MECANISMUL DE GESTIONARE A UNEI CRIZE

INTERNATIONALE
CRIZA CANALULUI SUEZ
Introducere

Cap. I. Definirea conceptului de criza

Cap. II. Constructia Canalului Suez

Cap. III. Nationalizarea Canalului Suez

Cap. IV. Politica de ingradire

Cap. V. Faza militara a Crizei

Cap. VI. Concluzii

Bibliografie

Introducere
În societatea în care trăim astăzi şi în care sistemele organizaţionale sunt din ce în ce mai
complicate, crizele devin situaţii aproape inevitabile. Organizaţiile sunt pe zi ce trece mai
complexe în ceea ce priveşte scopul lor, iar această epocă a “responsabilităţii industriilor” 1
face ca situaţiile de acest gen să fie considerate într-un sens, „evenimente normale” de către
manageri. Cert e că nici o organizaţie nu e scutită de apariţia unei astfel de situaţii, fie ea
insituţie publică sau privată.

Prezenţa aproape continuă a crizelor, plasate în cele mai diferite instituţii, a făcut ca tot mai
mulţi lideri politici, conducători de întreprinderi, specialişti în management şi practicieni ai
relaţiilor publice să vorbească despre „gestiunea crizelor”, despre „managementul crizelor”,
despre „comunicarea de criză”.

Este aproape un adevăr universal recunoscut că în actuala eră a globalizării viaţa socială,
economică, munca, viaţa politică, viaţa militară sunt afectate de criză, indiferent de modul în
care aceasta este definită sau resimţită.

Şi în domeniul managerial, criza este ataşată evenimentelor sau episoadelor economice,

sociale, politice care ies din cotidian având tendinţa să devină stare de fapt, obişnuită, uzuală,
cu consecinţe variate pe scara agresivităţii situaţionale. Se poate afirma pe bună dreptate că în
actualul areal uman crizele ne însoţesc, ne formează, ne pot oferi diverse modele sau
simboluri, cu alte cuvinte ne pot guverna sau „manageria” activitatea.2

Cap. I. Definirea conceptului de criza

1
Jude Larkin, Michael Regester, Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Comunicare.ro, 2003, Bucureşti,
p. 139
2
Dragos Ionut Anastase, Abordare procesuală şi sistemică a crizeiși managementul crizei, p. 151
Michael Regester şi Jude Larkin definesc criza ca fiind „un eveniment care aduce compania în
poziţia de subiect al atenţiei generale, potenţial nefavorabile din partea mijloacelor de
comunicare naţionale şi internaţionale şi a altor grupuri cum ar fi clienţii, acţionarii, angajaţii,
şi familiile acestora, politicienii, sindicatele, şi grupurile de presiune pentru protecţia mediului
care dintr-un motiv sau altul, au un interes legitim în ceea ce priveşte activităţile organizaţiei.
Nu se mai pune problema dacă va interveni o criză majoră; problema este când, cum şi de ce
natură va fi ea.”3 Barry McLonglin defineşte criza ca fiind „un eveniment, dezvăluire,
acuzaţie, sau set de probleme interne şi externe care ameninţă integritatea, reputaţia sau
existenţa unui individ sau a unei organizaţii”.4

Dacă abordarea evenimenţială asociază caracteristicile unei crize surprizei, imprevizibilităţii

şi improbabilităţii, abordarea procesuală îi conferă oprogresie în intensitatea şi vizibilitatea sa
şi lasă să se prevadă existenţa etapelor: semne precursoare, declanşare, amplificare, şi
rezolvare. Ea lasă deci să transpară posibilităţi de a prevedea criza sau de a descoperi
genealogia şi dinamica apariţiei sale. În acest sens, ea se îndepărtează de simpla analiză a
simptomelor şi deschide piste de investigare mai vaste pentru studiul crizelor.

Mai mulţi cercetători au arătat că de regulă crizele au o geneză şi o genealogie (Pearson,

Judith, 1998). Ei consideră crizele nu ca rodul întâmplării, ci manifestarea ultimă a unei lungi
perioade de gestaţie. Crizele ar fi astfel rezultatul unui proces cumulativ şi continuu de
disfuncţii organizaţionale. În acest raport de dependenţă, Pauchant (1998) a definit criza ca
fiind „o acumulare de evenimente probabile la nivelul unei părţi sau al organizaţiei în
ansamblul său şi care poate să întrerupă operaţiile sale prezente sau viitoare afectând indivizii
şi comunităţile la un nivel fizic, psihologic şi/sau existenţial”.

Această definiţie îi dă conceptului o dimensiune nouă, deoarece criza nu mai apare ca un

eveniment în mod necesar neaşteptat şi izolat, ci mai degrabă ca rezultatul unor
disfuncţionalităţi cumulate şi potenţial reperabile de către organizaţie, dar a căror dinamică
poate scăpa brutal din mâna factorilor de decizie.

3
Jude Larkin, Michael Regester, Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Comunicare.ro, 2003, Bucureşti,
Cuvânt înainte de Ion Chiciudean, p.142
4
Barry McLonglin, Risk and Crisis Communication, McLonglin Multimedia Publishing Ltd., Ottawa, Canada,
1996, p. 10 apud Ion Chiciudean, Valeriu Ţoneş, Gestionarea crizelor de imagine, Comunicare.ro, Bucureşti,
2002, p. 39
În general se consideră că o criză afectează profund imaginea unei organizaţii. De obicei,
imaginea de marcă se construieşte în perioadele de normalitate, când se conturează ansamblul
de valori şi reprezentări prin care publicul percepe organizaţia cuiva. În timpul crizei se impun
alte reprezentări şi anumite „simboluri” şi se fixează anumite „clişee”, care rămân mult timp
asociate cu imaginea organizaţiei. Este motivul pentru care conducerea acesteia, împreună cu
departamentul de relaţii publice trebuie să se pregătească din timp pentru a face faţă unor
situaţii neaşteptate sau anormale. Gestiunea crizei nu se poate improviza. Ea se întemeiază pe
evaluarea corectă a circumstanţelor şi pe stăpânirea unor strategii adecvate de răspuns,
strategii pregătite şi chiar experimentate cu mult timp înainte de începerea crizei.5

Cap. II. Constructia Canalului Suez

Inca din antichitate au fost construite canale artificiale in regiunea Suez, care legau
continentul asiatic de cel african. Sub dinastia egipteana Ptolemeu, un canal lega Lacurile
Amare de Marea Rosie, iar un alt canal se indrepta spre nord, de la lacul Timsah pana la
fluviul Nil. Aceste canale au cazut in paragina sau au fost distruse din motive militare. Inca
din secolul al XV-lea, europenii au propus construirea unui canal de-a lungul Suezului, care
sa permita negustorilor sa navigheze intre Mediterana si Oceanul Indian prin Marea Rosie, in
locul ocolirii Capului Bunei Sperante, din Africa. Prima analizare a istmului a fost facuta in
timpul ocupatiei franceze a Egiptului, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, iar generalul
Napoleon Bonaparte a examinat personal ramasitele vechiului canal. Franta a facut si alte
studii ale canalului, iar in 1854 Ferdinand de Lesseps, fostul consul francez la Cairo, a semnat
o conventie cu guvernatorul otoman al Egiptului, Mahomed Said, in scopul construirii unui
canal. O echipa internationala de ingineri a intocmit un plan al constructiei, iar in 1856 a fost
formata Compania Canalului Suez, careia i-a fost acordat dreptul de a exploata canalul timp
de 99 de ani dupa finalizarea lucrarii. Beneficiile care urmau sa rezulte din exploatarea
canalului trebuiau impartite dupa cum urmeaza: 15 % guvernului egiptean, 10% fondatorilor
si 75% actionarilor .

Lucrarile au inceput in aprilie 1859. Efortul depus pentru construirea canalului a fost colosal.
La inceput, forta de munca folosita s-a ridicat la 20000 de lucratori (felahi), inlocuiti treptat cu

5
Dragos Ionut Anastase, Abordare procesuală şi sistemică a crizeiși managementul crizei, p. 154
masinarii. In 1867 functionau 60 de excavatoare proiectate special. Chiar si asa, a fost nevoie
sa fie adusi 1500 de terasieri experimentati din Piemont (Italia) pentru a disloca un imens bloc
de piatra la Shaluf. A fost construit un port la Port Said. Pana in momentul in care a fost
deschis canalul in 1869, lucratorii deplasasera 75 mil. de m³ de pamant. A fost una dintre cele
mai mari realizari in materie de constructii civile din secolul al XIX-lea. Conflictele de munca
si o epidemie de holera au incetinit procesul de constructie, iar Canalul Suez nu a fost finalizat
decat in 1869 – cu patru ani in urma termenului stabilit initial.

Pe 17 noiembrie 1869, Canalul Suez a fost inaugurat oficial intr-o ceremonie fastuoasa. Mai
tarziu, Ferdinand de Lesseps avea sa incerce fara succes sa construiasca un canal de-a lungul
istmului Panama. De Lesseps a murit in 1894. In momentul deschiderii sale, Canalul Suez
avea o adancime de doar 25 de picioare, o latime de doar 72 picioare la fund si intre 200 si
300 picioare la suprafata. In consecinta, mai putin de 500 de nave au navigat pe acest canal in
primul sau an de functionare. Insa in 1876 au inceput sa fie facute imbunatatiri semnificative,
iar canalul a devenit unul dintre cele mai importante canale de navigatie din lume.6

Canalul nu are encluze, deoarece nu are inaltimi de urcat. Permite trecerea navelor cu
deplasament de pana la 150.000 de tone. Pot trece navele cu pana la 16, sub apa, si exista
planuri de a mari aceasta distanta la 22 m pana in 2010, pentru a permite trecerea
superpetrolierelor. Astazi, superpetrolierele pot descarca o parte din incarcatura intr-o barca a
canalului, si o pot reincarca la celalalt capat. Exista o singura banda de navigatie, cu mai
multe locuri de depasire. De obicei, trei convoaie tranziteaza canalul zilnic, doua catre sud si
unul catre nord. Trecerea ia intre 11 si 16 ore, cu o viteza de circa 8 noduri. Viteza redusa
evita erodarea malurilor canalului de valurile generate de vase.

Din 1980 s-a deschis un tunel (Tunelul Ahmed Hamdi) pe sub canal, si incepand cu 1999, o
linie de inalta tensiune il traverseaza. O cale ferata pe malul de vest merge paralel cu intreaga
sa lungime.

In 1875, Marea Britanie a devenit actionarul majoritar al Companiei Canalului Suez, dupa ce
a cumparat actiunile de la noul guvernator otoman al Egiptului. Sapte ani mai tarziu, in 1882,
Marea Britanie a invadat Egiptul, incepand o lunga ocupatie a acestei tari. Tratatul anglo-
egiptean din 1936 a conferit independenta Egiptului, insa Marea Britanie si-a rezervat dreptul
de exploatare a canalului. Canalul Suez a continuat sa prospere, dar dupa cel de-al doilea
razboi mondial a devenit o sursa de disputa intre Egipt, pe de o parte, si Marea Britanie si
6
Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present (Boston: Houghton Mifflin, 2001),pag. 35.
Franta pe de alta parte, care il considerau esential pentru aprovizionarea lor cu petrol din
Orientul Mijlociu.

Cap. III. Nationalizarea Canalului Suez

Canalul joacă un rol major în schimburile petroliere dat fiind că tonajul de petrol care trece
spre nord prin Canal ajunge la 52, 6% din total în 1946, la 78, 6% în 1950 şi la 76, 5% în
1955, cea ce înseamnă 67 de milioane de tone, deşi existau conducte care transportau petrol
din Irak sau Arabia Saudită spre Mediterană. În 1955 din producţia de 160 de milioane de
tone a Orientului Mijlociu, 41, 8% tranzitează canalul. Taxele încasate de Compania
Canalului Suez vin din tranzitul petrolier dispre Golf spre Europa. Din cele 24 de milioane de
tone importate în 1955 de Franţa, mai mult de 90% vin din Orientul Mijlociu arab (Irak,
Kuweit, Arabia Saudită, Qatar), dintre care 10 milioane de tone prin conductele din Marea
Mediterană, trecând prin Canalul Suez. Pentru Marea Britanie, Canalul Suez are un rol şi mai
important, deoarece 60% din flota comercială britanică trecea pe acolo şi aproximativ
jumătate din petroliere. 75% din importurile de petrol britanice din 1955 au trecut prin Suez.

Între 1 şi 23 august a avut loc la Londra o conferinţă internaţională pentru rezolvarea crizei,
dar Egiptul a refuzat să participe. Conferinţa a propus un proiect de internaţionalizare a
Canalului, acceptată de 18 state participante şi respinsă de India, URSS, Indonezia şi Ceylon.
S-a decis că un comitet format din cinci membri, prezidat de premierul australian Menzines,
să primească misiunea de a negocia cu Nasser. Negocierile au eşuat complet. Foster Dulles a
propus în acel moment o soluţie spectaculoasă:crearea unei asociaţii a utilizatorilor, care să
perceapă drepturi de tranzit şi să folosească proprii piloţi. Convenţia pentru crearea acestei
asociaţii s-a întrunit la Lancester House între 18 şi 22 septembrie, dar s-a redus dimensiunea
proiectului, asociaţia devenind un fel de club. De aceea, pe 24 septembrie, Franţa şi Anglia au
sesizat Consiliul de Securitate. Discuţiile au avut loc între 5 şi 15 octombrie. În final,
Consiliul a adoptat şase principii privind libertatea de tranzit, respectarea suveranităţii
egiptene, fixarea drepturilor de peaj, o procedură de arbitraj. În ciuda majorităţii de nouă
voturi, veto-ul sovietic a împiedicat adoptarea rezoluţiei.7

7
S.I. Troen, M. Shemesh (eds.), The Suez-Sinai Crisis 1956. Retrospective and reappraisal, Frank Cass, London,
1990, pp.42-43
Imediat după naţionalizarea Companiei Canalului Suez, Franţa şi Marea Britanie au ajuns la
un acord care prevedea intervenţia militară, cu scopul de a-l elimina de la putere pe Nasser.
Primul Ministru francez, Guy Mollet, era interesat în eliminarea dictatorului egiptean doarece
acesta din urmă îi susţinea material pe rebelii algerieni, scopul politicii externe a cabinetului
francez fiind obţinerea vicotriei în Algeria în anul 1956. Pe lângă acest sprijin, postul de radio
egiptean Vocea Arabilor începuse să facă propagandă care trezea naţionalismul în nordul
Africii, deranjând astfel interesele strategice ale Franţei. Din motive geografice şi strategice,
Franţa avea nevoie de un partener, care nu putea fi altul decât Marea Britanie. Opinia publică
britanică, deşi nu în mod unanim, susţinea că era necesară o acţiune fortepentru a-l opri pe
Nasser. Astfel, naţionalizarea Canalului Suez a constituit pentru franco-englezi o justificare
perfectă pentru intervenţia militară.

Cap. IV. Politica de ingradire

Toate discutiile despre coexistenta pasnica avand ca punct de pornire intalnirea de varf de la
Geneva, din 1955, nu puteau modifica realitatea fundamentala : Statele Unite si Uniunea
Sovietica, indiscutabil puterile dominante ale lumii, erau inclestate intr-o competitie
geopolitica.8 Un castig pentru una dintre parti era larg perceput ca fiind o pierdere pentru
cealalta. Pe la mijlocul anilor ’50, sfera de influenta americana in Europa era in crestere si
vointa demonstrata a Americii de a proteja aceasta sfera prin forta militara tinea in frau
aventurismul sovietic . In 1995, la numai doua luni dupa intalnirea de la Geneva, Uniunea
Sovietica, prin Hrusciov, a facut o vanzare masiva de armament catre Egipt, dand arme pe
bumbac, aflat atunci in criza de supraproductie – o miscare indrazneata de extindere a
influentei sovietice in Orientul Mijlociu.

Conducatorii sovietici nu se poate sa nu fi inteles ca prima lor vanzare de arme catre o

tara in curs de dezvoltare avea sa starneasca nationalismul arab, sa faca conflictul arabo-
israelian si mai greu de stapanit si sa fie perceputa ca o provocare majora la adresa dominatiei
occidentale in Orientul Mijlociu. Pana sa se imprastie fumul, Criza Suezului distrusese deja
statutul de Mari Puteri al Marii Britanii si al Frantei. In afara Europei, America avea sa fie
obligata de aici inainte sa asigure cu trupe meterezele Razboiului rece practic de una singura.

8
Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London: Routledge, 2002),pag. 113.
Strategia de ingradire presupunea impotrivire fata de expansionismul sovietic din orice
regiune, si de doctrina securitatii colective, care incuraja crearea unor organizatii similare ca
NATO, pentru a face posibila rezistenta in fata amenintarilor efective sau potentiale. Uniunea
Sovietica a sesizat o ocazie de a-si castiga noi aliati furnizandu-le arme fara a-si asuma
responsabilitate pentru guvernarea lor interna. Nasser a folosit cu inteligenta toate aceste
tendinte pentru a-i face pe diferitii competitori sa se confrunte intre ei.

Marea Britanie a fost prima fortata sa-si abandoneze iluziile cu privire la Orientul
Mijlociu. Baza sa militara din lungul Canalului Suez a fost unul dintre ultimele sale
avanposturi imperiale semnificative, incartiruind vreo 80.000 de soldati. Insa Marea Britanie
nu era deloc in stare sa mentina o forta insemnata in zona canalului in fata opozitiei egiptene
si in lipsa sprijinului american. In 1954, fortata de Statele Unite, Marea Britanie a fost de
acord ca pana in 1956 sa-si retraga fortele din baza sa de la Suez.

Ca si alte tari, Egiptul dorea sa obtina atat arme cat si alimente. Nasser a sperat sa
obtina si una si alta de la Occident, dar a fost obligat sa cumpere arme comuniste sau sa
continue fara garantia de care avea nevoie. Ulterior s-a confruntat cu problema daca poate
obtine ajutor economic de la Occident dupa ce a acceptat ajutor militar de la blocul comunist.
Raspunsul s-a dovedit a fi in cele din urma negativ, dar acest lucru a fost indoielnic timp de
cateva luni. Testul a fost Marele Baraj de la Assuan si s-a dovedit ca nu numai Franta, ci si
Marea Britanie si Statele Unite s-au intors impotriva lui Nasser.

Marele baraj a fost construit pentru a transforma economia si societatea Egiptului,

adaugand 860.000 hectare zonei de teren arabil, facan din Nil un rau navigabil pana la
frontiera sudaneza in sud si furnizand electricitatea deservirii intreprinderilor industriale care
urmau sa asigure astfel un mijloc de trai populatiei tot mai numeroase. Barajul avea sa coste
1.400 milioane de dolari, inclusiv 400 milioane in moneda forte, din care Marea Britanie 56
milioane de dolari si respectiv 14 milioane de dolari imediat, iar cele 130 milioane de dolari
ramase mai tarziu. In 1955, negocierile destinate acestei probleme au decurs fara prea multe
obstacole. In prima jumatate a anului 1956 insa, s-au incheiat. Marea Britanie si Statele Unite
au decis sa nu dea nici o mana de ajutor. Creditul lui Nasser, in ambele sensuri ale cuvantului,
a scazut simtitor, in special ca rezultat al achizitionarii de arme din blocul comunist.9

9
Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis. Small Groups and a Persistent
Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).
 Cap. V. Faza militara a Crizei

Din perspectiva lui Ben Gurion, intenţiile lui Nasser de a ataca Israelul erau clare. Acesta îl
asocia pe dictatorul egiptean cu Hitler sau Mussolini. O victorie a Egiptului în criza Canalului
Suez ar fi mărit presiunea pusă asupra Israelului pe termen mediu şi lung, fiind aşadar în
interesul statului israelian să colaboreze cu Franţa şi Marea Britanie. Interesul Marii Britanii
pentru eliminarea lui Nasser i se părea firesc lui Ben Gurion, la fel ca şi rolul acestui stat de
actor relevant în Orientul Mijlociu. Franţa părea un aliat mai bun pentru Israel decât Marea
Britanie deoarece Ben Gurion şi Eden aveauinterese opuse în probleme Iordaniei. Această
atitudine era împărtăşită şi de Anglia, care ar fi dorit să evite includere Israelului în campania
militară pentru a nu răci relaţiile cu statele arabe.10

Intervenţia franco-britanicăîn conflictul dintre Israel şi Egipt a dus la conturarea unei reacţii
foarte dure din partea Uniunii Sovietice. Pe 1 noiembrie, Pravdaacuza Israelul, Franţa şi
Marea Britanie de agresiune premeditată împotriva Egiptului, care va avea consecinţe
dezastruoase pentru aceste trei state. Acţiunea celor trei avea scopul de a strivi mişcarea de
eliberare a popoarelor asuprite din Africa şi urmărea să restaureze sistemul colonial.

Preşedintele Eisenhower vedea în intervenţia franco-britanicăo ruptură a frontului atlantic şi o

neloialitate faţă de Washington. Pentru ţările arabe şi asiatice era o manifestare de
colonialism. Pentru multe dintre ţările europene, era o slăbire a poziţiei occidentale a ONU, în
contextul tulburărilor din Ungaria. Cu excepţia sprijinului anemic dat de Australia, Noua
Zeelandă şi Belgia, Franţa, Marea Britanie şi Israelul erau izolate.11

Poziţia Statelor Unite a fost subliniată cu tărie pe 31 octombrie, când preşedintele Eisenhower
a spus într-un discurs televizat:De vreme ce este dreptul evident al fiecăreia dintre naţiuni să
recurgă la asemenea decizii şi acţiuni, este de asemenea dreptul nostru-dacă aşa ne dictează
judecata noastră-să nu fim de acord. Noi credem despre aceste acţiuni că au fost luate greşit.
Pentru că noi nu acceptăm folosirea forţei drept instrument înţelept şi potrivit pentru
reglementarea disputelor internaţionale.

10
S.I. Troen, M. Shemesh (eds.), The Suez-Sinai Crisis 1956. Retrospective and reappraisal, Frank Cass, London,
1990, pp.42-43
11
Dwight D. Eisenhower, Radio and Television Raport to the American People on the Development in Eastern
Europe and the Middle Eastîn Public Papers of the Presidents of the United States, Dwight D. Eisenhower,
volumul 1956, U.S. Government Printing Office, Washington D.C., p.1064 apud Henry Kissinger, op.cit., p.473
Pe 1 noiembrie are loc o sesiune extraordinară a Adunării Generale a Naţiunilor Unite. Nu
Uniunea Sovietică, nu statele arabe au preluat iniţiativa criticării acţiunilor Franţei, Marii
Britanii şi Israelului, ci Statele Unite. Reprezentantul Egiptului, Omar Loutfi, a acuzat aceste
trei state de agresiune militară, iar reprezentantul britanic, Dixon, a răspuns că scopul Royal
Army este să separe combatanţii şi să protejeze Canalul Suez.

După ce a propus zadarnic Statelor Unite desfăşurarea unor operaţiuni militare comune,
URSS a lansat ultimatumuri Franţei, Marii Britanii şi Israelului pe 5 noiembrie. Mareşalul
Bulganin denunţa agresiunea şi făcea aluzie la folosirea unor arme moderne de distrugere,
folosite împotriva celor trei state. În Statele Unite şi în Europa de Vest, ultimatumurile
sovietice au creat panică. Preşedintele Eisenhower l-a sunat pe Anthony Eden şi l-a presat să
înceteze operaţiunile militare. Franco-britanicii au cedat, pierzând controlul asupra Canalului.
Pe 7 noimebrie, Adunarea Generală a ONU a votat cu 64 de voturi pentru şi 12 abţineri
crearea unei forţe internaţionale care să înlocuiască trupele franco-engleze.

În fapt, această decizie a sesiunii extraordinare a Adunării Generale a ONU este una istorică
în sine prin crearea United Nations Emergency Force. La iniţiativa Canadei, a fost votată o
rezoluţie, cu 75 de voturi pentru, zero voturi împotriva şi 19 abţineri, care permitea
Secretarului-General, Dag Hammarskjold, să creeze o forţă militară de voluntari, aflată sub
comanda Naţiunilor Unite, care să asigure pacea în Orientul Mijlociu. Imediat după această a
fost votată o rezoluţie, propusă de 19 state africane şi asiatice care cerea încetarea imediată a
conflictului în zona Suezului.12

În ziua de luni, 5 noiembrie, un conflict generalizat, care să includă şi cele douăSuper-Puteri

părea iminent. Uniunea Sovietică făcea referire la folosirea de către Armata Roșie a forţei
pentru a înceta agresiunea din Orientul Mijlociu. Bulganin, ironic, a mers mai departe şi s-a
întrebat cum ar reacţiona Marea Britanie dacă ea însăşi ar fi atacată de un stat mai puternic,
aflat în posesia unor arme foarte distructive. În aceeaşi zi, paraşutiştii anglo-francezi ocupau
Port-Said. A doua zi, înţelegând că nu au nicio soluţie de ieşi din impas, Guy Mollet şi
Anthony Eden au renunţat şi au acceptat încetarea ostilităţilor. Pe 7 noiembrie Adunarea
Generală a ONU a votat cu 65 de voturi pentru, un vot împotriva (Israel) şi 10 abţineri, o
rezoluţie prin care cerea trupelor Franţei şi Marii Britanii să părăsească teritoriul egiptean
imediat.

12
Khalid Mahmood, Britan and the Suez Crisisîn Pakistan Horizont, volumul 15, numărul 2, 1962, p.120
Cu toate aceastea, Franţa şi Marea Britanie nu şi-au retras imediat forţele armate de pe
teritoriul Egiptului. A fost nevoie de o nouă rezoluţie a Adunării Generale a ONU, pe 23
noiembrie, votată cu 63 de voturi pentru, 5 voturi împotriva şi 10 abţineri, prin care se cerea
celor două state să se conformeze deciziei Naţiunilor Unite din 7 noiembrie. Retragerea
trupelor anglo-franceze a început tocmai pe 3 decembrie şi s-a încheiat pe 22 decembrie.

Pe parcursul operaţiunilor militare, Marea Britanie a dus şi un război al proapagandei. Cu

sediul în Insula Cipru, postul de radio Vocea Marii Britanii, care se aflasub controlul direct al
secţiei de propagandă a Royal Army. Pe lângă activitatea acestui post de radio, care avea un
caracter ralativ oficial, în timpul crizei şi-au desfăşurat activitatea şi posturi de radio
neoficiale, susţinute de guvernul britanic, dar care nu recunoşteau că prezintă punctul de
vedere oficial al acestui stat. Scopul acestor acţiuni de propagandă era demoralizarea
populaţiei egiptene şi reducerea suportului intern pentru Nasser.13

VI. Concluzii

Din perspectiva decidenţilor politici americani, modul în care fusese rezolvată criza era un
succes al administraţiei Eisenhower deoarece aceasta reuşise să ducă la încheierea ostilităţilor.
Următoarele obiective, pe termen mediu şi lung, ale Statelor Unite erau să înlăture pericolul
redeschiderii conflictului, să păstreze prestigiul Naţiunilor Unite, să înlăture orice pretext
pentru o intervenţie a Uniunii Sovietice în Orientul Mijlociu, să faciliteze retragerea trupelor
anglo-franceze şi să reducă tensiunea din interiorul NATO.14

Dulles a elaborat alături de preşedintele Eisenhower o nouă tactică care să fundamenteze

politica americană faţă de Orientul Mijlociu. Pe 5 ianuarie 1957, preşedintele a propus
Congresului să voteze o rezoluţie comună cu privire la Orientul Mijlociu, cunoscută sub
numele de doctrina Eisenhower. Aceasta prevedea că preşedintele are puterea de interveni în
cazul unui atac comunist asupra unei ţări din Orientul Mijlociu şi oferea acestor state dreptul
la ajutor economic din partea Statelor Unite, în cuantum de 200 de milioane de dolari.

13
Khalid Mahmood, Britan and the Suez Crisisîn Pakistan Horizont, volumul 15, numărul 2, 1962, p.120
14
Cole C. Kingseed, Eisenhower and the Suez Crisis of 1956, Louisiana University Press, Baton Rouge and
London, 1995, p.127
Afacerea Suez le-a arătatstatelor producătoare de petrol că au la îndemână o armă puternică a
cărei valoare politică nu e de neglijat, dat fiind faptul că interesele marilor consumatori nu
sunt convergente.Ele știude acum că aceste mijloace de acţiune sunt eficace, în special asupra
Europei. De asemenea, îşi mai dau seama că Statele Unite au o politică cu privire la zona
arabă diferită de cea a Franţei sau Marii Britanii şi de faptul că pot conta pe sprijinul, atât
politic, cât şi economic şi financiar, al Uniunii Sovietice, alături de sateliții săi.

Consecinţa Crizei Canalului Suez a fost eliminarea aproape totală a influenţei franceze şi
britanice din regiune. Cele două superputeri, Statele Unite, care se bazau pe Iordania şi Arabia
Saudită, şi Uniunea Sovietică, care se baza pe Egipt şi Siria, se aflau faţă în faţă.Criza
Suezului i-a făcut pe vest-europeni să înţeleagă că una dintre premisele NATO, identitatea de
interese dintre Statele Unite şi Europa, era doar parţial validă. Din acest moment, argumentul
că statele vest-europene nu au nevoie de armament atomic deoarece sunt protejate de Statele
Unite se va ciocni de amintirea Suezului. Cancelarul Adenauer, un admirator sincer a lui
Dulles, venea în acţiunile diplomatice americane cu privire la Criza Suezului un precedent
periculos.15

Un aspect esenţial este legătura între cele două crize ale anului 1956:criza Suezului şi criza
maghiară. Două chestiuni sunt importante în această privinţă. Discutarea ipotezei că acţiunea
Uniunii Sovietice cu privire la Revoluţia Maghiară a fost determinată de CrizaSuezului, în
sensul că Moscova ar fi acţionat diferit dacă cele două crize nu s-ar fi desfăşurat
concomitent;diferenţa de opinii dintre Marea Britanie şi Statele Unite a creat imposibilitatea
susținerii unei propagande active anti-moscovite din partea Washington-ului. Peter G. Boyle,
mergând pe linia argumentativăa lui Robert Kramer, crede că Moscova ar fi intervenit militar
în Ungaria indiferent dacă Criza Suezului ar fi avut sau nu loc. Este aşadar simplistăideea că
din cauza Crizei Suezului, URSS şi-a schimbat politică cu privire la evenimentele din
Ungaria. Hruşciov nu a sesizat criza din Egipt cao oportunitate de a beneficia de diferenţele
de opinii dintre aliaţii occidentali, ci ca un pericol deoarece un succes anglo-francez în Egipt,
coroborat cu o neintervenție a Armatei Roşii în Ungaria, ar fi fost un dezastru pentru politica
externă a Kremlinului. Referitor la propaganda americană, acealași autor susţine că
desfăşurarea crizei Suezului a distras atenţia opiniei internaţionale de la evenimentele din
Budapesta şiaanulat oportunitatea pe care o aveau Statele Unite de a ataca la nivelul
propagandei Uniunea Sovietică.16

15
Henry Kissinger, Diplomația, traducere de Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu, ALL, București 2007, p.460
16
Henry Kissinger, Diplomația, traducere de Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu, ALL, București 2007, p.460
Bibliografie
 Henry Kissinger, Diplomația, traducere de Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu,
ALL, București 2007
 Cole C. Kingseed, Eisenhower and the Suez Crisis of 1956, Louisiana University
Press, Baton Rouge and London, 1995
 Khalid Mahmood, Britan and the Suez Crisisîn Pakistan Horizont, volumul 15,
numărul 2, 1962
 S.I. Troen, M. Shemesh (eds.), The Suez-Sinai Crisis 1956. Retrospective and
reappraisal, Frank Cass, London, 1990
 Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London: Routledge, 2002)
 Jude Larkin, Michael Regester, Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc,
Comunicare.ro, 2003, Bucureşti
 Dragos Ionut Anastase, Abordare procesuală şi sistemică a crizeiși managementul
crizei
 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/criza-canalului-suez-ultima-zvacnire-
a-imperialismului-anglo-francez#_edn45
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Criza_Suezului
 http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/
2006/07/060725_suez_canal_nationalizare.shtml