Cristian Delcea PhD

Aurelian Bădulescu PhD

Abordări teoretice şi
interdisciplinare în
TERORISM
 CUPRINS:

PREFAȚĂ / 7

RUTELE MARITIME SUB TEROAREA ACTELOR DE PIRATERIE / 9

Adrian MIHEI

PIRATERIA, PRODUS AL CRIMEI ORGANIZATE / 21

Adrian MIHEI

ROLUL MASS MEDIA ÎN COMBATEREA TERORISMULUI / 25

Cristian BARNA

MASS MEDIA ŞI TERORISMUL. CUM PERCEPEM TERORISMUL? / 31

Adrian ROŞAN

SIMBIOZA PERFECTĂ ÎNTRE TERORISMUL

CONTEMPORAN ŞI MASSMEDIA / 37
Dan Octavian RUSU, Andrea FABIAN, Cristian DELCEA

MASS MEDIA ŞI TERORISMUL / 43

Sorin AMUZA

MASS MEDIA ŞI TERORISMUL.

OPINIA PUBLICĂ DIN ROMÂNIA CU PRIVIRE LA AD-TERORISM / 49
Cristian DELCEA, Aurelian BĂDULESCU

MASS MEDIA. ARMĂ ŞI NU INSTRUMENT / 55

Daniela TOBĂ

 AD-TERRORISM / 59
Cristian Delcea

TERORISMUL ŞI DREPTURILE OMULUI / 61

Aurelian Bădulescu

TERORISMUL CU FAŢA UMANĂ? GILAT SHALIT – DOVADĂ CLARĂ

CĂ ISRAELUL NU IŞI ABANDONEAZĂ NICIODATĂ SOLDAŢII / 69
Nicolae RADU
TERORISMUL MARITIM / 75
Mihei Andrian SIROJEA

CONSIDERAŢII PRIVIND DIMENSIUNEA CRIMINALITĂŢII

STRATEGICE / 81
Maricel ANTIPA

SPONSORIZAREA TERORISMULUI ŞI A CRIMINALITĂŢII

ORGANIZATE / 91
Aurelian BADULESCU

ROLUL PSIHOLOGULUI CLINICIAN ÎN EVALUAREA ŞI

PSIHODIAGNOSTICUL COMPORTAMENTELOR TERORISTE / 99
Cristian DELCEA

IRANUL – SPONSOR AL TERORISMULUI GLOBAL / 103

Maricel ANTIPA

TERORISMUL DE STAT – IRAN / 109

Aurelian BĂDULESCU

VULNERABILITATEA PAVILIONULUI DE COMPLEZENŢĂ / 113

Andrian MIHEI

DELAYING OR PREVENTING A NUCLEAR-ARMED IRAN  / 117

Raymond TANTER

„RĂZBOIUL FARAONILOR” PE CINE A SUPĂRAT PREŞEDINTELE

SIRIAN BAS HAR AL-ASSAD ? / 129
Nicolae Radu

 ABORDĂRI ASUPRA COGNIŢIILOR ŞI A COMPORTAMENTELOR

TERORISTE / 139
Toma RUS

SPECIFICITATEA PREGĂTIRII ŞI PRINCIPIILE ACŢIONALE ALE

PERSONALULUI DEDICAT EXECUTĂRII DE MISIUNI SPECIALE ÎN
CADRUL AGENŢIILOR DE IMPUNERE A LEGII / 147
Cătălin-Răzvan PARASCHIV, Benedict SÎRBU
PROBLEMATICA DELINCVENŢEI JUVENILE / 153
Andrea MÜLLER-FABIAN

 HEZBOLLAH’S ORGANIZED CRIMINAL

ENTERPRISES IN EUROPE / 157
Matthew LEVITT

 TIPURILE DELICTELOR SĂVÂRŞITE DE CĂTRE DELINCVENŢII

JUVENILI / 167
Andrea MÜLLER-FABIAN

 EVOLUŢIA DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN

JUDEŢUL CLUJ ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE / 173
Andrea MÜLLER-FABIAN

 VULNERABILITĂŢI, AMENINŢĂRI ŞI RISCURI DE NATURĂ

TERORISTĂ LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI / 179
Sorin AMUZA

SIRIA – TERORISMUL LA ZI. STUDIU DE CAZ / 185

Petruc COTOC

ABORDĂRI A FENOMENULUI DE CRIZĂ ŞI CONFLICT DIN

PERSPECTIVA FENOMENOLOGIEI TERORISMULUI / 189
Petre PITCOVICI, Adrian GURĂU, Aurelian BĂDULESCU

VALIDAREA CHESTIONARULUI
PERCEPEREA AMENINŢĂRILOR TERORISTE LA ADRESA
DEMOCRAŢIEI / 197
Cristian DELCEA
PREFAȚĂ
 RUTELE MARITIME SUB TEROAREA ACTELOR DE PIRATERIE
Dr. Andrian MIHEI
ASOCIAŢIA ARMATORILOR DIN ROMÂNIA
Rezumat
Creşterea importanţei transporturilor maritime
şi a dependenţei economiei mondiale
de intensitatea schimburilor comerciale
canalizează preocupările internaţionale legate
de protejarea rutelor comerciale, securitatea
apelor internaţionale în zonele maritime în
care statele riverane nu o pot face. Pirateria pe
mare reprezintă o ameninţare majoră pentru
siguranţa echipajelor, a navelor, a marfurilor
şi ajutoarelor umanitare. Tranzitarea Canalului
de Suez şi implicit a Golfului Aden constituie
cea mai scurtă şi economică rută comercială
dintre Europa şi Asia. Întreaga comunitate
din industria transporturilor navale apreciază
asistenţa şi importanţa cooperarii susţinute
de către coaliţia forţelor navale în sprijinirea
unui numar mare de nave ce au fost atacate
de piraţi în zona Golfului Aden şi coasta de est
a Somaliei. Pirateria prin destabilizarea rutelor
comerciale, riscă să devină un fenomen ce
afectează economia regională cu consecinţe
notabile asupra economiei mondiale.
Cuvinte cheie: terorism, siguranţa maritimă,
prevenirea terorismului maritim.
Introducere
Transportul maritim reprezintă o activitate
expusă in mod natural riscurilor mării,
servituţilor şi pericolelor pe care le comportă
acţiunea forţelor dezlănţuite ale naturii.
Intensificarea traficului maritim, prin
dezvoltarea social-economică a statelor lumii,
a determinat perfecţionarea organizării acestei
activităţi si realizarea unor măsuri cât mai
eficiente de siguranţă pentru echipaje, nave
şi mărfurile transportate. Navigaţia în marea
9
liberă, cât şi cea în apele teritoriale precum şi
operarea în porturile diferitelor ţări a necesitat
instituirea unui cadru juridic cât mai adecvat
care să permită desfăşurarea normală a
comerţului maritim. Creşterea alarmantă a
numărului de acte de piraterie şi jaf armat
împotriva navelor comerciale în mai multe
părţi ale lumii afectează comerţul maritim, cu
consecinţe grave asupra securităţii, situaţiei
geopolitice şi a economiei la nivel global.
Fenomenul fiind atât de complex şi având
multiple implicaţii presupune soluţionarea
sa printr-o largă cooperare internaţională.
La nivel mondial, transportul maritim este
mijlocul prin care este vehiculat peste 80% din
volumul total de mărfuri1. La nivel european,
există peste 97322 de nave comerciale
de peste 100 tone brut, care însumează 7
aproximativ 250 milioane TDW, aproximativ
un sfert din tonajul mondial. Transportul
maritim3 pune în mişcare 90 % din comerţul
european şi 40 % din totalul comerţului intern
al Uniunii Europene; aproximativ 25% din
vasele lumii navighează sub pavilioane ale
statelor membre UE şi 40% sunt controlate de
companii europene; în jur de 1 miliard de tone
de petrol intră în porturile Uniunii Europene
sau trec peste apele care îi înconjoară
teritoriul, în fiecare an. O considerabilă parte
din aceste schimburi comerciale se derulează
între ţările din Uniunea Europeană şi ţările
din Asia. Tranzitarea Canalului de Suez şi
implicit a Golfului Aden constituie cea mai
scurtă şi economică rută comercială dintre
Europa şi Asia. Astăzi, Canalul de Suez se
confruntă cu perspctiva declinului traficului
de nave, ca urmare a prăbuşirii schimburilor
comerciale între Europa şi Asia, generat de
criza financiară şi economică internaţională,
dar şi datorat intensificării atacurilor piraţilor
asupra navelor ce tranzitează Golful Aden.
 Pirateria maritimă, aspecte generale Indian şi a piraţilor Atlanticului, şi continuând
până în zilele nostre în diverse zone ale
Pirateria a fost practicată încă din antichitate, oceanului planetar. În ultimii ani s-a remarcat
atingând apogeul fenomenului în secolele o creştere a pirateriei şi a actelor de jaf armat
XVII si XVIII, în vremea corsarilor din Oceanul pe mare asupra navelor comerciale.
Tabel - Variaţia pe zone geografice a numărului de acte de piraterie în perioada 2003-20084
Variaţie Variaţie Variaţie Variaţie Variaţie
fată de fată de fată de fată de fată de
Ţara 2003 2004 2005 2006 2007 2008
anul anul anul anul anul
anterior anterior anterior anterior anterior
ASIA DE S-E
Indonezia 121 94 -0.78 79 -0.84 50 -0.63 43 -0.86 28 -0.65
Strâmtoarea
Malacca 28 38 1.36 12 -0.32 11 -0.92 7 -0.64 2 -0.29
Malaezia 5 9 1.80 3 -0.33 10 3.33 9 -0.90 10 1.11

Myanmar (Burma) 1 1.00 1 1.00

Filipine 12 4 -0.33 6 6.00 6 1.00 7 1.17
Str. Singapore 2 8 4.00 7 -0.88 5 -0.71 3 -0.60 6 2.00
Tailanda 2 4 2.00 1 -0.25 1 1.00 2 2.00
EXTREMUL
ORIENT

China/ HK / Macau 1 3 3.00 4 1.33 1 -0.25

8
Papua Noua Guinee 1 1.00

Insulele Solomon 1 1.00

Marea Chinei de
Sud 2 8 4.00 6 -0.75 1 -0.17 3 3.00
Taivan 1
Vietnam 15 4 -0.27 10 2.50 3 -0.30 5 1.67 11 2.20
PEN. INDIA
Bangladeş 58 17 -0.29 21 1.24 47 2.24 15 -0.32 12 -0.80
India 27 15 -0.56 15 1.00 5 -0.33 11 2.20 10 -0.91
Sri Lanka 2 1 1.00 4 4.00 1 -0.25

AMERICA DE SUD
Argentina 1 1.00
Brazil 7 7 1.00 2 -0.29 7 3.50 4 -0.57 1 -0.25
Caraibe 4
Colombia 10 5 -0.50 2 -0.40 2 1.00 1 1.00
Cuba 4

Rep. Dominicană 6 2 -0.33 1 -0.50

Ecuador 2 1 -0.50 1 1.00 2 2.00
Guyana 6 2 -0.33 1 -0.50 1 1.00 5 5.00

10
Haiti 1 6 6.00 2 -0.33 2 2.00 2 1.00
Honduras 1 1 1.00
Jamaica 5 7 1.40 8 1.14 3 -0.38 1 -0.33
Martinica 1
Panama 2
Peru 7 5 -0.71 6 1.20 9 1.50 6 -0.67 5 -0.83
Salvador 1 1.00
Suriname 2 2.00

Trinidad & Tobago 2 1 -0.50 1 1.00

USA 1 1 1.00
Venezuela 13 7 -0.54 2 -0.29 4 2.00 1 -0.25 3 3.00
AFRICA
Angola 3 4 4.00 1 -0.25 2 2.00
Benin 1
Camerun 2 4 2.00 2 -0.50 1 -0.50 2 2.00
Congo 1 1.00
Rep. Dem. Congo 3 3.00 4 1.33 1 -0.25
Egipt 2 2.00
Guinea Equatorială 1 1.00
Eritrea 1 1.00 1 1.00
Ghana 3 5 1.67 3 -0.60 3 1.00 1 -0.33 7 7.00
Guinea 4 5 1.25 1 -0.20 4 4.00 2 -0.50 9
Golful Aden /
M.Rosie 18 8 -0.44 10 1.25 10 1.00 13 1.30 92 7.08
Coasta de Fildeş 2 4 2.00 3 -0.75 1 -0.33 3 3.00
Kenya 1 1 1.00 4 4.00 2 -0.50
Liberia 1 2 2.00 1 1.00 1 1.00
Madagascar 1 1.00 1 1.00 1 1.00
Mauritania 2 2.00 1 -0.50 1 1.00
Maroc 1 1.00 1 1.00 1 1.00
Mozambic 1 3 3.00 2 -0.67
Nigeria 39 28 -0.72 16 -0.57 12 -0.75 42 3.50 40 -0.95
Senegal 8 5 -0.63
Sierra Leone 3 3.00 2 2.00 2 1.00
Somalia 3 2 -0.67 35 17.50 10 -0.29 31 3.10 19 -0.61
Africa de Sud 1
Tanzania 5 2 -0.40 7 3.50 9 1.29 11 1.22 14 1.27
Togo 1 1 1.00 1 1.00
RESTUL LUMII
Marea Arabă 2 2.00 2 1.00 2 1.00 4 2.00
Gulf Persic 1
Belgia 1 1.00
Bulgaria 1

11
 Franţa 1 1.00
Oceanul Indian 1 1.00
Iran 2 2 2.00 2 1.00
Iraq 1 1.00 10 10.00 2 -0.20 2 1.00
Oman 3 3.00
Oceanul Pacific 1 1.00
Arabia Saudită 1 1.00
Şeicele 1 1.00
UAE 2 2.00
Marea Britanie 1 1.00
TOTAL AN 445 329 -0.74 276 -0.84 239 -0.87 263 1.10 293 1.11

Analizând tabelul de mai sus, în care
s-a luat ca referinţă anul 2003, an cu cele mai
multe incidente, statistica actelor de piraterie
şi atac armat asupra navelor comerciale
înregistrate la Biroul Maritim International
indică o diminuare cu 46 % a incidentelor în
următorii trei ani. Perioada 2007-2008 se
caracterizează prin polarizarea anumitor zone
în care se continuă acelaşi trend descendent
combinat cu o creştere semnificativă în alte
zone a numărului de incidente. Raportul anual
fiind dotaţi cu echipamente moderne hi-tech,
telefoane prin satelit, GPS-uri şi înarmaţi cu
armament greu, aruncătoare de grenade şi
pistoale mitralieră tip Ak-47. Atacurile piraţilor
au vizat toate tipurile de nave: cargouri,
vrachiere, petroliere, ro/ro-uri, pescadoare,
yahturi şi remorchere, indiferent de capacitate,
încărcătură, destinaţie şi pavilion.
Organisme internaţionale implicate in
combaterea pirateriei maritime

10 cu privire la piraterie, realizat de Centrul pentru

● IMB5 (Biroul Maritim Internaţional) este o
raportarea actelor de piraterie al Biroului
divizie de specialitate a Camerei Internaţionale
Maritim Internaţional al Camerei de Comerţ
de Comerţ (ICC). Biroul este o organizaţie
Internaţional, la data de 31 decembrie 2008,
nonprofit înfiinţat în 1981 cu scopul de a menţine
consemnează în întreaga lume un total de 293
şi dezvolta o acţiune coordonată în combaterea
de incidente, cu 49 de nave deturnate, 889
fraudei maritime. Înmulţirea cazurilor de
membrii de echipaj luaţi ostatici, 11 ucişi şi alţi
piraterie şi jaf armat a determinat Biroul Maritim
21 daţi dispăruţi, posibil decedaţi. Alarmantă
Internaţional, în anul 1992, să creeze Centrul
este creşterea atacurilor de piraterie şi jaf armat
de Raportare a incidentelor de Piraterie (IMB
pentru Golful Aden şi coasta de est a Somaliei,
PRC) cu scopul de a furniza, în regim de lucru
111 atacuri cu 42 de nave deturnate. La acea
non-stop, următoarele servicii gratuite tuturor
dată, piraţii somalezi erau suspectaţi pentru
navelor, indiferent de armator sau pavilion:
sechestrul a 13 nave spre răscumparare şi 242
- întocmirea zilnică de rapoarte
de membri de echipaj ostatici. În mod direct
referitoare la piraterie şi jaf armat la nave prin
sau indirect, ca rezultat al atacurilor, 4 membri
intermediul emisiunilor Inmarsat-C, serviciul
de echipaj au decedat, 2 au fost răniţi, iar alţi
reţelei de securitate;
14 sunt declaraţi dispăruţi. În 2008, valoarea
- raportarea incidentelor de piraterie
cererilor de răscumpărare a variat între 1
şi jaf armat pe mare către IMO şi autorităţile
milion şi 8 milioane de dolari şi se estimează
competente pentru aplicarea legii;
că piraţii au primit plăţi de răscumpărare de
- ajutor acordat pentru aplicarea legilor
circa 150 - 200 milioane dolari. De remarcat
locale împotriva piraţilor şi asistenţă pentru
faptul că aceste atacuri s-au produs chiar
aducerea lor în fata instanţelor de judecată;
şi la o distanţă de 500 mile marine fata de
- asistenţă acordată armatorilor ale
coastă. Piraţii utilizează nave bază, nave de
căror nave au fost atacate sau deturnate;
pe care lansează atacuri, folosind barci rapide,

12
 - asistenţă acordată echipajelor ale
căror nave au fost atacate;
- furnizarea prin internet de informaţii
săptămânal actualizate privind incidentele de
piraterie;
- publicarea de sinteze trimestriale
şi rapoarte statistice anuale referitoare la
piraterie.
Biroul Maritim Internaţional, contra cost,
acordă consultanţă de specialitate şi se implică
în localizarea navele confiscate, precum
şi în recuperarea mărfurilor furate. Centrul
de Raportare a incidentelor de Piraterie are
sediul la: ICC International Maritime Bureau
(Asia Regional Office), PO.Box 12559, 50782
kuala Lumpur, Malaysia, Tel.++60320785763;
Fax.++60320785769; Telex MA34199
IMBPCI E-mail: imbkl@icc-ccs.org www.icc-
ccs.org Linie apel de urgenţă contracarare
piraterie: Tel: ++60320310014
● IMO6 (Organizaţia Maritimă
Internaţională) este o agenţie specializată
a Organizaţiei Naţiunilor Unite, având 168
de state membre şi trei membri asociaţi.
Convenţia de înfiinţare a Organizaţiei
Maritime Internaţionale a fost adoptată la
Geneva în anul 1948, a intrat în vigoare în
1958 şi anul următor a avut loc prima adunare.
IMO are ca principală sarcină dezvoltarea şi
menţinerea unui cadru de reglementare în
domeniul transportului maritim, cu atribuţii
în demeniul siguranţei, protecţiei mediului,
juridic, cooperări tehnice, securitate maritimă
şi eficienţă a traficlui maritim. Sediul IMO
este la Londra în Marea Britanie. Organizaţia
Maritimă Internaţională (IMO), prin rezoluţia
A504(XII) (5) şi (9) adoptată la data de 20
noiembrie 1981 a cerut guvernelor şi tuturor
organizaţiilor interesate în combaterea
actelor de piraterie şi jaf armat să coopereze
cu Biroul Maritim Internaţional. Începând
din 1998, IMO a avut iniţiativa de punere
în aplicare a unui proiect pe termen lung
pentru combaterea pirateriei. O primă etapă a
constat într-o serie de seminarii şi ateliere de
lucru regionale cu reprezentanţi ai Guvernului
din ţările în care se înregistrează incidente
de piraterie, în timp ce faza a doua a constat
într-o serie de misiuni de evaluare pentru
diferite regiuni. Scopul lui a fost acela de a
13
stimula dezvoltarea de acorduri regionale cu
privire la punerea în aplicare a măsurilor de
combatere a pirateriei. La 20 noiembrie 2008,
în cadrul reuniunii Consiliului de Securitate
ONU, Secretarul General al IMO Efthimios
E. Mitropoulos a emis un apel la cel mai înalt
nivel pentru un răspuns coerent şi coordonat,
atât la nivel naţional şi internaţional, pentru a
combate flagelul pirateriei în largul coastelor
Somaliei.
● ReCAAP7 (Acordul de cooperare
regională privind combaterea pirateriei şi
jafului armat împotriva navelor în Asia) a
fost finalizat la 11 noiembrie 2004 la Tokio
şi a intrat in vigoare la data de 4 septembrie
2006. ReCAAP este primul acord multilateral
de cooperare regională pentru combaterea
pirateriei şi jafului armat între: Republica
Populară Bangladesh, Brunei Dar es Salaam,
Regatul Cambodgia, Republica Populară
China, Republica India, Republica Indonezia,
Japonia, Republica Coreea, Republica
Populară Democrată Laos, Malaezia, Uniunea
din Myanmar, Republica Filipine, Republica
Singapore, Republica Socialistă Democrată
11
Sri Lanka, Regatul Thailanda şi Republica
Socialistă Vietnam.
● UKMTO8 (Organizaţia Maritimă
Comercială a Marii Britanii) înfiinţat în octombrie
2001, cu sediul în Dubai, acţionează ca un punct
de contact şi legătură dintre industria maritimă,
Marina Regală a Marii Britanii şi coaliţia forţelor
navale din zonă. UkMTO se concentrază pe
sprijinirea navelor ce arborează pavilionul Marii
Britanii şi interesului industriei maritime a Marii
Britanii în zonă, fiind disponibilă să ofere sprijin
întregii industrii maritime şi celorlalte nave,
indifertent de pavilion sau armator. În noiembrie
2002, a fost extins regimul de raportare voluntară
şi pentru Marea Roşie, Oceanul Indian, la
nord de paralela 5°S, precum şi Golful Persic.
Pe bază de voluntariat, navele, indiferent de
pavilion sau armator, sunt invitate să raporteze
la UkMTO trecerea prin următoarele puncte de
referinţă:
a. Suez, pentru navele care intră sau
ies din regiune prin Marea Roşie
b. 5°S pentru navele care intră sau ies
din regiune prin Oceanul Indian (sud)
 c. 78°E pentru navele care intră sau ies
din regiune prin Oceanul Indian (est)
Raportul iniţial trebuie să conţină
următoarele informaţii: nume navă, IRCS
(indicativ internaţional de apel radio), pavilion,
număr înregistrare IMO, MMSI(numar de
identificare al serviciului maritim mobil din
licenţa radio a navei), număr INMARSAT,
număr telefon prin satelit (inclusiv prefixul),
telex, număr fax, adresa e-mail, numele
companiei de management, tipul de navă,
data/ora, poziţia, cursul şi viteza, itinerariul
în zonă cu puncte intermediare şi portul de
destinaţie, eventual dacă la bordul navei se
află cetăţeni britanici. Ulterior, navele sunt
solicitate să raporteze zilnic la ora 12, poziţia
şi viteza, data estimată a sosirii în portul de
destinaţie sau ieşirea din zona monitorizată,
iar metoda preferată de comunicare este
e-mail: ukmto@eim.ae Celelalte date de
contact sunt: telefon ++971 50 552 3215 sau
++971 50 552 6007 fax +971 4 306 5710
telex (51) 210473
Informaţiile furnizate sunt tratate
numai în cercurile militare ale Marinei
12 Militare a Marii Britanii sau ale coaliţiei, în
strictă confidenţialitate, şi se utilizează la
monitorizarea navelor şi tranzmiterea de
informaţii navelor militare din zonă pentru
eventuală intervenţie în caz de atac de
piraterie sau jaf armat. De asemenea poate fi
contactată unitatea de aviaţie a Marii Britanii
RFA WAVEkNIGhT care operează în zonă,
după cum urmează: E-mail 432-ops@a.dii.
mod.uk Telefon ++44 207 807 8642
● MSC-HOA9 (Centrul de Securitate
Maritimă – Cornul Africii) este un centru
de coordonare, constitit în conformitate cu
Rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU
(UNSCR 1814, 1816, 1838/2008), dedicat
supravegherii legitime a rutelor de navigaţie în
zona Golfului Aden, coasta Somaliei şi Cornul
Africii, datorat creşterii alarmante a riscurilor
de piraterie împotriva navelor civile. Centrul
a devenit operaţional în septembrie 2008,
odata cu înfiinţarea celulei de coordonare
EU NAVCO, ca o componentă a iniţiativei
europene a politicii de aparare şi securitate,
cu scopul de a furniza servicii către navigatorii
din zona supravegheată. MSChOA este
14
administrat de către specialişti de mai multe
naţionalităţi, din marina civilă şi militară, şi se
coordonează cu forţele militare ce operează
în regiune în cadrul misiunii ATALANTA
întreprinsă de EU NAVFOR. P e n t r u
a asigura sprijin navelor civile şi protecţie
navigatorilor, MSChOA trebuie să cunoască
poziţia acestora în regiune, determinându-le
vulnerabilitaţile. De aceea, centrul oferă celor
interesaţi o pagină web http://www.mschoa.
eu/ unde se înregistrează, se transmit toate
detaliile solicitate, se corectează poziţia
navelor şi se primesc informaţii şi recomandări
destinate reduceri riscului de piraterie sau
jaf armat. Începând cu data de 1 februarie
2009, pentru Golful Aden, a fost creat un nou
coridor de tranzit est - vest, fară semnale
vizuale de navigaţie, având culoare pentru est
şi vest, fiecare cu o lăţime de 5 mile marine
şi separate de o zonă lată de 2 mile marine.
Coordonatele noului coridor sunt:
- culoarul de la E la V, orientat pe
directia 072°, începe de la 045° E, între
11°48´-11°53´ N şi se termină la 053° E, între
14°18´-14°23´ N;
- culoarul de la V la E, orientat pe
directia 252°, începe de la 053° E, între
14°25´-14°30´ N şi se termină la 045° E, între
11°55´-12°00´ N.
Toate navele sunt încurajate sa-şi
înregistreze planul de tranzit cu MSChOA
sau UkMTO, folosind următoarele adrese de
e-mail şi numere de telefon:
- MSChOA: postmaster@mschoa.org
++44 (0) 1923 958545
- UkMTO: ukmto@eim.ae
++971 50 552 3215
- MARLO: marlo.bahrain@me.navy.mil
++973 3940 1395
Orice activitate suspectă de piraterie
trebuie să fie observată din timp şi transmisă
imediat prin orice mijloace disponibile (VhF,
radio, telefon mobil sau telefon prin satelit,etc)
către toate organizaţiile şi autorităţile
competente. Forma comunicatului trebuie
să cuprindă minimum următoarele informaţii,
structurate în 7 linii de raportare:
Linia 1: Cine transmite informaţia?
Linia 2: Data şi ora incidentului.
 Linia 3: Coordonatele, latitudinea şi
longitudinea incidentului.
Linia 4: Cursul şi viteza estimată a
navei sau navelor suspecte.
Linia 5: Scurtă descriere a navei
(lungime, culoare, tip, forma provei).
Linia 6: Lista elementelor suspicioase
constatate vizual sau auditv, precum : numele
navei, naţionalitatea navei (inexistenţa
pavilionului), numărul de personae aflate
la bord, arme, scari, cârlige de escaladare,
echipament de pescuit, provizii (recipienţi
de combustibil/ulei), transmiterea AIS
(sistemul de identificare automată), pe timp
de noapte lumini de navigaţie stinse sau
necorespunzătoare tipului de navă, răspunsul
la VhF, obiecte aruncate peste bord, etc.
Linia 7: Scurtă descriere a activităţii.
Toate aceste informaţii vor fi suficiente
pentru a fi retransmise în cel mai eficient
mod forţelor navale aflate cel mai aproape de
zona incidentului şi care pot acţiona imediat
prin implicare navală directă sau trimiterea de
elicoptere ori avione de luptă pentru protejarea
echipajelor şi navelor aflate în pericol, prin
contracara atacului piraţilor, prinderea şi
judecarea acestora. Până la intervenţia forţelor
navale este esenţial modul în care echipajul
şi nava reacţionează pentru a respinge atacul
piraţilor, împedicând urcarea acestora la
bordul navei şi deturnarea acesteia.În cazul în
care piraţii reuşesc să urce la bordul navelor
atacate şi chiar să le deturneze, intervenţia
forţelor navale devine aproape imposibilă,
datorită riscurilor majore ca în urma acţiunilor
militare să fie ucişi membri ai echipajului
sau piraţii să foloseacă echipajul pe rol de
scut uman sau chiar să execute ostatici
pentru a descuraja şi stopa acţiunea forţele
de intervenţie. În aceste situaţii, este indicat
ca echipajul navei să nu opună rezistenţă
piraţilor, să coopereze cu aceştia în a
contacta proprietarul navei şi/sau proprietarul
mărfii şi să aştepte ca răscumpărarea
cerută de piraţi să fie plătită de societatea
de transport maritim sau de către societatea
de asigurare, după caz. Întreaga comunitate
internaţională din industria transporturilor
maritime apreciază ca fiind vitală cooperarea
şi asistenţa furnizată de coaliţia forţelor navale
15
UE (EU NAVFOR ATALANTA), marina militară
a SUA (CTF-151), forţa navală ALINDIEN din
Franţa, NATO, marina militară a fiecăruia
dintre următoarele state: India, Malaesia,
Singapore, China, Japonia, Rusia, precum
şi garda de coastă a statului Yemen, pentru
protejarea navelor civile ce au fost atacate de
piraţi în zona Golfului Aden şi largul coastei
Somaliei.
● EU NAVFOR ATALANTA10 este
prima operaţiune a forţelor navale ale
Uniunii Europene în cadrul Politicii Europene
de Aparare şi Securitate, cu scopul de a
duce la îndeplinire Rezoluţiile Consiliului
de Securitate al ONU: 1814/15.05.2008,
1816/02.06.2008, 1838/07.10.2008,
1846/02.12.2008 şi 1851/16.12.2008, pentru
a proteja navele din Programul Alimentar
Mondial (WFP) care furnizează ajutor
alimentar persoanelor strămutate în Somalia,
prevenirea şi combaterea actelor de piraterie
şi jaf armat, precum şi pentru protejarea
navelor civile ce navigă în largul costelor
Somaliei. Uniunea Europeană, profund
preocupată de escaladarea atacurilor de
piraterie şi jaf armat din zona Golfului Aden şi 13
largul coastei Somaliei, prin acţiunea comună
a Consiliului 2008/749/CFSP (Politica Externă
şi de Securitate Comună) din 19 septembrie
2008, în cadrul acţiunilor sale de coordonare
militară de sprijinire a Rezoluţiei Consiliului
de Securitate ONU nr. 1816/02.06.2008, a
înfiinţat la Bruxel o celulă de coordonare „EU
NAVCO”. Această celulă avea menirea să
asigure coordonarea activitaţilor întreprinse
de statele membre pentru supravegherea
şi protejarea zonei maritime de-a lungul
coastei Somaliei, fiind ulterior inclusă în EU
NAVFOR. Acţiunea comună a Consiliului
UE 2008/851/CFSP din 10 noiembrie 2008,
a aprobat pentru o perioadă de 12luni,
constituirea Forţei Navale a Uniunii Europene
(EU NAFOR) având cartierul general la
Northwood în Marea Britanie, cu scopul de
a contibui la descurajarea, prevenirea şi
reprimarea actelor de piraterie şi jaf armat din
largul coastei Somaliei. La conducerea EU
NAVFOR-ului au fost desemnaţi:
- comandantul operatiunii UE, amiral
Philip Jones din marina Uk;
 - adjunct, contra-amiral Jean-Pierre
Labonne din marina franceză.
La comanda operaţiunii ATALANTA,
întreprinsă de EU NAVFOR în largul coastei
Somaliei, Comitetul Politic şi de Securitate,
prin Decizia 1/2008 din 18 noiembrie
2008, l-a desemnat pe comandorul grec
Antonios Papaioannou. Decizia Consiliului
2008/918/CFSP din 8 decembrie 2008
a aprobat lansarea efectivă a operaţiunii
militare “ATALANTA” a Uniunii Europene de
a contribui la descurajarea, prevenirea şi
reprimarea actelor de piraterie şi jaf armat din
largul coastei Somaliei. ATALANTA a devenit
practic operţională la data de 13 decembrie
2008, având în componenţă 6 nave de război,
3 patrule maritime de aviaţie şi aproximativ
1200 de militari. Pentru primele 4 luni, la
operţiunea comună a UE participă Marea
Britanie, Franţa, Grecia, Spania şi Germania.
La 22 decembrie 2008 Uniunea Europeană
a încheiat acorduri bilaterale cu Republica
Djibouti şi cu Republica Somalia cu privire la
statutul forţelor militare ale Uniunii Europene
conduse în Republica Djibouti şi în Republica
14 Somalia, în cadrul operaţiuni militare
ATALANTA. EU NAVFOR, operaţiunea militară
ATALANTA, coopereză cu toate organizatiile
şi statele angrenate în acţiuni similare şi este
autorizată să ia toate măsurile necesare,
inclusiv folosirea forţei pentru descurajarea,
prevenirea şi stoparea actelor de piraterie şi
jaf armat care pot fi comise în zona în care
este prezentă. Prima intervenţie a operaţiunii
ATALANTA s-a produs în dimineaţa zilei de 25
decembrie 2008 când fregata germană FDS
kARLSRUhE a răspuns apelului de urgenţă
„atac piraţi” transmis de vrachierul egiptean
de 65000 tdw M/V Wadi Al Arab atacat de
piraţi în Golful Aden. Elicopterul lansat de
pe fregată a reuşit stoparea atacului prin
tragerea de focuri de avertisment. Apoi, piraţii
au fost opriţi iar armamentul şi echipamentul
a fost aruncat în mare. În data de 27 ianuarie
2009 nava franceză de război Floreal, în
cadrul operaţiunii ATALANTA, în Golful Aden a
capturat două nave ce transportau suspecţi de
piraterie. De asemenea s-a folosit elicopterul
din dotare care a deschis foc de avertisment
la refuzul de a se supune controlului de
16
identificare. Fregata spaniolă Victoria (F 82) în
data de 12 februarie 2009, folosind elicopterul
din dotare, a reuşit să contracareze alte două
atacuri de piraterie împotriva unui vrachier
cipriot şi a unei nave comerciale din Emiratele
Arabe. Tot la începutul lunii februarie 2009, în
cadrul operaţiunii ATALANTA, nava de război
Northumberland (Uk) a escortat patru nave din
cadrul programului alimentar mondial (WFP)
care astfel au ajuns în siguranţă în diferite
porturi din Somalia.
● CTF-15111 (Combined Task Force -
151), aflată sub comanda amiralului american
Terence Mcknight a devenit operaţională
la jumătatea lunii ianuarie 2009. Având la
origine Combined Task Force (CTF – 150) ca
şi componentă la operaţiunea internaţională
antiterorism Enduring Freedom, SUA a decis
să formeze o nouă forţă multinaţională, CTF–
151, menită să lupte strict împotriva pirateriei.
Pentru început, CTF-151 are în componenţă
trei nave şi două avioane care patruleză în
Marea Oman, Oceanul Indian, Golful Aden şi
Marea Roşie, coordonându-şi operatiunile de
contracarare a pirateriei cu misiunea europeană
ATALANTA. Incepând cu februarie 2009,
forţele navale americane folosesc tehnologia
UAV (avion fără pilot) pentru a supraveghea
din aer traficul maritim în Golfului Aden. UAV-ul
poate survola oceanul zi şi noapte, acoperând
mii de mile marine pentru localizarea navelor şi
ambarcaţiunilor suspecte, iar primele rezultate
nu au întârziat să apară. În urma apelurilor
de urgenţă „atac piraţi” transmis de nava
petrolier Polaris în data de 11 februarie 2009
prin intervenţia navei USS Vela Gulf atacul a
fost respins şi 7 suspecţi de piraterie au fost
reţinuţi. A doua zi, la un nou apelul de urgenţă
„atac piraţi” al cargoului indian Premdivya,
aceiaşi navă a reţinut alţi 9 piraţi ce acţionau
cu ambarcaţiuni rapide in zona Golfului Aden.
Aceste cazuri demonstrează complexitatea şi
frecvenţa atacurilor de piraterie în Golful Aden,
precum şi promptitudinea forţelor navale pentru
a le contracara.
● ALINDIEN12 este un acronim pentru
Comandantul forţelor maritime franceze din
Oceanul Indian. Ca membru permanent al
Consiliului de Securitate al ONU, Franţa se
implică activ în relaţiile internaţionale, având ca
scop promovarea libertaţii mării şi securitatea
rutelor maritime. În acest context, misiunile
ALINDIEN vizează mai multe aspecte:
- participarea la stabilizarea zonei şi
menţinerea păcii Ca atare, ALINDIEN sprijină
acţiunile coaliţie internaţionale Enduring
Freedom;
- contribuţia la securitatea zonelor
maritime, promovând în acelaşi timp acorduri
bilaterale sau multilaterale.
- desfăşurarea operaţiunilor umanitare
sau de evacuare a rezidenţilor, dacă este
cazul.
- desfăşoară misiuni de diplomaţie
militară, în toată zona Oceanului Indian, de la
nord la sud, de la est la vest şi până la Marea
Chinei de Sud, întâlnindu-se cu lideri politici şi
militari în cadrul cooperarii bilaterale.
Pentru a contribui la combaterea
pirateriei în Golful Aden, navele Marinei
Militare Franceze acordă sprijin şi protectie
navelor civile la tranzitarea zonei. Având în
vedre capacitatea limitată a forţelor navale,
doar două nave civile sunt asistate la fiecre
trecere, celelalte nave fiind sprijinite în funcţie
de posibilitaţi. Prioritate au navele sub pavilion
francez, urmate de navele sub pavilion UE sau
aparţinînd armatorilor din UE şi apoi celelalte
nave indiferent de pavilion sau armator.
Tranzitarea se realizează navigând cu viteza
medie de 14 noduri, în coridorul delimitat de
coordonatele:
- punctul A (SW din Golful Aden): 12°
30N-045° 00E ;
- punctul B (nord de insula Socotra):
14° 40N-053° 00E.
Protecţia navală este gratuită,
necesitând doar încheierea uni accord tehnic
între armatorul navei civile şi Marina Militară
Franceză. Navele civile care doresc să
beneficieze de escortă, cu cinci zile înainte
de data efectuării convoaielor programate,
trebuie sa contacteze ALIENDIEN la: Tel :
++33 4 94028949 E-mail: alindien@free.fr
State precum: India, Malaesia,
Singapore, China, Japonia şi Rusia şi- au
trimis în zonă propriile forţe navale cu scopul
de a-şi proteja navele comerciale, precum şi
fluxul de mărfuri.
Românii, victime ale actelor de piraterie
Dispariţia flotei româneşti a avut ca efect
firesc migrarea personalului navigant către
companii de navigaţie străine. Astăzi România
din poziţia de beneficiar a devenit un furnizor 15
de forţă de muncă în domeniul transporturilor
navale, cu o cotă de 2% la nivel mondial.
Marinari din ţările furnizoare de forţă de muncă
din Europa – noi membre UE şi CEE13

Navigatori Pavilion Pavilion

Ofiţeri Nebrevetaţi
înregistraţi naţional străin
Estonia 10500
Latvia 15000 5500 9500
Lituania 15000 2000 8000

Polonia (OECD) 11550 5650 5900

estimaţi 35000 5000 30000

Bulgaria 21730 12800 8930

angajati estimaţi 15000 4500 10500

România 10000 6000 4000

estimaţi 22000 1500 13500

Croaţia
estimaţi 27500 8000 19500

17
 Rusia 57000 44000 13000
estimare 69000 25000
estimare 2 100000

Ucraina 46800
Turcia 69500

Distribuţia marinarilor după regiunea de origine14

SIRC15 (comerţ internaţional, nave de BIMCO /ISF16 (toţi navigatorii
mărfuri) înregistraţi)
Extremul Orient 40,50% Extremul Orient 37%
Europa de est 29,00% OECD 28%
OECD 13,30% Europa de est 14%
S. Asia / Orientul Mijlociu 11,40% India / Orientul Mijlociu 11%
America Latina / Africa 5,80% America Latina / Africa 10%

Procentajul forţei de muncă pe navele comerciale

Procentajul forţei de Procentajul forţei
SIRC BIMCO/ISF
muncă de muncă
Filipine 28,50% Filipine 18,70%
Rusia 7,30% Indonezia 6,80%
16 Ucraina 6,20% China 6,70%
Polonia 5,90% Turcia 5,10%
China 5,40% Rusia 4,50%
India 5,00% India 4,50%
Grecia 3,10% SUA 3,80%
S. korea 2,50% Ucraina 3,00%
Croatia 2,30% Grecia 2,60%
Romania 2,00% Japonia 2,50%

În consecinţă nu mai trebuie să la bordul navei atacate, forţele navale nu mai

reprezinte o surpriză implicarea membrilor de
echipaj de naţionalitate română ca victime în
actele de piraterie. Chiar dacă în zona golfului
Aden s-au intensificat acţiunile forţelor navale
pentru combaterea pirateriei, piraţii, prin
creşterea gradului de violenţă şi sfidând
navele militare ce patrulează în zonă, de multe
ori reuşesc să captureze nave comerciale ce
tranzitează zona. Este demn de reţinut ca şi
practică uzuală în aceste cazuri de deturnare
de nave că odată ce piraţii reuşesc să urce
acţionează prin utilizarea forţei pentru a evita
eventualele victime din rândul echipajelor.
Actualmente piraţii somalezi, sub ameninţarea
armelor, au reţinute şase nave deturnate ale
căror echipaje sunt ţinute ostatice în vederea
obţinerii de plăţi de răscumpărare. Printre cei
93 de marinari luaţi ostatici sunt şi 5 români
(un comandant şi patru nebrevetaţi) provenind
de pe două nave sub pavilion străin. Pirateria
nu ţine cont de naţionalităţile membrilor de
echipaj, acţionând ca un factor perturbator

18
atât economic dar şi social, cu unic scop,
obţinerea de foloase materiale prin folosirea
forţei.
Concluzii
Creşterea alarmantă a actelor de piraterie
şi jaf armat, cu precădere în zonele în
care statul sau statele riverane nu au
capacitatea de a-şi impune autoritatea,
duce la destabilizarea rutelor comerciale şi
riscă sa devină un fenomen ce afectează
economia regională cu consecinţe notabile
asupra economiei mondiale. De aceea,
pirateria trebuie considerată ca o ameninţare
la securitatea tuturor naţiunilor şi necesită
o cooperare la nivel internaţional pentru
creşterea capacitacităţii de intervenţie, spre
soluţionarea oricărui eveniment, indiferent de
locaţie.
Este esenţială implicarea comunităţii
internaţionale în a restabili respectarea legii
şi ordinii statului de drept într-o regiune
macinată de conflicte interne şi unde se
resimte disoluţia autorităţii statului respectiv.
Prezenţa unei coaliţii legitime,
multinaţionale de forţe militare, sprijinită
de nave şi avioane de patrulare, şi care să
coopereze cu toate organismele interesate,
are menirea să descurajeze dar şi să
contracareze pirateria şi jaful armat asupra
navelor civile din apele internaţionale dar
şi în marea teritorială care nu mai poate
fi controlată de autoritatea jurisdicţională.
Aceste operaţiuni militare trebuie să protejeze
industria maritimă internaţională până când
aceasta va fi aptă să implementeze propriile
măsuri de autoapărare.
Pentru stabilirea măsurilor de
autoapărare la nivelul fieărei nave, societăţile
de transport maritim internaţional trebuie să
furnizeze „Managementul celor mai bune
practici” (BMP) prin care să se poată evita
atacul de piraterie sau descurajarea atacurilor
ori întârzierea acestora până când autoritatea
jurisdicţională poate interveni. BMP trebuie
să prevadă planul de securitate al navei în
conformitate cu practicile recomandate de
IMO şi celelalte organisme implicate.
19
Având în vedre faptul că majoritatea
personalului navigant provine din instituţii
civile de învăţământ de specialitate şi sunt
state în care serviciul militar nu mai este
obligatoriu, se impune introducerea unor
cursuri minime de autoapărare şi pregătire
militară de specialitate pentru contracararea
atacurilor de piraterie la bordul navelor. De
asemenea, la nivelul fiecărui stat se pot realiza
schimburi de experienţă la bordul navelor,
între ofiţerii marinei militare şi cei ai marinei
civile cu scopul de a promova bune relaţii între
ofiţerii celor două structuri. Prin furnizarea
de personal navigant din marina militară
către marina civilă şi invers, se realizează
familiarizarea lor cu problemele specifice
celeilalte structuri, dezvoltând ofiţerilor din
marina civilă aptitudini în domeniul apărării.
Sistemul ar permite personalului navigant pe
o perioadă determinată să navige pe nave
militare, iar celor din marina militară să navige
pe diferite tipuri de nave comerciale, stabilind
compatibilitaţi în comunicarea dintre cele
două structuri.
Comunitatea internţională are datoria
de a stabili cadrul legal internaţional pentru 17
prinderea şi pedepsirea piraţilor.
Bibliografie
1. *** Organisation for Economic Co-operation
and Development, Security in Maritime
Transport: Risk Factors and Economic
Impact, Directorate for Science, Technology
and Industry, OECD, Paris, July 2003.
2. *** ECSA ANNUAL REPORT 2007-2008, http://
www.ecsa.be/ar/Rapport%202007-2008.
pdf
3. *** http://ec.europa.eu/maritimeaffairs/pdf/
thematic_factsheets/shipping_ro.pdf
4. *** Iternational Chamber of Commerce,
International Maritime Bureau, Piracy and
Armed Robbery Against Ships, Annual
report, 2008
5. *** h t t p : / / w w w . i c c - c c s . o r g / i n d e x .
php?option=com_content&view=
article&id=27:welcome-to-the-
international-maritime-bureau&catid=25:
home&Itemid=16
6. *** http://www.imo.org/
 7. *** http://www.recaap.org/index.asp 4 Iternational Chamber of Commerce,
8. *** http://www.mschoa.eu/ International Maritime Bureau, Piracy and
9. *** http://consilium.europa.eu/showPage. Armed Robbery Against Ships, Annual
aspx?id=1518&lang=sv report, 2008
10. *** http://www.navy.mil/local/CTF-151/ 5 http://www.icc-ccs.org/index.
11. *** http://www.nato.int/issues/allied-provider/ php?option=com_content&view=
index.html article&id=27:welcome-to-the-
12. *** http://www.defense.gouv.fr/defense/ada/ international-maritime-bureau&catid=25:
alindien_soldat_et_ ambassadeur home&Itemid=16
13. *** http://www.defense.gouv.fr/defense/ada/ 6 http://www.imo.org/
alindien_soldat_et_ambassadeur 7 http://www.recaap.org/index.asp
14. *** Seafarers International Research Centre 8 http://www.mschoa.org/Links.aspx
15. *** International Shipping Federation 9 http://www.mschoa.eu/
10 http://www.consilium.europa.eu/showPage.
Note aspx?id=1518&lang=en
11 http://www.navy.mil/local/CTF-151/
1 Organisation for Economic Co-operation 12 http://www.defense.gouv.fr/defense/ada/
and Development, Security in Maritime alindien_soldat_et_ambassadeur
Transport: Risk Factors and Economic 13 idem
Impact, Directorate for Science, Technology 14 http://www.defense.gouv.fr/defense/ada/
and Industry, OECD, Paris, July 2003. alindien_soldat_et_ambassadeur
2 ECSA ANNUAL REPORT 2007-2008, http:// 15 Seafarers International Research Centre
www.ecsa.be/ar/Rapport%202007-2008.pdf 16 International Shipping Federation
3 http://ec.europa.eu/maritimeaffairs/pdf/
thematic_factsheets/shipping_ro.pdf
18

20
 PIRATERIA, PRODUS AL CRIMEI ORGANIZATE
Dr. Andrian MIHEI
ASOCIAŢIA ARMATORILOR DIN ROMâNIA
Rezumat
Pirateria somaleză are caracter de crimă
organizată caracterizându-se prin existenţa
unor grupuri infracţionale, constituite în scopul
înfăptuirii unor activităţi ilegale, conspirative,
având ca obiectiv principal deturnarea de nave
şi obţinerea de răscumpărări ilicite la valori
ridicate.
Cuvinte cheie: crimă organizată, siguranţă
maritimă, contracararea pirateriei, terorism.
Introducere
De-a lungul ultimelor decenii pirateria maritimă
s-a limitat la zone precum ar fi: sudul Asiei,
Golful Bengal, coasta de est şi vest a Africii şi
unele porturi din America de Sud, reducându-se
la acţiuni izolate de tâlhărie asupra navelor
aflate la ancoră sau la chei şi mai puţin la
nave aflate în marş. Anul 2008 a reprezentat
o adevărată explozie a numărului de nave
atacate şi deturnate în zona Golfului Aden
şi în largul coastelor Somaliei. Deturnarea
navelor a fost şocantă deoarece a scos în
evidenţă vulnerabilitatea acestora indiferent
de tip, mărime şi zona de navigaţie, şi
a reliefat capacitatea organizatorică şi
operaţională a piraţilor somalezi şi ambiţia
lor de a obţine răscumpărări exorbitante. Din
cele 1111 atacuri produse în Golful Aden şi
largul coastelor Somaliei, pe parcursul anului
2008, în mod deosebit au atras atenţia întregii
comunităţi internaţionale, două din ele.
Pe 25 septembrie 2008 nava Faina2cu
un echipaj de 21 de membri (17 ucraineni, 3
ruşi şi un leton), ce transporta 33 de tancuri
21
sovietice tip T-72, armament (aruncătoare
de grenade şi tunuri antiaeriană) şi muniţie,
a fost capturată de 50 de piraţi somalezi.
Posibilitatea ca acest arsenal să poată fi
descărcat şi folosit de către piraţi pentru
viitoare acţiuni sau să aprovizioneze diverse
formaţiuni paramilitare sau celule teroriste, a
pus pe jar întreaga comunitate internaţională
şi a determinat direcţionarea în zonă a mai
multor unităţi navale pentru a supraveghea
nava. De la o cerere de răscumpărare iniţială
de 35 milioane de dolari, după mai multe
luni de presiune şi runde de negocieri, pe
5 februarie 2009 nava cu încărcătura sa şi
20 de mebri de echipaj din cei 21 au fost
eliberaţi după plătirea unei răscumpărări de
3,2 milioane de dolari. În timpul captivităţii,
comandantul navei de naţionalitate rusă 7
a decedat în urma unui accident vascular
cerebral datorat hipertensiunii arteriale pe
fondul evenimentelor derulate. În dimineaţa
zilei de 15 noiembrie 2008, piraţii somalezi
au deturnat supertancul petrolier Sirius Star3
cu un echipaj de 25 de membri (19 filipinezi,
2 britanici, 2 polonezi, un croat şi un saudit).
Pentru prima dată, deturnarea unei nave s-a
produs la o distanţă considerabilă de coastă,
la 450 mile marine (820 km), în Oceanul
Indian la Sud-Est de coasta keniei. Nava a
cărei valoare estimativă este de 150 milioane
de dolari, transporta 2 milioane de barili de
petrol ce valorau 100 milioane de dolari.
Atacatorii care au capturat nava şi au cerut
o răscumpărare iniţială de 25 de milioane
de dolari, au eliberat nava şi echipajul său
pe 9 ianuarie 2009 în schimbul plăţii unei
răscumpărări de 3 milioane de dolari. Un
eventual accident de navigaţie (coliziune,
eşuare, incendiu) datorat pierderii totale a
controlului navei de pe puntea de comandă
 sau o acţiune teroristă asupra acestei nave
ar fi putut avea consecinţe dezastruase.
Pentru a putea percepe riscul şi dimensiunea
unui asemenea eventual dezastru, să ne
amintim de eşuarea la 24 martie 1989 în
Alaska, zona recifului Prince William Sound,
a supertancului petrolier EXXON VALDEZ4
urmată de cea mai mare scurgere de produse
petroliere (circa 34 mii tone ţiţei) datorată erorii
umane şi considerată cel mai mare dezastru
ecologic marin. Valoarea operaţiunilor de
depoluare şi plata daunelor s-a ridicat la
mai multe miliarde de dolari şi la acţiuni încă
nefinalizate în instanţă. De asemenea, să
ne amintim de colizionarea tancului petrolier
INDEPENDENŢA5 în dimineaţa zilei de 15
noiembrie 1979, în Marea Marmara la intrarea
în Strâmtoarea Bosfor şi care a reprezentat
cea mai mare catastrofă navală din istoria
marinei civile române. În urma acestui teribil
accident naval şi a incendiului care a urmat,
şi-au pierdut viaţa 42 de marinari români
dintr-un echipaj de 45 de membri, iar o bună
parte din cele 95 000 tone ţitei brut transportat
8 s-a scurs în mare şi altele au ars săptămâni
întregi blocând traficul pe Bosfor şi generând
o imensă poluare a mediului. La acea dată
a fost vehiculată şi o teorie a conspiraţiei
atribuind catastrofa unui act terorist care însă,
nu a fost dovedit niciodată.
Abordare asupra fenomenului
Ca o primă măsură de contracarare a pirateriei
pentru protejarea navelor şi a rutelor maritime,
Uniunea Europeană a lansat prima sa
operaţiune navală la începutul lunii decembrie
2008. EU NAVFOR ATALANTA a trimis în
zonă mai multe nave militare şi aeronave de
patrulare care s-au alăturat navelor NATO,
grupului combinat de nave CTF-151 al SUA
şi altor nave trimise de Franţa, Rusia, China,
Japonia, India, Malaezia, Singapore şi Garda
de Coastă Yemen. Cu toate acestea, în anul
2009, atacurile lansate de piraţii somalezi
s-au intensificat, şi-au mărit zona de acţiune
şi au escaladat în violenţă. În prima jumătate
22
a anului 2009, în largul coastei de est a
Somaliei, incluzând Oceanul Indian, Golful
Aden, sudul Marii Rosii, Strâmtoarea Bab El
Mandeb, largul coastei de est a Omanului
şi Marea Arabiei. Centrul pentru raportarea
actelor de piraterie din cadrul Biroului Maritim
Internaţional a înregistrat 1486 de incidente
de piraterie, depăşind astfel numărul
înregistrat pe întregul an 2008. Atacurile lor
au vizat orice tip de nave, precum cargouri,
vrachiere, tancuri petroliere, tancuri chimice,
roro-uri, containiere, pescadoare, veliere şi
remorchere, ce transportau orice fel de marfă,
indiferent de pavilionul navei sau naţionalitatea
echipajului, interesul lor rezumându-se numai
la obţinerea unor sume considerabile pentru
răscumpărarea lor. În această perioadă,
piraţii somalezi au reuşit să sechestreze 30
de nave şi să ţină ostatici 495 de navigatori,
din care 6 au fost răniţi, 4 ucişi şi unul dat
dispărut. Inclusiv România a avut de suferit
prin personalul navigant român îmbarcat pe
navele cu pavilion străin deturnate de piraţii
somalezi (3 marinari de pe nava grecească
TITAN, 5 marinari de pe remorcherul italian
BUCCANEER, 11 marinari de pe nava
VICTORIA, pavilion Antigua). În prezent
piraţii somalezi ţin ostatici 178 de navigatori
de pe 11 nave sechestrate (incluzând o navă
din 2008) în vederea răscumpărării.
Creşterea numărului de nave militare
ce patrulează în Golful Aden, coroborat
cu cooperarea comandanţilor de nave ce
au început să ţină cont de recomandarile
făcute şi implemetând măsuri efective de
preîntâmpinare şi contracarare a pirateriei
au determinat descreşterea semnificativă
a numărului de deturnări reuşite în zona
Golfului Aden. Începând din luna mai şi până
în septembrie, de-a lungul coastei Somaliei,
ca efect al musonului de sud vest, numărul
atacurilor a scăzut datorită condiţiilor
hidrometeorologice improprii acţiunilor
întreprinse cu bărci în marea liberă. Este de
aşteptat ca, în urma îmbunătăţirii condiţiilor
climaterice, activitatea piraţilor să cunoască
o nouă intensificare. Posibilitatea piraţilor
de a acţiona la distanţe mari faţă de coastă
se datorează faptului că ei trăiesc în «nave
mamă», unde depozitează arme, combustibil
şi alimente şi care au în dotare şi bărci foarte
rapide. Ei lansează atacuri asupra navelor
vizate folosind bărcile foarte rapide, înarmaţi
cu pistoale mitralieră Ak-47 şi lansatoare
de rachete şi urcă la bord folosind diverse
tipuri de scări. Având în vedere că navele de
pescuit din zonă, care desfăşoară o activitate
legală, au la bord arme pentru autoapărare,
este foarte dificil pentru unităţile navale de
intervenţie să deceleze între acestea şi „navele
mamă” aparţinând piraţilor somalezi. Cu toate
acestea, surse din serviciile de informaţii
afirmă că 3 nave de pescuit din Golful Aden
ar putea fi „nave mamă”. Descrierea lor este
transmisă navelor aflate în zonă împreună cu
avize de navigaţie în scopul preîntâmpinării
unor eventuale atacuri de piraterie. De
asemenea, navele ce tranzitează zonele
cu risc de piraterie sunt instrucţionate să se
înregistreze şi să raporteze periodic poziţia lor
la MSC-hOA (Centrul de securitate maritimă
- Cornul Africii), să urmeze instrucţiunile
primite, să folosească rutele recomandate,
eventual culoarul internaţional de securitate,
să implementeze măsurile de securitate la
bord, în măsura posibilităţilor angajarea de
gărzi înarmate, dotarea navei cu echipamente
electronice de observare şi securizare a
perimetrului de securitate din jurul navei,
să ţină legătura şi să coopereze cu navele
militare din zonă raportând orice eventual
indiciu ce ar putea constitui un posibil atac de
piraterie. Odată cu urcarea piraţilor la bord,
pentru a evita posibile pierderi de vieţi din
rândul echipajului navei deturnate, intervenţia
unităţilor navale devine aproape imposibilă. În
acest caz, echipajul navei este folosit ca scut
viu şi monedă de schimb pentru negocierea şi
încasarea răscumpărării.
Sunt informaţii că o parte din diaspora
somaleză este implicată în reţeaua folosită
pentru obţinerea de informaţii şi negocierea
răscumpărării. Aceasta este plătită în numerar
prin paraşutarea de saci cu bani în apropierea
23
navei deturnate. Potrivit unor estimări, anul
acesta valoarea răscumpărărilor încasate
de piraţii somalezi depăşeşte câteva zeci
de milioane de dolari. Pe de o parte, piraţii
somalezi mai sunt implicaţi în traficul cu
droguri şi arme, iar pe de altă parte, sume
din banii pe care îi obţin din răscumpărări
ajung la liderii somalezi care îi finanţează pe
insurgenţii islamişti.
Concluzii
Numărul mare de atacuri de piraterie într-o
zonă vastă (aproximativ 2,8 milioane km²)
reprezintă o problemă de securitate aproape
imposibilă pentru navele militare din zonă
care au ca sarcină contracararea pirateriei.
În orice caz, prezenţa navelor militare este
esenţială pentru descurajarea atacurilor de
piraterie şi protejarea navelor comerciale
până când industria transporturilor maritime
internaţionale va fi pregătită să implementeze
măsuri viabile de protecţie împotriva acestui
fenomen. Eradicarea pirateriei somaleze este
dificilă datorită disoluţiei autorităţii statului
somalez în urma celor două decenii de
război civil. Prezenţa pirateriei în zonă, fără
măsuri de combatere din partea comunităţii
internaţionale, poate să prindă rădăcini şi să
se dezvolte afectând-o pe aceasta din urmă
pe termen lung. Pirateria somaleză ca produs
al crimei organizate a devenit o adevărată
afacere profitabilă ce realizează un impact
economic deosebit de negativ. Ea periclitează
siguranţa rutelor maritime, navigaţiei
şi locurilor de muncă ale navigatorilor,
determină mărirea primelor de asigurare care
se adaugă la preţul transportului, generând
creşterea preţurilor mărfurilor. Fenomenul
produce daune majore agenţilor economici
aflaţi în competiţie şi determinând o puternică
influenţă economică, socială şi politică cu
consecinţe grave la nivel local, regional şi
global. Comunitatea internaţională are datoria
de a stabili cadrul legal internaţional pentru
prinderea şi pedepsirea piraţilor.
Bibliografie
● International Chamber of Commerce,
International Maritime Bureau, Piracy and
Armed Robbery Against Ships Report,
Second Quarter 2009;
● Martin N. Murphy, Suppression of piracy
and maritime terrorism: a suitable role for
a navy?, Naval War College Review – June
22, 2007;
● Maritime Security Centre (horn of Africa),
http://www.mschoa.eu/ ;
● Mihei Andrian, Rutele maritime sub teroarea
actelor de piraterie, Institutul de studii şi
cercetare ale Terorismului, Cluj-Napoca,
România, 2009;
● Phil Williams, Combating Transnational
Organized Crime, in Transnational Threats:
Blending Law Enforcement and Military
Strategies, ed. Carolyn W. Pumphrey
(Carlisle, Pa.:U.S.Army War College,
Strategic Studies Institute, 2002).
24
Note
1. CIC, BMI, Raport piraterie şi atacuri armate
asupra navelor - anul 2008.
2. Nava FAINA, pavilion Belize, armator Waterlux
AG, Panama, operator Tomex Team din Odesa,
Ucraina, tip ro/ro (roll on roll of) cu un deplasament
de 13 870 tone, lungime 152,8 m, lăţime 18,01 m,
înălţime de construcţie 13,35 m, pescaj maxim
6,72 m şi o viteză de 17 noduri (31,5 km/h). Nava
tip ro/ro (roll on roll off) este o navă specializată în
încărcarea şi descărcarea mărfurilor pe roţi folosind
una sau mai multe rampe de acces amplasate în
pupa şi/sau prova şi/sau bordurile navei.
3. Supertancul petrolier SIRIUS STAR, pavilion
Liberia, administrată de operatorul saudit Vela
Internaţional Marine, tip VLCCs (very large crud
carriers – supertanc petrolier) capacitate de
transport de 318 000 tdw, lungime 332 m, lăţime
60 m, înălţime de construcţie 31 m, pescaj navă
încărcată 22 m, viteza maximă 18 noduri (33,33
km/h).
4. Supertancul petrolier EXXON VALDEZ, pavilion
SUA, armator EXXON Shipping Companz, tip
VLCCs, deplasament 211 469 tone, lungime 301
m, lăţime 51 m, pescaj 21 m, viteză 16,25 noduri
(30,10 km/h).
5. Tancul petrolier INDEPENDENŢA, pavilion
România, armator IEFM Navrom Constanţa,
capacitate de transport 150 000 tdw, lungime
302,60 m, lăţime 46 m, înălţime de construcţie
22,55 m, pescaj maxim 17 m, viteză 16 noduri
(29,63 km/h).
6. CIC, BMI, Raport piraterie şi atacuri armate
asupra navelor – trimestrul doi, anul 2009.
 ROLUL MASS MEDIA ÎN COMBATEREA TERORISMULUI
Conf. univ. dr. CRISTIAN BARNA
ACADEMIA NAŢIONALĂ DE INFORMAŢII
Rezumat
Grupările teroriste acţionează în scopul
subminării securităţii individuale, prin intermediul
fricii induse populaţiei, urmărind prejudicierea
capacităţii funcţionale a statului vizat. Scopul
acestei strategii este de a direcţiona opinia
publică în exercitarea de presiuni asupra
persoanelor cu funcţii de conducere pentru a
ceda solicitărilor teroriştilor. În acest context,
populaţia-ţintă devine un instrument în mâinile
teroriştilor, cu scopul introducerii revendicărilor
acestora pe agenda politică.
Cuvinte cheie: terorismul şi mass media,
combaterea şi prevenirea terorismului.
Introducere
În epoca globalizării comunicaţiilor, atentatele
teroriste au drept scop atragerea atenţiei
opiniei publice internaţionale cu privire la
solicitările atentatorilor, mass media jucând
un rol principal în acest sens. Atâta timp
cât există mass media, teroriştii vor viza
„oxigenul publicităţii”, descriere plastică a
scopurilor mediatice ale grupărilor teroriste
aparţinând lui Margaret Thatcher, fost prim-
ministru al Marii Britanii. Într-adevăr, atâta
timp cât teroriştii vor săvârşi atentate, mass
media vor fi interesate să le mediatizeze, în
scopul satisfacerii dramatismului audienţei,
care implică şi curiozitatea faţă infractori şi
victime.1
Există însă şi puncte de vedere diferite
privind acest subiect care susţin că între
terorişti şi mass media există atât relaţii de
indiferenţă, când „teroriştii nu urmăresc nici să
25
producă panică la nivelul unor grupuri, nici să
facă propagandă prin săvârşirea unor atentate”
sau de indiferenţă relativă, când autorii
violenţei rămân indiferenţi la mediatizare,
cât şi cazuri în care aceştia utilizează mass
media pentru a-şi justifica poziţiile adoptate.2
De asemenea, există exemple suficiente
pentru a dezaproba teoria potrivit căreia
dezvoltarea mass media moderne reprezintă
principala cauză a intensificării fenomenului
terorist. Nu putem însă nega relaţia dintre
fenomenul terorist modern şi anumite
segmente ale media, care le asigură beneficii
mutuale.3 Într-adevăr, mass media urmăresc
maximum de audienţă, atentatele teroriste
de proporţii, precum deturnările şi luările de
ostateci, asigurând presei o sursă inepuzabilă
de ştiri senzaţionale, care au drept rezultat
obţinerea unei audienţe maxime. Mass
media îndeplinesc un rol foarte important
prin selectarea, prezentarea şi plasarea
evenimentului la nivelul receptorilor, cenzura
şi „dreptul de a şti” trebuind a fi analizate în
contextul promovării valorilor democratice.
Societatea democrată nu acceptă cenzura
presei, nici chiar în cazul unei asemenea
probleme sensibile. Însă instituţiile media
trebuie să-şi menţină profesionalismul, să fie
conştiente de rolul jucat în cadrul societăţii
civile şi să evite rolul de instrument pentru
materializarea scopurilor urmărite de terorişti.
Lumea contemporană a „infotainment”-
ului trasează graniţele dintre bine şi rău
prin titlurile ziarelor. În consecinţă, ceea ce
rămâne încrustat în viziunea receptorului este
agresivitatea sloganului „terorist islamic”.
Atacurile din 11 septembrie 2001 au asigurat
audienţa a milioane de spectatori, cărora
li s-a prezentat vulnerabilitatea Statelor
Unite în faţa teroriştilor. De cele mai multe
ori mass media se concentrează asupra
excentricului şi a situaţiilor extraordinare,
oferind imagini distorsionate ale realităţilor din
Orientul Mijlociu. În loc să arate că grupările
fundamentalist islamice sunt situate la periferia
societăţii din statele musulmane, mass media
oferă o imagine distorsionată, prezentând
radicalismul şi extremismul ca norme valorice
ale societăţilor respective. Imaginea unui grup
de palestinieni care sărbătoreau „lovitura dată
duşmanului american” ajunge să fie o ştire
importantă, în vreme ce o demonstraţie de
solidaritate cu victimele atentatelor teroriste
din 11 septembrie 2001, la care participă
mii de musulmani, este posibil să nu fie
prezentată de mass media. Mass media deţin
un rol important în dirijarea opiniei publice,
putând să intermedieze un dialog între
civilizaţii, prin prezentarea, consumatorului
căruia i se adresează, a credinţelor,
valorilor şi practicilor altor grupuri sociale,
culturale, religioase şi etnice decât cel de
apartenenţă. Este important de subliniat însă
că mass media acţionează sub imperiul unor
constrângeri de ordin financiar, ideologic,
concurenţial, de marketing comercial
sau de căutare a senzaţionalului. Aceste
constrângeri grevează discursul mediatic,
uneori efectul fiind prezentarea obtuză,
unidimensională, stereotipă şi părtinitoare a
valorilor caracteristice altor civilizaţii. Având
în vedere acest fapt, mass media trebuie să
conştientizeze rolul vital pe care îl joacă în
informarea publicului, precum şi potenţialul
de influenţare a relaţiilor între diferite grupuri
culturale, religioase, etnice şi sociale, atât la
nivel naţional cât şi internaţional.
Interesul teroriştilor pentru „publicitate
gratuită”
În demersul grupărilor teroriste de răspândire a
terorii în rândul populaţiei-ţintă vor fi implicate,
în mod inevitabil, mass media. Secta islamică
şiită a „Asasinilor”, care a răspândit teroare în
26
lumea islamică, s-a folosit de predicile ţinute
în moschee şi pieţe publice pentru a transmite
detalii referitoare la atacurile săvârşite.4 De
menţionat că, mijloacele de propagandă
proprii grupărilor teroriste au un circuit limitat,
servind răspândirii ideologiei militantiste
în rândul membrilor, simpatizanţilor şi a
altor potenţiali aderenţi. Importanţa acestor
mijloace de propagandă şi prozelitism nu
trebuie însă subestimată în elaborarea unor
strategii de anihilare a unei grupări teroriste.5
Din acest motiv, teroriştii studiază mass media
în scopul identificării modalităţilor de punere
în practică a ameninţărilor, de amplificare a
sentimentului de panică a populaţiei şi de
intensificare a situaţiei de criză la nivelul
actorilor instituţionali. Punctele de vedere
contradictorii ale reprezentanţilor societăţii
civile sunt exploatate pentru subminarea
credinţelor populaţiei şi justificarea acţiunilor
teroriste întreprinse. În acest sens, Alex
Schmid subliniază că: „ubicuitatea media
expune familiilor ostatecilor suferinţele
create de capturarea acestora de către
terorişti. Rezultatul este unul pozitiv pentru
ostateci dar şi pentru terorişti, subminând
poziţia adoptată de actorii instituţionali faţă
de revendicările grupărilor teroriste: Fără
negocieri, fără concesiuni!”6 Un exemplu
pentru înţelegerea ramificaţiilor psihologice
a acţiunilor propagandistice ale grupărilor
teroriste îl constituie utilizarea mijloacelor
mass media de către hamas. Ulterior oricărei
operaţiuni militare israeliene împotriva hamas,
purtătorul de cuvânt al acestei grupări declară
că vor fi iniţiate, în replică, o serie de atacuri
teroriste, acest gen de anunţuri intensificând
anxietatea în intervalele dintre atacuri, în
pofida nerelevanţei ameninţării.
Natura simbiotică a relaţiei dintre tero-
rişti şi mass media nu presupune că acestea
împărtăşesc valorile grupărilor teroriste, dar
indică vulnerabilitatea mijloacelor mediatice
faţă de exploatarea şi manipularea de către
cele din urmă.
 Astfel, grupările teroriste urmăresc,
prin manipularea mass media, îndeplinirea
următoarelor obiective:
- propaganda acţiunilor comise şi
crearea unei stări de panică în rândul
populaţiei;
- adeziunea populaţiei la acţiunile
săvârşite, subliniindu-se caracterul
just al cauzei urmărite şi iminenţa
victoriei;
- obstrucţionarea ripostei forţelor de
securitate, sugerând încălcarea
valorilor democratice, precum şi
ineficienţa măsurilor de combatere
adoptate;
- mobilizarea şi incitarea simpatizan-
ţilor, în scopul recrutării acestora şi
obţinerii de contribuţii financiare.7
Acoperirea mediatică a fenomenului
terorist: implicaţii pentru elaborarea
strategiilor de combatere a terorismului
Grupările teroriste caută să demonstreze
credibilitatea ameninţărilor prin mediatizarea
atentatelor teroriste comise. Descifrarea
mecanismului care determină un grup să
comită acte de terorism implică înţelegerea
motivaţiilor, scopurilor, ideologiilor sau
credinţelor religioase urmărite.
Mass media joacă un rol foarte
important prin selectarea, prezentarea şi
plasarea evenimentului la nivelul receptorilor,
strategiile antiteroriste elaborate de actorii
instituţionali fiind influenţate de capacitatea
grupărilor teroriste de a manipula opinia
publică. Ce acţiuni ar trebui definite drept
teroriste? Ce mijloace de acţiune antiteroristă
sunt legitime în opinia populaţiei? În scopul
coordonării eforturilor internaţionale de
combatere a fenomenului terorist trebuie
să răspundem la aceste întrebări, din
perspectiva comunităţii internaţionale. Atât
timp cât teroriştii se pot ascunde în spatele
termenului de „luptător pentru libertate”,
este mult mai dificil să elaborăm strategii
27
antiteroriste care să fie recunoscute la nivel
internaţional. Opinia publică, ca beneficiar
al măsurilor de combatere a terorismului,
constituie o preocupare importantă în
elaborarea unei strategii antiteroriste, actorii
instituţionali trebuind să identifice şi să
neutralizeze interesele mediatice urmărite,
pe termen scurt/lung, de grupările teroriste.
De asemenea, este important ca obiectivele
instituţiilor cu atribuţii în domeniul combaterii
terorismului să nu fie în contradicţie cu
obiectivele mass media. De menţionat că
mass media urmăresc „exclusivitatea” în
prezentarea infractorilor şi a ştirilor care
captivează şi reţin atenţia opiniei publice,
pentru a le creşte audienţa, strategii care pot
periclita nevoia de conspirativitate a acţiunilor
întreprinse de actorii instituţionali, care sunt
interesaţi de protejarea vieţii cetăţenilor,
aplicarea legii, identificarea atentatorilor şi
deferirea acestora justiţiei. Paul Wilkinson
susţine că, în cazul societăţilor democratice,
relaţia instituţii de combatere a terorismului -
mass media poate fi:
- strategia de „laissez faire”: nu se
acoperă mediatic fenomenul terorist,
oricât de serioasă ar fi ameninţarea.
Pericolul este evident: grupările
teroriste vor exploata mass media
pentru a-şi intensifica capacitatea de
a crea un climat de frică şi subminare,
de a amplifica propaganda pentru
mediatizarea cauzei sau pentru a forţa
actorii instituţionali să facă concesii,
având drept rezultat încurajarea
producerii unor atentate teroriste;
- cenzura mass media: limitarea
accesului grupărilor teroriste la
reţelele de informare. În general,
actorii instituţionali evită să cenzureze
acoperirea mediatică a fenomenului
terorist. Este unanim recunoscută
importanţa evitării manipulării mass
media de către terorişti dar dacă
libertatea presei ar fi sacrificată în
numele combaterii terorismului, ar
 fi încălcat unul dintre fundamentele
societăţii democratice;
- evitarea pericolului manipulării şi
exploatării mass media de către
terorişti. De exemplu, postul de
televiziune CBS şi-a asumat obligaţia
de a fi precaută, onestă şi moderată în
acoperirea mediatică a fenomenului
terorist, urmărind să evite interferenţa
cu comunicatele autorităţilor,
folosindu-se de recomandările
experţilor pe probleme de terorism şi
supunându-se instrucţiunilor forţelor
de ordine8.
Societatea democratică nu acceptă
cenzura presei nici chiar în cazul unei
asemenea probleme sensibile. În acest
context, mass media trebuie să dea dovadă
de profesionalism, să fie conştiente de rolul
jucat în cadrul societăţii civile şi să evite rolul
de instrument pentru materializarea scopurilor
politice urmărite de terorişti.
Atacurile teroriste: nevoia de senzaţional
a mass media
Predilecţia mass media pentru senzaţional
este unanim recunoscută, în cazul atentatelor
teroriste imaginile şi poveştile violente având
potenţialul de a şoca receptorii, opinia publică.
Mass media moderne au capacitatea de a
furniza o cantitate semnificativă de informaţii,
televiziunea şi internetul putând informa
publicul, cu privire la comiterea unui atentat
terorist, în timp real. Astfel, mass media pot
furniza informaţii referitoare la desfăşurarea
evenimentelor şi face recomandări privind
modul de protecţie a populaţiei civile.
Totodată, mass media pot crea o presiune
publică care să influenţeze eficienţa măsurilor
de combatere a fenomenului terorist. În acest
context trebuie analizată legitimitatea morală
a acţiunilor de combatere. Până unde poate
merge un stat în combaterea terorismului
fără să pericliteze valorile democratice?
Majoritatea strategiilor de combatere a
28
terorismului se bazează pe dreptul la auto-
apărare. În acest sens, modalitatea cea mai
eficientă este anihilarea fizică a teroriştilor,
aceştia preferând să moară ca martiri decât
să fie reţinuţi de forţele de ordine, un exemplu
în acest sens fiind atacurile sinucigaşe.9 Însă
de nenumărate ori mass media prezintă
strategiile antiteroriste adoptate de actorii
instituţionali, în exercitarea dreptului la
auto-apărare împotriva grupărilor teroriste,
drept încălcări ale valorilor democratice sau
normelor de drept internaţional.
Studiu de caz
World Trade Center, mediatizarea
atentatelor teroriste din 1993 şi 2001
În acest context, atentatele teroriste de la
World Trade Center, din 1993 şi 2001, pot
reprezenta un excelent studiu de caz referitor
la rolul mass media în prezentarea atentatelor
teroriste. În cazul atentatului din 1993, în
pofida restricţiei impuse de autorităţile federale
americane, de a prezenta acest incident drept
atentat terorist înainte de a avea o confirmare
oficială, mass media l-au prezentat drept un
atac fără precedent în istoria SUA, chiar dacă,
în anul 1975, 11 persoane au fost ucise de o
bombă amplasată pe aeroportul LaGuardia
din New York, de către membrii unei grupări
teroriste din Porto Rico.10
Newsweek „cita autorităţile federale”
care calificau explozia drept „singurul act
terorist care s-a produs până acum pe
teritoriul Statelor Unite”, deformarea realităţii
în prezentarea atacului considerat primul
eveniment de acest gen în istoria SUA, creând
posibilitatea producerii istoriei receptorilor. În
mod evident, presa de scandal a speculat
sentimentele de frică, panică şi curiozitate
ale receptorilor: „5 morţi într-o înfiorătoare
explozie de maşină” era titlul New York Post
de a doua zi, deşi articolul nu prezenta probe
care să susţină producerea exploziei.11 Daily
News anunţa „implicarea unei facţiuni sârbe
într-o fatală explozie în World Trade Center”,
maniera de prezentare a evenimentelor
indicând cu certitudine imixtiunea sârbilor.
În acest context, Daily News acuza politica
de imigrare a statului american, susţinând
că „guvernul a pierdut controlul graniţelor
şi facilitează accesul teroriştilor pe teritoriul
SUA”.12. De asemenea, mass media au
îngreunat investigaţiile autorităţilor, jurnaliştii
blocând accesul în clădire, astfel încât
autorităţile nu au putut identifica, printre
dărâmături, eventuale indicii. O altă tendinţă
a mass media a fost „identificarea” autorilor
atacului terorist, mediatizându-se implicarea
unor terorişti străini înaintea existenţei unor
dovezi care să susţină aceste acuzaţii. În
mod similar, atacurile din 11 septembrie 2001
au asigurat audienţa a milioane de spectatori,
cărora li s-a prezentat vulnerabilitatea Statelor
Unite în faţa grupării teroriste Al-Qaeda. Dacă
în cazul unor atacuri teroriste anterioare nu
a existat nici o îndoială privind identitatea
atentatorilor sau a motivaţiei acestora, în
cazul atentatelor din 11 septembrie 2001,
acestea nu au fost revendicate iniţial.
Concluzii
Declaraţiile făcute de Osama bin Laden
cotidianului pro-taliban Ummat, în 28
septembrie 2001, i-a determinat pe mulţi
ziarişti şi politicieni să pună la îndoială
implicarea acestuia, cerând administraţiei
americane dovezi concludente pentru a se
implica în „războiul împotriva terorismului”.
Bin Laden afirma în acel interviu, că există
foarte multe grupări teroriste din ţări precum
Israel, Rusia, India sau Serbia care ar putea
fi responsabile pentru atentate comise, că
„nu are nici o legătură cu aceste atacuri” şi
că „Al-Qaeda nu consideră SUA ca fiind
inamicul său”. Însă, doar la câteva ore după
ce americanii au lansat prima bombă asupra
Afganistanului, Osama bin Laden, a apărut
pe o casetă înregistrată, difuzată în întreaga
lume, în care acuză SUA şi laudă atacurile
29
teroriste din 11 septembrie 2001. Apariţia
casetei înregistrate de teroristul saudit, în
care acesta se declara mulţumit de rezultatele
atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001
au condus la formarea unei imagini mediatice
negative a lui Osama bin Laden, identificat de
opinia publică ca fiind principalul responsabil
de aceste atacuri.
Bibliografie
1. Wilkinson, Paul: The Media and Terrorism: A
Reassessment, Terrorism and Political
Violence, Vol.9, No.2, Summer 1997.
2. Boaz, Ganor: Terror as a Strategy of Psychological
Warfare, July 15, 2002, www.ict.org.il .
3. Wieviorka, Michel: The Making of Terrorism,
University of Chicago Publishing, Chicago
1988.
4. Schmid, Alex P, de Graaf, Janny: Violence as
Communication: Insurgent Terrorism and
the Western News Media, Sage Publishing,
Beverly hills, 1982.
5. Lewis, Bernard: The Assassins: A Radical Sect
in Islam, Weidenfeld and Nicolson, London,
1967.
6. Tugwell, Maurice: Politics and Propaganda
of the Provisional IRA, in Wilkinson, Paul
(ed.): British Perspectives on Terrorism,
George Alien and Unwin, London, 1981.
7. Schmid, Alex P: Terrorism and the Media: The
Ethics of Publicity, Terrorism and Political
Violence, No. 14, October 1989.
8. herren, Eric: Counter-Terrorism Dilemmas,
www.ict.org.il.
9. Berry, LaVerle; Jones, Amanda; Powers,
Terence: Media Interaction with the Public
in Emergency Situations: Four Case
Studies, Federal Research Division, Library
of Congress, Washington, 1999.
10. karen Phillips, 5 Dead in Car Bomb Horror,
New York Post, February 27, 1993.
11. O’Shaughnessy, Patrice, Mustain, Gene: Bomb
Rocks Manhattan, New York Daily News,
February 27, 1993.
30
 MASS MEDIA ŞI TERORISMUL
Cum percepem terorismul?

Lect. univ. dr. Adrian ROŞAN

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

Model teoretico-explicativ
Rezumat
În fapt, obiectivele organizaţiilor teroriste
Orice concept care, pus în aplicare, afectează
integritatea fiinţei umane cu consecinţe în
(Alexander şi klein, 2005) includ:
plan emoţional, cognitiv, social şi fizic, naşte • Crearea de anxietate, frică şi
controverse, implică definiţii subiective şi panică la nivel general;
dezbateri interminabile, dar un fapt rămâne • Promovarea neputinţei şi a lipsei
cert: fenomenul există şi de maximă importanţă de speranţă;
este să descoperim cum îl percep cei afectaţi • Demonstrarea incompetenţei
şi în ce măsură percepţia acestuia influenţează autorităţilor;
diferitele aspecte ale calităţii vieţii. • Distrugerea sentimentului de
siguranţă şi securitate;
Cuvinte cheie: mass media şi terorismul,
• Provocarea unor reacţii
comportament antisocial, violenţă.
dezadaptative ale indivizilor
şi autorităţilor (de exemplu,
Introducere
legislaţie incompetentă şi/sau
represivă, utilizarea excesivă a
Terorismul are în fapt peste 100 de definiţii şi
violenţei împotriva indivizilor sau
este mult mai dificil de definit comparativ cu
organizaţiilor suspecte).
teroarea. Din aceste definiţii am ales-o pe cea
a Departamentului de Justiţie a SUA (1996) Toate aceste obiective, supuse unei
care spune: Terorismul presupune utilizarea analize atente, influenţează în mod semnificativ
ilegală a forţei şi a violenţei împotriva percepţia actelor teroriste atât a populaţiei
persoanelor şi a proprietăţilor pentru a ţintă, cât şi a celor care percep fenomenul
intimida şi pedepsi guvernele, civilii sau orice fără să fie implicaţi. Reacţiile celor afectaţi de
alt segment în vederea atingerii unor obiective acest fenomen, deşi sunt pe larg comentate
politice şi sociale. şi se reflectă într-o literatură extinsă, nu sunt
Pe de altă parte, constatăm din definiţiile încă documentate în mod specific, iar reacţiile
specialiştilor că terorismul înseamnă: „violenţă teoretizate sunt cele comune reacţiilor post-
fizică, spaimă, teroare provocate deliberat traumă. Reacţiile normale în acest cadru au
prin acte de violenţă publică, folosirea cu mai multe nivele:
intenţie a unor mijloace capabile să ducă a) Emoţional
la un pericol comun. Caracteristicile terorii - şoc, stupefacţie, negare
sunt: violenţa şi ameninţarea cu violenţa, - frică, anxietate
folosirea sistematică şi persistentă a violenţei, - neputinţă, lipsă de speranţă
intimidarea şi sensibilizarea prin agresivitate b) Cognitiv
şi ură” (Delcea, 2006; Buş, 2005). - dezorientare, confuzie
Întrebarea care apare în mod firesc - gânduri, imagini şi amintiri
este cum percepe populaţia actele teroriste în intruzive
raport cu aceste obiective politice şi sociale - hipervigilenţă (creşte sensul
a căror atingere este condiţionată de traume riscului)
fizice şi psihologice, sau de cele mai multe ori - tulburări ale concentrării şi
pierderea de vieţi omeneşti. memoriei

31
 c) Social
- izolare
- iritabilitate
- lipsa încrederii şi a credinţei
- comportament evitativ (în legătură
cu orice fapt care aminteşte de
eveniment)
d) Fizic
- Arousal crescut
- insomnie
- apatie
O privire de specialist ar identifica
imediat aceste simptome ca făcând parte din
tulburarea de stres posttraumatic conform
DSM IV-TR sau ICD-10, dar dincolo de
această tulburare, percepţia acestui fenomen
este influenţată de o serie de mituri despre
ceea ce sunt teroriştii, despre semnificaţia
lor în traseul existenţial al unui individ sau a
unei comunităţi, mituri care de multe ori ajută
publicul larg să beneficieze de un catharsis
emoţional în raport cu fenomenul, fără însă
a-l înţelege. Dincolo de mituri şi dincolo de
diversele „realităţi” prezentate în mass media,
există o serie de aspecte privind terorismul
şi teroriştii care ar trebui cunoscute per se
şi care ar contribui la creşterea acurateţii în
percepţia fenomenului, precum şi la un ajutor
psihologic eficient atât a celor care sunt
victime ale terorismului, cât şi a celor care
s-ar putea confrunta cu acesta. Alexander
(2005) face o serie de consideraţii importante
pentru percepţia fenomenului şi anume:
a. Majoritatea teroriştilor nu suferă
de afecţiuni psihice şi nu posedă
o personalitate psihopată sau
violentă
b. Nu toţi teroriştii provin dintr-
un mediu dezavantajat social.
Mediile sociale dezavantajate
sunt mai susceptibile să producă
simpatizanţi ai fenomenului decât
terorişti
c. Nu toţi teroriştii sunt fanatici reli-
gioşi, ci majoritatea aparţin unor
grupări tradiţionale (cei fanatici
religioşi aparţin unor grupări reli-
gioase extremiste, fiind motivaţi
32
de perspectiva transcendenţei şi
de recompense incomensurabile
ascendenţei lor)
d. Teroriştii nu au în mod tipic “creierul
spălat” sau sunt constrânşi să
desfăşoare activităţi teroriste,
deşi în multe cazuri sunt conduşi
de lideri carismatici şi inspiraţi
e. Teroriştii nu sunt exclusiv
persoane de sex masculin,
există la ora actuală tendinţa de
a implica femeile. Mai mult decât
atât, sunt încurajaţi să participe la
actele teroriste copiii de la vârsta
de 12 ani în sus (un studiu realizat
printre copiii de vârstă şcolară din
Gaza constată că 70 % îşi doresc
să devină shahid într-un martiraj)
f. Caracteristicile psihologice ale
celor implicaţi în acte teroriste
sunt de regulă: un nivel scăzut al
stimei de sine, lipsă de speranţă,
ruşine, nevoia de revanşă şi un
grad crescut de vulnerabilitate.
În percepţia fenomenului, opţiunea de
interpretare este una integrativă, deoarece
o interpretare din perspectivă strict morală
limitează înţelegerea acestuia. Un alt factor
cu mare grad de semnificaţie în perceperea
terorismului îl reprezintă mass media A scrie
despre terorism si mass media sau modul
în care mass media influenţează în mod
deliberat sau dimpotriva incoştient actele
teroriste, presupune în primul rând o definire
clară a conceptelor şi a perspectivei din care
cele două realităţi majore (terorismul şi mass
media) influenţează în mod semnificativ viaţa
noastră de zi cu zi. Mass media are două
funcţii majore: de a ne oferi informaţie şi de
a produce „entertaiment”. Fără a discuta aici
modul în care ne este prezentată informaţia
privind realităţile sociale sau scopul în care
aceasta ne este prezentată, precum şi calitatea
divertismentului şi rolul constructiv al acestuia
în viaţa consumatorului de media, trebuie să
recunoaştem că media constituia unul dintre
habitus-urile vieţii noastre şi ne influenţează
deciziile adaptative sau dezadaptative pe care
le luăm. În acest context, este important să
avem în vedere câteva aspecte pentru a avea
o percepţie validă a terorismului şi anume:
1. grupul ţintă – publicul larg care de cele
mai multe ori primeşte mesaje violente
sau devine subiectul unor acte violente
fără a fi avizat sau fără a avea vreo
legătură cu acestea;
2. acelaşi grup ţintă manifestă o gamă
largă de comportamente la diverse
nivele:
a) emoţional: şoc, negare, frică,
anxietate, lipsa speranţei,
neputinţă;
b) cognitiv: dezorientare, confuzie,
gânduri intruzive, imagini,
amintiri, sporirea posibilităţii de a
se manifesta comportamentul de
luare exagerată în considerare a
riscului;
c) social: izolare, iritabiliate, lipsa
încrederii şi a convingerilor
d) fizic: hiper-arousal, insomnie,
deficit energetic, apatie
3. învăţarea de tehnici de agresiune
şi desensibilizare progresivă în faţa
actelor de violenţă;
4. funcţia narcisistă ca organizaţie
prezentă atât în mass media, cât şi în
organizaţiile terosriste
În opinia lui Martin şi Wright (citaţi de
Alexender si klein, 2005), termenul de terorist
a căpătat o conotaţie socială de stigmatizare
a adversarilor, astfel încât evenimente ca
World Trade Center, exploziile din cluburile
de noapte din Bali, exploziile sinucigaşe din
Irak sau evenimentele din Londra din 2005 pe
larg mediatizate nu au făcut decât să incite la
ultragiu public şi la competiţie între politicieni
şi alţi lideri publici privind condamnarea
terorismului. Pentru a înţelege corect
terorismul, dincolo de prezentările mass
media, ar trebui să utilizăm în explicarea lui
nu doar o grilă morală, ci şi una psihosocială.
Acest lucru nu este uşor de realizat pentru
că, pe de o parte, evenimentele teroriste,
precum şi prezentarea lor media stimulează
un catharsis emoţional care primează în
33
interpretarea fenomenului, iar pe de altă parte
mass media a construit sau a contribuit la
apariţia multor mituri privind terorismul. Unul
din aceste mituri ar fi atacurile sinucigaşe.
Însă, dincolo de relatările mass media trebuie
menţionat, conform studiilor, că aceste atacuri
sinucigaşe au loc în nişte locuri, de exemplu
în Gaza în care populaţia de acolo în procent
de 40 % este reprezentată de copii sub 15 ani.
Ei sunt numiţi de presă „Children of the dust”.
Conform studiilor 99,4 % dintre aceştia suferă
de o traumă, 99,2 % au fost bombardaţi,
97,5 % au fost expuşi la gaze lacrimogene,
96,6% au fost martori la împuşcături, 95,8
% au fost martori la bombardamente şi
funeralii. Aproape un sfert din aceşti copii
au raportat că membri ai familiior lor au fost
răniţi sau omorâţi. Evident că în acest context
de „război”, mai ales copiii sunt ţinta unor
manipulări, deoarece ei trăiesc într-un context
de stres postraumatic continuu, o traumă
repetitivă aflată în continuă desfăşurare. Aceşti
copii prezintă o simptomatologie specifică:
insomnie, agitaţie, coşmare, enurezis,
agresivitate, dificultăţi de concentrare, lipsă
de speranţă, furie necontrolată, angajare
în activităţi cu grad crescut de risc, tulburări
dramatice de dispoziţie.
Un aspect controversat în explicarea
comportamentului violent este semnificaţia
corelaţiei dintre expunerea la violenţa
mediatizată şi comportamentul agresiv de tip
deschis. Un raport din SUA asupra acestei
probleme (1972) concluziona existenţa unei
relaţii cauzale între cele două elemente, dar
aceasta poate fi pusă în evidenţă doar la
anumiţi copii (adică, cei cu risc în a adopta un
comportament violent), devenind operaţională
în contexte specifice. Alte studii (Sears
et al.1991) consideră că legătura dintre
violenţa televizată şi comportamentul violent
este evidentă şi clară, fapt confirmat şi de
majoritaea studiilor longitudinale (huesmann
şi Eron, 1986). Dincolo de aceste corelaţii,
ceea ce ar fi de dorit să se identifice sunt
mecanismele prin care mediatizarea violenţei
influenţează apariţia comportamentului
violent. Din păcate, răspunsurile la această
întrebare gravitează în jurul explicaţiilor de
simţ comun, aducându-se destul de puţine
lămuriri şi nuanţări în acest sens.
În fig. 1 este sintetizat impactul
violenţei mass media (adaptare P. Iluţ, 2004
după Baron şi Byrne, 1991 ). Din acest model
reiese faptul că prin dezinhibiţie datorată
conţinutului încărcat de violenţă promovat
de mass media, comportamentele violente
sunt gratificate material şi psihosocial de
colectivitate, devenind trasee de urmat şi
slăbind constrângerile şi reţinerile faţă de
violenţă.
Fig. 1
Studiile experimentale arată că
vizionarea frecventă de emisiuni, filme, etc
cu un conţinut pregnant violent influenţează
procesele cognitive ale individului. Itemii şi
scenele de violenţă mobilizează cogniţia -
conştient sau subliminal - direcţionând-o spre
interpretări şi acţiuni în termeni de agresivitate
(P. Iluţ, 2004).
Apare şi o desensibilizare emoţională,
influenţată de insistenţa asupra actelor
de cruzime şi a detaliilor lor fiziologice,
desensibilizare care anulează sau reduce
atitudinea empatică faţă de cei agresaţi.
În perceperea terorismului, de un real
ajutor ne este teoria durerii sociale. Indivizii
care sunt excluşi social prezintă o mulţime de
trăsături specifice panicii:
• agresivitate (Buckley et al., 2003;
Twenge et al., 2001),
• analgie (MacDonald et al., in
press),
• TA crescută
• concentraţii crescute ale
cortizolului plasmatic (Stroud et
al., 2000),
34
• dezorganizări în procesarea
cognitivă superioară
• fără dezorganizări la nivelul
sarcinilor mentale automate.
Or prin felul în care teroriştii acţionează
şi ne sunt prezentaţi de diverse canale
de comunicare ei reprezintă o categorie
care se exclude social prin credinţele pe
care le au şi prin obiectivele acţiunilor lor.
Implicaţiile teoriei durerii sociale asupra
comportamentului agresiv sunt susţinute de o
serie de studii care consideră că apariţia unui
comportament agresiv pe baza durerii sociale
poate să activeze acel sistem de apărare
împotriva unei ameninţări generalizate
când apare respingerea sau este
percepută o subevaluare relaţională
(când distanţa defensivă este mică),
reacţia fiind susţinută de mecanismele
care stau în spatele atacului de panică.
Factori care cresc riscul de agresivitate
prin reducerea distanţei defensive şi
care saturează majoritatea actelor
teroriste sunt : evaluarea şi reevaluarea
unei situaţii, atribuirile, controlul, sentimentul
neputinţei şi ostilitatea.
În mod specific, răspunsurile agresive în
faţa respingerii sociale unanime a terorismului
urmează acelaşi traseu ca în cazul durerii
fizice. Excluderea socială activează o
instanţă defensivă împotriva unei ameninţări
percepute, chiar dacă această defensivitate nu
este percepută conştient şi poate determina o
evaluare iniţială a situaţiei care indică un grad
crescut de ameninţare, existând posibilitatea
activării unui răspuns agresiv. În acest fel s-ar
putea avansa o ipoteză ştiinţifică în explicarea
atacurilor sinucigaşe. Faptul că excluderea
socială şi condamnarea terorismului este
aproape unanimă, nu este întotdeauna un
factor protectiv, ci dimpotrivă poate accesa
mecanisme inconştiente care determină acte
teroriste de neimaginat cu consecinţe nefaste
şi pe termen lung atât la nivelul populaţiei
planetei, cât şi la nivel regional, circumscriind
profile „psihosociale” dezadaptative.
Concluzii
În concluzie, pledoaria noastră este pentru o
abordare ştiinţifică a percepţiei terorismului
care se naşte din nevoia de a conceptualiza
efectele expunerii la acest fenomen într-o
manieră generală şi comprehensivă, luând
în considerare diferenţele de personalitate,
diferenţele etnice, contextul social şi istoric în
care terorsimul se extinde şi modalităţile prin
care mass media încearcă să-l poziţioneze
în percepţia publicului larg, variaţiunile
contextului dramatic şi alţi potenţiali factori
moderatori semnificativi.
Bibliografie
Archer J, Browne k. (1989), Concepts and
approaches to the study of aggression.
In: Archer J, Browne k, eds. human
aggression: naturalistic approaches.
London: Routledge, 3-24.
Delcea, C. (2006). Psihologia terorismului. Studiu
psihologic asupra teroriştilor, Editura
Albastră, Cluj-Napoca.
35
Feshbach S. & Tangney J.(2008), Television
Viewing and Aggression-Some Alternative
Perspectives: Perspective on Psychological
Science. Vol. 3. Nr. 5.
Groebel J. (1998), Media violence and children,
Educational Media International 35: 216-
27.
Iluţ, P. (2004), Valori, atitudini şi comportamente
sociale. Teme actuale de psihosociologie.
Ed. Polirom, Iaşi.
MacDonald, G. Leary, M. R. (2005), Why Does
Social Exclusion Hurt? The Relationship
Between Social and Physical Pain,
Psychological Bulletin, v131 n2 p202-223
Mar 2005.
Pilger, J (2007), Children of the dust , New
Statesman; May 28, 2007; 136, 4846; ABI/
INFORM Global, pag. 26
Roşan, A. (2006), Violenţa juvenilă şcolară. Teorie,
prevenţie şi intervenţie, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Roşan, A (2009), Comportamentul violent- strategii
de screening şi intervenţie, Editura Alma
Mater, Cluj-Napoca.
36
 SIMBIOZA PERFECTĂ ÎNTRE TERORISMUL CONTEMPORAN ŞI MASS MEDIA
Lect. univ. dr. Dan Octavian RUSU
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI
Conf. univ. dr. Andrea FABIAN
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI
Psiholog Cristian DELCEA
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE “IULIU hAŢIEGANU” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE PSIhIATRIE ŞI PSIhOLOGIE MEDICALĂ
Rezumat
Definirea, înţelegerea corectă şi exhaustivă a
fenomenului de terorism sunt necesare pentru
elaborarea unor strategii şi tactici eficiente
de luptă antiteroristă. Practic, nu există un
model universal valabil, definirea şi analiza
actului terorist trebuie făcute pentru fiecare
caz în parte. Abordarea noastră a ales Definiţia
Codului Federal al Statelor Unite pentru terorism
care este prezentat ca şi: folosirea ilegală a
forţei şi violenţei împotriva unor persoane sau
proprietăţi, pentru intimidarea sau pedepsirea
unui guvern, a populaţiei civile, sau a unui
segment de populaţie, făcută în scopul atingerii
unor obiective politice sau sociale. Studiul
nostru doreşte să prezinte, prin analiza acestei
definiţii şi a literaturii de specialitate, existenţa
unei relaţii de simbioză între terorism şi mass
media.
Cuvinte cheie: mass media, terorism, relaţia
de simbioză şi ad-terorism.
Introducere
Trebuie să specificăm încă de la început că a
defini termenul de terorism nu este o sarcină
tocmai uşoară. Această asumpţie este
susţinută de Alex Schmid, care, analizând
mai bine de 109 definiţii ale terorismului,
a găsit 8 concepte de bază pentru care
a identificat următoarele caracteristici ale
fenomenului: violenţă şi forţă (apar în 83.5%
dintre definiţii); motivaţii politice (65%); frică,
accent pe teroare (51%); ameninţare (47%);
efecte psihologice şi reacţii anticipate (41.5%);
37
discrepanţă între obiective şi victime (37.5%),
acţiuni intenţionate, planificate, organizate şi
sistematice (32%); metodă de luptă, strategie
şi tactică (30.5%). Analiza lui Schmid, prin
identificarea principalelor concepte necesare
definirii terorismului şi a caracteristicilor
acestora, prezente în definiţii considerate
deja clasice, ne arată că informarea prin
media despre actele de terorism are rolul
de a scoate în evidenţă pe cei ce realizează
astfel de acte (Schimd, 1984). Ei devin astfel
atât subiecţii cercetărilor ştiinţifice pentru a
căror materializare sunt mobilizate fonduri de
cercetare serioase dar şi personaje cunoscute
de opinia publică prin apariţii televizate directe.
În felul acesta apar studii şi cercetări, sunt
realizate reportaje, documentare sau chiar
filme artistice, toate având ca subiect principal
terorismul, consecinţele acestuia, iar pentru
a mări starea de tensiune a consumatorului
media se alege un personaj deja cunoscut
care, mai mult sau mai puţin mascat, joacă
rolul principal.
Terorismul şi consumatorii de media
Datorită frecvenţei acestor acte, nu mai există
aproape nici o naţie care să nu fi trăit acest
gen de experienţă pe teritoriul ei sau indirect
prin cetăţenii ei, care, în calitate de turişti, au
fost martorii sau victimele unor astfel de acte
teroriste. Ca urmare, informaţiile despre lumea
terorismului sunt rezultatul experienţelor
directe şi mediate (Sloan, 2002). Presa,
televiziunea, radioul, revistele şi magazinele
precum şi alte surse de comunicaţie media
transmit mesaje care influenţează opinia
cetăţenilor de orice categorie: rasială, etnică,
politică, gender, socială sau profesională.
Transmiterea zilnică a mesajelor despre
evenimentele politice, evaluarea acestor
evenimente şi interpretarea lor se realizează
de către: guvern spre cetăţean, un grup la
altul, un grup spre individ, elite spre mulţime;
toate prin canalele media ( Atkin,1981). În
mod paradoxal, asistăm la o exagerare şi
amplificare a pericolului terorist, chiar de
către puterea politică de stat responsabilă
cu protecţia cetăţenilor. Guvernele, partidele
politice şi liderii politici, prin exagerarea
pericolului terorist, prin apariţii repetate în
media sau declaraţii oficiale, pot căpăta
puteri politice crescute, justificate de o stare
de necesitate care impune astfel măsuri
excepţionale. Aceste ieşiri în media ale
politicienilor sunt necesare deoarece media,
datorită tehnologiei extrem de avansate de
care beneficiază - reporteri şi corespondenţi
în toate colţurile lumii capabili să transmită
live prin satelit evenimentele în desfăşurare,
pagini Web şi format electronic pentru
majoritatea ziarelor internaţionale, tipografii
digitale de mare tiraj, distribuţie de presă
prin curierat ultrarapid - asigură receptorului
informaţia. Tehnologia de receptare este în
concordanţă cu cea a mediei deoarece o
bună comunicare şi informare necesită o bază
capabilă să recepteze informaţiile transmise
prin media: televizor, internet, e-mail, radio,
etc. Societăţile moderne nici nu pot să existe
fără o infrastructură informaţională care
să disimineze rapid şi uniform informaţia
(Goodin, klingemann, 1996).
Propaganda şi dezinformarea oficială
Rapiditatea şi scopul disiminării rapide de
informaţie au fost demonstrate prima dată
38
în noaptea de halloween din 31 octombrie
1938, când în Statele Unite un program de
muzică spaniolă a fost întrerupt pentru a face
loc unei ştiri care informa despre explozii
neobişnuite pe planeta Marte. După anunţ,
postul îşi continuă programul pentru ca după
câtva timp să fie transmis un mesaj de la un
reporter care transmitea live dintr-o localitate
numită Grovers Mill din New Jersey, unde
un cilindru uriaş a lovit Pământul cu o forţă
nemaivăzută. În acel moment peste un
milion de americani ascultau evenimentul.
Evenimentul culmină prin prezentarea de
către reporter a invaziei unor omuleţi verzi
care ieşeau din cilindru. Reportajul mai
conţinea informaţii terifiante despre omorurile
realizate pe toată întinderea Americii de către
aceşti omuleţi. În fapt, totul era o păcăleală
prin adaptarea radiofonică a celebrului roman
Războiul Lumilor, scris de h.G. Wells. În
acea perioadă, radioul era singura sursă de
divertisment şi ştiri de ultimă oră. Fenomenul
a produs chiar o psihoză în masă, numită
contagiune care se caracterizează prin
transmiterea unor mase mari de oameni
de sentimente, emoţii şi comportamente,
într-o viteză extrem de rapidă. Ambiguitatea
situaţiei determină indivizii să se adapteze la
situaţia cea nouă imitând pe altcineva. Faptul
că celelalte posturi de radio nu transmiteau
alte informaţii sporea panica. Acelaşi lucru
s-a întâmplat la revoluţia din 1989 când
televiziunea şi radioul erau singurele surse
de informaţii, iar nimeni nu avea posibilitatea
să le verifice (Ficeac, 2001). Fiecare dintre
noi putea atunci să-şi imagineze orice. În
faţa unui astfel de eveniment neobişnuit am
reacţionat asemănător copiilor pentru care
orice situaţie obişnuită pentru adult, este
una nouă, particulară. Actele de terorism
implică automat ilegitimitatea mijloacelor de
atingere a unui obiectiv politic, ideologic sau
religios al unei părţi aflate în conflict cu alta.
Propaganda şi dezinformarea oficială au rolul
de a consolida conceptul de legitimitate în
favoarea unei părţi deoarece aceleaşi fapte
ar putea fi considerate ca acte teroriste sau
acţiuni legitime de insurgenţă, în funcţie de
criteriul de evaluare la care este supus actul.
În Orientul Apropiat acţiunile armatei israeliene
îndreptate împotriva militanţilor palestinieni
sunt prezentate în Israel ca acţiuni legitime
antiteroriste deşi produc şi victime inocente,
în timp ce în lumea arabă sunt considerate ca
acţiuni teroriste.
Teroriştii, dorinţa de a răspândi un mesaj
şi „timpul de antenă”
În terorismul modern, teroriştii sunt preocupaţi
de cantitatea şi calitatea „timpului de antenă”,
de a ajunge cât mai cunoscuţi şi de a provoca
cât mai multe dispute în opinia publică şi
politică. Astfel, Theodore kaczynski cunoscut
şi sub numele de Unabomber, este un criminal
american, matematician şi un critic social neo-
Ludit, ce a dus o campanie de atentate cu
bombă prin poştă. A absolvit la harvard, şi-a
luat doctoratul în matematică la Universitatea
din Michigan, iar la 25 de ani a devenit asistent
universitar la Universitatea din California,
Berkley. Între 1978 şi 1995, kaczynski a
trimis un număr de 16 bombe angajaţilor din
cadrul universităţilor şi transporturilor aeriene,
omorând 3 oameni şi rănind alţi 23. În data
de 24 aprilie 1995 a trimis o scrisoare ziarului
The New York Times promiţând că „renunţă
la terorism” dacă cele două ziare, The
Times şi The Washington Post îi vor publica
manifestul intitulat ”Societatea industrială şi
viitorul ei”, în care cerea distrugerea societăţii
tehnico-industriale şi revenirea la stadiul
primitiv şi comunal al vieţii. Terorismul are
drept scop să răspândească frica, nu doar
la nivelul victimei, ci la cel al comunităţii din
care aceasta face parte. În termeni statistici,
victimele şi pagubele provocate de un atentat
terorist sunt, adesea, mai mici decât cele care
rezultă în urma unui accident pe autostradă;
însă efectele psihologice la public sunt cu mult
39
mai mari în cazul terorismului. Din perspectiva
comunicării sociale, prin intermediul mass
media, teroristul încearcă să obţină o reacţie
cât mai puternică din partea consumatorului
de media. Jean Baudrillard spune: „dacă nu
mai vreţi terorism, va trebui să renunţaţi şi
la informaţie”. Acest lucru este cât se poate
de real deoarece scopul actului terorist este
inducerea unei stări de frică deoarece nimeni
nu se poată considera la adăpost, potenţiale
victime sunt toţi membrii unei comunităţi, fără
nicio excepţie. În felul acesta uciderea sau
mutilarea unor indivizi din comunitatea vizată
devine un scop secundar, dar este principalul
mijloc de a atrage mass media care în felul
acesta preia mesajul terorii.
Terorismul anti-avort a apărut în
Statele Unite şi Canada; iniţial adepţii
acestuia aveau să picheteze clinicile şi
spitalele specializate, cu intenţia de a intimida
cadrele medicale şi femeile care apelează
la avorturi. Activiştii anti-avort au început să
organizeze acţiuni violente, din 1994 după
adoptarea legii Freedom of Access to Clinic
Entrances Act (FACE) care avea ca scop
limitarea protestelor organizate la intrarea în
clinici. Militanţii au incendiat centre medicale,
au provocat explozii cu ajutorul bombelor
improvizate şi au împuşcat medici, asistente
şi agenţi de pază ale respectivelor instituţii,
dar şi pompieri şi poliţişti sosiţi la locul unor
astfel de atentate. Toate aceste acte au fost
intens mediatizate. Frontul pentru Eliberarea
Animalelor are drept scop protejarea
„drepturilor animalelor”. A fost constituită în
1972, de către britanicii Ronnie Lee şi Cliff
Goodman, care luptă împotriva abuzurilor
comise asupra animalelor, prin falimentarea
companiilor implicate în experienţe pe
animale. Au fost vizate: abatoare, crescătorii
de animale, circuri, restaurante de tip fast-
food. Pagubele în 1976-1977 provocate de
ALF au depăşit 250.000 de lire sterline. La
sfârşitul anilor ’80, au trimis scrisori-capcană
şi au ameninţat cu injectarea cu otravă pentru
şoareci a batoanelor de ciocolată Mars,
produse în noiembrie1984 la Southampton,
pe motivul că firma în cauză făcea teste
pe maimuţe. Pagubele prin retragerea
produsului au fost estimate la 6 milioane de
lire sterline. Începând cu 1991, Biroul Federal
de Informaţii al SUA, evaluând amploarea
pagubelor, a fost determinat să clasifice ALF
drept organizaţie teroristă. Gruparea a comis
atacuri asupra unor laboratoare de cercetări
biomedicale, abatoare şi magazine de blănuri
din statele americane Oregon, Wisconsin,
Utah, Washington precum şi asupra locuinţelor
unor oameni de afaceri şi cercetători.
Spirala violenţei în actele teroriste şi
spirala frecvenţei apariţiei în mass media
La început, acţiunile de tip terorist excludeau
ca ţinte o serie de categorii de persoane
cum ar fi copiii, femeile şi bătrânii. În Rusia
ţaristă, cei implicaţi în asasinarea ţarului
Alexandru al II-lea au renunţat la mai multe
planuri de atac, deoarece acestea nu ofereau
garanţii de securitate pentru civilii din suita
ţarului. John Wilkes Booth l-a împuşcat pe
preşedintele american Abraham Lincoln pe
14 aprilie 1865 în timpul unui spectacol de
teatru ce se desfăşura la Teatrul Ford din
Washington, unde se juca o piesă urmărită
de sute de spectatori. DC. Booth a fost actor
dar şi simpatizant al Confederaţiei.
Asasinatul de la Sarajevo, din data
de 28 iunie 1914, a fost pretextul declanşării
Primului Război Mondial. Motivul politic al
uciderii Arhiducelui Franz Ferdinand de
Austria a fost dorinţa provinciilor sudice
ale Imperiului habsburgic de a-şi câştiga
independenţa şi de a forma Iugoslavia. Scena
a fost pe stradă şi a fost urmărită de miile
de oameni ieşiţi în stradă cu ocazia vizitei
Arhiducelui. Terorismul modern, în opoziţie
cu cel de secol XIX, are drept ţintă nu lideri
sau adversari politici, ci populaţia civilă în
întregime; scopul atentatelor este să convingă
40
cititorii ziarelor, telespectatorii televiziunilor şi
ascultătorii posturilor de radio că pot deveni
oricând victime ale atacurilor. Prin modificarea
ţintelor atacurilor teroriste, oamenii obişnuiţi
vizaţi au devenit resurse pentru terorişti în
vederea generării unei stări de anxietate în
rândul membrilor societăţii, prin existenţa
unei ameninţări nevăzute. Scopul teroristului
este să demonstreze că autoritatea publică
este incapabilă să protejeze comunitatea
(Marret, 2000). În felul acesta el vrea să
scadă încrederea populaţiei în guvern şi
politica acestuia să fie pusă sub semnul
îndoielii, pentru ca într-un final comunitatea
să fie cea care va solicita autorităţilor să
accepte revendicările teroriştilor, pentru
eliminarea atentatelor (Bagdikian, 1997).
Dar pentru toate acestea, teroriştii au nevoie
de o propagandă şi o informare a populaţiei
asupra cerinţelor cât şi a actelor pe care sunt
dispuşi să le întreprindă pentru atingerea
scopurilor. Mass media este calea spre aceste
deziderate dar mai ales jurnaliştii „însetaţi” de
senzaţional şi care devin astfel portavocile
teroriştilor (kellner,1995,). Prin codurile
deontologice ale asociaţiilor profesionale,
dar şi regulamentele interne ale diverselor
instituţii mediatice se încearcă evitarea
transformării atacurilor teroriste în „reality-
show-uri”, ca urmare a tratării neprofesioniste
a actelor teroriste. Unele grupări teroriste
au ajuns să invite jurnalişti la locurile unde
pregătesc atentate şi chiar să dea interviuri
în timpul luărilor de ostatici, negociind
eliberarea treptată a acestora pentru spaţiu
de antenă. Nu de puţine ori atentatele au fost
comise cu prilejul unor evenimente puternic
mediatizate, deturnându-se astfel scopul
nobil al evenimentului iniţial spre unul al terorii
(harclerode, 2000). Spectatorii terorismului
modern sunt de ordinul milioanelor.
Concluzii
Este evident că teroriştii vor continua să
conteze pe mass media în aducerea la
cunoştinţa populaţiei a faptelor lor. Într-o
eră a sateliţilor şi transmisiilor de date
instantanee, a internetului şi a comunicaţiilor
mobile miniaturizate, a drepturilor omului
şi a dreptului de acces la informaţie, lupta
împotriva inamicului fără chip este extrem de
complicată. Dacă nu sunt aduse la cunoştinţa
opiniei publice informaţiile de ultimă oră, ea
se va simţi neinformată şi înşelată, iar dacă va
afla despre atacuri teroriste de risc maxim se
va simţi ameninţată şi va intra în panică. Ca
urmare, în combaterea terorismului trebuie
vizate nu numai protejarea potenţialelor
victime inocente şi întâmplătoare ale
atentatelor teroriste din anumite zone
„fierbinţi”, ci milioanele de telespectatori ai
posturilor de televiziune din întreaga lume.
Bibliografie
1. Cartright, D., Lopez, G.A., The Sanctions
Decade. Assessing UN Strategies in the
1990s, International Peace Academy,
United States, 2000.
41
2. Bagdikian, Ben „Missing from the News”, in Crisis
în American Institutions, J.k. Skolnick şi E.
Currie (ed.), Longman, New York, 1997.
3. Ficeac, Bogdan: Tehnici de manipulare, Nemira,
Bucureşti, 2001.
4. Goodin, Robert, klingemann, hans Dietrich,
1996: New Handbook of Political Science,
Oxford, Oxford University Press.
5. harclerode, Peter, Secret Soldiers. Special
Forces in the War Against Terrorism,
Casell&Co., London, 2000.
6. kellner, Douglas, Media Culture, London and
New York, 1995 (traducere în limba română
de Teodora Ghiviriză şi Liliana Scărlătescu,
Ed. Institutul European, Iaşi, 2001.
7. Marret, Jean-Luc, Techniques du terrorisme,
PUF, Paris, 2000 (traducere în limba
română de Oana Rizescu, Ed. Corint,
Bucureşti, 2002).
8. Real, Michael (editor), Super Media. A Cultural
Approach, Sage Publications, Londra,
1989.
9. Sloan, Stephen, Anderson, Sean, Historical
Dictionary of Terrorism, The Scarecrow
Press, Inc., ediţia a doua, Londra, 2002.
10. Schimd Alex et. al., Political Terrorism: A New
Guide To Actors, Authors, Concepts, Data
Bases, Theories, And Literature, 1984.
42
 MASS MEDIA ŞI TERORISMUL
Lt. col. drd. Sorin AMUZA
UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE “CAROL I”
Rezumat
Între terorism şi mass media este o strânsă
legătură, ca rezultat al evoluţiei societăţii
umane, îndeosebi în ultimul secol, în ceea ce
priveşte progresul mijloacelor de comunicare
de masă. Odată cu pătrunderea în existenţa
de zi cu zi a radioului, televiziunii şi, mai nou,
a Internetului, realitatea a depăşit condiţia de
„naraţiune”, aşa cum se întâmpla cu presa
scrisă. Realitatea stă, de la a doua jumătate a
secolului XX, sub semnul „transmisiei în direct”
a televiziunii. La rândul lor, comunicaţiile prin
satelit se fac „vinovate” de anularea distanţelor,
Terra tinzând să devină tot mai mult, un „sat
planetar”.
Cuvinte cheie: terorismul şi mass media.
Introducere
Zilnic, în lume se editează peste 10.000 de
ziare, care se tipăresc în 500.000.000 de
exemplare şi se difuzează zeci de mii de ştiri
la radio şi televiziuni, care oferă oamenilor
informaţii despre viaţa politică, economică
şi culturală a societăţii, despre educaţie,
sănătate, relaţii internaţionale, personalităţi,
evenimente de interes public, etc. Această
dezvoltare este rezultatul dorinţei oamenilor
de a fi informaţi. Televiziunea şi radioul ocupă
primele locuri ca popularitate, deoarece
informaţia este transmisă uşor individului. Din
păcate, acestea sunt şi principalele mijloace
de dezinformare, pentru că, informaţia
greşită poate să ajungă rapid la indivizi. De
aici rezultă că mass media este cea mai
bună cale de manipulare a indivizilor, prin
43
prezentarea repetată a unor idei, principii,
opinii etc.
Scopul principal al terorismului este
acela de a răspândi teama, nu doar la nivelul
victimei, ci la cel al comunităţii din care
aceasta face parte şi chiar în afara acesteia.
Astfel, din punctul de vedere al comunicării
sociale, terorismul poate fi definit ca un act
violent, pus în practică pentru obţinerea, cu
ajutorul mass media, unei reacţii cât mai
puternice din partea mediilor de informare, a
societăţii. Relaţia acestora cu terorismul este
una specială, nu de puţine ori afirmându-
se că „fără presă, nu ar exista terorism”.
Sociologul francez Jean Baudrillard1
recunoaşte deschis valabilitatea acestei
paradigme: „[…] este adevărat că terorismul
nu există în sine, ca act politic original: el
este ostaticul mass media, la fel cum mass
media reprezintă ostaticul lui.” În aceeaşi
lucrare, Baudrillard ajunge la o concluzie
şocantă: „dacă nu mai vreţi terorism, va
trebui să renunţaţi şi la informaţie”. Oricât
de brutală poate părea această afirmaţie,
la o primă lectură, nu trebuie uitat că scopul
ultim al actului terorist – atentatul – nu este
numai uciderea/mutilarea unor indivizi (de
la funcţionari ai guvernului, inclusiv poliţişti,
până la simpli civili), ci şi inducerea unui
curent de opinie publică având ca motor
frustrarea potenţialelor victime; şi, deoarece
hazardul face ca nimeni să nu se poată
considera la adăpost, potenţiale victime sunt
toţi membrii unei comunităţi. Iar pentru ca o
comunitate să devină consţientă de pericolul
ce o pândeşte, trebuie ca mass media să
preia mesajul terorii.
Mass media – ghilotină sau portavoce a
terorismului
Putem spune că mass media sunt o reclamă
gratuită pentru terorism. Simplul fapt că
atentatul este mediatizat, reprezintă un
scop atins cu uşurinţă de către terorişti,
amplificat de intransigenţa cu care se prezintă
subiectul în cauză. Reporterii în goana după
senzaţional, chiar dacă nu denaturează ştirile,
prin reluarea şi relatarea de noi informaţii,
aduc în atenţia publicului platforma politico-
ideologică şi cauza terorismului. Se creează,
astfel, un paradox. Bunele intenţii de a
prezenta adevărul, duc la perceperea duală
a mesajului. De o parte masa de oameni care
încriminează şi dezaprobă acţiunea teroristă
şi care doresc un modus vivendi paşnic, iar
de cealaltă parte, simpatizanţii grupărilor
criminale, care ajung într-un final, să se
alăture crezului şi luptei teroriştilor.
Pentru a prezenta cât mai sugestiv
această contradicţie, să ne imaginăm ce
impact au avut, asupra conştiinţei individuale,
filmuleţele postate pe internet, în care ostatecii
răpiţi de terorişti, erau decapitaţi în direct.
La un pol, marea masa de oameni, oripilaţi
de atrocităţile văzute, de sadismul arătat de
nişte fiinţe umane (dacă le mai putem numi
aşa) şi neputinţa victimelor acestora, iar la
celălalt pol, în tabăra neofiţilor, satisfacţia că
au mai scăpat de încă „un porc de capitalist”.
Exact ce şi-au dorit. Să genereze teroare la
majoritate şi simpatie la aliaţi. Expresia „ucide
unul şi vei teroriza o mie”, atribuită lui Mao
Ze Dong, capătă accente tragic în actualul
context, cu mii de sateliţi ce brăzdează cerul
şi transmisii instantanee de date. Inamicul
invizibil şi nemilos vizează, nu inocentul răpus
în atentat, ci milioanele de telespectatori
şi radioascultători ai posturilor din întreaga
lume. Teroriştii îşi pun în practică strategia,
cu credinţa că vor ajunge subiectul mass
media şi astfel, să îşi atingă scopul, acela
de persuadare a publicului. „Dacă publicului
44
i se va vorbi despre terorism, atunci cauza
teroristului va căpăta atenţie. Acest lucru nu
justifică afirmaţia potrivit căreia lipsa ştirilor
va însemna lipsa terorismului, însă are
implicaţii asupra modului în care jurnaliştii
se raportează la terorism.” Această nevoie
a publicităţii, pe care doar prezenţa mass
media o poate satisface, impune de multe
ori o alegere mult mai atentă a atacurilor.
Pentru a avea un impact cât mai puternic
asupra opiniei publice, ţintele vizate de
terorişti sunt obiective cu valoare de simbol
(ambasade, clădiri reprezentative, în care
sunt sediile unor centre de putere, obiective
istorice, etc.). Aşa cum s-a întâmplat şi în
cazul atentatelor de la 11 septembrie 2001:
World Trade Center din New York reprezenta
„inima” economiei americane, iar Pentagonul
– emblema puternicei armate americane.
Al patrulea avion, aparţinând companiei
United Airlines 93, la bordul căruia se aflau
44 de persoane, prăbuşit pe un câmp din
Pennsylvania după circa o oră de la atacul
teroriştilor asupra World Trade Center, viza
distrugerea Capitoliului. La 23 februarie 1993,
WTC a mai fost ţinta unui atac similar, (şase
morţi şi peste 1.000 de răniţi); tot un obiectiv
simbolic a fost şi atentatul asupra ambasadei
Israelului din Buenos Aires, aruncată în aer
în martie 1992 (29 de morţi). Teroriştii nu îşi
aleg, însă, numai simboluri ca ţinte preferate,
ci şi obiective a căror distrugere ar avea efecte
conexe de o intensitate cu mult mai mare
decât cea presupusă doar prin pierderea
lor: aeronave comerciale, conducte de gaze
naturale, reţele de alimentare cu energie
electrică, sonde de petrol, computere care
adăpostesc datele agenţiilor guvernamentale
şi ale firmelor particulare, etc.
Deontologia instituţiilor mediatice cu
privire la acte teroriste
Pentru a contracara tendinţa de transformare a
audio-vizualului în trâmbiţa acţiunilor teroriste,
deontologia profesională ar trebui aprofundată
cu mai multă atenţie de instituţiile mass media.
Crearea unor regulamente interne care să
împiedice posibilele „derapaje” mediatice
apărute prin tratarea necorespunzătoare a
actelor teroriste.
„Realizatorii de programe trebuie să
reţină că prezentarea actelor teroriste prin
intermediul radioului şi televiziunii provoacă
în rândurile publicului sentimente mult
mai puternice decât în cazul prezentării
acestor evenimente de către presa scrisă.
Mediile electronice par mult mai aproape de
realitate: ziarele relatează despre violenţă,
emisiunile o arată. […] Emisiunile realizate
cu responsabilitate trebuie să facă faţă
în permanenţă răspunderii presupuse de
transmiterea cu rapiditate şi acurateţea
informaţiei precum şi celei înţelese în
perspectiva evitării agravării pericolului sau
acordării de satisfacţie teroriştilor”. Putem
considera că regulile BBC în ceea ce priveşte
prezentarea actelor teroriste au fost verificate
direct, Marea Britanie confruntându-se cu
acest fenomen încă de la începutul conflictului
irlandez - primul deceniu al sec. XX - între
loialiştii protestanţi şi miliţiile catolice grupate
în auto-intitulata Armată Republicană
Irlandeză (IRA). Astfel, prestigioasa British
Broadcasting Corporation recunoaşte
că „ştirile înseamnă, în mod inevitabil,
publicitate. […] Pentru a menţine valoarea
de publicitate a ştirilor la minimum, BBC
evită orice ar putea idealiza terorismul sau
i-ar conferi impresia de legitimitate. Această
politică se referă la imaginile prezentate şi la
termenii utilizaţi. Redactorii vor evita pe cât
posibil termenii prin care grupările teroriste
încearcă să se portretizeze ca legitime
– cuvinte ca „execuţie”, „curte marţială”,
„brigadă”. Când se folosesc termeni militari,
aceştia trebuie atribuiţi. Se va avea grijă ca
teroriştii şi persoanele asociate acestora să
nu fie prezentate într-o lumină favorabilă.
Acest lucru ţine, în mare măsură, de fiecare
45
situaţie în parte.” O altă formă de a contracara
acţiunile propagandistice ale terorismului, ar
putea fi interzicerea funcţionării acelor posturi
create chiar de organizaţiile criminale. În
această zonă se înscrie postul de televiziune
Al Manar TV, înfiinţat de hezbollah la 3 iunie
1991. Auto-intitulându-se „staţie a rezistenţei”
(qanat al-muqawama)2, televiziunea a devenit
rapid o platformă culturală, ideologică şi
politică a hezbollah, cu scopul de a mobiliza
populaţia şiită şi de a exploata vulnerabilitatea
psihologică a Israelului. În anii războiului civil
din Liban, dispariţia oricărui control asupra
instituţiilor de media a facilitat deschiderea de
către hezbollah a unui post de radio: Al Nur,
lansat în 1988, care avea să îşi lărgească aria
de acoperire în principalele oraşe israeliene
în numai doi ani, emiţând inclusiv programe
propagandistice în ebraică.3 Extinderea către
televiziune avea să vină în mod firesc, pe
fondul aceleiaşi absenţe a unui cadru legal.
În 1994 însă, printr-o nouă lege, guvernul
de la Beirut a preluat controlul asupra
frecvenţelor de emisie pe teritoriul naţional;
în septembrie 1996, doar cinci posturi de
televiziune au primit licenţe de emisie, Al
Manar nefiind unul dintre ele. Guvernul
libanez a motivat restrângerea numărului de
licenţe prin “constrângeri tehnice” şi a afirmat
că doreşte “să pună capăt anilor de anarhie
şi propagandă în mass media”. Astfel, Al
Manar TV a devenit parte a efortului mediatic
al hezbollah, construit, până la retragerea
israeliană din sudul Libanului, pe două direcţii:
în primul rând, ofensiva psihologică a vizat
populaţia libaneză în totalitatea ei, gruparea
şiită încercând să atragă susţinerea populară
prin propagarea unui discurs naţionalist şi
cu tematică religioasă. În paralel, hezbollah
s-a implicat activ în dezvoltarea infrastructurii
sociale din sudul Libanului (construind şcoli,
spitale şi moschei) şi a început să participe
la viaţa politică din Liban (în 2000, hezbollah
avea 11 reprezentanţi în parlamentul de la
Beirut). Toate acestea au schimbat radical
imaginea hezbollah în ochii opiniei publice
libaneze şi arabe, în general, transformând
o grupare celebră pentru atentate, răpiri
şi asasinate într-o „organizaţie-garant
pentru suveranitatea naţională libaneză”.4
În al doilea rând, hezbollah a purtat, prin
intermediul Al Manar, un război psihologic cu
Israelul, având ca obiect evoluţiile militare din
„zona de securitate”: unităţile combatante ale
hezbollah, numite şi „Rezistenţa Islamică”,
au folosit violenţa televizată pentru a eroda
moralul militarilor israelieni şi al aliaţilor lor
din ALS, precum şi pentru a şubrezi sprijinul
opiniei publice israeliene faţă de operaţiunile
militare din sudul Libanului. Însă realităţile din
această parte a lumii au fost privite cu mult
mai mult interes de către o televiziune tânără,
de limbă arabă, de care foarte puţini auziseră
până în toamna lui 2001, dar care va deveni
cu atât mai celebră: postul Al Jazeera din
Qatar. O televiziune care, după ce a devenit
incomodă pentru numeroase regimuri arabe,
avea să intre în colimatorul Washington-
ului, sub acuzaţie că oferă spaţiu de antenă
liderilor grupării teroriste Al Qaida. Audienţa
crescută de care se bucură postul din Qatar
i-a făcut pe o serie de analişti ai fenomenului
de media să privească mai atent prestaţia
Al Jazeera. Discursul ştirilor, în special, a
suscitat numeroase acuze: senzaţionalism,
demagogie şi insuficientă verificare a
informaţiilor. Aceste tendinţe se explică,
în mare parte, prin nevoia de a răspunde
aşteptărilor unui public, cel de limbă arabă,
mai puţin obişnuit cu standardele presei de
informare, aşa cum sunt ele formulate (chiar
dacă nu şi permanent aplicate) de mass
media occidentale.
Din acest punct de vedere, presa
occidentală a inventariat o serie de derapaje
mediatice purtând semnătura postului de la
Doha. Astfel, realizatorul unui talk-show difuzat
de Al Jazeera în zilele ce au urmat atentatelor
de la 11 septembrie a preluat şi relansat un
zvon publicat de un ziar iordanian, potrivit
46
căruia angajaţii de origine evreiască ai firmelor
care îşi aveau sediul în turnurile World Trade
Center au fost avertizaţi (de Mossad, probabil)
cu privire la atacuri, drept pentru care au stat
acasă în acea zi fatidică.5 Consecinţe mult mai
grave ar fi putut să rezulte de pe urma altei
afirmaţii necontrolate a Al Jazeera, în cazul
jurnalistei britanice Yvonne Ridley, reţinută
o vreme de miliţiile Taliban din Afganistan:
Ridley a fost prezentată de Al Jazeera ca fiind
căsătorită cu un israelian (deşi ea este soţia
unui palestinian!), şi asta într-un moment
când viaţa ei se afla în pericol… Mai mult,
postul din Qatar a fost criticat pentru folosirea
termenului „martir”, în comentarii privitoare la
atentatele sinucigaşe comise de palestinieni
împotriva unor civili palestinieni, stârnind
protestele guvernului israelian, precum şi pe
cele ale partizanilor arabi ai unei înţelegeri
politice cu Israelul. În acest sens, se impune
realizarea unui control mult mai susţinut din
partea statelor, crearea unui cadru legal mai
restrictiv împotriva acelor posturi care creează
false personalităţi şi distruge personalităţi
reale, impune formaţiuni politice discutabile
şi ocultează adevăruri compromiţătoare,
inventând, totodată, crize inexistente;
prin abordări preponderent conflictuale,
în căutare de senzaţional, distorsionează
realitatea şi induce în societate pesimismul,
scepticismul, neîncrederea şi înclinaţia
pentru izolare şi violenţă. Pentru jurnaliştii
din statele arabe, atitudinea descrisă mai sus
nu este întâmplătoare. Jamal khashoggi, un
cunoscut ziarist saudit, susţine „Al Jazeera
nu conduce masele, ci se lasă condusă de
ele [...]. Ei [jurnaliştii de la Al Jazeera] cunosc
preferinţele arabilor simpli, iar aceştia sunt
anti-americani.” Cercetătoarea americană
Gaye Tuchman afirma, încă din 1972, că
fiecare ştire reprezintă un „fapt” construit şi
elaborat de către jurnalist; acesta din urmă
trebuie să fie rapid şi eficient în procesarea
informaţiei, dar şi obiectiv. Chiar dacă lupta
pentru audienţă este acerbă, fiecare instituţie
mediatică trebuie să acorde o atenţie susţinută 5. Călin hentea, op. cit., cap. “Misiunea
formei prezentării ştirilor (în conformitate cu UNPROFOR în Bosnia-herţegovina
normele deontologice, verificarea veridicităţii – o celulă de răspuns a mass media
din cel puţin două, trei surse etc.), preocuparea internaţionale”.
pentru separarea informaţiei de comentariu, 6. Frederic M. Wehrey, “A Clash of Wills:
asumarea responsabilităţii sociale faţă de hizballah’s Psychological Campaign Against
faptele şi fenomenele tratate în materialele Israel in South Lebanon”, în Small Wars and
de presă (urmărirea subiectului în evoluţia sa, Insurgencies, Vol. 13, Nr. 3, 2002.
apelarea la comentatori avizaţi, neutri dar şi 7. Ignacio Ramonet, Tirania comunicării,
la actori sociali implicaţi şi cu responsabilitate Editura Doina, Bucureşti, 2000.
în domeniul tratat, ş.a.). 8. Jean Baudrillard Strategiile fatale,
Polirom, Iaşi, 1996.
Concluzii 9. Jacquard, Roland, în numele lui Ussama Bin
Laden..., trad. de S. Brânzaru, A. Cismaş şi
În concluzie, ultimul deceniu a dovedit, însă, A. Antonescu, Ed. Rao, Bucureşti, 2001.
contrariul. Jurnaliştii s-au dovedit, inclusiv 10. Jean-Luc Marret, Tehnicile terorismului,
în democraţiile liberale, incapabili să reziste Corint, Bucureşti, 2002.
presiunilor economice şi politice, generând, 11. kellner, D., Cultura media, Ed. Institutul
astfel, o diluare a obiectivităţii. Dacă, aşa cum European, Iaşi, 2001, trad. de Teodora
susţine o zicală din folclorul breslei, „jurnaliştii Ghiviriză şi Liliana Scărlătescu.
sunt subiectivi, însă presa este obiectivă”,
12. Nicholas Blanford, “hizbullah Sharpens its
atunci trebuie să ne întrebăm când se
Weapons in Propaganda War”, în Christian
doreşte informarea publicului şi unde începe
Science Monitor, 28 dec. 2001.
divertismentul?
13. Ramonet, Ignacio, Géopolitique du chaos,
Éditions Galilée, Paris, 1997 (traducere în
Bibliografie
limba română de Matilda Banu, Ed. Doina,
Bucureşti, 1998).
1. Al-Qaeda’s Zawahiri and London Bomber
14. Wehrey, “A Clash of Wills: hizballah’s
Praise Attack”, Bloomberg.com, 2 sept.
Psychological Campaign Against Israel in
2005.
South Lebanon.
2. Avi Jorisch, “Al-Manar: hizbullah TV, 24/7”,
15. Whittaker, David J. (ed.), The Terrorism
în Middle East Quarterly, iarna 2004.
Reader, ediţia a doua, Routledge, Londra,
3. BBC, Producers Guidelines, cap. 8,
2003.
Broadcasting and Terrorism (document de
16. http://web.manartv.org/html/about.html.
uz intern, ed. 1995).
4. Călin hentea, 150 de ani de război şi
dezinformare. Armata şi presa în timp de
război, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000.

47
48
 MASS MEDIA ŞI TERORISMUL
Opinia publică din România cu privire la adterorism

Psiholog Cristian DELCEA

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE “IULIU hAŢIEGANU” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE PSIhIATRIE ŞI PSIhOLOGIE MEDICALĂ

Avocat dr. Aurelian BĂDULESCU

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”

actuală pentru autorităţile române dar şi pentru

Abstract
This research uses an empirical approach to
investigate the relationship between international
terrorism and the mass media and to document
the emergence of media-oriented terrorism
within the conceptual framework of symbolic
communication. They compile statistical
and anecdotal information to demonstrate
the symbiotic relationship between terrorist
organizations and the mass media in various
countries. The statistical analysis is based on
data from ISCT Cluj-Napoca, Romania that
characterize international terrorist incidents
between 2006 and 2009 in terms of operational
mode, incident location and timing, victim
occupation and nationality, and target type. The
research concentrates on international acts of
violence by non state terrorists and the influence
of mass communications. The analysis reflects
growing public and scholarly concern about the
behavior of the mass media and about issues
related to freedom of the press. The authors
suggest that the media need to become as
sensitive in their international reporting as they
sometimes are in their coverage of local and
national affairs. Consideration is given to the
emergence of modern terrorism, patterns in
media coverage of terrorism, conceptual aspects
of terrorism as communication, factors affecting
media coverage of terrorism, and impact of mass
mediated terrorism on public opinion.
Key words: media coverage; freedom of the
press; terrorist tactics; international terrorism;
media violence; public attitudes toward crime;
media-terrorism relationshi.
Introducere
Reacţia societăţii civile şi modul de colectare
şi gestionare a informaţiilor în timpul unui atac
terorist au devenit o cerinţă din ce în ce mai
organizaţii nonguvernamentale. Studiile
noastre (Bădulescu, 2008; 2009; Delcea,
2006; Delcea & Bădulescu, 2008, 2009) au
scos în evidenţă că relaţia de simbioză dintre
terorişti şi mass media generează cele mai
importante tehnici de manipulare a opiniei
publice, de schimbare de atitudine şi evocare
a emoţiilor negative în rândul societăţii civile.
De fapt, vom arăta cât de uşor se pot folosi
teroriştii de mass media pentru a-l determina
pe consumatorul de media care face parte din
societatea civilă să se întrebe dacă nu cumva
el este următoarea victimă.
Alte studii (Fischer, 2008; Bohler,
2009) au evidenţiat mobilizarea coping la
consumatorul de media în urma mediatizării
ameninţărilor teroriste, adică felul în care
prezenţa unei ameninţări teroriste îi determină
pe consumatorii de media să aibă o atitudine
mai intransigentă faţă de orice formă de
tulburare a liniştii lor. Ei sunt pregătiţi să
gestioneze stimulul fobic, să nu se simtă
ameninţaţi, ci mai degrabă să facă faţă cu
succes pericolului.
Însă există şi unele studii (Goldstein
et all, 2007) care par să contrazică atât
studiile noastre din România cât şi ale celor
doi psihologi din New York care afirmă,
după rezultatele cercetărilor, că ameninţările
teroriste mediatizate paralizează orice
mecanism coping şi decizional la consumatorul
de media. Întrebarea noastră „Se pot folosi
teroriştii de mass media” face obiectul unei
cercetări mai îndelungate, iar cercetarea

49
de faţă se limitează doar la opinia societăţii
româneşti cu privire la relaţia de simbioză
dintre terorişti şi mass media ca resursă a
violenţei denumită ad-terorism.
Model teoretico-experimental
De ce se folosesc teroriştii de mass media?
Îi ajută cu ceva? Îşi pot atinge scopul cu
ameninţarea? Cercetătorii din ultima perioadă
au numit acest fenomen adterorism. Ce este
această manifestare a terorii?
Adterorismul este o acţiune exercitată
asupra consumatorilor de media de terorişti
prin mijloacele de comunicare în scopul de a-l
determina să creadă şi să treacă la acţiune.
De fapt, este procesul de schimbare a opiniilor,
credinţelor şi a atitudinilor consumatorului
de media. La originea termenului de ad-
terorism se află ideea unei exprimări de
opinie a teroristului total diferită de principiile
promovate de un stat, guvern sau individ,
exprimarea unui sentiment anxios şi o acţiune
violentă cu ţintă. Cercetările noastre în
România au arătat că ad-terorismul schimbă
atitudinea, opinia consumatorilor de media
care fac parte din societatea civilă. În cele
ce urmează vom supune ipoteza noastră
invocată în studiu spre validare.
Cercetare
Metodologie
Studiul de mai jos face obiectul cercetărilor
cu privire la opinia publică a românilor în
legătură cu teroriştii care se folosesc de mass
media. Scopul cercetării a fost să scoatem
în evidenţă modalitatea de reprezentare
cognitivă şi nivelul de cunoaştere a relaţiei
de simbioză dintre terorişti şi mass media
în rândul societăţii româneşti. Abordările
teoretico-explicative de mai sus trebuie să
aibă un suport empiric congruent cu teoria.
Aşadar, plecând de la observaţiile notate de
50
participanţii români s-au formulat obiectivele
de mai jos, pe care le verificăm cu observaţii
ulterioare prin experimentul care urmează.
Apoi vom putea analiza dacă ipoteza noastră
este confirmată sau infirmată.
Obiectivul
Obiectivul 1
Studiul de faţă îşi propune să valideze
chestionarul AD-Persuasiv Questionaire (Ad-
PQ).
Obiectivul 2
Cercetarea de faţă îşi propune să investigheze
opinia declarativă a participanţilor români cu
privire la teroriştii care se folosesc de mass
media.
Ipoteza
Expunând subiecţilor chestionarul Ad-
Persuasiune Questionaire (Ad-PQ), estimăm
că vor exista diferenţe mari la nivel declarativ
privind mediatizarea fenomenului de terorism
prin mass media, aceasta din urmă devenind
o unealtă uşor manipulabilă de terorişti.
Participanţii
N= 150;
Bărbaţi (65%);
Femei (35%).
Procedura de lucru
Procedura de lucru a fost de tip intervenţie.
Participanţii au fost selectaţi pe bază de
voluntariat la cererea expusă pe site-ul www.
terorismul.ro. Participanţii au completat
chestionarul supus adaptării şi validării pe
populaţia din România.
 Materiale
Nu cred
Fre- Percent Valid Cumulative
Ca material de investigare a opiniei publice ro- quency Percent Percent
mâne s-a folosit chestionarul Ad-Persuasiune Valid 1.00 4 2.7 100.0 100.0
Sys-
Questionaire (Ad-PQ). Chestionarul cuprinde Missing
tem
146 97.3
o singură scală de investigare cognitiv în ex- Total 150 100.0
primarea opiniei publice cu privire la teroriştii
care se folosesc de mass media. Are 1 item Nu ştiu
iar răspunsurile au fost de la 1 la 4. Adică: Fre- Percent Valid Cumulative
quency Percent Percent
da, nu cred, nu ştiu, nu mă pronunţ. Pentru
Valid 1.00 4 2.7 100.0 100.0
pretestarea instrumentului, am recurs la apli-
carea însoţită de interviu. Participanţii (N 10) Missing Sys- 146 97.3
tem
erau rugaţi să explice ce probleme, nelămu- Total 150 100.0
riri, dificultăţi întâmpină la completarea itemi-
lor chestionarului. În unele cazuri, problemele Nu mă pronunţ
erau la nivel de neînţelegere sau ambiguitate Fre- Valid Cumulative
lingvistică, în altele însă era vorba de concep- quency Percent Percent Percent

te fără acoperire în experienţa participanţilor. Valid 1.00 1 .7 100.0 100.0

Eşantionul ales a inclus 10 persoane de pro-
Missing System 149 99.3
fesiuni, nivel de educaţie şi vârste diferite.
Total 150 100.0
Rezultate cantitative

Statistics
nu mă
da nu cred nu ştiu pronunţ
N Valid 150 4 4 1
Missing 0 146 146 149
Mean 1.0000 1.0000 1.0000 1.0000
Std. Deviation .00000 .00000 .00000

Total
Fre- Valid Cumulative
quency Percent Percent Percent
Valid 1.00 141 94.0 94.0 94.0
2.00 4 2.7 2.7 96.7
3.00 4 2.7 2.7 99.3
4.00 1 .7 .7 100.0 Rezultate fidelitate/consistenţă internă
Total 150 100.0 100.0

α-Cronbach = .81
Da

Fre- Valid Cumulative Rezultate la nota de precizie a

quency Percent Percent Percent
valorilor reale
Valid 1.00 150 100.0 100.0 100.0
λ3- Guttman = .78

51
 Rezultate validitate de conţinut
• grup de 5 experţi;
• itemii percepuţi ca fiind neesenţiali
au fost eliminaţi (50%);
• m= 1,10;
• σ = .43.
Interpretarea rezultatelor
După prezentarea chestionarului Ad-
Persuasiune Questionaire (Ad-PQ),
rezultatele obţinute demonstrează că există
o diferenţă. În aceste condiţii ipoteza nulă
se infirmă, şi acceptăm ipoteza specifică ca
fiind adevărată. Cu toate că a fost realizat pe
un eşantion din populaţie relativ restrânsă
(150 N), putem spune că prin aplicarea
chestionarului Ad-Persuasiune Questionaire
(Ad-PQ) datele obţinute pot fi relevante în
evaluarea opiniei publice despre terorişti şi
mass media. Scorul la λ3- Guttman = .78 prea
strâns este semnificativ la p< 0.05. Putem
spune că rezultatele de mai sus relevă ceea
ce s-a subliniat în studiu. Iar la rezultatele
cantitative se vede că procentul (82%) este
dublu faţă de cel negativ (39%) în exprimarea
opiniei publice declarate de participanţi.
Concluzii
Cercetarea noastră cu privire la reacţia
societăţii civile în timpul unui atac terorist
la noi în ţară şi modul de colectare şi
gestionare a informaţiilor vine în sprijinul
autorităţilor române dar şi a unor organizaţii
non-guvernamentale care au invocat de-a
lungul anilor validarea unor instrumente pe
populaţia din România şi gestionarea la nivel
de prevenire şi intervenţie rapidă. Aşadar,
utilitatea şi scopul acestui studiu răspunde
unor aşteptări naţionale în vederea elaborării
unor programe strategice comprehensive cu
consecinţe psihologice integrate într-un model
lărgit de sănătate publică şi pentru a oferi
52
intervenţii şi programe individuale şi de grup
la nivel de ţară în vederea prevenirii reacţiilor
psihologice adverse în cazul unui atac
terorist. Mai mult decât atât, este importantă
dezvoltarea unor strategii de cercetare
psihologică pentru a ghida şi direcţiona
spre grupul-ţintă vulnerabil intervenţiile de
specialitate precum şi instruirea furnizorilor de
servicii psihoterapeutice incluzând psihologi şi
alţi agenţi sociali şi medicali. Utilitatea practică
a acestui studiu a fost atinsă. Cunoaşterea
percepţiilor cu privire la un aspect ce ne
poate influenţa radical existenţa, precum şi a
modalităţii şi căilor de influenţare a lor poate
duce la găsirea unor modalităţi de control al
acestuia prin educaţia şi instruirea societăţii
civile din România.
Bibliografie
Bădulescu, A. & Delcea, C., (2009). „Ad terror as
a means of evoking negative emotions and
Change of Attitude” in Scientific Research
and Education in the Air Force, p.398-409.
Ed. “henri Coanda” Air Force Academy
Brasov Romania.
Bădulescu, A. & Delcea, C., (2009). „Legea 298
ca evocare a metaemoţiilor negative la
societatea românească” in Stabilitate
şi securitate regională, p. 234-245. Ed.
National Defence University“Carol I”.
Bădulescu, A. & Delcea, C., (2009). „Inferenţa
cognitivă asupra fenomenului de terorism în
România” in Integrarea Europeană – Relaţii
şi Perspective, p.465- 478. Ed. Universitatè
Jean Monnet din Franţa & Universitatea
Danubius din România.
Bădulescu, A. & Delcea, C., (2008). Educaţia şi
instruirea societăţii civile în descurajearea
fenomenului de terorism. Resilience of
Population in the Terrorism Age, p.12-23.
Ed. Academia Naţională de Informaţii (SRI),
Bucureşti.
Bohler, S., (2009). 150 petites experiences de Delcea, C., (2006). „Ad-terror as a mean for evoking
psychologie des medias pour mieux negative emotions” in Stategic Impact,
comprendre comment on vous menipule. National Defence University“Carol I”. The
Dounod, Paris. Center for Defence and Security Strategic
Delcea, C. & Bădulescu, A., (2008). „Ad-terorismul” Studies, no. 1, [18], p. 76-85, Bucureşti.
in Terorismul. Studii şi cercetări asupra Fischer, P., et all., (2008). „Terror salience and
fenomenului terorist, p. 98-134, Ed. punishment: Does terror sailence induce
Risoprint, Cluj-Napoca. threat to social order?” in Journal of
Delcea, C. & Bădulescu, A., (2008). “The Mass Experimental Social Pszchology.
Media Role in Terrorist Campaigns” Goldstein, J. N., et all, (2007). 50 secrets from the
in Dinnamica mediului de securitate şi science of persuasion. Profile Books Ltd,
intelligence-ul modern, p. 195-203. Ed. London.
Academia Naţională de Informaţii (SRI),
Bucureşti.

53
54
 MASS MEDIA
armă şi nu instrument
Daniela TOBĂ
ASOCIAŢIA PROIECT SEMPER FIDELIS
Rezumat
Mass media nu trebuie să devină instrument
al terorismului prin acea încă minoritate a
unor jurnalişti iresponsabili şi dornici de
senzaţional, ci trebuie să adopte pe scară
largă o astfel de atitudine încît să devină
armă de temut împotriva terorismului.
Cuvinte-cheie: terorism, mass media.
Introducere
Spre deosebire de terorismul secolului
XIX, noua paradigmă a celui modern nu se
mai rezumă în a avea drept ţintă lideri sau
adversari politici, ci întreaga populaţie civilă,
schimbările fiind generate inerent de
progresul mijloacelor de comunicare în
masă. Nu numai că politicile în democraţiile
moderne nu mai pot fi influenţate doar
prin simpla asasinare a liderilor statali,
dar anularea distanţelor prin dezvoltarea
televiziunii, Internet-ului, comunicaţiilor
satelitare a condus la modificarea actiunilor
teroriste prin exploatarea posibilităţii
de creştere a vizibilităţii la nivel global.
Expunerea mediatică a devenit obiectiv
prioritar în majoritatea acţiunilor teroriste,
oferind posibilitatea aducerii în spaţiul public
a unor idei şi fapte care, în condiţii normale,
ar fi ignorate de media, iar realitatea ne-a
demonstrat că expresia folosită de Mao
Ze Dong “Ucide unul şi vei teroriza o mie”
riscă să capete conotaţii tragice într-o eră a
transmisiilor de date instantanee. Mai mult,
s-a ajuns până acolo încât grupările teroriste
moderne şi-au editat propriile manuale în
55
care subliniază importanţa mass media şi este
suficient să menţionăm “Minimanual of the
Urban Guerilla”, apărut în 1969 sub semnătura
vestitului terorist brazilian Carlos Marighella. În
volum sînt abordate detaliat diferitele modalităţi
prin care se poate profita de mass media în
scopuri teroriste, precizîndu-se bunăoară
nu numai că “a informa despre acţiunile
revoluţionarilor” este de ajuns pentru ca mass
media modernă să devină un instrument
important de propagandă, dar şi faptul că
războiul psihologic este o “tehnică de luptă
bazată direct sau indirect pe mass media”.
Abordări
Acţiunile teroriştilor au fost înlesnite, de
multe ori chiar amplificate prin incitare, şi din
cauza faptului că asaltul informaţional şi
comoditatea Internet-ului au transformat
jurnaliştii în receptori pasivi şi ţinte
uşoare pentru transmiterea mesajelor
manipulatoare ale diverselor organizaţii,
grupuri de interese sau persoane către
instituţiile de presă ca efect al reducerii
modalităţilor obiective, analitice de triere
a informaţiilor. Coroborînd acest fapt cu
influenţa aspectelor economico-financiare
de care depind mass media, constatăm pe
zi ce trece cum în societatea modernă presa
a devenit din ce în ce mai greu de controlat
de către opinia publică şi cu atât mai puternic
influenţată de interese multiple.
Indiferent de formele pe care le
îmbracă - anarhist, naţionalist-separatist, de
stat sau revoluţionar, din punct de vedere
comunicaţional terorismul poate fi simplu
definit ca fiind acţiunea psihologică menită
să obţină un răspuns emoţional puternic
din partea publicului, prin folosirea violenţei
sau ameninţare cu folosirea ei. Sub teamă
şi văzând incapacitatea autorităţilor de a
oferi securitate, publicul ajunge să exercite
de multe ori presiune asupra guvernanţilor
pentru a înlătura ameninţarea prin satisfacerea
revendicărilor teroriştilor. Paradoxal, deşi
numărul victimelor şi pagubelor rezultate
în urma atentatelor teroriste este deseori
cu mult mai mic decât în cazul accidentelor
rutiere, efectul psihologic este incomparabil
mai mare, mass media jucând în acest
proces rolul decisiv. În mod deosebit,
acţiunile teroriste organizate în timpul unor
evenimente importante pentru comunităţi
au obţinut inerent atenţia maximă a presei,
impactul mediatic rezultat fiind semnificativ
crescut prin raportare la pierderile reale. Să
ne amintim, bunăoară, cazul luării de ostatici
în timpul Jocurilor Olimpice ce se desfăşurau
la Munchen în septembrie 1972, când opt
terorişti ai grupării “Septembrie Negru” au
pătruns în dormitoarele delegaţiei sportive
israeliene, doi atleţi fiind ucişi, iar alţi nouă
luaţi ostatici, atacatorii revendicând eliberarea
a peste 200 de palestinieni deţinuţi în Israel
şi a camarazilor aflaţi în închisorile germane.
Israelul a refuzat propunerea, iar autorităţile
germane au trecut la acţiune, rezultatul fiind
dezastruos: toţi ostaticii şi un poliţist au fost
ucişi sub privirile sutelor de jurnalişti din
întreaga lume aflaţi acolo. Impactul psihologic
asupra opiniei publice a fost uriaş.
Fără îndoială, terorismul şi mass
media se află astăzi într-o relaţie dinamică
şi complexă: terorismul are nevoie de
publicitate, iar media are nevoie de audienţă.
Există voci care merg chiar mai departe,
considerând fenomenul terorist un simptom
al unei media controlată la nivel înalt,
care nu oferă puncte de vedere alternative,
acuzând-o că ar fi chiar responsabilă de
terorism prin supralicitarea semnificaţiilor şi
amplorii incidentelor. Într-un manual intern
56
al BBC (Producers Guidelines - Broadcasting
and Terrorism) din 1995 se afirma: “Dacă
publicului i se va vorbi despre terorism, atunci
cauza teroristului va căpăta atenţie. Acest
lucru nu justifică afirmaţia potrivit căreia
lipsa ştirilor va însemna lipsa terorismului,
însă are implicaţii asupra modului în care
jurnaliştii se raportează la terorism.” Avidă de
senzaţional, presa devine ea însăşi parte în
acţiunile teroriste, influenţând modul în care
publicul percepe fenomenul şi deciziile
politice folosite pentru combaterea lui, dar
şi relaţiile formate prin politici naţionale şi
internaţionale. Într-o formulare sugestivă,
profesorul în ştiinţe politice Abraham Miller
vorbeşte despre relaţia simbiotică dintre
terorism şi mass media astfel: “terorismul
este capabil să scrie orice dramă – nu
contează cât de oribilă – pentru a atrage
atenţia media... Terorismul, precum un copil
teribil, este copilul vitreg al media, un copil
vitreg pe care media, din nefericire, nu poate
complet nici să-l ignore şi nici să-l nege.” Mai
ponderat, sociologul Michel Wieviorka atrage
atenţia asupra faptului că nu întotdeauna
există o relaţionare a terorismului cu mass
media, formulând patru tipuri de relaţionări:
pură indiferenţă – cînd teroriştii nu urmăresc
să înspăimânte populaţia sau nu doresc
propaganda actelor lor; relativă indiferenţă –
când atacatorii sunt indiferenţi la ştirile despre
violenţa actelor lor; strategia orientată spre
media – când teroriştii folosesc presa ca
instrument pentru a răspândi ameninţări şi
frică; lovitura totală – când teroriştii văd în
organizaţiile de media şi în jurnalişti inamici
care trebuie pedepsiţi şi distruşi. Totuşi, oricare
ar fi abordările specialiştilor în ceea ce priveşte
simbioza dintre terorism şi mass media,
putem vorbi de patru obiective principale ale
teroriştilor în folosirea publicităţii prin presă
ca armă de război psihologic: obţinerea fricii
extreme în rândul grupurilor ţintă; strângerea
de susţinători din rândul populaţiei prin
accentuarea temelor privind justeţea cauzei
şi inevitabilitatea victoriei; frustrarea şi
demobilizarea guvernului şi forţelor
de securitate; mobilizarea şi motivarea
propriilor şi potenţialilor susţinători,
recrutarea de noi membri, obţinerea de
fonduri şi pregătirea pentru noi atacuri. Cu
doar trei ani în urmă, Donald h. Rumsfeld
semnala faptul că teroriştii sunt perfect
capabili să aplice noi metode adaptate
erei mediatice, în opoziţie cu majoritatea
statelor democratice care încă nu sunt.
Luând în considerare că grupările extremiste
au ajuns să aibă proprii lor experţi media
antrenaţi în manipulare, putem spune că,
în prezent, activităţile lor sunt planificate şi
dirijate spre orice fel de atac prin orice forme
comunicaţionale. Sunt conştienţi că nu există
graniţe în comunicare, că un singur ziar poate
provoca şoc la fel precum un atac militar şi că
au posibilitatea să acţioneze rapid cu câţiva
oameni şi resurse modeste, spre deosebire
de uriaşele, scumpele şi birocraticele instituţii
democratice. Iată de ce rolul mass media
trebuie şi poate să devină unul benefic în
strategiile de combatere a terorismului.
Puterea mediatică poate mobiliza opinia
publică democratică şi conducerea politică
în vederea fortificării rezistenţei societăţii şi
sprijinirii unor metode mult mai eficiente de
combatere a terorismului.
Paul Wilkinson, expert in terorism,
notează în acest sens câteva astfel de forme
practice de implicare a mass media:
• transmisii responsabile şi obiective
ale incidentelor, care pot duce
la creşterea vigilenţei în rândul
publicului;
• sprijinirea autorităţilor prin
transmiterea semnalelor de alarmă şi
a instrucţiunilor de comportament în
situaţii periculoase;
• media cu acoperire internaţională
poate oferi date valoroase cu privire
la mişcările suspecte, relaţiile dintre
anumite persoane şi terorişti sau
57
organizaţii teroriste, noi tipuri de arme
şi posibile ameninţări;
• media constituie un forum de discuţii
indispensabil privind implicaţiile
sociale, culturale şi politice ale
terorismului, precum şi o pepinieră de
idei şi propuneri privind cele mai bune
metode de prevenire şi combatere a
terorismului
• media trebuie să reamintească
autorităţilor cu insistenţă faptul că
răspunsul la fenomenul terorist
trebuie să se înscrie în regulile legii,
drepturilor fundamentale şi cerinţelor
justiţiei sociale.
Mass media nu trebuie să devină
instrument al terorismului prin acea încă
minoritate a unor jurnalişti iresponsabili şi
dornici de senzaţional, ci trebuie să adopte pe
scară largă o astfel de atitudine încît să devină
armă de temut împotriva terorismului. Cu
ocazia Primului Congres al Agenţiilor de Ştiri
“Information: Challenge XXI” ţinut la Moscova
in 2004, Vladimir Putin spunea: “Nu trebuie
să uităm că teroriştii folosesc cu cinism
posibilităţile oferite de media şi democraţie
pentru a creşte presiunea informaţională
şi psihologică în rândul publicului în timpul
crizelor cu luare de ostatici sau al altor acte
teroriste, în vederea distrugerii libertăţii
presei şi instituţiilor democratice. (...) Lupta
anti-teroristă nu trebuie folosită pentru a
restrânge libertăţile şi independenţa presei.
De aceea comunitatea informaţională însăşi
trebuie să-şi creeze un model în care media
poate fi folosită ca un instrument anti/terorist
eficient care să exceadă în orice condiţii,
chiar şi involuntar, cooperarea cu teroriştii.
Informaţiile obţinute la faţa locului nu trebuie
să rănească victimele terorismului.” De altfel,
cu numai câţiva ani înainte, în 2001, Uniunea
Jurnaliştilor din Rusia adoptase Codul etic
al conduitei profesionale privind situaţiile
teroriste şi măsurile de contracarare.
Concluzie
În concluzie, este indisputabil faptul că mass
media şi terorismul sunt interrelaţionate,
dar nu această relaţionare contează, ci
faptul că influenţa ei asupra opiniei
publice şi deciziilor guvernamentale este
în favoarea teroriştilor. Numeroşi oficiali,
oameni de ştiinţă şi critici ai presei sunt de
părere ca media este „cel mai bun prieten al
terorismului” sau că este, aşa cum l-a numit
Margaret Thatcher, „oxigenul publicităţii de
care el are nevoie”. În consecinţă, se poate
58
afirma că privarea teroriştilor de publicitate
poate diminua semnificativ influenţa lor
dezastruoasă şi frecvenţa acţiunilor lor,
chiar dacă există şi riscul posibil al escaladării
acestora în vederea recâştigării atenţiei media.
Societăţile democratice moderne trebuie
să răspundă noului terorism cu o strategie
contrateroristă care să ia în considerare
rolul mass media în societate, dar şi rolul
acesteia în strategiile teroriştilor. Includerea
mass media poate contribui semnificativ la
succesul luptei antiteroriste.
 AD-TERRORISM
Drd. Cristian DELCEA
ISCT PRESIDENT
Abstract
The identity of self-terrorism is the result of the
process of exploration and structure of its own
characteristics, having as a result the interface
terrorism – target-group. Self-terrorism is the
essential indicator of all antisocial behaviors
in the name of some ideological cognitions
or political-religious doctrines found in
contradiction with human, moral, legislative and
cultural reasons. Self-terrorism also represents
the cognitive interface of self criminal identity
in which its politics, ideologies, algorithm and
the heuristic anti-social steps are included. The
latest research emphasizes the new identity of
modern terrorism, which has new behaviorist
forms. Some cognitions of terrorism concept
varied so much that the real identity of this
phenomenon was lost; easily passing from
simple labels for violence forms that cannot
be associated with terrorism to biases from
the government people. It’s for the first time in
the history of terrorism that self terrorism is a
paradox or a “nebula” concept for researches
and the government. Even more, the concept
of self-terrorism hasn’t been outlined yet,
for cultural, social, religious, political and
legislative reasons. This article will perform a
critical analysis on the present theories and
researches about the identity of (self) terrorism
today, also proposing a cognitive criterion in
order to understand it.
Key words: self-terrorism, the definition of
terrorism, the cognition of terrorism, violence
patterns.
Introduction
The publication of many specialty studies
formed the base of cognition for self-terrorism,
who can become a terrorist and why and
in whose name these acts, catalogued as
terrorists, are done. For example, some
researches, as Williams (2004), Chomsky
(2003), Hoffman (2001) and Ariel (2001)
59
assert that terrorism’s forms of manifestations
evolved from political reactions to those of
social constraint by acquiring anti-social
behavior. Even more, it was proven in several
specialty studies (Wilkinson, 2006; Lehr, 2006;
Scraton, 2002) that contemporary terrorism
doesn’t represent a transactional form
anymore, but has addopted a newer, more
dangerous, imprevisible, powerful, organised
and proffesional method against the target
group, to reach its aim. Other researchers,
like Sookhdeo (2006) şi Ahmed (2003) argue
that terrorist’s reactions are caused by the
imperialistic American policy. And Huntington
(1996) contradicts “the mediatory current”
of the secret services, arguing that religious
fundamentalism represents the effect of an
inevitable conflict between the civilizations of
different beliefs, recruiting potential human
subjects for the Holy War. The third category
of contemporary researchers, as for example
Horgan (2005), emphasize the psycho-
pathological reactions of terrorists, underlining
the fact that there are many similarities with
totalitarism as central part in using terror
as a means of social control, which marked
the second half of the twentieth century:
communism, fascism and other dictatorial
doctrines from the religious world. Observing
the things from this perspective, the present
article proposes a conceptual approach to
self-terrorism, keeping in mind the latest
research in this field.
The cognition of terrorism
The cognitions of terrorism are very varied
and usually inadequate. Although a violence
act, usually regarded as a terrorism act in the
U.S.A., cannot be interpreted in the same
way in other country, the type of violence that
distinguishes terrorism from other specific
types of violence, like murder or a military action
during war can still be defined in reasonable
objective terms. The cognitive delimitation of
self-terrorism cannot include the multitude of
cognitive “knots” or the variety of cognitive
schemes regarding this phenomenon, which
started to grow from the 70’s and has totally
new forms of manifestation today. In the
cognitive delimitation of self-terrorism it’s very
important to mention the analysis and synthesis
of the forms of manifestation: of violence, of
destruction, terrorists’ algorithm and their
comparison with some forms of criminality
that don’t represent acts of self-terrorism.
The psychology of personality does not have
a unique definition; there are varieties in its
cognitive delimitation. In the same way, we
can say that there is not a unique definition for
self-terrorism. Why? Because self-terrorism
shows the most bizarre and unique forms of
violence against civil people, sensitizing the
government to facilitate different aims. It is
difficult to give a general accepted cognition
to self-terrorism, because what self-terrorism
means for an individual, a group or a state,
for others means fight for national freedom.
Also, there is confusion between terms;
violence, self-terrorism, organized crime,
civil war and dictatorial state, the confusion
being even bigger when somebody tries to
associate self-terrorism with insurgent or
separatist movements. Self-terrorism is the
only noxious and anti-social phenomenon
that generates fear, chaos, dread, shock and
anxiety and mass psychical turmoil among
the civil society. The conceptualization of the
cognition of self-terrorism considers the self-
terrorist as an individual and self-terrorism as
an organization. It is worth mentioning that
the term “terrorism” comes from the Latin
word “terror”, which means physical violence
and fear, deliberately provoked through acts
of public violence, carefully using means able
to lead to a common danger; and “self” comes
from the English word that means “identity”.
Self-terrorism can be defined as an identity of
terror pointed against a target-group to suggest
vulnerability and his / its lack of security
(individual, group or state) and which doesn’t
recognize certain rights or wishes expressed
by those who appeal to these actions. The
characteristics of self-terror are: violence
and violence threatening, the systematic and
persistent use of violence, intimidations and
60
sensitizing through aggressiveness and hate,
the deliberate use of consume sources (mass
media, tourism, IT etc.) to shock and to prove
the vulnerability of the consumers who are
part of the civil society (Delcea, 2006).
Conclusions
The first part of the article briefly mentioned
some of the most important names in the field
of terrorism, to outline the form of manifestation
of self-terrorism, actually this being the most
controversial concept from the perspective of
many points of view.
The second part delimitated the cognition
of self-terrorism. We don’t assert that the
definition of self-terrorism in this article is
satisfactory from the perspectives of models
and theoretical patterns relevant for this
phenomenon, but it is worth remembering
that despite the difficulties in the conceptual
delimitation of the term “self-terrorism”,
nevertheless there is a unanimous accepted
definition in the academic centers.
Bibliography
Ariel, M. (2001). Terorismul şi violenţa politică. Ed.
Omega: Bucureşti.
Chomsky, N., (2003). Foreword in Beforre & After
Us Foreign Policy and the September 11 th
Crisis. Olive Branch Press: New york.
Delcea, C., (2006). Psihologia terorismului. Studiu
psihologic asupra teroriştilor. Ed. Diversitas:
Braşov.
Hoffman, B., (2001). Defining Terrorism. Columbia
University Press in Terorismul. Ed. Omega:
Bucureşti.
Horgan, J., (2005) The Psychology of
Terrorism. London: Routledge.
Lehr, P., (2006). Piracy in the Age of
Terrorism: A Global Review of Tactics, Ca-
pabilities and Groups. New york: Routledge.
Lehr, P., (2006). From ‘Mega’ Ports to ‘Giga’
Ports – Some Provocative Thoughts. Cargo
Security International, Vol. 4 No. 6., UK.
Scraton, P., (2002). Beyond September 11. Pluto
Press: England.
Sookhdeo, P., (2006). Să înţelegem terorismul
islamic. Ed. Făclia: Oradea.
Wilkinson, P., (2006). Terrorism versus Democracy.
The Liberal State Response. UK.
Williams, L. P., (2006). Al Qaeda, Frăţia terorii. Ed.
Lucman: Bucureşti
 TERORISMUL ŞI DREPTURILE OMULUI
Dr. Aurelian Bădulescu
INTRODUCERE
În decursul istoriei, şi în special din
anul 1945 când a fost înfiinţată Organizaţia
Naţiunilor Unite, s-a încercat în continuu
formularea unor set de standarde minime
şi obligatorii recunoscute internaţional şi
referitoare la tratamentul corect al tuturor
persoanelor. Încercările de creare a acestor
standarde ale drepturilor omului includ:
1. Tratate multilaterale care angajează ca
orice lege a dreptului internaţional, în
statele care aderă la ele. De exemplu:
Convenţia internaţională asupra drepturilor
civile şi politice (ICCPR).
2. Dezvoltarea dreptului cutumiar
internaţional.
3. Rezoluţii ale organizaţiilor guvernamentale
internaţionale. De exemplu, Declaraţia
universală a drepturilor omului (UDHR)
(o rezoluţie a Adunării Generale a ONU
în 1946). Asemenea rezoluţii nu intră în
categoria dreptului internaţional, dar sunt
o dovadă a dezvoltării dreptului cutumiar
internaţional. Ele reflectă de asemenea
consensul moral şi politic al comunităţii
omeneşti. Drept rezultat, statele vor decide
deseori să urmeze rezoluţiile Adunării
Generale, cu excepţia situaţiilor când se
lovesc de circumstanţe atenuante.
4. Multe legi naţionale oferă protecţie
cetăţenilor lor împotriva acţiunii dăunătoare
a guvernului. Aceste standarde au existat
în multe ţări încă dinaintea stabilirii
standardelor internaţionale. În alte ţări ele
au fost create ca parte a obligaţiilor acelui
stat de a se conforma unui acord specific
asupra drepturilor omului care stipulează
61
ca ele să acorde persoanelor aflate pe
teritoriul lor drepturile specificate în acel
acord.
Standardele drepturilor omului servesc
două scopuri esenţiale:
1. Ele protejează cetăţenii individual de
acţiunea guvernelor. Aceasta înseamnă
că există anumite libertăţi individuale pe
care guvernele nu le pot în îngrădi fără o
justificare serioasă.
2. Ele obligă guvernele la acordarea unor
anumite beneficii. Aceasta înseamnă că
guvernele au obligaţia de a oferi anumite
servicii cetăţenilor lor şi că cetăţenii, prin
intermediul guvernului, pot sili oferirea
acestor servicii.
În contextul luptei contra terorismului,
cea mai mare parte a discuţiei asupra
drepturilor omului este îndreptată spre aceia
ce caută apărare împotriva actelor teroriste,
a capturării şi pedepsirii teroriştilor. Aceste
discuţii se axează pe standardele drepturilor
omului privitoare la protecţia suspecţilor
terorişti care fac obiectul investigaţiilor penale,
interogatoriului în scopul aflării de informaţii,
pedepsirea şi detenţia acestora. Discuţii la
nivel internaţional există şi cu privire la limitele
legale ale folosirii forţei militare împotriva
teroriştilor. Apărarea contra terorismului a
ridicat câteva chestiuni importante în legătură
cu sensul şi aplicarea convenţiilor drepturilor
de bază ale omului şi a tratatelor internaţionale
referitoare la drepturile conflictelor armate.
Aceste chestiuni vor fi discutate pe larg în alte
module ale acestui seminar. Ele includ:
1. Sunt teroriştii criminali sau inamici
combatanţi?
2. Sunt teroriştii îndreptăţiţi la aceleaşi
drepturi ale procesului penal ca şi alţi
acuzaţi sau datorită unicităţii ameninţării
actelor teroriste se justifică folosirea altor
standarde?
3. În cazul în care sunt combatanţi, în ce
circumstanţe sunt eligibili de a intra
sub protecţia Convenţiei de la Geneva
referitoare la prizonierii de război?
4. Care sunt limitele acceptate de folosire
a forţei în cazul în care poliţia sau forţele
armate apără de activităţilor teroriste?
5. Este nevoie ca standardele drepturilor
omului să fie modificate pentru a se adapta
noi ameninţări a terorismului în masă?
Un alt aspect legat de problematica
drepturilor omului şi terorism are legătură cu
motivaţia persoanelor care recurg la terorism.
Câteodată teroriştii încearcă să-şi justifice
acţiunile drept o modalitate legitimă de a
obţine pentru ei sau alţii protecţia şi beneficiile
date de standardele drepturilor omului. În
esenţă cer ca autoritatea legii să facă legitimă
protecţia sau beneficiile drepturilor omului
şi mai apoi susţin că actele teroriste sunt o
modalitate legitimă de a obţine restabilirea
acestor cerinţe. Această practică de a justifica
actele teroriste prin legile drepturilor omului,
duce la punerea următoarelor probleme:
1. Care poate fi autoritatea legitimă pentru a
determina standardele drepturilor omului,
într-o lume atât de diversă dpv ideologic,
religios şi cultural?
2. Care sunt standardele drepturilor omului
la care fac referinţă grupările teroriste şi
ce fapte trebuie stabilite pentru a dovedi o
violare a acestor standarde?
3. Presupunând că se va identifica un
standard legitim al drepturilor omului,
când, dacă vreodată, vor fi activităţile
62
teroriste o modalitate acceptabilă de a
realiza protejarea sau beneficiile create
de acel standard?
4. Ce alternative în afara terorismului există
pentru a obţine protejarea şi beneficiile
drepturilor omului?
DEZvOLTAREA STANDARDELOR
INTERNAŢIONALE ALE DREPTURILOR
OMULUI
Problema diversităţii:
1. Noţiunile de drepturi ale omului se bazează
pe religie, filozofie, ideologie şi cultură.
Dată fiind diversitatea punctelor de vedere
în lume în ziua de azi, este dificil să se
ajungă la un consens universal în privinţa
standardelor drepturilor omului.
2. Nu este mai puţin adevărat că totuşi este
posibil să se găsească un teren comun
care va fi conform sau poate fi acceptat de
toate părţile. Istoria dezvoltării standardelor
internaţionale ale drepturilor omului arată
că aceasta este posibil.
Procesul internaţional de formulare
a standardelor drepturilor omului creează
un mediu favorabil dezvoltării consensului.
Procesul folosit la dezvoltarea Declaraţiei
universale a drepturilor omului şi a Convenţiei
internaţionale asupra drepturilor civile şi
politice a adunat laolaltă reprezentanţi ai
tuturor culturilor, credinţelor şi ideologiilor,
pentru a formula un „standard comun de
drepturi şi libertăţi” care să ofere protecţie
tuturor oamenilor.
1. Cei ce au proiectat Carta ONU au
încorporat în Introducere şi articolele 1,
13, 55, 56, 62 şi 76, menţiuni specifice
drepturilor omului. Frecvenţa cu care sunt
menţionate acestea în Cartă, indică faptul
că iniţiatorii au avut o anumită speranţă
 că standardele internaţionale referitoare
la drepturile omului ar putea fi cândva
dezvoltate. Carta ONU a fost ratificată de
51 de state.
2. În articolul 68, Carta stabileşte înfiinţarea
unei comisii pentru promovarea drepturilor
omului. Prima sarcină a acestei comisii,
dată de Consiliul economic şi social în
1947, a fost să realizeze un proiect al
drepturilor internaţionale.
3. Declaraţia universală a drepturilor omului
a fost rezultatul muncii Comisiei pentru
drepturile omului. A fost adoptată de
Adunarea Generală în 10 decembrie 1948
cu 48 de voturi la 0, cu 8 abţineri.
4. În 1951, Adunarea Generală a cerut
Comisiei pentru drepturile omului să creeze
două tratate, unul asupra drepturilor civile
şi politice şi altul asupra celor economice,
sociale şi culturale. Mai târziu s-a decis
ca dispoziţia care permitea plângerile
asupra încălcărilor drepturilor omului să
fie opţională. După 12 ani de dezbateri în
Comitetul al 3-lea al Adunării Generale,
cele două tratate au fost aprobate în 1966.
În plus, „Protocolul opţional” care permitea
plângerile individuale a fost de asemenea
aprobat în 1966. În 1976 a fost înfiinţată
Convenţia asupra drepturilor civile şi
politice (ICCPR), fiind ratificată de 35 de
state.
O ţară care devine parte a ICCPR se
obligă să respecte drepturile specificate în
ea şi să asigure că toate persoanele aflate
pe teritoriul ei de asemenea respectă aceste
drepturi. O ţară care este parte a ICCPR
este de asemenea obligată să facă ce sete
necesar pentru a adopta o lege naţională
sau alte măsuri necesare pentru a proteja
drepturile din acord.
ICCPR autorizează o ţară să-şi
suspende temporar cele mai multe din
63
obligaţiile sale din acord, în măsura în care
acesta este absolut necesar şi cerut de
circumstanţe pe timpul stărilor de criză care
ameninţă viaţa unei naţiuni. O asemenea
stare trebuie declarată oficial.
În orice caz, o ţară nu-şi poate suspenda
obligaţiile privind interzicerea:
1. privării de viaţă în mod arbitrar
2. torturarea sau pedepsirea în mod crud şi
inuman
3. munca forţată sau sclavia
4. deţinerea în puşcărie pentru datorii
5. aplicarea retroactivă a legii penale
6. libertatea de gândire, conştiinţă şi religie
Ţările care doresc să-şi limiteze
obligaţiile în cadrul ICCPR o pot face atunci
când ratifică convenţia, prin adoptarea cu
rezerve a acordului. În orice caz, aceste
rezerve nu pot fi anula scopul esenţial al
tratatului.
ICCPR nu reprezintă încă drept
cutumiar internaţional şi de aceea nu este
obligatoriu pentru statele ce nu sunt parte
la acesta. În orice caz, curentul actual este
ca din ce în ce mai multe state să acorde
mai multe drepturi civile şi politice acelora
ce trăiesc între graniţele lor. Acest curent
reflectă cererea largă şi în continuă creştere
a cetăţenilor în ceea ce priveşte drepturile
omului.
DREPTURILE OMULUI fOLOSITE DREPT
MOTIvAŢIE
Anumiţi terorişti declară că sunt motivaţi
în actele lor de protejarea şi respectarea
drepturile omului. De fapt, prin violenţa lor
brutală asupra inocenţilor, ei îşi dezvăluie
falsa motivaţie. Uneori teroriştii folosesc
motivaţia drepturilor omului pentru a încerca
să demonstreze legitimitatea acţiunilor lor
şi pentru aşi motiva suporterii şi susţinătorii.
În asemenea cazuri standardele drepturilor
omului sunt manipulate pentru a arăta
legitimitatea acţiunilor teroriste. În orice caz,
standardele drepturilor omului avansate de
asemenea terorişti nu se potrivesc aproape
niciodată nici limbajului ce se regăseşte în
convenţiile internaţionale asupra drepturilor
omului şi nici interpretărilor acestui limbaj
care este determinat de autorităţile legale
recunoscute internaţional.
Auto-determinarea:
1. Dreptul la auto-determinare se regăseşte
în Articolul 1 al ICCPR:
„Toţi oamenii au dreptul la auto-determina-
re. În virtutea acestui drept ei determină în
mod liber statutul lor politic şi îşi realizează
în mod liber propria dezvoltare economi-
că, socială şi culturală.”
2. Termenul „oameni” nu este foarte clar, dar
dezbaterile la ONU şi în istoria negocierilor
ICCPR indică faptul că nu s-a intenţionat
folosirea acestuia pentru a extinde dreptul
la auto-determinare externă a grupurilor
minoritare din cadrul unui stat.
3. Dreptul de auto-determinare internă a unui
stat este larg răspândit şi adoptat. Acesta
reprezintă dreptul oamenilor ca totalitate
într-un stat de a avea instituţii democratice
independente care să guverneze fără
amestec din afară.
4. Oamenii ca totalitate în cadrul unei colonii
sau într-o ţară ce a fost invadată şi care
doresc să se elibereze pot să-şi formuleze
cererile de auto-determinare pe baza
articolului 73 al Cartei ONU şi a Rezoluţiei
1514 (xV) care a adoptat în 1960 Declaraţia
pentru acordarea independenţei ţărilor
coloniale şi populaţiei acestora.
5. Absenţa unei legi internaţionale de auto-
determinare în cazul grupurilor minoritare
64
dintr-un stat înseamnă că în cazul acesta
ele vor trebui să-şi asigure interesele de
auto-determinare prin mijloace politice.
Aceasta se poate realiza prin:
a. Alegeri care să determine voinţa
majorităţii dintr-un teritoriu.
b. O înţelegere cu statul gazdă pentru
oferirea unei mai mari autonomii
grupului minoritar.
Libertatea religiei
1. Articolul 18 al ICCPR stipulează
următoarele:
a. „Orice persoană trebuie să aibă libertate
de gândire, conştiinţă şi religie.”
b. „Libertatea oamenilor de a-şi manifesta
religia sau opinia poate fi limitată
numai în măsura în care în calcă legea
şi limitarea este necesară pentru a
proteja siguranţa, disciplina, sănătatea
sau morala publică, sau drepturile
fundamentale ale celorlalţi.”
2. ICCPR doreşte să creeze un mediu de
maximă libertate a conştiinţei individuale
în cadrul unei societăţi ce are diverse
convingeri religioase. Pentru a realiza
acest lucru, ICCPR acceptă limitări ale
practicii religioase doar atunci când
acţiunile (şi nu opiniile) au repercusiuni
asupra drepturilor celorlalţi.
3. Grupurile ce au opinii religioase care
îi fac să realizeze anumite acţiuni care
îngrădesc drepturile altora de practica
credinţe religioase alternative sau îi obligă
să nu aibă nici o religie, nu se vor putea
conformă standardelor ICCPR.
Libertatea de exprimare
1. Articolul 19 al ICCPR stipulează:
a. „Orice persoană trebuie să aibă dreptul
de a avea o opinie ... şi să aibă dreptul
 libertăţii de exprimare.”
b. Exercitarea dreptului (libertăţii de
expresie) implică anumite sarcini şi
responsabilităţi speciale...în ceea
ce priveşte respectarea drepturilor
şi reputaţiei celorlalţi ... şi protejarea
securităţii naţionale, a odinii publice
sau a sănătăţii şi moralei publice.”
2. Articolul 20 al ICCPR stipulează că: „Orice
propagare/apărare a urii naţionale, rasiale
sau religioase ce se constituie ca o incitare
la discriminare,ostilităţi sau violenţă, va
trebui interzisă prin lege.”
3. Aceste articole nu susţin un drept nelimitat
la liberă exprimare,ci recunosc nevoia de
a armoniza nevoia societăţii de siguranţă,
pace şi ordine. În mod special, în articolul
20 se cere statelor să restricţioneze
exprimările ce duc la ostilitate şi violenţă.
4. De aceea, grupurile sau persoanele nu
pot invoca faptul că au un drept de folosire
a expresiei recunoscut internaţional prin
care pot sprijini violenţa bazată pe ura
naţională, rasială sau religioasă.
TERORISMUL – ÎNCĂLCARE A
DREPTURILOR OMULUI
Dezaprobarea legală a terorismului ca
încălcare a drepturilor omului:
1. Rezoluţia Adunării Generale 49/185
„Cu consideraţia că există nevoia protejării
drepturilor omului şi a garantării acestora în
concordanţă cu principiile şi instrumentele
internaţionale relevante ale drepturilor
omului, în principal dreptul la viaţă,
(Adunarea Generală a ONU) repetă că
sunt condamnate în mod neechivoc toate
actele, metodele şi practicile de terorism,
ca activităţi ce duc la distrugerea drepturilor
omului, a libertăţilor fundamentale şi a
democraţiei, ameninţând integritatea
65
teritorială şi securitatea statelor,
destabilizează guvernele constituite legal,
subminează societatea civilă pluralistă
şi are efecte negative asupra dezvoltării
economice şi sociale a statelor;”
2. În principal, terorismul încalcă unul din
următoarele articole ale ICCPR:
a. Interzicerea privării arbitrare a vieţii
(articolul 6)
b. Interzicerea torturii, a tratamentului crud,
inuman sau degradant. (articolul 7)
3. Actele de terorism internaţional pot de
asemenea încălca dreptul cutumiar
internaţional al conflictelor armate, care
este o lege internaţională paralelă cu legea
drepturilor umane. De exemplu, după cum
este reflectat în Convenţiile de la Geneva
din 1949, persoanele ce comit acte definite
ca grave încălcări ale acestor convenţii,
pot fi pedepsite de orice naţiune.
4. Actele de terorism internaţional ce implică
crime, exterminare, deportare, şi alte acte
inumane comise asupra oricărei populaţii
civile, pot de asemenea constitui crime
contra umanităţii prin încălcarea dreptului
cutumiar internaţional.
Legislaţie ce poate fi folosită la apărarea
teroriştilor
Necesitate:
a. Teroriştii pot argumenta că încălcarea
unor drepturi ale omului este necesară
pentru atingerea altor drepturi ale
omului mult mai importante.
b. Articolul 5 al ICCPR stipulează:
„Nimic din prezenta Convenţie nu
poate fi interpretat că ar implica dreptul
oricărui stat, grup sau persoană, de a
se angaja în orice activitate sau realiza
orice act care are ca scop încălcarea
oricăruia dintre drepturile şi libertăţile
recunoscute în această convenţie...”
 Auto-apărarea
a. Folosirea forţei pentru auto-apărare
poate fi justificată doar pentru
prevenirea morţii iminente sau a rănirii
corporale grave.
b. De aceea, folosirea forţei pentru a
apăra drepturile de auto-determinare şi
liberă exprimare, nu este permisă.
Revanşa:
a. Definită ca „pricinuirea asupra unui
ofensator a aceluiaşi prejudiciu pe care
el l-a cauzat altuia.”
b. Revanşa nu este o acţiune justificabilă
în dreptul internaţional sau majoritatea
sistemelor legale naţionale. Remediile
pentru orice vătămare trebuie găsite
prin intermediul autorităţilor legale
recunoscute.
c. Un termen asemănător, cunoscut drept
„represalii”, permite unui stat angajat
într-un conflict armat internaţional, să
folosească contra altui stat metode
interzise de Convenţia de la Geneva,
dacă acel stat inamic a încălcat mai
înainte Convenţiile de la Geneva.
Represaliile nu pot fi direcţionate contra
civililor sau proprietăţii acestora.
MECANISMELE DE APLICARE ALE
DREPTURILOR OMULUI
Protecţia pe plan naţional:
1. În general, protecţia drepturilor omului este
realizată prin intermediul sistemelor legale
naţionale ale statelor. Cele mai multe dintre
ele includ în sprijinul apărării drepturilor
omului, următoarele prevederi legale:
a. Constituţii care au articole prin care se
asigură drepturile minime ale omului
şi care nu pot fi restricţionate de nici o
acţiune a statului.
66
b. Curţi judecătoreşti ce au puterea
de a elibera ordine de obligativitate
guvernelor.
c. Modalităţi democratice de realizare a
schimbărilor în guvern.
Articolul 2 al ICCPR obligă statele părţi ale
Convenţiei să:
„garanteze că orice parte ale cărei
drepturi sau libertăţi recunoscute de
convenţie sunt încălcate, va primi
reparaţie efectivă determinată de o
autoritate juridică, administrativă sau
legislativă competentă.”
Protecţia legală internaţională a drepturilor
omului
1. Organizaţiile Naţiunilor Unite
a. Comisia ONU pentru drepturile omului
a1. Înfiinţată în 1946 de către Comisia
economică şi socială a ONU (ECOSOC)
conform articolului 68 al Cartei.
a2. Conform Rezoluţiilor 1235 şi 1503 ale
ECOSOC, Comisia pentru drepturile
omului poate primi plângeri de la victime
individuale, martori sau organizaţii
non-guvernamentale şi poate investiga
şi raporta Consiliului economic şi
social că a găsit o dovezi evidente de
încălcare, dacă „se descoperă dovezi
solide şi evidente de încălcare.”
a3. În aceste cazuri ECOSOC sau
Adunarea Generală poate adopta
rezoluţii, chemând guvernele în cauză
să se conformeze obligaţiilor ce le au
conform Cartei ONU, de a nu încălca
drepturile omului. ECOSOC poate cere
statelor membre să impună sancţiuni
voluntare.
b. Comitetul ONU asupra drepturilor omului
b1. Înfiinţat de către Convenţia internaţio-
nală pentru drepturi civile şi politice.
 b2. Statele membre sunt de acord să
trimită Comitetului rapoarte privind
măsurile „pe care le-au adoptat, şi prin
care acordă drepturile recunoscute (de
către Convenţia asupra drepturilor civile
şi politice) şi asupra progresului făcut
pentru utilizarea acestor drepturi.”
b3. Statele pot depune plângeri contra
altor state.
b4. Persoanele individuale pot depune
plângeri la Comitet, dacă sunt cetăţeni
ai unui stat ce a convenit să urmeze
Primul protocol opţional al Convenţiei
pentru drepturile civile şi politice.
2. Consiliul de Securitate al ONU
CONCLUZIE
Motivaţia drepturilor omului este
folosită uneori de terorişti pentru acţiunile lor.
În aceste cazuri:
1. De multe ori acel drept nici nu există în
legea internaţională.
2. Legea internaţională a drepturilor omului
nu autorizează folosirea violenţei pentru
atingerea scopului de respectare a
drepturilor omului.
Tratatele internaţionale pentru
drepturile omului oferă următoarele protecţii
contra terorismului:

Folosindu-se de autoritatea dată de 1. O înţelegere comună a drepturilor omului,

Carta ONU, Consiliul de Securitate a luat
măsuri contra naţiunilor care au încălcat
drepturile omului şi care au reprezentat o
ameninţare la adresa păcii, au rupt pacea sau
au făcut acte de agresiune:
a. Sancţiuni economice
b. Crearea de tribunale internaţionale
pentru acuzarea şi pedepsirea celor ce
încalcă drepturile omului.
c. Impunerea păcii.
acceptată de toate culturile, testează
legitimitatea cauzelor pentru care luptă
teroriştii.
2. Interzicerea strictă a metodelor şi actelor
teroriste.
3. Mijloace care nu utilizează forţa, pentru
rezolvarea plângerilor legitime referitoare
la drepturile omului, ca o alternativă viabilă
la terorism.

3. Organizaţii regionale

Există multe sisteme regionale de

protecţie a drepturilor omului:

a. Comisia europeană pentru drepturile

omului şi Curtea de justiţie europeană
pentru drepturile omului
b. Comisia pentru drepturile omului a
organizaţiei statelor americane (OAS)
şi Curtea americană a drepturilor
omului.

67
68
 TERORISMUL CU FAŢA UMANĂ?
GILAT SHALIT – DOVADĂ CLARĂ CĂ ISRAELUL NU IŞI ABANDONEAZĂ
NICIODATĂ SOLDAŢII
Prof. Univ. Dr. Nicolae RADU
Abstract
Action to identify, analyze, and counter terrorism
knows, regardless of the form would show, will
always be difficult and very complicated, since
it seems that terrorism will have in almost all
cases, the strategic initiative and preventive
efforts will be huge, slow, risky and not always
with a predictable ending. Terrorism is not just a
product of a sick world, namely, a part of a world
that feels beaten, exasperated, desperate,
hopeless and without cure. He is also a product
of the aggressiveness of the world, of its hidden
and revengeful spirit. Therefore we focused
in this article on religious terrorism. Although
it may seem absurd today, terrorism in the
name of religion has become the mainstream
of political violence in the contemporary world
event, however, not only because nationalism
and ideology remain catalysts for extremist
behavior.
Key words: fedaini or sect of assassins,
militants Hamas, Peace agreement
La începuturile noului mileniu, viitorul
Israelului este legat de redefinirea existenţei
sale. Născut din idealurile sionismului şi
din tragedia exterminării evreilor în lagărele
naziste, statul Israel a purtat mai multe
războaie împotriva ţărilor arabe învecinate şi
a creat o democraţie care a evoluat sub egida
Partidului Laburist. Într-o ţară în care armata
este omniprezentă, unde religia influenţează
sfera dreptului şi unde economia s-a dezvoltat
în ritm susţinut, societatea este confruntată
cu multiple antagonisme: antagonismul dintre
arabi şi evrei, cel dintre populaţia askenaza şi
cea sefarda şi, în ultimele decenii, conflictul
dintre religioşi şi laici. La cincizeci de ani de
la înfiinţarea statului evreilor, Isrealul se află
într-un punct crucial al istoriei sale (Klein,
2003). Un stat modern şi o societate avansată
69
asigură o bunăstare de invidiat, dar pacea cu
ţările arabe a devenit o problemă acută.
Reîntoarcere la istorie
Vechiul Testament este documentul
care construieşte ideea că actuala configuraţie
a Orientului Mijlociu îşi are fundamentele în
textul biblic1, că în urma blestemului lui Noe,
Canaan, fiul lui Ham (implicit poporul său
şi urmaşii săi), a purtat şi poartă anatema
biblică prin care a fost condamnat să trăiască
în robia lui Sem şi a urmaşilor săi.
La începutul ei, istoria poporului evreu
a constat într-o serie de emigrări prin ţinuturile
dintre Eufrat şi Nil. Avraam împreună cu soţia
sa, Sarai, nepotul său, Lot, slujitorii şi turmele
sale, a plecat cel mai probabil din oraşul
caldeean Ur,2 spre Canaan, pământul făgăduit
lui şi urmaşilor lui. După peregrinări ce i-au
dus până în Egipt, ei s-au stabilit în ţinutul
Canaanului spre sfârşitul sec. al XIX-lea (Sanda,
2011), ţinut aflat în vestul Siriei şi Palestina.
În februarie 1947, Marea Britanie,
mandatată de Consiliul aliat suprem încă din 24
aprilie 1920 să administreze Palestina, solicita
ONU să se ocupe de chestiunea palestiniană.
La 29 noiembrie 1947, Adunarea generala ONU
a adoptat o rezoluţie prin care cerea crearea
unui stat evreiesc în Palestina, considerând
că „este un drept natural al poporului evreu să
fie, la fel ca toate celelalte naţiuni, stăpân pe
propria soarta şi pe pământul propriului stat
suveran” (Declaraţia de independenţă, 15 mi
1948). Adunarea generală a Naţiunilor Unite
a aprobat planul de împărţire a Palestinei.
La 14 mai 1948, autorităţile evreieşti
proclamă independenţa statului Israel, David
Ben Gurion (1886 – 1973) fiind considerat
„părintele naţiunii israeliene”. La scurt timp va
fi recunoscut ca stat de SUA, apoi de fosta
Uniune Sovietică şi ulterior de alte state. La
11 mai 1949, Israelul este admis în ONU.
Recunoaşterea independenţei şi suveranităţii
Israelului de către statele occidentale, imediat
după 1948, este în primul rând rodul unor
strategii şi demersuri politice bine coordonate
de organizaţiile evreieşti (sioniste). Câştigând
susţinerea comunităţilor evreieşti din toată
lumea, au dobândit mijloacele politice şi
financiare necesare sensibilizării cancelariilor
occidentale şi în final au obţinut recunoaşterea
Israelului ca stat pe pământul Palestinei şi
admiterea sa în Organizaţia Naţiunilor Unite.
Nu în ultimul rând, este şi rezultatul acţiunilor
organizaţiilor evreieşti Irgun, Stern şi Hanganah
care au creat o presiune psihologică uriaşă
asupra autorităţilor de la Londra şi în general
asupra mediilor europene, pentru a sprijini
cauza evreiască. De reţinut este ca Israelul nu
şi-a declarat graniţele statului şi ţările vecine.
Este poate singurul caz din istoria recentă
când un stat îşi declară independenţa fără a
avea măcar o graniţă stabilită şi recunoscută
de vecini (Sanda, 2011). In 15 mai 1948,
în momentul plecării definitive a englezilor,
izbucneşte războiul. Armatele ţărilor arabe
vecine invadează Palestina. În 1949, are loc
semnarea unor acorduri între Israel şi ţările
implicate în conflict: Egipt (24 februarie),
Liban (23 martie), Iordania (3 aprilie) şi Siria
(20 iulie). Israelul ocupă 80% din cei 27.000
km pătraţi care constituie suprafaţa Palestinei
(Klein, 2003) faţă de 62% cât se stabilise
prin planul de împărţire aprobat de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite.
Evrei şi arabi în «PALESTINA »
ANUL EVREI ARABI
1800 6.700 268.000
(aprox 4%)
1880 24.000 525.000
(aprox 4,5 - max 5%)
1915 80.000/90.000 590.0004
(15,2%)3
1931 174.000 837.000
(aprox 20%)
1947/1948 630.000 1.310.000
(48%)
1998 80,5% 750.000
(în Israel) (aprox 19,5%)
Evoluţia demografică a evreilor în urma
procesului de colonizare a Palestinei
(perioada 1800–1947/1948),
in Sanda, L., Conflictul israeliano/palestinian,
2011
70
La 5 iunie 1967, în zori, aviaţia
israeliană distruge la sol aviaţia egipteană. În
sase zile, trupele israeliene cuceresc deşertul
Sinai (inclusiv Fâşia Gaza), Cisiordania
(cu Ierusalim) şi podişul siran Golan. Harta
se modifică substanţial: teritoriul ocupat
de Isreal este de trei ori mai mare decât
înainte. Israelienii descoperă însa o noua
realitate (Klein, 2003), cea unei demografii
palestiniene destul de dinamice şi a unei
mişcări de rezistenţă în faţa ocupaţiei care se
va accentua de la un an la altul, până în zilele
noastre. În 1964, Liga arabă construieşte
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei
(OEP) care va avea un rol important după
războiul din 1967, dezlănţuind un prim
val de atentate teroriste, manifestate prin
deturnări de avioane şi prin atacuri dure cum
a fost uciderea atleţilor israelieni la Jocurile
Olimpice de la Munchen din 1972.
Expresiile terorii
Filosofia existenţială a terorismului,
filosofie identificată prin rădăcini istorice
desprinse din operaţiuni criminale întreprinse
în vremurile trecute, trebuie cunoscută cu
multă atenţie. Este ştiut deja ca terorismul nu
reprezintă o problemă nouă (Seger, 1992).
Din punct de vedere istoric, potrivit lui Mircea
(2006), terorismul a apărut în jurul anului 1000
(anul 489 al Hegirei), pe pământul Islamului,
cu secta Nizari, ramura iraniană disidentă a
imaelismului fatimid. Nizarii refugiaţi apoi în
Siria şi-au întemeiat COMANDERIILE FIDA’I
şi executau la comandă asasinate politice sau
crime selective, sacrificându-şi, uneori, propria
viaţă. Mai târziu, au fost numiţi HASISIN (care
a dat cuvântul asasin) de la Hasisiyya, care
însemna consumator de haşis. Încă din primul
secol de după Hristos, Fanaticii din Palestina
au folosit tactica teroristă în lupta lor împotriva
ocupaţiei romane. Momente de manifestare a
terorismului, ca formă de expresie a terorii, ne
sunt cunoscute încă din anul 2380 i. Hr., an în
care avem consemnată BĂTĂLIA DIN URUK,
dintre hoarda semitică a lui Sargon, zis şi
Sharru - Kenu (suveran legitim) şi armata
sumeriană a lui Lugalzagisi. Apreciată drept
o piatră de hotar pentru ordinea mondială
(Frattasio, 2006), bătălia deschide drumul
lui Sargon, cândva grădinarul curmalelor
regale din Kish, apoi paharnic şi ministru al
regelui Urzababa, spre noi atacuri şi cuceriri,
de la vechiul Elam (Iranul de astăzi), până la
Tilmun, cel mai imoprtant şi cel mai îndepărtat
centru comercial, aflat la marea inferioară,
adică Golful Persic, loc considerat drept
grădina Edenului.
Dincolo de etapele istorice fireşti
dezvoltării stadialităţii umane, lumea a
fost confruntată cu o multitudine de acţiuni
teroriste unele de o violenţă inimaginabilă,
care răspândeau şi răspândesc groază şi nu
în ultimul rând tulbură profund viaţa normală
a societăţii. Înţeles şi ca un „război ascuns,
nedeclarat” sau „conflict de mică intensitate,
cu obiectiv limitat”, (Andreescu şi colectiv,
2003) dar şi ca o „boală a secolului al XXI-
lea“(Stoina, 2002) terorismul a evoluat atât
de mult, încât ştiinţa trebuie să-l investigheze
coordonat, sincronizat, cu participarea tuturor
domeniilor şi ramurilor sale începând de la
„a“ şi ajungând până la „z“ (Stoina, 2002).
Terorismul nu este însă doar un produs al
unei lumi bolnave, mai exact, al unei părţi a
unei lumii care se simte lovită, exasperată,
disperată, fără şansă şi fără vindecare. El
este şi un produs al agresivităţii lumii, al
spiritului ei ascuns şi răzbunător (Muresan,
2009). Terorismul a căpătat la acest început
de secol şi mileniu, prin amploarea şi
diversitatea formelor sale de manifestare,
un caracter complex, extins la scara întregii
planete. Acest lucru este cu atât mai evident
cu cât ne reamintim de 9/11 septembrie 2001.
Lucrurile nu sunt simple nici dacă privim spre
Israel.
Operaţiuni israeliene
Pentru Israel, tradiţia de a nu lăsa nici
un om abandonat, nici când este mort, este
chiar mai puternică decât cea a ‚No man left
behind’ care inspiră forţele americane. Armata
israeliană este poporul însuşi, simbolul
capacităţii de a nu mai fi neapărat. Eliberarea
propriilor oameni, recuperarea ostaticilor a
devenit peste ani o adevărată specialitate
militară israeliană - operaţiunea Entebbe a
fost prima şi cea mai spectaculoasă dintre
aceste recuperări, în timpul căreia forţele
israeliene au eliberat, în iunie din 1976, 248
de pasageri ai unui avion Air France deturnat
71
în Uganda de palestinieni. Acea operaţiune a
fost condusă - un detaliu semnificativ pentru
a înţelege starea de spirit de astăzi din Israel
- de Jonathan Netanyahu, fratele mai mare
al premierului care a semnat schimbul de
prizonieri (http://epochtimes-romania.com).
Un preţ scump pentru un erou?
Gilat Shalit este preţuit de statul Israel.
Gilad Shalit, care are şi naţionalitate franceză,
a fost capturat la 25 iunie 2006 în cadrul
unei operaţiuni desfăşurate de un comando
palestinian împotriva unui post militar în
sudul Israelului, la frontiera cu Fâşia Gaza.
Atacul a fost revendicat de trei grupări armate
palestiniene, între care brigăzile Ezzedine
Al-Qassam, aripa armată a Hamas. Oficialii
israelieni, la presiunea publicului, au încercat
să obţină eliberarea tânărului, dar încercările
au eşuat de fiecare dată. Cu toate acestea,
discuţiile au fost reluate, ajungându-se în cele
din urmă, la un consens între militanţii Hamas
şi premierul israelian Benjamin Netanyahu.
Sunt voci care spun însă că Israelul plăteşte
cel mai scump „preţ” pentru eliberarea unui
militar. Surprinzător sau nu, circa 79% dintre
israelieni au fost favorabili schimbului de
prizonieri. Mulţi dintre cei care au fost sau vor
fi eliberaţi în schimbul lui Gilad Shalit se fac
vinovaţi si de acţiuni teroriste.
Gilad Shalit
Soldatul Gilad Shalit, acum avansat
la gradul de sergent-major, a fost capturat
la 25 iunie 2006, în timpul unei incursiuni a
militanţilor Hamas la periferia Fâşiei Gaza.
Doi soldaţi israelieni au fost ucişi, iar Shalit,
în vârstă de 19 ani, a fost capturat. Era 25
iunie 2006, iar la scurt timp avea să debuteze
conflictul dintre Israel şi gruparea Hezbollah
din Liban. În cursul detenţiei sale, Shalit,
deţinător şi al cetăţeniei franceze, a devenit un
simbol a antagonismului israeliano-palestinian
(Marchievici, 2011). Militanţii Hamas au oferit
mai multe înregistrări audio şi o scrisoare
scrisă de acesta, ca dovezi că soldatul este în
viaţă, însă au cerut în schimbul eliberării sale
ajutoare medicale pentru palestinienii deţinuţi
în Israel şi eliberarea a 1.027 de deţinuţi din
închisorile israeliene.
Autoritatea Palestiniană se află în umbra
Hamas?
Presa israeliană şi cea occidentală
consideră că principalul pierzător al acordului
istoric de schimb de prizonieri nu este
guvernul israelian, ci preşedintele Autorităţii
Palestiniene, Mahmoud Abbas, cel care a
cerut recent ONU recunoaşterea statului
palestinian. Premierul Netanyahu a încălcat
un tabu al politicii israeliene şi a negociat cu
organizaţia Hamas, în timp ce Abbas, care nu
deţine controlul decât în Cisiordania, a rămas
în afara luminii reflectoarelor.
Autoritatea Palestiniană
Teritoriile care formează Autoritatea
Naţională Palestiniană s-au aflat în trecut
sub control britanic. Autoritatea Palestiniană
este o entitate politică ce se exercită de
iure pe majoritatea teritoriului denumit
Cisiordania şi în Fâşia Gaza. În Cisiordania
există numeroase mici enclave cu aşezări
sau colonii agricole şi urbane israeliene
evreieşti înfiinţate după 1967. In mai 1977,
in Cisiordania erau 34 asezari; in mai 1982
numarul lor ajunsese deja la 71. La aceste
cifre trebuie adaugati colonii din fasia Gaza,
circa 4000, si din Golan, circa 15.000.
Principalul scop al politicii autorităţii
naţionale este înfiinţarea unui stat al
palestinienilor, cu capitala în Ierusalimul de Est
(arabă: al-Quds). Unele grupări palestiniene,
care ar dori fărâmiţarea Israelului şi crearea
unui stat palestinian între Iordan şi Marea
Mediterană (de exemplu Hamas), consideră
acest deziderat politic drept trădare. Din
cauza acestui disens, atentatelor teroriste
palestiniene le cad victime şi palestinieni.
Cum de a acceptat Hamas, care nici
măcar nu recunoaşte Israelul, schimbul de
prizonieri? Răspunsurile pot fi multiple. În
ultimele luni, Hamas a cunoscut o izolare
progresivă, neputând plăti salariile de care
depinde întreaga economie a zonei. Cu toate
acestea, scopul principal al Hamas rămâne
distrugerea statului israelian şi fondarea,
în locul său, a unui stat islamic palestinian,
după cum se arată în Carta Hamas, articolul
7: “Hamas asteaptă să împlinească voia lui
Allah, indiferent cât timp durează”. Profetul
72
Mohamed a spus: Ceasul Învierii nu va
veni până când musulmanii nu se vor fi
luptat cu evreii; pana când evreii nu se vor
ascunde sub copaci şi sub pietre, iar pietrele
vor striga: O, musulmani! Se ascunde un
evreu sub mine, veniţi sa-l omoraţi!” (Stroie,
2009).
Hamas – organizaţie teroristă?
Hamas este pe lista de organizaţii
teroriste a Statelor Unite, Canadei, Israelului
şi Uniunii Europene şi este responsabilă de
uciderea a peste 500 de persoane în atacuri
sinucigaşe sau cu bomba încă din 1993.
Sheikh Ahmed Yassin şi Sheikh Ahmed
Rantissi, lideri ai Hamas, au fost asasinaţi de
Israel, motiv pentru care organizaţia are acum
sediul în subteran, în Fâşia Gaza, teritoriu pe
care îl controlează.
Concluzii
Analiza evoluţiei fenomenului la scară
mondială relevă că începutul de mileniu
trei, a dus la o modificare radicală asupra
componentelor „ecuaţiei de securitate
mondială” (Tudor, 2006). Preocuparea
Occidentului pentru locul deţinut de Islam
în contexte istorice succesive, reprezintă
doar un paravan în atingerea unor scopuri
prestabilite? În contextul amplificării
competiţiei economice mondiale, cucerirea
şi menţinerea pieţelor este în primul rând o
problemă de resurse (Popescu, 2008). Apare
tot mai clar faptul că tendinţele geopolitice
actuale cât şi cele de perspectivă sunt de
natură preponderent economică. Economia
mondială este dependentă în continuare de
resursele energetice convenţionale iar criza
energetică continuă să se adâncească.
Marii giganţi ai economiei mondiale sunt
într-o competiţie acerbă pentru câştigarea
supremaţiei pe piaţa „aurului negru”. Este din
ce in ce mai evident ca lupta pentru energie
nu mai este numai în culise. Ea s-a mutat şi în
teatrele de război şi va continua să deschidă
şi alte teatre, Libia fiind exemplul cel mai
apropiat. Întâmplător sau nu, rezervele
Libiei sunt estimate la circa 42 de miliarde
de barili de petrol crud de înaltă calitate.
Cine îşi doreşte controlul asupra resurselor?
Islamul, nu propovăduieşte terorismul sau
încurajează pe cineva să omoare oameni
nevinovaţi. Faptul că Islamul este implicat
în activităţi teroriste nu ne îndeamnă să
credem că această religie este pro-teroristă.
“Uciderea unei persoane, fără o justificare
dreaptă, echivalează cu uciderea lumii întregi,
iar salvarea vieţii unei persoane valorează
cât salvarea întregii umanităţi” (Coran,
2004). Israelul, si prin eforturile depuse
pentru eliberarea lui Gilat Shalit, a demonstrat
ca ştie ce înseamnă viata unui om, dincolo
de ambiţiile politice. Ţinând seama de
toate acestea, eliberarea lui Gilat Shalit şi
schimbul de prizonieri anunţa cel puţin o
reconsiderare a raporturilor de forţa în Orientul
Mijlociu.
Note
1 Sanda, L., 2011, cu privire la „Facerea”, cap.
9, art 25, 26 şi 27: Întru-cât Ham („tatăl lui
Canaan”), unul dintre cei 3 fii ai lui Noe (alături
de Iafet şi Sem), a privit la goliciunea tatălui
său (Noe), a fost blestameat de Noe. Art. 25:
„Blestamat sa fie Canaan! Robul robilor sa
fie la fraţii săi!”Art. 26: „Binecuvantat să fie
Domnul D-zeul lui Sem; iar Canaan să-i fie
rob!”Art. 27: „Să înmulţească D-zeu pe Iafet şi
să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem,
iar Canaan să-i fie slugă”.
2 În ceea ce priveşte patria lui Abraham,
cercetătorii nu mai îmbrăţişează cu aceeaşi
convingere teoria conform căreia locul „natal”
ar fi localitatea Ur, şi totuşi admit că, cel puţin,
aici este „locul unde nucleul originar al temei
a fost elaborat”, Ligia Bârzu, pag 90.
3 Datorită deportărilor realizate de Imperiul
Otoman asupra populaţiei evreieşti în timpul
Primului Război Mondial, populaţia evreiască
din Palestina a scăzut la aproximativ 60.000 de
locuitori, conform Gh. N. Cazan, Problemele
Orientului Apropiat de la Războiul Mondial la
Conferinşa de pace de la Lousanne (1914-
1923), în Relaţii internaţionale în perioada
interbelică, pag 36. De asemenea, conform
altor surse, în perioada 1927-1929, mai mulţi
evrei părăsesc Palestina decât sosesc, de
exemplu Sellier Jean şi Sellier Andre, opera
citată, pag 85.
4 Alte cercetări lansează cifra de 850.000 arabi
în Palestina, de exemplu Sergio Minerbi,
L.Italie et la Palestina 1914-1920, Paris,
1970, pag 15, în Gh. N. Cazan, opera citată,
pag 36.
73
Bibliografie
ANDREESCU, A., RADU, N. (2007) The voice
of terror between ISLAMIC LOW and
CIVILIZATION CONSCIOUSNESS, in,
“Romanian Military Thinking”, april - mai, vol
2, 2007.
ANDREESCU, A., RADU, N. (2007), Terrorism
From The Big Encyclopedia of Jihad to
Hamas Covenant and The White Qaeda ,
in, “Romanian Military Thinking”, ianuary -
march, vol 1, 2007;
ANTIPA, M., (2004). Securitatea şi terorismul.
Prevenirea şi combaterea acţiunilor extremist-
teroriste pe teritoriul României, Ed. Celsius,
Bucureşti.
BAHMAREANU, C., Resursele energetice şi mediul
de securitate la începutul secolului XXI,
Universitatea Naţională de Apărare „CAROL
I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi
Securitate - Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
BARNA, C., (2007), Occident vs. Islam: globalizarea
războiului sau a păcii?, în, “Cadran Politic”,
nr.43.
BURGESS, M., DELCEA, E.,I., (2006). Problematica
definirii terorismului, în, „Terorismul Azi”, vol
IV - VI, an 1, oct. – dec.
CHERIM ENGHIN, Islam , religia terorii ?, Fundatia
Taiba, Constanta, 2007
CHOMSKY, N., America in cautarea dominatiei
globale: Hegemonie sau supravietuire, Ed.
Antet, Bucuresti, 2003
CUCU. I., Terorismul economic, in, Revista Crima
Organizată şi Terorismul Azi, vol. 43, an VI,
2010
DELCEA, C., (2006). Psihopatologia teroristului, în,
Terorismul Azi, vol1, an 1, iulie.
DELCEA, C.; BĂDULESCU, A (2006). 11
septembrie 2001 – cauze şi consecinţe, în,
Terorismul Azi, vol III, an 1, septembrie.
DIECKHOFF A.(1989). Les espaces d’Israel,
Essai sur la strategie territoriale israelienne,
Presses de la Fondation Nationale des
Sciences Politiques, 1989
DIMONT I. Max (1999). Evreii, Dumnezeu şi Istoria,
Traducere de Irina Horia, Bucureşti, Editura
Hasefer, 1999
FRATTASIO, A., (2006). Epistemologia terorii, Ed.
ERA, Bucureşti.
FRUNZETI, Th si colectiv, Lumea 2011 –
Enciclopedie politică şi militară (studii
strategice de securitate), Editura CTEA,
Bucureşti, 2011
HUNTINGTON, P. S., (1997). Ciocnirea civilizaţiilor
şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet,
Bucuresti.
KLEIN, C., (2003). Israel, statul evreilor, Editura
Big All, Bucuresti
MARCHIEVICI, C., (2011), Soldatul-gilad-shalit-
israelianul-care-valoreaza-cat-o-mie-
de-palestinieni-161220/, in, http://www.
cotidianul.ro/
MIRCEA, V., (2007) , Islamul - de la producator
de idei la izvor de terrorism: Drumul de la
Renaştere la Terorism , în, “Cadran Politic”,
nr.12.
PREVOST, J.,F., (1973). Les aspects nouveaux
du Terrorisme International, în, „Annuaire
Francais de Droit International”.
XXX (2003). Profil, Buletin, Serviciul Român de
Informaţii, an I, nr.1, martie.
RAUFFER, X, (1987), La nebuleuse: Le terrorisme
du Moyen-Orient, Ed. Fayard, Paris.
SANDA, L., (2011). Conflictul israeliano –
palestinian, Ed. Universitaria, Bucuresti
SEGER, K., (1990). The antiterrorism handbook.
Ed. Presido, SUA.
SIMILEANU, V., (2006). Radiografia terorismului,
Ed. TopForm, Bucureşti.
SPRINZAK, E., (1999). The ascendance of Israells
radical right. New York; Oxford University
Press.
STOINA, N., (2002). Megaterorismul - provocarea
mileniului III, în, http://actrus.ro.
STROIE, L., (2009). Hamas, in, ziare.com
TRONCOTA, T., (2007), Noi termeni ce definesc
terorismul sau terorismul prin alte mijloace, in,
Terorismul Azi, vol III, an 1, septembrie.
TEODORESCU, S., (2008). Accesul statelor
la resursele de energie, in, “Sesiune de
comunicari stiintifice”, Facultatea de Stiinte
Politice si Relatii Internationale, Universitatea
“Lucian Blaga”, Sibiu.
VĂDUVA, Ghe., şi colectiv (2002).Terorismul.
Dimensiunea geopolitică şi geostrategică.
Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de
Studii Strategice, Bucureşti.
XXX (2006). 11 Septembrie 2001. Raportul final
al Congresului american de anchetă privind
atacurile teroriste asupra SUA, Ed. Alfa,
Bucureşti.

74
 TERORISMUL MARITIM
Clc. Prof. univ. dr. Mihei Andrian SIROJEA
ACADEMIA NAVALĂ „MIRCEA CEL BĂTRÂN„ CONSTANŢA
Abstract
Maritime terrorism is a part and a manifestation
of terrorism in general and therefore must be
analyzed accordingly. The origin of maritime
terrorism can not be dissociated from piracy.
Piracy and maritime terrorism can not be
clearly defined and / or separated, some groups
operating in an uncertain area between piracy
and terrorism, and in some cases, piracy can
lead to serious situations by grounding of ships
or environmental pollution.
Introducere
Terorismul maritim reprezintă o
componentă şi o formă de manifestare a
terorismului în general şi de aceea trebuie
analizat în consecinţă.
Din puct de vedere organizaţional,
pentru a-şi atinge scopul, terorismul a coastei Yemen, în data de 6 octombrie
căpătat noi forme, mai complexe, organizate,
profesioniste, puternice, periculoase şi chiar
contradictorii. Nu a existat şi nici nu va exista
un model unic, uniform de tip de „organizare a
terorismului”1. Grupurile teroriste surprind prin
adaptabilitate şi flexibilitate. Terorismul zilelor
noastre nu mai reprezintă o formă clasică
de manifestare. Formele de manifestare ale
terorismului au evoluat de la reacţii politice la
cele de constrîngere socială prin dobândirea
unor comportamente antisociale.
De exemplu, unii cercetători susţin
că strategia Al-Qaeda este de a determina
„sângerarea Americii până la faliment.”2.
Este de notorietate ameninţarea Al-Qaeda
de a ataca infrastructurile critice din vest,
„balamalele „ economiei mondiale, aşa cum
le-a denumit bin Laden 3.
Declaraţia teroristului Sheik Abd-
AlAziz bin Rashid al Anzi4 -“Targeting oil
interests is lawful economic jihad. Economic
75
jijad in this era is the best method to hurt
the infidels”- precum ţintirea intereselor de
petrol este îngăduită jihadului economic, iar
în această epocă, jihadul economic este cea
mai bună metodă de a rănii necredincioşii,
vine să confirme strategia Al-Qaeda. În
perioada 2000-2006, atacurile Al-Qaeda
asupra infrastructurii energetice au vizat mai
multe ţinte de pe mare şi de pe uscat:
• atac asupra navei militare USS The
Sullivans5 în data de 3 ianuarie 2000 în
portul Aden. Atacul a eşuat;
• atac parţial reuşit în data de 12 octombrie
2000 asupra distrugătorului american
USS Cole6 în portul Aden. Nava nu a
fost scufundată dar a fost avariată şi 17
marinari au fost ucişi, 39 au fost răniţi;
• atac reuşit în golful Aden, în largul
2002 împotriva petrolierului francez
Limburg7. Nava nu a putut fi scufundată
dar a fost grav avariată, a produs
poluarea mediului prin incendiul ce a
urmat şi deversarea de ţiţei în mare. Un
marinar de naţionalitate bulgară a fost
ucis şi alţi 12 răniţi;
• planificarea de atacuri împotriva navelor
britanice şi americane ce urmau să
tranziteze strâmtoarea Gibraltar ]n
perioada iunie 2002. Atacurile au fost
dejucate de serviciile de informaţii;
• atacuri teroriste asupra navelor ce
tranzitau strâmtoarea Hormuz pe
percursul anului 2003. Atacurile au fost
anihilate de marina militară americană;
• atacarea facilităţilor petroliere în Riad, în
mai 2003, soldat cu 35 morţi şi sute de
 răniţi, iar în noiembrie cu 17 morţi şi 122
răniţi. Atacurile din mai 2004 din Arabia
Saudită, în oraşul port Yanbu şi soldat
cu 6 morţi, 19 răniţi, şi 24 morţi, 24 de
răniţi în cel din oraşul Al-Khobar;
• atacul împotriva combinatului de
prelucrare a petrolului brut din Abqaiq8
în februarie 2006. Atacul a fost dejucat
de autoritatile saudite.
Având în vedere complexitatea
fenomenului, în contextul războiului terorist
declarat lumii occidentale, societăţii de
consum de către Al-Qaeda şi de grupurile
afiliate ei, infrastructura de transport
maritim internaţional este vizată în mod
direct de activitatea teroristă, ca şi parte din
infrastructura energetică globală.
Specialişti în domeniu consideră9
că transporturile maritime oferă ample
oportunităţi strategice teroriştilor, în special
datorită flexibilităţii geografice, dar şi datorită
faptului că măsurile de securitate luate
pentru protejarea instalaţiilor de pe uscat
au fost permanent şi gradual sporite. Pe de
altă parte, există opinii care susţin că există
o foarte mică probabilitate să aibă loc acte
de terorism maritim cu potenţial distructiv
ridicat, acestea nefiind accesibile majorităţii
grupărilor teroriste, în primul rând deoarece
atacarea ţintelor de la uscat necesită mai
puţină pregătire şi fonduri, comparativ cu
ţintele maritime, există o mult mai mare
diversitate de ţinte terestre, iar în al doilea,
pentru că este destul de dificil – de exemplu –
să scufunzi o navă într-un punct anume.
Terorismului maritim versus piraterie
Activitatea de transport maritim
este expusă in mod natural riscurilor mării,
servituţilor şi pericolelor pe care le comportă
acţiunea forţelor dezlănţuite ale naturii.
Siguranţa navigaţiei în marea liberă, cât şi
cea în apele teritoriale precum şi operarea în
porturile diferitelor ţări, în scopuri comerciale,
este o condiţie absolut necesară desfăşurării
şi dezvoltării comerţului maritim internaţional
şi necesitată instituirea unui cadru juridic cât
mai adecvat care să-i permită desfăşurarea
normală.
76
Originea terorismului maritim nu poate
fi disociată de piraterie. Utilizarea navelor
pentru asemenea acte a fost practicată şi
condamnată încă din antichitate ca fiind un
fenomen criminal cu caracter internaţional.
Dreptul roman încrimina pirateria, considerând
piraţii duşmani ai umanităţii „Pirata hostis
generis humani”. Pirateria şi-a cunoscut anii
de glorie, între secolele al XVII-lea şi al XVIII-
lea, în vremea corsarilor din Oceanul Indian
şi a piraţilor Atlanticului. Secolul următor, în
principal datorită puterilor europene, pirateria
a fost considerabil redusă, ceea ce a permis
eliminarea armamentului greu, generând
creşterea capacităţii de transport şi reducerea
forţei de muncă la bordul navelor. Efectul a fost
scăderea costurilor de transport cu peste 80
%, iar acest lucru s-a extins asupra întregului
flux comercial, productivitatea industriei
crescând de peste cinci ori în secolul XIX şi
XX10. Un rol important l-a avut Declaraţa de la
Paris11 din 16 aprilie 1856 privind respectarea
legii maritime, fiind prima încercare de
codificare a dreptului internaţional al mării
şi de reglementare a navigaţiei în largul
mării, constituind cadrul legal internaţional
prin care a putut fi eradicată pirateria. Tot în
acea perioadă, în Anglia, Legea pirateriei12
din 1837 stabilea o definiţie pentru actele de
piraterie, specificând că „oricine intenţionează
să comită un act de piraterie împotriva unui
vas sau a unei ambarcaţiuni, să atace cu
intenţia de a omorî o persoană de la bordul
vasului, ori va înjunghia, tăia sau răni pe
cineva, sau, din nefericire, va înfăptui vreun
act care să pună în pericol viata cuiva, va fi
declarat vinovat şi va fi condamnat la moarte
(sau închis pe viaţă)”.
În secolul XX, pirateria şi-a păstrat locul
său împreună cu alte acte ale criminalităţii
organizate internaţionale şi lupta împotriva
acestora a devenit o sarcină publică. Prin
urmare, din 1958, Convenţia de la Geneva
asupra mării libere a definit pirateria şi
metodele pentru lupta împotriva ei. Convenţia
de la Tokio, din 1963 a oferit o definiţie mai
largă, precizând că se aplică13 infracţiunilor
şi actelor care, constituind sau nu infracţiuni,
pot compromite sau compromit securitatea
aeronavei sau a bunurilor de la bord sau
compromit ordinea şi disciplina la bord, în
timp ce respectiva aeronavă se găseşte în
zbor, fie pe suprafaţa mării libere sau a unei
regiuni care nu face parte din teritoriul vreunui
stat.”
În conformitate cu actuala Conveţie
a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
(UNCLOS)14 din 1982, pirateria este definită
în articolul 101 ca fiind:
a. orice act ilicit de violenţă sau de detenţiune,
sau orice jefuire, comise de echipajul sau
de pasagerii unei nave particulare sau ai
unei aeronave particulare, acţionând în
scopuri personale, şi îndreptate:
1. împotriva unei alte nave sau
aeronave, sau împotriva persoanelor
sau bunurilor de la bordul acestora,
în marea liberă;
2. împotriva unei nave sau aeronave,
a persoanelor sau bunurilor, într-un
loc care nu se află sub jurisdicţia
vreunui stat;
b. orice act de participare voluntară la folosirea
unei nave sau aeronave, când autorul are
cunoştinţă despre fapte din care decurge
că această navă sau aeronavă este o navă
sau aeronavă pirat;
c. orice act care are ca scop să incite la
comiterea actelor definite la lit. a) sau b)
sau care este comis cu intenţia de a le
facilita.
Organizaţia Maritimă Internaţională
(IMO) a recunoscut şi acceptat această
definiţie. În conformitate cu dreptul
internaţional, actele ilegale de violenţă şi de
detenţie, care sunt comise în apele teritoriale
ale statului nu sunt definite ca piraterie, ele
fiind supuse legii penale din jurisdicţia statului
respectiv. Mai mult decât atât, IMO defineşte
orice act ilegal de violenţă sau de reţinere
sau de jaf la ancoră, în afara porturilor sau în
marş prin apele teritoriale ale uni stat, ca jaf
armat împotriva unei nave al acelui stat.
După încheierea războiului rece,
terorismul şi pirateria maritimă continuă să
fie un fenomen resimţit puternic şi cu impact
negativ asupra dezvoltării economice şi
77
sociale la nivel global. Falimentul modelului
politic bipolar şi schimbările majore în
sistemele de valori a condus la prăbuşirea
morală în unele grupuri sociale din naţiunile
afectate. Reformele şi procesele haotice de
conversie profesională au condus la apariţia
unui număr mare de şomeri cu înaltă calificare
în domeniul apărării, forţelor speciale,
serviciilor de informaţii şi nu numai. Criza
economică a amplificat decăderea morală şi
a dat motive personalului cu abilităţi speciale
de a adera la crima organizată. Organizarea
şi modul de operare a piraţilor somalezi,
care dau dovadă de cunoştinţe solide în
domeniul navigaţiei şi a tacticilor navale,
sprijină ipoteza că mulţi dintre piraţi sunt foşti
ofiţeri15 ai pazei de coastă sau ai marinei
militare. Într-un interviu acordat ziarului
ucrainean “Gazeta Po-Kievskiy”, Serghei
Bliznyuk, amiral (r) din fosta marină militară
sovietică, îi suspectează pe foştii ofiţeri de
marină din perioada preşedintelui Siad Barre,
care a guvernat în Somalia între 1969-1991,
că s-ar afla în spatele deturnărilor de nave.
Majoritatea acestor foşti ofiţeri, astăzi în jurul
vârstei de 40-50 de ani şi-au făcut studiile în
academiile navale ale fostei Uniuni Sovietice,
perfecţionându-se în tactici de luptă pe mare.
Amiralul însuşi a predat la Academia Navală
din Baku (Azerbaijan) unde anual studiau 70-
80 de nativi din Somalia, dar şi din Yemen,
Etiopia şi alte ţări. Mai mult, Bliznyuk îşi pune
întrebarea “Cine şi-ar fi închipuit atunci că ei
se vor întoarce împotriva noastră?” Ipoteza
că piraţii somalezi au pregătire de navigatori
profesionişti nu este singulară, mai mult decât
atât este în măsură să creeze o maximă
îngrijorare. Este de notorietate faptul că paza
de coastă din Puntland, înainte de căderea
regimului Siad Barre, era pregătită de societăţi
profesioniste de pază şi securitate. Odată cu
disoluţia autorităţii statului şi declanşarea
războiului civil în Somalia, o bună parte dintre
foştii ofiţeri şi-au regăsit utilitatea în cadrul
fracţiunilor paramilitare, miliţiilor islamice,
crimei organizate, etc.
În zilele noastre, odată cu apariţia
manifestărilor teroriste, reglementarea
pirateriei nu mai este suficientă şi pentru
definirea terorismului maritim, deoarece
scopul atacatorului – personal, în numele unor
grupări, politic etc. - nu este cuprins. Problema
principală în cazul terorismului maritim
este lipsa unei definiţii general acceptate,
existând o serie de tratate internaţionale care
incriminează aspecte ori acte particulare de
terorism, precum:
– Convenţia de la Haga, din 1970,
pentru reprimarea capturilor ilicite de
aeronave;
– Convenţia de la Montreal, din
1971, pentru reprimarea actelor ilicite
îndreptate împotriva securităţii aviaţiei
civile;
– Convenţia de la New York, din
1973, privind prevenirea şi reprimarea
infracţiunilor împotriva persoanelor care
se bucură de o protecţie internaţională;
– Convenţia de la New York, din 1979,
împotriva luării de ostateci;
– Convenţia şi Protocolul din 1988,
pentru reprimarea actelor ilicite
îndreptate împotriva securităţii
navigaţiei maritime şi a platformelor
situate în platoul continental.
– Consiliul de Securitate pentru
Cooperare în Asia Pacific (CSCAP)16 a oferit
o definiţie extinsă pentru terorismul maritim:
„... în care întreprinderea de acte de terorism
şi activităţi în mediul maritim, folosind nave
sau împotriva navelor sau platformelor fixe
pe mare sau în port, sau împotriva unuia
dintre pasageri sau personalul lor, împotriva
facilităţilor de coastă sau localităţilor, inclusiv
statiuni turistice, zone portuare şi oraşele port
sau oraşe”.
Această definiţie nu este acceptată şi
adoptată de către toate organismele care luptă
împotriva terorismului. Unii specialişti insistă
pe o analiză ce ar evidenţia trei elemente
care pot conduce la o diferenţiere iniţială
între piraterie şi terorism maritim, anume
scopurile, mijloacele şi efectele17 acţiunilor
respective. Pirateria este determinată, ca
scop, de câştigurile financiare, în timp ce
terorismul este îndeobşte motivat politic. Ca
78
mijloace, piraţii dispun de mijloace clasice,
pe când teroriştii dispun de mijloace şi tactici
sofisticate. Efectele atacurilor piratereşti sunt
limitate la un nivel tactic, pe când acţiunile
teroriste ţintesc obţinerea unui efect strategic.
În fapt, pirateria şi terorismul maritim nu pot fi
absolut definite şi/sau separate, unele grupuri
operând într-o zonă incertă, între piraterie
şi terorism, iar în unele situaţii, pirateria
putând determina situaţii grave prin punerea
pe uscat a navelor sau poluarea mediului
– datorată imobilizării echipajului. Cea mai
mare diferenţă, însă, între piraţi şi terorişti
provine din motivaţiile care le determină
acţiunile şi modul în care îşi „promovează”
acţiunile. Piraţii sunt motivaţi de profit, scopul
fiind obţinerea unei prăzi cât mai consistente,
fără a dori să atragă atenţia şi fără a urmări
publicitate pentru acţiunile lor, pe când, în
cazul teroriştilor, apariţiile în mass-media
cu declaraţii, apeluri, solicitări şi negocieri,
motivaţii deseori bombastice ale acţiunilor
sunt un scop în sine.
Atunci când evaluăm ameninţările
teroriste în domeniul maritim, pe lângă
oportunităţile pe care le oferă sistemul,
trebuie să ţinem seama de posibilitatea ca
intenţia, existenţa uni scop ideologic sau a
unui precedent, să întâlnească capabilitatea
de a duce la îndeplinire o asemenea acţiune.
Matrice: Evaluarea ameninţării teroriste în
domeniul maritim
Capabilitate
Umană
Materială
Oportunitate
Intenţia
Vulnerabitate
Ideologică Mediul de securitate
Activităţi anterioare Compunerea elmentelor
de bază
Din analiza diagramei18, de mai jos, se
pot evidenţia toate elementelor ce definesc
asemănările şi deosebirile dintre piraterie şi
terorism maritim.
Diagrama: Deosebiri şi asemănări între piraterie şi terrorism maritime

Deosebiri Asemănări

A. Motivaţia: A. Origini/Împrejurări:
• Pirateria are scop • sunt premeditate – planificate,
economic iar nu la întâmplare
terorismul maritim • vizează civilii;
PIRATERIE
este motivat • întreprinse de grupări nationale/
politice/ ideologic transnationale.

B. Tipul, natura violenţei:

B. Profilul: • organizată, extremă şi orientată.
• Piraţii evită să
atragă atenţia şi C. Modul de operare:
induc suferinţă atât • desfăşurate pe mare, cu nave
cât este necesar maritime, folosesc armament
pentru a-şi realiza uşor/greu, implicând deturnarea şi
obiectivele; chiar jaful.
• Teroriştii atrag
atenţia pentru D. Ameninţare/impact:
cauza lor şi • afectează securitatea economică
induc suferinţă şi şi politică – ameninţarea vieţii şi
distrugeri cât mai a siguranţei navigaţiei, rutele
mult posibil. maritime; perturbă activitatea
TERORISM economică, stabilitatea politică;
MARITIM climat social de frică/ teroare.
C. Nu toate acţiunile
de piraterie implică E. Asemănări ale elementelor
acte de violenţă componente ale definiţiilor juridice.

Concluzii was forced to withdraw from Afghanistan in

Chiar dacă sunt opinii care exprimă
necesitatea unei distincţii clare între piraterie
şi terorism maritim, ceea ce presupune
definirea acestora şi a categoriilor de atacuri
ce le caracterizează, ele sunt similare din
puct de vedere al măsurilor de securitate.
Note
1 Martha Crenshaw, „The Organization of
Terrorism”, Terrorism: What’s Coming The
Mutating Threat, 2008 MIPT Senior Fellows
Report, Memorial Institute for the Prevention
of Terrorism, Oklahoma City, www.mipt.org
2 Literally, Osama bin Laden said: “We bled
Russia for 10 years until it went bankrupt and
defeat. We are continuing in the same policy
to make America bleed profusely to the point
of bankruptcy.” - Cit. in Statement of Gal Luft,
Director , Institute for the Analysis of Global
Security; cit. US Congress, House. “Terrorist
Threats to Energy Security.” Hearing before
the Subcommittee on International Terrorism
and Nonproliferation of the Committee on
International Relations. 109th Congress,
1st Session, July 27, 2005. (Washington,
D.C.: GPO, 2005) p 16; see also: Michael
Scheuer. “Al Qaeda and the Oil Target.” In:
Michael Scheuer, et al. Saudi Arabian Oil
Facilities: The Achilles Heel of the Western
Economy. (Washington, DC: The Jamestown
Foundation, May 2006) p 7 (website: http://
www.jamestown.org).
3 Cit. Daniel Yergin “Ensuring Energy Security.”
Foreign Affairs, Vol. 85, No. 2 March/
April 2006; cit. http://www.foreignaffairs.

79
 org/20060301faessay85206/daniel-yergin/ DailyNewsEmail.aspx&path_info=/secure/
ensuring-energy-security.html;consulted DailyNewsEmail.aspx&ArticleName=
September 10, 2006. – An Al Qaeda dn0020090520000036
spokesman labeled oil supplies “the provision 16 Maritime Terrorism Research Center,
line and the feeding artery of the life of the “Definitions”, http://www.maritimeterrorism.
crusader nations.” - Cit. Gal Luft and Anne com/definitions/
Korin. Foreign Affairs, November/December 17 „Drawing the line between piracy and
2004; cit. US Congress, House. “Terrorist maritime terrorism”, Janes Intelligence
Threats to Energy Security.” Hearing before Review, September 2004.
the Subcommittee on International Terrorism 18 Graham Gerard Ong, „Ships Can Be
and Nonproliferation of the Committee on Dangerous Too’: Coupling Piracy and
International Relations. 109th Congress, 1st Maritime Terrorism in Southeast Asia’s
Session, July 27, 2005. (Washington, DC: Maritime Security Framework”, Institute of
GPO, 2005) p 19. Southeast Asian Studies, Singapore, 2004
4 Sheik Abd-Al-Aziz bin Rashid al Anzi. “The Jaime Burnell, „Securing the Seas in
Religious Rule of Targeting Oil Interests.” Southeast Asia”, International Center
http://www.tajdeed.org.uk/forums, February for Political Violence and Terorism
26, 2006; cit. Michael Scheuer, Stepan Ulph Research, 30.03.2006, Maritime Security
& John C.K. Daly.Saudi Arab Oil Facilities: Workshop, Singapore Tanker Event
The Achilles Heel of the Western Economy. h t t p : / / w w w. i n t e r t a n k o . c o m / t e m p l a t e s /
(Washington, D.C.: Jamestown Foundation, DocumentList.aspx?id=20528
May 2006) p 10.
5 http://en.wikipedia.org/wiki/USS_The_
Sullivans_%28DDG-68%29
6 http://en.wikipedia.org/wiki/USS_Cole_
bombing
7 http://en.wikipedia.org/wiki/Bombing_of_the_
Limburg
8 http://www.financiarul.ro/2008/11/04/arabia-
saudita-anunta-ca-a-dejucat-un-al-ii-lea-119-
in-sua/
9 Rupert Herbert Burns, 2004, ‘Terrorism in the
Early 21st Century: Maritime Domain’, IDSS
Maritime Security Conference, 20–21 May
2004, p. 2
10 North, D., 1968, „Sources of
Productivity change in Ocean Shipping,
1600-1850”,Journal of Political Economz,
no.2, pp. 953-970.
11 Declaraţia de Paris, 1856 - http://en.wikipedia.
org/wiki/Paris_Declaration_Respecting_
Maritime_Law
12 Legea pirateriei, Anglia, 1837 - http://
en.wikipedia.org/wiki/Piracy_Act_1837
13 CONVENŢIA referitoare la infracţiuni şi la
anumite alte activităţi săvârşite la bordul
aeronavelor, semnată la Tokyo la 14
septembrie 1963
14 Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului
marii, incheiata la Montego Bay (Jamaica)
la 10 decembrie 1982, http://www.onuinfo.
ro/documente_fundamentale/instrumente_
internationale/conventie_asupra_dreptului_
marii_1/
15 Fairplay, Daily News, “Pirate training in
USSR ?”, 20 May 2009, http://www.
fairplay.co.uk/login.aspx?reason=denied_
empty&script_name=/secure/
DailyNewsEmail.aspx&path_info=/secure/

80
 CONSIDERAŢII PRIVIND DIMENSIUNEA CRIMINALITĂŢII STRATEGICE
Conf. univ. dr. Maricel ANTIPA
Expert in antiterrorist tactics and strategies
Abstract
Transnational organized crime is considered
as one of the major threats to human security,
impeding the social, economic, and cultural
development of societies political worldwide.
It is a multi-faceted phenomenon and has
manifested in different activities itself, among
others, drug trafficking, trafficking in human
beings, trafficking in firearms, smuggling of
migrants, money laundering etc.. In particular
drug trafficking is one of the main activities of
organized crime groups, generating enormous
profits.
I has globalization international trade expanded,
so the range of activities has broadened
organized crime and diversified. The traditional
forms of organized crime hierarchical groups
have diminished, replaced with loose networks
who work together in order to exploit new market
opportunities. The links between drug trafficking
and other forms of transnational organized
crime calls for a more integrated approach
to address this nexus. The signing of the
Convention Against Transnational Organized
United Nations Crime in 2000 a historic
step forward in was countering this threat.
Keywords: terrorism and organized crime,
national security, transnational crime,
drug trafficking, terrorism.
Criminalitatea strategică reprezintă
o combinaţie latentă între crima organizată
transnaţională, traficul de droguri şi terorism,
care urmăreşte deteriorarea credibilităţii
instituţiilor fundamentale ale statului de drept,
ce se confruntă cu o lezare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, dar şi cu riscurile
provocate de infracţionalitatea transfrontalieră
atât la nivelul securităţii individuale, cât şi al
comunităţii în general.
Criminalitatea organizată, traficul de
droguri şi terorismul sunt definite ca fiind
81
ameninţări asimetrice pentru securitatea
comunităţii globale, care, în foarte multe
situaţii, trebuie abordate într-o profundă
interacţiune dată de natura fluctuantă a
acestor fenomene transfrontaliere. Din punct
de vedere practic, aceste fenomene nu sunt
afectate de o diviziune rigidă a competenţelor
la nivelul organizaţiilor guvernamentale
şi, de fapt, chiar profită de pe urma lipsei
colaborării între acestea sau a suprapunerii
lor. În schimb, o democraţie nu este protejată
eficient dacă toate resursele ei nu sunt pe
deplin interconectate şi folosite împotriva
adversarilor care vor să o submineze.
Diferenţa dintre criminalitatea
organizată şi terorism constă în faptul că
terorismul doreşte să schimbe sistemul, în
timp ce criminalitatea organizată are un scop
lucrativ. Ambele însă, pentru continuarea
activităţilor ilegale, au nevoie de resurse
financiare. Astfel, criminalitatea politică
a recurs la violenţă şi intimidare pentru a
provoca schimbările politice. Violenţa este
mijlocul necesar de atingere a scopului final.
Globalizarea implică totodată şi
reprofesionalizarea criminalităţii organizate,
dar şi a terorismului. Reţelele se folosesc
de ultimele noutăţi ale tehnologiei pentru
a-şi extinde şi perfecţiona activităţile ilegale,
dovedind o maximă eficienţă şi dispunând
de resursele financiare necesare pentru a le
garanta accesul la tehnologia modernă de
care au nevoie.
Datorită adaptabilităţii, dinamismului şi
eficienţei acestor structuri, entităţile criminale
transnaţionale îşi fac simţită prezenţa
în aproape toate zonele geografice de
importanţă economică.
Cazurile aflate în atenţia serviciilor
de informaţii atestă faptul că interferenţa
terorismului cu segmente ale criminalităţii
organizate transfrontaliere, îndeosebi pe
linia migraţiei clandestine, este dată de
o serie de caracteristici principale, astfel:
existenţa unor planuri comune de acţiune,
temeinic elaborate în raport cu specificul ţării
unde se acţionează, iniţiate de organizaţiile
teroriste; convergenţa unor obiective vizate,
constatându-se legături ale unor segmente
de activitate, ca în cazul traficului de droguri
şi armament, în care sunt angrenate, nu de
puţine ori, elementele teroriste; similitudinea
metodelor şi mijloacelor folosite; structurarea
unei puternice economii subterane, care să
fie scoasă de sub controlul societăţii civile,
alimentate de acţiuni ilicite (contrabandă,
evaziune fiscală) folosite în scop de
autofinanţare şi logistică şi de către membri
ai organizaţiilor teroriste .
Emergenţa unor interese comune ale
crimei organizate şi terorismului reprezintă
unul dintre rezultatele nedorite ale liberalizării
economice şi financiare sporite din spaţiul
euroatlantic.
Complexitatea din jurul finanţării
terorismului este evidenţiată de paradoxul
industriei petroliere multi-miliardare a Arabiei
Saudite. Acest sector deţinut în principal de
guvern a generat o bunăstare personală care
le permite unora să contribuie la finanţarea
Wahabism-ului global, înfiinţarea de şcoli
religioase islamice în Pakistan şi, aşa cum
arăta Grupul de Studiu pentru Irak în 2006,
la finanţarea insurgenţilor suuniţi în Irak
(împreună cu donatori privaţi din alte state
din Golf). Donatorii saudiţi sunt de asemenea
implicaţi în finanţarea jihadiştilor în Somalia,
precum şi a Hamas în Palestina.
1. Criminalitatea organizată – ameninţare
asimetrică
Criminalitatea fiscală, drogurile,
contrabanda şi traficul de persoane sunt
principalele trei pieţe criminale care
reprezintă o ameninţare majoră la adresa
securităţii mondiale, subminând democraţia
şi supremaţia legilor. Criminalitatea fiscală,
inclusiv frauda şi corupţia, reprezintă acum
o mare parte din cazurile de criminalitate
organizată descoperite în numeroase ţări de
pe continentul european, indiferent de nivelul
lor de dezvoltare economică şi socială. În ţări
precum Belgia, Bulgaria, Olanda şi Slovacia,
criminalitatea economică este principala
82
activitate a cel puţin un sfert din grupurile şi
reţelele constituite şi descoperite. În Estonia,
Moldova, Serbia şi Muntenegru, aceasta este
principala categorie de cazuri de criminalitate
organizată cunoscute.
În prezent, Europa este poate cea mai
profitabilă piaţă din lume din punct de vedere
al producţiei şi traficului de droguri, acestea
din urmă fiind considerate a fi cea mai
importantă activitate a grupurilor şi reţelelor
de crimă organizată. Reţelele albaneze,
care s-au extins în afara ariei lor geografice
naturale în anii 1990, sunt în special active în
contrabanda cu droguri, precum şi în traficul
de arme, fiinţe umane şi ţigări. Moldova,
România, Ucraina, Federaţia Rusă, Bulgaria
şi Lituania sunt cel mai des indicate ca ţări de
origine în cazurile de trafic cu fiinţe umane.
În ţări precum Croaţia şi Slovenia, traficul de
persoane reprezintă principalul tip de crimă
organizată.
În România, formele de manifestare
a criminalităţii organizate sunt: furtul de
autovehicule şi traficul internaţional de
autoturisme furate; imigraţia clandestină;
criminalitatea economico-financiară; crimina-
litatea prin agresare fizică; traficul de monedă
falsă; traficul cu opere de artă, droguri,
armament şi muniţii; traficul de materiale
radioactive şi traficul ilegal de fiinţe umane –
afacerea ilegală cel mai răspândită şi cea mai
profitabilă de pe întreg globul, datorită sumelor
de bani care depăşesc orice închipuire.
Grupuri infracţionale gestionează şi
afaceri legale, folosindu-le pentru a-şi susţine
activităţile ilegale şi pentru a spăla banii, dar
şi pentru a deveni antreprenori de succes.
Directorul EUROPOL, Max-Peter Ratzel,
a afirmat că „scopul suprem pentru mulţi
infractori de top este să fie consideraţi oameni
de afaceri de succes. Aceste persoane lasă
infracţiunile violente şi agresive pe seama unor
grupuri mai puţin structurate şi mai primitive”.
În general, principalele grupuri de crimă
organizată sunt transnaţionale, multietnice
şi se implică în diverse activităţi ilegale,
pentru că tocmai amploarea activităţii lor le
dă posibilitatea să îşi optimizeze profiturile
şi să elimine grupurile infracţionale locale
mai mici, acestea din urmă fiind obligate să
recurgă la alte activităţi ilegale sau să îşi
limiteze puterea. O altă tendinţă a grupurilor
de crimă organizată mai complexe este să
considere că e mai profitabil să obţină bani
de la cetăţeni, în loc să îi jefuiască. Astfel, le
oferă produse interzise sau care se găsesc
rar şi sunt mai scumpe pe piaţa legală.
Criminalitatea organizată reprezintă
o ameninţare asimetrică, fiind un fenomen
transnaţional care utilizează metode şi
tactici violente pentru realizarea obiectivelor
propuse, de implicare în afaceri criminale, dar
şi semilegale, pentru camuflarea acţiunilor
ilicite şi de spălare a banilor, activităţi
planificate de structuri organizate, piramidale,
care au la bază reglementări rigide de
aderare, protecţie şi sancţiune a membrilor.
Riscurile determinate de proliferarea
reţelelor teroriste, convergenţa cu
criminalitatea organizată transfrontalieră
şi extinderea traficului ilegal de armament
impun abordarea coerentă şi cuprinzătoare a
strategiei de prevenire şi contracarare a unor
atacuri neconvenţionale.
În măsura în care grupările criminale
sunt implicate în periculosul joc al proliferării
armelor, în migraţia ilegală, în coruperea
guvernelor naţionale şi în penetrarea
sistemului financiar global, tot mai
independent, criminalitatea organizată este o
ameninţare la adresa securităţii naţionale. Prin
spălarea banilor, prin corupţie, prin slăbirea
instituţiilor statului şi pierderea încrederii
cetăţenilor în existenţa statului de drept,
criminalitatea organizată subminează bazele
democratice şi economice ale societăţii.
Teorii recente pun accentul pe
unele aspecte importante ale specificului
criminalităţii organizate, cum ar fi:
• reducerea incertitudinilor – trebuie să
demonstreze că afacerile crimei organizate
nu urmăresc neapărat un profit maxim, ci
încearcă, mai ales, să reducă elementul de
incertitudine din tranzacţii;
• reţeaua, ca element specific al organizaţiilor
criminale este mai relevantă decât analogia
cu afacerile ilegale menţionate anterior. Pe
de o parte, există o anumită diviziune a
muncii (ca în cazul firmelor legale), iar pe de
alta, fiecare verigă din reţea urmăreşte să
desfăşoare operaţii paralele pe cont propriu,
din care să obţină profit. Această concepţie
explică foarte bine supraabundenţa ofertei
de droguri.
83
Încercările de a unifica, simplifica şi
reconcilia diferitele instrumente analitice
pentru a desluşi implicaţiile criminalităţii
organizate au condus la o polarizare a
discuţiilor în jurul a două poziţii principale:
prima, reprezentată de diferenţa dintre
activităţile infracţionale obişnuite, care pot
fi foarte bine organizate, şi „criminalitatea
organizată”, care urmăreşte să guverneze şi
să controleze întreaga structură economică
a lumii subterane – conform acestei teorii,
însăşi ideea de crimă organizată aduce cu
sine noţiuni de exclusivitate şi monopol – a
doua, conform căreia crima organizată este
alcătuită din organizaţii durabile, eşalonate
ierarhic şi cu implicaţii într-o multitudine de
activităţi infracţionale. Se pare că ambele
teorii pun accentul pe factorii cruciali pentru
înţelegerea aspectelor specifice ale crimei
organizate, deoarece sunt atât de multe
pieţe ilegale, încât cu greu s-ar putea folosi o
schemă de interpretare.
Scopul fundamental al acestora este,
fără îndoială, obţinerea de profituri cât mai
mari. Rata profitului provenit din activitaţile
crimei organizate este atât de înaltă, încât
puţine afaceri legale pot concura cu aceasta.
Posibilitatea grupurilor criminale de a institui
„monopoluri” locale prin eliminarea fizică a
concurenţei îi conferă un avantaj extraordinar
la stabilirea preţurilor.
Având capacitatea de a folosi strategii
de afaceri solide, care cuprind diversificarea
activităţii şi exploatarea noilor pieţe, termenul
de „crimă organizată” tinde sa fie înlocuit
de cel de „afaceri criminale” sau „industrie
criminală”. De asemenea, organizaţiile
criminale realizează studii sofisticate de
marketing utilizând corupţia pentru atingerea
scopului lor apelează la violenţă pentru
a intimida sau elimina concurenţa sau
autorităţile care încearcă să le stea în cale.
Criminalitatea organizată va continua
să reprezinte prin modalităţile de manifestare,
un fenomen deosebit de grav cu efecte
negative asupra stabilităţii, atât la nivelul
instituţiilor, cât şi la nivelul grupurilor şi
indivizilor. Problema criminalităţii organizate
a constituit obiectul preocupării mai multor
ţări europene care, luate prin surprindere
de expansiunea şi organizarea infractorilor
pe plan internaţional, au impus acţiunile
concrete pentru neutralizarea, în special,
a mecanismelor subterane ale activităţilor
criminale. Acţiunile criminalităţii organizate
sunt, de obicei, un factor destabilizator.
Acesta se referă, între altele, la activităţi
financiare ilegale, la traficul de armament,
muniţii, explozivi, droguri, la prostituţie, pariuri
clandestine şi traficul cu opere de artă. La
aceasta se adaugă criminalitatea ecologică,
mai ales în materie de tratare a deşeurilor.
Elementul caracteristic al acestor
activităţi ilicite din sfera criminalităţii
organizate este acela al impactului deosebit
asupra întregii societăţi. În practică s-a
demonstrat că, în multe cazuri, activităţile de
trafic de droguri, arme, explozivi, substanţe
toxice, au stat la baza unor acţiuni antistatale,
cum de altfel şi spălarea banilor murdari
poate conduce la dereglarea întregului sistem
naţional financiar-bancar având consecinţe
deosebite.
Nu este lipsit de importanţă faptul că
multe din activităţile ilicite ce intră în sfera
criminalităţii organizate pot constitui premise
ale unor ameninţări la adresa siguranţei
naţionale, determinând, în consecinţã,
întreprinderea de măsuri corespunzătoare
pentru prevenirea, descoperirea şi
contracararea acestora. Aceste preocupări
sunt susţinute de necesitatea cunoaşterii
implicaţiilor în societate ale acestui fenomen
infracţional, pentru a se stabili modalităţile
cele mai eficiente de contracarare atât pe plan
legislativ, cât şi în cel al structurilor judiciare,
în special ale poliţiei şi forţelor antiteroriste.
2. Relaţia terorism – criminalitatea
organizată
Criminalitatea organizată sub toate
formele ei, dar şi terorismul, constituie
ameninţări globale, atât prin amploarea şi
varietatea acestora, cât şi prin ingeniozitatea
mijloacelor de care dispun şi pe care
le utilizează pentru atingerea propriilor
obiective. Criminalitatea organizată
transfrontalieră concură la diseminarea
terorismului, asigurând reţelelor teroriste de
pe toate continentele mijloacele financiare,
de comunicaţii şi transport, armamentul,
muniţiile, explozivi şi întreaga logistică
necesară acţiunilor.
84
Criminalitatea organizată şi terorismul
nu sunt fenomene nou apărute pe scena
lumii. Ceea ce este nou este ritmul lor rapid
de propagare, amploarea reţelelor ce le susţin
sau uşurinţa cu care eludează legea. Formele
de manifestare a acestora au crescut ca
amploare în ultimul deceniu, în parte datorită
unor motive proprii (capitalul uman, material
şi financiar deosebit, perfecţionarea continuă
a organizării şi a modului de operare), dar şi
datorită exploziei globalizării. În multe state,
valorile tradiţionale legate de respectul faţă
de autoritate şi comunitate au fost înlocuite
cu dorinţa de parvenire individuală cu orice
preţ, iar multe dintre statele în care se
manifestă aceste fenomene experimentează
democraţia pentru prima dată.
Multe guverne sunt mai preocupate la
acest început de secol de propria supravieţuire
decât de sursa devizelor. Altele, pentru a
facilita comerţul mondial şi pentru a-i face
faţă, şi-au cosmetizat instituţiile şi structurile
financiare, au relaxat restricţiile legate de
procedurile vamale sau de acordare a vizelor,
ceea ce a permis criminalităţii organizate
transfrontaliere să se infiltreze cu uşurinţă în
structurile economiei licite. Emergenţa unor
interese comune ale crimei organizate şi
terorismului reprezintă unul dintre rezultatele
nedorite ale liberalizării economice şi
financiare sporite din spaţiul euroatlantic.
Criminalitatea organizată şi terorismul,
deşi se află pe poziţii separate, distincte,
având scopuri diferite, pot coexista în
acelaşi plan infracţional şi converge către
un punct central, unde o singură entitate
manifestã simultan trăsături ale terorismului
şi criminalităţii organizate.
Convergenţa organizaţiilor criminale cu
cele teroriste reprezintă cea mai importantă
ameninţare la adresa democraţiei şi
drepturilor fundamentale ale omului. Legătura
dintre terorism şi criminalitate a căpătat o
nouă dimensiune datorită reducerii de către
unele state a finanţării grupărilor teroriste
şi declanşării războiului global antiterorist.
Una dintre consecinţe este că organizaţiile
teroriste sunt nevoite să-şi extindă zonele de
acţiune, atât pentru a ataca, cât şi pentru a
se ascunde, dar mai ales pentru a-şi asigura
singure, prin activităţi criminale, fondurile
şi materialele logistice specifice. În viitorul
apropiat este posibilă apariţia unui nou stadiu,
mult mai periculos, şi anume cel al conlucrării
dintre aceste grupuri.
Experţii antiterorişti au analizat
legătura terorismului cu traficul de droguri,
dar şi cu traficul de carne vie sau alte
fenomene criminale. În mare parte, accentul
s-a pus pe narcoterorism şi anume pe
legăturile foarte strânse dintre formaţiunile
paramilitare de gherilă care controlau vaste
teritorii ce adăposteau culturi de opiate şi
grupările teroriste care asigurau transportul şi
comercializarea produsului final în exteriorul
zonei, contra asigurării protecţiei şi a unei
părţi din profit.
O altă simbioză relevantă este cea
a terorismului cu spălarea de bani prin
intermediul unor modalităţi tradiţionale sau
moderne. Una dintre modalităţile tradiţionale
este hawala, un sistem informal de transfer
al creanţelor prin care o persoană poate
trimite o sumă de bani prin intermediul
unor persoane juxtapuse, bazându-se pe
încredere şi reputaţia acestora. Nimic nu
este sistematizat, totul desfăşurându-se ad-
hoc, fără a lăsa vreo urmă licită. Acest mijloc
este foarte răspândit, dar el nu este singurul
folosit în atingerea acestor tipuri de obiective
obscure.
Relaţiile dintre grupările teroriste şi
reţelele criminalităţii organizate pot fi definite
prin mai multe forme de manifestare, astfel:
• diversificarea tacticilor de acţiune –
conduce la desfăşurarea de acţiuni care
urmăresc un scop politic de către reţele
ale criminalităţii organizate şi, respectiv, la
acţiuni infracţionale specifice criminalităţii
organizate, desfăşurate de către grupările
extremist-teroriste. Aceste preluări reciproce
de metode au totuşi utilizări de o altă natură
şi motivaţie. Astfel, reţelele criminalităţii
organizate apelează la tactici teroriste, dar
nu pentru a schimba statutul unei ţări din
punct de vedere politic, ci doar pentru a-şi
asigura şi proteja spaţiul său infracţional.
Totodată, este totuşi o abordare atipică şi
extremă, deoarece conduce la încălcarea
uneia dintre regulile de bază ale criminalităţii
organizate – anonimatul;
• înţelegerile – cuprind acele alianţe pe termen
scurt sau lung, utilizate pentru a câştiga
experienţă sau sprijin operaţional. Acestea
85
sunt asemănătoare cu cele încheiate în
economia reală, fiind definite prin scop,
perioade şi modalităţi de finanţare. Cel mai
des întâlnite alianţe sunt cele realizate pentru
operaţiuni de contrabandă, trafic ilegal de
persoane şi de droguri. Neajunsurile în
realizarea alianţelor pornesc de la posibilele
divergenţe privind priorităţile şi strategiile,
suspiciunile legate de securitatea fiecărei
entităţi, precum şi de la pericolul apariţiei
unor rivalităţi;
• convergenţa motivaţională – are în vedere
acele structuri sau grupări criminale care,
prin acţiunile desfăşurate, trec de la starea
iniţială specifică la capătul celălalt al
binomului terorism – criminalitate organizată.
Astfel, grupările criminale acţionează din
ce în ce mai mult în virtutea unor motivaţii
politice, care pot ajunge până la exercitarea
influenţei directe asupra mediului politic,
economic şi social de pe raza unui anumit
stat. În al doilea rând, grupările teroriste
trec la întrebuinţarea retoricii politice drept
adăpost doar pentru desfăşurarea de
activităţi infracţionale pentru realizarea
profitului, fiind astfel compromisă baza lor
ideologică.
În prezent, relaţiile din ce în ce mai
pragmatice cu membrii diasporelor şi crima
organizată generează finanţarea şi resursele
necesare pentru desfăşurarea activităţilor
teroriste. Preferinţa crescândă a acestor
organizaţii pentru mecanisme de finanţare
mai puţin tradiţionale (de exemplu, prin
producerea şi comercializarea ilegală a
diferitelor produse, falsificarea de produse,
traficul de droguri şi utilizarea metalelor
preţioase) reprezintă parţial consecinţa
nedorită a întăririi şi eficienţei controalelor
la nivel internaţional în domeniul spălării
banilor. Acest fenomen stă la baza „Legii lui
Goodhart”, care recunoaşte capacitatea de
substituire a metodelor de finanţare, de la
canale strict reglementate la canale mai puţin
reglementate. În cazul al-Qaida, acest lucru
implică diversificarea portofoliului la nivelul
reţelei teroriste, pentru a include, printre
altele, diamantele, alte pietre preţioase şi
produse contrafăcute.
O astfel de diversificare se bazează
din ce în ce mai mult pe legături simbiotice
şi neconvenţionale între reţelele crimei
organizate şi organizaţiile teroriste, vizând
în special satisfacerea solicitărilor logistice
ale celor din urmă în privinţa asigurării
transportului şi a spaţiilor de locuit pentru
jihadişti. Cele două tabere pot fi o prezenţă
incomodă, dar emergenţa unor interese
comune ale crimei organizate şi terorismului
reprezintă unul dintre rezultatele nedorite ale
liberalizării economice şi financiare.
În prezent, ne confruntăm cu o situaţie
profund îngrijorătoare în ceea ce priveşte
traficul de persoane. Pentru prima dată,
traficul ilegal de fiinţe umane a luat-o înaintea
traficului de droguri, fiind afacerea ilegală
cea mai răspândită şi mai profitabilă de pe
întreg globul, datorită sumelor de bani care
depăşesc orice închipuire.
Traficul este în continuă expansiune,
deoarece riscurile implicate în tranzacţiile cu
persoane sunt apreciate de traficanţi ca fiind
mult mai reduse decât în cazul tranzacţiilor cu
stupefiante. Deplasările masive de persoane,
pe o scară fără precedent, prin folosirea unor
trasee clandestine, constituie un pericol major
atât pentru dezvoltarea socială şi culturală a
ţărilor de provenienţă, cât şi pentru ţările unde
acestea ajung pe căi ocolite şi unde prezenţa
lor se transformă în focare permanente de
violenţă, prielnice proliferării extremismului
de dreapta şi terorismului.
În principal, aspectul cel mai relevant
îl reprezintă implicarea unor categorii de
imigranţi în diverse activităţi infracţionale ori
angrenarea acestora în operaţiuni specifice
grupărilor teroriste. Potrivit datelor obţinute
până în prezent, printre refugiaţi se află şi
elemente teroriste, care au misiunea de a
intra pe teritoriul altor state în scopul: studierii
obiectivelor/ ţintelor vizate şi a posibilităţilor
de întreprindere a unor acţiuni extremist-
teroriste; contactării nucleelor şi agenturii
locale, în scopul îndoctrinării şi mobilizării
acestora pentru comiterea de acţiuni teroriste
împotriva guvernelor locale; organizării unor
filiere de tranzitare a combatanţilor infiltraţi
printre refugiaţi, cu sprijinul structurilor
criminale din unele state, având ca destinaţie
ţările Europei Occidentale.
O altă oportunitate generată de
caracterul transnaţional al reţelelor de
migraţie ilegală o reprezintă posibilitatea
recrutării de elemente de execuţie de către
86
organizaţii teroriste interesate, în principal pe
linia asigurării condiţiilor necesare garantării
clandestinităţii unor acţiuni teroriste. De
asemenea, un reper cu semnificaţii deosebite
în ceea ce priveşte conexiunea dintre terorism
şi migraţia ilegală constă în consolidarea
resurselor financiare ale organizaţiilor
teroriste pe baza profiturilor substanţiale
obţinute prin activităţi de migraţie clandestină
în beneficiul activităţilor specifice.
3. Traficul de droguri
Producţia şi traficul ilicit de droguri
reprezintă una dintre formele cele mai active
de manifestare a criminalităţii organizate
transnaţionale. Profiturile obţinute din această
activitate ilicită, care depăşesc cu mult
unele afaceri legale, au făcut ca, pe lângă
organizaţiile mafiote tradiţionale, să apară
zeci şi sute de grupări şi bande criminale ce
pun în prim-planul preocupărilor lor producţia
şi traficul de droguri.
Îngrijorător este faptul că, în unele ţări,
aceste activităţi se desfăşoară sub privirile
îngăduitoare ale autorităţilor, context în care
organizaţiile criminale stăpânesc întregul
proces de fabricare şi valorificare a drogurilor.
Din analizele realizate se desprinde
faptul că există o legătură, şi anume
amploarea fenomenului de criminalitate
organizată pe de o parte şi creşterea abuzului
de droguri, pe de altă parte, în sensul că prima
este adeseori elementul dinamic al celei
de-a doua. Livrările transfrontaliere ilegale şi
canalele de distribuţie interne sunt în multe
cazuri opera grupărilor crimei organizate.
Prin urmare, tocmai de aceea, preocupările
faţă de problema drogurilor ilicite şi cea faţă
de criminalitatea organizată transnaţională
nu trebuie disociate, cele două probleme fiind
strâns legate între ele.
Este util să considerăm ca pe un
fenomen unitar vulnerabilităţile de ordin
structural faţă de traficul de droguri, abuzul
de droguri şi criminalitatea organizată.
Vulnerabilitatea poate fi atribuită unor trăsături/
aspecte caracteristice, precum: fragilitatea
noilor instituţii politice şi financiare, lipsa de
familiarizare cu cerinţele reglementării legale
a economiilor de piaţă, pierderea credibilităţii
insituţiilor statului pentru controlul social
şi absenţa unei societăţi civile adaptate la
funcţionarea unei democraţii liberale.
În multe cazuri, introducerea
reformelor economiei de piaţă s-a produs
pe fondul nefavorabil al familiarizării lente
cu trebuinţele reglementării economiei de
piaţă şi, ca urmare, organizaţiile criminale au
posibilitatea de a exploata intervalul dintre
introducerea reformelor şi instaurarea unui
mediu reglementar minimal.
Astfel, cu privire la creşterea
fenomenului crimei organizate şi a traficului de
droguri, preocuparea principală o constituie
nu numai capacitatea autorităţilor de a asigura
un climat securizant şi de stabilitate socială,
ci şi incapacitatea instituţiilor nou create de
a controla şi de a reglementa în mod eficient
activităţile încă nefamiliare din sectorul
particular, cum ar fi activitatea comercial-
bancară. Dată fiind instabilitatea procesului
de reformă (convulsii sociale etc.), există un
număr mare de posibilităţi de camuflare a
originii fondurilor monetare infracţionale şi de
pătrundere a pieţelor legale.
Organizaţiile criminale pot achiziţiona
active în ţările aflate în tranziţie tocmai
datorită deficienţelor existente în aplicarea
regulilor de bază ale investiţiilor. Creşterea
numărului infracţiunilor de tipul spălării
banilor, al cămătăriei şi speculei poate fi
atribuită de asemenea, deteriorării accentuate
a consumului în tranziţie. Pe lângă dificultăţile
existente în contextul activităţilor din domeniul
privat, multe din instituţiile tradiţionale se
confruntă cu slabe resurse financiare şi
umane.
Globalizarea drogurilor este deja
înfăptuită, mafia operând în plan mondial.
Spălarea banilor proveniţi din droguri este
o afacere universală şi există temerea că
spălarea banilor mafiei ruse ar putea polua
întregul sistem bancar occidental.
În prezent, sistemul instituţional de
reducere a ofertei de droguri se manifestă
concurenţial şi nu complementar şi
necesită o coordonare eficientă, alături
de redimensionarea efectivelor în raport
cu situaţia operativă, profesionalizarea
angajaţilor, îmbunătăţirea dotării materiale
şi a cooperării interinstituţionale, care
să permită o reacţie corespunzătoare la
evoluţia criminalităţii organizate în legătură
87
cu drogurile, delimitarea competenţelor
şi administrarea în regim de parteneriat a
resurselor informaţionale.
Evoluţia criminalităţii este puternic
influenţată de situaţiile, condiţiile şi/sau
elementele interne şi externe care trebuie
identificate, analizate şi care constituie repere
pentru stabilirea concepţiei de combatere a
acestui fenomen.
Principalii factori de risc care pot
influenţa nivelul ofertei de droguri sunt:
• poziţia României, reprezentând graniţa de est
a Uniunii Europene şi dispusă la intersecţia
principalelor rute tradiţionale utilizate de
traficanţii internaţionali de droguri;
• creşterea fluxului de imigranţi spre România
şi alte state membre ale Uniunii Europene;
• dezvoltarea traficului comercial prin punctele
de frontieră, cu consecinţe asupra scăderii
timpilor de control;
• creşterea consumului de droguri şi, în
special, a celui de droguri sintetice;
• implicarea în fapte de corupţie a unor
funcţionari publici care au atribuţii directe în
activitatea de control la frontieră;
• proliferarea reţelelor teroriste interesate în
obţinerea de fonduri din traficul ilicit de droguri;
• cooperarea insuficientă dintre instituţiile
abilitate în reducerea ofertei de droguri.
Principalele tendinţe privind evoluţia
fenomenului criminalităţii în domeniul
drogurilor sunt: amplificarea şi diversificarea
fenomenului infracţional transfrontalier;
modificarea continuă a rutelor utilizate şi a
tipurilor de droguri traficate, în funcţie de
cerinţele pieţei ilicite; extinderea fenomenului
infracţional din acest domeniu pe întregul
teritoriu al ţării; amplificarea şi diversificarea
criminalităţii asociate consumului de droguri;
diversificarea modalităţilor de spălare a
banilor rezultaţi din operaţiunile ilicite cu
droguri prin racolarea unor specialişti din
domeniul financiar-bancar şi coruperea unor
funcţionari publici; creşterea numărului de
consumatori de droguri şi, în special, al celor
care preferă amfetaminele şi canabisul.
4. Evoluţii posibile ale criminalităţii
strategice
În prezent grupurile criminale organizate
urmăresc în principal trei mari tendinţe, şi
anume: unificarea lor pentru a putea să
penetreze sistemele economice, de unde pot
să acceadă mai repede la profit, tendinţa de
penetrare a organelor care exercită puterea
în stat, urmărind cu predilecţie realizarea unor
legi care să le permită obţinerea unor profituri
cât mai mari. Asistăm la internaţionalizarea
violenţei şi criminalităţii organizate la nivelul
diferitelor societăţi, state şi naţiuni prin
apariţia şi proliferarea unor noi tipuri de
delicte şi crime, ceea ce impune adaptarea
permanentă a modalităţilor de prevenire,
combatere şi neutralizare a acestora la nivel
naţional şi internaţional.
Dezvăluirea cauzelor fenomenului
infracţional nu poate fi realizată decât printr-o
cercetare care să exploateze toate laturile
acestui fenomen. Sunt necesare în acest sens
investigaţii cu caracter sociologic, psihologic,
juridic, psihiatric, biologic şi antropologic.
În era globalizării, organizaţiile situate
în afara legii nu mai au nevoie de o bază
teritorială de unde să-şi coordoneze acţiunile.
Revoluţia tehnologică a creat posibilitatea
şefilor de reţele să-şi conducă afacerile
indiferent de locul unde se află. Multe
dintre acţiunile lor pot fi duse la îndeplinire
prin intermediul reţelelor de calculatoare
şi telecomunicaţii. Utilizarea transferurilor
electronice, accesul liber la internet şi
tehnologia de comunicaţii supersofisticată
permit structurilor criminale intensificarea
comiterii de infracţiuni cu autori neidentificaţi,
erodându-se astfel autoritatea statelor.
Ameninţările teroriste sunt şi vor
rămâne în actualitatea pericolelor la adresa
securităţii globale. În următorii ani, acestea
nu vor dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil
să se diversifice şi să se amplifice. Al-Qaeda
a devenit o marcă şi multe grupuri teroriste
au franciza acesteia. Acestea consideră că
o asociere cu vestita grupare le sporeşte
vizibilitatea, prestigiul şi posibilităţile de
recrutare. În plus, se observă o multiplicare a
„teatrelor” de operaţiuni ale terorismului.
Există şi vor exista oameni care cred
în terorism, care practică terorismul şi, în
numele unor principii, vor căuta să impună
şi altora un astfel de comportament. În mod
cert, situaţia din Afganistan nu pare a se
îmbunătăţi. În Irak, s-ar putea ca teroriştii să
adopte o tactică de retragere, sau probabil
88
aceştia caută să nu iasă în evidenţă. În
Pakistan, acordul pakistanezo-taliban a
fost suspendat, ceea ce a impus din partea
preşedintelui Asif Ali Zardari măsuri armate
sporite împotriva talibanilor care se ascund
în peşterile aflate la graniţă cu Afganistanul.
În India, unele grupări islamiste sunt foarte
motivate şi dotate cu resurse semnificative.
Grupările Hamas şi Hezbollah rămân în
continuare elemente puternice în zonele lor
de acţiune.
Atacurile teroriste sunt şi vor fi şi în
continuare atipice, lipsite de orice moralitate
şi în afara oricăror reguli ale păcii şi războiului.
Acestea vor viza tot ceea ce este vulnerabil
– state, guverne, instituţii publice, organizaţii
internaţionale, aglomerări urbane şi locuri
publice, infrastructuri, reţele de comunicaţii
şi internet. Oraşele europene sunt potenţial
vulnerabile la atacuri tip comando sinucigaşe,
precum cele care au zguduit inima economică
a Indiei acum doi ani. Statele lumii trebuie
să pună însă sub supraveghere fenomenul
terorismului, să-i limiteze efectele, să se
protejeze împotriva lui. Prima măsură globală
de protecţie antiteroristă este cunoaşterea
profundă a acestui fenomen, depistarea cau-
zelor care-l generează şi acţiunea asupra lor.
Cunoaşterea este însă foarte dificilă,
iar acţiunile asupra cauzelor presupun de fapt
o armonizare globală a formelor şi metodelor
de contracarare. În prezent, aceste probleme
ţin de accesul la resurse, de regimurile
politice şi de drepturile omului. În viitor, ele
se vor muta în efortul supravieţuirii, în lupta
pentru spaţiu şi pentru informaţie. Până
atunci, trebuie să facem faţă provocărilor
prezente, să distrugem focarele de geneză
şi de proliferare a criminalităţii organizate şi
a acţiunilor teroriste şi să prevenim cauzele
care duc la manifestarea acestor fenomene.
În următorii ani criminalitatea organizată
va încerca să găsească în România diverse
modalităţi pentru a obţine profit, întrucât
scopul principal îl reprezintă profitul şi puterea.
În perioada în care se accesează fondurile
structurale, criminalitatea organizată va
încerca să se infiltreze în organele de putere,
să penetreze mediile politice, justiţia, precum
şi puterea executivă. Având în vedere aceste
considerente, se impune ca factorul politic să
fie mult mai implicat în pregătirea structurilor
necesare, deoarece, prin schimbarea struc-
turilor politice, se modifică şi structurile de
combatere a criminalităţii organizate, iar
prin aceste reorganizări nu se realizează o
strategie concentrată împotriva grupurilor
criminale.
România va fi supusă, în continuare,
ameninţărilor teroriste din trei orizonturi: ca
membră a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii
Europene şi parte a civilizaţiei occidentale
împotriva căreia sunt orientate cele mai
multe atacurile teroriste şi îndeosebi cele ale
fundamentalismului islamic; ca ţară situată
în vecinătatea faliei strategice musulmane,
în zona Mării Negre, cea a Balcanilor şi nu
departe de Orientului Apropiat; ca participantă
directă la războiul global împotriva
terorismului, în cadrul coaliţiei antiteroriste
conduse de Statele Unite. Totodată, este
posibil ca România să prezinte un interes
deosebit pentru anumite grupări, reţele şi
organizaţii teroriste, în sensul că, pe teritoriul
naţional se pot constitui anumite elemente de
reţea, de infrastructură, de logistică şi chiar
unele baze discrete de plecare la atac sau
de instruire şi de recuperare după acţiuni ale
echipelor şi ale unor mici grupuri.
Perspectiva evoluţiei fenomenului
terorist în spaţiul de interes pentru România
trebuie să facă obiectul unor analize şi
evaluări strategice permanente, cu implicaţii
în constituirea şi modernizarea structurilor
specializate, astfel încât să fie găsite şi
aplicate la timp cele mai potrivite formule
pentru descoperirea şi contracararea reţelelor
teroriste şi prevenirea unor atacuri din partea
acestora. Se impun a fi identificate, analizate
şi evaluate toate realităţile şi posibilităţile
apariţiei, întreţinerii şi dezvoltării unor reţele,
noduri de reţea, elemente de infrastructură,
premise ale unor acţiuni sau oricare alte
surse de generare, susţinere, finanţare sau
protecţie a terorismului, sub toate formele
sale, inclusiv a celor WMD.
Se impune elaborarea unui sistem de
criterii şi indicatori de evaluare a riscurilor,
pericolelor şi ameninţărilor teroriste, astfel
încât să fie sesizate din timp şi prevenite orice
fel de atacuri teroriste la adresa României şi
Alianţei, atât pe teritoriul ţării noastre, în zona
Mării Negre şi în proximitatea frontierelor
naţionale.
89
Decizia politică de luptă împotriva
terorismului aparţine lumii civilizate şi vizează
protecţia prin lege şi printr-un sistem coerent
de constrângeri şi de acţiuni a cetăţeanului,
comunităţii, proprietăţii, instituţiilor, statului
şi sistemelor de valori împotriva actelor
teroriste. Politicile antiteroriste trebuie să
vizeze: prevenirea oricăror acţiuni de tip
terorist; supravegherea structurilor, instituţiilor
şi activităţilor care sunt bănuite că generează,
încurajează sau susţin terorismul; distrugerea
reţelelor, organizaţiilor şi bazelor terorismului
din toată lumea, oriunde ar fi acestea;
informarea corectă asupra activităţilor,
persoanelor, organizaţiilor şi instituţiilor
teroriste, a celor care sprijină sau finanţează
terorismul de orice fel.
Actuala strategie globală antiteroristă
trebuie să aibă în vedere, pe lângă
celelalte componente foarte importante, şi
crearea/menţinerea unei situaţii strategice
predominante de un sistem coerent şi
permanent de supraveghere civilă şi militară
a statelor, zonelor, grupărilor, organizaţiilor
şi chiar a persoanelor care se bănuiesc a
face parte din reţele teroriste; sesizarea
etapelor şi momentelor în care se pregătesc
acţiunile teroriste şi intervenţia contrateroristă
rapidă pentru zădărnicirea acestora; lovirea
preventivă, deopotrivă masivă, punctiformă
şi oportună a bazelor de antrenament ale
teroriştilor, a depozitelor şi altor elemente
de infrastructură; atacarea fără întrerupere,
prin internet, prin media şi prin alte mijloace
ale confruntării psihologice, a site-urilor şi
centrelor de comunicaţii şi comandă ale
organizaţiilor şi grupărilor teroriste, precum şi
cucerirea supremaţiei informaţionale.
Principalul imperativ al etapei actuale a
politicii de securitate a României îl constituie
angajarea activă în procesul de asigurare a
securităţii internaţionale prin lupta împotriva
terorismului internaţional, combaterea
proliferării armelor de distrugere în masă şi a
criminalităţii organizate transfrontaliere.
Această opţiune reprezintă condiţia
fundamentală a participării României
la beneficiile globalizării, a exploatării
oportunităţilor pe care le prezintă mediul
internaţional şi a contracarării eficiente a
riscurilor şi ameninţărilor. Dar, cea mai mare
ameninţare la adresa securităţii globale va fi
reprezentată de continuarea crizei financiare,
combinată cu recesiunea economică pe o
mare parte a globului. Instabilitatea riscă să
dezlănţuie forţele naţionaliste, protecţioniste,
populiste şi antiglobalizare în domeniul
economic, într-un fel care va afecta foarte mult
multilateralismul şi va accelera transformarea
lumii într-o arenă cu multiple centre de
putere rivale. Se pare că societăţile acordă
o prioritate mult mai mare alocării resurselor
private şi publice pentru combaterea
terorismului decât pentru întreprinderea unor
paşi în vederea reducerii riscului de a se
produce pierderi de vieţi omeneşti, răniri sau
distrugeri de bunuri în urma incidenţei mai
mari a accidentelor de automobil – chiar dacă
cele din urmă cauzează de departe mai multe
victime şi determină societatea să plătească
unele costuri directe mult mai mari.
Deşi riscul asociat unui atac terorist
este scăzut pentru oamenii obişnuiţi, teama
de a înregistra pierderi personale, băneşti şi
în plan spiritual este semnificativă. Acest lucru
conduce la dorinţa de a accepta costuri şi
politici disproporţionate în raport cu beneficiile
potenţiale pe care acestea le-ar putea aduce.
Indivizii şi societatea se confruntă cu opţiuni
90
economice importante privind costurile
adiţionale de suportat în vederea reducerii
în continuare a probabilităţii oricum scăzute
a producerii unor atacuri şi diferenţierea
între acele acţiuni de protecţie şi securitate
suplimentare, care de fapt oferă o asigurare
în plus, dar fac prea puţin pentru modificarea
riscului în sine.
În aceste condiţii, sectoarele publice
şi private din ţările ameninţate de terorism
ar trebui să coopereze mai mult pentru a se
asigura că resursele limitate sunt alocate
eficient în vederea furnizării capabilităţilor
de combatere a terorismului. Flexibilitatea
economică şi întărirea gestionării consecinţelor
sunt componente vitale ale acestei dezbateri.
Caracterul deschis al societăţilor democratice
moderne, precum şi modul complex şi
contradictoriu în care se manifestă diferite
procese ale globalizării accentuează
vulnerabilitatea comunităţii internaţionale
faţă de aceste infracţiuni extrem de grave.
Din acest motiv, imperativul contracarării
noului val de ameninţări asimetrice şi cel al
cooperării forţelor democratice – inclusiv prin
desfăşurarea de acţiuni comune – constituie
o cerinţă vitală.
SPONSORIZAREA TERORISMULUI ŞI A CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE
Lawyer Aurelian BADULESCU PhD candidate
NATIONAL DEFENCE UNIVERSITY „CAROL I”
Abstract
Is there a difference between terrorism and
the use of specific tactics that exploit fear
and terror by authorities normally considered
„legitimate”? Nations and states often resort
to violence to influence segments of their
population, or rely on coercive aspects of state
institutions. Just like the idea of equating any
act of military force with terrorism described
above, there are those who equate any use of
government power or authority versus any part
of the population as terrorism. This view also
blurs the lines of what is and is not terrorism,
as it elevates outcomes over intentions.
Suppression of a riot by law enforcement
personnel may in fact expose some of the
population (the rioters) to violence and fear, but
with the intent to protect the larger civil order.
On the other hand, abuse of the prerogative
of legitimized violence by the authorities is
a crime. But there are times when national
governments will become involved in terrorism,
or utilize terror to accomplish the objectives of
governments or individual rulers. Most often,
terrorism is equated with „non-state actors”, or
groups that are not responsible to a sovereign
government. However, internal security forces
can use terror to aid in repressing dissent, and
intelligence or military organizations perform
acts of terror designed to further a state’s policy
or diplomatic efforts abroad. A government
that is an adversary of the United States may
apply terror tactics and terrorism in an effort to
add depth to their engagement of U.S. forces.
Repression through terror of the indigenous
population would take place to prevent internal
dissent and insurrection that the U.S. might
exploit. Military special operations assets and
state intelligence operatives could conduct
terrorist operations against U.S. interests both
in theater and as far abroad as their capabilities
allow. Finally, attacks against the U.S. homeland
could be executed by state sponsored terrorist
organizations or by paid domestic proxies.
Keywords: terrorism, abductions, terror,
case studies
91
Introducere
Terorismul sponsorizat de stat
este promovat de acele grupări care sunt
sponsorizate de statele ce promovează
violenţa şi dictatura. Grupările teroriste
sponsorizate de stat sunt folosite deliberat de
către state cu vederi radicale ca instrumente
de politică externă. Tipul acesta de terorism
este o metodă eficientă din punct de vedere
economic de a duce un război ascuns prin
folosirea unor surogate de luptători sau
mercenari (Delcea, 2006; 2004; Mărgărit,
2004; Hudson, 1999). Un astfel de caz a fost
considerat folosirea de către guvernul iranian
a unor tineri militanţi presupuşi independenţi
în luarea de ostatici la ambasada americană
din Teheran în 1979. Având la dispoziţia
lor resurse sporite, grupările teroriste
sponsorizate de stat pot realiza atacuri cu
un efect mai devastator decât alte grupări
teroriste, inclusiv atacuri cu avioane şi pot
aplica alte metode combatante. Irakul a
fost până în decembrie 2003 un sponsor de
mare anvergură. Aparent, în urma războiului
din martie 2003 şi martie 2004, trupele
americane şi cei de la comisia ONU nu au
găsit arme de distrugere în masă, dar, se
pare că Irakul a deţinut şi a fost un sponsor
fidel al terorismului. Siria, Iran, Coreea de
Nord şi Libia sunt state care au sponsorizat
şi sponsorizează terorismul. Rusia, până în
anul 1999 şi după, a fost şi este un sponsor
de neegalat al terorismului. China a fost şi
este un potenţial sponsor al terorismului.
Coreea de Nord deţine arme biologice de
distrugere în masă, practică traficul de droguri
şi spălarea de bani la cele mai înalte cote
ilicite pentru promovarea şi sponsorizarea
terorismului. Iranul adăposteşte Organizaţia
teroristă Garda Revoluţionară Iraniană (GRI),
organizaţie care deţine arme de distrugere
în masă, face instruire şi pregătire militară
sponsorizată de către statul iranian. Aceste
ţări (Siria, Iran, Coreea de Nord, Libia, Rusia
şi China) antrenează trupe teroriste şi deţin
arme de distrugere în masă, fiind cele mai
periculoase ţări din lume care promovează
terorismul şi violenţa împotriva statelor
occidentale şi Israel.
Vom trece mai jos în revistă ţările care
sponsorizează terorismul (Delcea, 2006;
Quillen, 2001).
Studiul de caz
• Iran •
Iranul sponsorizează terorismul de
foarte multă vreme. Departamentul de Stat
numeşte Republica Islamică a Iranului:
„cel mai activ stat sponsor al terorismului”.
Iranul continuă să asigure fonduri, arme,
antrenamente şi adăpost multor grupări
teroriste din Orientul Mijlociu şi nu numai. Dar
elementele reformiste din conducerea Iranului
şi populaţia din ce în ce mai nemulţumită pun
la îndoială politica dură, fundamentalismul
rigid şi atitudinea anti-occidentală. De la
revoluţia din 1979, condusă de Azatallah
Kha, care a răsturnat regimul susţinut de
americani, ţara a fost condusă de clericii
shiiţi musulmani, devotaţi unei severe
interpretări a legii islamice. Iranul are azi doi
lideri principali: Muhammad Khatami, care e
preşedintele ales de popor şi Ali Khamenei,
care e liderul suprem. Khatami e un reformist,
dar antiamericanii şi antioccidentalii ca Ali
Khamenei domină încă serviciile militare şi
de spionaj din Iran. Iranul susţine în special
grupări islamiste inclusiv gruparea Hesbollah,
grupare fondată cu ajutorul său în 1980 şi
grupări teroriste palestiniene ca Hamas şi
Jihad-ul islamic palestinian. De asemenea
se crede că a fost implicat în ianuarie 2002
într-o încercare a grupării Hesbollah de a
face contrabandă cu o navă cu arme pentru
autorităţile palestiniene. Iranul a susţinut
Partidul Muncitorilor din Kurdistan, mişcarea
separatistă kurdă din Turcia şi alte grupări
din zona Golfului Persic. Guvernul american
precum şi alte foruri internaţionale au
înregistrat Iranul ca sponsor al terorismului
din 1984 şi până azi. Se cunoaşte în prezent
că Iranul contribuie pentru Hezbollah, în
conflictul dintre Israel şi Hezbollah anul
92
curent, cu armament şi susţinere financiară.
Printre activităţile sale se aflau şi următoarele:
– în noiembrie 1979, studenţi
revoluţionari iranieni despre care se credea
că erau în legătură cu guvernul Khameini au
ocupat ambasada americană de la Teheran.
Iranul a ţinut 52 de oameni ostatici timp de
444 de zile.
– observatorii spun că Iranul a ştiut
dinainte despre atacurile grupării Hesbollah
cum ar fi răpirea şi asasinarea în 1988
a colonelului William Higging, ofiţer al
marinei americane implicat într-o misiune
de observare a Naţiunilor Unite în Liban şi
în plasările de bombe din 1992 şi 1994 în
instituţiile culturale evreieşti din Argentina.
– Iranul mai are încă un preţ pus
pe capul romancierului britanic de origine
indiană, Salman Rushdie, pentru ceea ce
liderii iranieni au numit scrieri blasfematoare
despre Islam în romanul său din 1989
Versetele satanice.
– oficialii americani spun că Iranul a
sprijinit gruparea din spatele atacului terorist
cu bombe asupra turnurilor Khabar, o reşedinţă
militară americană din Arabia Saudită, în
care au fost ucişi 19 americani. Potrivit CIA,
Iranul deţine atât substanţe chimice care pot
cauza sângerarea, umflarea şi sufocarea cât
şi bombe şi obuze pentru a împrăştia aceşti
agenţi. Iranul are de asemenea un program
activ de arme biologice condus în parte de
achiziţia de tehnologii bifuncţionale (care
pot avea întrebuinţări inofensive şi mortale
în acelaşi timp). De asemenea, cu ajutorul
Rusiei, Iranul creează o plantă cu putere
nucleară. Oficialii americani spun că Iranul e
mai interesat de crearea unei arme nucleare
decât de producerea energiei nucleare. Iranul
are sute de proiectile cu bătaie scurtă. A fost
de asemenea construit un proiectil Shahab-3
testat la zbor care are o bătaie de 1300 km,
suficient pentru a lovi Israelul sau Arabia
Saudită. Pe lângă aceasta, Iranul lucrează la
un proiectil cu o bătaie şi mai lungă, inclusiv
unul care susţine că va fi folosit la lansarea
sateliţilor, dar experţii spun că ar putea fi folosit
şi în lupta cu proiectile intercontinentale. Ţările
care au furnizat Iranului tehnologie de rachete
sunt: Rusia, China şi Coreea de Nord. Mai
mult, în Teheran există o organizaţie puternică
(Garda Revoluţionară Iraniană) care se ocupă
cu producerea armelor de distrugere în masă,
precum şi mijloacele de folosire a acestora.
Actualmente, a primit sancţiuni internaţionale
pentru programe nucleare şi date limită (31
august 2006) pentru încetarea acestora.
• Sudan •
Această ţară a fost pe lista
Departamentului de Stat printre statele
care sponsorizează terorismul din 1993.
Consiliul Securităţii al ONU a impus sancţiuni
Sudanului din 1996 până în 2001 datorită
implicărilor în terorism. Guvernul islamist arab
care controlează majoritatea teritoriului ţării-
în care se desfăşoară încă un război civil-a
oferit adăpost teroriştilor, inclusiv lui Osama
bin Laden şi a permis grupărilor teroriste să
plănuiască şi să ducă la bun sfârşit operaţiuni
pe teritoriul Sudanului. Sudanul a oferit
adăpost unor grupări teroriste islamiste şi
din Orientul Mijlociu, inclusiv al Qaeda, care
a folosit acest stat ca bază principală de
antrenament şi operaţiuni între 1991 şi 1996.
Investigatorii internaţionali suspectează că
a devenit un centru financiar pentru reţeaua
teroristă începând cu 11 septembrie 2001;
se spune că membrii operanţi ai al Qaeda
au făcut să circule mari cantităţi de aur prin
Sudan. Acest stat a găzduit de asemenea
membri ai Organizaţiei Abu Nidal de la
Bagdad, Jihad-ul Islamic din Egipt, grupările
palestiniene Hamas şi Jihad-ul Islamic
Palestinian, gruparea libaneză Hezbollah şi
altele. Aceşti terorişti nu organizează atacuri
în interiorul Sudanului, ci doar plănuiesc şi
sprijină teroriştii din alte părţi. Se crede că în
Sudan funcţionează tabere de antrenament
ale grupărilor Hezbollah şi Hamas. Frontul
Naţional Islamic şi Partidul Islamist Extrem
care e la putere în Sudan nu consideră
niciuna din aceste grupări ca fiind organizaţii
teroriste. Aproximativ 70% din populaţie e
musulmană, aproximativ 25% practică religii
indigene şi restul de 5% e creştină. Religia e
o problemă cheie în războiul civil din Sudan,
care durează de 47 de ani (cu o întrerupere
de 10 ani) şi alimentează conflictul dintre
Frontul Naţional Islamic (care doreşte să
impună religia islamică strictă în toată ţara) şi
Mişcarea de Eliberare a Poporului din Sudan
din sudul ţării, regiune nemusulmană. Forţele
93
guvernamentale au înrobit populaţia sudică şi
i-au forţat pe nemusulmani să se convertească
la islamism. Eforturile de încheiere a păcii ale
SUA şi ai vecinilor Sudanului au eşuat, războiul
făcând aproximativ două milioane de victime
şi expunând la moarte alte câteva milioane.
Frontul Islamic Naţional l-a sprijinit pe
Saddam Husseim în Războiul din Golf (1991),
iar Statele Unite care asigură ajutor alimentar
zonei de sud pentru a combate foametea de
acolo nu a avut o reprezentanţă diplomatică
permanentă pentru Sudan din 1996. Atât
grupurile liberale cât şi cele conservatoare
din State au protestat împotriva Sudanului
pentru violarea drepturilor elementare ale
cetăţenilor statului prin sclavie şi persecuţia
creştinilor. În septembrie 2001, cu câteva
zile înaintea atacurilor asupra World Trade
Center şi Pentagonului, preşedintele Bush
l-a numit pe preotul episcopal şi fostul
senator republican John Danforth, trimisul
său special în Sudan. Bin Laden a locuit în
Kartoum, capitala Sudanului, aproximativ din
1991 până în 1996, când a fost expulzat sub
presiunea SUA şi Arabiei Saudite. Cât timp
a fost sub presiunea guvernului sudanez
(care pretinde că bin Laden a devenit terorist
doar după părăsirea Sudanului), bin Laden a
înfiinţat tabere pentru antrenarea membrilor
al Qaeda şi a început afaceri de milioane
de dolari care au oferit acoperire activităţilor
teroristului. Înainte de expulzarea lui bin
Laden, Sudanul s-a oferit să-l aresteze şi
să-l extrădeze autorităţilor saudite. Dar
saudiţii, care retrăseseră cetăţenia lui bin
Laden în 1994, se temeau să-l aibă din nou
în ţară, chiar şi ca prizonier, aşa că acesta
a plecat în Afganistanul controlat de talibani.
În 1995, s-a încercat asasinarea preşedintelui
egiptean Hasni Mubarak în timpul unei
vizite la Addis Abeba, Etiopia. Complotul a
fost organizat de membrii grupării islamiste
egiptene cunoscută sub numele de Jamaat
al-Islamiyya în Sudan; avionul deţinut de stat
a transportat armele atacatorilor în Etiopia; şi
când complotul a eşuat, unul dintre pretinşii
asasini a scăpat, fugind la Khartoum cu un
avion al Companiei Aeriene Sudaneze;
Sudanul a negat complicitatea, dar a refuzat
să-l predea pe atentator şi pe încă două
persoane suspectate de a fi implicate în
complot. Consiliul de Securitate al Naţiunilor
Unite a impus o serie de sancţiuni Sudanului
care au fost ridicate în septembrie 2001. Alte
operaţiuni în care a fost implicat Sudanul:
• detunările simultane de bombe la
ambasadele americane din Kenia şi
Tanzania (1998); membrii al Qaeda
operând din Sudan (care se învecinează
cu Kenia) au ajutat la desfăşurarea
operaţiunii teroriste care s-a soldat cu
224 de morţi, inclusiv 12 americani. Ca
răspuns, Statele Unite au bombardat
fabrica Khartoum unde, conform spionilor
americani, se producea agentul de curaj
VX. Guvernul sudanez susţinea că era o
fabrică de produse farmaceutice.
• în 2001, un suspect de origine sudaneză,
arestat în urma unui atentat cu bombă
eşuat la ambasada americană din Delhi
a mărturisit anchetatorilor indieni că
explozibilul şi detonatoarele i-au fost date
de diplomaţi sudanezi.
• în 1996, investigatorii americani au făcut
legătura dintre doi diplomaţi sudanezi
din New York şi un complot terorist de a
detuna o bombă în sediul Naţiunilor Unite
şi de a-l asasina pe Mubarak în New York.
• în 1973, înainte de venirea la putere a
actualului guvern islamist, ambasadorul
Statelor Unite din Sudan şi cel însărcinat
cu afaceri au fost luaţi ostatici şi ucişi
în Khartoum de către membrii Negrei
Septembrii, o organizaţie teroristă
palestiniană. După condamnarea a opt
terorişti la închisoare pe viaţă, Sudanul
le-a modificat sentinţele; câţiva membri ai
Negrei Septembrii au scăpat.
• Coreea de Nord •
Coreea de Nord, singura ţară stalinistă
nereconstruită, nu a fost implicată în niciun
atentat terorist de aproximativ 15 ani (după
opinia investigatorilor), dar vinde tehnologie
de proiectile altor state care sponsorizează
terorismul. Propriul său program de înarmare
cu arme biologice, chimice şi nucleare
şi deţinerea unei tehnologii avansate de
proiectile ar putea ameninţa de asemenea
Statele Unite şi alte ţări asiatice cum ar fi
Coreea de Sud şi Japonia. „Coreea de Nord
e o ţară care se înarmează cu proiectile şi
arme de distrugere în masă în timp ce-şi
94
înfometează cetăţenii”, a spus preşedintele
Bush în ianuarie 2002 şi mai numeşte
Coreea de Nord „axă a răului” care mai
include Iranul şi Irakul. Departamentul de
Stat enumeră Coreea de Nord printre statele
care sponsorizează terorismul. Acest stat are
destul plutoniu pentru una sau chiar două
bombe nucleare, declară serviciul de spionaj
american. În 1994, la un an după ce Coreea de
Nord a ameninţat cu nerespectarea Tratatului
de Neproliferare a Armelor nucleare, a
semnat un nou pact cu Washingtonului:
Coreea de Nord a fost de acord să stopeze
programul de înarmare nucleară, iar Statele
Unite au promis să ajute la înlocuirea uzinelor
cu putere nucleară cu altele care nu necesită
materiale care ar putea fi folosite şi la
fabricarea armelor nucleare. Mai mult, potrivit
Pentagonului, Coreea de Nord are depozite
de arme nucleare şi poate produce gaze
ce pot duce la asfixiere şi halucinoză. De
asemenea, se crede că această ţară deţine
un program primitiv dar activ de înarmare
biologică care violează tratatele internaţionale
şi care ar putea produce antrax, holeră şi
ciumă. Coreea de Nord deţine proiectile
balistice cu bătaie scurtă şi medie. Proiectilul
autohton „No Dong” are o bătaie de 1300 km,
destul pentru a lovi Coreea de Sud şi o mare
parte din Japonia. În 1998, Coreea de Nord
a testat un sistem de proiectile cu mai multe
stagii care se spune că fusese elaborat pentru
lansarea sateliţilor, dar care putea fi adaptat la
uz militar. De asemenea, în prezent, acest stat
lucrează la crearea unui proiectil multistadial
şi mai performant care ar lovi continentul
american. Totuşi nu ştim dacă Coreea de
Nord are militari care să poată folosi efectiv
aceste proiectile. S-a descoperit că acest stat
a vândut tehnologie de proiectile unor ţări
pe care Departamentul de Stat le-a clasat
drept sponsori ai terorismului- Iran, Siria,
Libia – dar şi alte state, inclusiv Pakistan. O
asemenea tehnologie poate fi folosită pentru
transportarea armelor de distrugere în masă.
Acest comerţ este principala sursă de valută
pentru această ţară în alte privinţe izolată,
iar tehnologia pe care ea însăşi o cumpără
îi permite să realizeze propriile programe de
proiectile. Coreea de Nord a vândut Iranului
tehnologie de proiectile care ar putea fi
folosită pentru transportarea armelor de
distrugere în masă ale Iranului. Dar cele
două state au o relaţie ciudată, ideologia
comunistă nord-coreeană fiind incompatibilă
cu fundamentalismul islamist al Iranului.
Oficialii americani nu au declarat niciodată
că Irakul ar cumpăra arme de la Coreea de
Nord. Actualmente, Coreea de Nord produce
arme nucleare cu rază lungă pentru a ucide
în masă. Aider Foster-Carter, expert în
probleme nord-coreene de la Universitatea
Leeds declara mass-mediei (iunie 2006)
că Coreea de Nord s-a arătat suficient de
ameninţătoare ca să ne atragă atenţia.
• Libia •
Libia a sprijinit terorişti antioccidentali
mai mult de două decenii, iar pentru
americani liderul statului, Muammar Qaddafi,
a devenit imaginea publică a terorismului
în anii ’80. Statele Unite şi ONU au impus
sancţiuni Libiei pentru rolul jucat în atacurile
teroriste, inclusiv detunarea unei bombe
în avionul companiei Pan Am, deasupra
oraşului Lockerbie, Scoţia. Dar experţii susţin
că Libia, datorită sancţiunilor, s-a distanţat de
terorism. Oricum, ţara nord-africană rămâne
pe lista Departamentului de Stat alături de
ţările care sponsorizează terorismul datorită
refuzului său de a a-şi asuma rolul în acel
atentat, o atrocitate care încă domină relaţiile
americano-libaneze. În 1996 s-a detunat o
bombă într-o discotecă din Berlinul de Vest,
populară în rândul soldaţilor americani. Atacul
terorist a ucis trei oameni, inclusiv doi soldaţi
americani; oficialii americani consideră Libia
responsabilă de eveniment. Alte operaţiuni:
• uciderea în 1988 a 270 de oameni într-
un avion al companiei Pan Am. În 2001
o curte de justiţie scoţiană ce a dezbătut
în Olanda, l-a condamnat la moarte pe
agentul secret libanez Abdul Basset al-
Megrahi pentru rolul jucat în atentat; un al
doilea suspect libian a fost găsit nevinovat.
• aruncarea în aer în 1989 a unui avion
francez deasupra Nigerului; în 1999 o
curte de justiţie franceză a condamnat
şase libieni pentru rolul jucat în atentat.
Se suspectează de asemenea că agenţi
libieni au asasinat în anii ’80 şi ’90 politicieni
din opoziţia libaneză care locuiau în Marea
Britanie. De asemenea, se crede că Libia a
95
sprijinit comploturi care urmăreau uciderea
preşedintelui Egiptului, Tunisiei, Sudanului şi
Zairului. Experţii susţin că Qaddafi a asigurat
antrenament, arme, fonduri, azil şi nu numai,
mai multor organizaţii teroriste palestiniene,
armatei Republicane Irlandeze, grupului
separatist basc ETA şi Frontului Revoluţionar
Unit al Sierra Leone. În 1999, Libia a ajutat
la negocierile pentru eliberarea unui grup de
ostatici internaţionali reţinut de grupul Abu
Sayyaf, o grupare teroristă filipineză care
deţinea legături cu al Qaeda. Libia a susţinut
că vrea să fie de folos, dar Departamentul
de Stat a avertizat că acceptarea cererilor
teroriştilor „serveşte doar la încurajarea
terorismului în viitor”.
În acea zi, de 11 septembrie 2001,
Qaddafi a numit atacurile „înfiorătoare” şi a
îndemnat agenţiile musulmane de caritate
să ofere ajutor Statelor Unite. Se ştie că
Libia a oferit Statului American informaţii
în legătură cu militanţii libieni islamişti în
relaţii cu al Qaeda. Aproape toţi libanezii
sunt musulmani, iar legislaţia ţării e bazată
pe Coran, dar interpretarea legii islamice
în Libia nu e una fundamentalistă. Qaddafi
întâmpină opoziţie din partea grupurilor
militante islamiste. O încercare din 1988 de
asasinare a lui Qaddafi de către Grupul Libian
Islamic de Luptă a făcut Libia să se întoarcă
împotriva opoziţiei islamiste şi să emită
un mandat de arestare pe numele lui bin
Laden. Departamentul de Stat a pus Grupul
Libian Islamic de Luptă pe lista de excludere
a teroriştilor din decembrie 2001; membrii
acestuia nu au dreptul la vize pentru Statele
Unite. Serviciile americane de spionaj spun
că Libia deţine programe de arme biologice şi
chimice şi încearcă să obţină arme nucleare
şi rachete cu bătaie lungă. Se pare că Libia a
folosit gaz de muştar împotriva trupelor Chad
cu care se învecinează în disputele din 1987
pentru stabilirea graniţei. De asemenea Libia
desfăşoară cercetări pentru crearea armelor
biologice (potrivit serviciilor de spionaj
americane), dar încă nu poate produce
cantităţi mari de agenţi biologici cu un uz
militar. De asemenea, acest stat încearcă să
cumpere sau să construiască arme nucleare
încă din anii ’70, dar cu puţin succes. Toate
aceste activităţi au fost îngreunate după
opinia experţilor, de sancţiuni internaţionale.
• Siria •
Siria, unde regimul dictatorial laic
a ieşit în evidenţă prin gravele încălcări
ale drepturilor omului, se află pe lista
Departamentului de Stat alături de ţările care
sponsorizează terorismul încă de la începutul
creării listei în 1979. Cu toate acestea, Siria nu
a fost implicată direct în operaţiunile teroriste
din 1986, potrivit Departamentului de Stat şi
împiedică grupările cu majoritate siriană să
lanseze atacuri împotriva Occidentului de
pe teritoriul său. Dar Siria a fost implicată
în trecut în multe acte teroriste şi încă
sprijină multe grupări teroriste. Siria şi Iranul
asigură grupării libaneze Hezbollah „fonduri
substanţiale, instrucţie, arme, explozibil şi
sprijin politic, diplomatic şi organizatoric”,
potrivit Departamentului de Stat. Armele
iraniene pentru Hezbollah sunt transportate
de obicei prin Siria, susţin experţii. Siria, care
a controlat şi ocupat efectiv Libanul începând
din 1990, a permis Hezbollah-ului să opereze
în Liban şi să atace Israelul, ceea ce a dus
adesea la tensiuni în regiune.
Siria a oferit de asemenea adăpost,
arme, instrucţie şi sprijin organizatoric atât
extremiştilor de stânga cât şi extremiştilor
islamişti palestinieni. Frontul Popular pentru
Eliberarea Palestinei-Comandamentul General
şi Jihad-ul islamic palestinian îşi au cartierele
generale în Damasc. Tot aici îşi au filiale şi alte
grupări teroriste inclusiv gruparea islamistă
Hamas şi Frontul Popular de Eliberare a
Palestinei. Din 1980 până în 1998, Partidul
Muncitorilor din Kurdistan care luptă pentru
întemeierea unui stat kurd independent, a
folosit Siria drept cartier general şi bază de
operaţiuni împotriva Turciei.
Preşedintele sirian, Baskar al-Asad,
un oftalmolog care a venit la putere după
moartea preşedintelui Hafiz al-Asad, tatăl
său, în iunie 2000, a condamnat atacurile
de la 11 septembrie 2001. De asemenea,
se pare că Siria a furnizat nişte informaţii
despre al Qaeda Statelor Unite, deşi regimul
lui Asad continuă să sponsorizeze terorismul.
În aprilie 2002 preşedintele Bush a spus că a
venit timpul ca „Siria să decidă de partea cui
este în războiul împotriva terorismului”.
Guvernul naţionalist sirian e ostil
reţelei al Qaeda pe care o consideră o
96
organizaţie teroristă. Damascul face diferenţa
între fundamentaliştii reţelei lui bin Laden şi
grupările pe care le vede drept mişcări de
eliberare naţională cum ar fi Hezbollah şi
grupările palestiniene. De asemenea, experţii
susţin că Siria, care e guvernată în mare parte
de o sectă shiită adesea marginalizată, e
îngrijorată de posibilitatea că islamiştii ar putea
întoarce populaţia majoritară musulmană
împotriva regimului. Aşa s-a întâmplat în
trecut, când partidul dictatorial Baath s-a
confruntat serios cu islamiştii autohtoni. În
1982, Asad a înăbuşit o revoltă organizată de
Frăţia Musulmană în oraşul Hama, demolând
împrejurimile şi omorând aproximativ 10.000
de oameni. Răspunsul brutal la revolta din
Hama a împiedicat în viitor un activism
islamist în Siria, susţin experţi. Siria şi
Iranul colaborează la probleme legate de
Hezbollah. Siria a avut de asemenea o relaţie
complicată cu Irakul cu care se învecinează,
aceasta fiind un rival regional guvernat de
o altă aripă a partidului Baath. Siria s-a
alăturat coaliţiei conduse de americani pentru
scoaterea irakienilor de pe teritoriul Kuveitului
în timpul Războiului din Golf din 1991, dar
relaţiile siriene cu Irakul s-au mai îmbunătăţit.
Siria a semnat o înţelegere de liber comerţ
cu Irakul în 2001 şi tot prin acest stat se
transportă petrolul irakian, asigurându-i astfel
lui Saddam Hussein o importantă sursă de
venit ilegală ce sfidează sancţiunile Naţiunilor
Unite. Presiunea exercitată de către americani
asupra Siriei pentru acest fapt a dat rezultate.
Siria are un program activ de arme
chimice, inclusiv rezerve semnificative de
agenţi chimici mortali. Programele sale de
cercetări ţintesc spre crearea unor agenţi
şi mai toxici. Deţine şi un program de arme
biologice dar, după părerea experţilor, Siria e
incapabilă să se înarmeze cu o mare cantitate
de germeni periculoşi fără un substanţial
ajutor străin. Actualmente, acest stat nu
lucrează la construirea sau cumpărarea de
arme nucleare, după opinia experţilor.
• Cuba •
Departamentul de Stat a pus Cuba pe
lista statelor care au sponsorizat terorismul
în 1982, exemplificând cu înarmarea şi
antrenarea de către Fidel Castro a comuniştilor
rebeli din Africa şi America Latină. Dar
experţii în spionaj au fost presaţi să găsească
dovezi care să confirme trimiterea de arme
sau asigurarea instrucţiei militare grupurilor
teroriste de către Cuba. În 1998, colectivul
spionilor americani a concluzionat într-un
articol sinteză că acest stat nu mai reprezintă
o ameninţare pentru securitatea naţională a
Statelor Unite ceea ce sugerează şi faptul
că guvernul cubanez nu mai sponsorizează
terorismul.
Guvernul american oferă trei motive:
– Cuba oferă azil la opt americani
care au fost condamnaţi în State. Tratatul
de extrădare dintre cele două state care era
în vigoare înainte de 1959, nu a fost înnoit,
iar recentele idei de aducere la zi a tratatului
au fost anihilate prin opoziţia unor membri
anticubanezi ai Congresului.
– De la începutul anilor ’80, în Cuba
au primit azil până la douăzeci de membri
ai grupului terorist basc ETA, în urma unei
înţelegeri între prim-ministrul spaniol Felipe
Gonzales şi Fidel Castro. Actualul guvern
spaniol nu a cerut extrădarea lor.
– Departamentul de Stat spune că cele
două grupări radicale de stânga din Columbia
– Armata de Eliberare Naţională (ELN) şi
Forţele Armate Revoluţionare (FARC) care
amândouă desfăşoară activităţi teroriste-
constituie o „prezenţă permanentă” în Cuba.
Experţii sunt de acord că guvernul Castro a
întrerupt înarmarea şi instruirea primei grupări
în 1991 şi nu a acordat niciodată ajutor militar
ultimei. Guvernul columbian, Naţiunile Unite şi
Uniunea Europeană recunosc rolul important
pe care l-a jucat Cuba în tratativele de pace
cu rebelii. De asemenea ambele grupări
rebele au birouri şi în alte capitale din America
Latină şi chiar în multe capitale europene. În
mai 2002, subsecretarul de stat John Bolton
a acuzat Cuba de deţinerea unui program
limitat de arme biologice şi de vânzarea unei
biotehnologii cu dublă folosinţă altor state.
Bolton nu a numit statele în discuţie, dar a
precizat că Fidel Castro a vizitat Iranul, Libia
şi Siria. Totuşi unii experţi se îndoiesc că
sofisticata industrie farmaceutică cubaneză se
ocupă de construirea armelor biologice. Dar
nu se ştie cât de îndeaproape cooperează.
În 2001, Castro a vizitat Iranul, Libia şi Siria,
dar în afară de nişte planuri de comerţ şi
97
schimburi de experienţă în domeniul sănătăţii
publice, se cunosc puţine date despre relaţiile
acestor ţări cu serviciul de spionaj cubanez.
Cuba are de asemenea relaţii diplomatice
cu Coreea de Nord dar şi relaţii superficiale
cu Irakul. În timpul vizitei sale în Iran, Castro
a spus: ”Iranul şi Cuba prin cooperare pot
îngenunchea America”. La câteva ore de
la atac, Cuba a oferit asistenţă medicală
victimelor şi a deschis aeroporturile cubaneze
pentru avioanele comerciale americane
care şi-au schimbat traseul din cauza
crizei. În acea noapte, Castro a condamnat
terorismul pe postul naţional de televiziune.
În următoarele săptămâni, guvernul cubanez
a semnat toate cele 12 tratate anti-terorism
aprobate de Naţiunile Unite. În acelaşi timp
oficiali cubanezi s-au folosit de ocazie pentru
a se plânge în mod repetat în legătură cu
propria experienţă a Cubei ca victimă a ceea
ce numesc ei „terorismul sponsorizat de
Statele Unite”, inclusiv atacurile grupărilor
anti-Castro sprijinite de americani.
Neluând în considerare prezenţa Cubei
pe lista ţărilor care sponsorizează terorismul,
experţii spun că oficialii americani şi cubanezi
au desfăşurat tratative în scopul obţinerii
ajutorului cubanez în recrutarea spionilor şi
identificarea celor ce au scăpat din reţeaua
al Qaeda. Dar aceste discuţii au dus aparent
la puţine rezultate şi experţii în terorism
consideră că Cuba ştie puţine despre grupările
islamiste care au fost în spatele atacurilor
de la 11 septembrie 2001. Discursurile
cubaneze au devenit mai ostile după ce
a început bombardarea Afganistanului de
către americani, deşi continuă să condamne
terorismul. „S-ar părea că acest război are
drept ţinte copiii, populaţia civilă şi spitalele
Crucii Roşii”, a declarat ministrul de externe
cubanez într-un discurs adresat Naţiunilor
Unite în noiembrie 2001.
Note
[1] Al Qaeda Organization in the Maghreb,
Wikipedia.
[2] Algerian group backs al-Qaeda. BBC News,
23 October 2003
[3] Al Qaeda Organization in the Maghreb,
Wikipedia.
[4] Al-Qaida joins Algerians against France”, AP,
14 September 2006
[5] Interview of Abu Musab Abdul Wadoud with
New York Times, July 2008.
[6] „Call for help from the Islamic Maghreb”,
published in Alsharq Alawsat.
[7] Olivier Guitta, AQIM new kidnappings
strategy, Middle East Times, March 23, 2008.
[8] Staff writers ,Jihadist kidnappers plague
North Africa, Algeria, UPI ,January 4, 2009.
[9] Al Qaeda claims slaying of U.S aid worker,
CBSNEWS ,June 25, 2009.
[11] Hana Rogan, New AQIM abduction cases,
Jihadica, February 24 ,2009.
[12] Niger kidnapping: mujahedeen fighters
released in exchange for diplomats, Niger
Watch, April 29,2009.
[15] Staff writers ,Jihadist kidnappers plague
North Africa, Algeria, UPI ,January 4, 2009.
[16] Hana Rogan, New AQIM abduction cases,
Jihadica, February 24 ,2009.
[17] Staff writers ,Jihadist kidnappers plague
North Africa, Algeria, UPI ,January 4, 2009
[18] Al Jazeera: Al Qaeda claims to have killed
American aid worker in Mauritania, June 25,
2009.
[19] Radio France Internationale [RFI], January
11, 2010.
[20] Al Qaeda released Frenchman in prisoners
swap, Alertnet, February 23, 2010.
[22] Mark Tran, Three Spanish aid workers
kidnapped in Mauritania, guardian.co.uk,
November 30,2009.
[23] Spanish hostage converted to Islam’”, Cairo
(AP),March 12, 2010.
[24] Dario Cristiani, Riccardo Fabiani, AQIM
funds terrorist operations with thriving Sahel-
based kidnapping industry, Terrorism Monitor,
volume 8 issue 4 , January 28, 2009.
[25] Al qaeda frees two Italian hostages in Mali:
AFP,April 16,2010.
[26] Dario Cristiani, Riccardo Fabiani, AQIM
funds terrorist operations with thriving Sahel-
based kidnapping industry, Terrorism Monitor,
volume 8 issue 4 , January 28, 2009.

98
 ROLUL PSIHOLOGULUI CLINICIAN ÎN EVALUAREA ŞI
PSIHODIAGNOSTICUL COMPORTAMENTELOR TERORISTE
Psiholog Cristian DELCEA
INSTITUTUL DE STUDII ŞI CERCETĂRI ALE TERORISMULUI
Abstract
Terrorist behavior assumptions are provisional
assertions are true or not presumed to be
scientifically tested and validated. These
assumptions are promoted and supported in
terms of various psychological guidelines for
some additional information that had broad
support among forensic scientists. Over the
years, these assumptions have been criticized,
but some of them have been subject to
research to be supported for specific behaviors
identified several explanations for the causes
of those who resort to antisocial behavior. They
are: frustration-aggression hypothesis, the
hypothesis of negative identity and narcissistic
rage situation. Subsections below are subject
to research.
Keywords: clinical psychology, frustration,
aggression, diagnostic and psychological
evaluation
Introducere
Ipoteza frustrare-agresivitate defineşte
un comportament agresiv activat de cogniţii
ale frustrării. Cercetătorii în domeniul
terorismului, cum ar fi Hudson, (2010),
pornesc de la teoriile lui John Dollard şi
alţi colegi de la Yale University cu privire
la algoritmul formulat de ei: „Agresivitatea
este întotdeauna o consecinţă a frustrării
şi frustrarea conduce întotdeauna către o
anumită formă de agresivitate” (Mitrofan,
1999, pg. 438). Astfel, potrivit lui Beck
(2010) şi Drydent & Digiuseppe (2003),
există o tendinţă uşoară a dorinţelor umane
spre credinţe absolutiste, cum ar fi „trebuie
cu necesitate”, atunci când dorinţele sunt
puternic reliefate. Aceste credinţe sau cogniţii
disfuncţional-dezadaptative se manifestă
99
atunci când teroriştii au aşteptări rigide şi
nerealiste (cogniţii catastrofice, intoleranţă
la frustrare, evaluarea globală negativă sau
critică la adresa propriei persoane şi a vieţii,
cogniţii de tipul „întotdeauna sau niciodată” şi
„totul sau nimic”), trebuind astfel să primească
din partea celor cu care se relaţionează
(religios, politic şi economic), respectul
absolutist, compensarea (religioasă, politică
şi economică), favoruri teritoriale, spaţiale,
financiare şi materiale etc., iar dacă nu le sunt
satisfăcute aceste nevoi absolutiste, devin
persoane violente, agresive, având trăsături
de personalitate pasiv-agresivă.
Ipoteza frustrare-agresivitate
a teroristului
Teoria social–cognitivă îşi pune
problema dacă frustrarea poate sau nu să
ducă la agresivitate. Agresivitatea poate să
apară şi în afara frustrării. Dacă frustrarea
duce sau nu la agresivitate depinde de modul
în care individul îşi interpretează activitatea
sau evenimentul ca atare determinat de
arousal şi de modalităţile alternative de
răspuns disponibile, de expectanţele privind
consecinţele acestor răspunsuri în situaţii
particulare. Ipoteza frustrare-agresivitate
ocupă un loc important în literatura de
specialitate.
Această ipoteză este bazată, în
cea mai mare parte, pe aceea a privării-
relative propusă de Gurr (2000), expert în
comportamente şi mişcări violente, profesor la
University of Maryland, a separării aşteptărilor
de satisfacţii.
Alt susţinător al acestei ipoteze,
Margolin (1977 pg. 273–274), argumentează
că: „Majoritatea comportamentelor teroriste
sunt reacţii la frustrarea cauzată de nevoi şi
obiective personale, economice şi politice
variate”. Alţi cercetători au contestat totuşi
ipoteza frustrării – agresiunii, considerând-o
simplistă şi bazată pe presupunerea eronată
că agresiunea este întotdeauna o consecinţă
a frustrării.
Conform lui Ferracuti (2008), profesor la
Universitatea din Roma, o mai bună abordare
a acestor ipoteze, inclusiv teoria marxistă,
ar fi aceea a unei teorii subculturale, care
ia în considerare faptul că teroriştii trăiesc
în propria lor subcultură, cu propriile lor
sisteme de valori. Aidoma acestuia, analistul
politic Wilkinson (2010) contestă ipoteza
frustrării – agresiunii, afirmând că are „foarte
puţin de spus despre psihologia socială a
prejudiciului şi urii […]” şi fanatismul, care
„joacă un rol major în încurajarea violenţei
extreme”. El crede că „terorismul politic nu
poate fi înţeles în afara contextului dezvoltării
ideologiilor, convingerilor şi stilurilor de viaţă
teroriste ori potenţial teroriste”. În concluzie,
din sinteza acestei ipoteze, considerăm că
frustrarea-agresivitatea la terorişti este o
formă de conduită antisocială ca urmare a
discrepanţelor cognitive ce o susţin cu intenţia
de a prejudicia, răni, distruge sau priva de
libertate un grup-ţintă.
Ipoteza self-negativă a teroristului
Ipoteza self-negativă a teroriştilor
face referire la conştiinţa de sine internă
şi conştiinţa de sine externă cu privire la
percepţia propriei identităţi negative care
se manifestă ca şi o consecinţă a acesteia.
Recurgând la teoria psihosocială a lui Erikson
(1968) despre formarea identităţii în perioada
adolescentină în stadiul cinci, şi în special a
selfului-negativ, psihologul Knutson (2008)
şi Ogien (2002) sugerează că teroristul îşi
asumă în mod conştient o identitate negativă.
Unul dintre exemplele lui Knutson este un
terorist croat care, în calitate de membru
al unei minorităţi etnice nedreptăţite, a fost
dezamăgit de eşecul aspiraţiilor sale de
a urma studii superioare, drept urmare,
a adoptat o identitate negativă devenind
terorist. Identitatea negativă implică o repulsie
vindicativă. După părerea lui Knutson, teroriştii
recurg la terorism ca rezultat al sentimentelor
lor de ură şi neputinţă faţă de alternative.
Punctul său de vedere de orientare politică,
100
religioasă, culturală sau oricare ar fi ea pare
să coincidă cu ipoteza frustrării – agresiunii.
Ogien (2002) propune un profil al
teroristului care îşi atribuie o identitate
negativă, apelând la criteriile (contingenţele
deciziei, proximitatea spaţială sau mediul
care favorizează cogniţia identităţii negative,
inocularea repetitivă a culturii de provenienţă
precum şi mediul familial, profesional sau
religios) de bază ale ipotezei identităţii
negative pentru a face explicit mecanismul
defensiv.
Hayes şi Orrell (2003) afirmă că teoriile
atribuirii pot contribui la ipoteza identităţii
negative. Ele pot explicita regulile care le
codează şi activează subiectul uman în
încercarea de a explica comportamentul
ca reacţie la evenimentele care se succed.
Ideea de bază a acestei ipoteze ne ajută să
descoperim ce l-a determinat pe un terorist
să se comporte ostil faţă de societate şi care
este relaţia dintre input-ul informaţional şi
răspunsul comportamental ca output motor
pe de o parte, iar pe de alta, noii stimuli care
au similaritate cu cele învăţate incognitiv şi
cognitiv.
Chelcea (2006) face referire la această
ipoteză argumentând că la baza self-
negativului stau disonanţe cognitive. Astfel,
între selful-actual care reprezintă sinele,
selful-ideal, ceea ce doreşte teroristul însuşi
şi selful dorit, aşteptat de cei din proximitatea
spaţială se generează discrepanţe cognitive
care activează reacţii emoţionale, cu
consecinţe în plan comportamental negativ.
Discrepanţa la aceste self-uri determină
aşadar un sentiment de decepţie, descurajare
şi o percepere a unei identităţii negative.
Ipoteza furiei narcisiste a teroristului
Printre susţinătorii ipotezei furiei –
narcisiste se numără şi psihologi ca Post
(2008), Crayton (1983) şi Pearlstein (1991).
Plecând de la ideea că teroriştii au tulburări
psihice, această ipoteză făcea referire
la începuturile formelor de manifestare
ale teroristului. De fapt, dacă narcisismul
primordial care apare sub forma „egoismului
pur”, nu este neutralizat de testarea realităţii,
egoismul pur produce indivizi psihopaţi,
aroganţi şi egocentrişti. În mod similar,
dacă forma psihologică a „ego-ului parental
idealizat” nu este neutralizată de testarea
realităţii, aceasta poate produce o condiţie
de defensivă neputincioasă, iar înfrângerea
narcisistică poate duce la reacţii de furie şi
la o dorinţă de a distruge sursele injuriului
narcisist. „Ca manifestare specifică a furiei
narcisiste, terorismul apare în contextul
injuriului narcisist”, scrie Crayton (1983, pg.
37–8). Pentru Crayton, terorismul este o
încercare de a obţine sau menţine puterea
de control prin intimidare. El sugerează că
„înaltele idealuri semnificative” ale grupărilor
teroriştilor politici „îşi protejează membrii de
experienţe jenante”. În opinia lui Post (1990),
o trăsătură de caracter foarte importantă
a persoanelor înclinate spre terorism „este
încrederea determinată de mecanismele
psihologice de „externalizare” şi „dezbinare”.
Acestea sunt mecanisme psihologice, explică
el, găsite la „indivizi cu tulburări de personalitate
narcisiste […]”. „Dezbinarea”, afirmă el,
este un mecanism caracteristic persoanelor
a căror dezvoltare de personalitate este
accentuată de lezare psihologică (injuriu
narcisist) în copilărie. Indivizii cu o părere de
sine lezată nu au reuşit să compileze părţile
bune şi cele rele ale personalităţii lor, care, în
schimb sunt împărţite în „eu” şi „nu eu”. Astfel
de indivizi, printre care se numără şi Hitler,
au nevoie de un inamic din exterior care
să le blameze slăbiciunea şi inadecvanţa.
Datele examinate de Post, ce includ şi un
studiu din Germania de Vest din 1982, indică
faptul că mulţi terorişti nu au avut parte de
succese în viaţa personală, educaţională
şi vocaţională. Astfel, ei sunt atraşi spre
grupări teroriste, care adoptă mentalitatea
„noi vs. ei”. Această ipoteză, totuşi, pare a fi
contrazisă de creşterea numărului mare de
terorişti profesionişti bine educaţi (chimişti,
ingineri, medici şi fizicieni) începând cu anii
2000-2009, care au avut parte de cele mai
prestigioase premii academice şi totuşi au
optat pentru a milita în favoarea unor grupări
teroriste. Atentatele din Londra (iulie-2005) şi
tentativele din august-2006 ne dovedesc că
nu toţi cei care recurg la acte criminale de
natură politică şi religioasă sunt cu tulburări
ale „egoului”. Psihologia părerii despre
sine este foarte importantă în înţelegerea
comportamentului terorist, în combaterea lui.
101
Crayton remarcă faptul că umilirea teroriştilor
în astfel de situaţii ar fi contraproductivă,
deoarece: „Însăşi baza activităţii lor stă în
simţul lor de lipsă de stimă de sine şi umilire”.
Recurgând la o analiză freudiană a sinelui şi
a personalităţii narcisiste, Pearlstein aplică
inspirat conceptul psihologic de narcisism
teroriştilor. El observă că terorismul politic
contrazice concepţiile psihopolitice conform
cărora teroristul se acceptă pe sine ca
terorist cu identitate negativă printr-un proces
de justificare de sine, retorică întărită de
părerea colectivă a grupării. Totuşi, ipoteza
sa pare prea speculativă pentru a fi folosită
în analizarea motivării teroriste independent
de alţi factori. Spre exemplu, teroriştii motivaţi
politic au acţionat foarte rar în interese
personale. Este discutabil şi faptul că teroriştii
kamikaze, care se sacrifică în mod deliberat,
ar avea o personalitate narcisistă. Totuşi
această ipoteză poate explicita diferitele
comportamente ale teroriştilor palestinieni şi
a celor din gruparea etnică-separatistă IRA.
Concluzii
În concluzie, ipotezele asupra
comportamentului terorist sunt aserţiuni
provizorii presupuse a fi adevărate sau nu
pentru a fi testate şi validate ştiinţific. Aceste
ipoteze sunt promovate şi susţinute din
perspectiva diferitelor orientări psihologice
în vederea unor informări suplimentare
care au avut o susţinere mai largă din
rândul cercetătorilor criminalişti. De-a lungul
anilor, aceste ipoteze au fost criticate,
dar o parte dintre acestea au fost supuse
cercetărilor pentru a fi susţinute în cazul
multor comportamente specifice depistate în
vederea unei explicitări a cauzelor acelora
care recurg la comportamente antisociale. Iar
acestea sunt: ipoteza frustrare-agresivitate,
ipoteza identităţii negative şi ipoteza furiei
narcisiste. Subcapitolele de mai sus au făcut
obiectul cercetării de faţă. Aşadar, psihologul
din Romanânia trebuie să fie la curent cu noile
paradigme în psihodiagnostic şi evaluare
clinică.
Bibliografie

Ferracuti, G., (2008). Don Chisciotte e l’Islam.

Publisher: Lulu.com.
Knutson, P. (2008). The Mind of the Terrorist:
The Psychology of Terrorism from the IRA
to al-Qaeda. J. Post. Publisher: Palgrave
Macmillan; First Edition edition
Wilkinson, P., (2010). Terrorism Versus Democracy:
The Liberal State Response. Publisher:
Routledge; 3 edition.

102
 IRANUL – SPONSOR AL TERORISMULUI GLOBAL
Conf. univ. dr. Maricel ANTIPA
ACADEMIA NANAŢIONALĂ DE INFORMAŢII „MIHAI VITEAZU”
Abstract
Due to Iran’s historic ambitions in the region
and the regime’s eagerness to promote Islamic
revolution abroad in the 1980s, many regional
neighbours have been wary of Tehran. For
them, Iran under the Shah had been the main
guarantor of political stability in the region.
However, during the 1980s and early 1990s,
under the Republic, Iran was promising to
be the primary promoter of revolution. Iran’s
neighbours have also critically viewed Tehran’s
support for terrorist groups. The regime’s
links with groups like Hezbollah, Hamas, the
Palestinian Islamic Jihad and others have also
been a key issue in relations with the West.
The region’s volatile security has been further
highlighted because of the new global security
threats posed by internationally active terrorist
groups and the proliferation of weapons of
mass destruction.
Keywords: terorism, Orientul mijlociu, Iran,
SUA, Israel, Hezbollah, Hamas,
propagandă islamistă, AIEA
Introducere
Conflictele din Orientul Mijlociu nasc
efecte secundare imprevizibile. Un demnitar
sunnit saudit susţine că în viitorul apropi-
at vom asista la convertiri în masă. În câţi-
va ani, şiiţii vor renunţa la convingerile lor şi
vor domina sunniţii. Motivele principale ar fi
recenta confruntare dintre Hezbollahul şiit şi
Israel şi cronicizarea situaţiei conflictuale din
Irak. Această convertire ar putea fi încurajată
prin propunerea unor sume de bani sau locuri
de muncă, susţine demnitarul sunnit. În plus,
acesta a acuzat Iranul că ar acorda asisten-
ţă şiiţilor din Irakul vecin, alimentând astfel
violenţele interconfesionale. Totodată, Iranul
se amestecă în mod deliberat, în probleme-
le irakiene şi doreşte să umple vidul lăsat de
103
o eventuală retragere a forţelor coaliţiei an-
titeroriste. Se urmăreşte, probabil, transfor-
marea societăţii irakiene şi utilizarea miliţiilor
pentru a se îngrădi orice ameninţare de ordin
religios sau etnic, provenind dintr-o nouă or-
dine irakiană. În fapt, folosirea miliţiilor nu di-
feră de modul în care fostul preşedinte irakian
folosea sunnitul împotriva liderilor comunităţii
religioase şiite majoritare, scopul fiind acelaşi
– obţinerea controlului situaţiei prin intimidare.
Există documente şi probe în acest
sens. Sume mari de bani sunt investite în
Irak, unde există o puternică prezenţă a ser-
viciilor de informaţii iraniene, fără a mai vorbi
de impactul moral al Iranului asupra grupu-
rilor şiite în Irak. Această situaţie a dus la o
importantă modificare a echilibrului de forţe şi
a încurajat escadroanele morţii şiite să proce-
deze la purificarea confesională, în detrimen-
tul sunniţilor irakieni.
Acţiunile teroriste desfășurate în ultimii
cinci ani au marcat în mod semnificativ, din
păcate în sens negativ, începerea mileniului
trei. În acelaşi timp, aceste evenimente au
modificat în mod radical mediul de securitate
global, readucând în discuţie rivalităţi aparent
latente, dintre civilizaţiile creştină şi musulma-
nă, ori teorii care păreau depăşite.
În aceste condiţii, prevenirea şi comba-
terea terorismului internaţional impun adopta-
rea unor noi modalităţi de evaluare, precum
şi capacităţi şi metode de acţiune adecvate.
Extinderea fenomenului terorist şi periculo-
zitatea deosebită a acestuia au determinat
acţiuni conjugate pentru contracararea lui şi
realizarea unei coaliţii la nivel global.
Conform unor specialişti în studierea
fenomenului terorist, propaganda islamistă
îşi exercită deja influenţa şi asupra unor gru-
pări extremiste din Italia, Franţa şi Germania.
Evoluţiile internaţionale ulterioare războiului
din Irak au stimulat antiamericanismul acestor
organizaţii care tind să se apropie de gru-
pările islamiste din punctul de vedere al urii
comune faţă de SUA şi guvernele europene
aliate. Posibilitatea iniţierii unor contacte în-
tre grupările extremiste politice europene şi
mişcările integriste islamice nu poate fi exclu-
să, în pofida naturii lor diferite. O asemenea
asociere ar consolida tendinţa transformării
nucleelor fundamentaliste islamice europene
în celule operaţionale, care au stabilit şi dez-
voltat legături cu grupări similare de pe conti-
nentul asiatic şi african.
În ultima perioadă, s-a remarcat o di-
versificare a propagandei islamiste derulate
prin intermediul Internetului având în vedere
traducerea în limbile engleză, franceză ori
spaniolă a unor texte religioase şi numărul
mare de materiale documentare, fapt ce poa-
te indica recrutarea de susţinători sau mem-
bri din ţările europene, din medii musulmane
educate, cu un bun statut financiar.
Aceste evoluţii au fost favorizate de
radicalizarea unor segmente ale comunităţii
islamice, alcătuite din imigranţi ori succesori
ai acestora, născuţi în state europene, ca ur-
mare a amplificării sentimentului de excluzi-
une socială, pe fondul amplificării curentelor
de opinie xenofobe în diverse ţări, ca o re-
acţie la actele teroriste întreprinse de musul-
mani. Acest proces este ilustrat de utilizarea
unor state occidentale ca bază de recrutare a
militanţilor din Irak ori a unor atentatori sinu-
cigaşi. În acelaşi timp, au sporit informaţiile
privind reorientarea eforturilor propagandisti-
ce ale grupărilor teroriste islamice către închi-
sori – spaţii cu un ridicat potenţial de frustrare
socială.
Experţii americani au ajuns la conclu-
zia că lichidarea sprijinului de stat pentru or-
ganizaţiile teroriste este mai eficient printr-o
strategie a atacului, acestea trebuind a fi lo-
vite peste hotare, acolo unde recrutează, in-
struiesc şi planifică. La o astfel de decizie au
ajuns şi autorităţile Federaţiei Ruse, după tra-
gedia de la Beslan. De altfel, lupta împotriva
terorismului se află şi pe agenda prioritară a
Consiliului Rusia - NATO.
Lista statelor care sponsorizează tero-
rismul se suprapune, practic, peste cea a ţă-
rilor care urmăresc dobândirea capacităţii de
a produce arme de distrugere în masă. Pu-
tem vorbi, fără teama de a greşi, de „cea mai
explozivă” combinaţie: organizaţiile teroriste,
statele ce le sponsorizează, criminalitatea
104
organizată şi armele de distrugere în masă.
Este o provocare ce merită acceptată, cu atât
mai mult cu cât terorismul modern este po-
limorf, caută să folosească avantajele civili-
zaţiei moderne drept arme pentru distrugerea
acesteia, dilemele morale sau etice fiindu-i
complet străine.
1. O confruntarea enigmatică
Liderul suprem iranian, ayatollahul Ali
Khamenei, a avertizat că orice agresiune îm-
potriva statului său va fi întâmpinată cu ata-
curi reciproce de către forţele iraniene atât
din ţară, cât şi din afara acesteia. Remarcile
lui Khamenei au fost o parte dintr-o retorică
dramatică: achiziţii de arme, exerciţii militare
şi lansări de rachete, create pentru a demon-
stra celor doi potenţiali adversari (Israel şi
SUA) că orice premisă de acţiune împotriva
uzinelor nucleare ale Iranului ar costa un preţ
foarte mare.
Vorbind în faţa unor membri ai forţelor
aeriene iraniene la Teheran, ayatollahul s-a
împotrivit sancţiunilor şi ameninţărilor inter-
naţionale, spunând că: „frica şi capitularea în
faţa inamicilor este o metodă folosită de acele
naţiuni şi acei oficiali care nu au înţeles pute-
rea deciziei naţionale, dar naţiunea iraniană,
bazându-se pe experienţele sale de succes
din ultimii ani, va sta în faţa oricărui inamic şi
a oricărei ameninţări”.
În mod clar, există foarte multă retorică.
Cum nicio parte nu doreşte sau nu este ca-
pabilă să se confrunte cu cealaltă, în sensul
militar convenţional, ambele vor căuta meto-
de alternative pentru a-şi îndeplini scopurile.
Pentru orice stat-naţiune, serviciile secrete
sunt o armă importantă în arsenalul militar, iar
în prezent se pare că o confruntare ascunsă
a serviciilor secrete americane, israeliene şi
iraniene este în plină desfăşurare.
2. Managementul organizaţiilor de către
Iran
Iranul a fost principala sursă de finan-
ţare şi de dotare cu mijloace de luptă a Hez-
bollah (organizaţie din Liban care este atât un
partid politic în adevăratul sens al cuvântului,
cu locuri în parlamentul libanez, cât şi o mili-
ţie armată), continuând să asigure luptătorilor
din cadrul acestei organizații instruire şi pre-
gătire în domeniul armamentului, al tacticilor
de filaj şi contrafilaj, al comunicaţiilor, al me-
todelor de atac asupra ţintelor fixe şi mobile,
precum şi al modalităţilor de retragere sub
acoperire din câmpul tactic. Totodată, dispu-
ne de o reţea clandestină de agenţi în cele
şase monarhii din Golf, membre ale Consiliu-
lui de Cooperare al Golfului.
În Iran, organizaţia locală a Hezbollah
pretinde că primeşte ordine de la Khamenei.
Dar, cu toate acestea, guvernul susţine că
gruparea militantă nu este un instrument al
politicii oficiale. Însă, aceste declaraţii nu se
exclud în mod reciproc.
Hezbollah, deşi este sprijinit de Siria şi
Iran, nu e o simplă unealtă a acestora. Inte-
resele Iranului şi Siriei nu coincid întotdeauna
şi nici nu se suprapun tot timpul cu cele ale
Hezbollah. Organizaţia are interese de afa-
ceri (legale şi ilegale) în toată lumea, are in-
terese pe scena politică libaneză şi palestini-
ană. Fiind un client sirian, priveşte regiunea
ca un întreg. Fiind şi un client al Iranului, vrea
să creeze un stat teocratic în zonă, iar ca or-
ganizaţie în sine, trebuie să-şi poarte de grijă.
Hezbollah este un instrument util pen-
tru Iran în relaţiile sale cu Israelul, însă doar în
câteva alte domenii. Însă, serviciile de infor-
maţii iraniene au cultivat relaţii cu numeroa-
se grupuri care le pot servi interesele în alte
părţi ale lumii şi menţine contacte cu aceste
grupuri prin intermediul agenţilor operativi din
cadrul MOIS (Ministerul de Informații și Secu-
ritate din Iran), care deţin funcţii diplomatice.
Iranul îşi împarte eforturile și în ad-
ministrarea organizaţiilor sale externe. GRI
(Gardienii Revoluției Iraniene) conduse de un
ofiţer profesionist din cadrul armatei, cu pu-
ternice recomandări ideologice islamice, su-
pervizează activitatea Hezbollah din Liban, în
timp ce MOIS (care aproape întotdeauna este
condus de un cleric) se ocupă de activitatea
agenţilor operativi militanţi şi a grupurilor care
acţionează în alte părţi ale lumii musulmane
– Afganistan, Pakistan, Azerbaidjan, India.
Totodată, MOIS menţine contacte cu popula-
ţia şiită imigrantă, aflată în state care nu sunt
musulmane, inclusiv în state din Occident.
În contextul în care decide modalitatea
şi momentul în care utilizează aceste orga-
nizaţii, ideologia islamică radicală şiită este
105
doar unul dintre factorii luaţi în calcul de ira-
nieni: criteriul etnic şi naţionalitatea joacă, de
asemenea, un rol important în relaţiile dintre
Iran şi aliaţii şiiţi care provin din statele arabe,
din sudul Asiei sau din alte părţi ale lumii.
Iranienii pretind că au o moştenire cul-
turală bogată, pe care ei o consideră supe-
rioară celei a arabilor. Această atitudine are
impact asupra nivelului de încredere şi co-
operare dintre iranieni şi alte grupuri şiite în
momentul în care se pune problema organi-
zării de operaţiuni sensibile.
3. Iranul – sponsor al terorismului
Cele cinci state sponsor ale terorismu-
lui, potrivit Departamentului de Stat al SUA
sunt: Cuba, Iran, Coreea de Nord, Sudan şi
Siria. Lista a fost modificată prin retragerea
Libiei, care, datorită deciziilor istorice luate în
anul 2003, a renunţat la susţinerea teroris-
mului şi a abandonat programele de cercetări
ale armelor de distrugere în masă. Totodată,
a cooperat strâns cu SUA şi comunitatea in-
ternaţională în eforturile de combatere a te-
rorismului.
În timp ce unele dintre aceste ţări par
să-şi reexamineze atitudinea, totuşi niciuna
nu a întreprins acţiuni hotărâte pentru a se
disocia de terorism. Sudanul pare să înţelea-
gă mai bine ceea ce trebuie să facă pentru a
rupe relaţiile cu teroriştii, luând măsuri pentru
a coopera în cadrul campaniei antiteroriste a
comunităţii internaţionale.
Cuba, Iranul şi Siria au făcut paşi mă-
runţi în unele domenii, dar nu au renunţat la
eforturile de a sprijini financiar şi logistic anu-
mite grupări şi organizaţii teroriste. Totuşi, Ira-
nul şi Siria au încercat să facă şi un joc dublu.
Pe de o parte, au rupt relaţiile cu anumite gru-
pări precum al-Qaeda, iar pe de altă parte, şi-
au menţinut sprijinul pentru alte grupări tero-
riste, precum Hamas şi Hezbollah, susţinând
faptul că acestea sunt mişcări de eliberare
naţională. Acţiunile pozitive făcute de Coreea
de Nord au fost întrerupte. Până când toate
statele care sprijină sau tolerează terorismul
nu vor înceta să mai furnizeze bani, fie de
bună voie, fie constrânse, acestea vor rămâ-
ne o bază importantă a grupărilor teroriste şi
a operaţiunilor acestora. Deşi în cursul anului
2007, statele sponsor au continuat să spriji-
ne mai puţin terorismul, totuşi, aceste state
reprezintă, în continuare, un impediment în
desfăşurarea campaniei internaţionale anti-
teroriste.
În anumite zone, inclusiv Israel, Cisior-
dania şi Fâşia Gaza, statele sponsor au ră-
mas o forţă călăuzitoare importantă a acţiu-
nilor teroriste. Iranul a continuat să finanţeze
Hezbollah, Hamas şi Jihadul Islamic Palesti-
nian. Siria a continuat să sprijine Hezbollah şi
a permis Hamas, Jihadului Islamic Palestini-
an şi altor grupări palestiniene să-şi menţină
sediile din Damasc.
Venezuela a fost certificată că nu a co-
operat deplin în eforturile generale de com-
batere a terorismului global. Venezuela are în
prezent o relaţie specială cu Iranul, principa-
lul sponsor al Hezbollah, cea mai importantă
miliţie musulmană şiită, cu o prezenţă spori-
tă în America Latină. Preşedintele Chavez a
permis unor înalţi oficiali din „FARC” [1], cea
mai mare şi mai veche mişcare insurgentă din
emisferă, să opereze în lipsa oricărui pericol
şi a permis ca zona sa de graniţă cu statul
Columbia să fie folosită ca „o zonă sigură
pentru odihnă, transporturi de droguri, arme,
şi obţinere de provizii logistice”[2].
Alianţa Venezuelei cu Iranul este nu-
mai una dintre noile ameninţări la nivel statal.
Venezuela a fost capabilă să ofere o asisten-
ţă finaciară semnificativă câtorva alţi lideri
populişti, recent aleşi în America Latină, în-
tr-un efort de a construi o alianţă anti-SUA.
Aceasta i-ar include pe aliaţii lui Chavez, Evo
Morales în Bolivia, Rafael Correa în Ecuador,
Daniel Ortega în Nicaragua, şi fostul lor men-
tor ideologic, Fidel Castro în Cuba.
În America Latină, Hezbollah şi Hamas
au dezvoltat structuri financiare sofisticate,
dar puţin studiate, în mare parte prin casele
de schimb ilegale şi zonele de comerţ liber
din anumite părţi ale regiunii, inclusiv Zona
de Comerţ Liber - Colon din Panama, Isla
Margarita din Venezuela, Ciudad del Este în
Paraguay, Zona de Comerţ Liber – ARUBA [3]
şi altele. Structura umbrelă care permite am-
belor grupuri să acţioneze alăturat este Frăţia
Musulmană Internaţională, singurul grup pan-
islamist care a servit pentru câteva decenii ca
punte între cele două facţiuni. Există, totoda-
tă, dovezi, în forma înregistrărilor corporatis-
te, că Frăţia Musulmană Internaţională a înfi-
106
inţat zeci de companii offshore în Panama şi
Caraibe [4]. În plus, companiile din Frăţie par
să aibă acorduri financiare cu anumite bănci
care sunt adesea implicate şi în activităţi de
spălare de bani pentru carteluri de droguri şi
alte tranzacţii ilegale.
Susţinătorii grupurilor radicale isla-
miste, extinse din bazinul Caraibelor până
la zona de graniţă cu Paraguay, Argentina şi
Brazilia, desfaşoară activităţi de strângere de
fonduri. Totodată, aceştia generează fonduri
ilegale prin spălare de bani, trafic de droguri,
afaceri cu arme, trafic de persoane, pirate-
rie şi falsificare de documente. În acest fel,
anual, zeci de milioane de dolari pleacă că-
tre organizaţiile-mamă din Orientul Mijlociu,
extinzând astfel structura globală de sprijin a
terorismului internaţional în această emisferă.
Iranul a rămas cel mai activ stat spon-
sor al terorismului. Trupele Revoluţionare
Islamice din Iran şi cele ale Ministerului de
Informaţii şi Securitate au continuat să se im-
plice în planificarea şi sprijinirea actelor tero-
riste, ajutând diverse grupări care deţin pute-
rea, contracarând astfel orice efort referitor la
moderarea acestor politici.
Iranul a menţinut la un nivel superior
rolul de încurajare financiară, logistică şi ope-
raţională a activităţilor teroriste îndreptate îm-
potriva Israelului, desfăşurate de către Hez-
bollah, Hamas, Jihadul Islamic Palestinian,
Brigăzile Martirilor Al-Aqsa şi Frontul Popular
de Eliberare a Palestinei-Comandamentul
General. Totodată, a spijinit şi grupările tero-
riste din Golf, Africa, Turcia şi Asia Centrală.
Acest sprijin este mult mai redus decât cel
acordat grupărilor antiisraeliene şi în ultimii
ani chiar a scăzut. Guvernul iranian nu s-a im-
plicat direct, în 2001, în aplicarea fatwa a lui
Khomeini împotriva lui Salman Rushdi, însă
decretul nu a fost revocat şi nici cele 2,8 mili-
oane de dolari promise pentru uciderea aces-
tuia, nu au fost retrase. Mai mult, cu ocazia
aniversării în februarie a fatwa, mii de iranieni
fanatici au declarat iarăşi că decretul este ire-
vocabil şi că trebuie dus la îndeplinire.
Iranul a cooperat cu SUA şi cu aliaţii
lor, la conferinţa de la Bonn din 2001, pentru a
ajuta la formarea Autorităţii Afgane Provizorii.
Teheranul a pledat pentru închiderea graniţe-
lor sale cu Afganistanul şi cu Pakistanul, pen-
tru a preveni infiltrarea talibanilor afgani sau
celor din al-Qaeda. Există totuşi informaţii din
care rezultă că arabii afgani, inclusiv membrii
al-Qaeda, au folosit Iranul ca rută de tranzit,
pentru a intra sau ieşi din Afganistan.
În anul 1972, şahul Reza Pahlavi a ini-
ţiat un program civil vizând obţinerea energiei
nucleare. Cu toate că subsolul iranian adă-
posteşte cantităţi considerabile de hidrocar-
buri, şahul dorea să ofere ţării şi electricitate
de origine nucleară. În 1974 a început con-
struirea, prevăzută să se deruleze pe o peri-
oadă de 15 ani, a 23 de reactoare. Au fost co-
mandate firmei germane Siemens două cen-
trale, a câte 1300 de megawaţi. Însă aceste
planuri au fost dejucate de revoluţia islamică,
regimul fiind răsturnat în 1979 (de altfel, una
dintre cele două centrale a fost deteriorată în
cursul războiului iraniano-irakian).
Ca şi China şi Irak, Iranul şi-a trimis cei
mai buni savanţi să studieze această discipli-
nă în ţările care dezvoltau programe nucle-
are şi, în apropiere de Teheran, a fost creat
un centru de cercetare în domeniu, graţie
cunoştinţelor dobândite astfel. Cu toate că
a devenit stat semnatar al Tratatului de Ne-
proliferare Nucleară, în 1968, ca stat care nu
deţine arma nucleară, în 1984, conducerea
Republicii Islamice Iran, răvăşită de războiul
iraniano-irakian, a reînviat programul nuclear,
considerând că o reînarmare este necesară.
Învăţămintele unui război aeroterestru înde-
lungat, dus contra Irakului, tirul de rachete
balistice îndreptat asupra principalelor aglo-
meraţii urbane ale celor doi beligeranţi, cer-
cetările atomice ale Bagdadului, angajarea
decisivă în Golf a gigantului militar american
au incitat Iranul la construirea şi deţinerea,
într-un viitor apropiat, a unor arme cu o pute-
re mare de distrugere. Ele oferă o capacitate
de intimidare, pe care alte categorii de arme
nu o pot egala. Însuşi ayatollahul Ruddolah
Khomeini încuraja oamenii de ştiinţă iranieni
să studieze atomul, pentru a furniza ţării un
instrument eficient în prezervarea indepen-
denţei sale.
La sfârşitul lui 2003, Iranul a fost de
acord să semneze Protocolul Adiţional, per-
miţând Agenţiei Internaţionale pentru Energia
Atomică (AIEA) să realizeze inspecţii comple-
xe şi inopinate. A făcut aceasta datorită con-
damnării de către ONU şi pentru a evita posi-
bile sancţiuni pentru faptul că a ascuns date
107
referitoare la programul său nuclear. La înce-
putul anului 2004, AIEA a descoperit urme de
uraniu îmbogăţit la o locaţie nucleară din Iran.
Uraniul, neobişnuitul izotop 235, fusese rafi-
nat 90%. Acest lucru îl face să deţină o calita-
te specială. Uraniul, izotop 235, este folosit la
crearea bombei nucleare. Iranul a afirmat că
echipamentul a fost contaminat cu uraniu în
timpul transportului. De asemenea, a declarat
că este imposibil de determinat exact timpul
şi locul contaminării, din cauza faptului că di-
ferite părţi ale reactorului au fost transportate
din cinci ţări diferite. AIEA a sugerat că este
posibil ca procesul de contaminare să se fi
desfăşurat în Pakistan, ca urmare a presupu-
sei întâlniri dintre oficialii iranieni şi omul de
ştiinţă pakistanez, Abdul Qader Khan. AIEA a
solicitat Pakistanului să îi permită să ia o pro-
bă din site-urile sale de îmbogăţire a uraniului
pentru a determina dacă procesul de conta-
minare a avut loc sau nu în Pakistan.
La 15 noiembrie 2004, Franţa, Germa-
nia şi Marea Britanie pe de o parte, şi Iranul
pe de altă parte, au semnat un acord, cunos-
cut ca Acordul de la Paris. Prin acest acord,
Iranul se angaja la o cooperare deplină şi
transparentă cu AIEA, afirmând din nou că
nu încearcă să obţină arme nucleare şi că va
continua suspendarea tuturor activităţilor de
îmbogăţire şi procesare a uraniului. În ceea
ce priveşte UE, aceasta recunoştea aces-
te acţiuni ale Teheranului ca fiind „o măsură
voluntară de construire a încrederii şi nu o
obligaţie legală” şi au fost de acord să ofe-
re Iranului „garanţii ferme în ceea ce priveşte
cooperarea nucleară, tehnică şi economică şi
angajamente ferme de securitate”.
Negocierile dintre cei trei reprezentanţi
ai Uniunii Europene şi Iran au fost întrerupte
la începutul lunii august a anului 2005, după
alegerile prezidenţiale din Iran şi victoria po-
pularului Mahmoud Ahmadinejad, când statul
iranian a reluat activităţile de conversie a ura-
niului de la Esfahan.
Considerând continuarea negocierilor
ca fiind inutilă, preşedintele iranian a declarat,
imediat după numirea sa în funcţie, că va pre-
zenta o nouă propunere în cadrul vizitei sale
la ONU. În discursul său din 17 septembrie
2005 în faţa Adunării Generale ONU, a insis-
tat asupra dreptului inalienabil al iranienilor
de a avea un ciclu complet de obţinere a com-
bustibilului nuclear şi a acuzat Occidentul de 1979, noile autorităţi au susţinut şi susţin că
tentativa de a lipsi Iranul, şi alte naţiuni aflate cercetările au drept obiectiv utilizarea paşnică
în curs de dezvoltare, de drepturile proprii. a energiei nucleare. În colaborare cu Federa-
Propunerea cheie a preşedintelui iranian se ţia Rusă, din 1995 a început reconstrucţia şi
referea la invitarea firmelor străine la dezvol- dezvoltarea reactorului I al centralei. Au fost
tarea capacităţilor de îmbogăţire a uraniului, descoperite facilităţi de îmbogăţire a uraniului
propunere respinsă de oficialii europeni. la Natanz (centrifugi) şi la Yazd, iar la Arak
În august 2005, Iranul a reactivat uzi- există o fabrică de apă grea [7]. După ani de
na de conversie a uraniului localizată lângă negocieri, Iranul a decis să ignore semnale-
Esfahan, şi, prin urmare, a declarat că va lu- le transmise de partenerii de dialog din UE şi
cra doar la îmbunătăţirea centrifugată. Acest să relanseze procesul de prelucrare. Dosarul
lucru a condus la cererea celor din grupul a fost înaintat Consiliului de Securitate spre
E3 (Franţa, Germania şi Marea Britanie) şi a discutare, de către Consiliul Agenţiei Interna-
SUA de a raporta atitudinea Iranului în faţa ţionale pentru Energia Atomică. Teheranul nu
Consiliului de Securitate al ONU. a respectat ultimatumul forumului suprem al
În anul 2005, Agenţia Internaţională de Naţiunilor Unite de a-şi suspenda programul
Energie Atomică a pus la dispoziţie detalii în de îmbogăţire a uraniului, din august 2006,
legătură cu faptul că Iranul nu a declarat acti- rezultatul final al crizei fiind nesigur.
vităţi nucleare importante, aşa cum prevedea
înţelegerea care cuprindea măsurile de sigu-
ranţă. AIEA a raportat că nu a găsit dovezi
că Iranul ar avea un program militar nuclear Note
secret, dar că nu este în măsură să dea asi-
gurări credibile că nu există activităţi nucleare [1] Revolutionary Armed Forces of Columbia.
nedeclarate care se desfăşoară în ţară. [2] Cf. Bogdan Ioan Stanciu, Asociaţia Alterme-
La 04 februarie 2006, Consiliul Direc- dia, www.contact@altermedia.ro
[3] Aruba este o insulă care face parte din Re-
tor al AIEA a votat pentru trimiterea Iranului în gatul Ţărilor de Jos în America centrală carai-
Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiu- beană.
nilor Unite în vederea adoptării unor potenţi- [4] Ibidem, www.contact@altermedia.ro
ale sancţiuni economice şi politice. Consiliul [5] http://www.iaea.org/Publications/Documents/
AIEA şi-a exprimat îngrijorarea faţă de ambiţi- Board/2006/gov 2006.
ile nucleare ale Teheranului, menţionând atât [6] Ibidem.
„eşecurile în îndeplinirea obligaţiilor asumate” [7] BBC World on-line – Q&A: Iran’s nuclear
programme, news.bbc.co.uk/1/hi/world/middle_
[5] cât şi „lipsa încrederii că programul nucle-
east/3148398.stm
ar urmăreşte doar scopuri paşnice” [6].
În tentativa de a câştiga timp şi pentru
a avea sprijinul Chinei şi Rusiei, textul rezolu-
ţiei, votat, prevedea ca raportarea Iranului să
se realizeze după o nouă deliberare a Con-
siliului Director al AIEA. Imediat după adop-
tarea rezoluţiei AIEA, Teheranul a anunţat că
va relua activitatea de îmbogăţire a uraniului
şi va întrerupe pentru o perioadă de timp ne-
limitată aplicarea Protocolului Adiţional, între-
rupând astfel inspecţiile complexe ale AIEA,
deoarece agenţia cere Iranului să dezvăluie
secrete legate de echipamentul militar con-
venţional care nu au nicio legătură cu progra-
mul nuclear.
La rândul său, Iranul islamist a moşte-
nit proiectul centralei nucleare de la Busher,
destinat iniţial construirii armei atomice. După

108
 TERORISMUL DE STAT – IRAN
Avocat dr. Aurelian BĂDULESCU
UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”
Abstract
Since the declaration of the Islamic Republic
of Iran in 1979, the government of Iran has
been accused by a number of states, including
the United States, Israel and some European
countries, of funding, providing equipment,
weapons, training and giving sanctuary to
terrorists. The United States State Department
describes Iran as the “most active state
sponsor of terrorism.” US Secretary of State
Condoleezza Rice elaborated stating, “Iran has
been the country that has been in many ways a
kind of central banker for terrorism in important
regions like Lebanon through Hezbollah in
the Middle East, in the Palestinian Territories,
and we have deep concerns about what Iran
is doing in the south of Iraq.” State-sponsored
terrorism is a term used to describe terrorism
sponsored by nation-states. As with terrorism,
the precise definition, and the identification of
particular examples, are subjects of heated
political dispute. In general state-sponsored
terrorism is associated with paramilitary. It is
also frequently used in conjunction with state
terrorism, which is (an accusation of) terrorism
committed by governments.
Keywords: Islamic Republic of Iran,
state-sponsored terrorism
Abordări asupra fenomelogiei
Terorismul sponsorizat de stat este pro-
movat de acele grupări care sunt sponsorizate
de statele ce promovează violenţa şi dictatu-
ra. Grupările teroriste sponsorizate de stat
sunt folosite deliberat de către state cu vede-
ri radicale ca instrumente de politică externă.
Tipul acesta de terorism este o metodă
eficientă din punct de vedere economic de a
duce un război ascuns prin folosirea unor su-
rogate de luptători sau mercenari (Delcea şi
Bădulescu, 2008).
109
Un astfel de caz a fost considerat fo-
losirea de către guvernul iranian a unor tineri
militanţi presupuşi independenţi în luarea de
ostatici la ambasada americană din Teheran
în 1979. Având la dispoziţia lor resurse spo-
rite, grupările teroriste sponsorizate de stat
pot realiza atacuri cu un efect mai devastator
decât alte grupări teroriste, inclusiv atacuri cu
avioane şi pot aplica alte metode combatan-
te. Irakul a fost până în decembrie 2003 un
sponsor de mare anvergură.
Aparent, în urma războiului din martie
2003 şi martie 2004, trupele americane şi cei
de la comisia ONU nu au găsit arme de dis-
trugere în masă, dar, se pare că Irakul a de-
ţinut şi a fost un sponsor fidel al terorismului.
Siria, Iran, Coreea de Nord şi Libia sunt state
care au sponsorizat şi sponsorizează teroris-
mul. Rusia, până în anul 1999 şi după, a fost
şi este un sponsor de neegalat al terorismu-
lui. China a fost şi este un potenţial sponsor
al terorismului. Coreea de Nord deţine arme
biologice de distrugere în masă, practică trafi-
cul de droguri şi spălarea de bani la cele mai
înalte cote ilicite pentru promovarea şi spon-
sorizarea terorismului. Iranul adăposteşte Or-
ganizaţia teroristă Garda Revoluţionară Irani-
ană (GRI), organizaţie care deţine arme de
distrugere în masă, face instruire şi pregătire
militară sponsorizată de către statul iranian.
Aceste ţări (Siria, Iran, Coreea de Nord, Libia,
Rusia şi China) antrenează trupe teroriste şi
deţin arme de distrugere în masă, fiind cele
mai periculoase ţări din lume care promovea-
ză terorismul şi violenţa împotriva statelor oc-
cidentale şi Israel. Vom trece mai jos în revis-
tă statul Iran care sponsorizează terorismul
(Delcea şi Bădulescu, 2008; Quillen, 2001).
Iran
Iranul sponsorizează terorismul de foarte
multă vreme. Departamentul de Stat numeşte
Republica Islamică a Iranului: „cel mai activ
stat sponsor al terorismului”. Iranul continuă
să asigure fonduri, arme, antrenamente şi
adăpost multor grupări teroriste din Orientul
Mijlociu şi nu numai.
Dar elementele reformiste din condu-
cerea Iranului şi populaţia din ce în ce mai
nemulţumită pun la îndoială politica dură, fun-
damentalismul rigid şi atitudinea anti-occiden-
tală. De la revoluţia din 1979, condusă de Aza-
tallah Kha, care a răsturnat regimul susţinut de
americani, ţara a fost condusă de clericii shiiţi
musulmani, devotaţi unei severe interpretări
a legii islamice. Iranul are azi doi lideri princi-
pali: Muhammad Khatami, care e preşedintele
ales de popor şi Ali Khamenei, care e liderul
suprem. Khatami e un reformist, dar antiame-
ricanii şi antioccidentalii ca Ali Khamenei domi-
nă încă serviciile militare şi de spionaj din Iran.
Iranul susţine în special grupări isla-
miste inclusiv gruparea Hesbollah, grupare
fondată cu ajutorul său în 1980 şi grupări te-
roriste palestiniene ca Hamas şi Jihad-ul isla-
mic palestinian. De asemenea se crede că a
fost implicat în ianuarie 2002 într-o încercare
a grupării Hesbollah de a face contrabandă
cu o navă cu arme pentru autorităţile pales-
tiniene. Iranul a susţinut Partidul Muncitorilor
din Kurdistan, mişcarea separatistă kurdă din
Turcia şi alte grupări din zona Golfului Persic.
Guvernul american precum şi alte foruri inter-
naţionale au înregistrat Iranul ca sponsor al
terorismului din 1984 şi până azi.
Se cunoaşte în prezent că Iranul con-
tribuie pentru Hezbollah, în conflictul dintre
Israel şi Hezbollah anul curent, cu armament
şi susţinere financiară. Printre activităţile sale
se aflau şi următoarele:
– în noiembrie 1979, studenţi revoluţionari
iranieni despre care se credea că erau în
legătură cu guvernul Khameini au ocupat
ambasada americană de la Teheran. Iranul
a ţinut 52 de oameni ostatici timp de 444
de zile.
– observatorii spun că Iranul a ştiut dinainte
despre atacurile grupării Hesbollah cum ar
fi răpirea şi asasinarea în 1988 a colonelului
William Higging, ofiţer al marinei americane
implicat într-o misiune de observare a Naţi-
unilor Unite în Liban şi în plasările de bom-
be din 1992 şi 1994 în instituţiile culturale
evreieşti din Argentina.
110
– Iranul mai are încă un preţ pus pe capul ro-
mancierului britanic de origine indiană, Sal-
man Rushdie, pentru ceea ce liderii iranieni
au numit scrieri blasfematoare despre Islam
în romanul său din 1989 Versetele satanice.
– oficialii americani spun că Iranul a sprijinit
gruparea din spatele atacului terorist cu
bombe asupra turnurilor Khabar, o reşedin-
ţă militară americană din Arabia Saudită, în
care au fost ucişi 19 americani. Potrivit CIA,
Iranul deţine atât substanţe chimice care
pot cauza sângerarea, umflarea şi sufoca-
rea cât şi bombe şi obuze pentru a împrăş-
tia aceşti agenţi. Iranul are de asemenea un
program activ de arme biologice condus în
parte de achiziţia de tehnologii bifuncţiona-
le (care pot avea întrebuinţări inofensive şi
mortale în acelaşi timp).
De asemenea, cu ajutorul Rusiei, Ira-
nul creează o plantă cu putere nucleară. Ofi-
cialii americani spun că Iranul e mai interesat
de crearea unei arme nucleare decât de pro-
ducerea energiei nucleare. Iranul are sute de
proiectile cu bătaie scurtă. A fost de aseme-
nea construit un proiectil Shahab-3 testat la
zbor care are o bătaie de 1300 km, suficient
pentru a lovi Israelul sau Arabia Saudită.
Pe lângă aceasta, Iranul lucrează la un
proiectil cu o bătaie şi mai lungă, inclusiv unul
care susţine că va fi folosit la lansarea sateli-
ţilor, dar experţii spun că ar putea fi folosit şi
în lupta cu proiectile intercontinentale. Ţările
care au furnizat Iranului tehnologie de rache-
te sunt: Rusia, China şi Coreea de Nord. Mai
mult, în Teheran există o organizaţie puter-
nică (Garda Revoluţionară Iraniană) care se
ocupă cu producerea armelor de distrugere
în masă, precum şi mijloacele de folosire a
acestora. Actualmente, a primit sancţiuni in-
ternaţionale pentru programe nucleare şi
date limită (31 august 2006) pentru încetarea
acestora.
Concluzii
În concluzie, terorismul de stat presu-
pune implicarea directă sau indirectă a gu-
vernului în practici de natură teroristă. Prima
modalitate în care guvernul subordonează
violenţa asimetrică şi ilegală propriilor scopuri
este exercitarea terorii de stat, care nu face
obiectul prezentei lucrări din raţiunile descri-
se la punctul. Statele pot fi implicate în feno-
menul terorist în diferite moduri: de la nivele
diverse de sprijin general pentru organizaţii
teroriste, la asistenţă operaţională, iniţierea şi
conducerea de atacuri, până la înfăptuirea de
atacuri teroriste de agenţii oficiale ale statului.
Statele care recurg la una sau mai multe for-
me de implicare în operaţiuni teroriste sunt de
obicei categorisite drept „state teroriste” sau
“state-sponsor ale terorismului”. Această eti-
chetă a căpătat un caracter de armă politică,
fiind atribuită reciproc de către state rivale sau
folosită de organizaţii teroriste împotriva unor
state care acţionează împotriva lor În încer-
carea de a caracteriza probleme terorismul
sponsorizat de stat s-a realizat o delimitare
a statelor în funcţie de nivelul lor de implicare
în terorism : state care sprijină acte teroriste
– oferă suport financiar, ideologic şi asistenţă
militară sau operaţională; state care conduc
acte teroriste – iniţiază, dirijează şi desfăşoa-
ră activităţi teroriste prin grupuri plasate în
afara instituţiilor proprii; state care înfăptuiesc
acte teroriste – desfăşoară activităţi teroriste
în afara graniţelor prin propriile organizaţii şi
membri oficiali ai serviciilor de securitate sau
de informaţii sau agenţii lor direcţi. Cu alte cu-
vinte, state care atacă în mod intenţionat civili
ai altor ţări pentru a atinge scopuri politice,
fără a declara război.

Bibliografie

Antipa, M., (2004). Securitatea şi terorismul. Ed.

Celsius: Bucureşti.
Delcea, C. & Bădulescu, A., (2006). „Terorismul
Azi”, in Terorismul Azi, vol. 4, anul I, 5-10. Ed.
ASCT: Cluj-Napoca.
Delcea, C. & Bădulescu, A., (2006). „11 Septembrie
2001, Cauze şi consecinţe.” in Terorismul Azi,
vol. 3, anul I, 5-48. Ed. ASCT: Cluj-Napoca;
Delcea, C., (2006). „Terorismul internaţional”, in
Terorismul Azi, vol. 1, anul I, 39-72. Ed. ASCT:
Cluj-Napoca.
Hoffman, B., (2007). The Victims of Terrorism: An
Assessment of Their Influence and Growing
Role in Policy, Legislation, and the Private
Sector. RAND Corporation, USA.
Hoffman B., et all., (2007). State of the Struggle:
Report on the Battle Against Global Terrorism.
Council on Global Terrorism, USA.

111
112
 VULNERABILITATEA PAVILIONULUI DE COMPLEZENŢĂ
Prof. univ dr. clc. Andrian MIHEI
ACADEMIA NAVALĂ “MIRCEA CEL BATRAN” CONSTANŢA, ROMÂNIA
Abstract
After the 9/11 attacks, global concerns have
been expressed for security issues and the fear
about the risk that ships registered under flags
of convenience can be used in terrorist actions
or to financing them.
Often the ownership identification and
accountability are hidden under the veil of
incorporation by several corporate structures
type off-shore spread over a number of different
jurisdictions. The registration of ships under the
flags of convenience without to require a visible
connection between the ship and its beneficial
owners impede disclosure of any possible
terrorist assets.
More than ever, it is necessary to eliminate the
risk of insecurity created by irresponsible flags
in international governance of the Sea.
Keywords: terorism, terorism maritim
Introducere
În decursul evoluţiei industriei trans-
porturilor maritime, pentru limitarea efecte-
lor răspunderii juridice a navelor aparţinând
aceluiaşi armator [1], dar şi pentru optimi-
zarea profitului acestora, au apărut socie-
tăţile de unică navă înregistrate în jurisdicţii
mai permisibile, care oferă confidenţialitate
deplină asupra identităţii acţionarilor, acor-
dând facilităţi fiscale foarte atractive investi-
torilor.
Într-o lume din ce în ce mai globalizată
în care fluiditatea capitalurilor se manifestă
agresiv pe piaţa liberă, tot mai multe state în-
cearcă să găsească soluţii pentru atragerea
sau păstrarea acestora. Ca o consecinţă a
creşterii competiţiei economice, multe state
oferă facilităţi fiscale avantajoase prin înfi-
inţarea de registre maritime deschise înre-
gistrării de nave indiferent de naţionalitatea
113
acţionarilor sau de sediul lor administrativ
real. În schimbul unor taxe foarte competitive,
indiferent de profitul obţinut, navele înregis-
trate în astfel de registre obţin dreptul de ar-
borare a pavilionului statului respectiv. Marea
majoritate a acestor state oferă şi o deplină
confidenţialitate asupra operaţiunilor financi-
are protejând identitatea beneficiarilor reali ai
navelor astfel înregistrate, dar şi o mai mare
lejeritate în respectarea standerdelor de sigu-
ranţă şi securitate în activitatea de transport
maritim şi fără restricţii în angajarea forţei de
muncă.
Ca o consecinţă a progresului tehno-
logic revoluţionar al ultimilor ani, pe lângă
intemeiata abordare a investitorilor de bună
credinţă de a găsi noi soluţii în protejarea şi
majorarea capitalului lor în contexul unei con-
curenţe tot mai acerbe, a fost posibilă inter-
naţionalizarea reţelelor de crimă organizată
şi terorism care a dus la apariţia unor orga-
nizaţii trans-frontaliere moderne. Acestea au
acumulat o putere financiară considerabilă
care le permite implicarea de resurse uma-
ne şi de capital în operaţiuni din ce în ce mai
diversificate. Venituri considerabile necesare
finanţarii acţiunilor lor sunt obţinute prin inter-
mediul unor activităţi ce par legale, dar care
speculează imperfecţiunile legislative şi mas-
chează de fapt operaţiuni ilegale, de spălare
de bani din contrabandă, trafic de armament,
de droguri, de persoane, etc.
Prin implicarea de multiple şi diverse
jurisdicţii legislative, dimensiunea globală a
activităţilor ilegale face aproape imposibilă
identificarea şi blocarea la timp a eventuale-
lor active ale crimei organizate sau ale orga-
nizaţiilor teroriste. Adesea, investigatorii aflaţi
pe urmele activelor teroriste nu au reuşit să
pătrundă secretul corporativ oferit de legisla-
ţia pavilioanelelor de complezenţă, lovindu-se
de confidenţialitatea sistemului ce îşi prote-
jează de fapt propriul interes economic.
Navele fantomă
– factor de risc în transportul maritim
După atacurile din 11 septembrie 2001,
s-au exprimat temeri la nivel mondial cu privi-
re la riscul ca nave înmatriculate sub pavili-
oane de complezenţă să fie utilizate în acţiuni
teroriste sau în finanţarea acestora.
Este cunoscut că grupările teroriste
pot opera nave individuale sau flote pentru a
genera fonduri şi pentru a îşi susţine operaţi-
unile. Traficul de droguri, cel de persoane şi
cel de armament au fost folosite frecvent ca
mijloace de asigurare financiară de către gru-
puri teroriste precum LTTE (Liberation Tigers
of Tamil Eelam).
Velupillai Prabhakaran, liderul LTTE, a
declarat [2] în 2005 că „geografic, securita-
tea Tamil Eelam este interconectată cu cea a
mărilor sale. Doar când suntem puternici pe
mare şi distrugem dominaţia pe care inami-
cii noştri o au, vom putea păstra zonele de
pământ eliberate şi să ne izgonim duşmanii
de pe pământul nostru.”, subliniind astfel im-
portanţa pe care puterea navală o are pentru
gruparea sa.
Aceştia au dezvoltat o aripă maritimă
– „Sea Tigers”, dotată cu nave mici, ambar-
caţiuni rapide pentru atentate sinucigaşe, cu
care a lansat atacuri asupra navelor militare
şi comerciale ale Sri Lankăi, a atacat cu mi-
traliere un petrolier sub pavilion panamez, în
septembrie 1997, ucigând cei 33 de membri
ai echipajului şi a fost implicată [3] în răpirea
navei „Stillus Limmasul”, în iulie 1997, care
transporta circa 32400 rachete pentru lansa-
toarele de 81 mm destinate armatei sri-lanke-
ze. Estimările actuale [4] arată că organizarea
şi bunurile maritime ale Sea Tigers „sunt cu
adevărat capabile şi pot concura cu facilităţile
maritime ale unui stat insulă mic”, incluzând o
flotă de 12-15 nave maritime comerciale, cu
capacităţi de 1000-1500 TDW, un număr con-
siderabil de pescadoare, ambarcaţiuni cu mo-
tor, de mare viteză şi personal bine instruit.
O mare parte a mărfurilor transportate
sunt legitime, navele operând oficial pe pia-
ţa maritimă mondială, iar fondurile generate
sunt utilizate pentru a susţine lupta organiza-
ţiei împotriva guvernului din Sri Lanka. Totuşi,
navele respective transportă şi arme, muniţie
şi alte echipamente militare necesare ope-
114
raţiunilor şi acţiunilor teroriste desfăşurate
de LTTE. Reţeaua de procurare de arme a
acestora este extinsă şi sofisticată, uzând de
cunoştinţe extinse în ce priveşte practicile şi
procedurile comerciale maritime.
Navele deturnate, capturate sau răpite
de către terorişti sau chiar de către piraţi, sunt
înregistrate din nou sub pavilioane de com-
plezenţă şi utilizate pentru transportul şi con-
trabanda cu armament, muniţie sau echipa-
mente militare, pentru a lansa atacuri asupra
porturilor sau facilităţilor portuare ori pentru
transportul de arme de ucidere în masă către
sau pentru organizaţii teroriste.
Deşi Organizaţia Maritimă Internaţi-
onală a elaborat un pachet de „Măsuri pen-
tru prevenirea înregistrării navelor fantomă”,
acestea sunt destul de permisive, iar specia-
liştii recomandă [5] ca dacă un stat nu poate
da asigurarea că navele înregistrate sub pa-
vilionul său sunt legitime, atunci toate navele
înregistrate în acel stat să fie puse pe lista
neagră şi să le fie interzis accesul în apele
teritoriale ale altor state, iar dacă acest lucru
nu se întâmplă la nivel internaţional, statele ar
putea întocmi individual astfel de liste.
Pavilionul de complezenţă
Din punct de vedere istoric, folosirea
pavilionului de complezenţă a apărut în a
doua decadă a secolului trecut. Odată cu în-
ăsprirea legislaţiei în domeniul transporturilor
maritime, a legislaţiei muncii, dar şi a creşterii
costurilor de exploatare a navelor din Statele
Unite ale Americii, armatorii au început să-şi
transfere navele sub pavilion Panama, stat
care a oferit condiţii mult mai competitive la
costuri foarte reduse, arătând flexibilitate în
aplicarea normelor legislative.
Criteriul principal ce defineşte pavilio-
nul de complezenţă ţine de diferenţa de na-
ţionalitate a armatorului navei faţă de cea a
pavilionului pe care îl arborează aceasta.
Federaţia Internaţională a lucrătorilor
din Transporturi (ITF) [6] a iniţiat în 1948 o
campanie sindicală internaţională, la nivelul
industriei transporturilor maritime cu ocazia
Congresului Mondial de la Oslo, Norvegia, în
scopul de a proteja navigatorii care servesc
pe navele sub pavilionul de convenienţă, indi-
ferent de naţionalitatea lor, împotriva exploa-
tării de către armatori. De asemenea, acţiu-
nea ITF a fost dublată de o campanie politică
internaţională la nivelul guvernelor, concepu-
tă pentru a stabili de comun acord o legătură
reală între pavilionul arborat de o navă şi naţi-
onalitatea sau reşedinţa proprietarilor, mana-
gerilor şi navigatorilor navei în vederea elimi-
nării pavilionului de complezenţă ca sistem. În
1974, ITF a definit pavilionul de complezenţă
(FOC) [7] astfel: „în cazul în care beneficiarul
proprietăţii navei şi controlului acesteia este
găsit în altă parte decât ţara al cărui pavilion îl
arborează nava, ea este considerată că navi-
gă sub un pavilion de complezenţă.”
Comitetul de bune practici din cadrul
campaniei ITF împotriva FOC, a declarat
următoarele ţări ca pavilioane de complezen-
ţă: Antigua şi Barbuda; Bahama; Barbados;
Belize; Bermuda (UK); Bolivia; Burma; Cam-
bodia; Cayman Islands; Comoros; Cyprus;
Equatorial Guinea; French International Ship
Register (FIS); German International Ship
Register (GIS); Georgia; Gibraltar (UK); Hon-
duras; Jamaica; Lebanon; Liberia; Malta;
Marshall Islands (SUA); Mauritius; Mongolia;
Netherlands Antilles; North Korea; Panama;
Sao Tome and Principe; St. Vincent; Sri Lan-
ka; Tonga; Vanuatu.
Flota iraniană în căutarea pavilionului
pierdut
Primele sancţiuni asupra Iranului au
fost impuse de Statele Unite ale Americii în
urma revoluţiei islamice din 1979. Ulterior
numeroase alte state şi organizaţii internaţio-
nale au impus sancţiuni Iranului datorită pro-
gramului său nuclear, a rachetelor balistice, a
traficului ilegal de armament, a finanţării reţe-
lelor teroriste islamice, dar şi a atitudinii sale
repetate de a ignora rezoluţiile ONU.
Ca o măsură de contracarare a sanc-
ţiunilor internaţionale asupra flotei sale co-
merciale, Iranul a recurs la o aşa zisă pri-
vatizare a navelor şi înregistrare a lor sub
diverse pavilioane de complezenţă. Începând
cu anul 2008, în încercarea lor de a se sus-
trage embargoului economic la care erau su-
puse, fostele nave ale celei mai mari flote de
stat NITC [8] au schimbat pavilionul iranian
cu pavilioane de complezenţă, precum Cipru şi
Malta.
115
În loc să răspundă constructiv temerilor
internaţionale, regimul de la Teheran a continu-
at să escaladeze starea conflictuală generând
insecuritate regională cu implicaţii la nivel glo-
bal. Pe 17 iulie 2012, la Phenian, înalţi oficiali
din Coreea de Nord şi Iran s-au întâlnit pentru
a pune la punct „un front comun împotriva im-
perialismului şi a hegemoniei” [9]. De mai mulţi
ani, cele două state considerate „axa răului şi
state problemă” [10] sunt supuse sancţiunilor
internaţionale pentru activităţile lor nucleare,
dar şi pentru finanţarea terorismului. Este de
notorietate că guvernele de la Teheran şi Phe-
nian împărtăşesc o ostilitate profundă pentru
Statele Unite ale Americii şi nu numai.
La rândul ei, Uniunea Europeană a
impus restricţii privind cooperarea cu Iranul
în comerţul exterior, în servicii financiare, în
sectorul energetic şi al tehnologiei, precum
şi interzicerea societăţilor de asigurare şi re-
asigurare din statele membre să furnizeze
servicii Iranului sau companiilor controlate de
iranieni. Din 23 ianuarie 2012, UE a impus
un embargo asupra petrolului iranian şi de
asemenea, a convenit îngheţarea activelor
băncii centrale a Iranului şi deconectarea de
la SWIFT [11] a celorlalte bănci iraniene iden-
tificate ca instituţii care încalcă sancţiunile.
Sub presiunea sancţiunilor, fostele
nave iraniene ce navigau sub pavilion cipriot
ori maltez s-au văzut nevoite să caute în afa-
ra UE alte pavilioane de complezenţă. Folosi-
rea de companii paravan, revopsirea navelor
şi înregistrarea acestora sub alte pavilioane
nu a putut scăpa vigilenţei SUA şi a UE, în
dorinţa lor de a impune respectarea sancţiu-
nilor şi forţarea autorităţilor iraniene de a se
conforma rezolutiilor ONU.
Chiar dacă nu sunt încă considerate
pavilioane de complezenţă, Tanzania, Tuva-
lu şi Moldova au facilitat înregistrarea nave-
lor fără a le cunoaşte adevărata identitate, în
intenţia lor de a atrage noi surse de venit la
buget. Numai presiunea internaţională a de-
terminat guvernele acestor state să retragă
dreptul de arborare a pavilionului său şi să
radieze înregistrarea navelor.
În urma sancţiunilor impuse de SUA,
UE şi alte state, producţia şi exportul de pe-
trol iranian a scăzut la un nivel minim istoric,
afectând puternic economia, dar şi nivelul de
trai al populaţiei.
Concluzii Note

Articolul 91 din UNCLO [12] menţio- [1] Persoană care echipează şi exploatează
nează necesitatea existenţei unei legături o navă. / Proprietar al unei nave. Sursa:
reale şi vizibile între navă şi statul al cărui pa- NODEX
[2] h t t p : / / w w w. i p c s . o r g / a r t i c l e _ d e t a i l s .
vilion îl arborează.
php?articleNo=1757
În acest sens, statele de pavilion trebuie
[3] http://www.lankalibrary.com/pol/LTTE.htm
să se asigure că proprietarii reali şi managerii [4] http://www.tamilguardian.com/tg323/p9.pdf
navei sunt corect identificaţi şi constant moni- [5] Gal Luft, Anne Korin, Terrorism Goes to Sea,
torizaţi prin ridicarea voalului [13] corporativ. Foreign Affairs, 2004.
De asemenea, instituţiile administrative şi fi- [6] International Transport Workers’ Federation
nanciare ale statului de pavilion au obligaţia - ITF este una dintre cele mai mari federaţii
să înregistreze şi să păstrăze evidenţa tuturor sindicale la nivel global, cu 779 de sindicate
tranzacţiilor şi modificărilor de proprietate. membre, reprezentând peste 4668950 de
Cu toate acestea, numărul navelor care lucrători din transporturi din 155 de ţări. ITF este
aliată cu Confederaţia Sindicală Internaţională
navigă sub un pavilion străin, altul decât cel
(CSI). Orice sindicat independent cu membri
naţional, în loc să scadă, se află într-o perma- din industria transportului este eligibil pentru
nentă creştere. Dacă în 1989 doar 41,5 % din statutul de membru al ITF. Sindicatul Liber
tonajul mondial [12] era înregistrat sub un pa- al Navigatorilor (SLN) din România este
vilion străin, altul decât naţionalitatea acţiona- membru ITF.
rilor, în anul 2011, procentul a ajuns la peste [7] Flag of Convenience (FOC) - Navă înregistrată
68 % . Pentru creşterea siguranţei şi securi- în temeiul legislaţiei maritime al unui stat
tăţii transporturilor maritime, mai mult ca nici- care nu este statul de origine a proprietarilor
de nave, deoarece statul de înmatriculare
odată se pune problema eliminării deficitului
oferă tarife reduse de impozitare şi / sau de
de securitate creat de pavilionul de comple- clemenţă în cerinţe de echipaj şi siguranţă.
zenţă al statelor iresponsabile în guvernarea [8] National Iranian Tanker Company
internaţională a mărilor şi a oceanelor lumii. [9] conform agenţiei de presă oficială nord-
Pe lângă respectarea tuturor reglementărilor coreeană KCNA, citată de AFP
actuale este necesară o abordare globală şi [10] Concept dezvoltat de fostul preşedinte
unitară a tuturor aspectelor de fiscalitate din american George W. Bush
activitatea de transport maritim, dar şi o eli- [11] Prescurtare pentru Society for Worldwide
minare a concurenţei neloiale datorate tratării Interbank Financial Telecommunication
– organizaţie care efectuează transferuri
diferenţiate a problemelor economico-financi-
electronice de fonduri între banci din ţări
are la nivelul fiecărui stat pentru o activitate diferite.
internaţionalizată. [12] United Nations Convention on the Law of
the Sea – Convenţia Naţiunilor Unite asupra
Bibliografie dreptului mării
Mihei A. (2011) „Optimizarea profitului în transportul http://www.un.org/Depts/los/convention_
maritim” Editura Muntenia, Constanţa; agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf
Marin Gh., Mihei A.S. (2010) „Terorismul maritim, [13] Voalul corporativ reprezintă un concept juridic
mit şi realitate” Editura CTEA, Bucureşti; care separă personalitatea unei corporaţii de
Murphy M.N. (2009) „Small boats, weak states, dirty personalitatea acţionarilor săi şi îi protejează
money: the challenge of piracy“ Columbia de a fi personal răspunzători pentru datoriile
University Press companiei şi alte obligaţii. Această protecţie
www.unctad.org/en/docs/rmt2011_en.pdf nu este nelimitată sau impenetrabil. În cazul
h t t p : / / w w w. r n w. n l / a f r i c a / b u l l e t i n / z a n z i b a r - în care o instanţă stabileşte că activitatea
deregister-iranian-oil-tankers societăţii nu a fost efectuat în conformitate
http://www.cnbc.com/id/48747781/Iran_Forced_to_ cu dispoziţiile legislaţiei corporative sau că
Reflag_Oil_Tankers a fost doar o fatadă pentru activităţi ilegale,
www.ft.com/cms/s/0/386c28e0-eb97-11e1-9356- aceasta poate atrage răspunderea personală
00144feab49a.html#axzz26kpoh6GN a acţionarilor pentru obligaţiile societăţii în
http://www.iranwatch.org/update/index.html cadrul conceptului juridic de ridicare a voalului
http://www.rferl.org/content/moldova-briefly- corporativ.
registered-12-iranian-ships/24675309.html [14] UNCTAD – Review of Maritime Transport 2011

116
 DELAYING OR PREVENTING A NUCLEAR-ARMED IRAN
Professor Raymond TANTER
President, Iran Policy Committee & Publishing Professor Emeritus,
The University of Michigan, USA
Introduction
In discussing how to delay or prevent
a nuclear-armed Iran, consider the political
system of the Iranian regime and its prolif-
eration activities. The main argument is that
because of the central role of ideology in the
authoritarian nature of the Islamic Republic of
Iran, traditional means of influence based on
national interests have little prospect of suc-
cess. Hence, there needs to be increased at-
tention paid to bringing about regime change
from within to avoid a choice between bomb-
ing Iran or living with a nuclear-armed Iran.
Given the revolutionary religious ideol-
ogy of an authoritarian Iran, it is instructive to
compare it with other states that have little or
no freedom but have achieved nuclear weap-
ons status, such as Pakistan and North Korea.
Neither Islamabad nor Pyongyang is religion
the ideology of the state. Although the official
name of Pakistan is the Islamic Republic of
Pakistan and religion plays an increasing role
in its culture and domestic politics, religion is
not as dominant in Islamabad as in Tehran.
As a result, it is more likely that Pakistan and
North Korea would be subject to bargaining
about national interest than Iran.
Freedom in the World 2012, published
by Freedom House, applies one of three
broad designations to states and territories:
Free; Partly Free; and Not Free, based largely
on respect for political rights and civil liberties.
Pakistan is in the group of Partly Free, trend-
ing toward less freedom because of blasphe-
my laws and an increase in official attempts
to censor internet-based content. Iran is in the
Not Free category, trending toward even less
freedom, due to imposition of stark restric-
tions on nongovernmental organizations and
prosecution of an increasing number of civic
leaders.
117
Of the 48 countries designated as Not
Free, nine have the lowest possible rating for
both political rights and civil liberties. North
Korea is a one- party regime that received the
dubious distinction of being in the Worst of
the Worst category. Despite being in the Not
Free category, Pyongyang is more capable of
striking a deal based on national interest ne-
gotiations than is Tehran.
At issue is the connection among free-
dom, proliferation, and deterrence, other fac-
tors being equal, which they are not. Assume
an early version of democratic peace theory
holds; then the fewer the political rights and
civil liberties within a country, the more likely
the regime will be aggressive in its interna-
tional relations and hence the more danger-
ous it would be with nuclear weapons.
But in the context of stable deterrence,
e.g., during the Cold War, the nature of the
political system is less relevant because
of national interest calculations. If ideology
trumps interest, as in the case of the Islamic
Republic of Iran, however, the nature of the
political system is even more important in the
hands of Iranian Islamists with nuclear weap-
ons. And if the political system is unstable, as
is the case of Pakistan, nuclear arms might
fall into the hands of Islamists less likely to be
deterred by a nuclear-armed India.
So, Pakistan and Iran may be more
dangerous than North Korea—Islamabad
because of the prospects for regime change
from within that allows Islamists to seize the
weapons and Tehran because its ideology is
more important than interests, it is less deter-
rable, and potential for internal regime change
are slim because dissidents are so divided
and not empowered by outside forces.
In Figure 1 demonstrates that Iran per-
ceives threats to pan-Islamism and the Is-
lamic Revolution with greater intensity than

Average Intensity
5.4
5.3
5.2
5.1
5
4.9
4.8
4.7
4.6
Pan-Islam Revolution
Fig. 1 Average Intensity of Perception of
Threat to Iranian Areas of Concern
threats to its national interests. These include
regional hegemony in the Persian Gulf, estab-
lishment of a sphere of influence around Iran,
and prevention of a renewed threat from Iraq.
While ideological imperatives and national in-
terest considerations may be pursued at the
same time, assume for the moment they can
be separated enough to determine their rela-
tive impact on Iranian decisionmaking. In this
respect, a primary conclusion of the Iran Poli-
cy Committee (IPC) book from which Figures
1-3 derive, What Makes Tehran Tick, is that
Tehran is more motivated by its Islamist ideol-
ogy than by its national interests.
Raymond Tanter and Thomas McInerney,
What Makes Tehran Tick,
Iran Policy Committee, Washington DC, 2006
As one analyst states:
Iran’s leadership clings to policies de-
rived largely from [Ayatollah] Khomeini’s ide-
ological vision even when such policies are
detrimental to the country’s other stated na-
tional interests and even when a sizable por-
tion of the ruling elite rejects them.
In other words, Iran’s revolutionary elite
reinforces the regime’s ideological nature by
National adopting confrontation as a modus operandi.
interest In this respect, “The Islamic Republic is dif-
ferent from its revolutionary counterparts in
that theideology of its state is its religion.” To
maintain the ideological character of the Is-
lamic Republic, Khomeini ordered the execu-
tion of political prisoners during 1988, as a
litmus test of fealty to revolutionary ideals.
For the first decade of clerical rule,
Ayatollah Hossein-Ali Montazeri was anoint-
ed as the successor of Khomeini, founder and
leader of the regime. In March 1989, howev-
er, Khomeini dismissed Montazeri because
of his protest against the massacre of mem-
bers of the Mujahedeen-e Khalq (MEK) and
the other opponents of the clerical rule. About
30,000 political prisoners were executed in a
very short period.
In view of this discussion of the domes-
tic situation in Iran, consider how its ideology
relates to Israel and the America. The regime
seeks the destruction of countries, as well as
the Sunni “apostate” countries in the Middle
East. Consequently, there is very little about
which to negotiate with Iran, and a regional
realignment that isolates Tehran has a much
greater chance of success on its nuclear file
than an engagement strategy that seeks to
negotiate national interest trade-offs. Now
consider how Iran’s authoritarian and ideolog-
ical nature relates to its hostility toward Israel
and the United States as well as its percep-
tion of threat from them.
Islamist Ideology Trumps Interests
The Islamic Republic of Iran is a prime-
time example of an authoritarian state run by
ideologically-determined clerics. The Iranian
regime’s desire to destroy Israel arises mainly
from incompatibility of values more than per-
ceived economic or military threats. In this re-
gard, consider the Figures 2 and 3.
118

Proportion of Statements Expressing Hostility
toward the U.S. or Israel
36 %
64 %
Israel Statements U.S. Statements
Fig. 2 Percentage of Iranian Statements
Expressing Hostility toward the U.S.
or Israel
During 2006, an Iran Policy Committee
research team of Farsi and English speakers
collected over 2,400 statements for the period
1979-2005. These statements came from the
Foreign Broadcast Information Service (avail-
able in microfiche and via World News Con-
nection) and BBC Worldwide Monitoring (via
Lexis-Nexis). Search parameters were “Iran
and United States” and “Iran and Israel.” The
team searched for three two-week periods
each year surrounding specific dates: Em-
bassy Takeover Day (4 November), Jerusa-
lem Day (the last Friday of the Muslim holy
month of Ramadan), and May Day (1 May).
The team sorted the collected statements ac-
cording to perception of threat and expres-
sion of hostility.
Figure 2 shows that out of a universe
of Iranian expression of hostility statements,
36% (515) were directed at Israel and 64%
(919) were directed at the United States. By
contrast, Iran seems to perceive very little
threat from Israel. The number of perception
of threat statements referring to the United
States remained relatively constant (938), but
only 137 statements (13% of total) assessed
a threat from Israel (Figure 3).
Figure 3 indicates that Iran perceives
little direct threat from Israel, but Tehran
nonetheless is extremely hostile toward Isra-
el. Indeed, the number of Iranian statements
reflecting perceived threat from Israel was so
low that there were not enough to conduct a
reliable statistical analysis of their intensity
119
over time. The near absence from the Iranian
leadership of perception of threat statements
about Israel strengthens the argument that
Iran’s expressed hostility toward Israel re-
flects ideological rhetoric rather than any gen-
uine sense of threat emanating from Israel.
Proportion of Statements Perceiving Threat
from the U.S. or Israel
13 %
87 %
Israel Statements U.S. Statements
Fig. 3 Percentage of Iranian Statements
Perceiving Threat from the U.S.
or Israel
The regime’s hostility toward Israel de-
rives its momentum from Iran’s existential en-
gagement in an ideological two-front war: the
war for leadership of the international Islamic
revival and the war against the West. The fact
that Tehran perceives no direct threat from
Israel, however, does not mean its hostility
should be discounted.
Because the unelected clerical rulers of
Iran lack popular legitimacy, they claim the le-
gitimacy of God, terming their principal oppo-
sition that rejects the ruling order, “Mohareb,”
or “Enemies of God.” Velayat-e faqih, or rule
by the jurisprudent, is the Islamic Republic’s
ruling principle. The Faqih is an Islamic legal
expert who also exerts worldly power. The
Supreme Leader of Iran, Ayatollah Ali Khame-
nei, considers himself as the Faqih.
In addition to the Supreme Leader, un-
elected regime institutions include the Guard-
ian Council, which is the most influential body;
it consists of six theologians appointed by the
Supreme Leader and six jurists nominated by
the judiciary and approved by parliament. It
has the authority to vet and ban candidates
from standing for elections to parliament,
presidency, and Assembly of Experts. The
latter appoints the Supreme Leader, moni-
tors his performance, and in principle, could
remove him if deemed incapable of carrying
out his duties.
At the summit for the 120-member
Non-Aligned Movement convened in Iran on
30 August 2012, the Supreme Leader invoked
the authority of the cloth to say that Tehran
considers nuclear, chemical, and similar
weapons “a great and unforgivable sin.” This
declaration is in contrasts to the International
Atomic Energy Agency (IAEA) report (also of
30 August 2012): It stated that the IAEA is un-
able to provide credible assurance about the
absence of undeclared nuclear material and
activities in Iran; therefore the Agency is not
able to conclude that all nuclear material in
Iran is for peaceful purposes.
Based in part on the IAEA report, the
Permanent Five Members of the UN Security
Council plus Germany (P5+1) proposed to
the IAEA Board of Governors a 13 September
2012 Resolution on Iran; The Board passed
the Resolution, which stated that Iran “contin-
ues to defy” requirements and obligations of
the United Nations Security Council (UNSC)
and the IAEA.
A Triangle of Influence on Iran
In view of the authoritarian nature of
the Iranian regime and uncertainties about
whether it is engaged in prohibited nuclear ac-
tivities, one of the most pressing issues of the
day is how to delay or even prevent a nuclear-
armed Iran. Figure 4 contains three legs of a
triangle of options to influence Iran—threats,
sanctions, and negotiations. Covert action
and clandestine activities conducted by intel-
ligence services undergird the triangle.
Threat of Military action is at the apex,
an option of last resort when the other legs
fail; although that threat remains on the table,
military action per se is not one of the current
legs of the triangle because it has yet to occur.
Also at the apex is regime change from
within, which is only partly under the influence
of external players. In the context of American
military force used to change regimes in Iraq
and Afghanistan, there is little support for an
externally-driven regime change strategy to
delay or prevent a nuclear-armed Iran. With
120
Tehran’s suppression of street protests after
the 2009 Iranian elections, there is scant ex-
pectation that regime change from within is
viable. Also, critics counter that the regime
change clock ticks slower than Iran’s nuclear
progress or Israel’s closing window of op-
portunity for a successful attack on Tehran’s
uranium enrichment, detonator research,
and missile sites. But unless internal regime
change is on the table, its clock cannot begin
to tick.
A first step toward regime change from
within was to remove the U.S. terrorist tag
from the main opposition organizations that
reject clerical rule in Iran, the National Council
of Resistance of Iran and its largest unit, the
Mujahedeen-e-Khalq (MEK), which the De-
partment of State did during September 2012.
A second step would be to persuade
dissident organizations to work together for
political change in Iran, despite their prior and
current enmity toward each other. It is in the
infamous tradition of revolutionary moments
for there to be hostility among resistance
groups that jockey for power as they envision
regime change.
A third step is to continue applying
each tool of the triangle under the assumption
that together they constitute collective action
short of war, yet do not preclude use of force
or pursuit of a regime change at the end of
the day. Such combined efforts by the interna-
tional community might eventually destabilize
the regime and pave the way for democratic
change in Iran.
At the base of the triangle are covert
action and clandestine activities conducted
by intelligence services. They also collect
and share invaluable intelligence on Iran’s
nuclear progress, degree to which sanctions
are working, and whether diplomacy is likely
to persuade Iran to comply with international
demands to cease enriching uranium, place
a cap on level of enrichment, and remove all
enriched uranium from Iranian territory; ab-
stain from weaponization, and refrain from
marrying highly enriched uranium with a trig-
ger mechanism and missile delivery system.
Despite use of these tools of influence
by the major powers, Tehran continues on
a seemingly unstoppable path to become a
nuclear-armed state. Although there is little
publicly available evidence to indicate the
Iranian regime has made a strategic decision
to produce an actual nuclear weapon, it has
taken preliminary steps to do so.
Threat or and/or Regime Change
Military Action from Within
Talks Sanctions
Covert Action / Clandestine Activities
Fig. 4 The Triangle of Influence on Iran
Intelligence underlies the triangle of
influence on Iran. Without public acknowl-
edgement, nation states like Israel and the
United States benefit from nonstate, indepen-
dent sources of information based on other
methods of human collection, e.g., “lead in-
telligence,” to compare with that derived via
other means. Without facilitating such collec-
tion, Jerusalem and Washington have gained
insights on Iranian nuclear facilities from the
NCRI and its largest unit, the MEK, which op-
erates clandestinely within Iran to collect sen-
sitive intelligence.
Talks
The last round of senior-level nego-
tiations between Iran and the major powers
failed in Moscow on 19 June; lower-level talks
on 26 June between a senior EU envoy and
Iran’s deputy nuclear negotiator to restart
higher negotiations also failed.
In a meeting in Istanbul on 18 Septem-
ber, Saeed Jalili, Iran’s lead negotiator in talks
with the major powers, called negotiations
with European Union foreign policy head,
Catherine Ashton, “constructive and helpful,”
although the meeting did not produce any
breakthroughs or even an announcement of
follow-on discussions.
Despite threats of military force and ad-
ditional sanctions as drivers, negotiators have
121
deadlocked over issues like opening up Iran’s
Parchin underground munitions testing facil-
ity. The Institute for Science and International
Security (ISIS) reports private satellite imag-
ery from 25 July 2012 of what appears to be
sanitization and earth displacement activity at
Parchin.
It appears as if Tehran is hiding evi-
dence from International Atomic Energy
Agency (IAEA) inspectors. IAEA and ISIS
reports of November 2011 and August 2012,
respectively, raised the issue of whether the
Parchin site has been used for testing high
explosives for nuclear arms. If it were true,
then the regime would be cheating like it did
for almost two decades until the NCRI ex-
posed its double-dealing in a series of revela-
tions beginning in 2002.
Sanctions
Although sanctions alone are not likely
to reverse Tehran’s quest for nuclear capabil-
ity or the bomb, they have been useful in cre-
ating an alignment against the Islamic Repub-
lic. Sanctions make sense, moreover, if they
remove the economic base for manufacturing
a nuclear weapon or are followed by military
action when sanctions no longer seem to be
removing that base before Iran acquires nu-
clear capability or weapon.
Consider the state of play for U.S.
sanctions against Iran. During the first week
of August, the U.S. House voted 421-6 in fa-
vor of the Iran Sanctions, Accountability and
Human Rights Act of 2012 to deprive Iran of
revenue from energy production and ship-
ping, its largest export sectors. The Senate
passed the bill on a voice vote, and the mea-
sure went to President Obama for signature.
The legislation punishes financial institutions,
insurance companies, and shippers that help
Iran sell its oil and closes loopholes that per-
mitted Tehran to evade present sanctions.
Despite such sanctions, there is evidence in
recent international money-transfer investiga-
tions that Chinese banks may have flouted
United States sanctions against Iran.
The president had already issued
an Executive Order on 30 July that expands
upon sanctions in the National Defense Au-
thorization Act to make sanctionable know-
ingly conducting or facilitating significant
transactions with a private or public foreign
financial institution or other entity for the pur-
chase or acquisition of Iranian oil.
Covert Actions
Sanctions combined with covert ac-
tions and clandestine activities also pres-
sure Iran. In 2009, The New York Times re-
ported that President Obama gave the order
to speed up a wave of cyberattacks against
Iran one whose existence had been exposed
just three years before. But, “Tehran sensed
his vulnerability, resumed enriching uranium
at an underground site at Natanz, one whose
existence had been exposed just three years
before.”
But The Washington Post correctly
credited, “An exiled opposition group, the Na-
tional Council of Resistance of Iran, [which]
first publicly revealed the existence of Iran’s
much larger uranium facility at Natanz in
2002.”
Satellite image nr.1
Uranium facility
at Natanz
122
Additional aspects of covert action
are attacks on Iranian nuclear scientists.
Although Tehran incredibly blamesJerusa-
lem as working with the largest unit within
the NCRI, the Mujahedeen-e-Khalq (MEK),
a book by two journalists, Yossi Melman
and Dan Raviv, Spies Against Armageddon,
more plausibly suggests the assassinations
are “blue and white,” conducted by Israeli
agents from start to finish. Jerusalem, how-
ever, neither confirms nor denies whether it
collaborates with the MEK but benefits from
the regime’s uncertainty regarding such a po-
tential alignment. There are even unsubstan-
tiated rumors that Jerusalem supplied intelli-
gence to the MEK to make its 2002 revela-
tions, among others.
Other illustrations of covert action are
assaults against Iranian installations short of
war. Iran’s senior atomic energy official re-
vealed on 17 September 2012 that a month
earlier there were separate explosions, which
he ascribed to sabotage. They targeted power
supplies leading to Iran’s two main uranium en-
richment facilities, including an underground
site that is the most invulnerable to bombing.
Clandestine Activities and Intelligence
Clandestine activities (passive infor-
mation collection conducted in secret), aided
by the Iranian opposition, would create a toxic
mix to make the Iranian regime concerned
that its nuclear program has been so pene-
trated by foreign intelligence services and dis-
sidents that it would not be able to conduct a
secret breakout without getting caught.
Israeli Prime Minister Benjamin Netan-
yahu warned on 16 September 2012 that Iran
would have enough enriched uranium in six
to seven months. He said that by mid-2013,
Tehran would be 90 percent of the way to-
ward enough enriched uranium for a bomb. It
is unclear, however, whether the Netanyahu
statement derives from a formal intelligence
estimate by Israel’s professionals.
Israeli Defense Minister Ehud Barak
had already introduced the much-debated no-
Map nr.1
Iranian Nuclear
Installations
123
tion of Tehran’s “immunity threshold,” a con-
cept that begs for enhanced intelligence col-
lection. Created by the Israel Defense Forces
(IDF) Intelligence Corps, the Iranian zone of
invulnerability refers to the regime’s harden-
ing and hiding critical parts of its nuclear pro-
gram in sites basically secure from external
military attack.
Barak stated on CNN during April,
“There is no difference in the assessment of
intelligence” between Jerusalem and Wash-
ington; despite or perhaps because of such
apparent consensus, there is a need for an
independent source of information based on
other methods of human collection, e.g., “lead
intelligence” from the Iranian resistance.
But until September 2012, the NCRI
and MEK were designated on the U.S. ter-
rorist list, which the U.S. Federal judiciary
increasingly saw as illegal; similarly, former
Attorney General Michael Mukasey of the
George W. Bush administration wrote in the
Foreword to Terror Tagging of an Iranian
Dissident Organization how the designation
was bothunwarranted and unwise. And even
President Bush credited the NCRI with rev-
elations that led to inspections of and sanc-
tions against Iran.
The ill-advised designation diverted
MEK resources from undermining the regime
internally and collecting intelligence to strug-
gling with consequences of designation. Al-
though constrained, the resistance has still
made blockbusterrevelations that helped
make the case for against Iran, according to
an assessment by a scholar at The Washing-
ton Institute for Near East Policy.
The Center for Strategic and Interna-
tional Studies wrote, “The National Council of
Resistance of Iran (NCRI) revelations about
Iran’s secret nuclear program did prove to be
the trigger point in inviting the IAEA into Teh-
ran for inspections...” And such inspections
led to negotiations between Iran and the ma-
jor powers.
Iranian Nuclear Installations
As discussed above, during August
2002, NCRI intelligence exposed a secret
nuclear facility near the City of Natanz. An in-
dependent think tank, the Institute for Science
Satellite image nr. 2
A nuclear facility at Lavizan-
Shian
124
and International Security (ISIS), confirmed
the revelation, identified the site as a uranium
enrichment facility, and released imagery of
Natanz in December 2002.
NCRI intelligence was the source of
several other critical revelations, including:
August 2002, a heavy water production facil-
ity at Arak.
ISIS stated, “The existence of this facil-
ity was first revealed publicly by the Iranian
opposition group, National Council of Resis-
tance of Iran (NCRI), in August 2002. ISIS
then located the site in commercial satellite
imagery after a wide-area search. By United
Nations Security Council resolution 1737
(2006), Iran was to suspend all work on heavy
water related projects.”
Again working independently from the
NCRI, the ISIS wrote: “This site first came to
public attention in May 2003 when the Iranian
opposition group, National Council for Resis-
tance of Iran, announced… the site.”
ISIS obtained imagery of the site lo-
cated in Tehran from August 2003; it showed
large buildings inside a secure perimeter. In
imagery taken on March 2004, the buildings
Satellite image nr. 3 August 2004, laser enrichment facility at the Center for Readiness and New
Defense Technology (known as Lavizan 2), built with equipment removed
from the Lavizan-Shian site, kept off limits to international inspectors since its
revelation by the NCR.I

Satellite image nr. 4 Lavizan-Shian, Iran. Left image: March 22, 2004. Right image: May 10, 2004

have been removed. Further clearing can be
seen in imagery from May 2004. The site’s
dismantlement raises serious concerns be-
cause it is the type of measure Iran might take
if it were trying to defeat environmental sam-
pling capabilities of the IAEA.
In December 2005, intelligence of Na-
tional Council of Resistance of Iran (NCRI)
revealed a nuclear site near the city of Qum:
Tunneling activity in the mountains was initi-
ated in 2000 to construct an underground
nuclear facility; the Western allies publicly ac-
knowledged the Qum site in September 2009.
NCRI intelligence revealed, during
September 2009, two additional sites in and
near Tehran, where the Iranian regime may
be working on detonators for nuclear war-
heads, one of the points in dispute between
the IAEA and Tehran and in the nuclear ne-
gotiations.
Prompted by such publicity, the Iranian
regime admitted in September of that year ex-
istence of a uranium enrichment facility about
20 miles north of Qum. And by January 2012,
Iran stated it had begun enrichment at the
heavily fortified site—the Fordow Fuel Enrich-
ment Plant.
One aspect of validation concerns
how there has been subsequent follow-on of

125
Satellite image nr. 5 Left image: 5 February 2000 Qum site. The tunnel entrances have not yet
been built. Right image: 6 June 2004. Two covered tunnel entrances and pile
of earth spoils can be detected in the image.

Satellite image nr. 6 Left image: DigitalGlobe image of the Qum site in June 2007. Construction
materials may be seen adjacent to tunnel entrances and at construction stag-
ing areas. Right image: Image from DigitalGlobe of the Qum site in January
2009. There is much more construction and excavation activity two years later.

126
Satellite image nr. 7 Left image: Satellite image of Iran’s Fordow enrichment facility near the city
of Qum, 27 September 2009. Right image: Image from DigitalGlobe of the
same site. There is much more construction and excavation activity,
15 August 2012
revelations in which the NCRI also played a
role. With respect to the Fordow facility, built
beneath a mountain outside Qum, the IAEA
report of August 2012 focuses on Fordow
and Parchin, two facilities publicly identified
in NCRI intelligence revelations before they
became part of the mainstream public narra-
tives about Iran. Again working independently
of the NCRI, an ISIS report of September
2004 suggested Parchin was a suspect nu-
clear site, which complements revelations of
the NCRI a year later.
Regarding the validity of Iranian re-
sistance revelations, Dr. Frank Pabian, Se-
nior Nonproliferation Analyst at the U.S. Los
Alamos National Laboratory in New Mexico,
stated, ‘They’re [the NCRI] right 90 percent of
the time. That doesn’t mean they’re perfect,
but 90 percent is a pretty good record.” Even
if the NCRI and MEK did not have such an
impressive track record, nonstate intelligence
from resistance sources is at least of value as
a “lead” to compare with State-derived infor-
mation using other sources and methods.
127
From Authoritarianism toward a Free Iran
First, it was and is in the interest of
both Jerusalem and Washington that the
State Department removed the NCRI and
the MEK from the Department’s terrorist list
in September 2012, as a first step to em-
brace and thus empower the Iranian resis-
tance that rejects clerical rule in Tehran and
augment collection of intelligence about Iran.
Now that the terror tag has been removed,
collection of dissident information as lead
intelligence can accelerate and comple-
ment that of western services to bolster talks
and sanctions regarding Iran. Removal of
the terrorist label enhances collection of in-
telligence because resources used by the
resistance to get off the terrorist list will be
available again for intelligence collection and
dissemination.
Second, facilitating resettlement of Ira-
nian members of the MEK who remain in Iraq
would help energize the organization’s intel-
ligence capacity against Iran, and the world-
wide pro-Israel community has a chance to
become active in such a cause via its con-
tacts in western parliaments.
Third, because sanctions and talks are
failing to change the trajectory of the Iranian
regime to become a nuclear-weapons capa-
ble state, now is the time to enhance the qual-
ity of intelligence about Iran by empowering
efforts of dissident organizations that reject
clerical rule and have a demonstrated capac-
ity for collecting and distributing intelligence
about Iranian nuclear progress—the National
Council of Resistance and Iran and its largest
unit, the Mujahedeen-e-Khalq.
Finally as freedom replaces authoritari-
anism in Iran, whether it has nuclear weap-
ons or not would be of less consequence
than it is now. And as an ideologically-driven
Iranian regime transitions to a more secular
democracy, the nuclear issue would be less
of a threat to global and regional international
security.

Professor Raymond Tanter is former member

of the senior staff at the U.S. National Secu-
rity Council, 1981-82; former representative
of the U.S. Secretary of Defense to arms
control talks in Europe, 1983-84; President of
the Washington-based Iran Policy Committee
since 2005; and Professor Emeritus at The
University of Michigan since 1999.

128
 „RĂZBOIUL FARAONILOR”
PE CINE A SUPĂRAT PREŞEDINTELE SIRIAN BASHAR AL-ASSAD?
Nicolae RADU
Abstract
Middle East is in flames, the U.S. is preparing for
war. After Iraq, Egypt, Yemen, and Syria wants
the change. Interests may be multiple. Fight for
democracy to represent only a cover for the best
interests of motivation in the control of oil and
gas? The truth is sought, just as the handling is
becoming more evident. Certainly can configure
exceptions in power games. Interestingly,
however, the price, the more because we know
that nothing happens by chance. On August
21, 2013 but in Syria held a chemical attack,
following which killed more than 1,000 people
- have supported the rebels in Damascus. The
organization Doctors Without Borders hospital
in Syria announced that approximately 3,600
patients treated with „neurotoxic symptoms” after
the attack. According to the organization, patients
were brought to three hospitals in the region of
Damascus on August 21, the day the insurgents
say that a chemical weapons attack occurred.
But the organization Doctors Without Borders
announced that it has the ability to confirm the
„scientific” use of chemical weapons. Syrian army
categorically denied using chemical weapons on
the outskirts of Damascus. In turn, the regime of
Bashar al-Assad said that opposition subordinate
insurgent forces used chemical weapons. While
France wants a reaction force, German Chancellor
Angela Merkel disagrees with an attack on Syria.
Russia, an ally of Syria on the international scene,
attributed the alleged Syrian insurgents chemical
weapons attack, calling it an act of manipulation for
propaganda. Romania’s position on the situation
in Syria is a prudent decision but if our country will
be united with its allies without reservation.
Key words: power games; chemical attack;
insurgent forces; manipulation; international position
Duhul faraonilor din secolul al XXI-lea
Istoria nu uită niciodată, aşa cum nici
noi nu avem voie să ne uităm eroii. După data
9/11 Septembrie 200, lumea nu a mai rămas
la fel. Durerea a strâns lacrimi dincolo de na-
ţionalităţi sau interese. „Atacul asupra celei
129
mai mari puteri a lumii, în condiţiile în care
nu era implicată în vreun conflict militar, uci-
derea a peste 3.000 de oameni pentru care
acea dimineaţa arăta la fel ca oricare alta,
ieşirea la rampă a celui care avea sa devi-
nă întruchiparea terorii, toate acestea erau
lucruri neimaginate pana atunci nu doar de
americani, ci si de lumea întreaga. Valori s-au
răsturnat, credinţe s-au zdruncinat” (Jurnalul.
ro, 12.09.2005).
În condiţiile noului mileniu, fie că amin-
tim de împăraţi, regi sau şefi de stat, se pare
că faraonii au ieşit din adormire. Puterea fara-
onilor era incontestabilă. Pe timpul lor, un su-
pus care îşi privea stăpânul în ochi nu rămâ-
nea în viaţă. Luptele erau dure. Uităm însă la
fel de uşor că nimic din tot ce se petrecea nu
era întâmplător. Acelaşi lucru se poate spune
si acum. In pofida războaielor pentru pace,
miza resurselor a fost şi este una puternică.
Petrolul a încins spiritele, nevoia de control
fiind evidentă din partea decidenţilor mondi-
ali. Întâmplător sau nu, Orientul Mijlociu este
în flăcări. Lumea arabă şi islamică clocoteşte,
chiar şi în zile de odihnă şi de rugăciuni spe-
ciale ale musulmanilor (Stewart, 2011). Ţări
precum Irak, Libia, Egipt sau ceva mai nou Si-
ria se pare că şi-au pierdut liniştea pe drumul
reconstrucţiei atât de aşteptate. Preşedinţii
Saddam husein, Muammar al-Gaddafi, Mu-
hammad hosni Sayyd Mubarak au ieşit de pe
scena internaţională, primii doi fiind executaţi,
cel din urmă aflându-se închis pe viaţă, după
30 ani de conducere absolută asupra Egiptu-
lui. În jocul de putere, preşedintele sirian Ba-
shar al-Assad incomodează. După doi ani de
lupte civile interne, dar şi după nenumărate
semnale date de administraţia de la Washin-
gton că este vremea schimbării, preşedintele
Bashar al-Assad rezistă, iar Siria, din păcate,
sângerează. Siria este zdrobită metodic de
peste doi ani, la fel şi populaţia acesteia (Si-
taru, 2013). Nu putem să nu ne întrebăm: de
ce toate acestea?
 În anul 2011, Siria a refuzat propune-
rea Turciei cu privire la de gazoduct Qatar –
Arabia Saudită – Irak – Siria – Turcia, de unde
gazul putea fi exportat şi spre Europa, fiind
scoasă din joc Rusia. Întâmplător sau nu, tot
Siria este cea care se opune eforturilor sta-
tului Israel în a controla resursele uriaşe de
petrol şi gaz descoperite în anul 2010 în Ma-
rea Mediterană, respectiv în Bazinul Levantin
(Pop, in, ziua.news). Astfel, mai este întâm-
plător oare faptul că Israelul şi-a proclamat
imediat dreptul de exploatare, susţinând că se
află în Zona sa Economică Exclusivă (ZEE)?
Preocuparea Occidentului pentru locul deţi-
nut de Islam în contexte istorice succesive, să
reprezinte doar un paravan în atingerea unor
scopuri prestabilite? Potrivit datelor oferite de
Departamentul de Energie al SUA, procentul
din producţia mondială de petrol ce revine
producătorilor majori ai Nordului va scădea
de la 27%, în 2001, la 18%, în 2025, în timp
ce partea din producţie a producătorilor din
Africa, America Latină şi Orientul Mijlociu va
creşte de la 50% la 61%.
Producţia Exportul
totală net
Ţara
de petrol de petrol
(mil. barili/zi) (mil. barili/zi)
Emiratele Arabe
2,76 2,33
Unite (OPEC)
Kuweit (OPEC) 2,51 2,20
Nigeria (OPEC) 2,51 2,19
Marea Britanie 2,08 0,28
Algeria (OPEC) 1,93 1,68
Irak (OPEC) 2,03 1,48
Fig.1. Topul producţiei de petrol
În contextul amplificării competiţiei
economice mondiale, cucerirea şi menţinerea
pieţelor este în primul rând o problemă de re-
surse (Popescu, 2008). Apare tot mai clar fap-
tul că tendinţele geopolitice actuale cât şi cele
de perspectivă sunt de natură preponderent
economică. Economia mondială este depen-
dentă în continuare de resursele energetice
convenţionale, iar criza energetică continuă
să se adâncească. „Maximul istoric”al barilu-
130
lui de ţiţei evoluează aproape săptămânal, iar
pentru majoritatea statelor devine tot mai difi-
cil accesul la resursele scumpe. Marii giganţi
ai economiei mondiale sunt într-o competiţie
acerbă pentru câştigarea supremaţiei pe pia-
ţa „aurului negru”. Lupta pentru energie nu se
mai poarta în culise. Ea s-a mutat şi în teatre-
le de război şi va continua să deschidă şi alte
teatre, Siria fiind exemplul cel mai apropiat.
Analizând faptele, personal nu cred
în iminenţa acestui război, cu atât mai mult
cu cât Moscova veghează, iar Statele Unite
ale Americii aşteaptă aprobarea Congresului
american. Decizia preşedintelui Barack Oba-
ma de a cere votul Congresului cu privire la
un atac asupra Siriei i-a luat prin surprindere
pe adepţii intervenţiei militare americane şi
pe analiştii politici deopotrivă, după ce toate
pregătirile sugerau un atac iminent asupra
obiectivelor militare siriene (mediafax.ro,
02.09.2013). Decizia Parlamentului britanic,
de a nu permite trupelor britanice să ia par-
te la conflict, pare să fi cântărit mult în reori-
entare, fie doar si temporară, a preşedintelui
Barack Obama. Nu sunt de neglijat nici neîn-
ţelegerile dintre preşedintele Barack Obama
şi Vladimir Putin în dosarul sirian. Firesc, jo-
curile de culise nu sunt excluse. Deplasările
la Moscova ale prinţului Bandar bin Sultan,
fost ambasador vreme de 20 ani la Washin-
gton (epoch/time/romania.com, 28.08.2013),
în prezent şeful spionajului saudit, nu sunt
întâmplătoare. Este oare posibil ca drumul
emisarului arab la kremlin să anunţe înţele-
geri pentru pace sau chiar reconversia unor
interese? Discuţiile par să fi oferit Rusiei o
alianţă cu cartelul marilor producătorilor de
petrol OPEC.
În mod sigur, un război nu aduce nimic
bun, fapt susţinut şi de cancelarul german An-
gela Merkel. Strategia decidenţilor mondiali
este din ce în ce mai clară. Mult mai important
este cine şi cum îşi va afla locul la masa celor
puternici. Cine va câştiga oare cel mai mult?
Să reuşească Statele Unite ale Americii să îşi
menţină supremaţia fie acesta doar şi pentru
„democratizarea” lumii arabe? Să înţelegem
oare că Israelul va prelua supremaţia Statelor
Unite ale Americii în Orientul Mijlociu? Cine
se află în spatele puterii? SUA se află în spa-
tele Israelului sau Israelul este omniprezent
în spatele SUA?
Câteva considerente istorice
Siria nu este o ţară apărută din neant.
Această parte a lumii este una dintre cele mai
bogate în evenimente, fiind populată din cele
mai vechi timpuri şi aflându-se chiar în centrul
marilor civilizaţii ale lumii (Raymond, 2002;
Gavrila, 2013). Rădăcinile sale sunt puternic
ancorate in antichitate, fapt ce îi conferă pri-
vilegiul menţinerii propriei identităţi (Weinberg,
1937; Enciclopedia wikipedia.com). Începând
cu mileniul al II-lea î.e.n. Siria a fost ocupată
pe rând de sumerieni, egipteni, hitiţi, asirieni,
babilonieni, canaaniei, sirieni şi fenicieni şi s-a
aflat în zona de interes a aşa numitelor „po-
poare ale mării”. Apoi în 550 î.e.n. Siria a fost
cucerită de persani, cărora le-a urmat Alexan-
dru cel Mare în 333 î.e.n., iar mai apoi romanii
în 64 î.e.n. Istoria zbuciumată a Siriei a con-
tinuat şi după antichitate, astfel începând cu
634 e.n. Siria este cucerită de arabi, în 1516
e.n. de otomani, iar în epoca modernă, ca ur-
mare înfrângerii Imperiului Otoman din Primul
Război Mondial, Siria este administrată de
Liga Naţiunilor sub mandat francez. In cursul
celui de-al doilea război mondial, Siria a fost
ocupată de trupe britanice şi franceze care în
septembrie 1941, au proclamat Republica In-
dependentă Siria. Prerogativele puterii au fost
predate guvernului sirian, potrivit surselor des-
chise MAE, în ianuarie 1944, independenţa
reală şi deplină fiind obţinută la 17 aprilie 1946.
Învecinată cu Liban şi Marea Meditera-
nă la vest, Turcia la nord, Irak la est, Iordania
la sud şi Israel la sud-vest, Republica Ara-
bă Siriană are o suprafaţă de 185.181 km şi
este situată în regiunea supranumită „Cornul
Abundenţei”, care formează un arc adânc în-
cepând din Irak, trecând pe la confluenţa flu-
viilor Tigru şi Eufrat, cuprinzând teritoriul Siri-
ei centrale şi al Israelului şi continuând până
în Valea Nilului în Egipt. La nord şi la sud de
această regiune, se întind deşerturi vaste
şi stepe care au fost transformate parţial în
ogoare roditoare, datorită irigaţiilor artificiale,
practicate aici de mii de ani.
Reconfigurări politice
Între anii 1958–1961, Siria a făcut par-
te din Uniunea cu Egiptul, în cadrul „Repu-
blicii Arabe Unite” (mae.ro, 2013). În martie
131
1963, la conducerea ţării a venit Partidul
Baas Arab Socialist care a iniţiat o politică de
reforme structurale, precum: reforma agrară,
naţionalizarea marilor întreprinderi industria-
le. În noiembrie 1970, puterea a fost prelu-
ată de generalul hafez Al Assad (care deţi-
nea funcţia de ministru al apărării), prin aşa
numita „Mişcare de redresare” (Volker, 2004;
Yossi, 2011). hafez Al Assad a exercitat func-
ţia de preşedinte al ţării timp de 30 ani, până
în iunie 2000, când, după moartea sa, în 10
iunie 2000, drumul lui Bashar al-Assad către
preşedinţia Siriei a fost asigurat de apropiaţii
fideli ai fostului preşedinte care au înlăturat
orice obstacol, inclusiv prin schimbarea con-
stituţiei pentru a permite unei persoane de 34
de ani să ajungă şeful statului (Damoc, in, sti-
riexterne-analize). Assad a fost apoi promo-
vat la rang de Mareşal şi numit comandant al
forţelor armate şi secretar general al partidu-
lui Baath. El a fost confirmat ca preşedinte în
urma unui referendum naţional în care 97%
dintre votanţi s-au pronunţat în favoarea sa.
Potrivit aceleiaşi surse de informare, Bashar
al-Assad nu a fost însă întotdeauna destinat
acestei funcţii înalte. Ca al doilea fiu, născut
la 11 septembrie 1965, el a fost lăsat să îşi ur-
meze propriile interese încă de mic. A absolvit
Universitatea din Damasc cu o specializare în
oftalmologie, intenţionând, la acea vreme, să
realizeze o carieră în acest domeniu. Între
1988 şi 1992 a fost doctor oftalmolog la spi-
talul militar din Tishrin, după care a plecat în
Londra pentru a-şi dezvolta studiile din acest
domeniu. După moartea fratelui său mai
mare, Basil, într-un accident de maşină petre-
cut în 1994, Assad a fost chemat de urgenţă
de la Londra şi adus în lumina reflectoarelor.
In scurt timp, Basar al-Assad a intrat în Aca-
demia Militară din homs, la nord de Damasc,
parcurgând rapid ierarhia militară, ajungând
colonel în ianuarie 1999. Cu un an înainte
de moartea tatălui său, Assad s-a remarcat
ca susţinător al modernizării şi al internetului,
devenind preşedintele Syrian Computer So-
ciety (Damoc, in, stiriexterne.com). În 2007
Assad a fost confirmat încă o dată în funcţia
de preşedinte printr-un referendum, mandatul
său fiind prelungit cu şapte ani. In mod cert,
evenimentele petrecute susţin faptele că pre-
şedintele Basar al-Assad nu va pleca uşor de
la putere.
Nori negri la Damasc
După ce a preluat prima funcţie în stat,
Assad a încercat să se prezinte ca un refor-
mator. Imediat după preluarea puterii, autori-
tăţile au eliberat sute de deţinuţi politici şi au
permis apariţia primelor ziare independente,
după mai bine de trei decenii în care aces-
tea au fost strict interzise. La începutul anului
2001, întâlnirile intelectualilor au început să
fie interzise iar câţiva lideri ai opoziţiei au fost
arestaţi. Libertatea presei a început şi ea să
simtă anumite limite. Treptat, trupele de se-
curitate au început să închidă persoane fără
a avea mandat de arestare, cei vizaţi fiind, în
special, activiştii islamişti sau kurzi (stiriexter-
ne-analize, 07.12.2011).
În 15-16 martie 2011 au început o serie
de mitinguri la Damasc, la apelul unei pagini
de Facebook, pentru „o Sirie fără tiranie, fără
lege de urgenţă şi tribunale de excepţie”; în
18 aprilie 2011 Damascul denunţă o „rebeliu-
ne armată a grupurilor salafiste”; între 25-26
aprilie 2011 contestarea se extinde şi se radi-
calizează cu apeluri la înlăturarea regimului;
în 15 iulie 2011 peste un milion de persoane
protestează faţă de regim, în special la hama
(Centru) şi Deir Ezzor (Est). La 31 iulie 2011,
100 de persoane au fost ucise într-o vastă
ofensivă a armatei la hama; la 18 august
2011, Barack Obama si aliaţii săi occidentali
îi cer lui Bashar al-Assad să plece. Ţările oc-
cidentale şi arabe au adoptat mai multe serii
de sancţiuni împotriva regimului; în 12 martie
2012, aproximativ 50 de cadavre de femei şi
copii, carbonizate, strangulate sau înjunghia-
te au fost descoperite la homs, un „masacru”
atribuit de militanţi forţelor guvernamentale şi
de televiziunea oficială „bandelor teroriste”.
La începutul lunii decembrie 2012 nu-
mărul morţilor ajunsese la 4000, iar forţele de
securitate siriene au pierdut controlul asupra
unei părţi importante din teritoriul ţării. Guver-
nul sirian a fost acuzat de ONU pentru săvâr-
şirea de crime împotriva umanităţii, sancţiuni-
le implicate putând zdruncina economia ţării.
Cu toate acestea, tonul preşedintelui sirian
a rămas clar într-un interviu acordat pentru
ABC News (stiriexterne-analize, 07.12.2011).
Astfel, acesta a negat că ar fi ordonat inter-
venţia brutală a armatei siriene asupra pro-
testatarilor, spunând că doar „un lider nebun
132
şi-ar omorî propriul popor. Am făcut tot ce am
putut pentru a-mi salva poporul, astfel că nu
pot să simt nicio vină”, a adăugat Bashar al-
Assad (Damoc, in, stiriexterne.com). Assad
a condamnat şi „afirmaţiile false” pe care o
mare parte din media şi Organizaţia Naţiuni-
lor Unite şi-au bazat opiniile asupra faptelor
petrecute în ţara sa. Tensiunea creşte şi se
amplifică de la o zi la alta luptele dintre ar-
mata fidelă preşedintelui Bashar al-Assad şi
rebeli, cei din urmă primind şi sprijinul logistic
din partea SUA. Cu toate acestea, Bashar al-
Assad rezistă la putere, fapt pus şi pe seama
bunelor relaţii de prietenie întreţinute cu ţări
precum Rusia, Iran şi China.
Calea războiului
Marile puteri au atitudini diferite faţă de
criza din Siria. De o parte se situează Sta-
tele Unite, Marea Britanie şi Franţa, iar de
cealaltă parte, Rusia şi China (ziare.com,
16.06.2013). Ca politică generală, China se
opune intervenţiilor internaţionale care se
amestecă în politica internă a statelor suvera-
ne. Guvernul chinez se teme că statele occi-
dentale încearcă să impună o rezoluţie ONU
al cărei scop ar fi, de fapt, înlocuirea guvernu-
lui Assad (ziare.com, 31.10.2012). Cancelari-
ile occidentale sunt din ce în ce mai rezervate
faţă de necesitatea unei intervenţii militare în
Siria (financiarul.ro, 30.08.2013).
În timp ce Franţa îşi doreşte o reacţie
de forţă, purtătorul de cuvânt al guvernului
german, Steffen Seibert, declara recent că
executivul respinge „calea unei soluţii milita-
re” în această ţară din Orientul Mijlociu şi mi-
zează pe soluţionarea politică. Noi nu credem
că aceasta se poate rezolva militar, din afară,
ci doar prin găsirea unei soluţii politice în Si-
ria” (epoch/times/romania.com, 25.08.2013).
Germanii, tradiţional reticenţi faţă de mobili-
zarea militarilor lor, se opun în proporţie de
58 % unor atacuri în Siria, faţă de 33 % care
le-ar susţine, potrivit unui sondaj Politbaro-
meter/ZDF (mediafax.ro, 30.08.2013). Aco-
lo unde au fost realizate sondaje în Europa,
acestea arată că populaţia nu este dornică de
război (europafm.ro, 30.08.2013). Britanicii
nu se grăbesc. Potrivit unui sondaj YouGov/
The Times, doar 22 % sunt favorabili unei in-
tervenţii, faţă de 51 % care se opun. În Fran-
ţa, opinia publică este împărţită: doar 55 %
ar susţine o astfel de acţiune, faţă de 45 %
care s-ar opune (ziuanews.ro, 30.08.2013).
În Italia, subiectul nu generează dezbateri:
stânga şi dreapta refuză să participe la o in-
tervenţie fără acordul ONU. În Spania, unde
milioane de persoane au manifestat în 2003
împotriva războiului din Irak, în care au fost
mobilizaţi militari spanioli, prudenţa domină şi
Guvernul se îndreaptă spre ONU, la fel ca în
Austria (mediafax.ro, 30.08.2013). Mărul dis-
cordiei există deja in cadrul comunităţii inter-
naţionale. Secretarul general al NATO Anders
Fogh Rasmussen declara recent la Vilnius, în
Lituania, că regretă „profund” „disensiunile în
cadrul comunităţii internaţionale” cu privire la
reacţia faţă de folosirea armelor chimice în Si-
ria (gândul.info.com, 04.09.2013)
În contextual dat, nici Vaticanul nu a ră-
mas indiferent la problema siriană. Papa Fran-
cisc se adresa preşedintelui rus Vladimir Putin,
gazda reuniunii G20, îndemnând liderii reuniţi
la Sankt Petersburg „să nu rămână inactivi”
în căutarea unei soluţii de pace şi „să aban-
doneze căutarea inutilă a unei soluţii militare
(dcnews.ro, 05.09.2013). Liderilor prezenţi,
fiecăruia în parte, aprecia pontiful, îi adresez
un apel de suflet să ajute la găsirea unor căi
de depăşire a poziţiilor conflictuale şi să aban-
doneze căutarea inutilă a unei soluţii militare.”
„Faraonii” păcii mondiale
Liderii G20 s-au reunit la Sankt Pe-
tersburg, hotărâţi să găsească o soluţie pentru
Siria, dar au constatat că au păreri divergente
asupra subiectului (stiri tvr.ro, 06.09.2013).
Discuţiile purtate in timpul Summit G20, în-
tre preşedintele american Barack Obama şi
preşedintele Vladimir Putin, au încins scena
relaţiilor internaţionale. Secretarul de stat
american John kerry declara ca „in Siria au
fost utilizate arme chimice, este de necontes-
tat”, adăugând ca cei responsabili „trebuie să
răspundă pentru actele lor”, potrivit AFP (stiri.
com, 27.08.2013; hotnews.ro, 27.08.2013).
Potrivit oficialului american folosirea armelor
chimice si „sacrificarea fără discernământ a
civililor” reprezintă „o atrocitate morală” (stiri.
com, 27.08.2013).
Rusia, aliat puternic al Siriei pe scena
internaţională, nu a fost însă convinsă de de-
133
claraţiile SUA şi a atribuit insurgenţilor sirieni
presupusul atac cu arme chimice, afirmând
ca este un act de manipulare în scop propa-
gandistic. Potrivit purtătorului de cuvânt al Mi-
nisterului rus de Externe, Lukasevici „opoziţia
siriană refuză să ofere acces anchetatorilor
la locul incidentului. Apar din ce in ce mai
multe dovezi că este vorba de un act crimi-
nal plănuit cu mult înainte, un act provocator.
Pe Internet, relatările despre incident circulau
cu câteva ore înainte de aşa-numitul atac.
Este o acţiune premeditată” (gandul.info.
com, 23.08.2013; dc.news.ro, 25.08.2013;
mediafax.ro 23.08.2013; curierul national.ro,
25.08.2013 etc.). În aceste condiţii, kremlinul
susţine că este „inacceptabilă” folosirea for-
ţei contra regimului de la Damasc (gandul.
info.com). Totuşi, dacă occidentalii prezintă la
ONU „dovezi convingătoare” privind folosirea
armelor chimice de către puterea siriană, Ru-
sia este pregătită să acţioneze „hotărât”, chiar
să susţină o acţiune armată în Siria (gândul.
info.com, 04.09.2013). Dovezile cerute de
Moscova întârzie însă să apară.
Alianţele Siriei cu Iran, Rusia si China
nu sunt întâmplătoare. Interesele geostrategi-
ce sunt un argument solid. O intervenţie mi-
litară străină în Siria a fost blocată de două
ori, până acum, de către Rusia si China, care
şi-au folosit dreptul de veto în cadrul Consiliu-
lui de Securitate al ONU. Cele două ţări şi-au
motivat decizia prin dorinţa de a evita o repe-
tare a scenariului libian. În octombrie 2011,
liderul libian Moammar Gaddafi a fost ucis de
către rebeli, susţinuţi de forţele NATO, după
un lung si sângeros război civil (ziare.com).
Ce a rezolvat acest lucru ? Democraţia este
departe de a fi construită în Libia. Din experi-
enţa evenimentelor petrecute în lumea arabă
în ultimul deceniu, China şi-a calculat întot-
deauna poziţia faţă de situaţia din Siria, luând
în considerare „pacea şi stabilitatea Orientului
Mijlociu şi, totodată, apărarea intereselor pe
termen lung, fundamentale ale Siriei şi lumii
arabe” (ziare.com, 15.06.2013). Nu cred că
este întâmplător nici faptul că ziarul oficial al
Partidului Comunist Chinez atrăgea atenţia că
„motivul pentru care SUA se pretind protector
al arabilor nu este greu de imaginat. Problema
este că nu exista o bază morală pentru acest
patronaj şi această egoistă super-arogantă şi
încredere de sine. Violenţele continuă în Irak,
iar oamenii obişnuiţi nu se pot bucura de nicio
siguranţă. Acest fapt, el singur, este suficient
pentru a ridica un mare semn de întrebare
asupra sincerităţii şi eficacităţii politicii ameri-
cane” (ziare.com, 27.02.2012). Privind lucruri-
le dincolo de eleganţa discursului diplomatic,
China aşează lucrurile tranşant, fără a se lăsa
intimidată de intenţiile SUA.
Regim „ilegitim si criminal”
În pofida apelului la prudenţă făcut de
preşedintele Traian Băsescu, se pare că din
nou România se grăbeşte din nou în decla-
raţii. Voci ale puterii se fac auzite împingând
lucrurile doar din dorinţa de a se auzi. La re-
uniunea naţională a diplomaţiei române, pre-
mierul României nu s-a ferit să afirme că în
Siria este un regim „ilegitim şi criminal” (medi-
afax.ro, 28.08.2013; evz.ro; 28.08.2013; zia-
re.com, 28.08.2013). Firesc, privind doar din
perspectiva unor posibile atacuri teroriste, îmi
doream ca poziţia României faţă de situaţia
din Siria sa rămână neutră. Este uşor de spus,
dar greu de realizat, mai ales în condiţiile în
care faci parte dintr-o alianţă. „În cazul unei
decizii, ţara noastră va fi solidară cu aliaţii săi,
fără rezerve, declara preşedintele Traian Bă-
sescu la Reuniunea anuală a Diplomaţiei Ro-
mâneşti” (agerpres.ro; 27.08.2013; hotnews.
ro; 27.08.2013). Şeful statului a precizat că
„România se va pronunţa imediat ce va exis-
ta o poziţie a experţilor ONU şi şi-a exprimat
speranţa că în Siria nu s-a produs un atac chi-
mic” (actualitati.net, 27.08.2013). Pentru Ro-
mânia, esenţa este consecvenţă şi prudenţă.
Sigur, prudenţa noastră are o limită şi anume
aceea în care ni s-ar solicita să ne solidari-
zăm cu aliaţii noştri. O vom face fără rezerve.
Prudenţa nu poate merge până la a nu fi so-
lidar cu aliaţii noştri dacă la nivelul Consiliului
de Securitate, NATO, al statelor occidentale
se va lua o decizie sau alta. Vom fi solidari cu
aliaţii noştri” (eoficial.ro, 28.08.2013).
Drumul singurătăţii
Rusia tace, iar SUA caută aliaţi. In timp
ce situaţia din Siria aprinde spiritele, cancela-
riile europene se ţin departe de război. Dacă
în urmă cu ceva timp administraţia de la Wa-
shington, susţinută de Cabinetul preşedintelui
134
francez Francois hollande şi de către Marea
Britanie, încerca să îsi impună punctul de ve-
dere pentru un atac rapid asupra Siriei, fie
acesta doar si cu rachete, lucrurile au luat altă
turnura după întrunirea Summitului G20 de la
Sankt Petesburg, disensiunile fiind din ce în
ce mai evidente (mediafax.ro, 06.09.2013).
Chiar dacă premierul britanic David Cameron
anunţa că Londra va prezenta o rezoluţie „care
condamnă atacul chimic” din 21 august 2013
din Siria şi „autorizează măsurile necesare
pentru protejarea civililor”, inclusiv folosirea
forţei armate (apologeticum.ro, 28.08.2013,
curentul.ro, 28.08.2013 ), planurile au fost
schimbate din mers. Recent, parlamentul Ma-
rii Britanii a respins moţiunea în favoarea unei
intervenţii militare împotriva regimului de la
Damasc (presseurop, 30.08.2013). „Este clar
că Parlamentul britanic nu vrea o intervenţie
militară britanică. Iau notă, iar Guvernul va
acţiona în consecinţă”, a declarat Cameron
după această înfrângere, adăugând că este
„ataşat respectării voinţei Camerei Comune-
lor” (money-chanell, 30.08.2013).
Situaţia preşedintelui american Ba-
rack Obama nu este deloc uşoară. Pe lân-
gă faptul că nu mai poate conta pe aliaţii săi
europeni, „deoarece Francois hollande este
singurul care este gata să lovească Damas-
cul” (agerpres.ro, 05.09.2013; selectnews.ro,
06.09.2013), preşedintele Barack Obama se
confruntă cu rezerva opiniei publice din SUA
cu privire la un eventual atac în Siria. De la în-
ceputul crizei siriene, americanii sunt mai pu-
ţin favorabili faţă de o creştere a implicării ţării
lor, chiar fără o acţiune terestră, în timp ce
retragerea din Afganistan încă nu s-a înche-
iat. Potrivit unui studiu Quinnipiac din 8 iulie
2013, 61% dintre americane consideră că nu
este în interesul Statelor Unite să se „implice”
în conflict, deşi 49 % se declară favorabili uti-
lizării unor rachete de croazieră „care nu riscă
vieţi americane”. În iunie, 54 % dintre ameri-
cani criticau decizia de înarmare a rebelilor
sirieni (jurnal.md, 30.08.2013; sud-est forum.
ro, 30.08.2013).
Moscova veghează
Interesele Rusiei in Siria nu sunt deloc
de neglijat, cunoscut fiind şi faptul că priete-
nia dintre Rusia si Siria durează de mai bine
de patru decenii. Rusia are în Siria singura ei
bază navală la Marea Mediterană şi singurul
avanpost din Orientul Mijlociu (ziare.com). In
ciuda ofertelor primite de la emisarul saudit,
prinţului Bandar bin Sultan, in prezent şeful
spionajului saudit, Rusia nu abandonează Si-
ria. Nici Siria nu a abandonat Rusia. În 2011,
Turcia i-a prezentat preşedintelui sirian Bashar
al-Assad un proiect de gazoduct Qatar–Arabia
Saudită–Irak–Siria–Turcia, de unde gazul pu-
tea fi exportat şi spre Europa, fiind scoasă din
joc Rusia şi, astfel, fiind eliminată dependen-
ţa europenilor de gazul rusesc. Liderul de la
Damasc a spus NU propunerii turcilor şi a dat
Ok-ul proiectului de gazoduct al Iranului, de-
numit „Islamic Pipeline” (Pop, in, ziua.news).
Potrivit surselor deschise de informare
(zf.ro, 28.08.2013; politeia.org, 29.08.2013)
„oferta făcută Rusiei cu sprijinul americanilor
de Arabia Saudită pentru ca Moscova să lase
să cadă regimul preşedintelui sirian Bashar
al-Assad constă în aproximativ 15 miliarde
de dolari pentru elicoptere de luptă, tancuri şi
armament rusesc, preţuri mari pentru petrol şi
hegemonia asupra gazelor naturale cumpă-
rate de Europa. Reală sau nu, oferta, despre
care se spune că a fost respinsă de Rusia,
subliniază intrigile şi mizele care fac din Ori-
entul Mijlociu un focar de război activ de zeci
de ani cu efecte asupra întregii omeniri”. Dis-
cuţiile par să fi oferit Rusiei o alianţă cu carte-
lul marilor producătorilor de petrol OPEC (zf.
ro, 29.08.2013). Împreună, aceste state asi-
gură peste 45% din producţia globală. Rusia
şi Arabia Saudită îşi împart topul producţiei de
ţiţei, dar Rusia nu colaborează cu OPEC, or-
ganizaţie condusă de saudiţi. Cum se poate
explica faptul că Rusia a refuzat oferta SUA?
Interese încurcate
Potrivit Stockholm International Pea-
ce Research Institute, contractele de arma-
ment ale Siriei cu Rusia s-au ridicat în 2011
la o valoare de cel puţin 4 miliarde dolari.
Potrivit cotidianului New York Times între
anii 2000–2010, Rusia a vândut armament
Siriei la o valoare de 1,5 miliarde de USD,
transformând Siria în cel mai mare client de
armament al Rusiei (contributors.ro). Expor-
turile Rusiei către Siria au fost în valoare de
1,1 miliarde dolari în 2010 şi investiţiile sale în
135
această ţară au fost evaluate la aproximativ
20 de miliarde de USD (inclusiv cele 4 mili-
arde pentru armament). STROITRANSGAZ
a fost implicat în proiecte în valoare de 1,1
miliarde dolari. STROITRANSGAZ este impli-
cat în construirea unei centrale de distribuţie
a gazelor naturale de 200 de kilometri est de
homs, în regiunea Al-Rakaka şi în suport teh-
nic pentru construirea unei conducte de gaz
din Irak. Tatneft, o subsidiară a GAZPROM,
este firma cea mai importantă de energie din
Siria. Compania a început în 2010, printr-un
joint-venture cu compania siriană naţională
de petrol pentru a a prospecta un câmp petro-
lier la graniţa cu Irakul. Alte firme cu interese
de afaceri majore în Siria includ producătorul
de oţel TMk si transportatorul naţional AERO-
FLOT, care întreţine flota civilă de avioane a
Siriei (contributors.ro).
În domeniul gazelor naturale, clasa-
mentul resurselor din regiunea Golfului este
condus de Federaţia Rusă cu peste 47.000
de miliarde m3, urmată de Iran cu peste
24.000 miliarde m3, Qatar cu aproximativ
17.000 miliarde m3, Arabia Saudită şi Emira-
tele Arabe Unite cu aproximativ 6.000 miliar-
de m3 fiecare. Lucrurile devin şi mai eviden-
te cu cât „centrul de gravitate” al producţiei
mondiale de petrol s-a mutat gradual dinspre
ţările industrializate ale Nordului (SUA, Cana-
da, Mexic, Europa şi vestul Rusiei) spre ţările
în dezvoltare ale Sudului, în special Iran, Irak,
Arabia Saudită, Angola, Nigeria şi statele din
bazinul Mării Caspice (Teodorescu, 2008).
Rezervele de petrol Procentajul
Statul exprimate în din rezervele
milioane de barili mondiale
Iran 92,86 0,92
Irak 100,00 10,03
Libia 22,80 2,29
Nigeria 17,90 1,8
Kuweit 94,00 9,43
Arabia Saudită 257,84 25,86
Emiratele
98,10 9,84
Arabe Unite
Fig. 2. Rezerve de petrol. Sursa: The Interna-
tional Petroleum Encyclopedia
(Tulsa: PennWell Publishing Company,
1993), p. 284 – 285
 În aceste condiţii, ne mai surprindă
ceea ce s-a întâmplat recent în ţări precum
Yemen, Egipt sau Regatul Bahrain? Explicaţi-
ile pot fi multiple. Dacă luăm în calcul şi poten-
ţialul câmpului gazifer descoperit în Bazinul
Levantin, acesta fiind estimat la aproximativ
1,68 miliarde de barili şi la 3.454.655.284.224
de metri cub de gaz (Pop, in, ziua.news), ne
mai surprinde de ce este nevoie de un posibil
nou război în Orientul Mijlociu? Bazinul Le-
vantin este o zonă submarină care se întinde
din nordul Egiptului până în Turcia si conţine
1,7 miliarde de barili de petrol nedescoperite,
recuperabile din punct de vedere tehnic, şi
122 de trilioane de metri cub de gaz, conform
Geological Survey, din SUA (USGS). Enor-
mele rezerve de gaz şi petrol, găsite acum
trei ani în Marea Mediterană, într-o zonă îm-
părţită între Grecia, Turcia, Cipru, Israel, Siria
şi Liban, arată că regiunea ar putea deveni
„un nou Golf Persic” (Pop, in, ziua.news). Re-
zervele de petrol din Orientul Mijlociu repre-
zintă 60,17 % din totalul rezervelor confirmate
de petrol ale lumii, si totalizează o sumă de
683,5 milioane de barili, petrol de care, nu o
singura dată, statele occidentale s-au arătat
foarte interesate, precum în Irak şi Libia. Pri-
vind spre Arabia Saudită, spre Egipt, Yemen,
Iordania, Siria sau Iran, înţelegem că inte-
resele conduc la multiple divergenţe. Arabia
Saudită este unul dintre aliaţii de bază ai SUA
în Orientul Mijlociu şi un important furnizor de
petrol, cu un export zilnic de peste 9 milioane
de barili. Cu un PIB/cap de locuitor de 24.200
dolari (locul 55 în lume), Arabia Saudită dis-
pune de 25% (aproximativ 262 miliarde de
barili) din rezervele mondiale, în timp ce Ira-
kul deţinea 10% (aproximativ 112,5 miliarde
barili). Ce mai înseamnă, în aceste condiţii,
eforturile SUA pentru democraţia lumii arabe?
În loc de concluzii:
■ petrolul a încins spiritele, nevoia de control
fiind evidentă din partea decidenţilor mon-
diali. Întâmplător sau nu, Orientul Mijlociu
este în flăcări.
■ să fie vorba doar de o avalanşă de discur-
suri care au drept subiect nu fenomenul
democratizării lumii arabe, cum s-ar crede
la o simplă vedere, ci interesul pentru re-
surse?
136
■ lupta pentru energie nu mai este în culise.
Interesele sunt pe faţă, Siria fiind exemplul
cel mai apropiat, după Irak, Libia şi Egipt.
■ strategia decidenţilor mondiali este din ce
în ce mai clară. Mult mai important este
cine şi cum îşi va afla locul la masa ce-
lor puternici. Cine va câştiga oare cel mai
mult? Să reuşească Statele Unite ale Ame-
ricii să îşi menţină supremaţia fie acesta
doar şi pentru „democratizarea” lumii ara-
be? Să înţelegem oare că Israelul va pre-
lua supremaţia Statelor Unite ale Americii
în Orientul Mijlociu? Cine se află în spatele
puterii? SUA se află în spatele Israelului
sau Israelul este omniprezent în spatele
SUA?
■ analizând faptele, personal nu cred în imi-
nenţa acestui război, cu atât mai mult cu
cât Moscova veghează, iar administraţia
de la Washington îşi doreşte aprobarea
Congresului american. De ce oare Vatica-
nul îndeamnă la conciliere?
Prof. univ. dr. Nicolae RADU a ocupat diverse
funcţii în sistemul de siguranţă naţională, pre-
cum şef Centru Expertiză Psihologică în ca-
drul SPP; consilier secretar de stat MAI; con-
silier CSAT, Administraţia Prezidenţială. Cu
preocupări în domeniul intelligence, preveni-
re şi combatere terorism, psihologia forţelor
speciale, a desfăşurat şi desfăşoară activităţi
didactice, în calitate de profesor invitat, la mai
multe universităţi din ţară. E-mail: radovany@
yahoo.com
Bibliografie selectivă
ANDREESCU, A.; RADU, N., (2008). Jihadul
Islamic, Editura Codex, Bucureşti, 2008
ANDREESCU, A.; RADU, N.,(2008). The voice
of terror between ISLAMIC LOW and
CIVILIZATION CONSCIOUSNESS, in,
„Romanian Military Thinking”, april - mai, vol 2
ANTIPA, MARICEL, (2010). Triumviratul dezastrului
global. Terorism global, Ed. „Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 2010
BAhMAREANU, C. (2006). Resursele energetice
şi mediul de securitate la începutul secolului
XXI, Universitatea Naţională de Apărare
„CAROL I”, Centrul de Studii Strategice de
Apărare şi Securitate – Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.
BARNA, C., (2007), Occident vs. Islam: globalizarea WEINBERG, Dr. I.,(1937). Siria, Palestina, Suez,
războiului sau a păcii?, în, „Cadran Politic”, nr.43. Egipt, Note de Drum, Fundaţia Regele Carol
ChERIM ENGhIN, (2007), Islam, religia terorii?, I, Bucureşti.
Fundaţia Taiba, Constanta. VOLkER, PERThES, (2004). Syria Under Bashar
ChOMSkY, N., (2003). America în căutarea domi- Al-Asad: Modernisation and the Limits of
naţiei globale: Hegemonie sau supravieţuire , Change, Oxford University Press, 2004
Ed. Antet, Bucureşti. YOSSI, BAIDATZ, (2011). Bashar’s First Year:
CORNILA, C., (2008). De la religie la terorism, Ed. From Ophthalmology to a National Vision,
ANAMAROL, Bucureşti. Washington Institute for Near East Policy.
CUCU. I., (2010). Terorismul economic, in, Revista XXX (2013). Teoria haosului constructiv: SUA şi
Crima Organizată şi Terorismul Azi, vol. 43, Noul Orient Mijlociu (II), in, www.geopolitcs.ro
an VI, 2010
DAMOC, MARIAN, (2011). Portret de lider: Bashar
al-Assad, preşedintele contestat al Siriei, in,
http://www.stiriexterne.com/analize/categorii/ Surse deschise
portret-de-lider.
DELCAMBRE, A., M., (2003). L’islam des interdits, • agerpres.ro
Éditions Desclée de Brouwer, Paris. • mediafax.ro
DELCEA C., (2003). Psihologia terorismului. Cine • dc.news.ro
devine terorist şi de ce?“ , Ed. Cartipex, Cluj- • stiriexterne.ro
Napoca. • ziare.com
GAVRILA, C., (2013). Revolta Orientului, Ed. Poli- • ziuanews.ro
rom, Iasi. • geopolitics.ro
LOZNEANU, V., Convorbiri despre Orientul Mijlociu, • eoficial.ro
Manuscris, 2013 • ABC.news
POP, L., (2013). Resursele de gaz şi petrol din • presseuropa.ro
Bazinul Levantin, miza conflictului din Siria, • epoch/times/romania.com
in, ziua.news.ro • economistul.ro
POPESCU, BORIS, (2008). Implicaţii geopolitice • presseurop.eu
ale globalizării, Sesiune de comunicări • zf.ro
ştiinţifice, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu.
POULIGNY, B., (2000). Un seul monde, un
monde pour tous ? Interventions militaires et
régulation des conflits, 2000, în, www.ceras-
projet.com
RAYMOND, hINNEBUSCh, (2002). Syria: Revo-
lution From Above, Routledge; 1st edition,
August 2002
SANDA, Lucian, (2011). Conflictul israeliano–
palestinian. Repere istorice si dimensiuni
internationale, Bucuresti.
SITARU, LAURA, lector dr. la secţia de limba arabă
a Universităţii din Bucureşti şi cercetător la
Institutul Diplomatic Român, idr.ro.
SIRBU, BENEDICT. I. (2013). Războiul de gherilă
între terorism şi lupta pentru libertate,
Manuscris rev.
STEWART, ROSS, (2011). Orientul Mijlociu în
flăcări, Bucureşti, Ed. Niculescu.
SUSAN, MUADDI, DARRAJ, (2005). Bashar Al-
Assad, Chelsea house Publications.
TEODORESCU, S., (2008). Accesul statelor la
resursele de energie, Sesiune de comunicări
ştiinţifice, Facultatea de Ştiinţe Politice şi
Relaţii Internaţionale, Universitatea „Lucian
Blaga”, Sibiu.
VĂDUVA, Ghe., (2007). Non erubescit. Terorismul
între realitate, imagine şi cuvânt, in, Terorismul
Azi”, vol XI - XIII, an II.

137
138
 ABORDĂRI ASUPRA COGNIţIILOR ŞI A COMPORTAMENTELOR
TERORISTE
Conf. univ. dr. Toma RUS
UNIVERSITATEA BABEŞ–BOLYAI
Abstract
Indivizii care devin terorişti sunt adesea şomeri,
indivizi alienaţi din punct de vedere social. Cei
cu puţine studii, cum ar fi tinerii din ghetourile
algeriene sau Gaza Strip, aderă le grupări
teroriste din plictiseală şi din dorinţa de aventură
în câştigul unei cauze pe care o consideră
dreaptă. Unii indivizi pot fi motivaţi de dorinţa
de a-şi pune în practică anumite îndemânări,
cum ar fi fabricarea de bombe. Tinerii educaţi
pot fi motivaţi mai mult de convingeri politice
sau religioase.
Cuvinte cheie: terorist, fanatic,
„lupul singuratic”
Introducere
Persoana care devine terorist în ţările
occidentale este fie intelectual, fie idealist. De
obicei, aceşti tineri, fie ei educaţi sau needu-
caţi, se angajează în proteste ocazionale şi
disidenţă. Potenţialii membri încep adesea ca
simpatizanţi ai grupării. Adesea ei provin din
organizaţii susţinătoare, cum ar fi grupări de
deţinuţi susţinătoare sau grupări studenţeşti
activiste. Din simpatizanţi, ei devin susţinători
pasivi. Şi incidentele violente cu poliţia sau cu
alte forţe de securitate motivează un individ
deja alienat din punct de vedere social să ad-
ere la o grupare teroristă. Deşi circumstanţele
diferă, rezultatul final al acestui proces trep-
tat este că individul, adesea cu ajutorul unui
membru de familie sau al unui prieten care
are contacte cu teroriştii, devine terorist. Se-
lectarea noilor membri într-o grupare teroristă
este totuşi foarte drastică. De-a lungul unei
perioade de mai bine de un an, noul recrut
are o evoluţie lentă până a ajunge la statutul
de membru cu toate drepturile.
139
Un individ care se depărtează de so-
cietate ar putea deveni la fel de bine călugăr
sau pustnic. Pentru a deveni terorist, acesta
are nevoie de o motivaţie puternică. Totuşi,
nici această motivaţie nu este de ajuns. Po-
tenţialul terorist are nevoie şi de ocazia să
adere la o grupare teroristă. Şi, la fel ca pen-
tru oricare job, ei trebuie să fie acceptaţi de
membrii grupării, având în vederea că gru-
pările sunt exclusiviste. Astfel, recruţii nu au
nevoie doar de o personalitate compatibilă,
ci şi de anumite abilităţi folositoare grupării,
cum ar fi cele legate de domeniul armamen-
tului sau comunicaţiilor.
Psihologia aderării la o grupare tero-
ristă diferă în funcţie de tipologia grupării. O
persoană care aderă la o grupare teroristă
anarhistă sau marxist-leninistă de obicei nu
beneficiază de suport social, ci doar de des-
considerare socială, în timp ce aderenţii la o
grupare etnică separatistă (ETA sau IRA) se
bucură de suport social considerabil şi chiar
de respect în cadrul enclavelor etnice.
Psihologul Eric D. Shaw (1986: 365)
oferă un caz revelator pe care-l numeşte „Mo-
delul Evoluţiei Personale”, prin care teroriş-
tii intră în noua lor profesie. Componentele
acestei evoluţii includ: procese de socializare;
injurii narcisiste; evenimente încurajatoare,
în special confruntarea cu poliţia; şi legături
personale cu membrii unor grupări teroriste,
după cum urmează:
Modelul evoluţiei personale sugerează
faptul că teroriştii provin dintr-o comunitate
care a avut de suferit. Activităţile lor politi-
ce anterioare au fost determinate probabil
de filozofia socială liberală din familie, însă
depăşesc percepţia lor de a contrazice con-
vingerile familiei lor şi lipsa de acţiuni socia-
le. Filozofiile politice de familie pot servi de
asemenea la sensibilizarea acestor persoane
faţă de tensiunile economice politice inerente
în cadrul societăţii moderne. Ca şi grup, se
pare că nu au avut succes în obţinerea unui
loc tradiţional în societate, ceea ce a contribu-
it la frustrarea lor. Nevoia majoră de a apar-
ţine unei grupări teroriste este simptomatică
unei identităţi psihosociale incomplete sau
fragmentate. (În termenii lui kohut – un „ego
colectiv” defectiv sau fragmentat). Foarte in-
teresant este faptul că acţiunile forţelor de se-
curitate sau ale poliţiei determină o activitate
politică mai violentă din partea acestor indi-
vizi, iar existenţa unei legături personale cu
alţi terorişti dă naştere la un spirit de echipă
foarte dezvoltat în cadrul grupărilor violente
(ţinte externe comune?).
Mai mult, organizaţiile teroriste din ţă-
rile în curs de dezvoltare recrutează mem-
bri din ce în ce mai tineri. Singurele modele
pentru aceşti tineri sunt teroriştii şi luptătorii
de gherilă. Abu Nidal, spre exemplu, a reuşit
să recruteze tineri alienaţi, săraci şi needu-
caţi încântaţi să aibă legătură cu o grupare
condusă de o figură bine cunoscută, dar în
acelaşi timp misterioasă.
Între anii 1980-1990, mii de voluntari
musulmani străini (14.000, potrivit „Jane’s In-
telligence Review”) – furioşi, tineri şi zeloşi,
proveniţi din mai multe ţări, inclusiv din Sta-
tele Unite – s-au deplasat spre baze de an-
trenament din Afganistan sau din regiunea de
graniţă dintre Pakistan şi Afganistan, pentru a
se perfecţiona în arta militară. Aveau vârste
cuprinse între 17 şi 35 ani. Unii dintre ei aveau
studii superioare, însă majoritatea erau tineri
şomeri needucaţi, fără nici o perspectivă.
Deborah M. Galvin (1983) notează fap-
tul că există o cale comună de aderare la te-
rorism în ceea ce priveşte femeile, şi anume
prin implicarea în politică şi prin afinitatea la
o cauză politică. Intifada (vezi Glosar), spre
exemplu, a radicalizat mai mulţi tineri pales-
tinieni, care mai apoi au intrat în organizaţii
teroriste. Cel puţin jumătate dintre protestata-
rii Intifada erau tinere fete. Unele femei sunt
recrutate în organizaţii teroriste de către iubiţii
lor. Galvin acordă o importanţă deosebită im-
plicării femeilor: „scenariul… iubitului (iubitei)/
complicelui feminin”. Iubitul, membru al unei
grupări teroriste, recrutează femeia în grupa-
re. Una dintre membrele ETA, „Begona”, i-a
povestit lui Eileen MacDonald (1992) cum a
intrat în grupare la vârsta de 25 ani: „Am ade-
140
rat [în ETA] din cauza unui bărbat care era
deja membru”.
O femeie care este recrutată într-o or-
ganizaţie teroristă pe baza calificărilor ei şi a
motivaţiei va fi probabil tratată cu mai mult
profesionalism de către camarazii ei decât
una căreia îi lipsesc aceste calităţi. Doi din-
tre detonatorii PFLP ai cursei Sabena 517
din Bruxelles spre Tel Aviv din 8 mai 1972,
Therese halsa,19 ani, şi Rima Tannous, 21
ani, erau total diferite. Therese, fiica unei fa-
milii arabe de clasă mijlocie, urma o şcoală
de asistente când a fost recrutată în Fatah de
un coleg, ajungând să fie apreciată în organi-
zaţie. Rima, orfană de inteligenţă mediocră,
devenise amanta unui doctor care a învăţat-
o să se drogheze şi a recrutat-o în Fatah. A
devenit în totalitate dependentă de unii dintre
membrii Fatah, care au supus-o la abuzuri fi-
zice şi psihice.
Anumite grupări teroriste recrutează
atât bărbaţi, cât şi femei proveniţi din orga-
nizaţii legale. Spre exemplu, personalul ETA
sunt membri ai Egizan („Act Woman!”), miş-
care feministă afiliată aripii politice ETA, parti-
dului lui henri Batasuna (Unitatea Populară);
sau ai unei grupări amnestice care vrea să
dizolve ETA. În timp ce colaborau cu o gru-
pare amnestică, mai multe femei deveneau
frustrate în faţa torturării prizonierilor, ajun-
gând la concluzia că singura soluţie ar fi să
riposteze prin aderarea la ETA. „Femeile pă-
reau mult prea afectate de suferinţa prizoni-
erilor în comparaţie cu bărbaţii”, se confesa
„Txikia”, membru ETA de la vârsta de 20 ani,
lui MacDonald, „iar atunci când deveneau din
susţinători membri de gherilă, se pare că do-
vedeau cel mai mare devotament în luptă”.
Teroristul de gradul III de tip cognitiv
Un stereotip comun este acela că cel
care comite asemenea fapte oribile (detonări
de avioane, de autoturisme capcană în plin
oraş sau aruncări cu grenade într-o cafenea,
spre exemplu) este anormal. Orientarea psi-
hopatologică a dominat abordarea psihologi-
că a personalităţii teroristului. După părerea
lui Taylor, au fost des folosite două abordări
psihologice de bază: teroristul este conside-
rat fie bolnav psihic, fie fanatic. Pentru Walter
Laqueur (1977: 125), „teroriştii sunt fanatici,
iar fanatismul înseamnă foarte des cruditate
şi sadism”.
Studiul de faţă nu are în vedere teroris-
tul individual, cum ar fi Unabomber din State-
le Unite, care nu aparţinea de nici o grupare
teroristă. Criminalistul Franco Ferracuti afirmă
că nu există „terorişti izolaţi – acesta este un
caz mental”. Indivizi dezechilibraţi mental au
fost implicaţi în foarte multe detonări de avioa-
ne. David G. hubbard (1971) a coordonat un
studiu psihiatric despre detonatorii de avioane
din anul 1971 şi a ajuns la concluzia că aceste
fapte sunt comise de pacienţi bolnavi psihic
ca expresie a bolii lor. Studiul său găseşte tră-
sături comune detonatorilor: un tată violent,
adesea alcoolic; o mamă foarte religioasă,
adesea credincioasă fanatică; o personalitate
timidă, uneori chiar pasivă, din punct de vede-
re sexual; surori mai mici faţă de care detona-
torii sunt foarte protectori; şi puţine realizări,
eşec financiar şi potenţial de reuşită limitat.
Aceste trăsături, totuşi, se aplică mai
multor oameni care nu detonează avioane.
Astfel, profilurile detonatorilor dezechilibraţi
mental par a nu prea ajuta la detectarea unui
potenţial detonator. Un profil de folos ar trebui
să identifice trăsăturile fizice sau comporta-
mentale ce ar putea alerta autorităţile asupra
unui potenţial terorist, înainte ca unui suspect
să i se permită să urce în avion, mai exact,
dacă detonatorii ar avea trăsături de perso-
nalitate identificabile. Între timp, detectarea
de arme, identificarea pasagerilor şi respon-
sabilii cu securitatea de la bordul avionului
sunt doar măsuri preventive. Chiar şi în acest
caz, un individ care vrea să detoneze un avi-
on poate găsi adesea o altă cale de a o face.
Aparatele din Aeroportul haneda (Japonia)
nu au reuşit să detecteze un cuţit mare care
se afla în posesia unui bărbat de 28 ani care a
urcat la bordul unui avion al Companiei Nipo-
ne All în 23 iulie 1999 şi l-a înjunghiat pe pilot
(care a murit), preluând controlul avionului,
fiind mai apoi imobilizat de alţi pasageri. Deşi
poliţia a susţinut că bărbatul avea probleme
psihiatrice, faptul că a încercat să redirecţio-
neze avionul înspre Baza Aeriană americană
Yokota din nordul oraşului Tokyo, în timp ce
aceasta era subiect de controversă din cauză
că noul guvernator a cerut să fie închisă, su-
gerează că este probabil să fi avut un motiv
politic sau religios.
141
Au existat şi cazuri de terorişti bolnavi
mental cu certificat medical. klaus Jünschke,
pacient mental, a fost unul dintre cei mai în-
flăcăraţi membri ai Colectivului Pacienţilor
Socialişti (SPk), grupare teroristă germană
ce colabora cu Banda Baader-Meinhof. În
anumite circumstanţe, teroriştii politici au dat
dovadă clară de psihopatie (vezi Glosar). De
exemplu, în aprilie 1986 Nezar hindawi, un
terorist liber profesionist iordaniano-sirian şi
presupus agent de securitate sirian, a trimis-o
pe iubita sa (care era însărcinată) spre Isra-
el cu o cursă aeriană El Al, promiţându-i că
urmează să o întâlnească acolo şi să se că-
sătorească. Fără ştirea acesteia, totuşi, hin-
dawi a ascuns o bombă (dată de Organizaţia
lui Abu Nidal (ANO)) într-un compartiment
ascuns al bagajului ei de mână. Încercarea
sa de a arunca în aer avionul păcălindu-şi
prietena a fost oprită de personalul de secu-
ritate din heathrow care a descoperit bomba.
Taylor consideră comportamentul lui hindawi
psihopat, determinat de dorinţa de a-şi sacri-
fica logodnica şi copilul nenăscut.
Jerrold Post (1990), susţinătorul princi-
pal al abordării teroriştilor ca bolnavi psihici,
are propria sa ipoteză psihologică a teroris-
mului. Deşi nu consideră că teroriştii gândesc
logic, Post argumentează că procesul raţional
al teroriştilor se caracterizează prin ceea ce
el numeşte „psiho-logica teroristă”. În anali-
zele sale, teroriştii nu recurg la terorism ca
alegere internaţională. Mai degrabă este de
părere că „teroriştii politici sunt determinaţi să
comită acte de violenţă de forţe psihologice,
şi că psiho-logica lor specială are menirea de
a raţionaliza acţiunile pe care sunt înclinaţi
din punct de vedere psihologic să le comită”
(1990:25). Ipoteza lui Post conform căreia
teroriştii sunt motivaţi de forţe psihologice nu
este convingătoare şi pare să ignore nume-
roşii factori care motivează teroriştii, inclusiv
convingerile lor ideologice.
Post (1987) crede că cea mai puterni-
că formă de terorism o găsim la indivizi care
au fost crescuţi în spiritul urii, din generaţie în
generaţie, cum ar fi cei din Irlanda de Nord şi
Ţara Bască. Pentru aceşti terorişti, reabilita-
rea este aproape imposibilă din cauză că „au
în sânge” o ură şi o animozitate etnică eredi-
tară. Post face şi o interesantă distincţie între
„ideologii-anarhişti” ca Brigada Roşie italiană
şi RAF din Germania, şi grupările „naţionalist
–separatiste” ca ETA sau IRA, afirmând că:
Se pare că există o mare diferenţă în-
tre teroriştii înclinaţi să-şi distrugă propria so-
cietate, „pământul străbunilor”, şi cei ale căror
activităţi teroriste continuă misiunea antece-
sorilor lor. Altfel spus, pentru unii, să devină
terorişti este un act de răzbunare a unor răni
reale şi imaginare împotriva societăţii părin-
ţilor; pentru alţii, este un act de răzbunare
împotriva societăţii pentru răul făcut părinţilor
lor… (1984:243)
Într-adevăr, autorul Julian Becker
(1984) descrie teroriştii germani ai Bandei
Baader-Meinhof ca fiind „copii orfani de tată”.
Erau fiii şi fiicele unor oameni care fie au fost
ucişi de nazişti, fie au supravieţuit nazismului.
Copiii s-au ridicat împotriva lor ca urmare a ru-
şinii nazismului şi a unei Germanii înfrânte. O
fostă membră RAF îi spunea lui MacDonald:
„Ne uram părinţii pentru că erau foşti nazişti,
care au avut totdeauna un trecut pătat”. La
fel, Gunther Wagenlehner (1978:201) este de
părere că motivaţiile teroriştilor RAF nu erau
de natură politică, aparţinând mai degrabă
„mai mult ariei dereglărilor psihopatologice”.
Wagenlehner a descoperit că teroriştii ger-
mani dădeau vina pe guvern că nu le-a rezol-
vat problemele. Nu era de ajuns că deveneau
terorişti tineri cu probleme personale, pentru
care terorismul era „o formă de eliberare per-
sonală”. „Aceşti candidaţi devin terorişti dato-
rită faptului că au suferit din cauza temei acu-
te şi a agresiunii şi dorinţei masochiste de a fi
vânaţi”. Pe scurt, anarhiştii vest-germani sunt
o mare excepţie în ceea ce priveşte trăsătu-
rile nonpatologice ale majorităţii teroriştilor.
Psihologul konrad kellen (1980:43) ajunge
la o concluzie similară, notând că majoritatea
teroriştilor vest-germani „suferă de o profun-
dă tramă psihologică”, care „îi determină să
vadă lumea, inclusiv propriile lor acţiuni şi
efectele aşteptate ale acestor acţiuni, într-o
lumină extrem de nerealistă” şi care îi moti-
vează să omoare oameni. Sociologul J. Bow-
yer Bell (1985) afirmă de asemenea că anar-
hiştii europeni, spre deosebire de alţi terorişti,
fac mai degrabă subiectul „psihologilor decât
al analiştilor politici…”.
Distincţia lui Post între ideologii – anar-
hişti şi separatiştii etnici este susţinută şi de
evaluările psihometrice ale copiilor din Irlan-
142
da de Nord făcute de Rona M. Fields (1979).
Fields descoperă că expunerea la terorism a
copilului poate duce la o înclinaţie spre tero-
rism la maturitate. Astfel, un copil crescut în
violentul Belfast de Vest are mai multe şan-
se să devină terorist la maturitate decât al-
tul crescut în paşnicul Oslo, Norvegia, spre
exemplu. Maxwell Taylor, constatând că exis-
tă numeroşi alţi factori în dezvoltarea teroris-
tului, contrazice concluzia lui Fields. Totuşi,
Maxwell Taylor recunoaşte că studiul lui Fi-
elds este rezultatul unei perioade de opt ani
de cercetări. Părerea lui Taylor este că Fields
nu a luat în considerare faptul că foarte puţini
copii expuşi la violenţă, chiar şi în Irlanda de
Nord, ajung la maturitate terorişti.
Şi alţi psihologi îl contrazic pe Post – ei
sunt de părere că anarhiştii vest-germani sunt
mai patologici decât teroriştii irlandezi. De
exemplu, psihiatrul W. Rasch (1979), care a
intervievat mai mulţi terorişti irlandezi, a des-
coperit că „nu a fost găsită nici o probă con-
cludentă în sprijinul presupunerii că un număr
semnificativ dintre ei sunt dezechilibraţi sau
anormali”. Pentru Rasch, argumentul că tero-
rismul este un comportament patologic ser-
veşte doar la minimalizarea acţiunilor politice
sau sociale care i-au motivat pe terorişti. Iar
psihologul ken heskin (1984), care a studiat
psihologia terorismului din Irlanda de Nord,
notează că „de fapt, nu există nici o evidenţă
psihologică care să demonstreze că teroriştii
sunt psihopaţi sau dezechilibraţi clinic de altă
natură”.
Deşi au existat probabil cazuri în care
un individ bolnav mental a aderat la o grupare
teroristă, aceasta nu este o regulă generală.
Unii specialişti consideră, de fapt, că există
foarte puţine dovezi că teroriştii sunt în gene-
ral indivizi dezechilibraţi psihic. Planul detaliat
şi bine gândit şi execuţiile bine puse la punct
care caracterizează majoritatea operaţiunilor
teroriste nu sunt tipice indivizilor dezechili-
braţi mental.
Din contră, există dovezi considerabile
că teroriştii internaţionali sunt destul de nor-
mali. Crenshaw (1981) a ajuns la concluzia
că „trăsătura comună de bază a teroriştilor
este normalitatea lor”. Acest punct de vedere
este adoptat şi de alţi psihologi. Spre exem-
plu, C.R. McCauley şi M.E. Segal (1987) afir-
mă într-o revistă despre psihologia socială a
terorismului că „cea mai bine documentată
generalizare este negativă; teroriştii nu dau
dovadă de nici o psihopatologie alarmantă”.
heskin (1984) nu a găsit nici un membru IRA
care să aibă probleme emoţionale. Este clar
că teroriştii sunt extrem de alienaţi de socie-
tate, însă alienarea nu este neapărat o boală
psihică.
Maxwell Taylor (1994) a descoperit
că noţiunea de boală mentală nu prea are
legătură cu majoritatea acţiunilor teroriste.
Plasarea teroristului în categoria bolnavilor
mentali duce la presupuneri privind motiva-
ţiile teroriste şi plasează comportamentul
terorist dincolo de regulile comportamentale
normale şi dincolo de lege. El scoate în evi-
denţă mai multe diferenţe care separă psiho-
patul de teroristul politic, cu toate că uneori
ambele variante sunt prezente, ca în cazul lui
hindawi. Una dintre diferenţe este inabilitatea
psihopatului de a profita de experienţă. O altă
diferenţă importantă este că, spre deosebire
de terorist, scopul acţiunilor psihopatului este
unul personal. În plus, psihopaţii sunt incapa-
bili şi deloc oameni de încredere, neputând
fi de folos grupărilor teroriste. Taylor notează
că grupările teroriste au nevoie de activişti
discreţi, care nu atrag atenţia şi care se pot
pierde în mulţime după executarea operaţiu-
nii. Din aceste motive, el crede că „ar fi greşit
să considerăm că teroristul este bolnav mintal
în termeni convenţionali” (1994:92). Taylor şi
Ethel Quayle (1994:197) ajung la concluzia
că „teroristul activ nu se deosebeşte din punct
de vedere psihologic de non-terorist”. Cu alte
cuvinte, teroriştii sunt recrutaţi dintre oamenii
obişnuiţi. Taylor şi Quayle afirmă de aseme-
nea că „în termeni psihologici, nu există tră-
sături speciale care să individualizeze teroris-
tul”. La fel cum nu există nici un motiv special
pentru care oamenii urmează aceeaşi carieră
în viaţa obişnuită, faptul că teroriştii urmează
aceeaşi carieră nu înseamnă neapărat că au
trăsături psihice comune.
Selectivitatea cu care grupările tero-
riste recrutează noi membri ne ajută să ex-
plicăm de ce printre ei găsim atât de puţini
bolnavi patologici. Candidaţii care par a fi pe-
riculoşi pentru grupare sunt respinşi. Celor cu
comportament necontrolat le lipsesc atribute-
le personale pe care le caută „angajatorii”.
143
Mai mulţi observatori au remarcat că
personalitatea teroristului are un aspect de-
presiv, reflectat în comportamentele de că-
utare şi combatere a morţii. Teroristul a fost
adesea descris de psihologi ca fiind incapa-
bil de a-şi forma relaţii interpersonale la nivel
reciproc. Conform psihologului Risto Fried,
lumea interpersonală a teroristului se carac-
terizează prin trei categorii de oameni: eroii
idealizaţi de terorişti; duşmanii teroriştilor; şi
oameni obişnuiţi, consideraţi de ei ca fiind
lipsiţi de orice importanţă. Cu toate acestea,
Fried (1982:123) afirmă că unii psihologi foar-
te experimentaţi în studierea unora dintre cei
mai periculoşi terorişti „pun accent pe faptul
că teroristul ar putea fi perfect normal din
punct de vedere clinic, că s-ar putea să dea
dovadă de o psihopatologie a unei ordini dife-
rite, sau că personalitatea sa poate fi doar un
factor minor în formarea sa ca terorist în cazul
în care a fost recrutat în grupare, în loc să se
ofere voluntar să intre în ea”.
Modele paradigmatice de terorist
fanatic-sinucigaş
Fanaticii sau indivizi cu autoreglare cognitivă
pentru un scop
Prima abordare teoretică, cea a tero-
ristului-fanatic, pune accent pe calităţile ra-
ţionale ale teroristului şi vede în terorist un
individ cu sânge rece, logic, cu satisfacţii mai
mult ideologice sau politice decât financiare.
Această abordare ia în considerare faptul că
teroriştii sunt adesea bine educaţi şi capabili
de analize sofisticate, chiar savante, retorice
şi politice.
În ciuda originii cuvântului, folosirea
modernă a termenului „fanatism” a depăşit
graniţele contextului religios. Teroristul este
adesea catalogat drept fanatic, mai ales în
cazul acţiunilor care duc la auto-distrugere.
Deşi fanatismul nu caracterizează doar tero-
rismul, este, totuşi, la fel ca „terorismul”, un
termen peiorativ. În termeni psihologici, con-
ceptul de fanatism implică şi boala mentală,
însă, afirmă Taylor (1988:97), „nu există nici
o metodă de diagnosticare precisă în cazul
acestor boli mentale”. Astfel, el este de părere
că „desele presupuneri privind legătura dintre
fanatism şi boala mentală…par a fi eronate”.
Fanaticul vede adesea lumea dintr-o anume
perspectivă bazată pe continuitate.
Două procese înrudite, găsite de Tay-
lor, sunt prejudiciul şi autoritarismul, cu care
fanatismul are în comun mai multe aspecte,
cum ar fi refuzul unui compromis, respingerea
altor puncte de vedere alternative, tendinţa de
a vedea lucrurile alb-negru, o mentalitate rigi-
dă, şi o percepţie despre lume ce reflectă o
minte îngustă. Înţelegerea naturii fanatismu-
lui implică recunoaşterea rolului contextului
cultural (religios şi social). Fanatismul poate
fi, într-adevăr, „unul dintre atributele teroristu-
lui”. Totuşi, Taylor acordă o mare importanţă
contextului cultural în care teroristul operea-
ză, fiind de părere că, pentru a înţelege dacă
termenul este corect, trebuiesc luate în consi-
derare necesităţile operaţionale.
Teroriştii sinucigaşi sau indivizi cu un sindrom
„tunel” acut
Autodistrugerea deliberată, atunci când
este necesară în cazul detonării unei bombe
sau capturarea unui avion, nu este o trăsătu-
ră comună a terorismului în majoritatea ţări-
lor, deşi îi caracterizează adesea pe teroriştii
fundamentalişti islamici din Orientul Mijlociu
şi teroriştii Tamil din Sri Lanka şi sudul Indiei.
Este, de asemenea, şi o caracteristică a te-
rorismului nord coreean. Cei doi agenţi nord
coreeni care au aruncat în aer cursa 858 a
Companiei Aeriene Coreene în 28 noiembrie
1997 au încercat să se sinucidă în timpul in-
terogatoriilor poliţiei, însă doar unul a reuşit
s-o facă.
Până în anul 1985, au existat 11 atacuri
sinucigaşe cu autoturisme capcană împotriva
unor ţinte internaţionale din Orientul Mijlociu.
Trei bine-cunoscute cazuri sunt bombardarea
ambasadei SUA în Beirut din 18 aprilie 1983,
când au fost ucişi 63 oameni, bombardarea
sediului Marinei SUA şi a cartierelor militare
generale franceze din Liban din 23 octombrie
1983, când au murit 241 de marinari, şi re-
spectiv 58 de paramilitari francezi. Primul caz
a fost bombardarea cartierelor militare gene-
rale israeliene din Tyre, unde au murit 141
oameni. Inspirat de aceste atacuri sinucigaşe
din Liban şi de legăturile sale strânse cu Ira-
nul şi hizballah, Abu Nidal a trimis la rândul
său sinucigaşi la aeroporturile din Roma şi
Viena la sfârşitul lunii decembrie 1985.
144
Liderii mondiali ai atacurilor teroriste
sinucigaşe nu sunt însă fundamentaliştii isla-
mici, ci Tamilii din Sri Lanka. Recordul LTTE
în ceea ce priveşte asemenea atentate este
de nedoborât. Luptătorii săi sinucigaşi au
aruncat în aer doi prim miniştri (al Indiei şi
al Sri Lanka), celebrităţi, cel puţin o ambar-
caţiune militară, şi au folosit în mod regulat
sinucigaşi în scopuri mai puţin importante. Te-
roriştii LTTE nu îndrăznesc să nu se sinucidă
în cazul în care sunt prinşi. Nu mai puţin de
35 combatanţi LTTE s-au sinucis doar pentru
a evita interogatoriile în cazul asasinării lui
Gandhi. Investigatorii au recurs chiar la de-
ghizarea în medici, pretinzând că îi consultă,
însă, Vijay karan (1977:46) scrie despre de-
ţinuţii LTTE că „reflexele lor îi determinau să
se sinucidă pe loc chiar la cea mai mică sus-
piciune”. Doi dintre ei au fost salvaţi deoarece
investigatorii le-au scos cu forţa capsulele din
gură, însă unul dintre investigatori s-a ales
cu o rană severă produsă de o muşcătură în
mână, ajungând în spital pentru o vreme.
Pentru observatorii vestici, actele de
sinucidere ale aderenţilor la Islam şi hindu-
sianism sunt puse pe seama fanatismului şi/
sau a bolii psihice. Din perspectiva mişcării
islamice, totuşi, asemenea acte de autodis-
trugere sunt determinate de convingeri cultu-
rale şi religioase, ale căror origini istorice pot
fi observate în comportamentul sectelor reli-
gioase asociate cu mişcarea shi’ită, în speci-
al cu Asasinii. La fel, campania sinucigaşă a
Mişcării Islamice de Rezistenţă (hamas) din
perioada 1993-94 a implicat tineri terorişti pa-
lestinieni care, acţionând din proprie iniţiativă,
au atacat israeliţii în locuri publice, folosind
arme artizanale improvizate, cum ar fi cuţitele
sau topoarele. Asemenea atacuri sunt con-
siderate sinucigaşe, deoarece atacatorul nu
are intenţia să fugă. Aceste atacuri au fost, în
cea mai mare parte, motivate de răzbunare.
Conform cercetătorilor culturii musul-
mane, aşa-zişii sinucigaşi cu bombă sunt
consideraţi de către islamişti şi tamili nişte
martiri. Termenul arab folosit este istishad,
termen religios însemnând „cineva care se
sacrifică în numele lui Allah”, opunându-se lui
intihar, care se referă la sinuciderea provenită
din motive personale. Cea de-a doua formă
de sinucidere nu face obiectul învăţăturilor
islamice.
Concluzii
Există o legătură evidentă între ata-
curile sinucigaşe şi celelalte evenimente din
arealul Orientului Mijlociu. Spre exemplu,
atacurile sinucigaşe au devenit mai frecvente
după confruntările dintre forţele de securita-
te israeliene şi credincioşii musulmani de la
Muntele Templu, din Vechiul Oraş al Islamului
din octombrie 1990, în timpul cărora au fost
ucişi 18 musulmani. Atacurile sinucigaşe ha-
mas din Afula şi hadera din aprilie 1994 au
coincis cu discuţiile care au precedat semna-
rea înţelegerii de la Cairo dintre Israel şi PLO.
Au răzbunat, de asemenea, masacrul a 39 şi
rănirea a 200 de credincioşi musulmani de
la o moschee din hebron de către o grupare
israeliană în 25 februarie 1994. Atacurile din
Ramat-Gan şi Ierusalim din august 1995 au
coincis cu discuţiile privitoare la conducerea
alegerilor din Teritorii, care s-au terminat prin
a II-a înţelegere de la Oslo. Motivul principal
al atacurilor sinucigaşe a fost faptul că au
avut de răzbunat un număr mare de victime în
timpul conflictelor din Israel. Majoritatea lup-
tătorilor sinucigaşi proveneau din Fâşia Gaza
şi erau celibatari între 18 şi 25 ani, cu studii
medii, unii dintre ei chiar cu studii superioare.
Grupările hamas sau islamice şi-a trimis oa-
menii în misiune, având credinţa că aceştia
vor ajunge în Paradisul etern.
Bibliografie
Alappe, Arturo, Las vidas de Pedro Antonio Marín/
Manuel Marulanda Vélez: Tirofijo. Bogotá:
Planeta, 1989.
Alexander, Zonah and John M. Gleason, eds.,
Behavioral and Quantitative Perspectives on
Terrorism. New York: Pergamon, 1981.
Alexander, Zonah and Lawrence Zelic Freedman,
eds., Perspectives on Terrorism. Wilmington,
Delaware: Scholarly Resources, 1983.
Amos II, John W. Terrorism in the Middle East: The
Diffusion of Violence, pages 149-62 in David
Partington, ed., Middle East Annual, 1984.
London: G.k. hall, 1985.
Anonymous. The Psychology of Terrorism. in
„Security Digest”, 18. Washington: Wilson
Center Reports, 1987.
Anonymous, Terrorism: Psyche or Psychos?, „TVI
Journal”, 3, 1982, 3-11.
145
Aston, C.C., Political hostage – Taking in Western
Europe, pages 57-8 in W. Gutteridge, ed.,
„Contemporary Terrorism”. New York: Facts
of File, 1986.
Bandura, Albert, Mechanisms of Moral Disengage-
ment, pages 161-91 in Walter Reich, ed.,
Origins of Terrorism: Psychologies, Ideologies,
Theologies, State of Mind. Cambridge:
Cambridge University Press, 1990.
Barkey, henri J. and Graham E. Fuller, Turkey’s
kurdish Question. Carnegie Commision on
Preventing Deadly Conflict Series. Lanham,
Maryland and Oxford, England: Rowman and
Littlefield, 1998.
Becker, Julian, hitler’s Children: The Story of the
Baader-Meinhof Terrorist Gang. Philadelphia:
J.B. Lippincott, 1977.
Behar, Richard, The Secret Life of Mahmud the
Red, „Time”, October 4, 1993, 55-61.
Bell, J. Bowyer, Old Trends and Future Realities,
„Washington Quarterly”, Spring 1985.
Benedek, E.P., The Psychiatric Aspects of
Terrorism. Washington: American Psychiatric
Association, 1980.
Benson, Mike, Mariah Evans and Rita Simon.
Woman as Political Terrorist, „Research in
Law, Deviance, and Social Control”, 4, 1982,
121-30.
Berkowitz, B.J. et al., Superviolence: The Threat of
Mass Destruction Weapons. Santa Barbara,
California: ADCOM Corporation, 1972.
Ciment, James, The kurds: State and Minority in
Turkey, Iraq and Iran. Conflict and Crisis in
the Post-Cold War World Series. New York:
Facts on File, 1996.
Clark, R. Patterns in the Lives of ETA Members,
„Terrorism”, 6, No. 3, 1983, 423-54.
Cohen, G., Women of Violence: Memoirs of a
Young Terrorist. Stanford, California: Stanford
University Press, 1966.Combs, Cindy C.,
Terrorism in the Twenty-First Century. Upper
Saddle River, New Jersey: Prentice hall,
1997.
Wolman, Benjamin B. „Psychology of Followers
of Terrorist Groups”, International Journal of
Group Tensions, 12, 1982, 105-21.
Wright, Robin. Sacred Rage: The Wrath of Militant
Islam. New York: Linden Press/Simon and
Schuster, 1985.
Zawodny, J.k. „Internal Organizational Problems
and the Sources of Tension of Terrorist
Movements as Catalysts of Violence”,
Terrorism, 1, No. ¾, 1978, 277-85.
Zisser, Eyal. „hizballah in Lebanon – At the Cross-
roads”, Terrorism and Political Violence, 8,
No. 2, Summer 1996, 90-110.
146
 SPECIFICITATEA PREGĂTIRII ŞI PRINCIPIILE ACţIONALE
ALE PERSONALULUI DEDICAT EXECUTĂRII DE MISIUNI SPECIALE
ÎN CADRUL AGENţIILOR DE IMPUNERE A LEGII
Cătălin-Răzvan PARASCHIV
BRIGADA SPECIALĂ DE INTERVENŢIE „VLAD ŢEPEŞ”
A JANDARMERIEI ROMâNE
Benedict SÎRBU
CENTRUL INTERNAŢIONAL PENTRU STUDII DE SECURITATE, APĂRARE
ŞI RĂSPUNS OPERAŢIONAL LA CRIZE
Abstract
În mediul internaţional al structurilor speciale de
intervenţie urbană sau dedicate executării de
misiuni în teatre de operaţiuni, sunt conturate,
în vederea obţinerii unor performanţe maxime,
cu pierderi sau consecinţe negative minime,
mai multe faze de evaluare a sistemul de
pregătire.
Născute din necesitatea de angajare în
operaţiuni strategice cu unităţi operaţionale
de mici dimensiuni, forţele speciale, prin
natura ţintelor urmărite, dar şi prin prisma
resurselor umane, au capabilităţi focalizate ce
le diferenţiază de forţele convenţionale.
Caracterul special al resurselor umane este
dat, în primul rând, de faptul că individul este o
resursă care produce, care creează şi deschide
perspectiva inovării continue a producţiei, a
transformării societăţii într-o societate nouă
bazată pe cunoaştere.
Cuvinte cheie: forţe speciale, pregătire spe-
cializată, intervenţie, antiterorism, optimizarea
managementului resurselor umane speciale,
law enforcement.
Parte experimentală: În general, con-
ceptul de pregătire reprezintă însuşirea unui
ansamblu logic şi sistematic de cunoştinţe te-
oretice şi deprinderi practice acumulate prin
pregătire profesională, supuse procesului de
extindere şi înnoire permanentă prin perfecţi-
onarea pregătirii profesionale, prin cunoştin-
ţe şi deprinderi necesare pentru a exercita o
147
anumită profesiune. În acest sens, conceptul
de pregătire include calificarea profesională,
perfecţionarea, specializarea, formarea prin
experienţă şi informarea profesională (Pitariu,
h.D., 1995).
Sistemul de pregătire a unităţilor spe-
ciale din cadrul Sistemului Naţional de Apă-
rare, Ordine Publică şi Siguranţă se află, în
momentul actual, într-un proces continuu de
modernizare şi adaptare la cerinţele şi stan-
dardele internaţionale. De asemenea, siste-
mul de pregătire a forţelor speciale prezintă
disponibilitate în ceea ce priveşte adaptarea
la principiile şi exigenţele organismelor inter-
naţionale la care România este parte. În acest
sens, programele de pregătire pun accent pe
dezvoltarea capacitaţilor de reacţie rapidă, de
dislocare şi susţinere în zonele cu potenţial
criminogen ridicat (inclusiv teatre de operaţii).
Toate formele de pregătire, de la învă-
ţământul militarizat/semi-militarizat la pregă-
tirea efectivă a luptătorilor din cadrul forţelor
speciale, trebuie să răspundă cu promptitudi-
ne programelor de pregătire pentru misiuni.
Obiectivele principale ale pregătirii sunt axa-
te pe formarea şi dezvoltarea capacităţii de
acţiune a individului şi a structurilor speciale
în scopul îndeplinirii atribuţiilor funcţiei/misiu-
nilor.
Exercitarea, în condiţiile legii a atribu-
ţiilor ce le revin cu privire la apărare precum
şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale
statului şi combaterea actelor de terorism, se
identifică într-o obligaţie instituţională, dar şi
într-o oportunitate operaţională.
 Raţionamentul constă în faptul că ori-
ce acţiune îndreptată împotriva populaţiei,
bunuri sau a instituţiilor statului, materializată
în concret sau la stadiul de ameninţare, care
vizează utilizarea/existenţa unor dispozitive şi
mijloace explozive întruneşte elementele de-
finitorii ale unui act de terorism.
Prin legislaţia specifică, pregătirea
specializată a unităţilor speciale de interven-
ţie devine instituţionalizată, având astfel un
standard operaţional care trebuie respectat.
Legislaţia specifică se referă inclusiv la pro-
cedurile prin care operatorii de intervenţie,
care au deja experienţă profesională, certifi-
cări şi diplome, pot dobândi noi competenţe
şi abilităţi.
Doctrinele de pregătire a forţelor spe-
ciale presupun existenţa unui cadrul legislativ
corespunzător noilor exigenţe operaţionale
internaţionale. Astfel, legislaţia specifică in-
ternă permite ca procedurile acţionale (de
luptă) să poată fi corespondente cu cele deja
implementate la nivel NATO, ONU, OSCE
etc. Este evident faptul că procesul de pregă-
tire/formare profesională apare ca „un proces
sistematic de schimbare a comportamentului,
cunoştinţelor şi motivaţiei angajaţilor existenţi
în scopul îmbunătăţirii echilibrului între ca-
racteristicile angajatului şi cerinţele locului de
muncă” (Văduva Gh., 2006).
La nivel naţional şi internaţional proce-
sul dezvoltării resurselor umane, este influ-
enţat de iniţiativele instituţionale în domeniul
pregătirii. Abordarea dezvoltării personalului
în cadrul organizaţiei variază proporţional cu
gradul de tehnologizare, politicile tradiţiona-
le şi cu valorile managementului (Caramete,
2003).
Pregătirea efectuată în cadrul organi-
zaţiilor speciale, derivă din necesitatea abor-
dării acesteia la un standard recomandat la
nivel internaţional. Cu unele caracteristici pro-
prii, pregătirea personalului din cadrul forţelor
speciale, de regulă, se face în mod gradual,
etapizat, în funcţie de aptitudinile, capacităţile
şi capabilităţile personalului. De asemenea,
interesele naţionale derivate din aderarea la
structurile europene si euroatlantice, fac ca şi
conceptul de pregătire specializată să fie ali-
niat cerinţelor internaţionale de profil.
Pentru a se asigura un nivel optim de
înţelegere a rolului forţelor speciale în spec-
148
trul acţional al structurilor cu rol în aplicarea
sau, după caz, impunerea legii, sunt pre-
zentate şi tipul operaţiilor pe care acestea le
execută. Motivaţia se bazează pe faptul că
performanţa eficienţei forţelor speciale este
proporţională atât cu nivelul de pregătire pro-
fesională specializată, cât şi cu tipologia mi-
siunilor executate, de regulă, acţiuni speciale
şi/sau de intervenţie antiteroristă.
Pornind de la aceste premise, activită-
ţilor de recrutare, selecţie, pregătire, evaluare
şi promovare, ca părţi componente ale unui
management viabil, le sunt verificate dimen-
siunile strategice, în contextul în care dez-
voltarea managementului resurselor umane
devine un important obiectiv în asigurarea
operaţionalizării unei structuri speciale.
Specificul pregătirii personalului este
furnizat şi de modalităţile în care formatorii
dispun de calificări şi experienţe acţionale
superioare celor aflaţi în perioada de pregă-
tire. În acest sens, pregătirea se va face în
mod continuu şi va fi supusă dezvoltării şi
perfecţionării permanente. Fără echivoc, spe-
cificul pregătirii este diferit de forma clasică
a acumulărilor educative civile, păstrând doar
principiile de bază a managementului pregă-
tirii ordinare.
Diferenţierile, faţă de formele clasice
de pregătire, derivă şi din faptul că întotdeau-
na forţele speciale au beneficiat de un plus
calitativ-valoric faţă de grupurile convenţio-
nale de intervenţie rapidă. Existenţa forţelor
speciale de notorietate internaţională, pre-
cum şi imaginea şi performanţele acestora,
demonstrate în zone de risc maxim sau în
teatre de operaţiuni, întăresc certitudinile în
ceea ce priveşte atât specificul propriu, cât
şi diferenţierile calitative care exced capabi-
lităţile unităţilor convenţionale şi programelor
acestora de formare profesională.
În vederea obţinerii nivelului de perfor-
manţă urmărit, pregătirea specializată a per-
sonalului care execută misiuni speciale va fi
realizată în sistem integrat şi se etapizează
în patru trepte, astfel: luptător/operator-grup
special-mare unitate-internaţional. Deşi pre-
gătirea se realizează în patru trepte, în mod
constant managementul pregătirii specializa-
te va reprezenta planificarea şi folosirea adec-
vată a timpului de antrenament şi a resurselor
de care este nevoie pentru a conduce şi eva-
lua instruirea individuală sau în echipă. Astfel,
pregătirea se va desfăşura după un program
adaptat al evoluţiei performanţei echipei.
Procesul de pregătire în care tehnicile,
procedurile, tacticile, strategiile de intervenţie
operativă în câmpurile acţionale criminogene
etc. sunt prezentate în vederea însuşirii şi asi-
milării, va purta denumirea generică de Con-
cept al Operaţiunilor, cunoscut sub acronimul
de CONOPS.
Rolul forţelor speciale este diversificat
şi complex, iar tendinţa internaţională este
să se acorde o mai mare importanţă acestui
grup de forţe. Evaluarea acestui tip de forţe,
denumite – speciale, se va face în funcţie de
modul de utilizare a acestora, respectiv dacă
sunt utilizate în timp de pace, tensiune (criză),
pe timpul conflictului sau în perioada postcon-
flictuală.
Evaluarea eficienţei se va face pe cri-
terii specifice şi se va baza pe nevoile de
performanţă, pe disponibilităţile operatorilor,
pe standardele de competenţă, precum şi pe
cerinţele de ordin fizic şi cognitiv.
În ceea ce priveşte evaluarea de ordin
psihologic, tendinţa internaţională, promovată
de structuri de forţe speciale (de genul Speci-
al Air Service, Groupe d’Intervention Gendar-
merie Nationale, GSG-9, Grupul de Răspuns
Operaţional Mobil din Polonia, Sayeret Mat-
kal, Delta Force etc.), recomandă administra-
rea, în condiţii normale/neutre, a unor teste
şi ulterior aplicarea unor forme paralele ale
testelor iniţiale, dar în condiţii de suprasolici-
tare de ordin fizic şi psihic (Andreescu, Radu,
2007).
Componentele care fac obiectul evalu-
ării la stres, vor urmări capacităţile luptătorilor
faţă de toleranţa la frustrare, puterea de con-
centrare, echilibrul psihic, stresul mental, re-
spectiv îndeplinirea unor sarcini în condiţii de
zgomot şi alţi factori stresori, rezistenţa fizică,
urmărită prin exerciţii fizice cu un nivel ridicat
de solicitare, dar şi prin marş pe distanţe mari
etc.
În ceea ce priveşte argumentul abordă-
rii conceptului de resurse umane din unităţile
de forţe speciale, acesta se justifică prin ne-
cesităţile practice existente la nivelul structu-
rilor speciale, în ceea ce priveşte asigurarea,
dezvoltarea, motivarea şi menţinerea resur-
selor umane (în esenţă luptători sau operatori
149
specializaţi) din interiorul organizaţiilor, pen-
tru a asigura o maximizare a eficienţei obiec-
tivelor propuse.
Structurile speciale de intervenţie se
compun din personal calificat şi de speciali-
tate, deţin echipamente şi tactici care depă-
şesc, în general, capacităţile de rutină ale for-
ţelor militare/non-militare convenţionale.
Procedeele didactice sunt detalii ale
metodelor folosite pentru parcurgerea unor
secvenţe relativ scurte ale procesului trans-
miterii cunoştinţelor, formării priceperilor şi
deprinderilor şi pentru dezvoltarea trăsăturilor
pozitive de personalitate pe parcursul activi-
tăţilor fizice (formelor de organizare a instru-
irii). Pot exista diferenţe în gama de subiecte
incluse în manuale, precum şi în modalitatea
de prezentare a fiecărui subiect, dar manualul
în general cuprinde o serie de proceduri pen-
tru activităţile cheie legate de personal, cum
ar fi Recrutare şi Selecţie, Evaluarea Perfor-
manţei, Managementul Carierei, Diversitate,
Disciplină şi Petiţii etc.
În ceea ce priveşte prevederile referi-
toare la formarea profesională, prin Tratatul
de la Amsterdam, comunitatea europeană
este obligată să depună toate diligenţele ne-
cesare pentru dezvoltarea unei educaţii de
calitate, cu respectarea organizării naţionale
a sistemului educaţional, precum şi a diversi-
tăţii culturale şi lingvistice.
Referitor la formarea profesională con-
tinuă a resurselor umane, statele membre UE
cooperează permanent şi în mod real, însă
fiecare stat membru UE are dreptul naţional
de a decide asupra conţinutului şi organizării
sistemelor de educaţie şi formare.
Dezvoltarea cadrului legal din Româ-
nia a dus la alinierea acestuia cu proceduri-
le şi bunele practici existente, totuşi este loc
pentru o consolidare continuă a MRU ca o
„funcţie“ profesională în cadrul sectorului pu-
blic şi privat din România.
Managementul entităţii publice evalu-
ează continuu nevoile şi cerinţele acesteia,
fapt care permite luarea unor decizii motivate
în materie de formare, supraveghere, atribui-
re a sarcinilor şi de reorganizare.
În ceea ce priveşte şedinţa de tragere,
scopul principal al acesteia acesta îl constituie
creşterea vitezei de reacţie, a autocontrolului,
a preciziei în tragerea asupra unor obiective
specifice din diferite poziţii, din deplasare sau
de pe loc, dezvoltarea spiritului de colaborare
sau de lucru în echipa, antrenarea personalu-
lui pentru utilizarea armamentului în condiţiile
particulare ale misiunilor pe care acesta le
îndeplineşte, inclusiv în cadrul acţiunilor des-
făşurate în comun cu unităţi din cadrul siste-
mului naţional de apărare.
În ceea ce priveşte antrenamentul cu
armele de foc, luptătorii fac exerciţii şi studi-
ază şi armamentul din dotarea unui adversar
potenţial, pentru a putea utiliza armele ina-
micului împotriva acestuia, în eventualitatea
realizării unor capturi. Un alt aspect al progra-
mului de pregătire îl formează autoapărarea
luptătorului care, într-o situaţie deosebită,
poate să-i smulgă inamicului arma (în cadrul
luptei corp la corp) şi să facă uz de ea spre a
învinge. Pentru a realiza acest lucru, unităţi-
le speciale studiază toate sistemele de arme
străine.
Atacurile şi ameninţarea cu bombă
constituie un spectru al cărui impact este
acelaşi de la începuturile acestui tip de acţi-
uni teroriste, dovedindu-se la fel de eficiente
în ceea ce priveşte efectul prin distrugerile
materiale, pierderea de vieţi omeneşti, dar şi
reacţia provocată asupra maselor largi, a opi-
niei publice.
Realizarea unui management perfor-
mant al resurselor umane profesionalizate
ale apărării reprezintă scopul fundamental al
procesului de transformare în domeniul resur-
selor umane, în care managementul carierei
(organizaţionale şi individuale) ocupă un rol
important (Damian, Şipoteanu, 2010).
Managementul resurselor umane apli-
cat în ţările occidentale, din ultimul deceniu,
acordă o mare importanţă activităţii de eva-
luare individuală a personalului, constituind,
în acest sens, sisteme de management al
acestei activităţi, cunoscute mult mai bine
sub denumirea de Sisteme de gestiune a per-
formanţelor şi randamentului. Este evident că
redescoperirea importanţei resursei umane în
cadrul unei organizaţii – singura capabilă de
performanţă, având, în acelaşi timp, potenţial
de (auto) dezvoltare – a generat preocupări
crescânde pentru utilizarea eficientă a aces-
teia, potrivit calităţilor sale special (Andrees-
cu, Radu, 2007).
150
De-a lungul timpul s-a procedat la ame-
liorarea, ajustarea sau chiar transformarea
radicală a sistemelor de evaluare a persona-
lului special, astfel încât acestea să răspundă
pe deplin nevoilor de promovare în carieră,
de salarizare şi acordare a recompenselor şi
de întrebuinţare în sistemul forţelor speciale
în concordanţă cu principiul „omul potrivit la
locul potrivit”.
Deşi sistemele de evaluare individuală
a personalului special sunt diferite de la o ţară
la alta, în raport cu soluţiile găsite de fiecare
în parte, o serie de principii şi modalităţi de
evaluare sunt comune. Sistemul de evaluare
a operatorilor din cadrul forţelor speciale are
două componente principale: evaluarea per-
formanţelor şi evaluarea potenţialului.
Astfel, se poate concluziona că acţiuni-
le speciale rapide fac parte din strategia tutu-
ror unităţilor de forţe speciale din lume, însă
cu adevărat nu le pot desfăşura decât cele ce
au o mare mobilitate şi o capacitate de pro-
iecţie a forţei remarcabilă.
În ceea ce priveşte conceptul nou de
pregătire–control–comandă, acesta reprezin-
tă trendul care asigură competenţa şi perfor-
manţa unei unităţi speciale. Dincolo de mo-
dalităţile de pregătire şi evaluare, rolul inter-
venient al forţelor sociale, de cele mai multe
ori în situaţii critice, nu va presupune în mod
obligatoriu rezolvarea imediată prin elimina-
rea consecinţelor negative, ci mai degrabă
reducerea unor vulnerabilităţi directe asupra
mediului social.
Pe baza acestor deziderate şi pentru
a avea succes în misiuni, o unitate specia-
lă de intervenţie, indiferent că acţionează în
sfera combaterii faptelor antisociale sau în
cel al prevenirii şi combaterii antiteroriste, tre-
buie să dispună de o structură de comandă şi
control elastică, eliberată de îngrădiri birocra-
tice.
În ceea ce priveşte calitatea comenzii
şi controlului, acestea depind în mare măsu-
ră şi de factorul decizional politic, de curajul
acestuia în asemenea momente, când ultima
soluţie este intervenţia în forţă. În acest con-
text, orice unitate specială de intervenţie are
nevoie de sprijinul reprezentanţilor guverna-
mentali. Personalul special trebuie să ştie că
este apărat, de lege şi de responsabilii militari
şi politici.
Concluzii
Optimizarea managementului siste-
mului special de pregătire oferă condiţii hotă-
râtoare aplicării reformei sistemului, asigura
transformări radicale în conţinuturile instruirii,
tehnologiile şi logistica didactica, în sistemul
de selecţie, evaluare şi promovare. Noile con-
texte internaţionale, lansează multe provo-
cări, multe din ele referitoare la identificarea
acelor calităţi psihomorale pe care trebuie să
le deţină „luptătorul” pentru a fi cât mai efici-
ent în misiunile şi de a putea face faţă solici-
tărilor specifice acestor zone de risc.
Un rol determinant în eficientizarea
pregătirii îl vor avea atât programele sectoria-
le de pregătire pe specialităţi, cât şi formatorii
sau instructorii care vor fi implicaţi în gestio-
narea monitorizării, supravegherii, consilierii
şi asistenţei modurilor de îndeplinire a sar-
cinilor celor aflaţi în procesul de asimilare a
cunoştinţelor tehnico-tactice. În procesul de
pregătire şi de urmărire a sarcinilor funcţio-
nale, se vor urmări inclusiv posibilităţile con-
crete şi potenţialul de care dispun luptătorii/
operatorii din cadrul forţelor speciale, aflaţi în
etapa de pregătire individuală sau colectivă.
În acest sens, componenta de pregătire este
concentrată în sensul dezvoltării capacităţilor
operaţionale, în vederea îmbunătăţirii conti-
nue a performanţei.
Cu certitudine, finalizarea acţiunilor
speciale, executate de personalul forţelor
speciale, nu va a aparţine totalmente acesto-
ra, ci resurselor etatice de constrângeri coer-
citive. Aceste acţiuni sunt foarte complexe, de
la extracţia unor personalităţi sau forţe, până
la anihilarea unor structuri şi reţele teroriste
sau a unor baze, noduri de reţea sau centre
vitale ale terorismului, crimei organizate sau
zonelor generatoare de crize şi conflicte şi,
de aceea, ca şi în cazul operaţiilor întrunite,
includ toată gama de acţiuni aferente respec-
tivului tip de operaţii.
151
Referinţe bibliografice
1. Achim Mihu, Sociologia americană a grupu-
rilor mici: câteva consideraţii teoretice, Editura
Politică, Bucureşti, 1979;
2. Adolph Robert B., Jr., Strategic Rationale for
SOF, Military Review, Vol. 72, April 1992, pp.
36-46;
3. Andreescu, A.; Radu, N., Avizarea periodica
a personalului, in “Buletinul Informativ –
Intranet“, M.I.R.A., nr.1/2007; de vazut şi
în “Buletin Documentar”, MIRA, Centrul de
Studii Postuniversitare (CSP), nr.1/2007;
4. Andreescu, A.; Radu, N., Modele şi strategii
de selecţie în evaluarea psihologică a
personalului destinat misiunilor speciale, în: “
Buletin Documentar”, MIRA, Centrul de Studii
Postuniversitare (CSP), nr. 1/2007;
5. Bonham, Gordon C., Special Operations
Forces: The Combination Tool în the CINC’s
Operational Toolbox, Fort Leavenworth: U.S.
Army Command and General Staff College,
School of Advanced Military Studies, 1 May
1991. 56pp. (U415 .A42 91 B65);
6. Caramete Cristina, Formarea şi perfecţionarea
resurselor umane în administraţia publică,
Revista Administraţie şi Management Public,
nr.1, 2003, Bucureşti, pag. 2;
7. Damian Florinel, Daniel Şipoteanu, Evaluarea
performanţelor profesionale ale personalului
militar: uniformizare sau ierarhizare?, Revista
Forţelor Terestre, nr. 3, anul 2010, Bucureşti,
pag. 71;
8. Florinel Damian, Daniel Şipoteanu, Evaluarea
performanţelor profesionale ale personalului
militar: uniformizare sau ierarhizare?, Revista
Forţelor Terestre, nr. 3, anul 2010, Bucureşti,
pag. 71.
9. Florinel Damian, Daniel Şipoteanu, Evaluarea
performanţelor profesionale ale personalului
militar: uniformizare sau ierarhizare?, Revista
Forţelor Terestre, nr. 3, anul 2010, Bucureşti,
pag. 71.
10. Gherasim, C., Percepţia societăţii civile
asupra actului de selecţie, în „Managementul
resurselor umane în armata României“,
Bucureşti, editat de Direcţia Management
Resurse Umane, anul VI, nr.14 (19), 2004;
11. hoară Mihaela, Gestiunea resurselor umane
din sistemul apărării naţionale, Editura UNAp,
Bucureşti, 2011, pag.98;
12. Johnson, Richard, Psychological Warfare
Operations against the Iraqi Military and
Civilian Establishments between November
1990 and February 1991. Titusville, FL: R.D.
Johnson, 1992. 444pp. (U.S. Army Military
history Institute: DS79.744 .P78J54);
13. Pitariu, h.D. (1995). Inventarul Psihologic
California, varianta 462, Cluj-Napoca.
14. Podsacoff, P.M., Mackenzie, S.B., Paine,
J.B., Bachrach, D.G., Organizational
Citizenship Behaviors: A Critical Review of
the Theoretical and Empirical Literature and
Suggestions for Future Research, „Journal of
Management“, nr. 26 (3), 2000;
15. Tătaru, F., Tătaru, R., Sindromul soldatului
devotat: comportamentul civic organizaţional,
„Revista de psihologie organizaţională“,
Bucureşti, Editura Polirom, vol. III, nr.1-2,
2003 şi Comportamentul civic organizaţional
– între factorii de personalitate şi satisfacţia
faţă de slujba, „Revista de psihologie
organizaţională“, Bucureşti, Editura Polirom,
vol.III, nr.3-4, 2003;
16. US Army Special Warfare Center & School,
Marquat Memorial Library. U.S. Army special
forces: a suggested reading list, comp. by
Fred Fuller. Fort Bragg: January 1987;
17. Văduva Gheorghe, Modalităţi de pregătire şi
ducere a operaţiilor de către Armata României
pentru îndeplinirea misiunilor specifice,
în condiţiile acţiunii elementelor teroriste,
Universitatea Naţională de Apărare, Centrul
de Studii Strategice de Apărare şi Securitate,
Bucureşti, 2006;
18. William h. kilpatrick - York, Education,
John, and Dewey – State University.com,
The Project Method în the Teachers College
Record, după http://education.stateuniversity.
com/pages/2147/kilpatrick-William-h-1871
1965.html#ixzz26eB83pcy;
19. Wyman W., A Special Force: Origin and
Development of the Jedburgh Project în
Support of Operation Overlord, Thesis. Fort
Leavenworth: U.S. Army Command and
General Staff College, 1991. 211pp. (U415
.A4 Th I68) ;
20. Modalităţi de pregătire şi ducere a operaţiilor
de către Armata României pentru îndeplinirea
misiunilor specifice, în condiţiile acţiunii
elementelor teroriste, Universitatea Naţională
de Apărare, Centrul de Studii Strategice de
Apărare şi Securitate, Bucureşti, 2006;

152
 PROBLEMATICA DELINCVENţEI JUVENILE

Conf. dr. Andrea MÜLLER-FABIAN

UNIVERSITATEA BABEŞ–BOLYAI

Definiţii ale devianţei şi delincvenţei

Abstract
În fiecare societate, comportamentul unor
indivizi în anumite situaţii depăşeşte regulile
acesteia. Regulile se referă la ceea ce este
admisibil, respectiv ceea ce nu este admisibil.
Ceea ce unii indivizi fac în mod real, de multe
ori este opus faţă de ceea ce este considerat
admisibil din punct de vedere uman, din
perspectiva bunului simţ. Prin urmare, se poate
aprecia că viaţa socială se caracterizează nu
numai prin conformitate, dar şi prin devianţă.
Devianţă, care în anumite situaţii trece pragul
legalităţii şi se transformă în delincvenţă.
Scopul lucrării este abordarea problematicii
delincvenţei juvenile, astfel putem urmări
definiţia devianţei şi delincvenţei; descrierea
principalelor criterii ale infracţiunilor; abordarea
tematicii legată de vârstă şi delincvenţă, precum
şi definiţia sociologică şi penală a delincvenţei
juvenile.
Cuvinte cheie: infracţiune, crimă organizată,
trafic de minori,
delincvenţă juvenilă
Devianţa este comportamentul consi-
derat inadmisibil de către un număr însemnat
de indivizi, comportamentul care depăşeşte li-
mita toleranţei. Comportamentul deviant este
apreciat negativ şi declanşează reacţii adver-
se. „Devianţa poate fi definită ca nerespecta-
rea acelor norme sau sisteme normative, pe
care cea mai mare parte a comunităţii sau so-
cietăţii le acceptă” (Giddens, 1995, pg.138).
Jack D. Douglas şi Frances C. Wak-
sler (1982) au reprezentat diferitele variante
ale devianţei sub formă de pâlnie. Pâlnia este
alcătuită din definiţii ale devianţei, considera-
te în limitele cele mai largi („senzaţia că ceva
este rău, neobişnuit, ciudat”) până la limite-
le cele mai înguste („condamnare – ceva în
mod absolut sigur este rău”). Undeva între
aceste două extreme comportamentul de-
viant se transformă în comportament delin-
cvent. (Vezi fig. 1)
„Delincvenţa” este o noţiune generală,
acoperind o serie de delicte diferite, care, la

Devianţa în sensul cel mai larg

I. senzaţia că ceva este rău, ciudat, deosebit
II. senzaţia că ceva nu e plăcut, este respingător
III. senzaţia că ceva lezează valori, reguli
IV. senzaţia că ceva lezează valori etice sau reguli
V. condamnare, respingere, ceva lezează valori sau reguli
VI. respingere, condamnare, ceva lezează valori etice sau reguli
VII. condamnare sau respingere, ceva lezează legile etice
care stabilesc contravenţiile
VIII. condamnare, ceva lezează legile etice care stabilesc faptele penale
XIX. condamnare, ceva lezează natura etică a omului
X. condamnare, ceva în mod sigur este rău
Devianţa în sensul cel mai restrâns

Fig. 1. Pâlnia devianţei

(Sursă: Douglas, J.D., Waksler, F.C. (1982): The Sociology of Deviance. Boston: Little, Brown, pg.11.)

153
rândul lor, au caracterele lor particulare. Sem-
nele de diferenţiere au fost elaborate de Jero-
me hall, procuror în sistemul de justiţie. După
teoria lui, pentru ca o faptă umană să fie con-
siderată delict (infracţiune) trebuie să întru-
nească şapte criterii: Criteriul legat de faptă;
Criteriul legii; Criteriul lezării; Criteriul legătu-
rii cauzale; Criteriul conştiinţei delincvente:
mens rea; Criteriul coincidenţei; Criteriul co-
dului penal (hall, 1960 – citat de Adler, 2000).
În legătură cu criteriul legat de faptă,
pentru ca orice comportament uman să fie
considerat o acţiune, între creier şi corpul
uman trebuie să existe o interacţiune conşti-
entă, deci activitatea fizică trebuie să rezulte
din hotărârea de a acţiona a individului. Re-
zultă că următoarele comportamente sunt
considerate inconştiente, nonvoliţionale, con-
form codului penal model (model penal code
– mpc) elaborat de institutul de ştiinţe juridice
americane: convulsii flexe sau clonice; mişcă-
rile corpului care se fac în stare de inconşti-
enţă sau în timpul somnului; comportamentul
care apare în timpul hipnozei sau sub influen-
ţa sugestiei hipnotice; acele mişcări corporale
care nu sunt hotărâte de cel ce le efectuează
(ca atunci când cineva este împins din spate).
Pe baza criteriului legii, dacă dorim ca
individul să se comporte după o regulă dată,
atunci individul trebuie să cunoască legea.
De aceea se poate considera delict acel fapt,
care înainte de înfăptuire a fost considerat ca
delict de către justiţie; ceea ce în latină este
denumit „nullum crimen sine lege”, adică nu
există delict, infracţiune fără lege.
Criteriul lezării se referă la scopul ac-
ţiunii de a provoca ceva rău la consecinţa
delictului. Această consecinţă a delictului pe
care dorim să o prevenim o denumim leziune.
Criteriul cauzal se realizează atunci
când infractorul îşi atinge scopul prin efort
propriu. Criteriul cauzal înseamnă deci că de-
lictul se realizează numai atunci când com-
portamentul celui care a săvârşit fapta a fost
cauza leziunii, nu au intervenit alţii în procesul
cauzal, comportamentul individual fiind cauza
directă a leziunii.
În mod tradiţional, orice act delictual
necesită prezenţa mens rea, adică a „conşti-
entizării păcatului”. Conştientizarea are două
funcţii în legătura cu săvârşirea infracţiunii: în
154
primul rând trebuie să fie funcţională în mo-
mentul săvârşirii infracţiunii; în al doilea rând
trebuie să perceapă caracterul ilegal, infrac-
ţional al faptei – aceasta este „mens rea” –,
altfel nu este „neliniştit” de pericolul conse-
cinţelor, a condamnării. De cele mai multe ori
„mens rea” este cea care declanşează inten-
ţia lezării, sau conştientizarea consecinţelor
delictuale ale actului. Pentru câteva infracţi-
uni sunt suficiente mai puţine elemente decât
hotărârea infractorului: acestea sunt acţiunile
necugetate, negândite, la care infractorul în
mod conştient riscă să declanşeze o leziune
(ex. conducătorul auto, care pe un carosabil
umed, cu mâzgă conduce cu viteză excesivă
sau acel patron care trimite la muncă pe an-
gajaţii săi fără haine de protecţie şi de sigu-
ranţă adecvată, fiind conştient că periclitează
vieţi omeneşti).
Criteriul coincidenţei înseamnă că in-
fracţiunea trebuie să fie însoţită de o conşti-
enţă de infractor. De exemplu, când un gre-
vist aruncă o piatră în fereastra unui birou cu
scopul de a sparge geamul, geamul spart taie
gâtul secretarei aflate în birou, iar secretara
sucombă datorită leziunilor prin tăiere, re-
spectiv hemoragiei secundare; în acest caz,
fapta şi scopul urmărit nu sunt identice.
În lumina criteriului dreptului penal,
chiar dacă actul ilegal se asociază cu voin-
ţa infracţională, nu totdeauna este suficient
ca să vorbim de infracţiune. Pentru a putea
vorbi de infracţiune este necesară ca legea
să sancţioneze fapta respectivă. Consecinţa
pedepsei ne ajută să diferenţiem faptul penal
(care atrage după sine pedeapsa) şi daunele
produse pe baza acţiunii infracţionale, la care
dreptul penal nu prescrie pedeapsă, ci dă nu-
mai dreptul celui prejudiciat la recuperarea
prejudiciului.
Caracterul şi gravitatea pedepsei ne
ajută să facem diferenţe între gradele de gra-
vitate ale infracţiunilor. Cele mai multe dintre
codurile penale stipulează trei grade de gra-
vitate: în primul rând fapta penală, pe care o
sancţionează cu pedeapsa privativă de liber-
tate peste un an sau pedeapsa cu moartea.
Infracţiunea prin culpă se pedepseşte cu cel
mult un an de pedeapsă privativă de liberta-
te. Contravenţia de obicei se pedepseşte cu
amendă penală.
Vârstă şi delincvenţă
Conform celor spuse de katalin Gön-
czöl: „Abordarea stadială a delincvenţei nu
are semnificaţie esenţială. Nici cercetătorul
nu are acea forţă magică ca, pe baza unei
singure verigi – adică aceea a vârstei – să
abordeze sistemul complex al delincvenţei”
(Gönczöl, et al., 1999, pg. 262). Cu toate
acestea, există cercetători care afirmă că re-
partiţia delictelor după vârstă rămâne aceeaşi
în toate sistemele sociale şi în toate timpurile.
Pe baza acestei păreri, ei cred că structura
stadială a delincvenţei devine cel mai impor-
tant element al explicaţiei delincvenţei.
hirschi şi Gottfredson (1990) – cer-
cetători americani – au adus argumente din
diferite perioade istorice pentru descrierea
caracterului invariabil al vârstei. Pe baza sta-
tisticilor de criminalistică bazate pe vârstă, ei
compară Anglia secolului al XIX-lea cu cea a
secolului XX, apoi datele obţinute din ambele
perioade le compară cu cele ale Americii zile-
lor noastre. Pe baza acestora, afirmă că de-
lincvenţa perioadelor istorice diferite este, în
esenţă, nemodificată. Pentru explicarea lipsei
modificărilor, ei se referă la dreptul natural, în
cadrul căruia natura umană are rol determi-
nant. Observând cele trei figuri de mai jos, în
primul moment se pare că există o analogie
pentru perioada de 150 ani. Acesta însă, nu
înseamnă constanţa dreptului natural, ci mai
curând arată stabilitatea naturală a caracte-
relor biologice ale fiinţei umane. (Vezi Fig. 2)
Anglia şi Wales, 1842
Frecvenţa delincvenţei
faţă de populaţie
Fig.1. Repartiţia pe grupe de vârstă a delincvenţei
(Sursă: Gönczöl, k., korinek,L. & Lévai,M. (1999): Kriminológiai ismeretek. Bűnözés és bűnözéskontroll.
Budapesta: Corvina, pg. 263.)
Anglia de la mijlocul sec. al XIX-lea se
deosebea din punct de vedere social, econo-
mic şi politic de Anglia începutului sec. XX,
iar ambele se deosebesc de condiţiile Ame-
ricii sfârşitului secolului XX. Este posibil ca
schimbările sociale deosebite să se poată
evidenţia în funcţie de vârsta delincvenţilor,
dar statisticile şi figurile arătate, chiar în faţa
unei asemănări surprinzătoare, pun sub sem-
nul întrebării adevărata asemănare dintre ele.
Asemănarea vârstei delincvenţilor societăţilor
moderne pledează pentru tendinţe similare.
Poate fi amintită Norvegia de azi, unde vâr-
sta medie a arestaţilor este în jur de 15 ani,
pe când în urmă cu un secol vârsta medie a
delincvenţilor a fost de 20-25 ani. Deplasarea
delincvenţei spre grupele de vârstă tânără
se poate observa şi în Olanda. Această „în-
tinerire” este caracteristică mai ales delictelor
sexuale şi contra avutului privat. Observând
mai atent datele statistice de criminalistică ale
Angliei, se constată că, dincolo de constanţa
vârstei delincvenţilor, pe parcursul anilor se
pot observa modificări însemnate. În perioada
1842-1844 delictele erau săvârşite de tineri
între 20-25 ani. Acest aspect s-a modificat
treptat, astfel că din 1968 vârsta delincven-
ţilor se situează între 14-17 ani. Deci, paralel
cu modificările istorice, vârsta delincvenţilor
devine tot mai fragedă. Asemenea modificări
sunt legate de procesele istorice, sociale,
economice şi se pot evidenţia şi în situaţia în
care comparăm ţările industrializate, dezvol-
tate, cu ţările mai puţin dezvoltate – astfel se
Anglia, 1908 USA, 1977
Repartiţia pe categorii de vârstă din 10 în 10 ani
155
poate afirma că delincvenţa juvenilă este în
creştere pe plan mondial. Acest fapt confirmă
importanţa reală a tematicii abordate.
Delincvenţa este un fenomen social de
masă care se dezvoltă din comportamente
individuale şi are drept caracteristică delimi-
tarea juridică. Normele juridice definesc com-
portamentele care se încadrează în rândul
delictelor; de asemenea, mijloacele şi modali-
tăţile care sunt aplicabile faţă de acestea.
Definiţia delincvenţei juvenile
Delincvenţa, ca fenomen social, com-
ponentele sale, legăturile sale, respectiv cer-
cul cauzat de infracţiune şi rezultatul acesteia,
depăşesc limitele normativului definit. Aici se
încadrează evenimentele premergătoare ale
delictului, urmările acestuia, respectiv acele
fenomene legate de infracţiune, cum sunt ro-
lul factorilor naturali, ai mediului, care se situ-
ează în afara posibilităţii sancţiunii dreptului
penal.
După Codul Penal Român, delincvenţii
juvenili sunt încadraţi în două categorii: pe de
o parte sunt delincvenţii minori, cei cu vârsta
cuprinsă între 14-18 ani, pe de altă parte sunt
delincvenţii tineri cu vârsta cuprinsă între 19-
21 ani.
În aprecierea caracterului criminal al
infracţiunii trebuie să se utilizeze criterii iden-
tice, însă dezvoltarea biologică, psihologică,
socială a delincventului necesită abordare
juridică şi penală specială. Câteva din pa-
ragrafele codului de procedură penală sună
astfel:
„Faţă de delincventul juvenil de obicei
se iau măsuri educative”.
„Măsurile educative utilizate faţă de mi-
nor sau pedeapsa faţă de acesta are princi-
palul scop de a favoriza dezvoltarea minorului
în direcţie corectă, astfel ca să devină mem-
bru folositor al societăţii”.
Prin urmare, dreptul acceptă că faptele
minorilor, tinerilor nu pot fi condamnate la fel
ca cele ale adulţilor.
Tendinţa de autoapărare a diferitelor
societăţi şi conştiinţa umană a oamenilor nu
se mulţumesc doar cu aplicarea normelor co-
dului penal de pedepsire. Ele necesită con-
tribuţia mai multor ştiinţe – criminologie, psi-
hopedagogie, psihologie, ştiinţele medicale şi
156
sociologie – pentru a da răspuns la următoa-
rele întrebări:
a) Care sunt cauzele delincvenţei?
Care sunt „condiţiile” sociale care cultivă nor-
mele, posibilităţile comportamentelor nelegi-
time, imorale, delincvente? Care sunt factorii
socio-culturali, care întăresc devianţa antiso-
cială şi ce alte tipuri de comportament sunt
prezente în mediul respectiv?
b) Tânărul în dezvoltare – în ce mod şi
de ce anume acceptă, îşi însuşeşte formele
comportamentului delincvent; motivele, sco-
purile acestuia? De ce numai anumiţi tineri
devin delincvenţi, cu toate că în multe cazuri
trăiesc în condiţii similare cu colegii care „se
acomodează” normelor legale?
c) Ce modalităţi există pentru preveni-
rea delincvenţei, pentru recunoaşterea timpu-
rie a tendinţelor delincvente, a prognosticului
devierii spre criminalitate, a metodelor tera-
peutice?
Explicarea directă a comportamentului
este personalitatea individului şi situaţia soci-
ală dată. Personalitatea are un istoric deter-
minat bio-psiho-social. Prin urmare, pentru a
cunoaşte geneza activităţii antisociale trebuie
să studiem: modificările factorilor sociali, care
dezvoltă posibilităţile delincvenţei şi acţiunile
mediului determinant al personalităţii, care
motivează comportamentul criminal.
Bibliografie
Adler, F., Mueller, G.O.W., Laufer, W.S. (2000):
krimonológia. Budapest: Osiris
Douglas, J.D., Waksler, F.C. (1982): The Sociology
of Deviance. Boston: Little, Brown,
pg.11.
Giddens, A. (1995): Szociológia. Budapest: Osiris,
pg.87-113, pg. 137-175
Gönczöl, k., korinek,L. & Lévai,M. (1999):
kriminológiai ismeretek. Bűnözés és
bűnözéskontroll. Budapesta: Corvina, pg.
262, 263.)
hirschi, T., Gottfredson, M. (1990): A general theory
of crime. California: Stanford University Press
*Codul Penal al României
 HEZBOLLAH’S ORGANIZED CRIMINAL ENTERPRISES IN EUROPE
Matthew LEVITT
Abstract
hezbollah plots in Europe over the past year
exposed a return to violent operations being
conducted by the Iranian supported Lebanese
Shi’ite group. Plots in Bulgaria and Cyprus led
to a rigorous debate among European Union
member states over whether or not to ban the
organization’s military wing. But this only marks
hezbollah’s return to violent operations in Eu-
rope. hezbollah has long used Europe as a
staging ground for operations to be carried out
elsewhere, as a logistical hub, and as a place
where the group and its supporters could raise
funds through a variety of criminal enterprises.
The focus of this article is the wide variety of
criminal activities hezbollah engages in, re-
vealing a global network that conducts exten-
sive criminal operations throughout Europe.
hezbollah plots in Europe over the past year
have led to a rigorous debate among European
Union (EU) member states over the efficacy
of adding the military wing of hezbollah to the
EU’s list of banned terrorist groups (which they
did in July of this year). But hezbollah plots in
places like Cyprus and Bulgaria are far from
the totality of hezbollah activities in Europe.
Indeed, hezbollah has long used Europe as a
staging ground for operations to be carried out
elsewhere, as a logistical hub, and as a place
where the group and its supporters could raise
funds through a variety of criminal enterprises.
The latter is the focus of this article.
Keywords: organized crime, Europe, Hezbollah
“Special Operations Abroad”
In June, Germany’s domestic intelli-
gence agency reported that hezbollah’s uses
German-based mosques and their affiliated
organizations to raise funds for the group.[1]
In fact, Germany has long been a center of
hezbollah activity in Europe, and for years
German security officials saw hezbollah’s ter-
rorist chief Imad Mughniyeh, in close concert
157
with Iran, as the key leader of the group’s ef-
forts related to “planning, preparing and car-
rying out terrorist operations outside of Leba-
non.”[2] Bassam Makki’s 1989 plot to bomb
Israeli targets in Germany offers one stark
case in point but hezbollah’s activities in Ger-
many did not end there. In 1994, for example,
Germany issued a warning related to the pos-
sible entry into the country of “a group sent by
Mughniyeh to carry out attacks against U.S.
targets.”[3] According to hezbollah scholar
Magnus Ranstorp, several senior hezbollah
commanders shared responsibility with Mu-
ghniyeh for the group’s “special operations
abroad” in Europe, including hussein khalil,
Ibrahim Aqil, Muhammad haydar, kharib
Nasser, and Abd al-hamadi.[4]
Over time, the hezbollah support net-
work in Germany would grow. According to
the annual reports of Germany’s domestic
intelligence service, the Federal Office for
the Protection of the Constitution, some 800
members or supporters of hezbollah lived in
Germany in 2002. That number increased
to around 850 by 2004 and to 900 by 2005.
Among “Arab Islamist groups” in Germany,
hezbollah had become the second largest by
2005.[5]
That year, a German court deported
a hezbollah member who had lived in the
country for twenty years. Though Germa-
ny had not banned hezbollah as a terrorist
group, the Dusseldorf court ruled the man
was “a member of an organization that sup-
ports international terrorism” and refused to
extend his visa.[6] German security agencies
“intensively watch” groups like hezbollah and
hamas, German minister of interior Wolfgang
Schaeuble commented in summer 2006. he
noted that one reason for his concern was
that “in the past, there were attempts to re-
cruit suicide attackers in Germany.”[7] The
latest report shows that there are now 950
hezbollah members, with 250 of them in Ber-
lin. One way that money raised by supporters
goes to the group is through a charity called
Orphan Project Lebanon, which is also the
branch that „promotes suicide bombings.”[8]
Currently in Germany, and in almost all
of the EU member states, this type of fund-
raising is legal because hezbollah is not
listed as a terrorist organization (only fund-
raising that is explicitly for the military wing of
hezbollah is banned).This allows hezbollah
to raise money in Europe hand-over-fist like
the Red Cross. however, hezbollah raises
funds in a variety of other ways that are ex-
plicitly criminal worldwide and notably in the
EU where a debate on whether or not to des-
ignate hezbollah as a terrorist organization is
taking place.
Criminal Enterprises
hezbollah’s involvement in crime stems
from a few different motives, the basic neces-
sity of funding, insurance from failure of pa-
trons’ contributions, and as a way to establish
independence from its patrons. In the past it
was estimated that hezbollah received some-
where between US $100-$200 million a year
from Iran and additional resources from Syria.
The past few years however, these partners
have not been as generous with their fund-
ing. Iran is undergoing devastating economic
sanctions and the Syrian state is caught up in
a civil war. Today, these realities impact Eu-
rope as hezbollah operatives’ criminal activ-
ity increases, including narcotics trafficking,
money laundering, fraud and counterfeiting.
And, once again, hezbollah’s activities in Eu-
rope have turned violent, as exposed in the
successful attack in Bulgaria in July 2012.
In March 2013 a Cypriot court con-
victed hossam Yaccoub—a dual Swedish-
Lebanese citizen—and sentenced him to
four years. Among other charges, hossam
Yaccoub was convicted of participation in an
organized crime group and the preparation
of a criminal act. The head of the three-judge
panel declared: “It has been proven that hez-
bollah is an organization that operates under
complete secrecy. There is no doubt that this
group has multiple members and proceeds
with various activities, including military train-
ing of its members. Therefore, the court rules
that hezbollah acts as a criminal organiza-
158
tion.”[9] This is the most recent and prominent
case of hezbollah acting as an organized
criminal group in Europe, but in fact, hezbol-
lah has been acting as an organized criminal
group for years.
Despite being discovered in several
cases, hezbollah operatives continue to run
one of the largest and most sophisticated
global criminal operations in the world. These
criminal activities have strengthened hezbol-
lah and made it more difficult for Western na-
tions to counter. In the 2013 SOCTA (Serious
and Organised Crime Threat Assessment)
report, Europol identified several “crime en-
ablers.” These included, “logistical hotspots,
diaspora communities, corruption, the use of
legal business structures, cross-border oppor-
tunities, identity theft, document forgery, and
violence.[10] hezbollah exploits all of these,
not only in Europe, but worldwide. Much of
the publicly available material regarding he-
zbollah activities in Europe comes from US
investigations. hezbollah has long been des-
ignated as a terrorist organization by the US
government; therefore its law enforcement
and intelligence agencies have legal authority
to pursue investigations into hezbollah activi-
ties. This is now the case in Europe as well,
but again only for alleged military wing mem-
bers. Nearly all the cases involving hezbollah
are transnational in nature allowing even US
investigations to uncover some hezbollah ac-
tivity in Europe. Due to these limitations, it is
likely that there is more activity that has not
been discovered.
Narco-trafficking
hezbollah has taken advantage of
cross border opportunities to traffic arms,
cash, and drugs. In 2008, German authorities
at the Frankfurt airport arrested two Leba-
nese men carrying more than eight million
euros raised by a hezbollah cocaine smug-
gling ring. The two had trained in hezbollah
camps, however, they were not arrested for
terrorist or militant activities, but for cocaine
trafficking. The subsequent investigation led
to a surprising discovery, traces of cocaine
on the bills along with the fingerprint of an in-
famous Dutch drug kingpin.[11] A year later,
two other men from the same ring involved in
moving drugs from Beirut into Europe were
arrested in house raid in Speyer.[12] In 2009,
Admiral James Stavridis, then commander of
U.S. Southern Command, noted an expanded
presence of terrorist drug traffickers in West
Africa, which had become their “springboard
to Europe.”[13] By late February 2012, Yuri
Fedotov, head of the UN Office on Drugs and
Crime, informed the UN Security Council that
“The West African transit route feeds a Eu-
ropean cocaine market which in recent years
grew four fold… We estimate that cocaine
trafficking in West and Central Africa gener-
ates some US $900 million annually.”[14]
In January 2011, one of the largest he-
zbollah narcotics trafficking and money laun-
dering schemes was disrupted. The U.S. De-
partment of Treasury identified Ayman Joum-
ma, along with an additional nine persons and
nineteen businesses involved in the scheme.
A Drug Enforcement Administration investi-
gation revealed that Joumma laundered as
much as US $200 million a month from the
sale of cocaine in Europe and the Middle East
through operations located in Lebanon, West
Africa, Panama, and Columbia, using money-
exchange houses, bulk cash smuggling, and
other schemes. Joumma’s network laundered
money through Lebanese Canadian Bank
(LCB) accounts, which he used to execute
sophisticated trade-based money laundering
schemes. For example, LCB used U.S. corre-
spondent banking relationships to send sus-
piciously structured electronic wire transfers
to U.S.-based used car dealerships, some of
which had already arisen in other, unrelated
drug-related investigations. The proceeds of
the used car sales were ultimately repatriated
to Joumma’s network in Lebanon.[15] In June
2013, the LCB was fined US $102 million for
its role in laundering the money.[16] Nine
months after his designation as a narco-traf-
ficker in February 2011, Ayman Joumma was
indicted on charges of conspiracy to distribute
narcotics and money laundering, including
coordinating cocaine shipments for sale in the
United States.[17] Joumma had first emerged
on DEA agents’ radar when he placed a call
to a phone tied to Chekry harb, a hezbollah-
affiliated drug trafficker in Colombia. Joumma
had arranged for the proceeds of cocaine
sales to be picked up at a Paris hotel and then
159
laundered back to Colombia, but the pickup
turned out to be a sting operation. Listening
in on the line, agents heard Joumma non-
chalantly muse, “I just lost a million euros in
France.” Cell phones seized at the Paris hotel
tied Joumma, himself a Lebanese Sunni Mus-
lim, to hezbollah.[18]
Stolen Goods and Weapons Trafficking
This was not the only U.S. investigation
to expose hezbollah’s criminal links to Eu-
rope. For example, in the late 2000s hassan
karaki was helping lead a broad criminal con-
spiracy to sell counterfeit and stolen currency
to an undercover FBI informant posing as a
member of the Philadelphia criminal under-
world.[19] In a parallel plot overseen by he-
zbollah politician hassan hodroj, hezbollah
sought to procure a long list of sophisticated
weapons in a black market scheme involving
hezbollah operatives across the globe.
In the Philadelphia case an undercover
officer posed as someone who could fence
stolen goods to the group of suspected Leba-
nese criminals. Members of the group bought
what they believed to be stolen property from
the undercover agent and sent the merchan-
dise to destinations as diverse as Michigan,
California, Paraguay, Brazil, Slovakia, Bel-
gium, Bahrain, Lebanon, Syria, and Iran. The
money for these purchases came from Danni
Tarraf, a German-Lebanese procurement
agent for hezbollah with homes in Lebanon
and Slovakia and significant business inter-
ests in China and Lebanon.[20] Tarraf wasted
little time before asking whether the agent
could supply guided missiles and 10,000
“commando” machine guns from the United
States.[21] With that, a massive hezbollah
criminal fundraising and weapons procure-
ment case was all but delivered to investiga-
tors on a silver platter.[22]
When Tarraf visited the United States
in March 2009, the FBI’s Joint Terrorism Task
Force (JTTF) and its member agencies put
on a show, giving him a tour of a fake crimi-
nal network capable of procuring many of the
weapons Tarraf sought for hezbollah through
his company, Power Express. Law enforce-
ment officers concluded that Power Express
essentially “operated as a subsidiary of hez-
bollah’s technical procurement wing.”[23] In
another meeting three months later, Tarraf was
very clear about why he wanted guided and
shoulder-fired missiles: they had to be able to
“take down an F-16.” Tarraf showed the un-
dercover agent exact weapons specifications
on the internet as the FBI taped the conver-
sations and captured the computer search re-
cords. Within weeks Tarraf and the undercover
agent met in Philadelphia again, where Tarraf
paid the agent a US $20,000 deposit toward
the purchase of Stinger missiles and 10,000
Colt M4 machine guns. Tarraf noted that the
weapons should be exported to Latakia, Syria,
where hezbollah could shut down all the cam-
eras when the shipment arrived.[24]
In November 2009, Tarraf visited the
United States one last time to inspect the
missiles and machine guns the undercover
agent had procured for him.[25] On Novem-
ber 21, 2009, Tarraf was arrested on terror-
ism and other charges and quickly confessed
in full, admitting to being a hezbollah mem-
ber, receiving military training from the group,
and “working with others to acquire massive
quantities of weapons for the benefit of hez-
bollah.”[26]
Given Tarraf’s global contacts, investi-
gators saw him as the most valuable target
of their operation. But their next priority was
Dib harb, the son-in-law of senior hezbollah
official hassan hodroj and a close associate
of hezbollah militant hasan karaki. While an
undercover agent worked to build Tarraf’s
trust, an FBI source worked another angle
of the case, building rapport with Moussa
Ali hamdan, a naturalized U.S. citizen from
Lebanon involved in petty crime but also well
connected to senior hezbollah officials.[27] In
late 2007, hamdan met with someone who
promised to deliver a reliable flow of bulk sto-
len goods—cell phones, laptops, game con-
soles, and automobiles—that hamdan could
resell for a nice personal profit. But hamdan’s
new supplier was actually an FBI source, who
helped authorities unwind an extensive inter-
national hezbollah network.
Counterfeit and Stolen Currency
As the business relationship between
the two men grew, Moussa hamdan intro-
160
duced the FBI source to the hezbollah offi-
cial mentioned earlier, Beirut-based Dib hani
harb. In a conversation with the source, harb
explained that Iran produces high-quality
counterfeit currencies in facilities staffed by
people in the Baalbek working eighteen hours
a day to produce the fake bills for hezbollah’s
use. harb was shopping for a buyer. hezbol-
lah officials would need approval to sell the
source this particular type of high-quality
counterfeit currency, he added. The neces-
sary approvals apparently came through,
because two months later hamdan and the
source were hashing out the details of a deal
for US $1 million in counterfeit U.S. currency
to be sold at around forty cents to the dol-
lar. But something strange happened when
hezbollah officials in Lebanon sent sample
counterfeit notes to the source for inspection.
The supposedly counterfeit notes were in fact
genuine currency.[28]
Law enforcement officers thought hez-
bollah was trying to scam the source by pass-
ing off genuine bills as extremely high-end
forgeries and then providing low-end forger-
ies when the deal actually came through. In
fact, hezbollah suddenly had an acute inter-
est in dumping a stockpile of genuine curren-
cy stolen by hezbollah supporters around the
world. In support of its international terrorist
activities, hezbollah had a program in place
through which hezbollah supporters sent
stolen currency to Iran for later use by Imad
Mughniyeh and members of hezbollah’s IJO.
Following Mughniyeh’s assassination, a deci-
sion was made to sell the stockpile of stolen
money.[29]
So it was in early December 2008, just
about a week after Moussa hamdan and the
source met outside Philadelphia to discuss
plans for the sale of the counterfeit bills, that
the source found himself on the phone with
Dib harb in Beirut discussing plans to buy
stolen currency at a rate of about sixty-five
cents to the dollar. The scene was now set
for a meeting in person to firm up the relation-
ships underpinning the source’s illicit dealings
with hezbollah. After receiving another photo
album containing a new batch of stolen cur-
rency, the source traveled to Beirut in mid-
February to meet harb’s boss, hasan Antar
karaki, who seemed at ease, unguardedly
discussing hezbollah and his own ties to the
group.[30]
karaki reiterated to the source that the
stolen currency could not be spent in Leba-
non because it was “blood money” hezbollah
smuggled from Iran through Turkey and Syria
into Lebanon. Some of the money—just under
US $10,000—was money stolen from Iraq,
the source was told, explaining why hezbol-
lah was sensitive the funds be spent in small
amounts only, and not in Lebanon. karaki’s
assistant followed up on the meeting, not only
sending samples of counterfeit US $100 bills
but European €200 notes as well.[31] In April
2009, karaki sent harb to meeting in south-
ern Florida with the source and the source’s
purported Philadelphia crime boss. The men
negotiated terms for the sale of stolen U.S.
currency and multiple counterfeit currencies.
According to harb, the eighteen- to twenty-
hour days worked by hezbollah’s representa-
tives to counterfeit U.S. dollars also included
currency from “kuwait, Saudi Arabia, and
the European Union.”[32] At one point, harb
showed the undercover agent a Swedish
krona bill with stains from a dye-pack security
system used by banks to mark stolen funds.
According to harb, the bill was part of a US
$2 million bank heist hezbollah supporters
pulled off in Sweden. he explained that he-
zbollah cells conduct robberies all over the
world and send the money to Iran, where it
is held before ultimately being distributed to
hezbollah in Lebanon.[33]
karaki sent Dib harb to an April 2009
meeting in southern Florida with the source
and the source’s purported Philadelphia
crime boss. The men negotiated terms for the
sale of the stolen U.S. currency and multiple
counterfeit currencies. All told, the hezbollah
officials provided the source a little less than
$10,000 in counterfeit U.S. currency.[34]
harb also explained that hezbollah
does not just produce counterfeit currency,
but false European documents as well. karaki
is a major figure in hezbollah’s forgery opera-
tions, a role that would also allow for the pro-
duction of forged passports and visa stamps if
desired. he offered several varieties of pass-
ports, explaining that the Italian passports he
acquired were genuine books from Italian im-
migration officials. he also noted that Czech
161
passports were possible to obtain as well. In
fact, at the moment he had a man traveling to
the Czech Republic for the purpose of obtain-
ing passports. A few months after the meet-
ings in Florida, harb and karaki delivered a
couple other varieties in the form of fraudulent
British and Canadian passports to the source
using the pictures and biographical informa-
tion he had provided.[35]
The meetings in southern Florida went
so smoothly that the source was invited back
to Beirut in mid-June to meet senior hezbollah
officials, including karaki and harb’s father-in-
law, hassan hodroj, who served on hezbol-
lah’s political council. Publicly described as
a hezbollah spokesman and the head of its
Palestinian issues portfolio, hodroj was also
involved in hezbollah’s procurement arm.[36]
hodroj knew what he wanted: 1,200 Colt M4
assault rifles, which the source said he could
procure for US $1,800 apiece. hezbollah only
needed “heavy machinery,” he added, for the
“fight against the Jews and to protect Leba-
non.” Like Dani Tarraf, hodroj wanted the
weapons shipped to the port of Latakia, Syria,
which he described as “ours.”[37]
Before the meeting ended, hodroj
broached one more subject: hezbollah’s de-
sire to procure still more sensitive items from
the United States, specifically communication
and “spy” systems. hodroj confided that he
was involved not only in weapons but also
technology procurement for hezbollah and
asked him to keep his eyes open for technolo-
gies that could help hezbollah secure its own
and spy on its adversaries’ communications.
In the meantime, hodroj directed the source
to work through Dib harb to complete the deal
for the M4 machine guns.[38]
While investigators succeeded in luring
Dani Tarraf back to the United States, bureau-
cratic infighting undermined their effort to do
the same for Dib harb.[39] The case came to
a head in November 2009, when authorities
rolled out three sets of indictments and ex-
posed a hezbollah politician’s role in global
arms deals and criminal enterprises.
Money Laundering and Smuggling
Further US investigation exposed still
other types of hezbollah criminal activities
with ties to Europe. With so many success-
ful fundraising schemes at the ready, hezbol-
lah needed effective means of moving the
proceeds of its criminal enterprises to Leba-
non. Often, operatives would send money
back with friends, relatives, or others from
the Lebanese community who were travel-
ing to Lebanon. Some were couriers by hap-
penstance, pleased to help a friend transport
money home, possibly not even aware the
money was intended for hezbollah. Others
were knowing participants who willingly car-
ried funds to Lebanon for hezbollah, either
out of ideological devotion or for a fee. But
hezbollah never put all its eggs in one basket,
using hawala dealers (informal value transfer
systems based on trust), money-service busi-
nesses such as Western Union, charities, and
various old-fashioned smuggling techniques
to move money to Lebanon. In some cases,
the means hezbollah operatives used to
move their money also effectively laundered
the money as well.
Whatever money he raised in the Unit-
ed States, Mahmoud Youssef kourani who
had furtively entered into the United States
through Mexico in 2001,[40] was confident he
could get it back to hezbollah. Once, kourani
told an FBI informant that he had recently sent
US $40,000 in money orders and cash to he-
zbollah and could send as much money back
to Lebanon as he liked because a friend who
worked at the Beirut airport helped smuggle
the money into the country.[41] Nine differ-
ent FBI informants independently identified
kourani as a hezbollah operative, alternately
describing him as a hezbollah fundraiser,
member, and fighter.[42]
hezbollah supporters in the United
States also had access to an airport employ-
ee much closer to home. From 1999—three
years after immigrating to the United States
from Lebanon—until his arrest in 2007, Riad
Skaff worked as a ground services coordina-
tor for Air France at Chicago’s O’hare Inter-
national Airport. With an active airport secu-
rity badge, Skaff had full access to all secure
areas of an international terminal. For a fee,
Skaff smuggled bulk cash packages onto air-
planes, circumventing security inspections. At
one point, Skaff told an undercover agent pos-
ing as an individual seeking to smuggle US
162
$25,000 in cash to Lebanon, “I am in charge
of the plane, everything…. It is dangerous, if
they catch [me], they take me to jail….” Skaff
did smuggle the money onto an Air France
flight to Paris, noting to the undercover agent
that millions of dollars pass through Paris
to Lebanon daily. Skaff later smuggled US
$100,000 and a cellular jammer on another
Paris-bound flight for the undercover agent. A
month later, he smuggled a package contain-
ing four night vision rifle scopes and two night
vision goggles onto a Paris-bound flight.[43]
In a government sentencing memoran-
dum filed after Skaff pleaded guilty to all the
charges against him, prosecutors put Skaff’s
illicit conduct in the context of hezbollah sup-
port activity. Arguing that Skaff’s conduct “in
essence was that of a mercenary facilitating
the smuggling of large amounts of cash and
dangerous defense items for a fee,” prosecu-
tors noted he was fully aware the items were
destined for Lebanon, “a war-torn country be-
sieged by the militant organization, hezbol-
lah.”[44] Prosecutors never accused Skaff of
being a hezbollah supporter, just a criminal
happy to accommodate the needs of potential
hezbollah supporters for a fee.[45]
Hossam Yaacoub in Cyrpus
These investigations reveal a global
criminal network, including longstanding and
substantial networks in Europe. The latest ex-
ample of hezbollah’s ability to operate freely
within Europe comes from the case of hos-
sam Yaacoub, whose trial and conviction in
Cypriot court opened a window into the other
types of activities that hezbollah is involved
with in Europe. In contrast to recent hezbol-
lah plots in Bulgaria in January and July 2012,
which led to largely intelligence investigations
that did not lend themselves to sharing much
information publicly, a treasure trove of infor-
mation has poured out of the trial in Cyprus
of hossam Yacoub, the Lebanese-Swedish
dual citizen and self-confessed hezbollah op-
erative arrested just days before the Burgas,
Bulgaria bombing.
Yaacoub was arrested—just two weeks
prior to the deadly attack in Bulgaria, where
five Israelis and a Bulgarian bus driver were
killed when a bus exploded leaving the airport
in Burgas—after performing a surveillance
operation on the airport in Cyprus. Yaacoub
not only was helping to plan similar opera-
tions in Cyprus but in fact had already helped
carry out other “missions” in Europe. As a dual
citizen, he used his legitimate Swedish pass-
port to perform several courier missions for
hezbollah. In the first, in 2008, he delivered
a large, thin envelope to a person in Antalya,
Turkey. Then, in 2009, he traveled to Lyon
France where he picked up a bag from one
person using identification signs and code
words and transported it to another, again us-
ing identification signs and code words. On
the second mission, he went to Amsterdam,
where he retrieved a cellphone, two SIM
cards, and unknown object wrapped in news-
paper, which he brought back to Lebanon.
Yaacoub was sent to Cyprus in 2009
for the express purpose, according to his ac-
count of the instructions his hezbollah han-
dler gave him, “to create a cover story for
people to get to know me, to keep coming
with a justifiable purpose and without giving
rise to suspicions.” he traveled to Cyprus via
Dubai to strengthen his cover, and spent a
week vacationing in Ayia Napa at hezbollah’s
expense. When he returned to Cyprus two
years later he would be able to say that the
idea for importing merchandise from Cyprus
came to him while on vacation there in 2009.
[46]
Then, in December 2011 and again in
January 2012, Aiman sent Yaacoub back to
Cyprus “to create a cover story” as a mer-
chant interested in importing to Lebanon juic-
es from a specific local company in Cyprus.
he was also tasked with collecting informa-
tion about renting a warehouse in Cyprus. “I
did all these things after receiving clear in-
structions from hezbollah, so to have Cyprus
as a basis [sic] and be able to serve the or-
ganization,” he said. Yaacoub maintained he
did not know why hezbollah wanted this base
of operations, but speculated “perhaps they
would commit a criminal act or store firearms
and explosives.”[47]
Yaacoub conceded to police that his
December 2011 visit to Cyprus actually in-
volved several separate missions. First, his
hezbollah handler tasked Yaacoub with scop-
ing out a parking lot behind the Limassol Old
163
hospital and near the police and traffic depart-
ments. he wanted Yaacoub to take pictures
and be able to draw a schematic of the area
on his return. Yaacoub was to specifically look
for security cameras, if payment was required
on entry, if car keys were left with a parking at-
tendant, if there was a security guard, among
other observations. Yaacoub was also told to
find internet cafes in Lamassol and Nicosia,
which he marked on a map, and to purchase
three SIM cards for mobile phones from dif-
ferent vendors on different days, which he
did. he also found good meeting places, such
as at a zoo in Limassol and outside a castle in
Larnaca. In the event a meeting was neces-
sary, Yaacoub would receive a text message.
A text about the weather meant to go to the
Foinikoudes promenade in Larnaca that day
at 6 PM. If no one showed up, Yaacoub was
to return the following day at 2:00 PM, and
then again the next day at 10:30 AM. Aiman
also wanted Yaacoub “to spot Israeli restau-
rants in Limassol, where Jews eat ‘kosher,’”
but an internet search indicated there were
none. Later, in January 2012, Yaacoub was
instructed to check out the Golden Arches ho-
tel in Limassol, collect brochures and recon-
noiter the area (he did survey the area, but
the hotel was being renovated).[48]
“hezbollah knows Cyprus very well,”
Yaacoub told police, adding he thought his
taskings were intended to update the group’s
files “and create a database.” he insisted he
was not part of any plot “to hit any target in
Cyprus with firearms or explosives,” adding
that he would have had the right to refuse the
mission if asked to do such a thing.[49] Yaa-
coub expressed support for “the armed strug-
gle for the liberation of Lebanon from Israel,”
but was “not in favor of the terrorist attacks
against innocent people.”[50]
Then, he added: “I don’t believe that
the missions I executed in Cyprus were con-
nected with the preparation of a terrorist at-
tack in Cyprus. It was just collecting informa-
tion about the Jews, and this is what my orga-
nization is doing everywhere in the world.”[51]
On March 21, a Cypriot criminal court
convicted Yaacoub of helping to plan attacks
against Israeli tourists on the island last July.
In their 80-page decision, the judges rejected
Yaacoub’s defense that he collected infor-
mation for hezbollah but did not know what
it would be used for. There could be no „in-
nocent explanation” of Yaacoub’s actions,
the court determined, adding that he „should
have logically known” his surveillance was
linked to a criminal act.[52]
Conclusion
hezbollah is once again extremely ac-
tive in Europe, but no longer limits itself to
fundraising and logistics as it did for many
years. Speaking last August, just weeks after
the Cyprus and Bulgaria plots, a senior US
government official bluntly stated: “We assess
that hezbollah could attack in Europe or else-
where at any time with little or no warning.”[53]
More recently, in its annual Country Reports
on Terrorism the US State Department noted
that 2012 showed “a marked resurgence of
Iran’s state sponsorship of terrorism, through
its Islamic Revolutionary Guard Corps-Qods
Force (IRGC-QF), its Ministry of Intelligence
and Security (MOIS), and Tehran’s ally hiz-
ballah.”[54] Europe is no exception and as the
debate on whether to designate the group as
a terrorist organization continues it is impor-
tant to bear in mind that under the EU’s Com-
mon Position 931, “a designation provides for
a freezing of all funds, other financial assets
and economic resources belonging to the
persons, groups and entities concerned” and
“are subject to enhanced measures relating
to police and judicial cooperation in criminal
matters.”[55] Given hezbollah’s extensive
criminal network, it is clear that such a des-
ignation would be a powerful policy prescrip-
tion, and until the EU takes such a step he-
zbollah’s criminal and terrorist activities will
remain at high levels.
Matthew Levitt is a senior fellow and director
of The Washington Institute’s Stein Program
on Counterterrorism and Intelligence. This
article draws material from Levitt’s forthcom-
ing book, Hezbollah: The Global Footprint of
Lebanon’s Party of God (Georgetown Univer-
sity Press, 2013). The author wishes to thank
research assistant Jonathan Prohov for his
contribution to this article.
164
Notes
[1] Benjamin Weinthal, “German Mosque groups
raising funds for hezbollah,” Jerusalem Post,
June 23, 2013, http://www.jpost.com/Middle-
East/German-mosque-groups-raising-funds-
for-hezbollah-317500
[2] German government reports referenced in
Argentina, Buenos Aries, Investigations Unit
of the Office of the Attorney General. Office
of Criminal Investigations: AMIA Case. Report
by Marcelo Martinez Burgos and Alberto
Nisman, October 25, 2006, p. 305.
[3] Ibid.
[4] Magnus Ranstorp, “hizbollah’s Command
Leadership”, p.309.
[5] German Government, Federal Office for
the Protection of the Constitution, Annual
Report of the Office for the Protection of
the Constitution 2005, (Bundesamt für
Verfassungsschutz, BfV) 2005, p. 166, 191.
[6] Agence France-Presse, “Lebanese hezbollah
Official Forced to Leave Germany,” January
5, 2005.
[7] “German Interior Minister ‘Worried’ About
Islamist Radicalization,” Bild (hamburg), July
24, 2006
[8] Benjamin Weinthal, “German Mosque groups
raising funds for hezbollah,” Jerusalem Post,
June 23, 2013, http://www.jpost.com/Middle-
East/German-mosque-groups-raising-funds-
for-hezbollah-317500.
[9] Nicholas kulish, “hezbollah Courier Found
Guilty in Plot to Attack Israeli Tourists in
Cyprus,” New York Times, March 12, 2013
[10] Europol SOCTA 2013, “EU Serious and
Organised Crime Threat Assessment,” March
2013, p. 9, https://www.europol.europa.eu/
sites/default/files/publications/socta2013_0.
pdf
[11] “hezbollah Will Profit from the Cocaine Trade
in Europe,” Der Spiegel, January 9, 2010.
[12] “Germans Trace hezbollah Coke Smuggling
Profits,” The Local (Berlin), January 9, 2010.
[13] Admiral James Stavridis, “U.S. Southern
Command 2009 Posture Statement,” U.S.
Southern Command, 2009, p. 15, http://www.
docstoc.com/docs/84880244/SOUThCOMs-
2009-Posture-Statement---United-States-
Southern-Command; See also Admiral
James G. Stavridis, Partnership for the
Americas: Western hemisphere Strategy and
U.S. Southern Command, (Washington DC:
National Defense University Press, 2010), p.
11. http://www.ndu.edu/press/lib/pdf/books/
stavridis.pdf
[14] Edith M. Lederer, “UN: W. Africa Cocaine
Trade Generates US $900M a Year,”
Associated Press, February 22, 2010
[15] Finding that the Lebanese Canadian Bank
SAL is a Financial Institution of Primary Money
Laundering Concern,” Financial Crimes Enforce-
ment (FinCEN), Treasury Department, Feb-
ruary 14, 2011. http://www.fincen.gov/statutes_
regs/patriot/pdf/LCBNoticeofFinding.pdf
[16] AFP, “U.S. fines ‘hezbollah’ bank US $102M for
laundering,” Daily Star, June 26, 2013, http://
www.dailystar.com.lb/News/Politics/2013/
Jun-26/221621-us-fines-hezbollah-bank-102-
mn-for-laundering.ashx#axzz2XITndPiF.
[17] United States of America v. Ayman Joumaa,
Indictment, Crim. No. 1:11-CR-560, United
States District Court, Eastern District of
Virginia, November 23, 2011.
[18] Jo Becker, “Beirut Bank Seen as a hub of
hezbollah’s Financing,” New York Times,
December 13, 2011
. [19] Author interview with law enforcement
officials, March 11, 2010.
[20] Author interview with law enforcement
officials, Philadelphia, PA, March 11, 2010; for
“Guardian” see, U.S. Department of Justice,
Federal Bureau of Investigation, “Connecting
the Dots: Using New FBI Technology,”
September 19, 2008.
[21] Author interview with law enforcement
officials, Philadelphia, PA, March 11, 2010;
United States Department of Justice, Press
Release, “Arrests Made in Case Involving
Conspiracy to Procure Weapons, Including
Anti-Aircraft Missiles,” November 23, 2009;
United States of America v. Dani Nemr Tarraf
et al, Indictment, Crim. No. 09-743 01, United
States District Court, Eastern District of
Pennsylvania, November 20, 2009.
[22] Author interview with law enforcement
officials, Philadelphia, PA, March 11,
2010; United States of America v. Sadek
Mohamad koumaiha et al, Indictment, United
States District Court, Eastern District of
Pennsylvania, November 23, 2009.
[23] Author interview with law enforcement
officials, Philadelphia, PA, March 11, 2010.
[24] Author interview with law enforcement
officials, Philadelphia, PA, March 11, 2010;
U.S. Department of Justice, “Conspiracy to
Procure Weapons, Including Anti-Aircraft
Missiles;” United States of America v. Dani
Nemr Tarraf et al, Indictment and Criminal
Complaint, Crim. No. 09-743-01, United
States District Court, Eastern District of
Pennsylvania, November 20, 2009.
[25] United States of America v. Dani Nemr Tarraf
et al, Supplement to Government’s Motion
for Pretrial Detention, Crim. No. 09-743-01,
United States District Court, Eastern District
of Pennsylvania, December 3, 2009; for photo
see trial exhibits.
165
[26] United States of America v. Dani Nemr Tarraf
et al, Pretrial Detention Order.
[27] United States of America v. hassan hodroj
et al, Affidavit Samuel Smemo, Jr.; Newall,
“Road to Terrorism;” Author interview with law
enforcement officials, March 11, 2010
[28] United States of America v. hassan hodroj et
al, Indictment; Newall, “Road to Terrorism;”
Author interview with law enforcement
officials, March 11, 2010; United States of
America v. hassan hodroj et al, Affidavit
Samuel Smemo, Jr.
[29] Author interview with law enforcement
officials, March 11, 2010; United States of
America v. hassan hodroj et al, Affidavit
Samuel Smemo, Jr.; United States of America
v. hassan hodroj et al, Indictment.
[30] United States of America v. hassan hodroj et
al, Affidavit Samuel Smemo, Jr.
[31] United States of America v. hassan hodroj et
al, Affidavit Samuel Smemo, Jr.; United States
of America v. hassan hodroj et al, Indictment;
Author interview with law enforcement
officials, March 11, 2010.
[32] United States of America v. hassan hodroj et
al, Indictment.
[33] United States of America v. hassan hodroj et
al, Affidavit Samuel Smemo, Jr.
[34] United States of America v. hassan hodroj et
al, Indictment.
[35] United States of America v. hassan hodroj
et al, Indictment; Author interview with law
enforcement officials, March 11, 2010.
[36] Spencer hsu, “hezbollah Official Indicted
on Weapons Charge,” Washington Post,
November 25, 2009; “Sayyid Nasrallah,
hamas Call for Resumption of Lebanese-
Palestinian Dialogue,” Al Manar TV, December
2, 1999, (supplied by BBC Worldwide
Monitoring); Stewart Bell, “10 People Charged
with Supporting hezbollah,” National Post
(Canada), November 24, 2009; Author
interview with law enforcement officials, March
11, 2010; United States of America v. hassan
hodroj et al, Affidavit Samuel Smemo, Jr.
[37] United States of America v. hassan hodroj et
al, Affidavit Samuel Smemo, Jr.
[38] Ibid.
[39] Mike Newall, “Ex-Camden County Resident
Indicted in Alleged Terror Cell held in Paragu”
Philadelphia Inquirer, June 17, 2010.
[40] National Commission on Terrorist Attacks
Upon the United States, 9/11 Commission
Report, released July 22, 2004. p. 240-1;
United States of America v. Mahmoud Youssef
kourani, Indictment Crim. No. 03-81030,
United States District Court, Eastern District
of Michigan, Southern Division, November
19, 2003.
[41] United States of America v. Sealed Matter,
Affidavit of FBI Agent Timothy T. Waters .
Misc. No. 03-x-71722, United States District
Court Eastern District Court, Easter District of
Michigan, Southern Division, April 15, 2004.
[42] USA v. Mahmoud Youssef kourani, Govern-
ment’s Written Proffer in Support of Detention
Pending Trial, Crim. No. 03-81030, United
States District Court, Eastern District of Michi-
gan, Southern Division, January 20, 2004.
[43] United States of America v. Riad Skaff,
Government’s Sentencing Memorandum,
No. 07CR0041, United States District Court,
Northern District of Illinois, Eastern Division,
May 27, 2008;
[44] USA v. Riad Skaff, Government’s Sentencing
Memorandum; USA v. Riad Skaff, Affidavit of
ICE Special Agent Matthew Dublin, January
29, 2007.
[45] USA v. Riad Skaff, Affidavit of Colonel kevin
M. McDonnell, April 24, 2008.
[46] Depositions of hossam Taleb Yaacoub (some
spelled Yaakoub), Criminal Number ∑/860/12,
File Page 110, by interviewing police officer
Sergeant Michael Costas. Depositions taken
on, July 14, 2012.
[47] Ibid.
[48] Depositions of hossam Taleb Yaacoub (some
spelled Yaakoub), Criminal Number ∑/860/12,
File Page 134, by interviewing police officer
Sergeant Michael Costas. Depositions taken
on, July 16, 2012.
[49] Ibid.
[50] Depositions of hossam Taleb Yaacoub (some
spelled Yaakoub), Criminal Number ∑/860/12,
File Page 187, by interviewing police officer
Sergeant Michael Costas. Depositions taken
on, July 22, 2012.
[51] Ibid.
[52] Menelaos hadjicostis, “Cyprus court convicts
hezbollah Member,” Associated Press, March
21, 2013, http://bigstory.ap.org/article/cyprus-
court-convicts-hezbollah-member.
[53] Nicholas kulish, “Despite Alarm by US,
Europe Lets hezbollah Operate Openly,” The
New York Times, August 15, 2012, http://
www.nytimes.com/2012/08/16/world/europe/
hezbollah-banned-in-us-operates-in-europes-
public-eye.html?pagewanted=all&_r=0
[54] US State Department, “Country Reports on
Terrorism 2012,”Bureau of Counterterrorism,
May 2013, http://www.state.gov/documents/
organization/210204.pdf.
[55] European Union, “Factsheet: the EU list
of persons, groups and entities subject to
specific measures to combat terrorism,”
February 6, 2008, http://www.consilium.
europa.eu/uedocs/cmsUpload/080206_
combatterrorism_EN.pdf.

166
 TIPURILE DELICTELOR SĂVâRŞITE DE CĂTRE
DELINCVENţII JUVENILI
Conf. dr. Andrea MÜLLER-FABIAN
UNIVERSITATEA BABEŞ–BOLYAI
Abstract
Pornind de la trecerea în revistă a celor mai
importante rezultate ale cercetărilor cu privire
la factorii delincvenţei juvenile, lucrarea de
faţă prezintă tipurile delictelor săvârşite de
către delincvenţii juvenili urmărind tipologia
infracţională descrisă în literatura de specialitate.
Cuvinte cheie: delincvenţă juvenilă, infracţiune
Delincvenţa juvenilă reprezintă o pro-
blemă deosebit de importantă pentru întreaga
societate.
În ultimul sfert de veac, atât statisticile
europene cât şi cele ale SUA, în mod univoc,
ne informează de creşterea permanentă a
numărului infracţiunilor săvârşite de tineri şi
de accentuarea gravităţii delictelor săvârşite
de aceştia. Paralel cu acestea, legiuitorul a
declarat drept delicte tot mai multe compor-
tamente care înainte nu erau cunoscute, sau
a căror combatere s-a considerat inutilă, de-
oarece nu au reprezentat pericol asupra so-
cietăţii, fiind semnalate doar sporadic. Astfel
sunt, de exemplu, delictele legate de consu-
mul de droguri sau cele legate de Internet.
Cercetătorii delincvenţei juvenile au în-
cercat aflarea factorilor care conduc la apari-
ţia acesteia, invocând diverse cauze care au
dat naştere la apariţia delincvenţei juvenile.
Unii au subliniat determinarea biologică, alţii
au pus accentul pe particularităţile psihologi-
ce, pe când alţi cercetători au invocat aspec-
tele sociale.
În urma analizei efectuate asupra dife-
ritelor teorii şi cercetări cu privire la factorii de-
lincvenţei juvenile, concluzia este că într-ade-
văr anumite persoane au un material genetic
şi psihologic care îi predispune la agresivitate
167
respectiv delincvenţă, însă factorul decisiv
în această problemă este de natură socială
(kurkó-Fabian, 2006).
Cele mai importante rezultate ale cer-
cetărilor descrise în literatura de specialitate
următoarele:
• nu toate persoanele care sunt supuşi ten-
siunii devin delincvenţi, acesta depinde de
experienţele de viaţă a fiecăruia în parte
(teoria tensiunii generale);
• delincvenţa juvenilă este mai frecventă în
clasele sociale inferioare (Merton,1980;
Miller, 1958; hirschi, 1969; Brownfield,
1986);
• săvârşirea de acte infracţionale nu depin-
de de apartenenţa etnică, ci este deter-
minată de situaţia economică şi valorile
culturale ale persoanelor (Shaw & Mckay,
1969);
• există o legătură consistentă între com-
portamentul delincvent şi frecventarea
interacţiunii cu co-delincvenţii, durata,
prioritatea şi intensitatea acestora (Short,
1960; Reis & Rhodes, 1961; hirschi, 1969;
Bjerregaard & Smith, 1992; Warr, 1993);
• există o legătură între rezultatele şcolare
slabe respectiv abandonul şcolar şi de-
lincvenţa juvenilă (Travis & hirschi, 1969;
Eliott & Voss, 1974);
• tipurile subculturilor şi bandelor care înflo-
resc în sânul acestora sunt determinate de
acel mediu în care subculturile se dezvoltă
(Cloward & Ohlin, 1960);
• cu toate că cea mai frecventă activitate
ilegală a bandelor este lupta permenentă
cu bandele rivale, membrii acestora parti-
cipă la tâlhării, furturi de maşini, agresiuni
corporale, furturi şi la comercializarea dro-
gurilor (Chin, 1993; Esbensen & huizinga,
1993);
După Codul Penal Român, delincvenţii
juvenili sunt încadraţi în două categorii: pe de
o parte sunt delincvenţii minori, cei cu vârsta
cuprinsă între 14-18 ani, pe de altă parte sunt
delincvenţii tineri cu vârsta cuprinsă între 19-
21 ani.
Pentru a prezenta tipurile de infracţi-
uni săvârşite de infractorii juvenili, trebuie să
pornim din tipologia infracţională. Categoriile
studiate sunt următoarele: delicte violente;
delicte contra bunurilor materiale; delicte or-
ganizate; infracţiuni legate de droguri, alcool
şi sex.
Delicte violente
În noţiunea de delicte violente se în-
cadrează omuciderea, vătămarea corporală,
delictele în cadrul familiei (ne gândim la lovi-
rea consoartei, a copiilor, abandonarea copii-
lor, supărarea bătrânilor, lovirea loretc.), actul
sexual violent (viol), hărţuirea sexuală, tâlhă-
ria, sechestrarea de persoane, terorismul.
Pe baza caracterizării martorilor ocu-
lari, a modului de atac, a locului, a infractorilor
şi a victimelor, Margaret Zahn şi Philipi Sagi
(1987) au deosebit următoarele forme ale
omuciderii: omucidere în sânul familiei; omu-
cidere în rândurile prietenilor şi cunoştinţelor;
omucidere împotriva străinilor, în legătură cu
alte infracţiuni; omucidere împotriva străinilor
fără legătură cu alte infracţiuni.
Adler (2000) a completat tipologia de
mai sus cu următoarele: omucidere fără motiv
vizibil; omucidere asupra mai multor oameni
şi omorurile în serie; crime de omor săvârşite
de bande.
După Adler, rata omuciderii în rânduri-
le celor mai tineri şi celor mai în vârstă este
joasă. În SUA, în 1994, s-a formulat acuza-
rea pentru suspiciunea de omor în 379 cazuri
la minori cu vârsta de sub 15 ani, iar dintre
18497 de arestaţi pentru crimă, 3102 au fost
sub 18 ani. Cei peste 55 ani sunt responsa-
bili pentru 2,3% din crimele săvârşite în anul
1994 (Uniform Crime Reports, 1994).
O cercetare internaţională a evidenţiat
o legătură moderată între populaţia tânără şi
rata criminalităţii. După concluziile cercetări-
lor, analiza acestora „sugerează că rata cri-
melor este mai înaltă în ţările sărace, în ţările
multiculturale, în ţările unde se cheltuieşte
puţin pentru siguranţa cetăţenilor, în ţările
mai puţin democratice şi în acele ţări unde
168
mai puţini tineri frecventează şcoala” (krahn,
hartnagel & Gartrel, 1986).
Infracţiunile, omuciderea şi vătăma-
rea corporală, au multiple semne comune:
sunt săvârşite în general de bărbaţi tineri, iar
din cei arestaţi în număr mare aparţin grupu-
rilor minoritare. De multe ori, victimele vătă-
mării corporale îşi cunosc agresorii. În mod
asemănător cu omuciderile, rata vătămărilor
corporale este cea mai mare în orele serii, în
lunile de vară şi în oraşele mari (Luckenbill,
1977).
În cadrul infracţiunilor intrafamiliale
se enumeră: agresarea consoartei; agresa-
rea copilului; neglijarea copilului; agresarea
vârstnicilor.
Acest tip de infracţiune caracterizează
în mică măsură pe delincvenţii juvenili. Des-
pre tânărul care agresează pe cei în vârstă,
cercetătorii afirmă că, cel mai probabil agre-
sorul însuşi a fost crescut într-o familie unde
violenţa, agresiunea a făcut parte din modul
de viaţă (kosberg & Garcia, 1995).
Actul sexual violent (violul) se poate
defini ca o acţiune în care un bărbat obligă
femeia la act sexual, fără acordul acesteia
(Adler, 2000). În rândurile delincvenţilor tineri
sunt prezenţi cei care au fost condamnaţi
pentru astfel de infracţiuni. După statistica
penală (UCR) a SUA, în 1994 s-au săvârşit
102100 de raporturi sexuale violente, ceea
ce reprezintă 6% din totalul delictelor, iar 16%
din cei arestaţi au fost sub 18 ani.
După Codul Penal Modell, tâlhăria se
consideră infracţiune de gradul II şi se pedep-
seşte cu închisoare pe 10 ani. John Conklin
(1972) deosebeşte patru tipuri de tâlhari:
Ø tâlhar profesionist (săvârşeşte tâlhăria
după un plan bine stabilit, de multe ori
colaborând cu mai mulţi complici; îşi în-
suşeşte frecvent cantităţi mari de bani;
simte o vocaţie profundă pentru tâlhărie,
ceea ce favorizează menţinerea vieţii
hedonistice a acestuia);
Ø tâlhar de ocazie (este cazul cel mai frec-
vent; nu este legat de tâlhărie; îşi alege
victimele în vederea obţinerii unor sume
mici; alege femei bătrâne, şoferi de taxi
şi în general persoane despre care con-
sideră că nu pot opune rezistenţă; de
obicei, este de vârstă tânără şi fără ex-
perienţă);
 Ø tâlhar drogat (este dependent de drog;
nu prea rămâne fidel tâlhăriei, preferă
mai ales furturile; îşi planifică tâlhăria,
este mai puţin minuţios decât tâlharul
profesionist, dar mai mult decât tâlharul
de ocazie; doreşte doar banii pentru o
singură doză de drog; poate să aibă sau
nu arme; de obicei, este de vârstă tână-
ră);
Ø tâlharul alcoolic (nu este fidel tâlhăriei,
ca formă de viaţă, la fel se comportă şi
faţă de furt; nu-şi planifică acţiunile; de
obicei, mai întâi loveşte victima, apoi o
tâlhăreşte; nu ia măsuri de precauţie;
faţă de ceilalţi tâlhari este prins mai frec-
vent; majoritatea sunt de vârstă tânără,
dar sunt şi de vârstă mijlocie).
Sechestrarea de persoane şi teroris-
mul sunt infracţiuni în care delincvenţii juvenili
participă doar în număr mic.
Delicte contra averii
În cadrul infracţiunilor contra bunurilor
materiale se includ următoarele: furtul, înşe-
lăciunea, delictele prin Internet, spargerea,
ascunderea lucrurilor furate şi incendierea.
Furtul este prototipul tuturor infracţiuni-
lor contra bunurilor materiale. Este cea mai
frecventă infracţiune în societatea noastră.
Se prezintă sub mai multe forme: smulgerea
portofelului din mâna victimei, furtul din buzu-
nare, furtul din magazine, furtul de opere de
artă şi furtul de maşini. Se pot diferenţia două
categorii ale hoţilor: hoţul amator şi hoţul pro-
fesionist.
hoţii amatori sunt infractori ocazionali,
care de obicei profită de situaţia dată. Fură
numai atunci când furtul nu prezintă riscuri.
Amatorii îşi rezolvă, în mod obişnuit, o stare
de criză financiară (cumpărare de alimente,
cumpărare de bilet de cinema, plata chiriei
etc.) prin furt. Majoritatea săvârşesc puţine
delicte, uneori chiar numai unul. Mulţi dintre
ei sunt adolescenţi, care devenind maturi nu
mai săvârşesc astfel de acte. Viaţa lor este
convenţională: frecventează şcoala, au prie-
teni obişnuiţi, mediul lor social nu susţine, nu
acceptă comportamentul delictual.
hoţii profesionişti fac o adevărată cari-
eră din hoţie. Sunt mândri de meseria lor, in-
ventivi şi creativi şi îşi asumă riscul. Cele mai
169
frecvente infracţiuni săvârşite de hoţii profe-
sionişti sunt: furtul din buzunare, din magazi-
ne, falsificarea, furtul prin inducerea în eroare
şi spargerea. Ei participă, de asemenea, la
furtul de opere de artă, furturi de maşini, în-
şelăciuni săvârşite cu hârtiile de valoare. De
obicei, aceştia îşi încep cariera în timpul copi-
lăriei şi o continuă toată viaţa.
Înşelăciunea este dobândirea proprie-
tăţii unei persoane prin inducerea în eroare
sau prin păcălire. Acest tip de infracţiune de
obicei se săvârşeşte de către infractori adulţi,
mai puţin de cei tineri. Tipurile de înşelăciune
sunt: dobândirea de avere prin inducerea în
eroare, falsificarea de cecuri, înşelăciune prin
credite bancare, precum şi înşelăciune prin
asigurare.
Infracţiunile prin Internet pot avea ur-
mătoarele tipuri: spargerea reţelelor de cal-
culatoare, spionajul industrial, falsificarea de
software, pedofilie şi pornografie juvenilă,
bombe electronice, descoperirea de passwor-
duri şi înşelăciune pe card. Despre infractorul
care utilizează tehnica de vârf trebuie să ştim
că, în general, este un tânăr de 14–19 ani, de
clasă de mijloc. De multe ori au I.Q. înalt
(peste 120), însă în ceea ce priveşte viaţa
socială de obicei sunt retraşi. Îşi fac prietenii
numai cu cei care se aseamănă lor, care sunt
interesaţi de domeniul electronicii şi a ciber-
neticii, care se ocupă de calculatoare. Câţiva
tineri cred că ei aparţin unui „cult opozant”,
care luptă împotriva cenzurii, eliberează in-
formaţiile şi luptă împotriva marilor afaceri, a
marilor societăţi. Dintr-un punct de vedere, ei
se cred Robin hood (Taylor, 1991).
Spargerea, după o nouă interpretare
a UCR, reprezintă pătrunderea într-o clădire
cu scopul de a săvârşi o infracţiune sau de a
fura. După Neal Shover (1972) „spărgătorul
bun” se caracterizează prin competenţă, este
o persoană integrată, care are ca specialitate
spargerea; din punct de vedere material reu-
şeşte, ocolind închisoarea. Decker şi Wright
(1993) au demonstrat că spărgătorii sunt po-
licalificaţi, săvârşesc multe tipuri de infracţiuni
şi se specializează la spargere doar pentru
perioade scurte. În ceea ce priveşte vârsta,
spargerile sunt săvârşite atât de infractorii
adulţi cât şi de cei juvenili.
Cei mai mulţi spărgători sunt hoţi: ca-
ută bani şi alte obiecte de valoare, care se
pot vinde pe bani. Spărgătorii şi hoţii depind
de reţeaua de tăinuitori, deoarece cu ajutorul
acestora pot valorifica lucrurile furate, sau do-
bândite prin spargere. Tăinuitorul este acea
persoană care cumpără lucruri furate, de obi-
cei pentru a le valorifica.
Prin incendiere se înţelege acea infrac-
ţiune în care se incendiază cu voinţa crimina-
lă locuinţa sau proprietatea unei persoane ori
o clădire comunitară sau un bun al comunită-
ţii. În cele mai multe cazuri, incendiatorii sunt
tineri. Îi putem clasifica în trei grupe: incen-
diatorul care se joacă cu chibriturile; incendi-
atorul care strigă după ajutor; incendiatorul
dement (cu tulburări mintale).
O cercetare engleză a ajuns la con-
cluzia că, pe când incendiatorul seamănă în
multe privinţe cu infractorii violenţi, în cazul
lor mai rar se observă agresivitatea personală
şi nici nu se consideră incisivi, ca cei care să-
vârşesc infracţiuni violente (Wooden, 1984).
Delincvenţa organizată
Infracţiunea organizată cuprinde mai
multe tipuri de delicte: infracţiunile cu guler
alb (delicte legate de hârtiile de valoare, fa-
liment fraudulos, înşelarea consumatorului,
fraude de asigurare, fraude de impozit, lua-
rea de mită, corupţia politică şi economică, în-
şelăciunea bazată pe legături neprincipiale),
infracţiunile societăţilor (de drept comun şi de
drept privat sau organizaţii cu alte activităţi,
crima organizată). Aceste infracţiuni nu sunt
caracteristice delincvenţilor juvenili.
Delincvenţa legată de consumul de alcool
şi droguri, delictele sexuale
Cu toate că delincvenţa legată de con-
sumul de alcool şi droguri şi delictele sociale
constituie două categorii distinse de infracţi-
uni, în această lucrare le vom aborda împre-
ună, căci minorii de cele mai multe ori în co-
miterea delictelor sexuale sunt sub influenţa
alcoolului sau a drogurilor.
În categoria infracţiunilor legate de
droguri se încadrează următoarele: piaţa in-
ternaţională de droguri (heroină, cocaină,
marihuana) şi spălarea banilor. În cadrul in-
fracţiunilor legate de alcool deosebim violenţa
şi conducerea sub influenţa alcoolului. Apar-
170
ţin infracţiunilor sexuale consumarea actului
sexual fără consimţământul persoanei (viol),
relaţiile sexuale întreţinute cu minori, precum
şi hărţuirea sexuală.
Tot mai frecvent se constată că tinerii
care au săvârşit infracţiuni, înaintea actului
au consumat alcool sau droguri. Constitu-
ie infracţiuni nu numai consumul de droguri,
ci şi comercializarea acestora. Cu toate că
pieţele de droguri reprezintă lumea adulţilor,
comercializarea şi vânzarea drogurilor repre-
zintă activitatea tinerilor. „Flagelul drogurilor
este unul dintre fenomenele cele mai comple-
xe, mai profunde şi mai tragice ale lumii con-
temporane. An de an, milioane de dolari sunt
deturnaţi spre scopuri antisociale, umflă bu-
zunarele unor traficanţi şi bande de criminali
care sfidează autorităţile şi legile” (Pop, 2003,
pg. 68). În ceea ce priveşte consumul de dro-
guri, cei mai vizaţi sunt tinerii care, „pe fon-
dul unor particularităţi ale vârstei – teribilism,
bravadă, curiozitate, discernământ atenuat,
tendinţa de a imita, anumite probleme sociale
interne cât şi o anumită fragilitate psihică –
cedează tentaţiei de a consuma droguri, după
care devin dependenţi” (ibidem, pg. 64).
Alcoolul este o altă substanţă care de-
termină probleme sociale. Diferenţa esenţială
dintre alcool şi drogurile menţionate mai sus
este aceea că vânzarea şi consumul alcoo-
lului reprezintă o activitate legală. Din păca-
te condiţiile difice de trai din ţara noastră, în
această perioadă de tranziţie, care se reflec-
tă în diminuarea generală a nivelului socio-
economic al populaţiei, creşterea stresului
ocupaţional şi familial, apariţia şomajului şi
a sentimentelor de insecuritate socială şi de
nerealizare pe care le antrenează, constituie
factori favorizanţi ai consumului de alcool, re-
spectiv al alcoolismului.
Sunt legate de consumul de alcool
probleme sociale grave: infracţiuni violente,
precum şi conducerea de autovehicule sub
influenţa alcoolului. Ambele tipuri de infracţi-
uni sunt frecvente la delincvenţii juvenili. Tot
mai frecvent întâlnim delincvenţi tineri, care
săvârşesc infracţiuni sexuale sub influenţa
alcoolului.
După Pitulescu (1995), infracţiunile
sexuale săvârşite de delincvenţii juvenili au
următoarele caracteristici: de obicei sunt pre-
zente mai multe persoane în timpul săvârşirii
infracţiunii; în 58% din cazuri delincvenţii nu
au cunoscut victima înainte de săvârşirea ac-
tului; 32% din delicte se consumă în locuinţa
delincventului, iar 68% în case părăsite, pe
câmp sau în alte locuri; infracţiunea sexua-
lă se săvârşeşte la fete tinere sau femei în
vârstă.
Conduitele sexuale deviante au la
bază: incidente sexuale în copilăria mare sau
pubertate (ex. incest, viol); tinerii care nu au
avut modele sexuale cu care să se identifice
şi ca atare au conduite sexuale needucate şi
un mai mare risc de a deveni inadecvaţi; izo-
larea excesivă de alţi copii şi lipsa de educa-
ţie socială generală, ca urmare a lipsei de so-
ciabilitate generală ce este însoţită de teama
de sexul opus, fapt ce constituie un risc mai
mare pentru conduite aberante (ex. exhibiţio-
nism); teama de responsabilitate însoţită de
imaturitate generală conduce la dependenţe
de adult şi creează condiţii mai lesniciose
pentru deviaţii sexuale; excesiva teamă, an-
xietate şi divergenţele din familie şi şcoală
creează o tensiune ce se poate descărca sub
forma de hiperacţiuni sexuale; viaţa excesiv
austeră şi deprivată de relaţii sociale, de dis-
tracţii reale şi de independenţă din internare,
colonii etc. poate favoriza unele deviaţii sexu-
ale (Şchiopu, Verza, 1981, pg. 330).
Delincvenţii juvenili care cresc în me-
diul urban, vin în contact mult mai repede cu
experienţele negative decât cei care trăiesc
în mediul rural, deoarece ei sunt mai aproape
de locurile şi mediile care sunt prielnice în pri-
vinţa infracţiunii. Minorii din oraşe se întâlnesc
frecvent în baruri, localuri cu jocuri de noroc,
locuri supraaglomerate, cinematografe, săli
de sport, participă la jocuri de noroc; astfel
au posibilitatea să-şi observe viitoarele victi-
me, să fure diferite obiecte atât din buzunare,
pachete, cât şi din autovehicule, iar sub aco-
perirea nopţii operează la tâlhărirea unor per-
soane sau spargerea unor case. Delincvenţii
juvenili din oraşe, de obicei se cunosc şi se
organizează în grupuri. Ţin o legătură strânsă
cu tăinuitorul, prin care îşi valorifică bunurile
furate. De regulă, aceste grupuri sunt alcătu-
ite din copiii orfelinatelor, elevii şcolilor aju-
tătoare sau copii care au fugit din instituţiile
de stat unde au fost instituţionalizaţi. Membrii
grupului trăiesc de multe ori împreună. Locu-
inţa lor este de multe ori văgăuna unui copil
171
abandonat, sau casa unei familii dezorgani-
zate, unde şi părinţii sunt delincvenţi, alcoolici
sau proaspăt ieşiţi din închisoare.
Apartenenţa la un anumit grup se rea-
lizează pe bază de prietenie. Sunt şi grupuri
mixte, alcătuite atât din copii cât şi din adulţi.
De obicei, aceste grupuri sunt conduse de un
individ cu o bogată experienţă infracţională
şi deosebit de periculos. După săvârşirea in-
fracţiunii, membrii grupului părăsesc oraşul,
se stabilesc în alte judeţe, eventual în străină-
tate, unde îşi vor continua activitatea ilegală.
Aceste persoane cunosc foarte bine oraşele,
cunosc toate locurile unde se pot săvârşi de-
licte. Locul de întâlnire a lor este reprezentat
de subsolul blocurilor, coridoarele cinemato-
grafelor sau staţiile de metrou. În aceste lo-
curi ei discută posibilităţile infracţionale, re-
spectiv îşi pregătesc planurile.
Majoritatea delincvenţilor juvenili sunt
băieţi, dar tot mai frecvent găsim şi fete. Fe-
tele pot fi găsite în apropierea barurilor de
noapte aşteptând clienţii bogaţi. Clienţii lor,
de multe ori ajung victima grupului infracţio-
nist căruia îi aparţine fata.
În mediul rural, delincvenţii juvenili sunt
în număr mult mai redus. În acest mediu exis-
tă o mare şansă ca victimele să-l recunoască
pe infractor (Buş, 1997).
După studierea amănunţită a tipurilor
delictelor comise de minori, am constatat, că
paleta infracţiunilor comise de aceştia este
extrem de variată, începând de la contraven-
ţii, până la infracţiuni deosebit de grave. Însă
extirparea delincvenţei este un vis etern al
omenirii.
Este unanim recunoscut că devianţa,
delincvenţa nu se pot eradica. Societatea va
trebui să trăiască împreună cu ea; restrânge-
rea, respectiv prevenţia poate fi doar parţială.
Cea mai bună prevenţie constă în reducerea
cauzelor care conduc la devianţă, delincven-
ţă, respectiv la infracţiuni juvenile.
Bibliografie
Adler, F., Mueller, G.O.W., Laufer, W.S. (2000):
Kriminológia. Ed Osiris, Budapesta
Bjerregaard, B., Smith, C. (1992): Patterns of Male
and Female Gang Membership. In: Rochester
Youth Development Study. Working paper no.
 13, Albany, N.Y.: hindelang Criminal Justice Taylor, R.W. (1991): Computer Crime. In: Criminal
Research Center Investigation. New York: Macmillan
Brownfield, D. (1986): Social Class and Violent Warr, M. (1993): Age, Peers, and Delinquency. In:
Behavior. In: Criminology. 24, pg. 421-438 Criminology. 31, pg. 17-40
Buş, I. (1997): Psihologie Judiciară. Cluj-Napoca: Wooden, W.S., Berkey, M.L. (1984): Children and
Presa Universitară Clujeană Arson. New York: Plenum, pg. 3
Chin, ko-lin (1993): paper presentation at Rutgers Zahn, M.A., Sagi, P.C. (1987): Stranger homicides
University, November 22 in Nine American Cities. In:Journal of Criminal
Cloward, R.A., Ohlin, L.E. (1960): Delinquency and Law and Criminology. 78, pg. 377-397
Opportunity. Glencoe, Ill.: Free Press
Conklin, J.(1972): Robbery and Criminal Justice
System. Philadelphia, Lippincott, pg. 59-78
Decker, S.h. (1996): Collective and Normative
Features of Gang Violence. In: Justice
Quarterly. 13, pg. 243-264
Elliott, D.S., Voss, h.L. (1974): Delinquency and
Dropout. Lexington, Mass.: Lexington Books
Esbensen, F.A., huizinga, D. (1993): Gangs, Drugs,
and Delinquency in a Survey of Urban Youth.
In: Criminology. 31, pg. 565-587
hirschi, T. (1969): Causes of Delinquency. Berkeley:
University of California Press, pg. 67
kosberg, J. I., Garcia, J. L. (ed.) (1995): Elder
Abuse: International and Cross-Cultural
Perspectives. In: Journal of Elder Abuse and
Neglect. 6, pg. 1-197
krahn, h., hartnagel, T. F., Gartrell, J. W. (1986):
Income Inequality and homicide Rates:
Cross-National Data and Criminological
Theories. In: Criminology. 24, pg. 269-295
kurkó-Fabian, A. (2006): Delincvenţa juvenilă în
România după 1989, ED. Echinox, Cluj-
Napoca
Luckenbill, D.F. (1977): Criminal homicide as a
Situated Transaction. In: Social Problems. 25,
pg. 176-186
Merton, R.k. (1980): Társadalomelmélet és
társadalmi struktúra. Budapest: Gondolat
Miller, W.B. (1958): Lower-Class Culture as
a Generating Milieu of Gang Delinquency. In:
Journal of Social Issues. 14, pg. 5-19
Pop, O. (2003): Aspecte de natură penală şi
criminologică privind delincvenţa juvenilă.
Timişoara: Mirton
Pitulescu, I. (1995): Delincvenţa juvenilă. Bucureşti,
Ed. Ministerului de Interne
Reiss, A.J., Tonry, M. (coord.) (1986): Communities
and Crime. Chicago: University of Chicago
Press
Shaw, C.R., Mckay, h.D. (1969): Juvenile Delinquency
and Urban Areas: A Study of Delinquency in
Relation to Differential Characteristics of Local
Communities in American Cities. Chicago:
University of Chicago Press
Short, J.S. (1960): Differential Association as a
hypothesis: Problems of Empirical Testing.
In: Social Problems. 8, pg. 14-15
Şchiopu, U., Verza, E. (1981): Psihologia vârstelor.
Bucureşti: Didactică şi pedagogică

172
 EVOLUţIA DELINCVENţEI JUVENILE ÎN JUDEţUL CLUJ
ÎN PERIOADA DE TRANZIţIE
Conf. dr. Andrea MÜLLER-FABIAN
UNIVERSITATEA BABEŞ–BOLYAI
Abstract
În România, după 1989 s-au produs foarte
multe schimbări, atât pe plan economic, cât şi
pe plan social. Acest lucru a condus în egală
măsură la creşterea delincvenţei generale şi a
delincvenţei juvenile.
Scopul lucrării este prezentarea evoluţiei
delincvenţei juvenile în judeţul Cluj în perioada
de tranziţie. Pentru a evalua acest fenomen la
nivelul judeţului Cluj, am realizat o cercetare-
evaluare proprie pe baza datelor obţinute din
dosarele Poliţiei Municipiului Cluj-Napoca
precum şi din dosarele Institutului Medico-
Legal ,,Mina-Minovic’’Cluj-Napoca.
Cuvinte cheie: delincvenţa juvenilă, tranziţie,
Cluj
Atât delincvenţa în general cât şi delin-
cvenţa juvenilă, cresc odată cu apariţia unor
schimbări economico-sociale esenţiale într-o
ţară.
În România, după 1989 s-au produs
foarte multe schimbări, atât pe plan econo-
mic, cât şi pe plan social. Acest lucru a con-
dus în egală măsură la creşterea delincvenţei
generale şi a delincvenţei juvenile.
Astfel, în cazul delincvenţei generale,
în anul 1990 rata criminalităţii a fost de 414
de infracţiuni comise la suta de mii de locui-
tori, crescând până în anul 2001 când a ajuns
la un număr de 1975 de infracţiuni comise la
suta de mii de locuitori; după acest an, a în-
ceput să scadă treptat, rata criminalităţii ajun-
gând la 864 de infracţiuni comise la suta de
mii de locuitori în anul 2004 (Comisia Naţio-
nală de statistică, 1990-2004).
În cazul delincvenţei juvenile, situaţia
este asemănătoare cu cea a delincvenţei ge-
nerale. Dacă în anul 1990 s-au cercetat 5490
173
minori, în anul 1998 numărul acestora a fost
de 27382, după ce a început să scadă, ajun-
gând la 13961 în anul 2004 (ibidem, 1990-
2004). Aceeaşi tendinţă se poate observa şi
în cazul judeţului Cluj, cu privire la rata crimi-
nalităţii generale şi juvenile.
În continuare, vom prezenta date ale
delincvenţei juvenile din judeţul Cluj, din pe-
rioada 1990-2004. Menţionăm că statisticile
obţinute sunt rezultatul cercetării noastre pro-
prii, bazată pe analiza registrelor, respectiv a
dosarelor delincvenţilor juvenili cercetaţi de
către organele de poliţie din judeţul Cluj şi de
către specialiştii de la Institutul Medico-Legal
„Mina-Minovici” din Cluj-Napoca. Culegerea
datelor s-a desfăşurat în perioada 1998-2005.
În judeţul Cluj, în perioada 1990-2004
s-au comis în total 2544 de infracţiuni, cel mai
mare număr (297) înregistrându-se în anul
1997.
Fig.1. Numărul infracţiunilor comise de către
minori în judeţul Cluj în perioada
1990-2004
350
300
297
250
247
208
200 188 180 182 181
150
112 108
132 157 125 151 142 134
100
50
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
(Figură construită de autoare în temeiul datelor din sursa:
dosarele minorilor de la Poliţia Judeţului Cluj; dosarele
minorilor de la Institutul Medico-legal „Mina Minovici”,
Cluj-Napoca)
Din totalul de infractori cercetaţi de Po-
liţia Judeţului Cluj, doar 8,1% au fost de sex
feminin. În ceea ce priveşte vârsta delincven-
ţilor juvenili cercetaţi, cei mai mulţi dintre ei,
40,8% au avut 15 ani aceştia fiind urmaţi de
cei cu vârsta de 16 ani (21,4). În cazul mi-
norilor de 14 respectiv 17 ani, procentul este
asemănător (15,3%, respectiv 21,4%). Con-
siderăm că acest lucru se datorează mai ales
legislaţiei române cu privire la responsabilita-
tea minorilor în cazul comiterii unor infracţi-
uni. Astfel, articolul 99 din Codul penal pre-
vede că: „Minorul care nu a împlinit vârsta de
14 ani nu răspunde penal. Minorul care are
vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde
penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit
fapte cu discernământ. Minorul care a împli-
nit vârsta de 16 ani, răspunde penal”. După
împlinirea vârstei de 18 ani, o persoană este
considerată de vârstă adultă şi sancţionată ca
atare.
Analizând registrele şi dosarele mino-
rilor delincvenţi, am aflat şi nivelul de şcola-
rizare al minorilor cercetaţi de către organele
de poliţiei în judeţul nostru în perioada 1990-
2004, astfel 463 de infracţiuni din totalul de
2544 au fost comise de către minori care au
absolvit opt clase. Un lucru alarmant este fap-
tul că, imediat după ei, urmează numărul in-
fracţiunilor (în total 384 la număr) care au fost
comise de minori fără nici o clasă absolvită.
Dacă facem un calcul simplu, reiese că 1584
de infracţiuni au fost comise de minori care au
absolvit mai puţin de 8 clase, printre care se
numără şi cele 384 de infracţiuni comise de
analfabeţi. Un număr de 174 de infracţiuni au
fost comise de minori care au urmat o şcoală
specială (însă nu se ştie câte clase), iar nu-
mărul infracţiunilor comise de minorii care au
absolvit peste 8 clase (între 9-12 clase) este
de 314. Considerăm că aceste date sunt foar-
te importante de subliniat, căci confirmă încă
odată importanţa educaţiei, a şcolii, în privinţa
combaterii delincvenţei juvenile.
De obicei, infractorii minori nu sunt sin-
guri la comiterea infracţiunilor. Delictele tind
să fie comise în grupuri mici, de obicei cu 2-3
băieţi. „Între activitatea delincventă a minori-
lor şi activităţile colegilor şi prietenilor lor exis-
tă o relaţie apropiată” (Amza, 2000, pg.441).
În mod surprinzător, conform datelor
existente în registre şi dosare, 68,8% dintre
minorii cercetaţi, au declarat că au fost singuri
în momentul comiterii infracţiunii. Nu suntem
însă siguri dacă acest lucru este adevărat,
deoarece există posibilitatea ca minorii să în-
cerce să mascheze existenţa unui complice
174
în momentul comiterii infracţiunii. Acest lu-
cru este specific vârstei (adolescenţă), când
aceştia consideră o valoare importantă loia-
litatea faţă de prieteni. Un alt lucru care ne
face să ne îndoim de acest răspuns al lor este
rezultatul cercetărilor efectuate la minori aflaţi
în detenţie, majoritatea acestora declarând
în cadrul interviului că în momentul comiterii
infracţiunii, au fost împreună cu unul sau mai
mulţi prieteni.
Din registre şi dosare reiese că 22,3%
dintre minorii cercetaţi au declarat că au ac-
ţionat împreună cu minori aparţinând la ace-
eaşi grupă de vârstă, 1,7% împreună cu mi-
nori sub 14 ani, iar 7,2% au comis fapta sub
îndrumarea uneia sau a mai multor persoane
de vârstă majoră. Acest lucru constituie un
fapt penal pentru persoana majoră, fiind con-
siderat „corupere de minori” şi este sancţio-
nată ca atare de lege.
Într-un procent de 79,0 %, infracţiuni-
le au fost comise în mediul urban, iar într-un
procent de 21,0% în mediul rural. Această si-
tuaţie corespunde celor descrise în literatura
de specialitate.
Literatura de specialitate alocă un loc
important familiei dezorganizate, ca unuia
dintre cei mai importanţi factori ai delincvenţei
juvenile (kierkus & Baer, 2002; Van Voorhiss,
Cullen, Mathers & Garner, 1988; Rosen 1985;
Goetting 1994; Gove & Crutchfield, 1982).
Fig. 2. Tipul familiei de provenienţă a infractorilor
minori (în jud. Cluj, perioada 1990–2004)
(%)
60
52,52
50 47,44
40
30 valoare
20
10
0,04
0
organizat dezorganizat copil din institut
(Figură construită de autoare pe baza rezultatelor metodelor
statistice aplicate pe datele din sursa: dosarele minorilor de
la Poliţia Judeţului Cluj; dosarele minorilor de la Institutul
Medico-legal „Mina Minovici”, Cluj-Napoca)
Putem observa contrar opiniei publice,
că doar un procent de 0,04% dintre delin-
cvenţii juvenili provin din instituţii ale statului
şi nu există o discrepanţă mare între numă-
rul minorilor delincvenţi care provin din familii
dezorganizate (52,52%) şi cei care provin din
familii organizate (47,44%). Acest fapt atestă
supoziţiile noastre şi anume că tipul familiei
din care provine minorul nu este un factor
determinant al delincvenţei juvenile. Totuşi,
credem că, împreună cu alţi factori (cum ar
fi cele de natură socio-economică), familia
poate duce la delincvenţă: printre altele rezul-
tatele obţinute ne confirmă încă o dată faptul
că numeroşi părinţi, confruntaţi cu dificultăţi
economice presante, îşi neglijează copiii. Nu
ţin legătura cu şcoala, nu-i supraveghează, le
dau o libertate prea mare; din cauza stresu-
lui în care trăiesc, probabil îi şi maltratează.
Acest fapt duce la creşterea numărului mino-
rilor inadaptaţi social, cu carenţe de educaţie
şi cu conduite deviante, precum şi la creşte-
rea numărului celor care ajung să vagabon-
deze.
Ne-am interesat şi de apartenenţa et-
nică a infractorilor minori, următorul grafic
evidenţiind apartenenţa etnică a minorilor in-
fractori cercetaţi de poliţie în perioada 1990-
2004.
Fig. 3. Apartenenţa etnică a infractorilor minori
(în jud. Cluj, perioada 1990–2004) (%)
90
79,7
80
70
66,1
60
Ponderea din totalul
50 infractorilor minori
40 Ponderea în populaţie
(jud. Cluj, 2002)
30
22,1
17,4
20
11,7
10
2,9
0
român rrom maghiar
(Figură construită de autoare pe baza rezultatelor metodelor
statistice aplicate pe datele din sursa: dosarele minorilor de
la Poliţia Judeţului Cluj; dosarele minorilor de la Institutul
Medico-legal „Mina Minovici”, Cluj-Napoca)
Pentru a realiza o ierarhie în ceea ce
priveşte frecvenţa infractorilor în funcţie de
etnie, introducem factorul N care este ra-
portul între ponderea în populaţie a etniei
respective şi ponderea din totalul infracto-
rilor minori de aceeaşi etnie. Astfel în cazul
românilor Nr =79,7/66,1=1,2, în cazul maghia-
rilor Nm =17,4/11,7=1,48 iar în cazul romilor
Nrr=2,9/22,1=0,13. Cu cât acest număr este
mai mic, cu atât ponderea infractorilor din in-
175
teriorul unei etnii este mai mare. În alte ordi-
ne de idei dacă numitorul ar tinde spre zero
(adică numărul infractorilor ar fi foarte mic,
sau chiar zero) factorul N ar tinde spre infi-
nit, deci cu cât este mai mare N, cu atât pon-
derea infractorilor este mai mică. Aranjând
după acest criteriu, ponderea cea mai mare o
au minorii de etnie romă, urmaţi de minorii de
etnie română şi de minorii de etnie maghiară.
Lucrurile stau puţin altfel, dacă ne re-
ferim la recidivă. Recidiva este un lucru alar-
mant chiar şi în cazul delincvenţilor adulţi, în
cazul minorilor delincvenţi însă este cu atât
mai grav, cu cât acest fapt de cele mai multe
ori alungă orice speranţă în ceea ce priveşte
îndreptarea minorului respectiv. Recidiva ara-
tă că resocializarea minorului care s-a aflat la
prima abatere legală nu a avut succes.
În cazul de faţă, în populaţia cercetată,
privitor la recidiva minorilor, situaţia este ur-
mătoarea: au fost recidivişti 22,1% dintre cei
de naţionalitate romă, 13,8% dintre cei de na-
ţionalitate maghiară şi 13,2% dintre infractorii
de naţionalitate română. Conform rezultatelor
reiese că recidiva este mai mare în cadrul mi-
norităţilor naţionale. Este deosebit de mare
în cazul romilor, de 22,1%. faţă de 13,8% în
cazul minorităţii maghiare. Acest lucru se da-
torează faptului că ei sunt un grup marginal,
anomic, nu şi-au însuşit normele societăţii, ca
atare nici nu s-au integrat în societate.
Fig. 4. Procentul recidiviştilor din totalul infrac-
torilor minori pe naţionalităţi în judeţul
Cluj, perioada 1990–2004
recidiva (%)
25
22,1
20
15,2
13,2 13,8
15
recidiv
10
5
0
român rrom maghiar total
(Figură construită de autoare pe baza rezultatelor metodelor
statistice aplicate pe datele din sursa: dosarele minorilor de
la Poliţia Judeţului Cluj; dosarele minorilor de la Institutul
Medico-legal „Mina Minovici”, Cluj-Napoca)
Putem observa deci că recidiva în cazul
minorilor de etnie romă a fost mai mare decât
cea a minorilor aparţinând la etnia maghiară
sau română. Acest fapt este foarte important
de menţionat, deoarece acum se poate ob-
serva că, de fapt, romii constituie majoritatea
atât ca infractori primari, cât şi în calitate de
infractori recidivişti. Acest lucru se datorea-
ză factorilor care duc la delincvenţă juveni-
lă în general, factorilor menţionaţi mai sus,
dar, credem noi şi etichetării. Resocializarea
lor este îngreunată şi de către stereotipurile
existente în societatea noastră vizavi de etnia
romă, stereotipii, care blochează orice portiţă
spre o eventuală existenţă în acordarea aşa-
numitei „a doua şanse”.
În ceea ce priveşte infracţiunea comi-
să, în cel mai mare procent (79,4%) s-a comis
infracţiunea de furt calificat, fiind urmată de
tâlhărie, într-un procent de 5,9%.
În graficul următor prezentăm dinami-
ca numărului a patru mari grupe de infracţiuni
Următorul grafic prezintă ponderea di-
feritelor infracţiuni comise de către minori în
judeţul Cluj în perioada 1990-2004, în func-
ţie de sexul acestora. Precizăm că, pentru o
analiză statistică adecvată, a fost necesară
alcătuirea a cinci grupe majore care să con-
ţină diferitele tipuri de infracţiuni comise de
către minori. Aceste grupe au fost: grupa fur-
turilor, cea a contravenţiilor, cea a vătămărilor
corporale, cea a înşelăciunii şi ultima, cea a
distrugerilor.
Fig.6. Infracţiuni comise de minori în funcţie
de sexul acestora în judeţul Cluj
în perioada 1990-2004 (%)
90
80
84,1 83,5

comise de minori în judeţul Cluj în perioada 70

masculin
1990-2004. Am făcut această grupare cu sco- 60 feminin
pul de a scoate în evidenţă tipul infracţiunilor 50

comise; astfel, în prima grupă se regăsesc 40

infracţiunile de contravenţie, în a doua grupă 30

cele de vătămare corporală, a treia este cea 20

9,8 11,3
10
de înşelăciune, iar a patra este alcătuită din 2,4 2,1 0,4 2,1 3,3 1
0
infracţiunile de distrugere. furt calificat contravenţie vătămare înşelăciune distrugere
corporală

Fig.5. Numărul infracţiunilor înregistrate, (Figură construită de autoare pe baza rezultatelor metodelor
statistice aplicate pe datele din sursa: dosarele minorilor de
comise de minori în judeţul Cluj, la Poliţia Judeţului Cluj; dosarele minorilor de la Institutul
perioada 1990–2004 Medico-legal „Mina Minovici”, Cluj-Napoca)
35
contravenţie
30 vătămare corporală Din reprezentarea statistică reiese că
25
înşelăciune
distrugere despre nici o grupă a delictelor nu se poate
20 spune că este specifică infractorilor minori de
15 sex masculin, fiindcă în fiecare dintre aces-
10 tea putem găsi şi delincvenţi minori de sex
5 feminin. Acest lucru este alarmant, deoarece
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
înseamnă că, în opoziţie cu opinia curentă şi
fetele delincvente pot comite acte la fel de
(Figură construită de autoare pe baza rezultatelor metodelor grave, care necesită cruzime deosebită ca
statistice aplicate pe datele din sursa: dosarele minorilor de
la Poliţia Judeţului Cluj; dosarele minorilor de la Institutul şi băieţii delincvenţi. Din dosarele cercetate
Medico-legal „Mina Minovici”, Cluj-Napoca) reiese că au existat fete complice la acte de-
osebit de violente, cum ar fi violul, tâlhăria,
Aşa cum reiese din datele prezentate vătămarea corporală gravă, agresarea unui
mai sus, în toată perioada de tranziţie nu- minor.
mărul infracţiunilor de vătămare corporală a Am analizat infracţiunile comise şi în
fost ceva mai ridicat decât cel al altor infrac- funcţie de apartenenţa etnică. Ca urmare a
ţiuni; deşi ne-am fi aşteptat ca acest număr folosirii metodelor de analiză statistică soci-
să scadă cu trecerea anilor (datorită apariţiei ală, în cazul de faţă Testul χ2, (variabila de-
diferitelor programe de prevenţie), acest lucru pendentă: tipul infracţiunii), s-a confirmat că
nu s-a întâmplat, ba mai mult, în anul 2000 a există o diferenţă semnificativă (valoare chi-
cunoscut o creştere semnificativă faţă de anii pătrat: 20,23 semnif.: 0,01) între minorii apar-
precedenţi, urmată de o descreştere până în ţinând diferitelor grupuri entice, în ceea ce
anul 2002, când a început o nouă creştere. priveşte tipul infracţiunii comise. Astfel, romii

176
sunt suprareprezentaţi în grupul celor care mai mari în mediul rural (valoare chi-pătrat:
au fost învinuiţi pentru vătămare corporală şi 76,14 semnif.: 0,000). Putem observa deci,
înşelăciune, ponderea lor fiind semnificativ că în mediul rural s-au comis infracţiunile
mai mică în rândul celor care au comis furturi. mai grave, cum ar fi distrugerea şi vătămarea
Acest fapt poate fi urmărit în graficul de mai corporală. Acest lucru se datorează în primul
jos. rând compoziţiei populaţiei (şcolarizare mai
scăzută, modul de a petrece timpul liber etc.).
Fig.7. Tipul infracţiunilor comise de minori în Folosind metoda interviului, am constatat, că
judeţul Cluj în funcţie de naţionalitatea cele mai multe distrugeri şi vătămări corpora-
acestora (perioada 1990-2004) (%) le s-au comis seara, la sau în preajma baru-
100.0
84,5 87,4
rilor ori a discotecilor, pe fondul consumului
90.0
80.0
81,0 84,0
români băuturilor alcoolice.
70.0
rromi Ca şi concluzie, studiul sociologic nu
maghiari
60.0
total poate face abstracţie de ansamblul relaţiilor
50.0
40.0
sociale şi de condiţiile nemijlocite de viaţă,
30.0 sub imperiul cărora se desfăşoară procesul
13,6
20.0
9,4 5,8 9,9 3,6 3,8
de socializare al individului. Scopul demersu-
10.0
0.0
2,9 0,7 2,7 2,4 0,4 1,1 0,3 0,6 2,9 3,1
lui său este de a dezvălui acele disfuncţii sau
furt contravenţie vătămare înşelăciune distrugere chiar acele contradicţii care, la nivelul mediu-
corporală
lui social, pot duce la săvârşirea de infracţiuni.
(Figură construită de autoare pe baza rezultatelor metodelor
statistice aplicate pe datele din sursa: dosarele minorilor de
Procesul de socializare, care se desfă-
la Poliţia Judeţului Cluj; dosarele minorilor de la Institutul şoară în multe cazuri pe fondul unor conflicte
Medico-legal „Mina Minovici”, Cluj-Napoca) între individ şi societate, între aspiraţiile legiti-
me şi mijloacele pe care societatea le pune la
De asemenea, furturile şi vătămările dispoziţie pentru îndeplinirea lor, între condi-
corporale sunt comise cu o probabilitate sem- ţii, aptitudini şi fapte, duce adesea la apariţia
nificativ mai mare în grup (valoare chi-pătrat: unor forme de inadaptări şi la formarea unor
29,48 semnif.: 0,000), distrugerea precum şi personalităţi discordante.
alte tipuri de contravenţii sunt comise într-o În cazul delincvenţilor minori, statisti-
măsură semnificativ mai mică de grupuri. Acest cile indică preponderenţa infracţiunilor care
lucru se poate observa în tabelul următor. vădesc forţa, temeritatea, nesăbuinţa, lipsa
de experienţă, fiind frecvente manifestările
Fig.8. Tipul infracţiunilor comise în judeţul Cluj
de violenţă, furturile, specula, vagabondajul
în perioada 1990-2004 şi modul în care
au fost comise (%)
şi prostituţia.
Pornind de la situaţia societăţii noastre,
furt 69,6 putem afirma că delincvenţa juvenilă îşi gă-
30,4
84,7
seşte cauzele în primul rând în mizerie, să-
contravenţie
15,3 răcie, lipsa locuinţei, marginalizare, apoi din
vătămare corporală
37,0
63,0 abandonarea şcolii drept rezultat al celor sus-
64,3 menţionate; lipsa şcolarizării, precum şi în ca-
înşelăciune
35,7 racteristicile tipice ale perioadei de tranziţie.
73,1
distrugere
26,9 Scopul cercetării noastre a fost să pre-
total 69,4 zentăm date cu privire la dinamica şi tendin-
30,6
comise în grup ţele delincvenţei juvenile în judeţul Cluj în pe-
comise singur
0.0 20.0 40.0 60.0 80.0 100.0
rioada 1990-2004. Nu stă în puterea noastră
(Figură construită de autoare pe baza rezultatelor metodelor să stopăm acest fenomen, noi nu putem face
statistice aplicate pe datele din sursa: dosarele minorilor de altceva decât să îndreptăm privirea oameni-
la Poliţia Judeţului Cluj; dosarele minorilor de la Institutul
Medico-legal „Mina Minovici”, Cluj-Napoca) lor de rând, dar şi a persoanelor în puterea
cărora stă combaterea delincvenţei juvenile,
Marea majoritate a furturilor sunt comi- asupra realităţii şi gravităţii acestui fenomen.
se de către minorii orăşeni, distrugerea şi vă-
tămarea corporală fiind „populare” în proporţii

177
Bibliografie

Amza, T. (2000): Criminologie teoretică. Teorii repre-

zentative şi politică criminologică. Bucureşti:
Lumina Lex, pg.441
Goetting, Ann (1994): The parenting-crime connec-
tion. The Journal of Primary Prevention. 14(3),
pg.169-186
Gove, W.R., Crutchfield, R.D. (1982): The family
and juvenile delinquency. The Sociological
Quarterly. 23, pg. 301-319
kierkus, C.A., Baer, D. (2002): A social control
explanation of the relationship between
family structure and delinquent behaviour. In:
Canadian Journal of Criminology. 44(4), pg.
425-458
Rosen, L. (1985): Family and Delinquency: Structure
or Function? In: Criminology. 23, pg. 553-573
Van Voorhiss, P., Cullen, F.T., Mathers, R.A., Garner,
C.C.(1988): The impact of family structure
and quality on delinquency: A comparative
assessment of structural and functional
factors. In: Criminology. 26, pg. 235-261

*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1990),

Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1991),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1992),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1993),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1994),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1994),
Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7
ianuarie 1992, vol. I
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1995),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1996),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1997),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1998),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (1999),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (2000),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (2001),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (2002),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (2003),
Anuarul statistic al României
*** Comisia Naţională pentru Statistică, (2004),
Anuarul statistic al României

178
 VULNERABILITĂţI, AMENINţĂRI ŞI RISCURI DE NATURĂ TERORISTĂ
LA ADRESA SECURITĂţII NAţIONALE A ROMâNIEI
Drd. Sorin AMUZA
Abstract
Although not yet directly affected by terrorist
networks, Romania can not remain outside
of international relations and neither can be
considered “ignorant” of terrorist networks.
This way of relating to international security
environment consitituie a luxury that no
actor of the international arena and it can
not afford. Moreover, the system of bilateral
and multilateral relations with other state and
non-state actors and international Romania
shares clearly reveals that our country is not
broken by the international context in which
the issue of international terrorism. Although
tops the bill in the global war against terrorism,
Romania is part of it. As long as we consider
the involvement.
Keywords: vulnerabilities, threats, risks,
terrorism, national security
Introducere
României în problema terorismului in-
ternaţional, în opinia noastră, trebuie să ne
raportăm la următoarele aspecte:
a) Statutul României de stat membru al
NATO şi al UE şi, implicit, acela de par-
te a celei mai puternice alianţe anti-te-
roriste.
b) Poziţionarea geografică a României,
considerată din două aspecte funda-
mentale. Primul se referă la România
ca stat european, ca parte a lumii de-
mocratice, dezvoltată din punct de ve-
dere economic, promotoare a respec-
tării drepturilor omului şi a toleranţei.
Acest fapt are, de asemenea, implicaţii
complexe dat fiind că, pe de o parte,
Europa reprezintă, prin caracteristicile
sale un spaţiu atractiv pentru populaţii
provenind din regiuni considerate spa-
179
ţii de emergenţă a fenomenului terorist
– Orientul Mijlociu, CSI, Africa etc., iar,
pe de alta, Europa este asociată cu un
set de valori, credinţe şi interese funda-
mental opuse extremiştilor motivaţi de
raţiuni religioase care adoptă ca princi-
pală formă de luptă terorismul. Atacu-
rile din 11 martie 2004 în Madrid şi 7
iulie 2005 în Londra constituie exemple
elocvente în acest sens.
Cel de-al doilea aspect legat de rolul
poziţionării geografice a României în rapor-
tarea acesteia la fenomenul terorismului in-
ternaţional este constituit de complexitatea
situării geopolitice şi geostrategice a Româ-
niei. Ţara noastră a fost situată dintotdeauna
la întâlnirea a mai multe spaţii geografice, a
mai multor imperii expansioniste, ceea ce a
complicat definirea şi derularea nu doar a po-
liticii externe, ci şi acţiunile adoptate pentru
promovarea şi apărarea intereselor naţionale
ale ţării. Situaţia nu este fundamental diferită
nici în prezent. Graniţele de est ale Români-
ei coincid şi cu cele ale Uniunii Europene şi
ale NATO, ceea ce presupune deopotrivă o
responsabilitate crescută pentru un manage-
ment eficient la frontieră şi o vulnerabilitate
faţă de riscurile şi ameninţările cu caracter
transfrontalier. Mai mult, trebuie să luăm, de
asemenea, în calcul faptul că România se în-
vecinează cu regiuni caracterizate de grade
considerabile de instabilitate politică, econo-
mică, dar şi în ceea ce priveşte securitatea.
Regiunea Balcanilor de Vest, CSI, Nor-
dul Africii, Orientul Mijlociu, Caucazul, deşi nu
se învecinează direct cu statul nostru, se află
în apropierea graniţelor României, iar poten-
ţialul lor de destabilizare şi de propagare a
instabilităţii dincolo de graniţele statelor care
le alcătuiesc fac parte din ecuaţia securităţii
României.
Vulnerabilităţi, ameninţări şi riscuri
ce pot afecta securitătea naţională
Statutul de stat membru al NATO şi UE
reprezintă una dintre principalele garanţii de
securitate ale ţării noastre nu doar din pris-
ma faptului că este parte a unor organizaţii ce
presupun angajamente colective de securita-
te, ci şi din cea a accesului la mecanisme, in-
strumente şi structuri prin care statul nostru îşi
poate maximiza securitatea. Pe de altă parte
însă, în ceea ce priveşte riscul reprezentat
de terorismul internaţional, putem considera
că vulnerabilităţile României sunt amplificate
de apartenenţa sa la principala alianţă anti-
teroristă şi de parteneriatul strategic cu SUA,
naţiunea-lider a luptei împotriva terorismului.
Raportul dintre ameninţările şi riscu-
rile de natură teroristă şi vulnerabilităţi este
unul complex, dat fiind că nivelul acestui tip
de risc de securitate depinde de vulnerabili-
tăţile statului la care ne raportăm. „Vulnerabi-
lităţile, ameninţările şi riscurile se analizează,
îndeobşte, în raport cu tendinţele economi-
ce, politice, militare, ştiinţifice şi culturale, în
scheme ce includ raporturi/balanţe de putere,
interese, scopuri. De cele mai multe ori pre-
misele ameninţărilor şi riscurilor de securitate
sunt incluse în vulnerabilităţi”1. Astfel, deşi nu
a fost ţinta niciunui atac terorist, până în pre-
zent, România ia în calcul, în egală măsură
cu alţi actori ai arenei internaţionale, existenţa
unui risc terorist. Atacul terorist asupra unor
turişti israelieni, pe aeroportul din Burgas,
Bulgaria, din 18 iulie 2012, de către mişcarea
şiită hezbollah, confirmă faptul că, chiar şi
statele mici, care nu sunt lideri ai luptei globa-
le împotriva terorismului, pot deveni ţinte ale
acestui tip de grupuri. Mai mult, recent, aten-
ţia mass-media româneşti a fost reţinută de
problema a opt terorişti proveniţi din Orientul
Mijlociu, suspectaţi că ar întreprinde acţiuni
subversive pentru securitatea naţională a Ro-
mâniei, fiind declaraţi de către Parchetul Cur-
ţii de Apel persoane indezirabile. Conform de-
claraţiilor reprezentanţilor Serviciului Român
de Informaţii, cei opt urmăreau să identifice
crearea unor structuri de sprijin pentru activi-
tăţi de migrare ilegală ce puteau fi accesate
de membrii unor organizaţii teroriste active.
Astfel, în timp ce lumea politică, academică,
mass-media este preocupată preponderent
180
de gestionarea efectelor crizei economice şi
financiare mondiale sau de luptele politice pe
plan intern, terorismul se conturează din ce în
ce mai clar ca veritabil risc la adresa securi-
tăţii naţionale. Desigur, situaţia nu a fost nici-
când diferită, dar se poate remarca o apropi-
ere şi o creştere a frecvenţei ocurenţelor de
acest tip în legătură cu ţara noastră.
Vulnerabilităţile României în faţa unui
astfel de risc sunt extrem de diverse şi com-
plexe ca natură, dar şi foarte numeroase. În
general, dacă pornim de la premisa2 că pre-
misele riscurilor şi ameninţărilor de securitate
sunt incluse în vulnerabilităţi, atunci putem lua
în calcul vulnerabilităţile şi disfuncţionalităţile
identificate în cadrul Strategiei de Securitate
Naţională a României (2006)3 şi a Strategiei
Naţionale de Apărare (2010)4. Deşi documen-
tul strategic elaborat în 2010 a generat dezba-
teri aprinse cu privire la conţinutul său, acesta
a fost adoptat ca atare şi funcţionează drept
document strategic al ţării noastre. Prin urma-
re, în cele ce urmează, considerăm relevant
să facem trimiteri şi la cuprinsul acestuia. Ast-
fel, primul document menţionează, în rândul
vulnerabilităţilor, următoarele fenomene:
• dependenţa accentuată de unele resurse
vitale greu accesibile;
• unele tendinţe negative persistente în plan
demografic şi migraţia masivă;
• nivelul ridicat al stării de insecuritate soci-
ală, persistenţa stării de sărăcie cronică şi
accentuarea diferenţelor sociale;
• proporţia redusă, fragmentarea şi insufici-
enta implicare a clasei de mijloc în organi-
zarea vieţii economico-sociale;
• fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii
civice;
• infrastructura slab dezvoltată şi insuficient
protejată;
• starea precară şi eficienţa redusă a siste-
mului de asigurare a sănătăţii populaţiei;
• carenţele organizatorice, insuficienţa re-
surselor şi dificultăţile de adaptare a siste-
mului de învăţământ la cerinţele societăţii;
• organizarea inadecvată şi precaritatea re-
surselor alocate pentru managementul si-
tuaţiilor de criză;
• angajarea insuficientă a societăţii civile în
dezbaterea şi soluţionarea problemelor de
securitate.
 Toate acestea reprezintă date care
indică fie existenţa unor puncte vulnerabile,
care se bucură de un nivel scăzut de protec-
ţie (dependenţa accentuată de unele resurse
vitale greu accesibile, infrastructura slab dez-
voltată şi insuficient protejată, organizarea
inadecvată şi precaritatea resurselor alocate
pentru managementul situaţiilor de criză), dar
şi existenţa unor fisuri serioase în planul se-
curităţii sociale, ce ar putea oferi fundamentul
pentru obţinerea sprijinului unui anumit seg-
ment de populaţie pentru acţiunile derulate
de reţelele teroriste împotriva unor instituţii de
stat, mai ales în contextul actual, când sce-
na politică a României este marcată nu doar
de erodarea legitimităţii actualei guvernări în
urma măsurile de austeritate, fără popularita-
te, luate în condiţiile crizei economice şi finan-
ciare, ci şi de o reală criză politică prelungită.
Strategia naţională de Apărare a Ro-
mânie abordează, de asemenea, problema
vulnerabilităţilor. Şi în acest caz, putem iden-
tifica fenomene care pot contribui la vulne-
rabilitatea securităţii naţionale a României
în relaţie cu terorismul. Astfel, diminuarea
capacităţii de aplicare a legii de către une-
le instituţii ale statelor, corupţia, cu implicaţii
asupra funcţionării instituţiilor statului, evaziu-
nea fiscală, contrabanda, practicile economi-
ei subterane, crima organizată, presiunile şi
influenţa pe care aceasta încearcă să o exer-
cite asupra instituţiilor statului, asupra mass-
media şi asupra unor reprezentanţi ai clasei
politice, decalajul de dezvoltare între regiuni-
le României, calitatea scăzută a nivelului de
educaţie, deficienţe în protecţia şi funcţiona-
rea infrastructurilor critice se pot transforma
în factori care să creeze un context propice
executării unor atacuri teroriste, a unor fisuri
care să permită întreprinderea unor astfel de
acţiuni.
În urma analizei reglementărilor în do-
meniul prevenirii şi combaterii actelor de te-
rorism pe teritoriul României4, putem deduce
că autorităţile competente iau, de regulă, în
calcul apariţia şi dezvoltarea unor activităţi
teroriste pe teritoriul României. Dat fiind că
terorismul se defineşte ca fiind un fenomen
extrem de complex, având motivaţii de natu-
ră religioasă, politică, ideologică, identitară,
urmărind să obţină efecte psihologice prin
întreprinderea unor acte de violenţă asupra
181
populaţiei civile, trebuie, acţiunile teroriste, pe
teritoriul României, se pot concretiza astfel:
- finanţarea actelor de terorism;
- traficul ilegal cu arme;
- activitate a organizaţiilor anarhiste care, în
perioada recentă, este caracterizată printr-
un proces de intensificare a agresivităţii şi
prin creşterea numărului de adepţi, dar şi a
frecvenţei acţiunilor;
- criminalitate informatică;
- acţiuni teroriste asupra aeronavelor, nave-
lor maritime, aglomerărilor umane din sta-
ţiile de metrou, cale ferată şi alte mijloace
de transport în comun, precum şi asupra
unor instituţii şi locuri publice de agrement;
- acţiuni teroriste asupra unor instituţii publi-
ce de stat (clădirile parlamentului, guver-
nului, administraţiei prezidenţiale etc.);
- asasinarea sau tentativa de asasinare
a unor personalităţi politice, diplomatice
sau culturale asupra a membrilor familiilor
acestora;
- atacuri asupra infrastructurilor critice din
domeniul energetic, asupra sistemelor hi-
droenergetice şi de navigaţie;
- atacuri asupra unor obiective militare, eco-
nomice, sociale sau culturale;
- atacuri asupra ambasadelor româneşti sau
asupra unor grupuri de turişti, muncitori
sau specialişti aflaţi la lucru în afara gra-
niţelor ţării.
Prin urmare, ţintele pe care teroriştii le-
ar putea viza, pe teritoriul României, ar putea
număra următoarele categorii:
a) locuri publice: mijloace de transport
în comun şi staţii ale acestora, mai ales la
orele de vârf, aeroporturi, spaţii destinate ac-
tivităţilor religioase, pieţe publice, magazine,
locuri de distracţie precum discoteci, cluburi,
baruri, casinouri, agenţii de presă, spitale, ci-
nematografe, cămine ale studenţilor, instituţii
de învăţământ etc. În acest sens, cele mai
vulnerabile ar fi capitala ţării şi reşedinţele de
judeţ datorită importanţei politice, economice,
administrative, militare şi industriale pe care o
pot comporta.
b) infrastructuri critice industriale, ener-
getice, de transport sau informaţionale.
c) obiective militare: unităţi militare,
depozite de armament şi muniţie, instituţii de
învăţământ militare, puncte de comandă, co-
loane militare aflate în deplasare.
 d) autorităţi publice: Preşedintele,
Prim-ministrul Guvernului, miniştri sau dem-
nitari europeni, sedii precum Administraţia
Prezidenţială, Parlament, Guvern, reşedin-
ţele demnitarilor, ambasade, sediile firmelor
mari din străinătate sau clădiri destinate ac-
tivităţilor de administraţie precum primăriile,
prefecturile, tribunalele etc.
De asemenea, în opinia noastră, nu tre-
buie minimizat rolul pe care îl pot juca riscuri-
le şi ameninţările ce se manifestă la distanţe
mari de graniţele ţării noastre şi care pot favo-
riza apariţia şi dezvoltarea acestui fenomen şi
pe teritoriul ţării noastre. În condiţiile create de
globalizare, acestea pot impacta direct asupra
securităţii naţionale a României. În acest sens,
menţiunea Strategiei Europene de Securitate
(2003) este mai mult decât elocventă – „într-o
eră a globalizării, ameninţările îndepărtate pot
constitui o ameninţare în aceeaşi măsură cu
cele apropiate... Prima linie de apărare se va
situa deseori în afara graniţelor (...) Preveni-
rea conflictelor şi prevenirea apariţiei amenin-
ţărilor nu pot începe prea devreme”5. Dintre
acestea, putem menţiona:
a) existenţa unor conflicte de tip etnic-
religios sau ideologic în diverse regiuni ale
lumii ce au favorizat accentuarea tendinţelor
extremiste şi în apropierea sau în interiorul
ţării noastre. În acest sens, problema celor
opt suspecţi provenind din Orientul Mijlociu,
arestaţi în 2012, este elocvent dat fiind că,
în conformitate cu relatările din mass-media,
aceştia aveau legături cu organizaţii teroriste
precum hamas şi hezbollah. Mai mult, nu tre-
buie minimizată nici menţinerea unei relative
stări de instabilitate în regiunea Balcanilor de
Vest, unde, o proporţie consistentă a popu-
laţiei este islamică, iar crizele, tensiunile şi
conflictele din lumea islamică îşi pot găsi cu
uşurinţă ecouri în interiorul comunităţii musul-
mane de pe teritoriul Europei6. De asemenea,
nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în
cazul oricărui conflict armat, se vorbeşte şi
despre un val de refugiaţi.
b) Participarea României în războaiele
din Irak şi Afganistan, confruntări în care ata-
curile de tip gherilă, precum şi cele de natură
teroristă au început să se intensifice în ceea
ce priveşte participanţii la coaliţia anti-teroris-
tă. Acest tip de acţiune se poate extinde nu
doar asupra participanţilor direcţi în acţiunile
182
de luptă, respectiv asupra combatanţilor ro-
mâni în operaţiunile derulate în aceste regi-
uni, ci şi asupra obiective de pe teritoriul Ro-
mâniei sau chiar ambasade ale ţării noastre
în respectivele spaţii.
c) Criminalitatea organizată a început
cunoaşte un având şi pe plan naţional7 şi poa-
te contribui la sporirea nivelului de vulnerabili-
tate al ţării noastre faţă de acest flagel.
d) Criza economică şi financiară a de-
terminat apariţia unor noi vulnerabilităţi în plan
economic, politic şi social printr-o serie extrem
de complexă de repercusiuni, impactând asu-
pra tuturor dimensiunilor securităţii. În plan so-
cial, a creat un fond de nemulţumire, de revol-
tă, de respingere şi neacceptare a măsurilor
economice impuse pe fondul scăderii drastice
a nivelului de trai. Tocmai acest sentiment de
nemulţumire poate constitui baza pentru creş-
terea infracţionalităţii, a sentimentului de ne-
încredere a populaţiei în instituţiile statului, a
numărului de proteste şi manifestări violente
ale populaţiei precum şi pentru dezvoltarea
acestui fenomen pe teritoriul ţării noastre. În
plan politic, criza economică şi financiară a
determinat o reală criză care, de cele mai mul-
te ori, inclusiv în cazul ţării noastre s-a tradus
într-o criză de legitimitate.
e) Dezvoltarea fenomenului migraţiei
clandestine poate contribui la creşterea vul-
nerabilităţii României în faţa acestui risc mai
ales dacă luăm în calcul calitatea de spaţiu de
tranzit a ţării noastre. În plus, evoluţiile cunos-
cute şi în planul criminalităţii şi a criminalităţii
organizate fac posibilă crearea unor puncte
de sprijin logistic, propagandistic şi de proze-
litism pe teritoriul naţional.
f) Proliferarea armelor de distrugere în
masă şi posibilitatea intrării lor în obiectul de
activitate al reţelelor de crimă organizată se
înscrie în aceeaşi ordine de idei.
Astfel, deşi nu a fost vizată direct de
acţiunile teroriste, România nu se poate con-
sidera exterioara acestui fenomen. Este un
stat angrenat în lupta anti-teroristă, cu soldaţi
care luptă direct pentru eradicarea acestui fe-
nomen pe fronturile din Irak şi Afganistan. Mai
mult, tabloul vulnerabilităţilor în faţa acestui
risc se conturează a fi unul deosebit de com-
plex, cu multe variabile, ce conţine deopotrivă
aspecte de natură internă cu care se confrun-
tă România ca stat aflat încă în proces de
tranziţie, încă proces de integrare în structu-
rile euroatlantice şi de racordare la tendinţele
occidentale în materie de securitate şi apăra-
re, dar şi aspecte de natură externă, România
fiind supusă deopotrivă şi efectelor negative
ale globalizării şi necesităţii de a gestiona im-
plicaţiile poziţiei sale geostrategice, de fronti-
eră a organizaţiilor internaţionale implicate în
lupta împotriva acestui flagel.
Note
1 Teodor Frunzeti, Vulnerabilităţi, ameninţări
şi riscuri în sistemul global în Lumea 2007,
Enciclopedie politică şi militară, Editura
C.T.E.A., Bucureşti, 2007, p. 38.
2 Ibidem, p. 40.
3 Strategia de Securitate Naţională a României,
Bucureşti, 2007, p. 18, http://www.presidency.
ro/static/ordine/SSNR/ SSNR.pdf, accesată la
6 iulie 2012.
4 Strategia Naţională de Apărare. Pentru o
Românie care garantează securitatea şi
prosperitatea generaţiilor viitoare, Bucureşti,
2010, p. 14, http://www.presidency.ro/static/
ordine/SNAp/SNAp.pdf, accesată la 6 iulie
2012.
5 Lege nr. 656 din 7 Decembrie 2002 pentru
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
precum şi pentru instituirea unor măsuri de
prevenire şi combatere a finanţării actelor
de terorism, http://www.sri.ro/upload/L656-
2002.pdf, accesat la 9 iulie 2012; hotărâre nr.
1040 din 13 octombrie 2010pentru aprobarea
Strategiei naţionale de ordine publică 2010-
2013, http://www.mai.gov.ro/Documente/
Strategii/Strategia%20nationala%20de%20
ordine%20publica%202010-2013.pdf,
accesată la 9 iulie 2012.
6 O Europă mai sigură într-o lume mai bună.
Strategia Europeană de Securitate, p. 6, http://
consilium.europa.eu/uedocs/ cmsUpload/031
208ESSIIRO.pdf.
7 Cf. Mihai-Ştefan Dinu, Rolul religiei în
construcţia viitoarei Europe, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2009, pp. 45-46.
8 hotărâre nr. 1040 din 13 octombrie 2010
pentru aprobarea Strategiei naţionale de
ordine publică 2010-2013, http://www.mai.
gov.ro/Documente/Strategii/Strategia%20
nationala%20de%20ordine%20publica%20
2010-2013.pdf, accesată la 9 iulie 2012.
Bibliografie
Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale, Guvernul
României, Bucureşti, 2004.
183
Carta a albă a apărării, proiect, Bucureşti, 2013.
Lege nr. 656 din 7 Decembrie 2002 pentru prevenirea
şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării actelor de terorism, http://
www.sri.ro/upload/L656-2002.pdf.
Legea nr. 11 din 7 mai 2002 cu privire la Centrul
Naţional de Informaţii.
hotărâre nr. 1040 din 13 octombrie 2010pentru
aprobarea Strategiei naţionale de ordine
publică 2010-2013.
hotărâre nr. 21 din 19 septembrie 2001 privind
participarea României, împreună cu statele
membre ale NATO, la acţiunile de comba-
tere a terorismului internaţional, http://www.
cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=
29648.
Strategia de Securitate Naţională a României,
Bucureşti, 2007, http://www.presidency.ro/
static/ordine/SSNR/ SSNR.pdf.
Strategia Naţională de Apărare. Pentru o Românie
care garantează securitatea şi prosperitatea
generaţiilor viitoare, proiect, Bucureşti, 2010.
hotărâre nr. 21 din 19 septembrie 2001 privind
participarea României, împreună cu statele
membre ale NATO, la acţiunile de combatere
a terorismului internaţional, http://www.cdep.ro/
pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=29648.
BARNA, Cristian, Terorismul şi strategii antiteroriste,
necesitatea dialogului cu cetăţenii, în Terorismul
azi, Vol. XXVIII-XXXIII, an III, 2008, pp. 35-44.
MAIOR, George Cristian, SRI în era informaţională,
Argument pentru o viziune strategică (editorial),
în Revista Română de Studii de Intelligence, nr.
5/ iunie 2011, pp. 7-8.
IGNAT, Cristina, Rolul geopolitic şi geostrategic al
României în mediul de securitate globală, în
Constantin MOŞTOFLEI (coord.), Dinamica
mediului european de securitate, Sesiune
internaţională de comunicări ştiinţifice, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2007, pp. 164-178.
Revista Geopolitica, Bucureşti: Top Form 2008.
Strategia de securitate internă a Uniunii Europene.
Către un model european de securitate,
Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene,
Luxemburg, martie 2010.
Initiative sur les capacites de defense de l’OTAN,
aprilie 1999.
Intelligence Reform and Terrorism Prevention Act of
2004”, Public Law.
Jane’s Intelligence Digest (Anglia) - 24.01.2007).
Le monde en 2005 – Prevoir l’imprevisible” – discurs
rostit de secretarul general NATO, lordul
Robertson, la 14 octombrie 2002.
FRUNZETI, Teodor, Vulnerabilităţi, ameninţări
şi riscuri în sistemul global în Lumea 2007,
Enciclopedie politică şi militară, Editura C.T.E.A.,
Bucureşti, 2007.
DINU, Mihai-Ştefan, Rolul religiei în construcţia
viitoarei Europe, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009.
184
 SIRIA – TERORISMUL LA ZI
STUDIU DE CAZ
Analist politico-militar Petruc COTOC
Abstract
The evolution of the phenomenon of terrorism in
Syria shows that the organizations recognized by
U.S.A as terrorists took a position on either side of
the conflict: hAMAS on the side of Syria, and The
Muslim Brotherhood and Al-Qaida as insurgents.
In this conflict Russia got involved and dealt with
U.S.A., ignoring Great Britain and France.
The conflict will come to the end with the
maintenance of the sirians statehood, with
strengthening the hAMAS influence and with
the decrease of The Muslim Brotherhood and
Al-Qaida influence in the area. These will lead
to returning against Western sponsors.
Keywords: Syria, Russia, U.S.A., Israel, Iran,
terrorism, marsh gas, HAMAS, The Muslim
Brotherhood, Al-Qaida, Geneva
Introducere
Pentru o mai bună înţelegere a ceea
ce se întâmplă acum în Siria, este necesară
o trecere în revistă modul de abordare a no-
ţiunii de „terorism” de către statele implicate,
într-un fel sau altul, în conflictul din zonă, por-
nind de la definiţia dată de „Liga Naţiunilor”
în 1937 care evidenţia faptul că terorismul
reprezintă „...acte criminale îndreptate împo-
triva unui stat sau făcute ori planificate pentru
a crea o stare de teroare în mintea anumitor
persoane, a unui grup de persoane sau publi-
cului larg”.
S.U.A., care are cel puţin trei abor-
dări diferite ale fenomenului, una în „Patriot
Act”, alta a „Departamentului de Stat”, iar o
alta în Codul Penal Federal, definesc generic
terorismul ca „...folosirea calculată a violen-
ţei ilegale pentru a instaura frica, în vederea
intimidării sau pedepsirii guvernelor sau so-
cietăţilor, pentru atingerea unor scopuri, în
general politice, religioase sau ideologice”
(Departamentul de Stat).
185
Rusia, prin vocea preşedintelui, Vladi-
mir Putin, defineşte terorismul ca pe o ame-
ninţare atât internă, cât şi externă; internă
- pentru a combate acţiunile islamiste, în spe-
cial cecene, (generate de cele două conflicte
cu mica republică din Caucaz, 1994-1996 şi
1999) şi externă pentru a justifica urmărirea
inamicilor dincolo de frontiere.
China, care este în curs de modificare
a legislaţiei în domeniu, defineşte fenome-
nul „...ca acele acţiuni care au ca scop de a
induce frica publică sau de a forţa organele
statului sau organizaţiile internaţionale prin
violenţă, sabotaj, ameninţări sau alte tactici”.
Prin definirea termenului, China se referă cu
preponderenţă la terorismul intern, dar şi la
cel extern, având în vedere atât problemele
din zonă, cât şi din Africa, unde China are in-
terese economice şi politice.
Marea Britanie, în 2001, după atacul
din S.U.A. din 11 septembrie, defineşte tero-
rismul în mod foarte larg, încât include nu nu-
mai folosirea violenţei şi a ameninţării pentru
atingerea unor obiective politice, ideologice
sau religioase, dar şi „perturbarea sau inter-
ferenţa serioasă în funcţionarea unui sistem
electronic”. În definirea termenului s-a avut în
vedere şi conflictul cu I.R.A. Aceasta aborda-
re a dus Londra în conflict cu C.E.D.O.
Israelul, statul care încearcă să profite
cel mai mult de situaţia din Siria, defineşte te-
rorismul mult mai larg decât Marea Britanie,
referindu-se atât la activităţi criminale inter-
ne, cât şi externe îndreptate împotriva statu-
lui evreu sau a cetăţenilor acestuia oriunde
în lume. De subliniat faptul că Londra şi Tel-
Avivul au cea mai bogată experienţă în acest
macabru domeniu.
Franţa şi Turcia definesc terorismul
asemănător de celelalte state occidentale, ca
ameninţare internă şi externă, Turcia având
în plus un inamic clar definit – mişcarea de
eliberare kurdă – Pkk.
 Despre Iran şi Siria, nu se cunosc date
clare privind abordarea legală a acestui flagel
internaţional.
Trebuie evidenţiat faptul că legisla-
ţia antiteroristă a fost puternic influenţată de
„practica” israeliana în vigoare, în special
privind lichidarea fizică sau capturarea/jude-
carea (mai puţin) a teroriştilor şi a inţiatorilor,
planificatorilor şi finanţatorilor actelor teroriste.
Dacă luăm în considerare faptul că,
definirea fenomenului are peste 300 de va-
riante, rezultă că demersurile practice în
combaterea fenomenului depind, esenţial, de
forţa economico-politică şi militară a statului/
statelor care combat fenomenul în toate for-
mele lui. De asemenea, nu trebuie neglijată
importanţa puterii de a influenţa mass-media,
pe toate canalele, pentru că acţiunile statelor
să aibă sprijinul opiniei publice interne şi in-
ternaţionale.
Cauza conflictului şi miza acestuia
Dupa ce s-au definit, probabil, suficient
de clar protagoniştii conflictului, la care trebu-
ie adăugate cel puţin trei organizaţii teroriste,
catalogate ca atare de S.U.A., şi anume : hA-
MAS, Fraţii musulmani şi AL-QAIDA, prima
aflată în „tabăra” siriana, iar celelalte două în
cea a opoziţiei, este interesant de aflat care
este cauza şi miza acestui conflict.
Dupa unele surse, cauza şi miza con-
flictului este de natură economică, ceea ce în
viitor, va influenţa centrii de putere din zonă,
dar şi din Europa, deci şi de natura politico-
militară.
Evenimentele în curs au fost escalada-
te după ce concernul american „Noble Ener-
gy”, cu sediul în huston – Texas, a descope-
rit, în aşa-numitul „Bazin Levantin” din Marea
Mediterană, un zăcământ uriaş de gaze natu-
rale estimat la, cel puţin, 3.454 miliarde me-
tri cubi. Descoperirea a animat o competiţie
acerbă între statele din zonă, implicate iniţial
fiind Siria, Israel, Liban, Cipru şi autorităţile
hamas din Fâşia Gaza. Turcia (care impor-
ta 60% din necesarul de gaze din Federaţia
Rusă), aliindu-se cu Quatar-ul propune pre-
şedintelui sirian, Bashar al Assad, un proiect
de gazoduct din Quatar prin Arabia Saudită
– Irak – Siria – Turcia, de unde gazul să fie
exportat în Europa. Acest plan, care dacă era
186
realizat, afecta grav interesele politice ale Ru-
siei, pentru care gazul nu reprezintă o marfă
economică, ci una politică (problema care va
fi dezvoltată, sper, în alt articol) a dus la reac-
ţia acesteia pe lângă preşedintele sirian, care
respinge planul.
În acest moment Rusia şi-a găsit trei
aliaţi interesaţi de problemă : Iran, India şi
China, iar traseul gazoductului se schimbă,
beneficiarii urmând să fie cei trei aliaţi enume-
raţi mai înainte, hamasul primind şi el o parte
din acţiunile la proiect. Ca să se înţeleagă pu-
terea Rusiei în Siria, trebuie evidenţiat faptul
că ea „sponsorizeaza” principalii generali ai
armatei siriene, moşteniţi de actualul preşe-
dinte de la tatăl său şi asupra cărora acesta
are puţină autoritate.
După ce această ultimă variantă a ga-
zoductului a fost aprobată de preşedintele siri-
an, imediat forţele destabilizatoare din ţară au
fost activate, punctul de „tatonare” fiind locali-
tatea Daraa, unde începe o aşa-zisă revoltă.
Bashar a cerut autorităţilor locale să abordeze
paşnic conflictul, lucru care nu s-a întâmplat
pentru că armata s-a implicat în suprimarea
revoltei, logica generalilor fiind aceea că „tre-
buie dată o lecţie opoziţiei” şi că în Siria nu
se vor repeta „primăverile arabe” în regie oc-
cidentală, iar Bashar trebuie să înţeleagă că
nu are experienţă pentru a soluţiona astfel de
crize şi că trebuie să „stea deoparte”.
Protagoniştii conflictului şi desfăşurarea
acestuia cu implicarea formelor
de acţiune teoristă.
Din descrierea de până acum se des-
prind două tabere implicate în conflict : - pri-
ma având ca nucleu Siria – ca stat - ajutată
de organizaţia hamas, care duc acţiuni direct
„pe teren”, fiind ajutate de Rusia, Iran, India şi
China, iar cea de-a doua tabară fiind reprezen-
tată de „opoziţia siriană”, o mişcare la început
dezordonată, condusă de generalul (?) Salim
Idris, care are în componenţă membrii ai orga-
nizaţiilor teroriste Fraţii Musulmani şi Al-Qaida.
Această „mişcare”, denumită „armata de
eliberare” are în compunere două brigăzi (?)
constituite din sirieni nemulţumiţi de regim,
mercenari străini, majoritatea foşti ofiţeri,
subofiţeri şi soldaţi din statele jihadiste care
au participat la coaliţia anti-irakiana (modelul
folosit în Libia). Pentru că aceştia nu aveau
practic mijloace cu care să lupte, au fost aju-
taţi de statele devenite „sponsori” ale mişcă-
rii de opoziţie, iniţial Marea Britanie, Franţa,
la care s-au adaugat ulterior, neoficial, şi
S.U.A., prin CIA care, conform relatărilor din
ziarele New York Times şi Daily Mail, etc.,
furnizează arme insurgenţilor. La acestea se
adaugă Turcia, Croaţia, Arabia Saudită, Ior-
dania şi Quatar. Israelul are un statut special
în această coaliţie generat de interesele sale
care vizează în primul rând destructurarea
ultimelor două state islamice din zonă, con-
siderate inamice istorice – Iran şi Siria, Iranul
declarând, cu subiect şi predicat, că doreşte
„distrugerea” statului evreu.
Desfăşurarea conflictului – la zi
După episodul Daraa, a urmat operaţi-
unea de încercuire a Damascului începută în
noiembrie 2012 de aproximativ 30.000 de „re-
beli” aparţinând celor două brigăzi Jabhat al-
Nusra şi harakat Ahrar al-Sham al Islami care
s-a încheiat la 5 februarie 2013 cu un dezas-
tru, insurgenţii pierzand peste 1/3 din efective.
Din acest moment iniţiativa operativă trece de
partea armatei siriene, care contraatacă în
martie 2013, împingând dispozitivul de luptă
al rebelilor la 50-60 km de capitala Damasc.
La sfârşitul lunii aprilie 2013, statul major al
armatei siriene pregăteşte o amplă operaţie
de securizare a graniţelor, vizând 4 direcţii de
aprovizionare a insurgenţilor cu recruţi, arme
şi muniţie peste graniţele cu Iordania şi Liban,
momentul operaţiei fiind stabilit să fie declan-
şat la 5 mai 2013, când se aştepta intrarea în
ţară a mai multor transporturi de aproviziona-
re. Israelul, fiind informat despre plan şi că re-
uşita acestuia înseamna sfârşitul insurgenţei,
în nopţile de 3/4 şi 4/5 mai, orele 01:40, exe-
cută o operaţie aeriană cu 12 avioane F-15
şi F-16 în trei atacuri asupra a trei obiective :
1 – B. 501 Tancuri aflat în marş în raionul Bar-
zeh; 2 – B.2 din D.4 Garda în raionul Al Sabu-
ura în al 3-lea fiind atacul asupra Bg. 104 Art.
Garda de pe înălţimile muntelui Qasyioun,
la nord de Damasc. Atacul amână deznodă-
mântul războiului civil şi omoară aproximativ
300 de soldaţi sirieni. Se pare că statul major
al armatei israeliene şi conducerea politică nu
a estimat corect consecinţele atacului pentru
187
că Rusia a reactivat imediat contractul de li-
vrare de armament încheiat cu Siria în 2007,
livrând acesteia rachete, în special 9k720
Iskander M, capabile să străpungă apărarea
antirachetă israeliană, bazată pe baterii Patri-
ot, Irone Dome şi Thaad, precum şi sistemul
de rachete AA S-300 M capabil să doboare
avioanele F-15 şi F-16. Concomitent, în zonă
îşi fac apariţia şi 12 nave de război ruseşti cu
destinaţii diferite, începând de la purtătoare
de rachete, desant, până la război electronic
şi aprovizionare care îşi stabilesc baza în por-
tul Tartus, veche locaţie a marinei ruse de pe
vremea U.R.S.S.-ului.(este posibil ca navele
să fie redislocate în portul Limasol-Cipru)
Acţiuni teroriste
Opoziţia siriană nu a avut capacitatea
militară, pe teren, pentru a profita de loviturile
aeriene ale aviaţiei israeliene, ea retragându-
se din faţa armatei regulate siriene, pierzând
punctele considerate strategice, cucerite
până la acea dată.
Pe acest fond apare, la 21 august 2013,
atacul chimic de la periferia Damascului, (au
mai fost şi, cel puţin, două atacuri anterioare)
clar definit ca o acţiune teroristă. Acest atac
a fost apogeul actelor teroriste produse pe
teritoriul sirian din anul 2011, iniţial din par-
tea insurgenţilor implicandu-se organizaţiile
teroriste Fraţii Musulmani şi Al-Qaida apoi,
pe măsura implicării hamasului, şi din partea
forţelor siriene.
În această faăa a războiului se folosesc
toate formele de acţiuni teroriste cu mijloace-
le aferente: - bombe/mine artizanale detona-
te în locuri publice împotriva populaţiei civile,
maşini capcană, sinucigaşi, lunetişti, execuţi-
ile prizonierilor capturaţi, după umilirea şi tor-
turarea acestora.
Toate acestea au beneficiat de medi-
atizare mondială, bineînţeles în funcţie de
ceea ce prezentăm în introducere: prezenta-
rea faptelor şi acuzaţiilor de „terorism” pentru
câştigarea simpatiei internaţionale.
Atacul chimic a reactivat brusc atât do-
rinţa de intervenţie externă, cei mai „vocali”
fiind Londra şi Parisul, la care s-a reuşit atra-
gerea S.U.A., fără de care cei doi nu puteau
acţiona, cât şi propuneri palide de dialog.
Trebuie reţinut faptul că propunerile de dialog
care au fost iniţiate în luna mai 2013, au fost
blocate tot de cele două state ajutate şi de
S.U.A., acestea sperând într-o victorie a in-
surgenţei, ceea ce nu s-a întâmplat.
Pe acest fond, deja extrem de compli-
cat, intervine Rusia, atât în Consiliul de Secu-
ritate al O.N.U, cât şi direct în dialog cu S.U.A.,
care propune reluarea negocierilor la Geneva,
după ce Siria, la presiunea Rusiei, acceptă
controlul internaţional al arsenalului chimic.
De remarcat că Rusia a discutat iniţial cu Ger-
mania, care nu a acceptat intervenţia militară,
a ignorat Parisul şi Londra, adresându-se ce-
lor care contează în această ecuaţie – S.U.A.,
fără de care statele occidentale nu contează
militar într-un conflict în care este posibil să fie
implicată Rusia alături de China, conturându-
se în fapt o nouă axă de putere mondială, la
care India, având experienţa Pakistanului (aliat
tradiţional al S.U.A.), se adaugă.
Concluzii
Evoluţia la zi a evenimentelor arată că,
pe teren, opoziţia siriană a pierdut iniţiativa şi
în final va fi învinsă, iar sub presiunea Rusi-
ei şi Chinei, S.U.A., prin preşedintele Barak
Obama, face „pasul înapoi” acceptând dialo-
gul de la Geneva, început la 11 septembrie,
între secretarul de stat şi al apărării S.U.A.
şi ministrul de externe rus.În acest caz nu
este de ignorat „lovitura” de imagine a pre-
Şedintelui rus, prin interviul acordat ziarului
New York Times, în aceiaşi zi, care a dus la
o schimbare majoră de percepţie a opiniei
publice americane şi a clasei politice asupra
conflictului sirian.
O altă latură a acceptării dialogului, care
nu trebuie uitată, este cea a furnizării de tehni-
că militară modernă către Siria, de către Rusia,
care poate anula efortul de apărare a Israelului
împotriva unei acţiuni militare iraniene.
De asemenea, s-a înţeles că Siria nu-şi
va schimba comportamentul intern şi interna-
ţional, indiferent dacă actualul preşedinte va
rămâne, sau nu, la putere, avându-se în ve-
dere că efectiv ţara este condusă de armata
siriană prin generalii ei „sponsorizaţi” de Mos-
cova.
S.U.A., şi preşedintele Barak Obama,
vor rămâne în echilibru, nu vor pierde sem-
nificativ din imagine în faţa opiniei publice in-
188
terne, putând spune că şi-au atins scopul prin
punerea sub control al arsenalului chimic siri-
an, care reprezintă o îngrijorare majoră pentru
Israel, inclusiv pentru loby-ul evreu din State.
Siria, care şi-a distrus o mare parte din
economie şi infrastructură, cu peste 100.000
de morţi şi peste 2.000.000 de refugiaţi, este
principalul perdant al conflictului, dar rămâne
structurat ca stat, fără a suporta anarhia din
Egipt.
Marea Britanie şi Franţa se alătură
principalilor perdanţi, acestea înţelegând, o
dată în plus, că nu contează în plan militar in-
ternaţional, fără S.U.A., atunci când în ceala-
lată tabăra se află Rusia şi China. Celelalte
ţări din zonă vor întelege că au fost doar o
masă de manevră şi imagine.
Organizaţiile teroriste, Fraţii Musul-
mani şi Al-Qaida, sunt şi ele perdanţii jocu-
lui, lucru care le va face, probabil în viitor, să
se „întoarcă” şi mai hotărâte împotriva ţărilor
occidentale, mai ales ca membrii organizaţiei
Fraţii Musulmani, fondată în anii 1927-1928,
şi care se consideră urmaşa califatului oto-
man, au pierdut încă o dată, după ce au fost
îndepărtaţi de la putere în Egipt.
Paradoxal, vom avea o organizaţie te-
roristă câştigătoare, aceasta fiind hamasul,
care-şi va întări influenţa în lumea musulma-
nă, sub comanda Iranului.
Israelul pierde, probabil, şansa de a
dezintegra un stat arab inamic istoric, aliat cu
Iranul, ceea ce îi va aduce serioase probleme
în viitor.
Se conturează, ca şi câştigătoare certă
a acestui conflict – Rusia, care îşi va conso-
lida influenţa în lumea arabă, va continua să
impună livrarea de gaz metan, ca armă po-
litică în Europa şi va structura o alianţă de
putere mondială, alături de China şi India,
sprijinită în zonă de Iran şi Siria, de care se
va ţine cont în viitor.
Negocierile de la Geneva nu vor face,
probabil, decât să confirme cele de mai sus.
Bibliografie
1. New York Times – 2013
2. Frankfurter Allgemeine Zeitung – 2013
3. Wikipedia – Terorism
4. The Wall Street Journal – interviu cu Michael
Morell, fost prim-adj CIA
5. Vocea Rusiei 2013
6. Russia Today 2013
 ABORDĂRI A FENOMENULUI DE CRIZĂ ŞI CONFLICT
DIN PERSPECTIVA FENOMENOLOGIEI TERORISMULUI
Drd. Petre PITCOVICI, Drd. Adrian GURĂU,
Avocat Dr. Aurelian BĂDULESCU
Abstract
Any problem with a major impact on society has
its causes and its development is influenced
by certain factors. Therefore, we believe that
addressing the root causes and factors that
determine the generation and development of
the phenomenon of crisis, conflict and terrorism
is a necessary condition for finding the most
viable solutions to prevent, limit and combat
this scourge. You should be aware that, if
we fail to eliminate these causes and factors
generally are social, economic, political or
religious, democratic states and the efforts of all
those responsible in diplomacy and to prevent
and combat the phenomenon will be vain. Of
terrorism, despite the unprecedented terrorist
campaign initiated by the U.S., joined most
democratic countries, there is strengthening
its position harmful scourge of society and
continue to proliferate and expand, as still
maintained and even main causes that worsen
it generates.
Keywords: approach to the phenomenon of
crisis and conflict, terrorism from
the perspective phenomenology
Introducere
O primă cauză este instabilitatea politi-
că şi dorinţa de a ajunge la guvernare a unor
partide politice prin orice mijloace, inclusiv
prin acte de violenţă şi intimidare a adversari-
lor. Instabilitatea politică este cel mai adesea
o slăbiciune a puterii: un vid sau o criză de
putere care intervine într-o zonă sau alta, ge-
nerând relansarea luptei fără limite între acto-
rii locali, în aşa fel încât instabilitatea devine
o stare perpetuă şi o sursă directă a teroris-
mului. S-ar putea presupune că reinstaurarea
stabilităţii ar fi soluţia. Dar lucrurile nu sunt
189
atât de simple, pentru că problemele existen-
te, amplificate de procesele de globalizare,
nu au soluţii simple. Dorinţa unor superputeri
de a-şi extinde sferele de influenţă în diferite
zone ale lumii se manifestă tot mai pregnant
la începutul secolului al XXI-lea, marcând o
nouă eră în politica internaţională, în care
competiţia pentru afirmarea noilor centre de
putere, ocupă locul central în determinarea
evoluţiei lumii şi stabilirea noii ordini mondi-
ale.
Sub impactul disputelor pentru un loc
cât mai avantajos în ierarhia puterii mondia-
le, sistemul actual se deteriorează şi capătă
o nouă fizionomie, care poate genera dispute
şi crize care, în unele cazuri, se încearcă a se
soluţiona având ca motivaţie lupta împotriva
unui aparent terorism. În realitate, substratul
este dorinţa de a dobândi influenţă asupra
unor resurse naturale din zonele de interes.
Reversul acestor dorinţe este faptul că, în
cele mai dese situaţii, motivaţia intervenţiei
împotriva unui fals terorism poate genera ac-
ţiuni teroriste din partea populaţiei locale sau
chiar a statului respectiv, mai slab înzestrat
din punct de vedere militar. Un posibil exem-
plu ar putea fi riposta S.U.A. declanşată pe
tărâmul „războiului antiterorist” împotriva
Afghanistanului taliban, stat care-l adăpostea
pe maleficul Osama bin Laden. Mulţi analişti
au observat însă că răsturnarea regimului ta-
liban era utilă americanilor şi din alte conside-
rente. Washingtonul avea în vedere şi un alt
obiectiv: giganticul petro-gazoduct care urma
să lege imensele rezerve de petrol şi gaze
naturale existente în spaţiul casbpic, prin
Turkmenistan şi Afganistan către Pakistan
şi India (gaze), China şi Japonia (petrol). De
asemenea, deşi serviciile secrete americane
au confirmat, în primăvara anului 2002, că nu
dispun de nici un fel de probe ale implicării
regimului de la Bagdad în atentatele de la
11 septembrie 2001, Statele Unite au atacat
Irakul. Adevărata miză a americanilor ar pu-
tea fi tot petrolul. În ambele state şi chiar în
afara lor, s-a declanşat o ripostă teroristă fără
precedent. O altă cauză o reprezintă accen-
tuarea crizei economice şi sociale, degrada-
rea calităţii vieţii umane şi adâncirea stadiului
de sărăcie şi frustrare la nivelul indivizilor în
multe părţi ale globului. Unele entităţi statale
insuficient structurate, instabile şi neperfor-
mante economic, riscă să eşueze în marea
concurenţă mondială şi nu pot face faţă nevo-
ilor sociale tot mai mari, se divizează şi sunt
nevoite să intre în componenţa sau subordo-
narea unor formaţiuni statale puternice, ori
a unor noi actori de pe scena internaţională.
Aceasta creează în unele cazuri o stare de
nemulţumire şi frustrare în rândul unor anumi-
te categorii sociale sau a unor indivizi care fac
faţă cu greu noilor schimbări, creând stări de
revoltă şi chiar degenerând în situaţii care pot
duce la acţiuni teroriste majore, mai ales în
ţările subdezvoltate. Amestecul şi intervenţia
în forţă a unor state în problemele interne ale
altor state generează în toate situaţiile o for-
mă de ripostă, politică, diplomatică, militară
sau de altă natură. Dacă statul respectiv are
capabilităţile necesare, dispune de o armată
puternică, va răspunde prin aceleaşi metode
cu cele folosite de atacator. Dacă el nu are
forţa necesară, fiind un stat mai slab „înzes-
trat” din punct de vedere economic şi militar,
va încerca să-şi rezolve disputa pe alte căi, la
început mai diplomatice, ajungându-se însă
în unele situaţii şi la metode şi mijloace tero-
riste. De asemenea, neasigurarea drepturilor
şi libertăţilor de bază ale omului ignorarea şi
dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte
de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii”,
ajungându-se în unele situaţii la acţiuni ex-
treme, de terorism, în încercarea de a atrage
atenţia opiniei publice asupra unor încălcări
grosolane a statutului unor oameni sau co-
munităţi umane. Este adevărat că acţiunile
teroriste ale unor persoane, grupuri sau orga-
nizaţii nu justifică folosirea violenţei ori a tero-
rii pentru a-şi face dreptate. Pentru a elimina
sau diminua această cauză este necesar ca
„drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea
legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă,
ca soluţie extremă, la revolta împotriva tirani-
ei şi asupririi. Nesiguranţa şi imprevizibilitatea
190
situaţiei actuale, în timp ce lumea e pe cale să
adopte o nouă ordine mondială, mediul pre-
sărat de intensificarea conflictelor interetnice,
rasiste şi religioase le oferă grupărilor teroris-
te oportunitatea pentru a configura istoria în
conformitate cu datoriile şi cauzele divine sau
cu dorinţa epurărilor etnice sau rasiale. Spre
exemplu, sârbii au folosit teroarea în masă cu
efecte devastatoare în timpul campaniilor lor
de epurări etnice din Bosnia. Au reuşit, astfel,
să modifice ireversibil întreaga compoziţie et-
nică a regiunii. Dacă nu ar fi existat implicarea
NATO, Miloşevici ar fi putut să obţină aceleaşi
rezultate prin purificare etnică în kosovo. La
începutul mileniului III, aproximativ 20% dintre
grupările teroriste care acţionează pe glob in-
vocă motivaţii religioase pentru acţiunile des-
făşurate. Chiar dacă principalele organizaţii
teroriste cunoscute în lume au o componentă
dominantă religioasă, analiza acţiunilor tero-
riste desfăşurate de acestea scot în evidenţă
revendicarea unor aspecte de ordin politic,
economic şi social. Teroriştii religioşi conside-
ră că acţiunile lor sunt defensive şi le justifică
în consecinţă. Spre exemplu, Jihadul Islamic
este o doctrină paşnică, sancţionată religios
de marii teologi musulmani şi îndreptată îm-
potriva celor percepuţi ca agresori, tirani şi
„musulmani nesupuşi”. În cea mai violentă
formă a sa, Jihadul (războiul sfânt) este justifi-
cat ca ultim mijloc la care se recurge pentru a
preveni distrugerea identităţii unei comunităţi
musulmane de forţele răului. Şeicul Fadlallh,
ideologul şef al hezbollah, sublinia: „Când Is-
lamul porneşte un război, se luptă ca oricare
altă putere a lumii, apărându-se pentru a-şi
prezerva existenţa şi libertatea, fiind forţat să
recurgă la acţiuni preventive”. Actele crimi-
nale care în mod intenţionat sau premeditat
provoacă o stare de teroare în publicul larg,
într-un grup de persoane sau la persoane
particulare din raţiuni politice sunt de nejusti-
ficat în toate circumstanţele, indiferent care ar
fi considerentele politice, ideologice, rasiale,
etnice, religioase sau de altă natură care ar
putea fi invocate pentru justificarea lor.
Analiza calitativă cu privire la fenomenul
de criză şi conflict
Analiza asupra mecanismelor de gene-
ză, afirmare şi proliferare a fenomenului tero-
rist pe plan internaţional evidenţiază faptul că,
în viitor, fenomenul terorist va avea o dezvol-
tare fără precedent. Această afirmaţie are la
bază următorii factori şi elemente de natură
să „hrănească” organizaţiile teroriste:
a) accentuarea interferenţei dintre tero-
rism şi unele segmente ale crimei organizate.
Internaţionalizarea unor stări conflictuale a
creat condiţii favorizante dezvoltării teroris-
mului, iar dispariţia unor sponsori tradiţionali
ai acestuia a făcut ca organizaţiile teroriste
să se orienteze tot mai frecvent spre activi-
tăţi specifice crimei organizate, ca principală
sursă de finanţare. Convergenţa între tero-
rism şi crimă organizată se realizează fie prin
angrenarea nemijlocită a reţelelor teroriste în
acţiuni conexe crimei organizate (traficul de
droguri, contrabanda cu arme, muniţii, explo-
zivi, substanţe toxice sau radioactive, toate
tipurile de activităţi specifice economiei sub-
terane, migraţia ilegală etc.), în scopul sus-
ţinerii financiare a activităţilor proprii, fie prin
executarea de acţiuni complexe, comune, de
către structuri ale organizaţiilor teroriste şi ale
celor din lumea interlopă, determinate de in-
terese conjuncturale, de moment sau de per-
spectivă, menite a facilita atingerea scopurilor
propuse de fiecare parte.
b) migraţia de populaţie. Migraţia de
populaţie reprezintă o rezultantă a vectori-
lor clasici – pauperizare excesivă, conflicte
interetnice şi interconfesionale, instabilitate
politică, nerespectarea drepturilor omului şi a
minorităţilor, accidente ecologice de proporţii,
schimbări geoclimatice – şi a factorilor emer-
genţi nou apăruţi – politici etatiste disimulate
(export de populaţie excedentară şi de funda-
mentalism religios, import demografic), esca-
ladarea crimei organizate transnaţionale şi a
terorismului internaţional. Toate acestea sunt
grefate pe intensificarea traficului necontrolat
de persoane, la care se adaugă consecinţe-
le nefaste ale exploziei demografice (bomba
demografică), insuficienţei resurselor de apă,
crizei alimentare majore (bomba sărăciei),
cursei înarmărilor nucleare practicată de ma-
rile puteri. Asocierea fenomenului migraţio-
nist de populaţie terorismului internaţional o
putem face analizând cauzele generatoare şi
implicaţiile viitoare asupra sistemului de secu-
ritate ale statelor. Se manifestă tot mai preg-
nant tendinţa folosirii expulzărilor în masă ca
191
armă de război şi ca mijloc de a crea societăţi
omogene din punct de vedere cultural sau
etnic (spaţiul ex-sovietic, Rwanda, Burundi,
Liberia, Somalia, Etiopia, spaţiul fostei R.F.
Iugoslavia etc.). Fluxurile masive de popula-
ţie – refugiaţi sau deplasaţi forţat – sunt tot
mai des folosite atât în perioada de pre-criză,
cât mai ales de post-criză, ca motiv direct sau
disimulat pentru a susţine pretenţii teritoriale
sau de autodeterminare (regiuni din fosta R.F.
Iugoslavia, ex-U.R.S.S., Cecenia, Nagorno –
karabach, Transnistria, Fâşia Gaza, Cisior-
dania, kurdistan etc.). În general, populaţia
refugiată, deplasată forţat sau expulzată este
o populaţie nemulţumită şi, determinată de
situaţia ei critică, să fie recrutată cu uşurinţă
de organizaţii teroriste pentru a fi folosită în
operaţiuni specifice. Rezultă că, în viitor feno-
menul terorist poate beneficia de un „import
masiv de terorişti” din diferite zone tensionate
ale lumii. O altă categorie de populaţie mi-
gratoare care ar putea îngroşa rândurile or-
ganizaţiilor teroriste se poate naşte din sânul
infractorilor şi criminalilor care, datorită fap-
tului că sunt daţi în urmărire în propriile ţări,
se refugiază în alte state şi sunt recrutaţi de
terorişti.
c) deteriorarea mediului de securitate
internaţional. Mediul de securitate se află în-
tr-un amplu proces de transformare şi remo-
delare, caracterizat de manifestarea a două
tendinţe antagoniste: pe de o parte, extinde-
rea procesului de democratizare, afirmarea
drepturilor omului şi principiilor economiei de
piaţă, concomitent cu lărgirea cooperării şi
integrării în structurile europene şi euroatlan-
tice; pe de alta parte, un proces de dezinte-
grare şi fragmentare a entităţilor statale multi-
naţionale. În paralel, se constată menţinerea
şi diversificarea riscurilor de natură militară şi
nemilitară, în primul rând a terorismului, pre-
cum şi creşterea vulnerabilităţilor instituţiilor
internaţionale şi naţionale faţă de acestea.
d) scăderea capacităţii de control şi in-
fluenţă a guvernelor. Sunt cunoscute tot mai
multe cazuri de preluare a unor instituţii din
domenii cu relevanţă pentru stabilitatea şi se-
curitatea naţională a unor state: circuitele in-
formaţionale, controlul tehnologiilor, securiza-
rea frontierelor, finanţe – bănci etc. Acest fapt
poate facilita intrarea în posesia teroriştilor a
unor informaţii şi documente de importanţă
deosebită ce ar uşura acţiunea asupra unor
obiective vitale pentru statul respectiv.
e) terorismul laic tinde să coboare pe
un plan secundar faţă de cel religios, mult mai
predispus la „exploatarea” campaniilor de vi-
olenţă şi mult mai distructiv şi neselectiv în
acţiune, din cauza sistemelor de valori radical
diferite ce stau la baza mecanismelor de legi-
timizare şi justificare a acţiunilor.
f) intensificarea cooperării între orga-
nizaţiile teroriste, acestea putând planifica
şi pune în practică acţiuni teroriste aparent
dispersate, desfăşurate, însă, simultan sau
consecutiv, şi în care să recurgă la arme per-
fecţionate.
g) dezvoltarea exponenţială a reţe-
lelor şi resurselor mass media, care acope-
ră întreaga planetă – a determinat mărirea
oportunităţilor şi „apetitului” teroriştilor pentru
publicitate, ceea ce a sporit impactul psiho-
logic asupra indivizilor aparţinând entităţilor
vizate şi , în general, asupra opiniei publice
internaţionale. O caracteristică a aşa-numitei
„bătălii mediatice” este impactul social deose-
bit pe care îl au înregistrarea şi documenta-
rea intenţiilor diverselor organizaţii teroriste,
înainte ori după lansarea unui atac terorist.
Efectul public calculat al acestor demersuri
constă în instigare „ca element central al fo-
losirii violenţei”, propagandă agitătoare (me-
nită să conducă indirect la săvârşirea de acte
violente, prin exaltarea sentimentelor de ură
şi răzbunare), precum şi păstrarea atmosferei
de confruntare.
h) costurile mai reduse ale operaţiuni-
lor teroriste faţă de operaţiile militare, ceea ce
tentează multe organizaţii şi grupuri care ur-
măresc îndeplinirea unor scopuri politice. Nu
trebuie omis faptul că acest calcul este şi va fi
făcut din ce în ce mai des de anumite state în
reacţia împotriva altor state.
i) statul, ca principal exponent al puterii
politice şi suveranitatea, ca atribut de bază al
acestuia, sunt într-un real proces de criză şi
declin ca urmare, printre alte cauze, şi a feno-
menului de globalizare. Globalizarea angre-
nează, ca efect secundar negativ, intensifica-
rea fenomenului terorist în anumite regiuni,
precum şi dinamizarea „internaţionalizării”
acestuia, prin extinderea pe diverse spaţii,
fapt ce afectează în diferite moduri, nu doar
ordinea de drept internă şi internaţională,
192
ci chiar securitatea şi stabilitatea sistemului
global.
j) afirmarea tot mai puternică a acto-
rilor non-statali, începând cu marile firme şi
corporaţii transnaţionale şi terminând cu or-
ganizaţiile nonprofit, care deţin deja un rol in-
tern şi extern foarte important în gestionarea
elementelor de securitate a statelor. În acest
sens, este evidentă implicarea activă a acto-
rilor non-statali în toate etapele stării de se-
curitate: pace–criză–război. Sunt cunoscute
cazurile de implicare directă a unor organiza-
ţii teroriste în declanşarea unor crize conflic-
tuale sau chiar schimbări de regimuri politice.
k) accesul organizaţiilor teroriste la în-
alta tehnologie şi la armele de distrugere în
masă. Ameninţarea unor acţiuni cu arme de
distrugere în masă nu poate fi ignorată. Ris-
cul există deja – sensibil în creştere – de vreo
20 de ani. Acest lucru se poate întâmpla pe
fondul încolţirii de către coaliţiile internaţiona-
le constituite a unor grupări teroriste care, în
disperarea lor, să apeleze la arme de distru-
gere în masă. Evenimentele teroriste de tipul
CBRN (chimic, biologic, radiologic şi nuclear)
de până acum au implicat mijloace de lansare
primitive şi improvizate, care nu au fost prea
eficiente. Cu excepţia atacurilor cu antrax
din SUA, materialele folosite în aceste eve-
nimente au fost de asemenea fabricate într-
un mod improvizat. Deşi acţiunile teroriste
care implică utilizarea acestor materiale pot
cauza un număr mare de victime, daune şi
distrugeri, astfel de evenimente pălesc prin
comparaţie cu victimele şi pagubele care s-ar
produce dacă teroriştii, în viitor, ar folosi arme
de distrugere în masă de ultimă generaţie.
Arme cu adevărat periculoase vor fi şi viruşii
bolilor infecţioase. „În viitor ne vom confrun-
ta cu două posibilităţi îngrijorătoare. Prima
ar fi eventualitatea ca teroriştii să treacă de
la utilizarea sporilor de antrax la agenţii pa-
togeni ai unor boli cumplite, cum este ciuma
sau Ebola. Cea de a doua posibilitate ar fi
schimbarea modului în care acţionează te-
roriştii: nu vor mai trimite plicuri cu spori de
antrax, ci vor contamina sistemele de aerisire
a unor clădiri sau vor pulveriza agenţi pato-
geni de la bordul unor avioane”. Datorită ac-
cesului la înalta tehnologie, este de remarcat
şi creşterea potenţialului şi agresivităţii acţi-
unilor ce vizează infrastructurile informatice,
în care ciber-terorismul pare a ocupa un rol
din ce în ce mai important, atât în ceea ce
priveşte atacarea reţelelor, cât şi utilizarea
vulnerabilităţilor acestora pentru lovirea unor
sisteme dependente de tehnologia informaţiei
(centrale atomoelectrice, transporturi aeriene
etc). Atacurile cibernetice oferă teroriştilor o
mai mare flexibilitate operaţională. Ei putând
lansa astfel de operaţii de oriunde în lume,
fără a se expune în mod direct şi fără a supor-
ta contramăsuri politico – militare.
l) reînvierea şi răspândirea ideologiei
radicale musulmane va fi facilitată de comuni-
caţiile globale, care va ajuta la propagarea ei
dincolo de graniţele Orientului Mijlociu, spre
Asia Centrală şi de Sud, şi chiar spre Euro-
pa de Vest, zone în care în mod tradiţional,
identitatea religioasă nu s-a constituit atât
de puternic. Solidaritatea în cadrul populaţiei
musulmane, foarte vizibilă în prezent în Pa-
lestina, Cecenia, Irak, dar şi în alte părţi ale
lumii musulmane, a apărut ca răspuns la re-
presiunile, corupţia şi ineficienţa guvernelor.
Reţelele informale şi fundaţiile aşa-zis carita-
bile vor continua să prolifereze şi vor fi ex-
ploatate de elemente radicale, iar alienarea
tinerilor musulmani va constitui un călcâi al
lui Ahile şi va uşura recrutarea lor în rându-
rile teroriştilor. Răspândirea Islamului radical
va avea un mare impact în anii ce urmează,
reunind grupări etnice şi naţionale, fiind po-
sibil chiar să apară o autoritate musulmană
internaţională. Această globalizare a religiei
musulmane este un scenariu foarte posibil în
viitorul apropiat, intitulat „Un nou Califat”. Iar
dacă conducerea vreunui stat musulman din
Orientul Mijlociu ar fi preluată de vreo grupare
radicală, răspândirea terorismului în regiune
va fi extrem de rapidă şi va alimenta credinţa
că un nou Califat nu este numai un vis. Sem-
ne de acest gen se manifestă deja în Iran. Di-
ferenţele dintre religii şi etnii vor genera, spun
cercetătorii, conflicte adânci, poate chiar răz-
boaie civile în zone ca Asia de Sud-Est, unde
comunităţile de creştini şi musulmani convie-
ţuiesc. Dominaţia şiită din Irak este posibil să
încurajeze minorităţile şiite din alte state ale
Orientului Mijlociu - Arabia Saudită sau Pakis-
tan. Cele mai multe dintre grupările teroriste
se vor identifica în continuare cu islamismul
radical, încercând să preia puterea deţinută
de guvernele tradiţionale. Conflictul din Irak
193
şi altele, ce vor urma probabil, vor asigura te-
renul propice pentru crearea unei noi „clase”
de terorişti, pentru care violenţa va deveni un
scop în sine. Sprijinitorii Jihadului („războiul
sfânt”) se bucură deja de o popularitate cres-
cândă, recruţii fiind gata să lupte şi să-şi dea
viaţa oriunde consideră că pământurile mu-
sulmane sunt atacate de „invadatorii infideli”.
Noi tendinţe în definirea fenomenului
de criză şi conflict
Abordările asimetrice sunt încercări de
a înşela, dejuca sau submina puterea sau
credibilitatea unor state şi de a le exploata
punctele slabe, folosind metode care diferă
semnificativ faţă de metodele la care aceste
state se aşteaptă. Acţiunile asimetrice urmă-
resc, în general, un impact psihologic major,
ca de exemplu un şoc de confuzie, care-i
afectează adversarului iniţiativa, libertatea de
acţiune şi voinţă. Prin amploarea şi consecin-
ţele pe termen lung şi foarte lung, ca şi prin
impactul psihologic asupra opiniei publice
mondiale, atacurile teroriste asupra teritoriu-
lui Statelor Unite ale Americii, din septembrie
2001, au constituit consacrarea terorismului
ca o nouă formă de război neconvenţional şi
asimetric. 11 septembrie 2001 a proiectat te-
rorismul internaţional ca adversarul principal,
difuz şi omniprezent, care utilizează arsena-
lul conflictului asimetric pentru a împiedica
constituirea unei noi ordini internaţionale,
cerute de exigenţele globalizării. Fie că este
vorba de terorism, crimă organizată, trafic de
droguri şi fiinţe umane, migraţie ilegală sau
proliferarea armelor de distrugere în masă,
riscurile şi ameninţările asimetrice au urmat
acelaşi tipar al globalizării, astfel încât, de pil-
dă, fenomenul terorist devine greu disociabil
de finanţarea asigurată de activităţile crimei
organizate, traficul de droguri, migraţia ilegală
sau încercările de a obţine şi disemina arme
de distrugere în masă.
Noul terorism astfel generat se eviden-
ţiază prin efectele majore în plan social. Drept
dovadă este faptul că, pentru prima dată în
istoria omenirii, un act terorist este considerat
un act de război. Cu aceasta, spectrul războ-
iului se lărgeşte, prin includerea unei forme
de conflict atipice, neevidenţiate până acum,
în care importanţa identităţii actorilor tinde să
dispară, iar calitatea şi cantitatea informaţiei
să înlocuiască importanţa calităţii şi cantităţii
tehnicii şi infrastructurii de război. În cadrul
acestui nou tip de „război”, inamicul este di-
fuz, greu de identificat şi localizat, ceea ce
va face aproape imposibilă descoperirea şi
anihilarea lui cu mijloace convenţionale. Noul
tip de război este permanent şi pretutindeni.
Aceasta presupune ca lupta împotriva teroris-
mului să capete noi dimensionări şi noi tipuri
de abordări, atât în plan militar, cât şi în plan
politic, diplomatic, cultural, psihologic şi infor-
maţional. În acest sens, şi misiunile ce vor re-
veni structurilor implicate în această acţiune
deosebit de complexă vor trebui să fie adap-
tate şi să răspundă noilor cerinţe operaţiona-
le. Quantiliano Saldana aprecia că terorismul
este o metodă de intimidare a maselor care
are ca rezultat paralizarea vieţii sociale, prin
intermediul constrângerii psihologice şi intimi-
dării criminale.
Teroriştii care acţionează din umbră, în
evoluţia lor contemporană, nu sunt, de jure,
consideraţi soldaţi, iar formele de luptă utili-
zate de aceştia nu pot fi legitimate ca fiind o
continuare a războiului, chiar dacă folosesc
pe lângă alte mijloace şi mijloace specifice.
Acţiunile grupărilor teroriste nu sunt subordo-
nate unor ideolologii proprii viabile în timp. Ele
sunt, în mare parte, determinate de anumite
evenimente politice interne sau internaţionale
şi efectul acestor acţiuni sunt îndreptate îm-
potriva unei structuri ideologice ce contravi-
ne, la momentul respectiv, ideilor care stau la
baza organizaţiei sau grupării teroriste.
Aceste organizaţii sau grupări teroriste
nu sunt forţe sociale reprezentative, dar acţiu-
nile lor au un impact social foarte puternic. In-
transigenţa comunităţii internaţionale faţă de
reţelele teroriste şi infrastructura lor, măsurile
adoptate la nivel global, spectrul impunerii
unor sancţiuni grave, inclusiv de natură mili-
tară, împotriva statelor bănuite că ar încuraja
terorismul îşi vor etala rezultatele imediate
în diminuarea pe termen scurt a frecvenţei,
ariei de răspândire a acţiunilor teroriste şi
consecinţelor acestora. Pe termen lung, însă,
ameninţarea rămâne, cu forme de manifesta-
re mult mai perfide, dar şi cu consecinţe greu
de bănuit pentru că însăşi societatea în care
trăim oferă oportunităţi multiple. Este greu de
crezut că fenomenul va putea fi stins vreoda-
194
tă definitiv, precum un război obişnuit, ori o
epidemie gravă. Raporturile învingător-învins
vor avea altă natură, iar spaţiul şi timpul în
care ele se manifestă se vor exprima în indi-
catori mult mai relativi şi delicaţi. Învingătorul
va avea statut de învingător pentru o situaţie
concretă, cu instrumente adecvate pentru ea
şi se va afla în această poziţie până la apa-
riţia altei situaţii în care posibilii terorişti vor
folosi mijloace şi procedee inedite, imposibil
de supus controlului internaţional, precum
mijloacele de susţinere a violenţei armate,
de exemplu. În planul modalităţilor de acţiu-
ne, combaterea ameninţărilor asimetrice pre-
supune elaborarea unor strategii pe termen
lung, care vizează identificarea şi eradicarea
cauzelor apariţiei şi evoluţiei necontrolabile a
fenomenelor. În acest cadru se înscriu iniţi-
ativele comunităţii internaţionale de „export”
al valorilor democraţiei, bazate pe principiul
consacrat că „democraţiile nu luptă una împo-
triva celeilalte”. Strategiile pornesc de la pre-
misa că ameninţările asimetrice sunt genera-
te de gradul redus de dezvoltare a societăţilor
din care provin exponenţii acestora. Ele au ca
scop esenţial stabilizarea economică şi poli-
tică, reconfigurarea de substanţă a arealelor
respective, abordate în termenii de entităţi de
civilizaţie şi nu de realităţi geografice.
Concluzii
Teoria analizei riscurilor invocate în
studiul nostru, a înregistrat mutaţii semnifica-
tive în perioada „dezordinii globale” pe care
unii cercetători militari şi oameni de ştiinţă o
consideră a „doua modernitate”. În acest ca-
pitol am încercat să reliefăm că este greu de
crezut că fenomenul va putea fi stins vreoda-
tă definitiv, precum un război obişnuit, ori o
epidemie gravă. De ce? Datorită raporturilor
de învingător-învins care vor avea altă natu-
ră, iar spaţiul şi timpul în care ele se manifes-
tă se vor exprima în indicatori mult mai relativi
şi delicaţi. Aşadar, în studiul nostru centrarea
şi sublinierea noastră a fost cu privire la învin-
gătorul care va avea statut de învingător pen-
tru o situaţie concretă, cu instrumente adec-
vate pentru ea şi se va afla în această poziţie
până la apariţia altei situaţii în care posibilii te-
rorişti vor folosi mijloace şi procedee inedite,
imposibil de supus controlului internaţional,
precum mijloacele de susţinere a violenţei ar-
mate, de exemplu. A mai subliniat că spectrul
războiului se lărgeşte, prin includerea unei
forme de conflict atipice, neevidenţiate până
acum, în care importanţa identităţii actorilor
tinde să dispară, iar calitatea şi cantitatea
informaţiei să înlocuiască importanţa calităţii
şi cantităţii tehnicii şi infrastructurii de război.
În cadrul acestui nou tip de „război”, inamicul
este difuz, greu de identificat şi localizat, ceea
ce va face aproape imposibilă descoperirea şi
anihilarea lui cu mijloace convenţionale. Dife-
renţele dintre religii şi etnii vor genera, spun
cercetătorii, conflicte adânci, poate chiar răz-
boaie civile în zone ca Asia de Sud-Est, unde
comunităţile de creştini şi musulmani convie-
ţuiesc. Aşadar, putem concluziona că analiza
calitativă şi noile tendinţe conceptuale cu pri-
vire la criza şi conflictul generat de terrorim
reprezintă o lume în care actorii nu mai ştiu să
măsoare nesiguranţa pe care au generat-o.
Tot azi, consecinţele deciziilor luate la nivel
guvernamental, politic şi militar, merg până la
a pune în pericol existenţa unei vieţi, au deve-
nit „necontrolabile”, imprevizibile şi „incomu-
nicabile”.
195
Bibliografie
Adler, F., Mueller G. O. W., & Laufer W. S.,
Criminology. McGraw-hill, Inc.United States
of America, 1991.
Ahmed, M. N., Behind the war on terror. New
society publishers, Canada, 2003.
Ariel, M., Terrorism as a strategy of insurgence, in
Terrorism and political violence,
Beach, H., Understanding Islamic Terrorism. Isaac
Publishing, Uk, 2006.
Burgess, M., Terrorist Networks: Jaish-e-
Mohammed (JEM). Center for Defense
Information, Washington D.C., 2006.
Chomscky, N., (Before & After US Foreign Policy
and the September 11 Crisis. Olive Branch
Press, New York, 2003.
Crenshaw, M.,. Current Research on Terrorism:
The Academic Perspective, in „Studies in
Conflict and Terrorism”, 15, 1–1, 1992.
Crenshaw, M., The logic of terrorism. In Reich
W, ed, The origins of terrorism. Cambridge:
Cambridge University Press,7-24, 1990.
Ganor, B., Defining Terrorism: Is One Man’s Terro-
rist Another Man’s Freedom Fighter?, The
Strategy of Modern Terrorism, Countering
State-Sponsored Terrorism. ICT Papers on
Terrorism, herzliya, Israel, 2006.
Guttman, D., Killers and Consumers: The Terrorist
and His Audience, „Social Research”, 46,
517–26, 1979.
Johnson, C., Perspectives on Terrorism. Reprinted
in Walter Laqueur, ed., The Terrorism Reader.
New York: New American Library, 1978.
Juergensmeyer, M., Terror in the Mind of God: The
Global Rise of Religious Violence. Berkeley:
University of California Press, 2001.
Hoffman, B., Defining Terrorism. In Inside
Terrorism, Columbia University Press, 2006.
vol.5, nr.4, p. 213-251. FrankCass, London, 2001.
Horgan, J., The Psychology of Terrorism.
Routledge: London, 2005
Hubbard, D. G., The Psychodynamics of Terrorism,
pages 45–53 in Yonah Alexander, T. Adeniran
and R.A. kilmarx, eds., International Violence.
New York: Praeger, 1983.
Hudson, A. R., The Sociology and Pshychology
of Terrorism. Who becomes a terrorist and
why?Federal Research Division Library og
Congress, Waschington DC, 1999.
Huysmans, J., International Politics of Insecurity:
Normativity, Inwardness and the Exception.
Security Dialog: Vol. 37, Nr.1, March, p. 11-
30. PRIO, USA, 2006.
Laqueur, W., The New Terrorism: Fanaticism
and the Arms of Mass Destruction. Oxford
University Press, USA, 2002.
Lieth, N., The Outrage and Religion. Focus, 28:
Germany, 2004.
Mullen, R.K., Mass Destruction and Terrorism, in
„Journal of International Affairs”, 32, No. 1,
62–89, 1978.
Ogien, A., Sociologia devianţei. Ed. Polirom: Iaşi,
2002.
Oots, K. L. & Thomas C. W., Terrorist and Victim:
Psychiatric and Psychological Approaches
from a Social Science Perspective, in
„Terrorism: An International Journal”, 8, No. 1,
1–35, 1985.
Post, J. M., Current Understanding of Terrorist
Motivation and Psychology: Implications
for a Differentiated Antiterrorist Policy, in
„Terrorism”, 13, No 1, 65–71, 1990.
Rapoport, D. C., Sacred Terror: A Contemporary
Example from Islam, pages 103–30 in
Walter Reich, ed., Origins of Terrorism:
Psychologies, Ideologies, Theologies, State
of Mind. Cambridge, England: Cambridge
University Press, 1990.
Russell, C. A. & Bowman, H. M., Profile of a
Terrorist, pages 81–95 in John D. Elliott
and Leslie k. Gibson, eds., Contemporary
Terrorism: Selected Readings. Gaithersburg,
Maryland: International Association of Chiefs
of Police, 1978.
Schmidt, A. P. & Albert J. J. et all., Political Terror-
ism, SWIDOC, Amsterdam and Transaction
Books, p. 5 henceforth Schmidt,1988.
Schmid, A. P., Terrorism as Psychological Warfare.
Democracy and Security, Vol. No. 2, London,
2005.
Sookhdeo, P., Să înţelegem terorismul islamic. Ed.
Făclia: Oradea, 2006.
Taylor, M., The Terrorist. London: Brassey‘s, 1988.
Williams, L. P., Al-Qaeda. Brotherhood of terror.
Penguin Group USA, 2004.
Zuckerman, M, Good and bad humors: Biochemical
bases of personality and its disorders.
Psychological Science, 6, 325-322, 2002.

196
 VALIDAREA CHESTIONARULUI
PERCEPEREA AMENINţĂRILOR TERORISTE LA ADRESA DEMOCRAţIEI
Psiholog Cristian DELCEA
INSTITUTUL DE STUDII ŞI CERCETĂRI ALE TERORISMULUI
Abstract
As we all know from the political polls that
abound every fall, the answer you get depends
very much on the question you ask. In order
for a questionnaire to be useful, the data it
produces must be trustworthy, i.e., we must
know that the results are meaningful and can
be applied more generally than to just the
sample tested. Proving that trustworthiness
for questionnaires involv ing subjective clinical
endpoints is not trivial, and ensuring that the
resulting data reflect the “truth” has spawned
an entire field of study. This article will provide
some insight into what th at process entails, and
why it is important. The term “validation” has
a variety of meanings in clinical research, the
first and most obvious being the assessment
of computer systems to ensure they function
as expected. “Validation” is also the process by
which any data collection instrument, including
questionnaires, is assessed for its dependabil
ity. Validating questionnaires is somewhat
challenging as they usually evaluate subjective
measures, which means they can be influenced
by a range of factors that are hard to control.
Keywords: validation, questionnaire, terrorism
Metodologie
Instrumente
Instrumentul utilizat în cadrul studiului
a fost Chestionarul de percepere a amenin-
ţărilor teroriste la adresa democraţiei (după
Papastamou, Prodromitis & Iatridis, 2005).
Acesta are 2 secţiuni:
(1) definiţii ale terorismului;
(2) mǎsurile statului împotriva teroris-
mului.
197
În cadrul acestui studiu vom analiza
cele două secţiuni.
Prima parte a chestionarului, cea refe-
ritoare la definirea terorismului, cuprinde 8
întrebări referitoare la definiţii şi explicaţii ale
fenomenului. (anexa 1).
A doua secţiune, reprezentată prin 8
itemi, vizează aspecte ce ţin de măsurile in-
stituţionale restrictive, împotriva terorimului
(anexa 1). Ambele măsurători se realizea-
ză pe o scala de tip Likert în 7 puncte, unde
1 = dezacord şi 7 = acord.
Datele demografice culese sunt cele
uzuale la o astfel de cercetare: vârsta, sexul
şi nivelul educaţiei.
Pentru traducerea chestionarului am
apelat la 4 experţi (2 lingvişti şi 2 psihologi cu
certificate de competenţă lingvistică) care au
lucrat în paralel, confruntându-se apoi versi-
unile şi alegându-se pentru fiecare item vari-
anta care reflectă cel mai bine sensul iniţial.
Acest pas a fost realizat de o terţă persoană.
Chestionarul a fost apoi supus retroversiunii
şi s-au comparat cele două versiuni în limba
engleză, pentru a vedea în ce măsură sen-
sul itemilor a fost păstrat. Comparaţia a fost
făcută de unul dintre cercetătorii care au fost
implicaţi în crearea instrumentului şi care şi-a
dat acceptul pentru utilizarea chestionarului
în limba română în această formă.
După definirea operaţională a con-
ceptului de terorism, s-a trecut la formularea
unor afirmaţii specifice (16 de itemi), afirma-
ţii factuale, închise, cotate pe o scală de tip
Likert (unde 1-dezacord, şi 7-acord) pentru
evidenţierea frecvenţei de cunoaştere a fe-
nomenului. Pentru formularea itemilor, au
fost consultate descrierile făcute de Stamos
Papastamou, Gerasimos Prodromitis şi Tile-
machos Iatridis de la Univestitea Panteion din
Grecia (2005), din articolul „Perceived Thre-
ats to Democracy: An Examination of Political
Affiliation and Beliefs about Terrorism, State
Control, and human Rights”, (Panteion Uni-
versity Athens, Greece Analyses of Social Is-
sues and Public Policy, Vol. 5, No. 1, 2005,
pp. 249--262).
Aspectul de durată a fenomenului a
fost controlat prin faptul că în cadrul studiului
au fost incluşi numai subiecţii care au avut cel
puţin 18 ani.
Ordinea întrebărilor reproduce struc-
tura tematică a chestionarului pentru a păs-
tra efectul de consecvenţă a răspunsurilor.
Chestionarul cuprinde două scale:
I. Definiţii ale terorismului;
II. Mǎsuri împotriva terorismului.
Procedură
Modalităţile procedurale de aplicare au
fost individual, în funcţie de momentul aplică-
rii pretest.
Subiecţilor li s-a prezentat obiectivul
real al cercetării, motivul pentru care li se
solicită participarea, asigurându-se confiden-
ţialitatea răspunsurilor. Pentru pretestarea in-
strumentului, am recurs la aplicarea însoţită
de interviu. Subiecţii (10 subiecţi) erau rugaţi
să explice ce probleme, nelămuriri, dificultăţi
întâmpină la completarea itemilor chestiona-
rului. În unele cazuri, problemele erau la nivel
de neînţelegere sau ambiguitate lingvistică,
în altele însă era vorba de concepte fără aco-
perire în experienţa subiecţilor.
Eşantionul ales a inclus 10 persoane
de profesiuni şi nivel de educaţie diferite. Am
ales subiecţii luând în considerare următoa-
rele criterii: nivelul de educaţie – scăzut (por-
tar), mediu (asistente medicale, vânzător,
secretare) şi ridicat (profesori) – etnia (româ-
nă şi maghiară, pentru a urmări dacă există
probleme de înţelegere la persoanele de alte
etnii), vârsta (18- 60 de ani, fiind incluse şi
persoane aflate în anul pensionării). Eşanti-
onul a cuprins atât subiecţi din grupe sociale
la care e mai probabil să apară probleme de
înţelegere, pentru a vedea nivelul de accesi-
bilitate al chestionarului, dar şi profesori de
limba română, pentru observaţii şi corecturi
lingvistice.
Scopul acestei pretestări a fost de a
evidenţia unele aspecte de conţinut precum:
gradul de dificultate a înţelegerii itemilor, ge-
198
nerarea unor reacţii de teamă sau conflicte de-
oarece acest chestionar poate fi considerat că
ar viza unele faţete intime ale vieţii acestora.
Participanţii
În ceea ce priveşte calităţile psiho-
metrice ale instrumentului, vom discuta întâi
aspectele legate de fidelitatea sa. Pentru cal-
culul consistenţei interne, am utilizat întreg
eşantionul pe care instrumentul a fost aplicat,
şi anume 530 de subiecţi, grupaţi în felul ur-
mător (anexa 2): 366 (60.4 %) de sex mascu-
lin şi 161 (30.6%) de sex feminin, cu vârsta
cuprinsă între 19 şi 54 de ani (m = 27.6 ani),
(AS - 7,5 ani); 1 % cu nivel de educaţie scă-
zut (şcoală generală), 37% nivel mediu (liceu
sau şcoală profesională), 11% absolvenţi de
colegiu / universitate fără diplomă sau şcoală
de maiştri şi 50,1% cu nivel de educaţie înalt
(absolvenţi de colegiu / universitate, cu diplo-
mă). Iar mediul de provenienţă al participanţi-
lor este urban, din municipiile Bucureşti, Baia
Mare, Cluj-Napoca, Craiova, Târgu Mureş,
Timişoara şi Satu Mare.
Rezultatele descriptive
Să vedem care sunt rezultatele obţinu-
te pentru:
a) Definirea terorismului. Rezultatele de-
scriptive pentru cei 8 itemi ai scalei (N = 530)
sunt:
70
60
50
40
30
20
10 Std. Dev = 10,83
Mean = 33,8
0 N = 530,00
10,0 15,0 20,0 25,0 30,0 35,0 40,0 45,0 50,0 55,0
12,5 17,5 22,5 27,5 32,5 37,5 42,5 47,5 52,5
Scala de definire a terorismului
N Minimum Maximum Mean Std. Deviation
Definirea
530 11,00 56,00 33,8245 10,8309
terorismului
Valid N
530
(listwise)
 Pentru cea de-a doua scală a chesti- pentru definiţii ale terorismului şi .85 pentru
onarului s-au obţinut următoarele rezultate, măsuri împotriva terorismului (anexa 3). Co-
reprezentate prin histograma de mai jos: eficientul λ3 al lui Guttman este de .86 pen-
tru definiţii ale terorismului şi λ3 pentru măsuri
120 împotriva terorismului este de .85 (anexa 3).
Indicii obţinuţi pentru fidelitatea test-
100 retest sunt mai mici decât cei pentru consis-
tenţa internă, dar în mare parte semnificativi.
80
Lotul pe care am testat fidelitatea test-retest
60
(89 de participanţi) permite evideţierea unui
efect mediu (min. 85 de subiecţi), (Cohen,
40 1992) după Miclea, 2004; Constantin, 2004;
Stan, 2002. (anexa 4).
20 Std. Dev = 10,68
Mean = 36,5
N = 530,00 α Cronbach Corelaţia test-retest
0
Indicii şi dimensiunile pentru eşantionul pentru eşantionul
10,0 15,0 20,0 25,0 30,0 35,0 40,0 45,0 50,0 55,0
Românesc Românesc
Măsurile statului împotriva terorismului N=530 N=89
Definirea terorismului .83 .70**
N Minimum Maximum Mean Std. Deviation
Măsuri împotriva
Măsurile statului terorismului .85 .76**
împotriva 530 10,00 56,00 36,4849 10,6752
terorismului
Valid N (listwise) 530 Tabelul 1. Indicii de fidelitate ai scalelor
(pentru corelaţia test-retest valori-
le însoţite de ** sunt semnificative
Rezultatele calitative şi interpretarea lor la p<0.01).

Validitatea de conţinut Corelaţiile obţinute între testele utiliza-

te sunt semnificative la pragurile de semnifi-
Până în prezent în ceea ce priveşte va- caţie (p<0.01), după cum sunt prezentate mai
liditatea, s-a realizat o analiză de itemi, pro- jos:
pusă de Lawshe (1975), după Miclea (2004),
Constantin, (2004) şi Stan, (2002) apelându- Correlation Matrix
se la un grup de 12 experţi. Fiecăruia i s-a
înmânat o listă cu itemii testului, solicitându-i- DTQ1 DTQ2 DTQ3 DTQ4 DTQ5
se să evalueze fiecare item astfel: 1-esenţial,
DTQ1 1,0000
2- util, dar nu esenţial, 3- neesenţial, pentru
DTQ2 ,4544** 1,0000
fenomenul studiat. Această analiză a ajutat
DTQ3 ,4681** ,4669** 1,0000
ulterior la calcularea proporţiei validităţii de
DTQ4 ,3598 ,4456** ,6139** 1,0000
conţinut. Toţi itemii prezentaţi au fost consi-
deraţi esenţiali şi utili de peste 50 % dintre DTQ5 ,2728 ,5969** ,4218 ,3608 1,0000
experţi. DTQ6 ,3146 ,5010 ,4722 ,3313 ,5460**
DTQ7 ,3044 ,4033 ,5066 ,6218** ,3372
Fidelitatea DTQ8 ,2859 ,5113** ,4812 ,4030 ,5575
MITQ1 ,3424 ,4268** ,3155 ,2119 ,5093**
Cel mai adesea, fidelitatea unui test se MITQ2 ,1676 ,1978 ,3321 ,1914 ,3062
referă la doua aspecte: consistenţa internă MITQ3 ,0851 ,1343 ,2125** ,1673 ,1563
şi stabilitatea în timp a rezultatelor (Miclea, MITQ4 ,1066 ,0507 ,1069 ,0881** ,0308
2004; Constantin, 2004; Stan, 2002). Pentru MITQ5 ,0932 ,0314 ,0653 ,0891 -,0304
verificarea fidelităţii s-a recurs la calcularea MITQ6 ,2260 ,2180** ,3181 ,2113 ,2270
coeficientului de consistenţă internă, şi anu- MITQ7 ,2345 ,3445 ,4650** ,3399 ,4450
me α-Cronbach, care are valoarea de .83, MITQ8 ,0995 ,1723 ,1540 ,1376 ,1898

199
 DTQ6 DTQ7 DTQ8 MITQ1 MITQ2 Rezultatul obţinut în urma aplicării me-
DTQ6 1,0000 todei kMO (kaiser-Meyer-Olkin) pentru a se
DTQ7 ,4072 1,0000 putea verifica gradul de adecvare a eşantio-
DTQ8 ,6919** ,4488 1,0000 nului pentru analiză factorială a fost de (.86),
MITQ1 ,4400** ,2899 ,4496** 1,0000 adică adecvat pentru această procedură sta-
MITQ2 ,4098** ,2332 ,4596** ,3381 1,0000
tistică.
MITQ3 ,2447** ,2538** ,2606** ,2684** ,5056
Kaiser-Meyer-Olkin
MITQ4 ,2207 ,1497 ,1854** ,2768** ,5124** ,860
Measure of Sampling
MITQ5 ,1483 ,1606 ,1330 ,2363 ,3346 Adequacy
MITQ6 ,2831 ,2241 ,4609 ,4383 ,4953 Bartlett’s Test of Approx.
4284,051
MITQ7 ,5535** ,3228 ,6062** ,4448 ,5661** Sphericity Chi-Square
MITQ8 ,3503 ,2820 ,3219 ,3523 ,4587 df 120
Sig. ,000
MITQ3 MITQ4 MITQ5 MITQ6 MITQ7
MITQ3 1,0000 KMO şi Bartlett’s Test
MITQ4 ,5780** 1,0000 Din tabelul nr. 3. (Rotirea factorilor pen-
MITQ5 ,5171** ,6631 1,0000 tru specificarea şi a corelaţiilor dintre scale)
MITQ6 ,3089 ,4324** ,4623 1,0000 putem extrage factorii care explică cel mai
MITQ7 ,3887** ,2667 ,2139 ,6455** 1,0000 bine perceperea ameninţării teroriste. Preci-
MITQ8 ,4227** ,5779** ,4269** ,4127** ,3946 zăm că factorii sunt itemii celor două 2 sca-
le (nu au fost introduse în analiză şi datele
MITQ8 demografice) care fac parte din chestionarul
studiat. Astfel factorul care ar putea explica
MITQ8 1,0000
varianţa comportamentului în acest caz este
definirea terorismului 38.35% şi măsurile pe
N of Cases = 530,0 care le ia statul împotriva terorismului 15.69,
Valorile prezentate sunt semnificative la pragul de iar scorul total mai adaugă 7.51%, adică poa-
(p<0.01) te explica 61% din varianţă.

Tabelul 3. Rotirea factorilor pentru specificarea şi a corelaţiilor dintre scale:

Total Variance Explained

Extraction Rotation
Sums Sums
of of
Squared Squared
Loadings Loadings
% Cumu- % Cumula-
Component Total of laţive Total of tive
Variance % Variance %
1 6,137 38,354 38,354 3,618 22,614 22,614
2 2,511 15,697 54,050 3,414 21,335 43,948
3 1,203 7,516 61,566 2,819 17,618 61,566

Extraction Method: Principal Component Analysis (SPSS 10)

200
 Pentru verificarea existenţei a cinci ei-
genvalues am aplicat şi criteriul grafic al lui
Cattel (scree plot-ul), prima metodă a fost una
statică, iar cea de-a doua este dinamică.
Scree plot
7 o ţară expusă ameninţării teroriste sau nu,
6
5
Important este de demonstrat, în cazul
acestui studiu, dacă datele obţinute pot avea
valoare predictivă. În acest scop mai jos este
realizată regresia liniară simplă cu scop pre-
dictiv. Aceasta pentru că dorim să cunoaştem
dacă populaţia generală consideră România
pentru a realiza intervenţii de informare şi lu-
area măsurilor adecvate. (vezi tabelul 4)

4
Valorile obţinute în urma aplicării anali-
zei de regresie, arată că puterea de predicţie
3 a chestionarului creşte cu fiecare subscală
2 nou introdusă. Dacă pentru prima scală R².
Eigenvalue

= 0.583, până la ultima scală valoarea aces-

1
0 şi variabile ca vârsta şi sex. Restul de 39 %
1 2 3 4 5 6 7 8
Rezultatele grafice de mai sus arată 2
factori posibili, dat fiind faptul că este vorba
de 2 dimensiuni. Aceştia sunt evaluaţi pe ab-
scisă, în timp ce pe ordonată sunt trecute va-
lorire eigenvalue. Factorii aleşi sunt aceia de
la care se constată o îmbunătăţire semnifica-
tivă a soluţiei şi a situaţiilor ulterioare, în care
soluţiile se ameliorează nesemnificativ. Se
observă, pornind de la dreapta la stânga, că
linia pornită în dreptul factorului trei continuă
până în dreptul factorului unu. Primii trei fac-
tori ce se află deasupra acestei linii, deci vor
fi extraşi, ducând la o soluţie cu trei factori.
tuia ajunge la 0.619, atunci când am introdus
9 10 11 12 13 14 15 16
din varianţă se datorează altor factori. Dife-
Component number
renţa de 23 % dintre valoarea explicativă a
celor două scale iniţiale şi luate în calcul şi a
celor două variabile, poate fi pusă exclusiv pe
seama influenţei celor două aspecte asupra
perceperii ameninţărilor teroriste.
Testarea eficienţei explicative a mo-
delului propus se raportează la tabelul de
mai jos, tabelul 5, unde F (4,526) = 81.40,
p<0.001.* (vezi tabelul 5)
Dacă la nivel global, lucrurile sunt cla-
re, conform tabelului 5, să analizăm şi coefi-
cienţii de regresie Beta (standardizaţi şi ne-
standardizaţi). (vezi tabelul 6)

Tabelul 4. Model Summary

Model R R Square Adjusted R Square Std. Error of the Estimate

1 ,583 ,355 ,354 1,4368
2 ,600 ,357 ,355 1,4353
3 ,608 ,369 ,366 1,4232
4 ,619 ,383 ,378 1,4092

a Predictors: (Constant), TOTAL DEFINIŢII ALE TERORISMULUI;

b Predictors: (Constant), TOTAL DEFINIŢII ALE TERORISMULUI, TOTAL MĂSURI ALE STATULUI
ÎMPOTRIVA TERORISMULUI;
c Predictors: (Constant), TOTAL DEFINIŢII ALE TERORISMULUI, TOTAL MĂSURI ALE STATULUI
ÎMPOTRIVA TERORISMULUI, VĂRSTA;
d Predictors: (Constant), TOTAL DEFINIŢII ALE TERORISMULUI, TOTAL MĂSURI ALE STATULUI
ÎMPOTRIVA TERORISMULUI, VARSTA, SEX.

201
Tabelul 5. ANOVA

Model Sum of Squares df Mean Square F Sig.

1 Regression 599,173 1 599,173 290,255 ,000
Residual 1089,951 528 2,064
Total 1689,125 529
2 Regression 603,533 2 301,766 146,492 ,000
Residual 1085,592 527 2,060
Total 1689,125 529
3 Regression 623,650 3 207,883 102,627 ,000
Residual 1065,475 526 2,026
Total 1689,125 529
4 Regression 646,615 4 161,654 81,408 ,000
Residual 1042,509 525 1,986
Total 1689,125 529

a Predictors: (Constant), TOTDR;

b Predictors: (Constant), TOTDR, TOTMAS;
c Predictors: (Constant), TOTDR, TOTMAS, VARSTA;
d Predictors: (Constant), TOTDR, TOTMAS, VARSTA, SEX.

Tabelul 6. Coefficients

Unstandardized Standardized
t Sig.
Coefficients Coefficients
Model B Std. Error Beta
(Constant) ,125 ,205 ,612 ,541
1
TOTDR 9,826-02 ,006 ,596 17,037 ,000
(Constant) ,327 ,247 1,323 ,186
2 TOTDR ,103 ,007 ,622 15,771 ,000
TOTMAS 9,60-03 ,007 ,057 1,455 ,146
(Constant) ,401 ,337 1,191 ,234
TOTDR ,103 ,006 ,623 15,916 ,000
3
TOTMAS 9,474-03 ,007 ,057 1,446 ,149
VâRSTĂ 2,599E-02 ,008 ,109 3,151 ,002
(Constant) -,611 ,339 1,802 ,072
TOTDR ,101 ,006 ,615 15,849 ,000
4 TOTMAS 1,247-02 ,007 ,074 1,905 ,057
VâRSTĂ 1,925E-02 ,008 ,081 2,291 ,022
SEX ,417 ,123 ,122 3,401 ,001

Dacă analizăm datele obţinute de la a ameninţării teroriste: vârsta (b=0.0025)- în

cea de-a doua ecuaţie de regresie, observăm tabel 2.59E-02. Toţi ceilalţi indicatori sunt fac-
că este o dimeniune care nu contribuie sem- tori care influenţează semnificativ nivelul de
nificativ la explicarea nivelului de percepere percepţie al pericolului terorist.

202
Interpretarea rezultatelor
Valoarea coeficientului α-Cronbach
ne indică o fidelitate mare a chestionarului.
Mai mult coeficientul λ3 al lui Guttman aduce
o notă de precizie, fiind mai apropiat de va-
loarea reală (anexa 3). Prin urmare, pe baza
acestei calităţi psihometrice odată verificată,
putem utiliza cu încredere chestionarul pe po-
pulaţia ţintă pentru care a fost construit.
Cotarea chestionarului de percepere a
ameninţării teroriste
Răspunsurile subiecţilor vor fi cotate
conform scalei Likert, nu există itemi cotaţi in-
vers. Valoarea minimă care poate fi obţinută
de un respondent este de 16 puncte, iar cea
maximă este de 112. Intervalul 1-37 puncte
este pentru situaţia ameninţare scăzută a te-
rorismului la adresa democraţiei, între 38-74
pentru situaţia ameninţare medie a terorismu-
lui la adresa democraţiei, iar între 75 - 112
pentru situaţia ameninţare crescută a teroris-
mului la adresa democraţiei. Administrarea
chestionarului s-a făcut în grup.
În ceea ce priveşte validitatea instru-
mentului, ne-am oprit la validitatea de conţi-
nut, pentru a vedea în ce măsură ceea ce se
urmăreşte în cercetarea din Grecia, poate fi
urmărit şi în contextul românesc. Problema
ridicată a fost că în România nu au avut loc
atacuri teoriste, aşa cum este cazul Greciei.
De aceea, rezultatele obţinute nu acoperă
toată plaja de răspunsuri, iar chestionarul are
putere discriminativă în cadrul populaţiei din
România.
O parte din limitele demersului nostru
vin din motive de constrângeri ale realităţii: lo-
turile de subiecţi (de exemplu aplicarea ches-
tionarului însoţit de scala de minciună, pentru
a vedea dacă s-au dat şi răspunsuri dezira-
bile social) au fost limitate, puterea statistică
a cercetării fiind astfel mai mică. Măsurarea
fidelităţii test-retest a fost realizată pe bază de
voluntariat, iar timpul între cele două aplicări
a fost de 2 săptămâni.
Limitele fundamentale sunt date însă
de sensul abordării noastre, care a fost uni-
lateral, de la instrument spre realitate. Din
această cauză, au rămas cu certitudine as-
pecte neacoperite ale realităţii care dau pro-
203
babil în mai mare măsură specificul contextu-
lui organizaţional românesc decât cele ce pot
fi puse în evidenţă prin instrumentul avut.
Ce rămâne valabil din demersul nos-
tru? În primul rând adaptarea calitativă a in-
strumentului, evidenţierea unora din limitele
lui şi sugestiile pentru îmbunătăţire. În al doi-
lea rând, şi mult mai important, observarea
unor aspecte din contextul românesc legate
de tema acestei cercetări ce merită investi-
gate mai în profunzime. Un astfel de exemplu
ar fi dintre informaţiile care există la nivelul
populaţiei despre fenomenul de terorism.
În ceea ce priveşte sugestiile pentru
îmbunătăţirea instrumentului, prima dintre ele
e legată de diferenţierea între scale în funcţie
de ceea ce măsoară ele: comportamente sau
intenţii comportamentale, atitudini, percepe-
rea subiectivă a realităţii, poate însoţirea sca-
lelor de apreciere subiectivă cu scale paralele
de evaluare a unor comportamente (şi măsu-
rarea discrepanţelor dintre cele două tipuri de
scale – s-ar putea ca aceste discrepanţe să
explice mai multe decât simpla percepere su-
biectivă asupra unor domenii a realităţii).
A doua sugestie e legată de culegerea
unor indicatori din realitate care să constitu-
ie dimensiuni de comparaţie între contextul
românesc şi cel european. Ambele sugestii
se constituie în demersuri care ar îmbunătăţi
validitatea cercetării transculturale şi ar per-
mite o reală comparaţie între ţările implicate
în studiu.
Concluzii majore şi aplicaţii practice
Prezentul studiu de cercetare şi-a pro-
pus să vadideze un instrument prin care se
poate evalua perceperea societăţii româneşti
cu privire la pericolul reprezentat de terorism.
Acest aspect a fost realizat prin apli-
carea iniţială a chestionarului de perceperea
ameninţărilor teroriste la adresa democraţiei
al cercetătorilor Papastamou, Prodromitis, şi
Iatridis, (2005) din Grecia tradus şi validat.
Desfăşurarea unei cercetări în domeniul per-
ceperii societăţii româneşti cu privire la peri-
colul reprezentat de terorism impune aşadar
utilizarea instrumentului de măsură. Au fost
aşadar, traduse cele două scale care fac re-
ferire la definirea terorismului ca şi concept şi
perceperea prevenirii terorismului din partea
autorităţilor din chestionarul de percepere a
ameninţărilor teroriste la adresa democraţi-
ei validat pe societatea civilă din Grecia de
către cercetători Papastamou, Prodromitis, şi
Iatridis din Grecia de la Universitatea Pante-
ion. Având o bună fidelitate pentru cosistenţa
internă şi o bună validitate de conţinut pu-
tem afirma ca instrumentul ne poate ajuta să
indentificăm percepere fenomenului terorism
la societatea românească. Foarte multe din
victimele atacului din 11 septembrie 2001,
din SUA, şi a atentatelor din Europa şi din
alte state precum Rusia s-au dus la psihologi
pentru terapie şi ajutor psihologic pentru a
putea depăşi reacţiile discrepanţelelor cog-
nitiv-comportamentale, stresul personal şi
familial. A gândi, a simţi, a acţiona, sunt atri-
butele psihologiei. Războiul despre terorism
are consecinţe psihologice. Un raport ameri-
can (Zimbardo, 2003) spunea: „Infrastructura
sănătăţii publice naţionale va fi afectată după
un nou atac terorist”. De aceeaşi părere au
mai fost şi cei din comitetul I.O.M. din SUA.
Psihologul Adrienne Stith Butler, PhD afirmă
că: „Foarte mulţi oameni vor simţi consecin-
ţele unui nou atac terorist”. Mai era amintit
de acelaşi cercetător că: „Pregătirea pentru
consecinţele psihologice ale terorismului im-
plică o strategie pentru sănătatea publică”. O
altă părere publicată de Academia Naţională
a Ştiinţelor din SUA, în luna iunie 2002 făcea
remarca cum că: „Nu vorbim doar despre
probleme psihiatrice, ci, despre consecinţele
comune, pornind de la incipient la moderat, la
răspunsuri lipsite de stres şi schimbări com-
portamentale” de unde şi nevoia unui studiu
la nivel naţional privind perceperea formei de
manifestare antisocială de tip terorist pe de
o parte iar pe de alta pregătirea unei naţiuni
faţă de o ameninţare la adresa ei.
Validarea unui instrument de măsurare
pe populaţia României ne ajută să identificăm
la nivel de percepere a societăţii, amenin-
ţarea teroristă, pentru a evidenţia nivelul de
cunoaştere asupra modului în care populaţia
investigată se raportează la fenomenul te-
rorist şi la manifestările acestuia precum şi
a celui în care resursele lor personale şi de
coping sunt folosite funcţional adaptativ sau
disfuncţional dezadaptativ atunci când acţiu-
nile teroriste s-ar manifesta şi la noi în ţară.
Utilitatea şi scopul acestui studiu răspunde
204
unor aşteptări naţionale în vederea progra-
melor strategice comprehensive cu consecin-
ţe psihologice integrate într-un model lărgit de
sănătate publică şi pentru a oferi intervenţii
şi programe individuale şi de grup la nivel de
ţară în vederea prevenirii reacţiilor pshiholo-
gice adverse în cazul unui atac terorist. Mai
mult decât atât, sunt importante dezvoltarea
unor strategii de cercetare psihologică pen-
tru a ghida şi direcţiona spre grupul-ţintă vul-
nerabil intervenţiile de specialitate precum şi
instruirea furnizorilor de servicii psihoterapeu-
tice incluzând psihologi şi alţi agenţi sociali şi
medicali. Utilitatea practică a acestui studiu a
fost atinsă. Cunoaşterea perceperilor cu privi-
re la un aspect ce ne poate influenţa radical
existenţa, precum şi a modalităţii şi căilor de
influenţare a lor poate duce la găsirea unor
modalităţi de control al acestuia.
O primă limită a acestui studiu care se
impune este numărul mic de subiecţi (530)
încadraţi în cercetare. Aceasta pentru că as-
pectul cercetat ne priveşte pe toţi, iar extra-
gerea unui lot reprezentantiv ar fi presupus
un număr mai mare de subiecţi. O altă limi-
tă a studiului este faptul că subiecţii nu au
fost aleşi în mod randomizat, deşi o selecţie
aleatoare ar fi fost de preferat, pentru că s-a
realizat pe bază de voluntariat. Este posibil
ca unele răspunsuri să fi fost dezirabil social,
în sensul că subieţii să fi intuit scopul real al
experimentului. Cu toate că aplicarea ches-
tionarelor nu ridică dificultăţi, interpretarea lor
trebuie făcută cu prudenţă, deoarece instru-
mentul a surprins doar un nivel declarativ al
participanţilor.
O posibilă recomandare pentru cerce-
tări viitoare este de a lua în calcul şi aceste
limite şi controlul, pentru o mai mică probabi-
litate de apariţie a unor variabile confundate.
Cu toate că s-a încercat respectarea a cât
mai multor norme metodologice ale statisti-
cii, acest studiu s-a realizat în mediul extern,
social care nu oferă posibilitatea respectării
în totalitate a condiţiilor experimentale cerute
de exigenţa ştiinţifică. De aceea recomandăm
utilizarea critică a instrumentului validat şi
studiile viitoare să clarifice calităţile psihome-
trice ale acestui instrument pentru societatea
românească. Desigur, cu siguranţă intrumen-
tul validat de noi poate fi volosit ca punct de
plecare pentru depistarea unor perceperi mai
concrete si clare ale societăţii în general din
ţara noastră cu privire la fenomenul terorist.
Rezultatele participanţilor la chestionar au o
valoare statistică relativă datorită caracteru-
lui limită, imprimat de numărul de subiecţii.
Obiectiv vorbind, acest lucru este de înţeles
având în vedere caracterul intervenţiei , însă
studiul se poate reaplica pentru alte categorii
ale populaţiei.
Se mai cere traducerea şi adaptarea pe
populaţia românească şi alte scale de măsu-
ră a perceperilor cu privire la fenomenul studi-
at dar şi dezvoltarea unor noi instrumente de
măsurare în special a unor scale situaţionale.
Se vehiculează tot mai mult ideea dezvoltării
unor astfel de scale situaţionale întrucât ele
permit măsurarea atât a perceperilor cât şi a
răspunsurilor societăţii româneşti la unii sti-
muli similari cu fenomenul studiat de noi.
Bibliografie
Ahmed, M. N., (2003). Behind the war on terror.
New society publishers, Canada.
Amoore, L., (2007). Vigilant Visualities: The Watch-
ful Politics of the War on Terror. In Security
Diologue. Vol. 38, no 2 june, p 215-232. Prio,
Oslo.
Ariel, M., (2001). Terrorism as a strategy of insur-
gence, in Terrorism and political violence,
vol. 5, nr. 4, p. 213-251. FrankCass, London.
Bandura, A., (2006). Psychological Modeling: Con-
flicting Theories. Aldine Transaction. Oxford
University Press, USA. Blackwell Publishing.
Bandura, A., (1998). Mechanisms of Moral Disen-
gagement, pages 161–91, in Walter Reich,
ed., Origins of Terrorism: Psychologies, Ideol-
ogies, Theologies, State of Mind. Cambridge:
Cambridge University Press.
Beach, h., (2006). Understanding Islamic Terror-
ism. Isaac Publishing, Uk.
Bongar, B., et al., (2006). Psychology of Terrorism.
Oxford University Press, USA.
Borum, R., (2005). Psychology of terrorism. Tampa:
University of South Florida.
Constantin, T., (2004). „Construcţia chestionarelor
standardizate de evaluare psihologică.” p. 65-
106. In Evaluarea psihologică a personalului.
Ed. Polirom:Iaşi.
Corman, R. S., & Schiefelbein S. J., (2006). Com-
munication and Media Strategy in the Jihadi
War of Ideas. Arizona State University.
Crenshaw, M., (2000). ‘The Psychology of Terror-
ism: An Agenda for the 21st Century. In Politi-
cal Psychology 21: 405–20.
205
Della Porta, D., (2004). ‘Terror Against the State.’
Pp. 208–16 in The Blackwell Companionto
Political Sociology, edited by kate Nash and
Alan Scott. Oxford, Uk.
Elster, J., (2005). ‘Motivations and Beliefs in Suicide
Missions.’ Pp. 233–58 in Making Sense of
Suicide Missions, edited by Diego Gambetta.
Oxford, Uk: Oxford University Press.
Ethan, B. M., (2007). Correlates of Public Support
for Terrorism in the Muslim World. The United
States Institute of Peace.
Ethan, B. M., & Dickson, E., (2006). The Propa-
ganda of the Deed: Terrorism, Counterterror-
ism, and Mobilization. Washington University,
USA.
Ganor, B., (2006). Defining Terrorism: Is One Man’s
Terrorist Another Man’s Freedom Fighter?,
The Strategy of Modern Terrorism, Counter-
ing State-Sponsored Terrorism. ICT Papers
on Terrorism, herzliya, Israel.
Ganor, B., (2005). „Terrorism as a Strategy of Psy-
chology Warfare”. in Trauma of Terrorim, p.
33-44. haworh Press: NY.
Giddens, A., (2005). Sociologie. Ed. All: Bucureşti.
Goldstein, E. B., (2007). Cognitive Psychology:
Connecting Mind, Research and Everyday
Experience. Wadsworth Publishing; 2 edition.
Goodwin, J., (2006). ‘A Theory of Categorical Ter-
rorism.’ in Social Forces 84: 2027–46.
Gompert, C. D., (2007). „Cognitive Requirements”
in Global COIN. RAND Corporation: CA.
Grammich, C., & Fair, C. C., (2007). `American and
Iranian Public Opinion: The Quest for Com-
mon Grounds.` In Journal of South Asian and
Middle Eastern Studies, Vol XXX, No. 3.
Greenberg, M., Craighill, P., & Greenberg, A. (2004).
Trying to understand behavioral responses to
terrorism: Personal civil liberties, environmen-
tal hazards, and U.S. resident reactions to the
September 11, 2001 attacks. Human Ecology
Review, 11(2), 165–176.
Guttman, D., (1979). Killers and Consumers: The
Terrorist and His Audience, „Social Re-
search”, 46, 517–26.
hayes, N., & Orrell, N., (2003). Psychology: An Intro-
duction. Third edition, Longman Group Uk LTD.
hoffman, B., (2007). The Victims of Terrorism: An
Assessment of Their Influence and Growing
Role in Policy, Legislation, and the Private
Sector. RAND Corporation, USA.
hoffman, B., et al., (2007). State of the Struggle:
Report on the Battle Against Global Terror-
ism. Council on Global Terrorism, USA.
hoffman, B., (2006). „Defining Terrorism”. in Inside
Terrorism, Columbia University Press.
horgan, J., (2005). Psychology of Terrorism. Lon-
don: Routledge.
hudson, A. R., & Majeska, M., (2005). The Sociol-
ogy And Psychology Of Terrorism: Who Be-
 comes A Terrorist And Why? University Press Simileanu, V., (2006). „Terorismul – Doctrină poli-
of the Pacific. tico-religioasă”. In Revista Terorismul Azi,
hubbard, D. G., (1983). The Skyjacker: His Flights Vol. I anul I, p. 73-91. Ed. ASCT: Cluj-Napoca.
of Fantasy. New York: Macmillan. Sireci, S. G., (1998). The Construct of Content Va-
Juan José Miguel-Tobal, et al, (2005). Psycho- lidity, Social Indicators Research, Volume 45,
pathological Repercussions of the March 11 Numbers 1-3 / November, 1998.
Terrorist Attacks in Madrid. Psychology in Sloan, S., (2008). The Evolution of Terrorism as a
Spain, Vol. 9. No 1, 75-80. Global Test of Wills: A Personal Assessment
kohut, A., (2005). How the United States is per- and Perspective. MIPT: Oklahoma City.
ceived in the Arab and Muslim worlds. Tes- Sookhdeo, P., (2006). Să înţelegem terorismul is-
timony before the U.S. house International lamic. Ed. Făclia: Oradea.
Relations Committee, Subcommittee on Stan, A., (2002). Testul psihologic. Evoluţie,
Oversight and Investigations. construcţie şi aplicaţii. Ed. Polirom:Iaşi.
kull, S., (2007). `Perceptions of Others’ Support` in Stevens, M. J., (2005). ‘What Is Terrorism and Can
Muslim Public Opinion on US Policy, Attacks Psychology Do Anything to Prevent It?’ in Be-
on Civilians and al Qaeda. havioural Sciences and the Law 23: 507–26.
Laqueur, W., (2006). „Voices of Terror.” In Jihad in Terri L., Tanielian, B. D., (2008). Understanding
the Cause of God. Sayed Qutab. Preparing for the Psychological Consequenc-
Libicki, C. M., Chalk, P. & Sisson, M., (2007). Ex- es Terrorism. RAND, CA.
ploring Terrorist Targeting Preferences. Tosini, D., (2007). Terrorismo e Antiterrorismo nel
RAND Corporation, CA. XXI Secolo. Roma-Bari: Laterza.
Lieth, N., (2004). The Outrage and Religion. Focus, Walser, D.R., et al, (2004). Disaster and Terrorism:
28: Germany. Cognitive-Behavioral Interventions. Prehosp
Juergensmeyer. M., (2000). Terror in the Mind of God. Disast Med 2004; 19(1): 54–63: SUA.
Berkeley, CA: University of California Press. Wilkinson, P., (2006). Terrorism versus Democracy.
Maule, J. & et al., (2007). `how Uk Muslims and New York, NY: Frank Cass Publishers.
non-Muslims think about terrorist risk`. in ISP/ Zimbardo, F., (2005). The Psychology of terrorism:
NSC Briefing Paper 07/01, p. 6-8. The Royal Mind Games and Healing. Standford Univer-
Institute of International Affairs, Uk. sity.
Miclea, M., (2004). „Principii generale de analiză Zuckerman, M., (2002). Good and bad humors: Bio-
şi interpretare a rezultatelor la teste.” Ghid chemical bases of personality and its disor-
de prezentare generală a bateriei de teste ders. Psychological Science, 6, 325-322.
psihologice de aptitudini cognitive BTPAC.
Cognitrom: Cluj-Napoca.
Nacos, B. L., (2006). Terrorism and Counterterror-
ism. New York, NY: Pearson Longman.
Oots, k. L., & Thomas C. W., (1985). „Terrorist and
Victim: Psychiatric and Psychological Ap-
proaches from a Social Science Perspective”,
in Terrorism: An International Journal, 8, No.
1, 1–35.
Opre, A., (2007). Psihologia personalităţii. Universi-
tatea Babeş–Bolyai Facultatea de Psihologie
şi Ştiinţelor Educaţiei: Cluj-Napoca.
Papastamou, S., Prodromitis, G., Iatridis, T.,
(2005). Perceived Threats to Democracy: An
Examination of Political Affiliation and Beliefs
about Terrorism, State Control, and Human
Rights. Analyses of Social Issues and Public
Policy, Vol. 5, No. 1, 2005, pp. 249–262.
Post, J. M., (2005). ‘The New Face of Terrorism:
Socio-Cultural Foundations of Contemporary
Terrorism.’in Behavioural Sciences and the
Law 23: 451–65.
Scalechti, F., (2006). Securitatea comunitara. Uni-
versitatea Bioterra: Bucureşti.
Schmid, A. P., (2005). Terrorism as Psychological
Warfare. Democracy and Security, Vol. No. 2,
London.

206
Anexa

Vârstă.............sex.....................ocupaţie..................................................................................

CHESTIONAR
PERCEPEREA AMENINţĂRILOR TERORISTE LA ADRESA DEMOCRAţIEI

INSTRUCŢIUNI:
Citiţi cu atenţie fiecare afirmaţie de mai jos şi acordaţi o notă cuprinsă în intervalul
1-7, unde, 1 înseamnă = nu sunt de acord, 7 înseamnă = sunt de acord cu afirmaţia. Nu
există întrebări juste sau nejuste, acest chestionar nefiind un test de inteligenţă sau de
aptitudini, ci doar o măsură a perceţiei dvs. cu privire la ameninţările teroriste pentru ţara
noastră. Nu omiteţi nici o întrebare şi daţi un sigur răspuns. Datele colectate vor fi folosite
în scop ştiinţific.Vă mulţumim.

1. Fenomenul terorist este întreţinut cu sprijinul autoritǎţii pentru a-i justifica caracterul arbitrar şi
opresiv?

1________2______3_____4_____5_____6_____7
dezacord acord

2. Terorismul este o formǎ de acţiune politicǎ menitǎ sǎ submineze democraţia?

1________2______3_____4_____5_____6_____7
dezacord acord

3. Singurul mod eficient de combatere a terorismului este eliminarea cauzelor lui: nedreptatea şi
inegalitatea socialǎ?

1________2_____3____4_____5_____6_____7
dezacord acord

4. Autorităţile prin caracterul arbitrar al guvernǎrii, supun drepturile individuale unor riscuri mai
mari decât activitǎţile teroriste?

1________2______3______4_____5_____6_____7
dezacord acord

5. Terorismul sfideazǎ crezurile fundamentale ale societǎţilor civilizate cǎutând sǎ-şi ascundǎ
esenţa criminalǎ în spatele unor argumente politice lipsite de consistenţǎ?

1________2______3_____4_____5_____6_____7
dezacord acord

6. Terorismul este o formǎ violentǎ a luptei politice, fiind propulsat de motive şi obiective cu ca-
racter politic?

1________2______3_____4_____5_____6_____7
dezacord acord

207
7. Siguranţa populaţiei civile este expusǎ unui risc mai mare din partea autoritǎţilor, prin carac-
terul arbitrar al guvernǎrii?

1________2_____3____4_____5_____6_____7
dezacord acord

8. Terorismul este o formǎ de acţiune politicǎ ce nesocoteşte şi încalcǎ drepturile omului?

1_______2______3_______4_____5_____6_____7
dezacord acord

9. Procedurile de extrǎdare a persoanelor suspectate de terorism trebuie simplificate?

1_______2______3_______4_____5_____6_____7
dezacord acord

10. Trebuie autorizată folosirea constrângerilor psihologice împotriva persoanelor suspectate de

terorism în timpul interogatoriilor?

1_______2______3______4_____5_____6_____7
dezacord acord

11. Supravegherea vieţii cotidiene a cetǎţenilor este importantă?

1_______2______3______4_____5_____6_____7
dezacord acord

12. Trebuie autorizată folosirea forţei fizice împotriva persoanelor suspectate de terorism în tim-
pul interogatoriilor?

1_______2______3______4_____5_____6_____7
dezacord acord

13. Trebuie autorizată supravegherea convorbirilor telefonice ale cetǎţenilor?

1_______2_______3______4_____5_____6_____7
dezacord acord

14. Cererile de azil politic venite din partea persoanelor suspectate de terorism trebuie rezolvate?

1_______2______3_____4_____5_____6_____7
dezacord acord

15. Trebuie întărit regimul de control vamal în toate punctele de acces într-o ţarǎ?

1_______2______3_____4_____5_____6_____7
dezacord acord

16. Trebuie reintrodusǎ pedeapsa cu moartea în cazul teroriştilor?

1_______2______3_____4_____5_____6_____7
dezacord acord

208
ISBN 978-973-53-2570-1

9 789735 325701