De la dimensiunea psihologică la cea

duhovnicească a vieţii
În demersul nostru terapeutic, am pornit de la o privire sănătoasă asupra simțirii pentru
a nu mai fi condamnată împreună cu păcatul al cărei victimă este, de fapt. Și acest lucru este
posibil printr-o „liturghie lăuntrică” de vindecare, de purificare de patimi, în care simţirea, așa
cum este în fiecare persoană, în momentul respectiv (și scopul final este să facem din toată
viața noastră o liturghie lăuntrică) este adusă ca „jertfă vie” prin raţiunea purificată de
rugăciune, minții conectate la Dumnezeu prin atenție trează și iubitoare.
Această „Liturghie”, ca lucrare concretă în terapia pe care-o practicăm, respectă
modelul Sfintei Liturghii Euharistice și cuprinde două dimensiuni: liturghia propriu zisă, într-
un timp şi un spaţiu anume şi după o anumită rânduială şi o liturghie de „după liturghie” ca
prelungire în cotidian a lucrării de conștientizare, asumare și oferire lui Dumnezeu spre
vindecare a întregii noastre vieți rănite de păcat și de patimi. „Prescura” acestor liturghii este
chiar viața noastră adunată în ceea ce simțim clipă de clipă.

Pregătirea
Ne așezăm într-un loc liniștit, de preferat în faţa unei icoane, ca în faţa lui Dumnezeu,
într-o poziţie în care să împlinim chemarea de la Liturghia Euharistică: „Să stăm bine, să stăm
cu frică, să luăm aminte.” Această chemare se adresează omului întreg: trup - să stăm bine,
corect, într-o postură corespunzătoare; suflet - să stăm cu frică, frica de Dumnezeu care
însumează în sine iubire, sfială, cutremur chiar; și minte - să luăm aminte, adică să ne amintim
de Dumnezeu și să ne ațintim mintea la El.
Conștientizăm că ne-am aşezat în faţa lui Dumnezeu Care ne iubeşte şi pe Care Îl
iubim, sau dorim să-L iubim. Să ne spunem și să credem că este e o întâlnire de dragoste,
dragoste care nu presupune neapărat sentimente afectuoase, ci încredere, deschidere, curajul
de a-I arăta toate, îndrăzneală, sfială și onestitate în arătarea stărilor sufleteşti aşa cum sunt ele
în momentul prezentării.
Rostim apoi rugăciunile începătoare și Psalmul 50 (Miluiește-mă, Dumnezeule, după
mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea...).
Încercăm onest și hotărât de a ne împăca cu propria conștiință şi de a-i ierta pe toți cei
care ne-au supărat sau rănit. Pe toți care ne vin atunci în amintire. Aici se poate citi o
rugăciune pentru vrăjmași, o rugăciune de împăcare sau rugăciunea „Doamne, binecuvântează
pe toți cei ce m-au supărat, întristat, rănit sau nedreptățit”. Dacă este cazul putem spune pe
nume celor care ne vin în minte.
Urmează apoi, după rânduiala stabilită chiar de Domnul, să cerem iertare pentru
greșalele noastre, pentru tot ce-am făcut noi rău, în măsura în care ne vine în minte în acest
moment.
Pregătirea se încheie cu o scurtă rugăciune de mulţumire pentru darurile şi binefacerile
de la Dumnezeu şi de la semeni.

Liturghia lăuntrică
Centrul liturghiei pentru care ne-am pregătit astfel constă în oferirea tuturor simțirilor
din aceste momente, și prin ele a trupului, ca jertfă vie, lui Dumnezeu. Rostim cu atenție
Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” încercând să facem din ea singura
lucrare a rațiunii, să fie singurul nostru gând. Ne îndreptăm atenția, ca lucrare a minții, nous,
către senzaţiile din trup, acceptându-le conștient și rămânând nemișcați în poziția aleasă.
Oferim lui Dumnezeu, printr-o mișcare lăuntrică simplă, ce ni se descoperă încă de la primele
încercări, tot ce conștientizăm din simțirea noastră. Nu primim gânduri, le alungăm cu atenția
dată senzațiilor și rugăciunii Numelui Domnului pe Care Îl chemăm ca să ne vindece de toată
întinarea simțirii. Vom primi fiecare senzație resimțită și o vom păstra în atenție răbdând-o
până se epuizează, până-și „spune cuvântul” și se eliberează de puterea impulsului care o lega
de o anumită poftă sau mișcare care ar fi adus un spor de confort sau o plăcere. În această
jertfire de sine primim și harul necesar pentru cultivare virtuții răbdării, singura prin care
putem birui patimile legate de frică și furie.
„Ofranda” noastră, darul nostru este simţirea, tot ceea conștientizăm că este simţire în
momentul respectiv. Este împlinirea făgăduinţei pe care-o facem în Liturghia Euharistică de a
ne oferi „toată viaţa noastră” lui Dumnezeu prin împreună lucrarea raţiunii, simţirii şi a minţii.
Prin această oferire, ne eliberăm din robia generată de folosirea simțirii doar ca semnal de
alarmă: „Fugi de durere!”, sau de atenţionare: „Caută plăcerea!” și ne aducem pe noi înșine,
întregi, la întâlnirea vindecătoare cu Dumnezeu, în chiar trupul nostru.
Prin Sfânta Taină a Euharistiei noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Cel
înviat Care vine și se sălășluiește efectiv şi real în trupul şi sângele nostru. Harul pe care-l
primim prin Sfânta Euharistie ne este dat ca să trăim în trupul nostru viaţa şi moartea lui
Hristos aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Purtând întotdeauna în trup omorârea lui
Iisus pentru ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru cel muritor (2 Corinteni 4,10).
Astfel acceptând cu atenţie senzaţiile trupului şi refuzând traseul pătimaş pe care ne
conduc ele fără Dumnezeu, murim vechiului mod de vieţuire şi vieţuim în viaţa lui Hristos
Care nu a păcătuit deşi avea aceleaşi afecte şi senzaţii ca şi noi, în trupul Său și să ne asumăm
și noi trupul și firea noastră așa cum a făcut-o El, cu harul Lui. Harul ne dă puterea nu numai
să nu ne temem că vom muri dacă nu facem ce ne împing tiparele patimii, ci să ne şi naştem la
un nou mod de existenţă.
Fiecare senzaţie, simţire în trup, oferită astfel lui Dumnezeu şi trăită fără „rest” ne
purifică de patimi, pentru că patimile sunt mişcări ale sufletului prin care încercăm să
înlăturăm senzaţiile neplăcute şi să le păstrăm şi le înmulţim pe cele plăcute. Or, senzaţiile
sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu şi nu scopuri în sine. În vieţuirea pătimaşă - atunci
când emoţiile, sentimentele şi senzațiile sunt foarte puternice şi imposibil de prelucrat, de
înţeles și de asimilat de către mintea omenească fără harul lui Dumnezeu - creierul uman, sau
mintea omului, şi-a construit strategii de negare, refulare, ascundere a tuturor trăirilor prea
puternice. Acestea sunt adevărate „resturi” de viaţă netrăită, ruptă din noi și îngropată într-un
adânc inconștient formând un adevărat iad și zidind acel „trup al morții” despre care vorbește
Sfântul Apostolul Pavel în Epistola către Romani, cap. 7, 24. Și omul face acest lucru pentru
că, fără Dumnezeu, fără harul Său, nu poate să-și trăiască viața deplin fiind capabil doar de
supraviețuire. Fără harul lui Dumnezeu, viața omului este perisabilă, stricăcioasă, vulnerabilă.
De aceea şi S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu şi ne-a oferit Trupul Său înviat şi harul Său ca
remedii.

Liturghia lăuntrică din tot locul și din toată vremea

„Liturghia lăuntrică” din tot locul și din toată vremea, pe care o recomandăm de-a
lungul întregii zile, presupune să-I oferim lui Dumnezeu, în Numele Domnului, „din mers”
toate ale noastre ca să le facă „ale Sale”! Ne oferim pe noi înșine, așa cum suntem, și toată
viaţa noastră prin chemarea atentă a Numelui peste ce oferim. Ne încredințăm milostivirii
Sale fără să ne judecăm (criticăm, blamăm) sau să ne pedepsim singuri. Când Domnul ne cere
să ne judecăm și Sfinții ne învață să ne osândim pe noi înșine, nu ne cer să ne pedepsim, ci să
credem în mila Domnului și în iertarea vindecătoare și sfințitoare. Omul mândru alege să se
pedepsească sau să deznădăjduiască lăsându-se amăgit de diavolul care sugerează că
Dumnezeu este un tiran fără milă și că scopul Lui este pedepsirea păcătosului. Osândirea de
sine este, în esența ei, conștientizarea și asumarea neputinței absolute a omului de a „face
binele” și de a fi fericit fără Dumnezeu și căderea la picioarele milostivirii Lui. Osândindu-se
astfel, omul ajunge la smerenie și în ea Îl întâlnește pe Dumnezeul Iubire în chiar iadul din
inima sa.
Concret, asumându-ne conștient, ca fiind ale noastre, toate simțirile și mișcările
sufletului nostru, fără a acuza sau osândi pe cineva, și oferindu-le milostivirii Mântuitorului
prin chemarea Numelui Său, ieșim din dimensiunea psihologică și intrăm în cea
duhovnicească. Dumnezeu înduhovnicește energiile noastre create. Lucrează cu „materia”
sufletului nostru care devine „prescura” tainei înduhovnicirii.
Fără prescura de pâine nu ne-am putea împărtăși c trupul înviat al Domnului!
La fel, fără oferirea energiilor vieții noastre ca jertfă vie Lui Hristos Domnul în Duhul
Sfânt nu putem dobândi Viața Lui!