https://www.academia.

edu/10501512/Capitol_diplomatie

https://www.scribd.com/document/23707889/Diplomatia-si-problema-recunoasterii-internationale-a-
independentei-depline-a-Romaniei

https://www.scribd.com/document/179306263/Diplomatia-preventiva-a-conflictului-Kosovo-doc

https://www.scribd.com/doc/283256671/diplomatia-in-relatiile-internationale

2.1. Utilizarea de către formaţiunile statale autoproclamate a diplomaţiei bilaterale şi

multilaterale în procesul de constituire a lor
Una din problemele globale actuale este de a menţine ordine internaţională în societatea modernă
internaţională. O societate internaţională există atunci, cînd un grup de state conştiente de anumite
interese şi valori comune formează o societate în sensul de a fi legate în relaţii reciproce, printr-un
set comun de reglementări care contribuie la funcţionarea instituţiilor comune.

Problema relaţiilor internaţionale şi politicii externe, sau a situaţiei existente pe arena internaţională,
şi ce ar trebui făcut în acest domeniu, a fost întotdeauna în centrul atenţiei politicenilor, analiştilor şi
jurnaliştilor.

Relaţiile consulare sunt definite ca fiind relaţii interstatale în scopul promovării relaţiilor economice şi
comerciale, a transporturilor maritime, fluviale, rutiere şi aeriene, a turismului sau a altor contacte
umane şi îndeosebi a protecţiei intereselor persoanelor fizice şi juridice aflate pe teritoriul altui stat,
se stabilesc între state suverane, ca subiecte ale raporturilor internaţionale, prin acordul mutual al
acestora, exprimat neechivoc.[39]
Astfel, acestea nu sunt stata nu pot avea astfel de relaţii
2. Mijloace jurisidictionale
Arbitrajul internaţional
Institutia arbitrajului a fost practicata înca din antichitate între cetatile grecesti, apoi în Evul Mediu –
de Papa sau de reprezentantii sai, de suzeranii feudali pentru conflictele dintre vasali etc.18
Recurgerea la arbitrajul internaţional presupune ca doua state în diferend sa confere unui organ tert
(judecatori, instanta ad-hoc), desemnat de comun acord, competenta pentru a solutiona litigiul care
le opune, printr-o hotarare data prin buna-credinta, pe care se obliga sa o respecte si este consacrat
de Conventia de la Haga din 1907. El isi are originea în Afacerea Alabama, care a constituit motiv
de litigiu dintre SUA si Anglia, în care guvernul american acuzase guvernul britanic de a-si fi încalcat
obligatiile sale de neutralitate, permitand navelor (si a navei Alabama) insurgentilor sudisti.
Arbitrajul internaţional a cunoscut o folosire mai larga în perioada interbelica.
Arbitrajul internaţional are un caracter
– judiciar – presupune existenta unui organ arbitral care trebuie sa pronunte o hotarare
judecatoreasca obligatorie conform principiului pacta sunt servanda (deci nu se poate vorbi aici de
diplomatie)
– consensual – acordul partilor este absolut necesar pentru recurgerea la arbitraj
– limitat – se exclud anumite categorii de diferende (politice etc.)
– suplu – procedura se stabileste pe baza unor reguli simple, care depind de regulile compromisului
si de calitatea arbitrilor
Ideea ca justitia internaţionala ar putea sa devina realitate prin crearea jurisdictiei ad-hoc de catre
Natiunile Unite s-a materializat dupa ce subiectele arbitrajului pot fi numai statele sau organizatiile
internaţionale.
Fundamentul juridic al arbitrajului sunt :
– compromisul de arbitraj care reprezinta actul prin care doua state convin sa supuna solutionarea
unor diferende unuia sau mai multor arbitri, organzind în detaliu, de comun acord procedura ce
urmeaza a fi aplicata în solutionare
– clauza compromisorie – este o stipulatie cu caracter special sau general dintr-un tratat bi- sau
multilateral, prin care statele parti se obliga ca în cazul aparitiei unui diferend între ele, sa-l
solutioneze prin recurgerea la arbitraj. O astfel de clauza este cea din 1982 Conventia privind
Dreptul marii pentru instituirea unor instante arbitrale.
– tratatul de arbitraj permanent – angajamentul de a recurge la arbitraj poate fi continut într-un tratat
încheiat special în acest scop. Exemplu, primul tratat de acest fel a fost cel franco-britanic din 1903.
Primul tratat de arbitraj permanent al Romaniei a fost cu Belgia în 1905, cu Elvetia în 1926, cu
Grecia 1929, apoi cu Polonia 1930 etc.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, arbitrajul internaţional si-a restrans sfera si domeniile de
aplicare. Totusi anumite probleme referitoare la arbitraj au început în acea perioada sa între în
Comisia de drept internaţional a ONU, care în 1953 si 1958 a întocmit doua proiecte succesivecare
sa prevada principiile referitoare la obligatia de a recurge la arbitraj, constituirea si competentele
tribunalului ad-hoc, sistemul probator si procedura organelor arbitrale.
Unele dispozitii din proiect au fost însa criticate de un mare numar de state, astfel ca în 1958 s-a
emis doar un „Model de reguli asupra procedurii arbitrale adoptat prin Rezolutia Adunarii generale
1262 (XIII), orientativ pentru statele interesate.19
b.- justitia internaţionala. Curtea Internaţionala de Justitie.
se identifica cu solutionarea judiciara, fiind un pas important în institutionalizarea relatiilor dintre
state în domeniul reglementarii diferendelor pe cale pasnica, il reprezinta instanta de judecata
internaţionala cu caracter permanent.
Prima instanta de acest fel a fost Curtea Permanenta de Justitie Internaţionala care a fost creata în
1920 si a functionat între 1922 – 1939, în baza Pactului Societatii Natiunilor, iar în urma demisiei
judecatorilor (ianuarie 1946), aceasta s-a dizolvat în 1946.
Prima alegere a judecatorilor CIJ s-a facut la 5 februarie 1946. Din aprilie 1946, în baza art.7 alin.1
din Charta Natiunilor Unite intrata în vigoare la 24.octombrie 1945, se înfiinteaza si isi începe
activitatea Curtea Înternationala de Justitie, ca succesoare a fostei Curti Permanente Înternationale
de Justitie.
Rolul ei este de a solutiona diferendele dîntre state si de a acorda avize consultative calificate în
orice problema juridica la cererea Adunarii Generale si Consiliului de Securitate ori a altor organe si
institutii specializate ale ONU. Aceasta înseamna ca statele nu pot cere avize consultative, ci doar
Adunarea Generala a ONU.
„Tot mai des statele apeleaza la jurisdictia Curtii Internaţionale de Justitie din Haga, pentru
solutionarea diferendelor cu alte natiuni. La ora cand se sarbatorea 60 de ani de la infiintarea Curtii
(aprilie 2006) secretarul general Kofi Annan, a subliniat cresterea continua a importantei si rolului
Curtii Internaţionale de Justitie in aplanarea conflictelor dintre state. de asemenea si Comunitatea
Europeana a considerat Curtea Internaţionala de Justitie ca fiind un stalp de sustinere a ordinii de
drept din lume.” 20
Stadiul actual al relaţiilor internaţionale şi al situaţiei geo-politice internaţionale, precum şi cursul
evenimentelor de pe scena internaţională au ridicat unele serioase probleme referitoare la conţinutul
şi interpretarea regulilor referitoare la folosirea forţei în relaţiile dintre state.
Actele prevăzute de definiţia agresiunii din 1974 sunt următoarele:
Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat, sau orice ocupaţie
militară, chiar temporară rezultând dintr-o astfel de invazie sau un astfel de atac, sau orice anexare
prin folosirea forţei a teritoriului unui stat sau a unei părţi din teritoriul său.
Folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui stat, cu acordul acestuia,
contrara condiţiilor prevăzute în acord sau orice prelungire a şederii acestor forţe armate pe teritoriul
statului după expirarea acordului.
Fapte unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie folosit de
către acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune împotriva unui stat terţ.
în perioada de până la adoptarea Cartei ONU în 1945 existau patru surse semnificative de
controversă în aplicarea regimului juridic al obligaţiei de nerecurgere la forţă sau la ameninţarea cu
forţa.
Sursele controversei:
– Dr. pretins al intervenţiei prin forţă pentru a proteja cetăţenii
– Intervenţia hegemonială în temeiul acordurilor regionale în absenţa autorizaţiei exprese a
Consiliului de Securitate
– Intervenţia prin forţă într-un stat în temeiul acordului suveranităţii teritoriale
– Intervenţia prin forţă sub forma asistenţei mişcărilor naţionale pentru emancipare, di….. conflicte
armate pentru atingerea independenţei.
Este dificil de a aduce schimbări regimului de forţă în contextul principiului autodeterminării
popoarelor.
Independenţa Abhaziei este recunoscută de două membre ONU: Rusia şi Nicaragua şi două state
non-membre, Osetia de Sud şi Transnistria. Celelalte naţiuni din ONU consideră teritoriul acesteia
ca aparţinând de jure Georgiei.
Independenţa Kosovo este recunoscută de 57 state membre ONU şi de Republica Chineză.[A] Toate
celelalte naţiuni o consideră ca aparţinând de jure Serbiei. Rezoluţia 1244 a Consiliului de
Securitate ONU „ dedicaţia tuturor statelor membre către suveranitatea şi integritatea teritorială
a Republicii Federale Iugoslavia”, pentru care Serbia este statul succesor.
Independenţa Osetiei de Sud este recunoscută de două state membre ONU, Rusia şi Nicaragua, şi
două state non-membre, Abhazia şi Transnistria. Celelalte o consideră ca aparţinând de
jure Georgiei.
Independenţa Ciprului de Nord este recunoscută de doar un membru ONU: Turcia. Toate celelalte
state îl consideră ca aparţinând de jure Ciprului. Organizaţia Conferinţei Islamice a oferit acestuia
statut de observator.
2.2. Diplomaţia prin organizaţii internaţionale în activitatea de confirmare a formaţiunilor
statale autoproclamate
La etapa actuală o jurisprudenţă internaţională relevantă asupra subiectului de apariţie, existenţă şi
căpătare a independenţei a formaţiunilor statale autoproclamate nu există de aceea vom încerca să
examinăm cum intervin organizaţiile internaţionale în procesul de autodeterminare existente până la
etapa actuală.
După primul război mondial, au apărut primele organizaţii internaţionale interguvernamentale
instituţionalizate[40] cu un caracter bine definit politic, cum ar fi Liga Naţiunilor[41], care a avut drept
obiectiv principal reglementarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică şi prin aceasta apărarea
şi susţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltând cooperarea multelaterală între statele
lumii.
Scurt istoric
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Fondată în
1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre. ONU are misiunea de a asigura
pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului
internaţional. Sediul central al organizaţiei este situat în New York. Drepturile omului au fost motivul
principal pentru crearea Naţiunilor Unite. Atrocităţile celui de- al Doilea Razboi Mondial şi
genocidurile au determinat ca noua organizaţie să prevină tragedii similare in viitor. Un prim obiectiv
a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua in considerare si a lua hotărâri asupra violarilor
drepturilor omului
Organizaţia Naţiunilor Unite obligă toate statele membre sa promoveze „respect universal pentru, si
observarea drepturilor omului” şi să ia „măsuri impreună şi separate” în această privinţă. Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, deşi nu legală, a fost adoptată de Adunarea Generală in 1948 ca un
standard comun de realizare pentru toţi. Adunarea de obicei are în vedere probleme legate de
drepturile omului Organizaţia Naţiunilor Unite şi diferitele agenţii ale sale joacă un rol important în
implementarea şi respectarea principiilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Un astfel de
caz este sprijinul acordat de organizaţie ţărilor ce se află în tranziţie spre democraţie. Asistenţa
tehnică în realizarea alegerilor libere şi corecte, îmbunătăţirea structurilor judiciare, revizuirea
constituţiilor, antrenarea oficialilor drepturilor omului şi transformarea mişcărilor armate în partide
politice au contribuit mult la democratizare în lume.
2. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză şi OTAN în franceză) este o
alianţă politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4
aprilie 1949. Actualmente cuprinde 19 state din Europa şi America de Nord.

http://facultate.regielive.ro/referate/drept/statele_care_au_luptat_pentru_independenta_problema_ko
sovo-141553.html

Politica internaţională la momentul actual nu se limitează numai la reglementarea conflictelor între

diferite state şi popoare.
Actuala practică internaţională ne arată că organizaţiile internaţionale manifestă o eficienţă sporită în
ceea ce ţine de reglementarea paşnică a conflictelor şi diferendelor internaţionale. În ultimii ani
organizaţiile internaţionale, ca organisme multelaterale, participă activ şi la reglementarea
conflictelor interne, apărute în mai multe state, precum şi în Republica Moldova.
Unul din aspectele principiale ale politicii internaţionale la etapa de faţă constă în protejarea şi
asigurarea îndeplinirii drepturilor omului.
Paralel cu dezvoltarea intensă a organizaţiilor interstatale a căpătat un impuls nou şi
instituţionalizarea societăţii civile. Organizaţiile neguvernamentale îşi au deja rolul său bine definit în
politica internaţională. De obicei aceste organizaţii se află pe poziţii de opoziţie constructivă faţă de
organizaţiile interstatale, devenind un conductor al ideilor comune ce domină societate.
Contradicţiile între interdependenţa economică şi politică între state dintr-o parte şi păstrarea
suveranităţii statelor naţionale ( precum şi a rolului acestora drept actori activi pe arena
internaţională) manifestă o creştere constantă. Care este cale de depăşire a acestor contradicţii?
Răspunsul nu este atât de simplu cum s-ar părea la prima vedere. Este evident faptul că rolului
organizaţiilor internaţionale, ca subiecte plenipotenţiare în sistemul relaţiilor internaţionale, în
perspectiva de dezvoltare a omenirii nu va slăbi ci invers se va întări şi se accentua ca promotor al
promovării păcii şi stabilităţii internaţionale. Nici un stat al lumii, fiind cât de puternic, nu poate de
unul singur să-şi asume responsabilitatea pentru soarta omenirii. Principalele obiective ce stau la
etapa actuală în faţa organizaţiilor internaţionale sunt cele de a unifica forţele statelor membri întru
realizarea politicilor şi direcţiilor stabilite în statutele şi programele acestor organisme internaţionale.
În desfăşurarea relaţiilor cu formaţiunile statale autoproclamate, membrii comunităţii internaţionale
sunt constrânşi să recurgă la trei modalităţi de menţinere a acestora: fie le opun rezistenţă, fie le
ajută, sau le ignora. Confruntarea se materializează prin instituirea diferitor tipuri de sancţiuni. De
exemplu, Republica Turcă a Ciprului de Nord s-a confruntat cu faptul că organizaţiile internaţionale
au refuzat să reglementeze cu aceasta relaţiile de prestare a serviciilor poştale, servicii de transport
de călători, de certificare a calităţii mărfurilor, etc. la fel, comunitatea internaţională au refuzat
acordarea de ajutoare atât directe (economice) cât, şi indirecte (invitaţii ai reprezentanţilor acestor
formaţiuni în cadrul a diverse summituri internaţionale). Astfel, cele mai multe ţări din întreaga lume
preferă să ignore pur şi simplu aceste formaţiuni, cel puţin până în momentul în care acestea fie vor
căpăta un alt statut (adică, vor deveni state independente), fie vor dispărea.
În acest sens s-a pronunţat în 1920 Comisia de Jurişti a Societăţii Naţiunilor în opinia cu privire la
statutul Insulelor Aaland, conform căreia „dreptul internaţional pozitiv nu recunoaşte dreptul
grupurilor naţionale ca atare de a se separa de statul din care fac parte prin simpla exprimare a
voinţei în acest sens” , precum şi, 66 de ani mai târziu, Curtea Internaţională de Justiţie care, în
Hotărârea privind diferendul frontalier dintre Burkina Faso şi Mali, dă câştig de cauză integrităţii
teritoriale.
Diferendele care apar în procesul de autodeterminate au anumite trăsături caracteristice care le
individualizează: în rezolvarea acestor diferende sunt implicate multe părţi, (adică, aşa-zisele
diferende „multiplan”) – diverse mişcări, formaţiuni cu liderii acestora, înaintând diverse pretenţii în
cadrul diferendului. Cu toate acestea, se creează o schemă de rezolvare a conflictului care este una
nu doar, multilaterală dar şi multinivelară, adică nivelul diplomaţiei ad-hoc se completează cu nivelul
diplomaţiei neoficiale.
Important este că părţile implicate în rezolvarea conflictului acţionează în colaborare, ceea ce
desenează modelul de guvernare globală. Astfel, o popularitate mai mare o capătă – diplomaţia
multi-track[42]. Acest tip de diplomaţie nu implică doar fuzionarea celor două direcţii ale diplomaţiei
(oficială şi neoficială) dar implicarea multor altor participanţi la rezolvarea conflictului: entităţi de
afaceri, persoane fizice, centre de cercetare şi învăţământ, lideri religioşi avocaţi şi organizaţii
filentropice, reprezentanţi ai mass-media, etc.
Curtea Internaţională de Justiţie a evidenţiat rolul principiului integrităţii teritoriale în prevenirea
conflictelor generate de revendicări teritoriale şi mişcări secesioniste, pe fondul stabilirii uneori
arbitrare a frontierelor, considerând că este şi un principiu general, legat în mod organic de accesul
la independenţă. Principiul nu se confundă cu procesul decolonizării şi cu toate că s-a susţinut
căderea lui în desuetudine, evoluţiile din ultimul deceniu al sec. XX, au condus la formarea a 15 noi
state pe teritoriul fostei U.R.S.S., şase state în fosta Iugoslavie, două state în Cehoslovacia şi la
unificarea Germaniei, demonstrându-se astfel viabilitatea acestei teze.
Сonform Statutului Curţii Capitolul II art.34 pct.1 „numai statele pot fi parti în cauzele supuse Curţii”.
Ţările trebuie însă să recunoască atât Charta ONU cât şi Statutul Curtii Internaţionale de Justiţie.
c. Organizatiile interguvernamentale ca mijloace de solutionare a diferendelor internaţionale
Organele principale ale Organizatiei Natiunilor Unite sunt: Adunarea Generala a ONU, Consiliul de
Securitate al ONU, Secretariatul si Secretarul General al ONU, Consiliul Economic si Social
ECOSOC, Consiliul de Tutela, Curtea Internationla a de Justitie.
ONU si solutionarea pasnica a diferendelor internaţionale.
Asigurarea pacii este una din principalele teme ale Natiunilor Unite, care se obliga la evitarea si
terminarea conflictelor internaţionale. Valoarea cea mai inalta este consacrata in primul articol al
Chartei ONU
d. Mijloace bazate pe constragere pentru solutionarea diferendelor internaţionale
– dreptul la legitima aparare
– actiunile Consiliului de securitate de constrangere cu folosirea fortei in caz de amenintari
impotriva pacii, de incalcare a pacii si de acte de agresiune
– operatiunile pentru pace

Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite si Adunarea Generala a ONU

este adesea si supranumit Consiliul de Securitate al Lumii, este cel mai puternic organ al ONU.
Consiliul de Securitate s-a deschis pentru membrii sai prin faptul ca acestia i-au recunoscut pe calea
legala, competentele. Alaturi de Curtea Internaţionala de Justitie si Adunarea Generala a ONU,
impreuna sunt parti componente ale Organizatiei Natiunilor Unite. Consiliul de Securitate s-a
constituit in urma sedintei din 17.ianuarie 1946 care impreuna cu urmatoarele sedinte s-a tinut in
Church House din Londra.
Obiectivele. Conform Art. 24 I al Chartei ONU statele membre ii confera raspunderea principala
pentru mentinerea pacii mondiale si siguranta internaţionala. In timp ce alte organe ONU in mod
nemijlocit pot oferi doar recomandari, Consiliul de Securitate conform prevederilor Capitolului VII al
Chartei ONU poate lua hotarari si masuri cu efect obligatoriu pentru statele membre in cazul unei
amenintari sau atac impotriva pacii si in cazul actelor de agresiune. Pe langa prerogativele politice
ale Consiliului de Securitate pentru discutiile privind conditiile de fapt ale art.39 in concreto poate
practica acestuia sa conduca la perfectionarea dreptului existent. Parerea dominanta este ca in lipsa
unei conditii de drept, Consiliul de Securitate nu se poate si nu are voie prin propria imputernicire, sa
se puna deasupra izvoarelor de drept ale dreptului internaţional public (intrepretare contra legem).
Hotararile Consiliului de Securitate nu se supun de fapt nici unui control de drept eficient.
Membrii Consiliului de Securitate sunt reprezentatidin cele 5 state membre permanente (Franta,
Anglia, Rusia, Statele Unite ale Americii, China), care la adoptarea unei rezolutii au un drept extins
de veto de unde si denumirea lor de puterile de veto, si 10 state membre nepermanente. Anual sunt
alesi dupa grupe regionale jumatate din cei 10 membrii nepermanenti pentru 2 ani prin Adunarea
Generala a ONU. Se tine cont ca sa vina mereu 3 membri din Africa, 2 din Asia, 2 din America
Latina, 1 din Europa de Est, si 2 din Europa de Vest. sau din estul lumii de vest (aici: Canada,
Australia sau Noua Zeelanda). Acesti membri nepermanenti intra cu data de 1 ianuarie al unui an in
exercitul functiei lor.
Timpul dintre iesirea unui stat din Consiliul de Securitate si realegere trebuie sa fie un an cel putin –
o realegere directa este deci exclusa. O lege nescrisa, dar totusi practicata, estefaptul ca in cadrul
susnumitelor regiuni ale lumii, predomina un sistem rotativ, care faciliteaza tuturor statelor un fotoliu
in Consiliul de Securitate printr-un turnus stabil.
Pentru fiecare membru al Consiliului de Securitate trebuie sa fie un reprezentant pentru fiecare
cartier principal ONU, in asa fel ca in orice moment sa se poata intruni. Presedintia Consiliului de
Securitate se schimba intre membri, din luna in luna, in ordine alfabetica din limba engleza a tarilor
membre. Secretarul general al Natiunilor Unite are un loc in Consiliul de Securitate al ONU, dar nu
are drept de vot.
Deciziile Consiliului de Securitate cu privire la chestiunile legate de procedura, sunt indeplinite de
acordul celor 9 membri. Art. 27 II UN-Charta incluzand cei 5 membrii permanenti. Acordurile sunt
publice si se fac prin semn cu mana. Este criticata aprecierea ca lipsa din Consiliu a unui membru
poate fi considerata ca fiind abtinere de la vot sau ca lipsa votului (care ar duce la ineficacitatea
deciziei), de cand URSS din 1949 din cauza refuzului mandatului permanent al Consiliului de
Securitate fata de noul guvern chinez, prin puterile vestice, cu ajutorul politicii lor de asa numita
„politica scaunului gol„, care a blocat Consiliul de Securitate, ceea ce din partea puterilor vestice a
fost evaluat indeosebi in cazul Coreei in 1950 ca fiind o abtinere nedaunatoare.
Deciziile Consiliului de Securitate nu sunt recunoscute nici in ziua de astazi de catre China si nici de
catre Rusia. Orice hotarare asupra „diverselor chestiuni” pot fi impiedicate de catre unul din cei 5
membri permanenti prin Veto. Membrii permanenti au folosit dreptul de veto in perioada 1945 – 1990
in 279 de cazuri.
Critici. Tot mai des sunt criticate posibilelele blocade ale Consiliului de Securitate de catre membrii
permanenti si avertizeaza necesitatea instituirii unei reforme.Ceilalti membri nepermanenti nu au
acest drept, ei practic nu pot intreprinde nimic in acest sens. In cazul masacrului din Ruanda din
1994, au fost sute de mii de oameni ucisi in decurs de mai putin de citeva saptamani. In acest sens,
Consiliul de Securitate nu a intreprins absolut nici o masura sanctionatorie in acest conflict, ceea ce
si-a atras nenumarate critici.
Acelasi scenariu, dupa 10 ani, s-a repetat, insa intr-un alt loc, respectiv in regiunea sudaneza Darfur.
Din nou a fost un masacru acompaniat de refugiul populatiei supravietuitoare. China blocase totusi
mult timp tratarea crizei Darfur in Consiliul de Securitate, deoarece ea avusese un interes asupra
rezervelor de petrol din regiunea sudaneza: America blocase o trimitere a cauzei la Curtea
Internaţionala de Justitie, deoarece acestea nu o recunosc. In tot acest timp, in regiunea sudaneza
erau continuu incalcate drepturile omului. Abia in martie 2005 s-a hotarat in Consiliul de Securitate
ca sa fie cercetati criminalii de razboi de catre Curtea Internaţionala de Justitie.
China si America s-au abtinut de la votarea rezolutiei – America primise ulterior recunoaşterea ca
cetatenii americani, care lucrasera in Sudan sa fie scosi de sub urmarirea penala prin Curtea
Internaţionala de Justitie.
Noi critici sub aceasta constelatie au urmat in protestele pasnice din Burma impotriva incalcarii
drepturilor omului, deoarece China nu a vrut sa avertizeze hunta militara. Aceasta a condus la
expresia ca in cadrul unei tari, careia i se imputa incalcarea drepturilor omului, sa fie un alt stat
sanctionat, respectiv sa poata impiedica sanctiunea.
In acest sens, Consiliul de Securitate este criticat vehement ca „razboiul impotriva terorismului” –
activitate complexa a Americii, nefiind legitimata de catre Consiliul de Securitate nu este
condamnata de catre acesta.
Componenta internaţională include: regimul comunitar, ce conţine normele elaborate şi adoptate de
U.E. în Codul Frontierelor Schengen, regimul euroregional, care cuprinde norme elaborate de
organizaţii regionale, referitoare la cooperarea transfrontalieră şi regimul internaţional al frontierelor,
în al cărui conţinut sunt incluse norme privind efectuarea controlului de frontieră, în baza unor
convenţii internaţionale.

Conştientă de importanţa sa mondială din punct de vedere economic şi comercial, Uniunea

Europeană îşi foloseşte influenţa pentru a se implica si contribui la aplanarea crizelor din lume.
Uniunea promovează prosperitatea şi sprijină valorile democratice în lumea întreagă; în acelaşi timp,
aceasta sprijină consolidarea stabilităţii şi bunăstării pentru cetăţenii din interiorul frontierelor sale.
UE este în acelaşi timp cel mai mare furnizor de ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare. Uniunea a
creat o politică externă şi de securitate proactivă, cu posibilitatea de a efectua misiuni de gestionare
a crizelor şi de menţinere a păcii în Europa şi în întreaga lume.
Ţările şi regiunile pentru care Uniunea Europeană furnizează ajutor umanitar reflectă harta locurilor
în dificultate din lume. Asistenţa este necondiţionată. De asemenea, nu contează dacă este vorba
de un dezastru natural sau cauzat de om;scopul este de a veni în sprijinul victimelor cât mai repede
posibil, fără a face vreo diferenţă cu privire la rasă, religie sau convingerile politice ale guvernelor
lor[1].
Uniunea Europeana pune in aplicare politica de ajutor umanitar prin trei instrumente:

 ajutor de urgenţa,
 ajutor alimentar,
 ajutor pentru refugiaţi si pentru persoanele deplasate[2].

Acţiunile Uniunii Europene sunt puse in practica de către Oficiul pentru Ajutor Umanitar– (ECHO)
[3].
De la fondarea sa în 1992, ECHO a fost activ în peste 100 de ţări din întreaga lume, furnizînd
echipament vital şi provizii de urgenţă cît mai repede posibil victimelor dezastrelor. Din bugetul său
de peste 700 milioane de euro pe an, ECHO finanţează, de asemenea, echipe medicale, experţi în
deminare, transport şi comunicaţii, ajutor alimentar şi sprijin logistic.
Anul 2006 a fost un an plin de provocări, cu cereri suplimentare pentru resursele destinate ajutorului
umanitar ale UE, din cauza:
situaţiei dificile a mii de persoane deplasate din cauza conflictului din Darfur în sudul
Sudanului şi în regiunile de la frontiera cu Ciad,
degradării situaţiei palestinienilor din Cisiordania şi din fîşia Gaza,
consecinţelor umanitare ale războiului din Liban dintre Israel şi Hezbollah.
ECHO este de asemenea prezent în aproximativ 60 de alte ţări, inclusiv Afganistan, Republica
Democrată Congo, Sri Lanka şi Tanzania. Uniunea Europeană continuă să sprijine victimele aşa
numitelor crize uitate, care au însumat 14 % din bugetul pentru ajutor umanitar în 2006. Principalele
crize uitate identificate au fost în Nepal, Myanmar/zona graniţei cu Thailanda, Cecenia, Kashmir şi
situaţia precară a refugiaţilor din Sahara Occidentală, în vecinătatea Algeriei.
Ca donator de ajutor umanitar, Comisia Europeană, prin intermediul ECHO, cooperează
îndeaproape cu partenerii de pe teren – organizaţii neguvernamentale, organisme ale Naţiunilor
Unite şi ale Crucii Roşii/Semilunii Roşii – pentru a furniza hrană şi echipament, apă potabilă şi
material de salubrizare, adăposturi, facilităţi medicale şi sisteme de comunicaţii temporare. Uniunea
Europeană se aşteaptă ca nivelul prezent de dezastre naturale şi conflicte să continue şi a majorat
numărul de agenţi pe teren, experimentaţi în evaluarea rapidă a necesităţilor, pentru a-şi ameliora
răspunsul la crizele umanitare.
Uniunea şi-a accentuat o implicare activă pe continetul African unde este nevoie deasemenea de
rezolvarea şi aplanarea a diferitor situaţii de criză şi conflictuale.
În 2006, ECHO a alocat 322 milioane pentru ţările ACP (Africa, Caraibe si Pacific). Cele mai
importante acţiuni s-au desfăşurat după cum urmează:
– În Sudan , din cauza situaţiei din ce în ce mai grave din Darfur, alocarea bugetară a crescut de la
40 milioane de euro la 97 milioane de euro şi alte 17 milioane de euro au fost alocate pentru Chad
ca reacţie la consecinţele mişcărilor populare sudaneze;
– Uganda de Nord cunoaşte al douăzecilea an de conflict armat. Guvernul luptă împotriva Armatei
Rezistenţei Domnului (ARS) în zonele nordice. Bugetul de 19 milioane de euro alocat în 2006 a fost
dedicat pentru a se asigura apă şi instalaţii sanitare, medicamente şi alimente, mijloace de trai şi
securitate alimentară, protecţie şi articole nealimentare;
– În Burundi : 17 milioane de euro au fost utilizate în favoarea persoanelor vulnerabile, furnizându-se
medicamente esenţiale în centrele de sănătate şi în spitalele publice. În cadrul luptei împotriva
holerei, oamenii au primit apă potabilă, respectiv centre de tratament specializat şi spitale publice. În
sfârşit, oamenii au beneficiat şi de pe urma activităţilor de protecţie;
– În Republica Democrată Congo (RDC) , finanţarea totală de 50 milioane de euro a fost utilizată
pentru satisfacerea nevoilor elementare de sănătate, nutriţie şi adăpost ale celor mai vulnerabile
populaţii din zona cea mai defavorizată (regiunile estice) şi pentru a se furniza capacităţi de
transportare a ajutoarelor umanitare;
– În Liberia , un buget de 19.8 milioane de euro a fost utilizat pentru a se continua asistarea revenirii
şi a reinstalării refugiaţilor şi a persoanelor strămutate intern la locul lor de origine, prin finanţarea
pachetelor de ajutor, transport şi asistenţă generală, inclusiv protecţie.[4].
In ceea ce priveste situaţia din Darfur , Uniunea a avut diferite proiecte aparte în care şi-a depus
efortul din plin pentru soluţionarea genocidului.
Din anul 2003 pîna in prezent, doua milioane de oameni au fost nevoiţi sa părăsească provincia
Darfur din nord-vestul Sudanului. Dintre aceştia, un sfert de milion au plecat din zonă după 1 august
2006. Tara vecină, Ciad, este destabilizată de valul celor 250.000 de refugiaţi. In numai patru ani in
urma conflictului se estimează ca au murit 400.000 de oameni.
În tot acest haos Uniunea Europeana s-a implicat activ pentru a rezolva acest genocid care a
provocat moartea unui număr impresionant de oameni dar si fărimiţarea Darfurului atât din punct de
vedere geografic cit şi economic.
De la începerea genocidului pînă in prezent Uniunea Europeana a colaborat activ in trimiterea atît a
trupelor militare cit a asistenţei şi ajutorului umanitar si financiar. Uniunea Europeana a aprobat
oficial în octombrie 2007, trimiterea imediate a unei forţe militare in Ciad si nord-estul Republicii
Centralafricană, afectate de conflictul din Darfur şi din cauza lipsei de securitate, din cauza
răzvrătirii.
O declaraţie a miniştrilor de Externe a celor 27 de state membre ale Uniunii Europene au declarat la
Bruxelles ca decizia de a lansa operaţiunea in Ciad si Republica Centrafricana a fost adoptată.
Conform rezoluţiei 1778 al Consiliului de Securitate al ONU, din septembrie 2007, Uniunea
Europeana încredinţează forţei numite EUFOR Ciad-RCA, (Forţa Uniunii Europene)[5] ,sarcina
de „a proteja personalul ONU”, respectiv misiunea politiei Naţiunilor Unite şi cei 3.000 de poliţişti
instructori, precum şi civili „expuşi pericolului” şi „personalul umanitar”. Aceasta va facilita sosirea
ajutorului material contribuind la securizarea regiunii.
EUFOR va supraveghea securitatea celor 241.000 de refugiaţi sudanezi veniţi din Darfur in estul
Ciadului şi a altor 3.000 in nord-estul Republicii Centrafricane, precum şi a celor 179.000 de cetăţeni
din Ciad şi 20.000 din Republica Centrafricana deplasaţi in interiorul ţarilor respective din cauza
violenţelor.
Mandatul acestei forţe formate din circa 3.700 de militari, dintre care peste jumătate francezi şi alţii
din 13 ţari europene, este de un an.
UE şi statele sale membre au oferind o gamă largă de susţinere a Uniunii Africane (UA), un
spectru larg de eforturi pentru a contribui la stabilizarea situaţiei din Darfur.
Uniunea Europeana a contribuit la aplanarea conflictului cu sume de bani considerabile de mari.
Dealtfel ei au implicat în acest proiect in jur de peste 430 milioane de euro. Adiţional statele membre
ale Uniunii Europene au contribuit cu ajutor material, alimentar, echipamentar etc, suma estimata a
statelor membre s-a evaluat la o sumă de 115 milioane euro.
O alta contribuţie a Uniunii Europene in acest conflict a fost numirea unui Reprezentant special in
Sudan Torben Brylle,[6] numit in funcţie în 2007, care asigura coordonarea contribuţiei Uniunii
Europene in AMIS (Suport UE in Uniunea Africana, Misiunea din Darfur).
El deasemenea fiind asistat de către o echipă militară a Uniunii Europene. Atunci cînd proiectul
UNAMID se va sfirşi , acţiunile Uniunii Europene se vor finisa şi ele, avînd loc doar unele
monitoringuri.
Acest proiect efectuat de catre Uniunea Europeana este unul dintre cele mai importante operaţiuni
militare in afara continentului European şi fară asistenţă NATO, de cînd politica europeană in
materie de aparare a devenit cu adevarat operaţională, in 2001.

Bibliografie (surse)
1. Direcţia Generală Comunicare “Europa în Mişcare”, Comisia Europeană , 2007. p.1
2. Comisia Comunitaţilor Europene, Raport al Comisiei pentru anul 2007, Bruxelle 2008
3.2.1 www.eur-lex.europa.eu
3. Comisia Comunitaţilor Europene, Raport al Comisiei pentru anul 2007, Bruxelle 2008
3. www.eur-lex.europa.eu
4. Raportul Comisiei-Direcţia Generală Ajutor Umanitar (ECHO)-Raport anual 2006[sec(2007)1227].
5. European Union Military Staff from Wikipedia, the free encyclopedia.
6. European Union delegation of the European Commission in Washington D.C. EU Support to the
African Union Mission in Darfur (AMIS).

Legături externe
http://en.wikipedia.org/wiki/Eufor
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2007:0555:FIN:RO:HTML