate in Biserica. De
aici, nu putem sa tragem concluzia ca numai sinodul ecumenic este in drept sa confere autocefalia, in chip
deplin si definitive, cum sustin unii teologi.
Randuielile privitoare la constituirea autocefaliei, stailite pe baza principiilor dogmatice si a
canoanelor, precum si prin practica indelungata a acestor norme, adoptate in consensul general al Bisericii,
sunt:
a) Autocefalia sa fie ceruta in mod canonic. Unitatile bisericesc ce dorec autocefalia, gasindu-se intr-
o subordonare ierarhica, nu trebuie sa se desprinda din aceasta subordonare in mod schismatica sau eretic,
ci respectand randuiala de supunere fata de ierarhia superioara, cerand acesteia, in mod intemeiat, sa-i
incuviinteze autocefalia. Indreptatirea de a solicta autocefalia nu-i revine unui singur ierarh, ci numai unui
grup de ierarhi, ca sa poata constitui un sinod format din cel putin 4 episcopi.
b) Autocefalia sa fie conferita in mod canonic, adica sa fie aprobata de sinodul Bisericii autocefale
competente.
c) Autocefalia sa fie recunoscuta in mod canonic, adica sa fie recunoscuta de catre toate Bisericile
autocefale existente sis a se obtina consimtamantul puterii de stat, daca acesta manifesta interes pentru
constituirea unei Biserici autocefale.
Conditiile in care se poate proceda, in mod canonic, la constituirea unei Biserici autocefale:
a) Biserica respectiva care cere autocefalia: sa faca dovada statorniciei in dreapta credinta si pastrarea
randuielilor canonice si cultice; sa aiba cel putin 4 ierarhi; sa ceara autocefalia de la Biserica mama; sa aiba
consimtamantul statului; sa faca cunoscut si celorlate Biserici obtinerea autocefaliei, etc.;
b) Biserica-mama care acorda autocefalia: sa emita un “Tomos” sinodal sau un act sinodal prin care
sa se ofere formal autocefalia; sa faca cunoscut si altor Biserici acest act, etc.;
c) Bisericile autocefale instiintate de existenta unei noi Biserici autocefale sa o recunoasca prin
scrisori si sa o accepte ca sora in comuniunea ortodoxa.
Bisericile autocefale pot interveni pentru a i se acorda unei Biserici autocefalia, dar pot si sa nu
recunoasca o Biserica ca autocefala sau sa intervina pentru a i se retrage autocefalia unei Biserici care nu
indeplineste conditiile.
Chiar si in cazul proclamarii autocefaliei de catre Biserica-mama, aceasta savarseste acest act in
numele Bisericii Ecumenice, pentru ca prin acest act savarseste o putere pe care o detine in mod solidar cu
intreaga Biserica.
O Biserica autocefala dobandeste totalitatea drepturilor care ii asigura o conducere complet
independenta in exercitarea puterii bisericesti sub cele 3 aspecte. In exercitarea puterii invatatoresti, poate
sa alcatuiasca si sa difuzeze, pe intreg cuprinsul ei, carti cu continut doctrinar, sa organizeze invatamantul
teologic, etc. In exercitarea puterii sacramentale, poate sa hirotoneasca clerici, sa apreieze validitatea
tainelor, sa stabileasca randuieli tipiconale, sa sfinteasca Sf. si Marele Mir, sa canonizeze sfinti, sa instituie
sarbatori, etc. In exercitarea puterii jurisdictionale, poate sa emita hotarari sinodale cu valoare de legi, poate
sa organizeze Biserica d.p.d.v. administrative-teritorial, sa aleaga ierarhi, sa judece pe mebrii ei, clerici si
mireni, sa stabileasca raporturi cu alte Biserici si cu statul, etc.
 Intre capeteniile Bisericilor autocefale nu exista nicio deosebire ca grad si ca drepturi si nici intre
sinoadele acestora, singura deosebire admisa fiind cea onorifica, stabilita potrivit unor vechi norme
canonice.
In raporturile ecumenice, drepturile principale ale oricarei Biserici autocefale sunt: sa-si spuna
parerea in orice problema; sa hotarasca, impreuna cu celelalte Biserici autocefale, asupra intrunirii unui
sinod ecumenic; sa fie convocata la Sinodul ecumenic; sa aprobe sau sa respinga conferirea autocefaliei; sa
confere autocefalia, cu consimtamantul Bisericilor surori, etc.
Obligatiile Bisericilor autocefale (dintre care unele sunt limite ale autocefaliei, iar altele indatoriri
legale, fratesti sau de onoare): sa respecte unitatea dogmatica, canonica si a cultului; sa respecte randuielile
statului; sa se supuna hotararile sinoadelor ecumenice; sa se consulte cu celelalte Biserici surori; sa faca
cunoscut Bisericilor surori orice eveniment; sa intretina corespondenta cu Bisericile surori; sa inscrie in
diptice numele capeteniilor Bisericilor surori; sa recunoasca pedepsele aplicate de alte Biserici, etc.
Autocefalia unei Biserici poate inceta: prin renuntare, prin retragerea acestui drept, prin disparitia
credinciosilor, prin vointa puterii de stat, etc.
Autocefalia reprezinta o forma traditionala de organizare a unitatilor bisericesti administrative in
cadrul Ortodoxiei ecumenice, avand temei atat in legile firii, cat si in legile bisericesti, putand fi justificata
si d.p.d.v. dogmatic. Insa, ea nu trebuie privita ca o forma esentiala de organizare a Bisericii, in sesul ca
fara autocefalie nu ar putea exista Biserica Ortodoxa sau Ortodoxia, in general. Biserica are posibilitati
infinite de a-si crea mereu forme noi de organizare si de lucrare, a.i. ea poate adopta orice forma
corespunzatoare misiunii sale.
Baza etnica nationala pentru organizarea unei Biserici autocefale nu constituie o baza obligatorie si
nici singura baza care justifica organizarea unei unitati autocefale. Se pot lua ca baze si cadrul geografi,
cadrul politic statal sau cadrul statal polinational etc., pentru organizarea unor unitati autocefale.
Bisericile autocefale actuale sunt impartite in 2 categorii:
a) Biserici autocefale avand in frunte patriarhi: Patriarhia Ecumenica a C-polului, Patrarhiile
Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Moscovei, Georgiei, Serbiei, Romaniei, Bulgariei;
b) Biserici autocefale avand capetenii din treapta arhiepiscopilor sau mitropolitilor: Arhiepiscopiile
Ciprului si Eladei, Mitropoliile Poloniei si Cehoslovaciei.
Toate autocefaliile existenta astazi s-au nascut respectandu-se randuielile traditionale, dogmatice si
canonice ale Ortodoxiei.
Concluzii: Autocefalia este o institutie canonica veche, care s-a pastrat pan astazi in Ortodoxie.
Randuielile dupa care s-a procedat in decursul timpului la constituirea Bisericii autocefale au suferit
numeroase schimbari, pastrandu-se, insa, un numar suficient de elemente caracteristice care le definesc.
Lamurirea problemelor ridicate de aceasta institutie se poate face numai in lumina canonicitatii.
Se impune in mod necesar ca viitorul Sf. Sinod sa stabileasca intr-o forma cat mai precisa care Biserici
sunt autocefale, ordinea lor ierarhica si formalitatile care trebuie indeplinite la constituirea unei Biserici
autocefale.
Procedura constituirii unei Biserici autocefale impune sa se alcatuiasca urmatoarele acte:
- cererea de proclamare din partea unitatii interesate sa devina autocefala, motivate canonic, in care
sa se arate ca indeplineste bconditiile pentru aceasta;
- Tomosul de recunoastere a autocefaliei din partea sinodului Bisericii din care se desprinde sau a
Bisericii-mame;
- acceptul scris al Bisericilor autocefale, ca raspuns la scrisoarea facuta de cei interesati si intrarea in
comuniune cu noua unitate autocefala, precum si acordul statelor interesate, dupa caz.

2. Problema autonomiei bisericesti

 La fel ca si problema autocefaliei, si problema autonomiei a preocupat ierarhia ortodoxa si pe
carturarii Bisericii, tot din cauza unor neintelegeri intre unele Biserici si unitati din diaspora. Aceste
neintelegeri au aparut din cauza faptului ca termenul de autonomie a fost folosit in anumite acceptiuni si nu
totdeauna diferite de cel de autocefalie, autonomia insemnand semi-autocefalie, adica o stare de
independenta sau neatarnare nedeplina.
O Biserica autonoma este in dependenta spirituala si canonica de intreaga Ortodoxie dar, in primul
rand, de Biserica-mama. Insa, ea are o independenta administrativa, cu unele restrictii, care au variat de la
caz la caz si de la epoca la epoca, a.i. nu a existat o identitate de pozitie intre diverse biserici autonome.
Limitele autonomiei pot varia pana la anulare.
Autonomii pot exista atat in cadrul unei Biserici autocefale, cat si in afara.
Temeiurile pe care se intemeiaza autonomia, ca institutie juridica, sunt aceleasi ca si in cazul
autocefaliei: naturale, istorice, practice, traditionale, canonice si social-politice.
Normele privitoare la constituirea unitatilor bisericesti autonome sunt cuprinse in canoanele: 34, 37
Ap; 4, 5, 6 S.I Ec; 22 S. II Ec; 8 S. III Ec; 12, 19, 28 S. IV Ec; 8 S. VI Ec; 3,6 S. VII Ec; 9, 22 Antioh; 6
Sard; 14 S 1 C-pol, etc.
Randuielile ce trebuie observate/respectate la constituirea unei Biserici autonome sunt:
- respectarea pp. ierarhic, adica orice unitate ce vrea sa devina autonoma sa ceara acest lucru de la
Biserica autocefala din care face parte sau de care depinde;
- respectarea pp. sinodalitatii, adica unitatea care solicita autonomia sa aiba cel putin 2 sau 3 episcopi,
pentru a putea forma un sinod propriu;
- conferirea autonomiei este atributia sinodului Bisericii autocefale competente si nu a primului sau
ierarh;
- nu se impune obtinerea consimtamantului celorlalte Biserici autocefale;
- aocrdarea autonomiei se poate aduce la cunostinta celorlalte Biserici autocefale, dar cu scop de
informare;
- conferirea autonomiei se face prin act official sau tomos emis de sinodul Bisericii autocefale care o
acorda.
Conditii pentru obtinerea autonomiei:
a) Din partea autoritatii care solicita autonomia, se cere:
- sa dovedeasca statornicie in pastrarea invataturii dogmatice si a randuielilor canonice si de cult;
- sa aiba cel putin 2 sau 3 episcopi;
- sa solicita formal autonomia, etc.
b) Din partea Bisericii autocefale care acorda autonomia, se cere:
- sa aprobe cererea prin tomos sinodal;
- sa stabileasca drepturile si obligatiile ce-i revin unitatii autonome;
- sa comunice hotararea Bisericii sau unitatii autonome;
- sa informeze Bisericile autocefale despre acest act.
Concluzii: Ca si autocefalia, autonomia este un asezamant sau o institutie canonica recunoscuta de
intreaga Biserica, care a existat de la inceputul Bisericii si pana astazi.
 3. Diaspora ortodoxa

Intre raporturile dintre Bisericile Ortodoxe apar implicatii canonice cu privire la unitatile lor din
Diaspora, adica cu privire la unitatile bisericesti organizate in afara Bisericilor autocefale si autonome, care,
d.p.d.v. canonic depind de Bisericile-mame din care s-au desprins.
Unitatile diasporei crestine s-au format in diferite moduri: pe calea misiunii, prin deplasari de
populatie, colonizari, luari in captivitate, desprinderi de teritorii, inmultire, reorganizari administrativ-
teritoriale, etc.
Procesul firesc de formare de unitati diasporale a dus la faptul ca, azi, fiecare BO locala autocefala
sau autonoma, sa aiba sub jurisdictia sa unitati formate in afara teritoriului statului in cadrul careia este
organizata.
In ultima vreme, unii patriarhi de C-pol au pretins ca au un drept exclusiv de jurisdictie asupra intregii
diaspore crestine, pe baza privilegiului jurisdictional ce le-ar reveni, in baza unor canoane, in special in
baza can. 28 S. IV Ec. Pretentiile la primatul de jurisdictie asupra intregii diaspore ortodoxe rezulta din
actele de autoritate savarsite de acestia, ca si din studiile publicate de unii ierarhi si teologi.
In acest context, intaistatatorii Bisericilor autocefale si autonome lezati in drepturile lor firesti si
canonice, au trimis scrisori de protest, contestatnd temeiul canonic al actiunilor intreprinse de patriarhii din
C-pol, indeosebi de Meletie Metaxakis, atitudine luand si Bisericile de limba greaca. In urma protestelor,
Patruarhia din C-pol a renuntat la anumite acte, restabilindu-se ordinea canonica normala in Biserica.
Ordinea canonica este normala daca se respecat hotararile sinoadelor (can. 2 S. II Ec., can. 8 S. III Ec. si
can. 28 S. IV Ec.), potrivit carora fiecare unitate bisericeasca din diasporas a ramana sub jurisdictia
Bisericii-mame, pana la maturitatea ei, cand va putea, daca este cazul, sa solicite autonomia sau autocefalia.
Aceste canoane nu confera scaunului din C-pol jurisdictia universala asupra diasporei, ci, dimpotriva,
constata si consacra dreptul fiecarei Biserici autocefale sa-si exercite jurisdictia asupra diasporei proprii.
Pentru stingerea oricaror litigii ivite pe tema reorganizarii diasporei, se impune ca, pana la o noua
reglementare, sa se pastreze sis a se respecte vechea ordine canonica. In caz de litigiu, se recomanda sa se
aplice pp. care guverneaza relatiile dintre statele suverane in acest domeniu, si anume pp. reciprocitatii.
O problema litigioasa a diasporei ortodoxe o constituie astazi problema Sf. Munte Athos, care
reprezinta unitatea ecumenical a Ortodoxiei, prin aceea ca teritoriul Athosului a constituit, din vechime,
proprietatea comunitatii monahale atonite, alcatuita din reprezentanti ai tuturor popoarelor ortodoxe. Acest
teritoriu s-a bucurat dintotdeauna de autonomie bisericeasca si politica, constituindu-se si guverandu-se ca
o confederatie sau republica monahala ortodoxa ecumenica, organizata dupa regulile Sf. Atanasie Atonitul.
De la o vreme, randuielile stravechi ale Athosului au fost tulburate de masurile restrictive luate treptat de
statul elen si de Patriarhia Ecumenica, prin care s-a anulat caracterul monahal ortodox ecumenic al Sf.
Munte, transformandu-l in comunitate monahala exclusiv greceasca. Astfel, s-a atins prestigiul Athosului
si s-a tulburat buna intelegere dintre BO, nesocotindu-se drepturile BO negrecesti care au asezaminte si
vietuitori la Athos. Intre timp, s-au restabilit, in buna parte, relatile fratesti dintre conducerile diferitelor
Biserici locale cu unitatile si vietuitorii apartinand lor.

4. Problema calendarului

O problema cu serioase implicatii canonice este problema calendarului, sistemul sau norma de
masurare a timpului.
Problema calendarului s-a nascut din faptul ca, din cauza decalajului care se produce intre anul
astronomic/tropic (365 zile, 5 ore, 48 min. 46 sec) si cel civil (care este socotit conventional ca fiind de 365
de zile), s-a impus necesitatea revizuirii calendarului, adica restabilirea concordantei intre anul tropic si
anul calendaristic/civil. Aceasta a facut pe unii credinciosi sa refuse aceasta potrivire, declarand calendarul
o dogma.
 Reforma calendarului iulian, existent in Imperiul Roman in epoca de inceput a crestinismului, s-a
facut de papa Grigorie al Romei, in 1552, care a constat din suprimarea a 10 zile cu care ramasese in urma
calendarul iulian si suprimarea in viitor a 3 zile in timp de 400 de ani, pentru a asigura concordanta intre
calendarul ceresc sic el civil indreptat.
Aceasta masura nu a fost acceptata decat de unele BO, si aceasta abia in vremea noastra, in timp ce
altele pastreaza pana azi calendarul neindreptat,numit “dupa stilul vechi”.
Pentru a mentine bunele raporturi dintre BO, la Conferinta de la Moscova din 1948 s-a stabilit ca
sarbatorirea Sf. Pasti sa se fixeze dupa stilul vechi (calendarul iulian), iar sarbatorile fixe dupa calendarul
in uz al Bisericii autocefale respective.
BOR aplica hotararile Conferintei de la Moscova.
Se asteapta o reglementare unitara de la viitorul Sfant si Mare Sinod in pregatire, pentru a rezolva si
aceasta problema importanta petru cultul BO.

D. RAPORTURILE BOR CU CELELALTE BISERICI ORTODOXE SI CU UNITATILE

SALE DIN DIASPORA

BOR autocefala a intretinut si intretine raporturi fratesti cu toate BO autocefale si autonome, in

dorinta de a sluji unitatea ecumenical a Ortodoxiei. Au loc vizite reciproce intre intaistatatorii Bisericilor,
schimburi de scrisori irenice, participari comune la conferinte internationale si la intruniri cu caracter
ecumenist, la conferinte panortodoxe, schimburi de profesori, reviste, carti, informatii carturaresti, care duc
la o cunoastere reciproca si apropiere.
Sf. Sinod al BOR, alaturi de sinoadele celorlalte BO locale, este preocupat din ce in ce mai intens de
modul in care va fi posibila, in viitor, intrunirea unui Sf. Sinod Ecumenic, sprijinind aceasta idee.
BOR pastreaza relatii fratesti cu Patriarhia Ecumenica din C-pol, cu patriarhiile istorice din
Alexandria, Antiohia si Ierusalim.
De asemenea, BOR are raporturi bune cu diaspora ortodoxa romaneasca, care se gaseste sub
jurisdictia Sf. Sinod al BOR. Astfel, comunitatile ortodoxe romane de peste hotare, sub obladuirea
Patriarhiei Romane, sunt organizate astazi in unitati bisericesti la diferite niveluri.
In prezent, diaspora BOR este organizata in urmatoarele comunitati si unitati speciale:
- Mitropolia Basarabiei (Arhiepiscopia Chisinaului, Episcopia de Bălți, Episcopia Basarabiei de Sud,
Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor și a toată Transnistria);
- Mitropolia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale si Meridionale (Arhiepiscopia Ortodoxa
Romana a Europei Occidentale – Paris, Episcopia Ortodoxa Romana a Italiei, Episcopia Ortodoxa Romana
a Spaniei si Portugaliei);
- Mitropolia Ortodoxa Romana a Germaniei, Europei Centrale si de Nord (Arhiepiscopia Ortodoxa
Romana a Germaniei, Austriei și Luxembourgului – Nurnberg, Episcopia Ortodoxa Romana a Europei de
Nord – Stockholm);
- Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a celor doua Americi;
- Episcopia Daciei Felix, cu sediul administrativ în Vârset;
- Episcopia Ortodoxa Romana din Ungaria;
- Episcopia Ortodoxă Română a Australiei și Noii Zeedande;
- Vicariatul Ortodox Ucrainean
La acestea se adauga reprezentante și comunități ale Patriarhiei Române în străinătate.
 RAPORTURILE BISERICII ORTODOXE CU CELELALTE BISERICI NEORTODOXE IN
PERSPECTIVA REFACERII UNITATII BISERICII

A. RAPORTURILE BISERICII ORTODOXE CU BISERICILE ETERODOXE

Gruparile si organizatiile religioase crestine care se deosebesc radical de Ortodoxie in chestiuni

fundamentale de doctrina si cult se numesc eretice, iar cele care se deosebesc mai putin, numai in chestiuni
de disciplia, se numesc schismatice.
Aceasta impratire a neortodocsilor in eretici si schismatici nu este suficient de intemeiata, intrucat
schismaticii sunt, in fond, eretici, deoarece schisma lor incepe prin nesocotirea/lepadarea invataturii
ortodoxe despre Biserica. In ultima instanta, intelegearea gresita a problemelor eclesiologice a fost si
ramane izvorul tuturor ereziilor.
De fapt, nici d.p.d.v. practic, Biserica nu a facut deosebirea prea riguroasa intre eretici si schismatici,
primind uneori taine de ale ereticilor ca valide si neprimind taine ale schismaticilor.
Intrucat, in categoria schismaticilor au ramas grupuri sporadice si indivizi izolati, nu se mai justifica
impartirea aceasta, caci, in fond, cei razletiti din BO sunt eretici.
Insa, ar fi impotriva spiritului irenic ca cei indepartati de la calea adevarului sa fie si mai tare impinsi
in ratacire, astfel ca cea mai potrivita numire pentru organizatiile crestine neortodoxe ar fi aceea de Biserici
sau organizatii religioase eterodoxe, toti crestinii neortodocsi formand masa eterodocsilor.

1. Raporturile BO cu Bisericile vechi orientale, necalcedoniene

Prin Biserici eterodoxe erau desemnate doar Bisericile formate din monofiziti (armeni, copti,
abisinieni), nestorieni (sirieni, persi, indieni, malabarezi) sau chiar din monoteliti (putini in Liban), insa,
cea mai mare parte dintre acestia nu mai sunt astazi eretici, caci au uitat ereziile, pierzandu-le pe drumul
strabatut prin secolele V-VII, pana acum. Accentul deosebirilor dintre ei si ortodocsi se pune pe anumite
randuieli specifice.
BO a avut fata de ei fie o atitudine separatista, impusa de unele canoane, fie o atitudine misionara,
mai autentic crestina. Multa vreme, pe buna dreptate, Tainele acestora nu au fost recunoscute, insa, de la o
vreme, Tainele armenilor si ale abisinienilor au fost recunoscute de unele BO.
Inca din sec. XIX s-au initiat actiuni fata de eterodocsii din Rasarit, ajungandu-se la o atmosfera de
intelegere reciproca. S-a realizat o apropiere intre Ortodoxie si abisinieni, copti, armeni si malabarezi. De
fapt, apropierea intre ortodocsi si monofiziti a existat intotdeauna in Palestina, la Locurile Sfinte si chiar la
Sf. Mormant, unde au aparat impreuna pozitiile lor crestine.
In present, aitutdinea intregii Ortodoxii este cat se poate de frateasca fata de eterodocsii vechi, fiind
favorabila incadrarii lor in Biserica Ecumenica.
Valabilitatea Tainelor eterodocsilor rasariteni este conditionata de succesiunea apostolica. Toti cei
care nu au preotie transmisa prin succesiunea apostolica nu fac parte din Biserica, deci, nu au Taine valide.
Tainele acestora nu pot fi primate ca valide decat prin iconomie.
Aceste principii se aplica si in cazul eterodocsilor apuseni, cu exceptia antitrinitarienilor, ale caror
Taine nu pot fi niciodata valide, nici chiar prin iconomie.

2. Raporturile BO cu Bisericile apusene, neortodoxe

 Raporturile BO cu eterodocsii apuseni difera.
Astazi, Ortodoxia intretine relatii cu BRC, Biserica Anglicana, Bisericile protestante si cu unele
Organizatii religioase interconfesionale, precum Miscarea Ecumenica, Consiliul Ecumenic, etc.
De asemenea, fiecare BO intra in contact cu eterodocsi.
In general, pe langa principiile stabilite in raporturile cu eterodocsii rasariteni in ce priveste validitatea
Taineloreterodoxe, mai exista si unele norme valabile pentru raportul ortodocsilor cu toti eterodocsii, si
anume:
- nu se poate admite nicio concesie dogmatica in raporturile cu eterodocsii, dar se admite colaborarea
pe teren practic, in spirit ecumenic;
- trebuie avuta o atitudine misionara fata de eterodocsii care solicita sa revina la BO;
- eterodocsii trebuie socotiti si tratati fie ca penitenti, fie drept catehumeni;
- in numele pacii si intelegerii, se evita orice ingamfare, urmarindu-se aducerea lor pe calea mantuirii
si se acorda ajutor fratesc fata de fiecare;
- se scot in evidenta elementele care ne apropie, nu cele care ne despart.
In privinta raporturilor BO cu BRC, desi diferite deosebiri cu caracter dogmatic, cultic si disciplinar
despart BRC de Ortodoxie, totusi cele 2 Biserici isi recunosc reciproc Tainele, chiar si atunci cand fac unele
reserve.
In raporturile Ortodoxiei cu eterodocsii, dupa BRC, cea mai mare insemnatate o are biserica
Anglicana, ale carei interese au coincis si continua sa coincida in multe privinte cu cele ale BO.
In 1935 s-a incheiat la Bucuresti un acord preliminar intre BO si Biserica Anglicana pentru
recunoasterea conditionala a validitatii hirotoniilor anglicane, pentru intercomuniunea si colaborarea
frateasca intre cele 2 Biserici, dar acordul nu a fost pus in aplicare. Totusi, capeteniile unor BO si chiar
unele sinoade ale acestora au recunoscut hirotoniile anglicane, contend numai pe succesiunea formala,
rituala a preotiei, care nu este un aspect al succesiunii apostolice (care presupune o succesiune in har,
conditionata de succesiunea de credinta). In 1922, sinodul Patriarhiei din C-pol a recunoscut hirotoniile
anglicane.
Biserica Anglicana este cea mai apropiata ca spirit si lucrare de Ortodoxie, din intreaga lume
protestanta.
Dar, Biserica Vetero-Catolica este cea mai apropiata de Ortodoxie, in toate privintele. Se poate spune
ca nimic essential nu o separa de Ortodoxie.
Biserica Vetero-Catolica este o comunitate religioasa care a adoptat acest nume pentru a-si exprima
individualitatea proprie pe care si-o afirma prin oastrarea credintei si randuielilor Bisericii Apusene vechi,
dinainte de marea schisma, si prin independenta deplina fata de BRC. Biserica Vetero-Catolica a luat fiinta
in 1870, ca o miscare de protest impotriva hotararii Conciliului de la Vatican din acelasi an privind dogma
infailibilitatii papei. La aceasta miscare au aderat prelati, preoti, teologi si credinciosi catolici din numeroase
tari. Ea are azi cca. 1 mil. de credinciosi. La majoritatea congreselor vetero-catolice s-a manifestat
convingerea ca Ortodoxia a pastrat credinta crestina veche in mod fidel si au formulat deziderate de unire
cu BO sau macar de intrare in intercomuniune cu ea.
S-au initiat legaturi si discutii cu privire la unirea dinter aceste 2 Biserici, avand in vedere deosebirile
mici si neesentiale de natura dogmatica, organizatorica si rituala, care nu constituie piedici in calea
intercomuniunii si chiar al unirii.
Biserica Vetero-catolica este angrenata in Miscarea Ecumenica si se afla in intercomuniune cu
Biserica Anglicana.
BO intretine raporturi si cu diferite Biserici protestante, nascute din Reforma, in speranta fireasca de
refacere a unitatii Bisericii.
 BO are bune raporturi cu Miscarea Ecumenica, ce urmareste sa existe o singura turma si un singur
pastor. Pentru acest deziderat se procedeaza in 2 cmoduri: prin raspandirea crestinismului in intreaga lume
si prin concentrarea tuturor Bisericilor intr-o singura unitate bisericeasca.
Miscarea Ecumenica este rodul unor curente unificatoare care au aparut in sec. XIX. Miscarea de la
Oxford a format punctul ei de plecare. Aceasta a inceput in sanul Bisericii Anglicane la 1843, avand in
frunte cativa teologi din Oxford, si urmarea refacerea unitatii sacramentale intre Biserica Anglicana si BRC,
prin reintroducerea Tainelor, la care renuntase Anglicanismul. Apoi, la vreo 20 de ani, o miscare
asemanatoare a inceput in SUA, din initiativa Bisericii Americane Episcopale (de nuanta anglicana).
Din ce in ce s-a crstalizat telul miscarii pentru unificarea Bisericilor crestine, ajungandu-se la o
intelegere intre cele mai importante confesiuni din Anglia si America asupra necesitati de a continua aceasta
actiune si de a o extinde spre Orient.
Astfel, Conferinta de la Lambeth din 1908 a formulat propuneri catre intreaga BO pentru unirea
acesteia cu Biserica Anglicana, pe baza unui minimum de articole de credinta comune.
In 1920, urmare a discutiilor purtate intre ortodocsi si teologii anglicani si alte confesiuni protestante
din America, au fost lansate 3 apeluri la actiune, pentru unirea Bisericilor crestine: primul, de catre
patriarhul C-polului; al doilea, de catre Biserica Anglicana si ultimul, de catre Biserica Episcopala
Anglicana proestanta din SUA. Primele doua au avut un caracter mai mult principial, iar ultimul, unul mai
pronuntat practic, venind cu propunerea de a se aduna reprezentantii tuturor Bisericilor intr-o conferinta
comuna la Geneva, chiar in 1920, pentru a se lua o hotarare privind unirea Biseiricilor si pentru crearea
unui organism ecumenic al tuturor Bisericilor care doreau sa se uneasca. Astfel, in 1920 s-au intalnit
delegatii a 40 de Biserici din 80 de tari, printre care si BOR, pentru gasirea unei minime platforme de
articole de credinta. Atunci s-a definit una din caile principale pe care avea sa mearga Miscarea ecumenica,
si anume “Credinta si Oragnizare” (Faith and order).
In 1938, aceasta ramura ecumenicista s-a unit cu ramura “Viata si Actiune” in cadrul Consiliului
Ecumenic.
Apoi, Consiliul Ecumenic al Bisericilor si-a ales un comitet central, care se intruneste de atunci
incoace in sedinte de lucru periodice. El a organizat periodic intrunirea de congrese mondiale (Amsterdam
1948, Evanston 1954, New delhi 1961, Upsala 1968, Nairobi 1975, Vancouver 1983, etc) si editeaza reviste
si carti.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o societate frateasca de Biserici, care masrturisesc pe Domnul
nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mantuitor, dupa Sf. Scriptura. BOR este membra a Consiliului din
1961.
BOR are relatii oficiale cu organizatii religioase precum: Consiliul Ecumenic al Bisericilor,
Conferinta Bisericilor Europene, Conferinta Crestina pentru Pace.
De asemenea, in afara de acestea si de Miscarea Ecumenica, BOR mai are dialog teologic oficial cu:
Federetia Mondiala Luterana si Alianta Mondiala Reformata.
Totodata, BOR intretine relatii cu Organizatia Internationala a Tineretului Ortodox, Federatia
Mondiala a Studentilor Crestini, Consiliul Ecumenic pentru Tineret din Europa s.a.

B.PROBLEME CU IMPLICATII CANONICE PRIVIND RAPORTURILE INTERCRESTINE

1. Probleme fundamentale privind raporturile intercrestine

Din framantarile vietii religioase crestine, in raporturile stabilite intre diferitele Biserici si confesiuni
crestine, ca si din acelea ale gandirii teologice din veacul nostru se desprinde nazuinta statornica dupa
refacerea unitatii ecumenice a crestinatatii. Aceasta poate fi privita ca un fapt ce da expresie acelei nazuinte
a intregii lumi, de a vedea realizata unitatea intregii lumi (infratirea si pacea dintre popoare si state).
 Ortodoxia nu ramane pe afara in fata acestor stradanii; ea nu a avut liniste in ce priveste
ecumenicitatea bisericeasca, a trait-o mereu, caci nu i-a lipsit niciodata. O etapa deosebit de importanta
pentru lamurirea pozitiilor ortodoxe in perspectiva ecumenica a insemnat consfatuirea inter-ortodoxa de
la Moscova din 1948, cele trei conferinte panortodoxe de la Rodos (1961,1963,1964) + intrunirile ce au
urmat si care se tin periodoc la Chambesy (Elvetia) din 1968 pana azi. La conferintele de la Rodos si din
Elvetia s-au dezbatut probleme de natura teologica si profana ca de ex : unitatea Bisericii si unirea
Bisericilor, ecumenicitatea Bisericii, Sinodul Ecumenic, teologumenele, iconomia, intercomuniunea,
factorii nereii-giosi, care determina viata bisericeasca si dialogul teologic + platforme doctrinare minime
pentru unirea Bisericilor, se impun a fi dezbatute de pe pozitii canonice, pentru a pune in lumina
proeminenta caracterului lor teologic, ca si a valentelor ecumenice, pentru ca ele sunt vazut in chip diferit
de diferitele confesiuni crestine :
a) Cand se vorbeste despre unitatea Bisericii, se presupune ca ar exista mai multe parti, fractiuni ale
uneia si acleasi realitati unitare, care este Biserica in acceptiunea ei desavarsita ( nici una din aceste fractiuni
nu reprezinta Biserica propriu-zisa). Prin urmare Biserica adevarata, unita odinioara, care s-a dezmembrat
in fractiuni, care pastreaza fiecare cate ceva din Biserica adevarata si ca urmare, numai prin regrupare
organica a acestora s-ar putea restitui Biserica adevarata. Parearea aceasta nu o impartaseste Ortodoxia, ci
daca ea gaseste o oarecare trecere in sanul altor confesiuni, este tocmai din cauza ca acestea sunt stapanite
nu numai de nostalgia unitatii, ci si de simtamantul nedesavarsirii lor si ele intuiesc Biserica adevarata si o
cauta cu zbuciumul penitentului.
Respectand pozitiile sau punctele de vedere ale celorlalte confesiuni in privinta unirii Bisericilor,
Ortodoxia nu le impartaseste decat ca gand, nazuinta, intentie crestina, careia nu i se poate reprosa nimic.
Ea va reprezenta insa mereu in chestiunea aceasta un punct de vedere traditional, autentic, neotestamentar
si de orizont mai larg.
Astfel, vom schita pozitia care se degaja si se contureaza din ansamblul gandirii ortodoxe, gandire
limpede si simpla. Aceasta prezinta doua aspecte : unitatea crestina si unitatea Bisericii. Avem de-a face
cu doua unitati dintre care nici una nu este “unirea Bisericilor” in sens propriu. Aceasta “unire” poate fi
gasita, realizata si intr-una si in cealalta, numai dupa ajungerea la o intelegere desavarsita a acestor doua
aspecte ale unitatii.
Unitatea crestina consta in trasaturile comune ale vietii crestine de pretutindeni, in elementele care
ii leaga pe toti crestinii si care ii fac sa nu fie doar o masa neorganizata, ci o multime grupata in diverse
unitati care formeaza un tot organic. Liantul principal : credinta in Hristos. Unitatea crestina = unitatea
celor ce cred in Hristos si-L marturisesc si-I cheama numele Lui. Ei toti sunt frati in Hristos si formeaza o
mare obste crestina.
Pe langa aceasta comuniune mai este si : marea si sfanta obste a Bisericii.
Sub acest aspect, Biserica se infatiseaza sub chipul unei marete adunari a celor care nu sunt uniti
numai prin credinta, ci si prin acte comune de cult si organizare institutionala, ierarhica si soborniceasca.
Aceasta obste nu este sinonima cu “crestinatatea”. Ea ii cuprinde intr-o unire stransa pe cei care primesc si
marturisesc adevarurile de credinte si care se impartasesc de Harul Sfintelor Taine ( Biserica = obstea
pastratoare si chivernisitoare a credintei si harului sfintitor; ea este adevarata lucratoare a mantuirii). Rezulta
ca una este “o unitate a crestinatatii” si alta “unitatea Bisericii”. Ortodoxia sprijina toate eforturile ce s-ar
face in vederea “unirii crestine” de catre confesiunile crestine, ca si stradaniile sa creeze premisele naturale
ale unirii Bisericilor : pacea si unitatea neamului omenesc.
b) In ceea ce priveste ecumenicitatea si posibilitatea refacerii unitatii ecumenice a crestinatatii,in
vremea noastra se vorbeste tot mai intens despre ecumenicitate ca atribut al Bisericii. Sensul acesta este
atat un sens spatial ( adica ecumenicitatea se intinde peste intreaga crestinatate si o cuprinde) cat si un sens
finalist (ecumenicitatea vizand refacerea unitatii ecumenice de alta data a intregii crestinatati). “Harismele”
ar fi un suport teologic, pentru ce din afara, in prezenta si lucrarea harului credintei.
c) De multa vreme in Ortodoxie se vorbeste tot mai insistent de necesitatea unui Sfant si Mare Sinod
ecumenic, caruia sa-I fie supuse spre solutionare numeroase probleme de interes major pentru viata si
activitatea Bisericii. Se spune ca intrunirea acestuia ar trebui sa fie precedata si de intrunirea si de incheierea
cu succes a lucrarilor unui “prosinod panortodox” sau “prosinod ecumenic”. Un sinod ecumenic nu poate
fi posibil dpdv teologic decat daca ar participa toti episcopii cu succesiune apostolica.
 Notiunea de prosinod ecumenic apare si este pusa in circulatie dupa congresul interortodox de la C-
tinopol din 1923. Daca este vorba ca un prosinod sa preceada un sinod ecumenic, un astfel de sinod poate
fi numit “prosinod”, dar ca sa fie numit si ecumenic este un lucru neintemeiat.
Sinodul Ecumenic este cea mai inalta autoritate constituita in Biserica. El detine intreaga putere cu
care a inzestrat Mantuitorul Biserica pentru a-si putea savarsi lucrarea. Dupa invatatura ortodoxa aceasta
putere este a Bisericii in totalitatea ei, iar Sinodul o detine in calitate de cel mai inalt organ constituit al
Bisericii, iar nu independent de Biserica. Nu orice sinod care a fost convocat si s-a tinut sub numele acesta
a si fost de fapt un astfel de sinod.
Sinodul Ecumenic detinand intreaga putere bisericeasca din mandatul bisericii, iar nu “excese” se
intelege de la sine ca el nu o detine in grade diferite, ori de cate ori se intalneste, ci ca detinut-o si o detine
in acelasi grad si in aceeasi masua, adica in plenitudinea ei, ori de cate ori s-ar intalni. El nu exercita puterea
in grade diferite, ci asa cum o detine, tot astfel o si exercita, in plenitudinea ei, neimputinata cu nimic.
Dat fiind ca sinodul isi trage intreaga lui putere din Biserica, este limpede ca un Sinod ecumenic, a
fost si poate fi cu adevarat ecumenic,numai intrucat Biserica, al carei organ este, a fost si a ramas Biserica
cea adevarata a lui Hristos. Cu alte cuvinte, daca Biserica a fost ceea ce s-a si numit cu adevarat Biserica
lui Hristos, atunci si sinoadele ei ecumenice au fost cu adevarat sinoade, carora li se zice pe drept cuvant
“ecumenice”. Prin urmare Biserica poate sa-si intalneasca sinodul sau ecumenic in acelasi chip in care
Biserica primelor opt veacuri si-a intrunit sinoadele sale ecumenice. Toate sinoadele pe care si le-ar intrunit
in viitor BO, vor detine si exercita aceeasi putere deplina a intregii Biserici pe care au detinut-o si exercitat-
o sinoadele ecumenice vechi. Biserica ortodoxa detine si exercita sau foloseste in lucrarea sa toate
mijloacele cu care a inzestrat-o Sfantul sau Intemeietor si care laolalta sunt cuprinse sub numele de putere
bisericeasca. Puterea bisericeasca este una si unitare, precum este insasi Biserica, precum este Intemeietorul
si Capul ei. Dar aceasta putere unitare se foloseste si se exercita prin trei categorii principale de lucrari
corespunzatoare celor trei categorii de slujiri sau serviri ce pot fi distinse in lucrarea de mantuire a Domnului
Hristos : invatatoreasca, sfintitoare, jurisdictionala.
Unul din mijloacele prin care si-a exercitat Biserica in trecut si poate sa isi exercite si in prezent
plenitudinea puterii sale, a fost si poate sa fie si azi Sinodul Ecumenic ( va detine si va exercita intreaga
putere bisericeasca in aceeasi masuri in care au detinut si au exercitat aceasta putere cele sapte Sinoade
Ecumenice ).
Astfel, Biserica ortodoxa are posibilitatea de a intruni un viitor Sinod Ecumenic, precum si oricate
sinoade ecumenice va gasi ca ii sunt necesare in viitor si oricare din acestea va detine si exercita intreaga
putere pe care au avut-o si exercitat-o sinoadele ecumenice anterioare ( nu este nevoie de colaborare cu alte
Biserici, confesiuni sau cu episcopii altor confesiuni in cadrul Sinodului ).
d) O alta problema este cea a teologumenelor si a progresului teologic pus in slujba refacerii unitatii
( toate problemele carora nu li s-a dat o dezlegare oficiala prin definitii dogmatice, sunt supuse cercetarii
libere din partea teologilor Bisericii Ortodoxe) Din aceasta osteneala se nasc chiar si teorii teologice
adecvate carora li s-a dat numele de “teolo-guraene”. Pt a fi primita ca teologumena orice parere trebuie sa
fie formulata ca o opinie teologica inchegata si mai trebuie sa indeplineasca si conditia de a fi in acord cu
invatatura de credinta a Bisericii, in caz contrat ea este o erezie. Prin urmare teologumenele indeplinesc in
formarea dogmelor si in limpezirea indoielilor teologice, un rost asemanator cu acela al ipotezelor si
teoriilor din domeniul stiintei. Ele contribuie in acest fel la progresul vietii bisericesti, stimuland in
permanenta gandirea teologica si activitatea pe care o desfasoara slujitorii Bisericii ( ele constituie
elementul nou care se zamisleste din efortul firesc al Bisericii, prin care se leaga mereu viata bisericeasca
si gandirea teologica de conditiile vesnic noi ale vietii omenesti).
Permanenta teologumeneleor in viata Bisericii, arata ci Ortodoxia nu ingradeste libertatea de cercetare
si de gandire a credinciosilor si ca din contra ea favorizeaza aceasta libertate in masura in care
teologumenele nu afecteaza dreapta credinta. Ele trebuie vazute ca o expresie constanta a acordului existent
in ortodoxie intre autoritate si libertate. Teologumele = adevarate laboratoare ale progresului gandirii
teologice si ale vietii bisericesti; nu sunt elemente accidentale ci fenomene care se axeaza pe miezul vietii
bisericesti, pe constiinta Bisericii din care izvorasc, dand expresie adevarului de credinta pe care il pastreaza
aceasta constiinta, care i se zice pe drept cuvant Sfanta Traditie.
 e) in legatura cu diverse aspecte ale raporturilor interbisericesti actuale, cu problema refacerii unitatii
crestine, ca si in legatura cu problema raporturilor Bisericii cu necrestinii se discuta cu mult interes si
problema cunoscuta numita a iconomiei. Problema iconomiei, este cea mai grea si cea mai delicata piatra
de incercare pentru intreaga lucrare crestina, animata de dorinta de a gasi o cale mai sigura, mai putin
himerica decat acelea pe care contat pana acum, pentru a se ajunge la o infratire intre toti crestinii.
In viata Bisericii prin cuvantul iconomie, se intelege folosirea chibzuita sau chivernisirea de catre
Biserica a mijloacelor specifice bisericesti cu care ea este inzestrata sau de care dispune pentru a savarsi
lucrarea mantuitoare la care este chemata. Se mai foloseste si pentru a exprima, in sens teologic lucrarea de
mantuire a neamului omenesc, pe care a savarsit-o Dumnezeu prin opera Domnului nostru Iisus Hristos
(“iconomia divina”, “iconomia mantuitoare” etc.). Legatura dintre iconomia bisericeasca si cea divina
consta in continuarea de catre Biserica a lucrarii mantuitoare savarsite de Domnul nostru. Deci iconomia
ca lucrare a Bisericii are intelesul general de lucrare mantuitoare pe care o savarseste Biserica. Mijlocul
principal si izvorul tutror celorlalte mijloace folosite in aceasta lucrare a fost dragostea cea necuprinsa a lui
Dumnezeu fata de oameni. Aceasta dragoste este mijlocul folosit in iconomia divina pt mantuirea
oamenilor, ea a determinat Chenoza si toate celelalte acte din cuprinsul iconomiei mantuitoare.
Sunt 3 mijloace pe care le foloseste Biserica in iconomia sa mantuitoare, cu care a inzestrat
Mantuitorul sfanta Sa Biserica : -adevarul revelat si propovodauirea lui, -harul sfintitor si impartasirea lui
tuturor celor ce primesc cu credinta adevarul revelat, -indrumarea si carmuirea celor ce au primit credinta
si harul sfintitor. In afara de acest inteles general pe care il are iconomia, ca lucrare a mantuirii, mai are si
un sens restrans, care constituie aspectul principal al iconomiei bisericesti; iconomia bisericeasca are in
intelesul ei specific doua aspecte : unul dogmatic si unul canonic/disciplinar.
Sub aspect dogmatic prin iconomie se intelege lucrarea prin care Biserica valideaza, implineste,
desavarseste Tainele ce se savarsesc in afara ei. Iar prin aspectul canonic se intelege lucrarea prin care
Biserica procedeaza cu ingaduinta, pogoramant in aplicarea tuturor randuielilor, normelor sale cu carcter
canonic disciplinar, care nu au un fond dogmatic; autoritatea bisericeasca care este indreptatita sa aplice
normele canonice si disciplinare ale Bisericii, sa aiba si libertatea si dreptul de a le aplica, fie cu severitate
(acrivie), fie cu pogoramant, milostivire. Primul fel = acrivie, al doilea = iconomie. Acesti doi termeni
(acrivie, iconomie) nu definesc nici limitele folosirii acriviei, nici ale folosirii iconomiei, ci lasa Biserica
deplina libertate sa foloseasc ori acrivia, ori iconomia dupa cum apreciaza ca este in interesul mantuirii
(totusi si acrivia poate constituii tot un act de iconomie).
Problema cade pe aspectul dogmatic, unde autoritatea bisericeasca nu s-a pronuntat decat partial si
accidental in privinta anumitor probleme. Taine/lucrari prin care ele insele sunt nu numai nevalide, ci chiar
inexistente.
Orice invatatura, practica ce are fond dogmatic se intemeiaza fie pe Sfanta Scriptura fie pe Sfanta
Traditie. In cazul iconomiei, nu exista invatatura dogmatica intemeiata in mod expres pe Sf Scriptura, ci
numai o practica bis., cu fond dogmatic, care trebuie socotita ca parte integranta in Sf. Traditie. Cum insa
Sinoadele ecumenice si intreaga conducere a Bisericii din vremea veche nu au fost preocuoate niciodata de
intocmirea unui catehism complet ai dreptei credinte si cu atat mai putin de scrierea uui tratat complet de
dogmatica, fireste ca nu s-a preocupat nici de aratarea tuturor temeiurilor dogmatice ale hotararilor pe care
le-au luat. Cu toate acestea, sinoadele au consacrat practica iconomiei cu fond dogmatic, deci au avut
cunostinta de temeiurile dogmatice ale acestei practici si le-au acceptat implicit prin acceptarea practicii
respective ( care consta din validarea, desavarsirea Tainelor savarsite in afara Bisericii de catre eretici,
schismatici). Insa apare probleme intrucat, in unele canoane in privinta Tainelor ereticilor sunt declarate
nule, inexistente., iar in altele sunt valide unele Taine. La prima vedere ar fi o contradictie evidenta; pt
lamurirea acestei probleme s-au incercat pana acum diferite talcuiri, formule cat mai adecvate,
satisfacatoare. Dar oricum s-ar prezenta aceasta cale de lucrare a Bisericii fata de cei din afara ei, ea nu e o
lucrare comuna, ci o lucrare prin iconomie. Aceasta lucrare se savarseste printr-o actiuen identica celei care
se savarseste prin Sfintele taine cu deosebirea ca pe aceasta o savarseste Biserica, nu slujitorii ei
sacramentali. Despre aceasta lucrare obiectiva, impersonala a Bisericii, nu s-a precizat nimic pana acum;
ea reprez. o parte a lucrarii mantuitoare a Bisericii care nu se poate margini numai la membrii sai si nu se
savarseste permanent numai pentru acestia, ci se extinde la toti credinciosii crestini si ca atare ea trebuie
savarsita in mod permanent (ca pentru cei din dinlauntrul ei).
 Potrivit criteriului : dreapta credinta (primul element in succesiunea apostolica), acolo unde nu este
dreapta credinta nu sunt nici Tainele adevarate, depline chiar daca ele se savarsesc formal dupa toata
randuiala. Dar, pe baza aceluiasi criteriu, unde exista element de baza ale credintei pastrate in succesiunea
apostolica, trebuie sa conchidem ca pot sa existe si Taine adevarate. Elementele de baza sunt : adevarurile
credintei mantuitoare cuprinse in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Astfel pe baza acestui criteriu,
marturisit intr-o forma oricat de scurta sau de concentrata pe care Biserica o constata in orice comunitate,
eretica sau schismatica, ea are posib. sa valideze sau sa primeasca. Recunoasterea ca valide Tainele pe care
le administreaza slujitorii eterodocsi membrilor sai, in cazuri determinate. Si daca acest lucru este posibil,
cu atat mai mult poate recunoaste ca valide ierurgiile savarsite in afara ei in cadrul unor comunitati de
categorii celor mentionate.
f) In legatura cu acest aspect se pune problema intercomuniunii, adica posibilitatea si legitimitatea
acesteia. Se practica la trei niveluri : rugaciunii, ierurgiilor, Sfintelor Taine.
Din cunoasterea pozitiei traditionale de pana acum a pozitiei Ortodoxe rezulta ca ea nu va putea trece
la intercomuniunea depline in cele sacre cu alte Biserici, decat pe baza unitatii de credinta. Aceasta nu
impiedica BO sa-si faca si mai vadita sprijinirea eforturilor comune in vederea apropierii Bisericilor +
infaptuirea unitatii a crestinatatii ecumenice (promovand dialoguri, colaborare practica intre Biserici etc.)
Aceasta trebuie privita in spiritul iconomiei divine pornind de la 2 adevaruri de baza : Domnul Iisus
ocarmuieste Biserica si lucrarea ei si nu invers + Mantuitorul nu este continuatorul lucrarii Bisericii, ci
Biserica este continuitoarea lucrarii Mantuitorului.
BO nu practica exclusivismul, izolationismul religios, social nici fata de membrii altor biserici, nici
fata de celelalte confesiuni, pe toti avandu-I in rugaciunile ei solitoare catre Domnul. Pe acest temei al
practicarii intercomuniunii partiale cu eterodocsii, apare clar ca exista posib. ca BO sa recunoasca prin
iconomie, nu numai Tainele crestinilor aflati in afara granitelor ei, ci si pe insisi crestinii respectivi ca
membrii aflati in diaspora. Un lucru nu poate fi trecut cu vederea si de el trebuie sa se tina seama
neconditionat si anume : faptul ca iconomia deshide larg portile Bisericii pt cuprinderea in ea a tuturor celor
ce sunt socotiti pe nedrept “straini” si “nemernici”, precum si pentru apropierea si unirea Bisericilor, ca si
pt adoptarea celei mai intelegatoare pozitii ale Bisericii fata de intreaga lume.
g) o problema care tine atentia teologilor este aceea a factorilor nereligiosi care determina organizarea
si lucrarea Bisercii, in perspectiva refacerii unitatii crestine.
Acesti factori sunt : statul, dreptul, cultura profana, viata social-economica cu diferitele ei aspecte si
infatisari. Ortodoxia priveste si pretuieste acesti factori, ca elemente constitutive ale vietii in general, deci
si ale vietii religioase in special, care nu pot fi inlaturate decat odata cu suprimarea vietii.
Este dirijata in fiecare vreme de legi obiective pe care ea nici nu le creeaza, nici desfiinteaza, Biserica
le accepta ca atare ca pe niste conditii de care trebuie sa tine seama fara abateri in desfasurarea lucrarii sale.
Regasim aceasta intelegere pe pozitia ei traditionala cand pledeaza pt pacea lumii si cand sprijina toate
puterile, actiunile menite sa infaptuiasca pe toate taramurile intelegerea si infratirea dintre oameni, popoare.
Facand astfel ea isi sporeste valentele ecumenice si nu devine, prin nimic, piatra de sminteala intre oameni.
h) dialogul ecumenic = o desfasurare fireasca, o dezbatere a tot ce poate interesa crestinatatea si
omenirea intreaga prin prezenta si lucrarea ortodoxiei in lume.
Dialog ecumenic = se refera la relatiile intercrestine, intereligioase si general umane, in cadrul acestor
relatii, Ortodoxia este ajutata, in diverse moduri, pe calea dialogului ecumenic, de alte Biserici, organizatii
etc. care au ca obiectiv fie unirea tuturor Bisericilor fie infratirea tuturor religiilor, fie intelegerea, pacea
dintre popoare, state, fie si numai intelegerea + colaborarea Bisericilor din Europa, sau chiar pacea si
securitatea europeana.
Ortodoxia considera ca un dialog cu adevarat ecumenic poate fi purtat numai daca se indeplinesc
anumite conditii : 1. Sinceritatea 2. Egalitatea partilor - Bisericile se considera egale.
Telul dialogului = realizarea intelegerii intre parti pe o cat mai vasta platforma de pozitii convergente
si de interese comune legate de acestea.
 Obiectul dialogului = il constituie in mod firesc lucrurile in care se deosebesc cei care angajeaza
dialogul, iar nu chestiuni in care punerea de acord a partilor nu necesita efortul unor tratative. De aceea
tematica in care nu figureaza deosebirile esentiale intre parti inseamna limitarea dialogului si etichetarea cu
acest nume a altor actiuni, intentii.
Pentru a se ajunge la d.ecumenic, fiecare Biserica trebuie sa aiba constiinta ca poarta o vina pt
sciziunea crestinatatii si sa fie patrunse de sinceritate. Sa conceada ca poate invata de la orice alta Biserica,
de la orice grupare de oameni inclusiv de la cei din afara Bisericii si sa renunte la monopol. Cu aceasta
constiinta smerita trebuie sa ne gandim la dialog.
Despre un adevarat dialog ecumenic poate fi vorba numai daca relatiile care fac obiceiul dialogului
sunt luate in intregimea lor, daca sunt situate cu adevarat in orizont ecumenic. Ortodoxia nu a refuzat si nu
refuza, ci din contra practica dialogul.
i) lucrarea de unire a facut progrese insemnate in vremea noastra. Tezaurul comun mostenit de la
Hristos Domnul este la indemana fiecarui credincios si reprezinta temeiul unitatii crestine, in general, si al
unitatii Bisericii, mai ales. El este piatra din capul unghiului de care trebuie sa tina cont ziditorii unitatii
crestine. Tezaurul este cuprins din : Sfanta Scriptura, Traditie, obiceiuri crestine, conceptia crestina despre
viata, modul crestin de a vedea si intelege lucrurile, mentalitatea comuna a crestinilor. Acesta este cheagul
unitatii crestine, cu toate deosebirile neinsemnate care au aparut si vor mai apare intre diversele grupuri de
crestini, intre parti ale Bisericii.
Sfanta Scriptura este cuvantul lui Dumnezeu catre toti oamenii credinciosi si acceptarea acestui
cuvant nu se face pe paragrafe, versete etc ci aglobal : se accepta sau nu Sfanta Scriptura iar deosebirea in
talcuirea unora din cuvintele Domnului cuprinse in Sfanta Scriptura nu este insemnata.
La fel si in cazul Traditiei, s-au adaugat mereu elemente si elemente. In privinta multora dintre aceste
fapte si chiar a unor chestiuni de natura dogmatica in Biserica veche nu au existat foarte adesea deosebiri
intre diversele unitati mai mari sau chiar intre unitatile locale bisericesti – nu au surpat unitatea Bisericii ci
i-au sporit frumusetea si taria prin varietate. Aceste elemente continua pana astazi, dar ele nu sunt decat
elemente care oglindesc varietatea inevitabile a oricaror manifestari a vietii omenesti – nu se desfiinteaza
unitatea din pricina varietatii. Unii ganditori crestini s-au gandit sa armonizeze varietatea cu unitatea astfel
au aparut formule ca cea a Sf. Vicentiu de Lerin “Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus, creditum
est”.
Nici Sfintii si carmuitorii bisericesti, sfintele sinoade nu au inlaturat deosebirile mentionate si au
definit unitatea Bisericii ca pe o unitate in varietate (1,2,19 TRULAN).
Din cunoasterea acestor stari de lucru in Biserica veche, rezulta ca nu a existat atunci o asa zisa unitate
de tip monolit, ci una de tip federal. Cei care cauta o unitate de tip monolit, cu neputinta de realizat, fie ca
sunt animati de o dorinta sincera dupa unitate, fie ca au cazut in deznadejde in aceasta privinta, nevazand
posibilitatea realizarii ca uniformitate.
Cunoasterea si urmarea vointei lui Dumnezeu sunt conditii pentru lucrarea mantuirii, care la randul
ei, nu este un act individual, singular, ci un act care se savarseste in unire ci ceilalti credinciosi. Fiecare
crestin trebuie sa ramana in lucrarea mantuirii, iar pentru aceasta lucrare, deosebirile minime care exista
intre crestini, reprezinta doar pietre de poticnire, de sminteala pe cand elementele comune ale credintei si
vietii lor in Hristos, reprezinta garantul de nadejde al dobandirii mantuirii. Starea de unitate, cat si nazuinta
spre unitate favorizeaza mantuirea, pe cand starea de dezbinare o prejudiciaza grav. Mai constantam ca in
fiecare epoca, chemarea la mantuire din partea Domnului si Mantuitorului suna altfel. Aici intervina
elementul nou si mereu innoitor al actului mantuirii, element creat de om prin stradania lui, munca lui.
In lumina acestor conditii este evident ca orice progres al omenirii pe carea spre unitate si pace, deci
implicit in orice progres pe calea care duce catre unitatea crestina si cea bisericeasca, fac ca lucrarea
mantuirii insasi sa fie primenita, favorizata prin conditii noi si tot mai bune pentru infaptuirea ei.
Sfanta Euharistie este atat o Taina cat si un simbol al unitatii Bisericii. Ca Taina a impacarii si unirii
cu Hristos, Sfanta Euharistie ii impaca intre ei si ii leaga pe crestini, cu puterea harului care ii cuprinde in
fluxul sau pe toti cei ce se impartasesc si ii face pe acestia sa fie una; ca Taina a unitatii Bisericii ea ii
impartaseste pe cei care o primesc cu puterea de a simti si de a trai sentimentul realitatii depline, traind ca
intr-un singur trup cu toti cei ce se cumineca. Ea creeaza sentimentele solidaritatii cu toti cei mantuiti prin
lucrarea lui Iisus Hristos cu care se unesc, cu toti oamenii cu care se simt formand o unitate. Efectele Sf
Impartasanii se porudc prin impartasirea credinciosilor din acelasi potir. Iar impartasirea dintr-o comunitate
dintr-un potir este aceeasi cu impartasirea din toate comunitatile din intreaga Biserica, in mod real, in chip
vazut. Actul impartasirii = manifestare a unitatii Bisericii + crestine. Sfanta Euharistie mai exprima in mod
simbolic unitatea Bisericii, crestinatatii.
Sf Euharistie isi rasfrange efectele prin unitatea realizata in comunit locala asupra unitatii intregii
Biserici; toate elementele care alcatuiesc Biserica se afla intr-o unitate organica, al carui principiu vital este
insusi Sfantul Duh prin lucrarea Sa, astfel cine e unit cu o comunitate locala se afla in unire cu intreaga
Biserica.
Ca urmare situand Sfanta Euharistie in centrul vietii bisericesti, in centrul lucrarii noastre pentru
mantuire trebuie sa avem vesnic in minte indatorirea de a cauta si a infaptui continuu pacea noastra cu toti
oamenii si pacea tuturor oamenilor intre ei, pentru ca in acest chip sa ne facem noi insine vrednici de
impacarea cu Dumnezeu si sa putem mltumi Lui Dumnezeu pt indurarea si dragostea cu care S-a Intrupat,
S-a facut ca unul din noi, pt ca noi sa dobandim mantuirea.

2. Pozitia si aportul Bisericii Ortodoxe Romane in lucrarea de reface a unitatii crestine.

BOR intretine stranse legaturi cu Bisericile Vechi orientale neortodoxe, necalcedoniene, care se
considera a fi cele mai aproapiate de Ortodoxie. In 1981 sunt ridicate acuzatiile de monofizitism aduse
armenilor de catre Eutimie Zigabenul ( sec XII) ca inventii izvorate din ura si sunt recunoscuti drept crestini
ortodocsi.
BOR intensifica legaturile bilaterale cu dif Biserici necalcedonieni, dupa precizarea pozitiei fata de
acestea la conferinta Panortodoxa de la Rodos (1961), unde se recomanda intensificarea relatiilor de
prietenie cu aceste Biserici.
BOR are relatii cu Biserica armeana din U.R.S.S., cu Biserica Etiopiei, cu Patriarhia Copta din Egipt,
cu Biserica Siro-Iacobita din Malabar (vizite reciproce intre intaistatatori, schimburi de studenti, reviste
etc)
Incercari de apropiere intre Biserica Romano-Catolica si diferitele BO, dintre care si BOR, se fac abia
dupa al II-lea Conciliu de la Vatican (1962-1965) si mai ales din 1967, cand a avut loc ridicarea anatemei.
Dialogul cu BRC s-a stabilit in urma unei hotarari a Sf Sinod al BOR, intrunit la 29 oct 1964, in urma
fixarii conditiilor in care ar fi posibil sa se angajeze un astfel de dialog de catre conferinta de la Rhodos
(1964). Problema inceperii dialogului s-a discutat la Conferinta Bisericilor Europene de la El-Escorial in
1969. Conferinta panorto. de la Chambesy, din 1968 s-a declarat in favoarea contactelor bilaterale dintre
BO autocefale si BRC, respectiv cu Bisericile ei locale si a recomandat BOR locale pregatirea sistematica
a dialogului teologic cu Roma de pe pozitii de egalitate.
La nivel de ierarhi, au avut loc si numeroase schimburi de vizite reciproce, precum si la nivel teologi,
profesori cu reprezentanti ai Secretariatului pentru Unitate de la Vatican. Teologi romani au participat de
asemenea la diferite simpozioane ecumenice si au tinut conferinte la diferite universitati si colegii romano-
catolice.
In veacul nostru, relatii cu totul sporadice intre BOR si Biserica Anglicana s-au stabilit prin contacte
personale intre clerici si teologi romani si anglicani + schimburi de vizite intre intaistatori. Un moment
important in stabilirea de bune relatii il constituie acordul doctrinat realizat la conferinta romano-ortodoxo-
anglicana, Bucuresti, 1935; a urmat participarea delegatiilor romane la dif congrese anglicane in special la
Comisia anglicano-ortodoxa pt discutii doctrinare de la Geneva- Chambesy.
Relatii dintre BOR si Biserica Vetero-Catolica s-au stabilit inca din vremea alcatuirii acesteia (1875).
Au fost mentinute aceste relatii prin participarea unor ierarhi romani la congresele Bisericii Vetero-
Catolice.
Realatiile BOR cu Bisericile protestante sunt destul de vechi. Ele s-au dezvoltat mai ales dupa 1948,
ca o prelungire a ecumenismului practic realizat intre cultele religioase din Romania. Aceste relatii se
mentin prin schimburi de publicatii teologice, contacte directe intre delegatii (mai ales din 1961 cand BOR
devine membra a Consiliului Ecumenic al Bisericilor).
In cadrul ecumenismului practic local realizat intre cultele din patria noastra BOR intretine raporturi
de buna conlucrare, sprijin si respect reciproc cu toate Bis. protestante din Romania.
Raporturile bune care exista astazi intre cultele din patria noastra se bazeaza pe credinta comuna in
Dumnezeu, pe cunoasterea realitatii ca in fata lui Dumnezeu toti oamenii sunt egali si asezarea dragostei si
buneivoiri intre oameni (pe respingerea oricarui prozelitism).
Ecumenismul romanesc se realizeaza pe 3 niveluri : la nivel de conducere, intre episcopi; la nivel de
invatamant teologic, intre profesori si studenti teologi; si la nivel local, de parohie, intre preoti si pastori,
si credinciosii acestora.
Printre formele de conlucrare ecumenista, enumeram si rugaciunile comune, dragostea frateasca intre
ierarhi si conducatori de Culte, consfatuirile acestora prilejuite de diferitele evenimente mai importante,
actiunea comune pt sprijinirea luptei pentru pace si progres social etc.
La nivel de invatamant teologic, evidentiem relatiile directe dintre institutiile teologie, conlucrarea
frateasca, ecumenista etc.
Pe plan local, la nivel de parohie, s-a realizat un ecumenism practic local, prin conlucrarea frateasca
a preotilor si pastorilor si a credinciosilor diferitelor Culte. Vecinatatea Bisericilor, credinciosilor,
impreuna-lucrarea pe ogoare, fabrici, uzine, toate au dus la apropierea credinciosilor diferitelor Culte, ca si
a conducatorilor lor spirituali.
In fata acestor rezultate ale ecumenismului practic romanesc nu ramane decat sa se gaseasca si teoretic
formule care sa transpuna in limbaj teologic ceea ce crednciosii se straduisc sa realizeze in mod practic :
unitatea in acelasi Dumnezeu – Creator si Mantuitor. La noi in tara ecumenismul faptei este o realitate.
RAPORTURILE BISERICII ORTODOXE CU LUMEA
A. Pozitia BOR fata de evolutia comunitatii umane
Omenirea se gaseste intr-un proces de continuua preface, evolutie, innoire, dezvoltare si progres, iar
Biserica ia act de aceasta evolutie si isi croieste drum, punandu-se in sluba aceluiasi progres.
Biserica nu poate sta pasiva in mijlocul unei societati umane in continua dezvoltare. Desi dogmele
sunt aceleasi, cultul acelasi, disciplina bisericeasca este aceeasi totusi viata bisericeasca e pe cale de
continua innoire. Adevarul crestin este esnic, dar trebuie sa satisfaca setea dupa viata a credinciosilor din
vremea noastra. Biserica trebuie sa se faca inteleasa credinciosilor.
Raportul dintre Biserica si comunitatea umana in general in putem privi din multe pct de vedere : fie
aratand contributia pe care Biserica a adus-o in trecut pe mai multe planuri, masura in care ea a slujit si
slujeste progresului uman, evolutiei comunitatii umane; fie aratand influenta comunitatii umane asupra
Bisericii, felul cum aceasta a patruns in viata Bisericii, de la inceput pana azi.
Comunitatea umana se innoieste continuu pe linia progresului. Si in prezent precum si in viitor,
Biserica va urma aceeasi cale sprijinind progresul realizat de comunitatea umana.
Actiunea de sprijinire a evolutiei comunitatii umane isi gaseste temeiul in insasi invatatura Bisericii,
porunca Mantuitorului : “Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale li
Dumnezeu”, ne indeamna la respect si sprijin loial fata de puterea lumeasca, o continua jertfire pt binele
comun.
BO a adoptat o atitudine pozitiv-constructiva fata de problemele majore ale contemporaneitatii, fata
de evolutia comunitatii umane, fata de progres, in mod special cursul nou care s-a dat structurilor BO la
cele 4 conferinte panortodoxe de la Rodos si Geneva in cadrul carora s-a realizat o identitate de vedere in
privinta problemelor care se pun Ortodoxiei in contemporaneitate, pe plan intern si in relatiile cu celelalte
Biserici.
 Si BRC a luat in urma Conciliului II Vatican forme structurale noi ( o vasta actiune de aducere la zi
a structurilor sale traditionaliste ). Bisericile protestante si-au reactivat, si-au creat si ele noi structuri cum
sunt : vechiul congres Lambeth ( sinodul general al Bisericii anglicane), Federatia Luterana Mondiala etc.
Un profil aparte de colaborare intre toate confesiunile este Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Factorii
care determina inscrierea Bisericii pe scara evolutiei comunitatii umane, care determina continua evolutie
a structurilor religioase sunt in primul rand activitatea de slujire a Bisericii pusa in slujba omului, a societatii
umane in scopul realizarii misiunii Bisericii, motiv pentru care trebuie sa se acomodeze mereu conditiilor
timpului; iar in al doilea rand progresul social, intre care si cel al structurilor specifice bisericesti.
Schimbarile privind unele structuri ale sale ca si cele de orientare care s-au produs in viata Bisericii,
marcheaza si o evolutie in atitudinea ei fata de problemele majore ale contemporaneitatii + o tendinta spre
conlucrare si unitate.
O vadita evolutie s-a inregistrat si in structurile religioase ale BOR. In acord cu noua orientare a
conferintelor panortodoxe BOR a intensificat participarea la Consiuliul Ecumenic al bisericilor, a intrat in
dialog teologic cu BCR, Bisericile Vechi-Orientale, Bis. Anglicana, Luterana etc. stabilind contacte directe,
vizite reciproce la nivel inalt etc.
B. Biserica si pacea lumii
Pacea, in conceptia biblica ni se infatiseaza ca o reflectare a pacii treimice asupra oamenilor, iar
intronarea pacii pe pamant constituie urmarea fireasca a venirii in lume a Domnului Pacii, Mesia cel vestit
de profetii VT si asteptat ca Domn al pacii de toate popoarele.
Nasterea Domnului Iisus Hristos a fost vestita de ingeri prin cuvintele : “Slava intru cei de sus lui
Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” ca o mare bucurie in cer si pe pamant fiindca pacea
este adusa tuturor oamenilor, prin Mantuitorul.
Fiul lui Dumnezeu este cel care aduce pacea intre Dumnezeu si oameni, a omului cu el insusi si a
oamenilor intre ei.
Pacea duhovniceasca conform Sfantului Pavel vine prin cruce, prin Rascumpararea Domnului. Sf
Apostol Iuda considera pacea intre Dumnezeu si om ca o milostivire dumnezeiasca. Pacea se dobandeste
prin credinta, este una din roadele Duhului, daruita de Dumnezeu. Pacea cu Dumnezeu este insotita de
dreptate, de cugetare spirituala, este fagaduita Bisericii, celor care vin la Hristos, celor credinciosi, smeriti,
care nadajduiesc in Dumnezeu.
Credinciosii trebuie sa caute pacea cu Dumnezeu, in Iisus Hristos, se bucura de pacea lui Dumnezeu,
o pastreaza se indreapta catre ea. Pacea cu Dumnezeu a credinciosilor este mare, credincioasa, imbelsugata,
intrece orice gandire.
Iisus Hristos Domnul pacii a adus si pacea intre oameni ca si pacea intre popoare. ”Ferciti facatorii
de pace ca aceia fii lui Dumnezeu se vor chema”. Sf Pavel arata ca toti care s-au unit in Hristos formeaza
in chip tainic un trup al Sau, traind in armonie cu celelalte madulare ale sale. Ceea ce ii uneste este iubirea
crestina, care topeste tot ce ii separa.
Pacea se dobandeste prin rugaciune. De aceea apare porunca pt ocarmuitori, pt pacea tarii. Legatura
pacii aduce unirea sufletelor, bucuria vietii. Credinciosii trebuie sa iubeasca pacea cu oamenii, sa fie
preocupati de mentinerea ei, sa cultive aceasta pace, sa o caute mereu. Cei rai urasc pacea cu semenii, nu
vorbesc despre pace (sau vb despre ea cu fatarnicie) nu se bucura de pace.
Din pacea cu Dumnezeu si cu oamenii izvoraste pacea cu ei si in sine insusi. Omul impacat cu
Creatorul sau si cu semenii sai are cugetul linistit, sufletul impacat. Conditie indispensabila este credinta.
Ceea ce da crestinului pacea deplina este implinirea tuturor datoriilor sale.
Conceptia crestina a intreitului aspect al pacii : pacea cu Dumnezeu, pacea cu aproapele, pacea cu
sine insusi se reflecta intr-un mod si mai pregnant in scrierile Sfintilor Parinti care nu inceteaza a indemna
fierbinte la pace.
 Sfantul Clement : Cauta pacea si o urmeaza; Sfantul Ignatie al Antiohiei : Nimic nu e mai bun decat
pacea; Sfantul Vasile cel Mare : Pace este dar ceresc si da mantuirea lui Hristos; Fericitul Augustin :
Pacea si viata vesnica sunt unul si acelasi lucru, putand sa inlocuiasca una cu alta.
In vederea mentinerii pacii ca dat al lui Dumnezeu, unii Sfinti Parinti intoneaza rugaciuni fierbinti
pentru pacea a toata lumea; Origen arata ca pacea trebuie aparata cu orice jertfa.
Adevaratii crestini, spune Sf Atanasie cel Mare, se roaga nu fac razboi, isi impreuna mainile pt
rugaciune in loc sa puna mana pe arme. Sf Grigorie de Nyssa, considera razboiul ca fiind o crima.
Sfintii Parinti considera realizarea de raporturi pasnice intre toti oamenii ca pe o nazuinta ce trebuie
sa se implineasca. Sf Ioan Gura de Aur arata ca pacea nimiceste razboiul, distruge teama,alunga vrajmasia.
Sf Chiril al Alexandriei : sa invatam si noi ca trebuie sa fim blanzi si facatori de pace, sa cautam in tot
chipul sa traim fara razboaie. Sf Isidor Pelusiotul conditioneaza pacea de dreptate : pacea amestcata cu
dreptatea este un bun dumnezeiesc, iar daca una dintre ele ar exista fara cealalta, s-ar vatama frumusetea
virtutii.
Sf Ciprian leaga pacea de dragoste : dragostea este legatura fratiei, temeiul pacii, statornicia si tarii
unitatii : ea este mai mare decat nadejdea si credinta.
Pacea crestina, spune Petru Hrisologul, este pacea intre frati este vointa lui Dumnezeu, bucuria lui
Hristos; ea este desavarsirea sfinteniei, regula dreptatii, invatatura adevarului, pazitoarea vietuirii curate.
Pacea este mama iubirii, legatura unirii si dovada limpede a mintii curate.
Cu aceeasi tarie accentueaza Sfintii Parinti si pacea launtrica pe care si-o afla credinciosul impacat
cu Dumnezeu si cu semenii sai. Sf Vasile cel Mare demonstreaza ca pacea launtrica depinde de curatia
interioara a celor credinciosi. Bunatatea pacii este un bun mare si minunat, cautat cu ravna de toti cei ce
iubesc pe Domnul.
Sf Ioan Hrisostom proclama pacea maica tuturor bunurilor, pt ca daca lipseste ea, toate celelalte sunt
de prisos. Aceasta deschide calea dragostei, daca facatorii de pace sunt fii lui Dumnezeu, potrivnici ei sunt
fii ai diavolului.
Sf Ciprian arata ca pacea este caracteristica adevaratilor ucenici ai Mantuitorului. Pacea trebuie sa o
caute si sa o urmeze fii pacii. Daca suntem impreuna, mostenitori cu Hristos sa ramanem in pacea lui
Hristos. Daca suntem fii lui Dumnezeu facatori de pace trebuie sa fim.
Pacea a constituit si constituie o preocupare constanta si la multi carturari si teologi. Unii ca acestia,
alaturi de toti oamenii iubitori ai pacii, considera ca pacea este o stare structurala fireasca a relatiilor dintre
state si popoare. Sf Ioan Gura de Aur (urmand pe Seneca) spune ca intelegerea si buna convietuire a
diverselor neamuri in societate este absolut necesara, ele asigura acele chezasii care mentin pacea. In acelasi
sens, in Evul Mediu, Parintii bisericesti, canonisti, carturari teologi subliniau necesitatea reglementarii
relatiilor dintre state prin mijloace pasnice, in scopul asigurarii unei paci permanente, condamnand
cruzimile la care se recurgau in razboaie si concluzionand astfel in necesitatea renuntarii la razboi ca mijloc
de solutionare a diferndelor.
Toma d^Aquino (1225-1274) : relatiile dintre state (unite intr-o comunitate crestina) trebuie sa aiba
un caracter pasnic.
John Wycliff (1330-1384) : relatiile de intelegere si colaborare intre oameni se pot dezvolta numai in
conditiile desfintarii inegalitatilor existente. Jan Hus (1369-1415) : raporturile pasnice nu se pot statornici
decat in conditiile lichidarii ocupatiei straine. Eliberarea de asuprire si exploatare duce la libertat, egalitate,
pace.
Hugo Grotius (1583-1645) : staruie asupra moderatiei si tolerantei, demonstrand necesitatea
intelegerii si cooperarii intre popoare, ca si necesitatea elaborarii unor reguli care sa asigure pacea. Atat cat
atarna de noi, sa cautam pacea cu toti oamenii. Pacea pt crestini este una dintre cele mai mari indatoriri si
de aceea odata incheiata, in orice conditii, ea trebuie respectata, in felul acesta razboiul constiuie o exceptie
iar pacea o regula. Pe aceasta baza a tezelor lui Hugo, ganditorii au subliniat faptul ca baza pacii =
consimtamantul popular, iar acesta se gaseste in tratate si ca egalitatea statelor este premiza pacii.
 Promovarea si mentinerea pacii = obiective esentiale ale societatii umane si in conceptia ganditorilor
romani : Miron Costin, Constantin Cantauzino, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir etc.
In epoca contemporana se contureaza o idee noua, aceea a coexistentei pasnice, ca singura alternativa
viabila. Popoarele au nevoie de pace, iar pacea presupune intelegere, cooperare. Coexistenta pasnica este o
cerinta a epocii noastre. Se cere deci promovarea unor relatii de coexistenta pasnica intre statele si popoarele
lumii.
Epoca contemporana se caracterizeaza printr-o accentuare a preocuparilor de elaborare a unor norme
si principii de drept international menite sa asigura pacea, libertatea popoarelor, cooperarea pasnica intre
natiuni. Tratatul de la Paris (1947), in mod expres arata necesitatea adoptarii unor norme in vederea
asigurarii unor relatii pasnice in Europa si in lume. Aceste norme trebuie sa reprezinte acordul unanim de
vointa al statelor suverane si egale, care sa-si asume o serie de drepturi si indatoriri in mentinerea si
consolidarea pacii.
La efortul unanim al ganditorilor dintotdeauna si de pretutindeni, ca si al natiunilor si statelor, in
vederea mentinerii unei paci durabile in lume, se conjuga si actiunile intreprinse de BOR care foloseste
toate mijloacele specifice religioase si morale de influentare, spre a face ca in lume sa se mentina pacea,
prosperitatea si progresul. Ea sprijina intaurarea in lume a unei paci durabile, a unei buna randuieli bazata
pe libertate dreptate, egalitate si demnitate, pentru ca Bunul Dumnezeu sa ne pazeasca de primejdia unui
razboi, sa imprastie toata mania si ura dintre oameni sa insufle permanent ganduri bune, de pace, mai ales
acelara care raspund de destinul (WTF?) oamenilor si al popoarelor.