Eseu „În Grădina Ghetsemani”

Poet, prozator, dramaturg, eseist interbelic, Vasile

Voiculescu publică în al treilea său volum, „Pârgă” (1921), opera
„În Grădina Ghetsemani”, un poem-icoană emblematic pentru
tradiționalismul creației voiculesciene.
Punctul de plecare al poeziei „În grădina Ghetsemani ” îl
constituie Evanghelia Sfântului Luca, o dovadă în acest sens fiind
preluarea de către Voiculescu în poezia sa a „sudorilor de sânge”,
metaforă ce are darul de a evidenția puterea rugăciunii lui Iisus, ce
este înfățișat în scena de pe Muntele Măslinilor: „îngenunchind Se
ruga, zicând «Părinte, de voieşti treacă de la Mine acest pahar...
Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!»[…] Iar El, fiind în chin
de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca
picături de sânge care picurau pe pământ”. (Luca 22, 40-46).
Titlul, cu harul său de a anticipa conținutul, impune un
substantiv propriu, ce trimite către o coordonată spațială de
sorginte biblică. Cititorul se conectează astfel la un fond cultural
colectiv creștin, titlul fiind și o posibilitate de a călători în timp în
urmă cu 2000 de ani. Substantivul „grădină” trebuie asociat altui
peisaj decât cel autohton, fiind în fond o trimitere către o livadă
dee măslini, vocabula „Ghetsemani” semnificând numele locului
de unde se culeg și se prelucrează măslinii. Titlul presupune și o
imagine artistică vizuală, susținând expresia „poem-icoană”,
deoarece se referă la un element iconografic de notorietate în
spațiul creștin răsăritean: Rugăciunea din Grădină sau Rugăciunea
de pe Muntele Măslinilor. Această rugăciune a lui Iisus este
plasată între Cina cea de Taină și arestarea care a generat
crucificarea, patimile Mântuitorului.
 Simetria textului este generată în primul rând la nivelul
semnelor de punctuație, punctele de suspensie invitând lectorul la
reflecție, relativizând în același timp factorul cronologic.
În al doilea rând, imaginea naturii dezlănțuite regăsită în
versul patru al strofei întâi, „Și amarnica-i strigare stârnea în slăvi
furtuna” revine în strofa ultimă prin personificarea „păreau că vor
să fugă din loc , să nu-l mai vadă...”, ce se referă la măslini și prin
adverbul substantivizat „vraiștea grădinii”, cu o puternică imagine
vizuală.
Voiculescu este un explorator și un utilizator experimentat al
limbii române. Dacă în viața de zi cu zi este medic, în spațiul
personal își arată latura creativă. În timp ce în primele două
volume autorul utilizase în exces muntenismele, reflex
antropologic autobiografic, în volumul III el își rafinează limbajul,
evoluția sa autoasumată fiind regăsită în titlul volumului „Pârgă”.
Extras din volumul amintit, poezia „În Grădina Ghetsemani”
împletește registrul stilistic religios asociat temei de inspirație
creștină cu registrul stilistic standard, registrul regional limitându-
se la doi termeni capabili să dea originalitate și culoare stilului
voiculescian: „sterlici” și „vraiștea”. Se impun și cuvinte
polisemantice care ambiguizează, relativizează mesajul în mod
necesar: „veninul groaznic”, „grozava cupă”, „amarnica strigare”.
În perioada interbelică se dezvoltă în spațiul românesc două
curente literare antagonice, modernismul și tradiționalismul, ce
generează o polemică contructivă și echilibru Continuatorul unor
tendințe de sfârșit de secol XIX, început de secol XX, respectiv
sămănătorismul și poporanismul, tradiționalismul modern
interbelic este o ideologie ce presupune o orientare către
civilizația rurală, valorile tradiționale și spiritualitatea
românească.
Reviste și cenacluri tradiționaliste au existat în mod firesc,
între cele mai importante figurând revista „Viața românească”,
apărută la Iași în 1920 sub coordonarea lui Garabet Ibrăileanu, o
alta fiind revista „Gândirea” apărută la Cluj în 1921 sub
conducerea lui Cezar Petrescu și strămutată la București în anul
următor sub conducerea lui Ion Pillat, Nichifor Crainic și Vasile
Voiculescu. Dorind să facă diferența dintre tradiționalism și
curentele de aceeași factură care l-au precedat, Nichifor Crainic
afirma: „ Sămănătorismul a avut viziunea magnifică a pământului
românesc, dar n-a vazut cerul spiritualității românești”.
Poezia „În Grădina Ghetsemani” își dezvăluie caracterul
tradiționalist prin plierea pe șablonul lirismului obiectiv,
descrierile de tip tablou și potret fiind o constantă a formulei
amintite. Astfel, descoperim în text personajul liric Iisus aflat într-
o puternică stare de suferință, fapt relevat de structurile „Căzut pe
brânci”, „chipu-i alb ca varul”, „amarnica-i strigare”. În
concordanță cu zbuciumul interior al lui Iisus, ultima strofă aduce
cu sine tabloul unei naturi răvășite: „Deasupra fără tihnă, se
framântau măslinii/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai
vadă”.
Un alt element tradiționalist regăsit în text trimite la
respectarea cu rigurozitate a canoanelor poetice. Creația propune
patru catrene, cu rimă încrucișată „paharul”- „varul”, măsura
versurilor de paisprezece silabe, iar ritmul iambic, cu cezură.
De asemenea, tematica este de factură biblică, poetul redând
suferința lui Iisus înainte de răstignire, determinată de dualitatea
personajului liric, om și Dumnezeu în același timp. Tema este
susținută de un o serie de motive literare de origine creștină,
precum motivul rugăciunii, al cupei, al trădării.
Viziunea despre lume a poetului Voiculescu este descoperită
încă din versul incipit, „Iisus lupta cu soarta și nu primea
paharul”, secvență ce imprimă motivul rugăciunii, precum și
statutul de Mântuitor, de Hristos, conotație a vocabulei „soartă”.
Versul doi ne ajută să vizualizăm o prosternare a personajului
liric, „Căzut pe brânci în iarbă”, al cărui chip „alb ca varul” este
traversat de „sudori de sânge”, aceste elemente de portret făcând
trimitere către dualitatea Sa. La nivel stilistic, versul patru
completează imaginile artistice predominant vizuale cu o imagine
artistică auditivă, ce reprezintă o inversiune cu rol semantic și
prozodic: „amarnica-i strigare”. Dinspre static, poezia trece către
dinamic datorită substantivului „furtună”, denotând un zbucium
reflectat la scară universală.
A doua strofă accentuează motivul paharului, metaforă
pentru patimile, răstignirea și moartea care îl așteptau pe Iisus în
următoarele două zile după Rugăciunea din Grădină. „Grozava
cupă” este întinsă de „O mâna nendurată”, ce aparține lui
Dumnezeu-Tatăl, a cărui voință inexorabilă nu poate fi schimbată.
În toate picturile-fresce care înfățișează aceasta scenă biblică,
paharul, înconjurat de raze luminoase, simbol al suferinței de
neînlăturat, figurează obligatoriu. „Paharul” chinurilor la care va
fi supus Iisus se asociază în viziunea lui Voiculescu și cu Graalul,
paharul din care, conform legendei, Iisus ar fi băut la Cina cea de
Taină. Tot legenda mai spune că în acest pahar, păstrat ca o
relicvă, Iosif din Arimanteea ar fi cules picăturile de sânge de sub
crucea Răstignitului. Motivul cupei apare și în poezia scrisă mai
târziu și intitulată chiar „Graalul”, aspect ce dovedește adâncirea
și continuitatea sentimentului religios în opera lui Vasile
Voiculescu pe întrega sa carieră. Ultimele două versuri ale acestui
catren surprind tensiunea uriașă în care se află Mântuitorul,
generată de dificila sa misiune de răscumpărare a păcatelor
oamenilor prin sacrificiul suprem. Deși își asumase încă de la
început această cale, Iisus, prin latura Sa umană, cunoaște
proporțiile viitoarelor Sale patimi și începe să se teamă: „Dar nu
voia s-atingă infama băutură.” Adjectivul în inversiune „infama”
este un neologism al cărui sens este de rău, nenorocit și care prin
singularitatea sa ajută la conservarea ritmului și a măsurii textului.
Strofa terță debutează printr-o imagine gustativ-vizuală: „apa
verzuie-sterlici de miere”/ venin groaznic-dulceață”. Superficiul
verzui trebuie băut mai întâi pentru a se ajunge la „miere”, la
mântuirea omenirii, „sterlicii” fiind ca o promisiune a intrării în
Împărăția Cerurilor. Antiteza moarte-viață de la finalul catrenului
trebuie interpretată la nivelul dualității deja amintite, Iisus având
destinul de a trăi ca om și de a muri ca om. Textul valorifică însă
sensurile creștine. Vocabula „moarte”, „bătându-se cu moartea”
reprezintă crucificarea, patimile lui Iisus, iar cuvântul „viață”, a
cărui scriere ar necesita folosirea inițialelor majuscule, amintește
de Viața Veșnică.
Ultima strofă reia imaginea naturii care suferă alături de
Creatorul ei. Măslinii, simbol al păcii, sunt personificați si
anticipează faptele pe care le vor comite oamenii, trădarea:
„Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii”. Structura „Treceau
bătăi de aripi ” pare să introducă ideea prezenței Sfântului Duh,
care alături de Iisus și Dumnezeu-Tatăl alcătuiește Sfânta Treime.
Versul excipit transmite hotărârea indirectă luată de Iisus, El
alegând să Se sacrifice din bunătate pentru cei care Îl vor răstigni.
Astfel, „ulii de seară” simbolizează fariseii, iar „prada” devine
imaginea mielului Domnului, Iisus.
 Cu certitudine, Vasile Voiculescu a fost un poet, un gânditor
și unul dintre puținii oameni care nu numai că credea în
Dumnezeu, dar Îl și descoperise, după cum se însuși spune în
discursul rostit în fața studenților la Teologie, intitulat
„Confesiunile unui scriitor și medic”: „M-am născut, cred, un tip
credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios
chiar dacă nu aş fi religios”. Poezia „În Grădina Ghetsemani”
rămâne una din capodoperele tradiționaliste ale perioadei
interbelice românești, mesajul ei reverberând și astăzi.