Criza rachetelor cubaneze a reprezentat începutul unei noi ere la tipul de

reacție al societății americane, în fața încercărilor de extindere a sferei de

influență sovietică. O lungă perioadă de timp, această criză a fost tratată
ca fiind un conflict de frontieră a celor două blocuri, dar ea a reprezentat
în fapt unul dintre momentele critice ale războiului rece. Acum, după
trecerea a zeci de ani, noi documente ne pot oferi o imagine mai clară a
ceea ce a însemnat războiul fierbinte - legat de descoperirea rachetelor
sovietice din Cuba.
Astăzi putem analiza la rece modalitățile în care s-au desfășurat negocierile interne ale
administrației americane și externe, cele americano – sovietice, din perioada 16-28
octombrie 1962, timp în care, între pacea sau războiul mondial, linia de demarcație a fost
asemenea firului roșu, inventat cu această ocazie.

Propunerile lui McNamara

Criza cubaneză a nu apărut ca rezultat al perfecționării tehnicilor de spionaj americane. A
fost rezultatul escaladării de către sovietici a războiului rece, escaladare ce n-a trecut
neobservata de „partenerul” mondial de conflict.

La 16 octombrie 1962, John F. Kennedy i-a convocat de urgenta la Casa Albă pe cei mai
apropiați consilieri ai săi, deoarece, în noaptea dintre 15 și 16 octombrie 1962, CIA deținea
dovada existenței de rachete nucleare sovietice a căror dispozitive de lansare se aflau în
lucru, la 90 de mile de coasta Floridei. Era o provocare evidentă a sovieticilor, care
ignoraseră performantele spionajului CIA îndreptate împotriva năbădăioasei Cuba,
provocare la care SUA trebuiau să răspundă pe măsura, nefiind vorba de un conflict
îndepărtat, ci de unul care-i atingea direct siguranța națională.

Fire belicoasă, secretarul apărării, generalul Robert McNamara, a fost cel care a sintetizat,
cu pragmatismul unui militar de cariera, cele trei posibilități de acțiune ale SUA:

1. acțiunea politico-diplomatica adică negocieri cu Castro și Hrușciov, criza putând avea

o rezolvare diplomatică;
2. supravegherea zonei de către avioanele americane și blocarea tuturor navelor ce
pătrundeau în apele teritoriale ale Cubei;

3. o acțiune militară directă împotriva Cubei, începând cu un atac aerian care să distrugă
rachetele aflate încă în stare de refuncționare.

Kennedy alege blocada maritimă

McNamara înclină spre o rezolvare militară a conflictului, ceea ce însemna o anihilare
definitiva a focarului Cuba. Kennedy înțelesese însă că reacția sovietică la un atac frontal
putea duce la un război nuclear. Generalul nu credea într-o riposta nucleară, dar JFK îi
declara: „Nu știu exact în ce lume vom mai trăi după ce vom lovi Cuba, și dacă noi vom
porni asta, cum ne vom mai opri la un moment dat?”

Alegerea lui JFK, a staffului sau, a fost blocada maritimă. Chiar dacă JFK nu ar fi fost
asasinat, cu siguranță ca ar fi rămas în istoria mondială pentru faptul că nu a riscat pornirea
unui conflict pe care putea să-l scape de sub control.
Fotografie realizata de aviația S.U.A. cu locul în care erau amplasate rachetele sovietice în Cuba

Blocada împotriva vaselor sovietice, care aduceau echipament militar în Cuba, a fost
alegerea înțeleaptă. Astăzi, istorici și analiști politici o știu, atunci, JFK și consilierii săi au
intuit-o. Cel mai periculos moment al crizei cubaneze l-a reprezentat după-amiaza zilei de
27 octombrie 1962, când balanța trebuia să încline spre război sau spre pace.

Navele sovietice se aflau în apropierea coastelor cubaneze, încercuite de cele americane,

nemanifestând însă nici o intenție de a rupe aceasta blocadă. În același timp, americanii
credeau că bazele de rachete sovietice deveniseră operaționale în Cuba, iar presiunea
asupra lui JFK era tot mai mare, mai ales după ce doua avioane de recunoaștere americane
fuseseră doborâte cu armament sovietic deasupra Cubei.

Propunerea lui Hrușciov

Dar în ziua doborârii avioanelor americane, când criza părea că a ajuns la paroxism, a sosit
o noua scrisoare a lui Hrușciov, document ce propunea un troc. Dacă până atunci
corespondența dintre cei doi lideri nu pomenise de așa ceva, Hrușciov se arata de această
dată dispus să renunțe treptat la rachetele din Cuba, dacă SUA erau dispuse să renunțe la
rachetele Jupiter plasate în Turcia.

Cererea reprezenta o noutate, pentru ca niciodată rusii nu făcuseră referiri la rachetele

Jupiter amplasate de câțiva ani în Turcia. În subsidiar, americanii trebuiau să se angajeze
să nu atace Cuba după retragerea armamentului sovietic și să nu mai forțeze URSS sa-i
acorde din nou protecție nucleară lui Castro.

Nikita Hrușciov și John F. Kennedy, în 1961

Comitetul Executiv al principalilor consilieri ai lui JFK, sub bagheta acestuia, a decis să
aplice o strategie duala: trimiterea unei scrisori formale lui Hrușciov prin care să sugereze
ca americanii nu vor invada Cuba, în schimbul retragerii armamentului nuclear sovietic.
Consilierii președintelui l-au determinat pe JFK să nu se angajeze personal în fața lui
Hrușciov că-și va retrage rapid rachetele din Turcia, ci să-i sugereze o înțelegere secretă ce
va fi făcută ulterior, și nu un angajament public, urmare a șantajului cu armele aflate la 90
de km de Florida.

Rolul lui Robert Kennedy

Cel care a fost desemnat să ducă acest mesaj liderului sovietic a fost procurorul general al
SUA, fratele președintelui, Robert F. Kennedy, care s-a întâlnit cu ambasadorul sovietic
Anatoli Dobrinin în biroul sau de la Departamentul de Justiție.

Cu toate ca Robert F. Kenendy a scris o lucrare memorialistică privind acele zile fierbinți,
publicată în 1969, la un an după asasinarea acestuia, lucrare intitulata sugestiv Thirteen
Days: A Memoir of the Cuban Missle Crisis (Treisprezece zile: o disertație asupra crizei
rachetelor cubaneze), sunt încă multe puncte neelucidate sau confuze în ceea ce privește
rolul său în dezamorsarea crizei. O lunga perioada, până la desecretizarea în 1992 a unor
documente ale crizei cubaneze, s-a crezut ca lui Robert îi venise ideea de a promite
sovieticilor retragerea rachetelor din Turcia, ca quid pro quo pentru Cuba, idee însă
neacceptata de stafful US Army.

Lucrarea publicata după moartea candidatului democratic la alegerile prezidențiale neagă

total paternitatea ideii acestui troc, dar suspiciunile au continuat mai ales după asasinarea
RFK. Părerea partenerului sau de negociere, ambasadorul Dobrinin, rămas în post la
Washington până în 1986, nu a fost făcută publică nici după retragerea să din activitate.
25.10.1962 - sesiunea O.N.U. la care se discută situația din Cuba

Memoriile lui Nikita Hrușciov, sustrase și publicate în Occident în 1974, după moartea
liderului sovietic în 1971, nu aduc lumina în aceasta problema, dimpotrivă, au intensificat
polemica. Hrușciov scria ca RFK îi mărturisise lui Dobrinin ca fratele său era nevoit să ia
o atitudine belicoasă și să rezolve definitiv problema Cubei, dacă nu, conducerea armatei
americane îl va debarca de la putere.

Administrația Casei Albe l-a somat pe JFK să nu ași ia nici un angajament serios în
problema retragerii rachetelor din Turcia, să nu dea impresia ca târgul fusese făcut și ca
americanii au dat ceva în schimbul retragerii rachetelor cubaneze. Astăzi sunt disponibile
documentele perioadei și putem analiza cauzele cedării sovietice.

Hrușciov, personajul care bătea cu pantoful în masa la ONU și care a devenit o figura
legendară strigându-i președintelui american: „Va vom îngropa! Rachetele noastre puteau
să nimerească o muscă deasupra teritoriului Statelor Unite“, nu și-a asumat
responsabilitatea ripostei în fata blocadei americane.

După 30 de ani...
O alternativa a adevărului a fost oferita la Conferința din ianuarie 1992, ținută la Havana,
la 30 de ani de la evenimente. O conferință unică, fără îndoială, un instrument de
propagandă pentru Castro, dar care a întrunit foști membri ai administrației Kennedy,
personalități sovietice ce participaseră la managerierea crizei și o delegație cubaneză
condusă de Fidel Castro, aflat și atunci, ca și astăzi, la putere.

Cele mai interesante intervenții, marturii ale unei istorii încă nescrise, au fost cele ale
generalului Anatoli Gribkov, care povestea cum ca sovieticii pregătiseră 9 rachete tactice
care urmau să fie utilizate în cazul unei invazii a armatei americane, iar Comandamentul
sovietic din Cuba fusese autorizat să folosească armele nucleare în cazul invaziei
americane fără a mai cere permisiunea Kremlinului.

Chiar belicosul general McNamara, a cărui tactica de a pune în carantina vapoarele

sovietice și Cuba în general s-a dovedit viabilă, va scrie în prefața lucrării sale: „Nimeni
nu trebuie să creadă că trupele americane ar fi atacat cu arme nucleare tactice; SUA s-ar fi
ferit să răspundă folosind arme nucleare”.

Dar unde s-ar fi oprit conflictul, nu se știe, poate înainte de dezastru. În prezent, nu doar ca
domeniul denumit managmentul crizelor a înflorit, ca s-au scris sute de cărți și mii de
articole despre acest episod, ca deschiderea arhivelor americane, apoi a celor sovietice au
adus noi date cu privire la zilele nucleare, dar opinia publică, cititorul simplu, a realizat ce
a însemnat războiul rece.

Episoadele sale au rămas să fie clarificate, iar supraviețuitorii acestuia, unul dintre ei fiind
McGeorge Bundy, consilierul pe probleme de securitate a lui JFK, declara: „Trebuie să
devină o preocupare a noastră ca să nu mai pășim pe drumul asta niciodată”.