Psihologia Sanatatii

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învăţământ la distanţă

MODUL:
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Lector. univ. dr. Carmen Răpiţeanu

1
CUPRINS
Cuprins…………………………………………………………… 2
Introducere………………………………………………………. 3
Unitatea 1: Introducere în Psihologia Sănătăţii …………………. 8
Unitatea 2: Statutul şi rolul psihologului în domeniul psihologiei 14
sănătăţii …………………………………………….
Unitatea 3: Sănătatea umană şi determinanţii săi 22
bio–psiho–socio-
culturali..........................................................................
Unitatea 4: Tipuri psihocomportamentale cu rol în patogeneză .. 33
Unitatea 5: Fumatul........................................................................ 37
Unitatea 6: Alcoolismul…………………………………............
45
Unitatea 7: Sedentarismul. Dependenţa de Internet……………..
52
Unitatea 8: Somnul insuficient...................................................... 58
Unitatea 9: Consumul de droguri................................................... 64
Unitatea 10: Stresul psihic, factor de risc pentru boală………..... 73

Unitatea 11: Aspecte psihocomportamentale legate de boalǎ........ 82
Unitatea 12: Calitatea vieţii legată de starea de sănătate.............. 90
Unitatea 13: Psihologia actului terapeutic.................................... 96
Unitatea 14: Psihologia sănătăţii familiei...................................... 104
Glosar de specialitate……………………………………………. 115

Bibliografie………………………………………………………. 119

2
INTRODUCERE
1. Scopul şi obiectivele disciplinei
Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul II de studiu ce urmează

cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .
Scopul cursului este acela de a prezenta conceptele de bază cu care operează
psihologia sănătăţii, precum şi problematica acesteia.
Obiective generale
1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica psihologiei sănătăţii.
2. Analiza şi explorarea cadrului conceptual al psihologiei sănătăţii.
Obiective specifice
1. Explicarea mecanismelor prin care factorii cognitivi, emoţionali şi
comportamentali intervin în menţinerea şi promovarea sănătăţii.
2. Prezentarea comportamentelor de risc pentru îmbolnăvire şi a metodelor
educative şi psihoterapeutice pentru corectarea deprinderilor greşite şi
adoptarea unui stil de viaţă sănătos.
3. Descrierea problematicii stresului psihic, care poate favoriza apariţia multor
tulburări şi boli psihosomatice.
4. Prezentarea unor aspecte psihocomportamentale legate de boală.
5. Analiza rolului factorilor psihologici în aderenţa la tratament.
6. Discutarea unor aspecte psihologice legate de sănătatea familiei.

2. Cerinţe preliminare
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele şi
teoriile de bază ale disciplinelor: psihologie generală, psihoneurofiziologie,
psihologia personalităţii, sociologie, psihologie socială şi psihologia dezvoltării.
Aceste concepte sunt: procesele psihice, structura psihicului, organizarea
structurală şi funcţională a creierului, teoriile personalităţii şi comportamentului,
relaţiile interpersonale şi dezvoltarea fiinţei umane din punct de vedere biologic,
psihic şi social.
3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu
Materialul de studiu cuprinde informaţii privind rolul factorilor psihologici în

menţinerea sănătăţii şi prevenirea bolilor, precum şi principalele concepte şi teorii
ale psihologiei sănătăţii
Unitate de studiu 1: Introducere în Psihologia Sănătăţii

Această primă unitate de studiu asigură o introducere generală în problematica
psihologiei sănătăţii, analizând obiectul acesteia ca ştiinţă, conexiunile şi
convergenţele interdisciplinare, configurând sfera de analiză teoretică şi prezentând
un scurt istoric. Scopul acestei prime unităţi de studiu este de a familiariza studentul
3
cu elementele fundamentale ale acestei discipline.
Unitate de studiu 2: Statutul şi rolul psihologului în domeniul psihologiei
sănătăţii
În prezent, în domeniul medical, se pune accent pe abordarea multidisciplinară a
persoanei, privită ca o entitate bio-psiho-socială. Astfel, psihologul face parte dintr-o
echipă terapeutică, alături de medic, asistent medical şi social. Psihologul care
lucrează în domeniul psihologiei sănătăţii este psihodiagnostician, psihoterapeut şi
cercetător. Această unitate prezintă atribuţiile psihologului care lucrează în domeniul
psihologiei sănătăţii, dar şi aptitudinile şi calităţile necesare acestuia.
Unitate de studiu 3: Sănătatea umană şi determinanţii săi bio–psiho–socio-
culturali
Această unitate de studiu prezintă definiţiile şi ipostazele sănătăţii, formulate în
literatura de specialitate, precum şi conceptele de normalitate, anormalitate şi boală.
Sunt analizaţi factorii determinanţi ai sănătăţii şi sunt descrise modelele teoretice ale
formării comportamentelor sanogenetice. Pentru a înţelege comportamentul unei
persoane în diverse situaţii, trebuie să cunoaştem modul în care aceasta selectează,
evocă şi structurează cognitiv informaţia despre lume şi tendinţa generală de a
reacţiona pozitiv sau negativ, regulat, în diverse circumstanţe.
Unitate de studiu 4:Tipuri psihocomportamentale cu rol în patogeneză
Sunt prezentate caracteristicile şi consecinţele negative pentru sănătate ale tipurilor
psihocomportamentale A, C şi D. Cunoaşterea acestor tipuri psihocomportamentale
este utilă psihologului, pentru elaborarea unor strategii adecvate de comunicare în
vederea stabilirii unei bune relaţii terapeutice psiholog – client.
Aplicarea unor metode psihoterapeutice de restructurare comportamentală, determină
prevenirea şi reducerea consecinţelor negative pentru sănătate ale acestor tipuri
psihocomportamentale.
Unitate de studiu 5: Fumatul
Nu mai există nici o îndoială, astăzi că fumatul reprezintă un comportament
autodistructiv, cu efecte negative semnificative asupra sănătăţii.
Această unitate de studiu cuprinde: efectele fumatului asupra organismului,
indicatorii severităţii dependenţei la nicotină, factorii psihologici de risc pentru
iniţierea şi menţinerea fumatului, precum şi mijloacele şi tehnicile psihoterapeutice
utilizate pentru ajutarea persoanelor să renunţe la fumat.
Unitate de studiu 6: Alcoolismul
În această unitate de studiu se prezintă cadrul nosologic al alcoolismului, realizându-
se clarificări conceptuale cu privire la: abuzul şi dependenţa de alcool, toleranţa şi
sevrajul alcoolic.
De asemenea, se analizează factorii psihologici, genetici, sociali, culturali şi
economici care favorizează alcoolismul şi se descrie strategia terapeutică în
alcoolism.
Unitate de studiu 7: Sedentarismul. Dependenţa de Internet
Evoluţia tehnologiei, stresul profesional şi ritmul accelerat de viaţă au condus la
limitarea efortului fizic şi la suprasolicitare intelectuală şi nervoasă. Acest mod de
viaţă, caracterizat prin inactivitate fizică, numit sedentarism are consecinţe negative
marcate asupra sănătăţii, determinând sau agravând o serie de boli: obezitate,
deformări ale coloanei vertebrale (scolioze şi cifoze), ateroscleroză, hipertensiune
arterială, boli coronariene, tulburări funcţionale digestive (constipaţie şi balonare ),
hemoroizi şi varice la membrele inferioare. Apar şi tulburări psihice: anxietate,
iritabilitate, depresie, tulburări de somn şi de dinamică sexuală, prin acumularea
tensiunilor interioare şi a frustrărilor.
4
În această unitate sunt prezentate metode şi tehnici psihoterapeutice utile în
combaterea sedentarismului.
Tulburarea de dependenţă de Internet nu este inclusă actual în clasificările
internaţionale ale tulburărilor mentale, dar există un număr mare de cercetări şi studii
pe această temă, care arată că utilizarea excesivă a calculatorului are consecinţe
negative asupra stării de sănătate şi poate determina dependenţă, în special în rândul
copiilor şi adolescenţilor.
Unitate de studiu 8: Somnul insuficient
Această unitate de studiu prezintă importanţa somnului pentru menţinerea sănătăţii,
factorii care determină tulburări de somn şi metode de tratament pentru insomnie.
Unitate de studiu 9: Consumul de droguri
Drogurile sunt substanţe psihoactive, care influenţează dispoziţia, percepţia, atenţia,
gândirea şi uneori starea de conştienţă şi imaginea asupra realităţii înconjurătoare.
Ele dau toleranţă şi dependenţă psihică şi fizică.
O parte dintre aceste substanţe sunt medicamente, fiind folosite de pacienţi în scop
terapeutic, pe timp limitat şi sub control medical. Întrucât, în ultimii ani, aceste
medicamente se eliberează din farmacii doar pe baza prescripţiei medicale, numărul
de cazuri de farmacodependenţă a scăzut semnificativ.
Cele mai periculoase sunt drogurile ilegale, folosite în special de tineri, care dau o
mare dependenţă fizică şi psihică şi au consecinţe dezastruoase asupra sănătăţii (
boli infecţioase cronice – hepatite virale cronice, SIDA şi boli neurologice - vasculite
cerebrale şi AVC), personalităţii şi vieţii persoanei consumatoare de droguri.
Această unitate de studiu prezintă: date epidemiologice privind utilizarea de droguri
în ţara noastră, factorii care predispun la consumul de droguri, semnele, simptomele
şi efectele consumului de droguri, precum şi metode de prevenire şi tratament
psihologic în cazul toxicomaniei.
Unitate de studiu 10: Stresul psihic, factor de risc pentru boală
Scopurile acestui curs sunt: prezentarea conceptului şi formelor speciale de stres
psihic, analiza mecanismelor biologice ale distresului, cunoaşterea vulnerabilităţii
psihice la stres, discutarea mecanismelor de coping şi propunerea unor metode de
prevenire a consecinţelor negative ale stresului psihic.
Unitate de studiu 11: Aspecte psihocomportamentale legate de boalǎ
Această unitate cuprinde: definiţia şi accepţiunile conceptului de boală, modelele
bolii, reprezentările cognitive ale bolnavului asupra bolii sale, atitudinile faţă de
boală, impactul psihologic al bolii şi metodele de dezvoltare a strategiilor adaptative
ale bolnavului.
Unitate de studiu 12: Calitatea vieţii legată de starea de sănătate
Calitatea vieţii legată de sănătate este considerată ca o variabilă cu numeroase
dimensiuni. Astfel, o calitate a vieţii bună, legată de starea de sănătate, trebuie să
cuprindă: o stare sufletească pozitivă, relaţii interpersonale suportive şi absenţa
tulburărilor fizice şi psihice.
A măsura calitatea vieţii legată de sănătate, înseamnă să iei în considerare funcţiile
emoţionale, fizice şi sociale, atitudinile cu privire la sănătate şi boală şi relaţiile
familiale.
În această unitate, prezentăm principalii indicatori ai calităţii vieţii în relaţie cu starea
de sănătate şi o serie de scale generice şi specifice de evaluare.
Unitate de studiu 13: Psihologia actului terapeutic
La începutul acestui curs este prezentat efectul placebo, care se referă la
manifestările somatice şi psihice apărute la o persoană sănătoasă sau bolnavă, căreia i
s-a administrat, în scop experimental sau terapeutic, o substanţă fără acţiune
5
farmacodinamică. În sens mai larg termenul de efectul placebo se referă la efectele
mediate psihologic ale tratamentului medical care sunt datorate atât credinţei
pacientului în eficacitatea tratamentului cât şi altor aspecte ale relaţiei terapeutic.
În continuare, sunt analizaţi factorii care influenţează efectul placebo şi sunt
prezentate aplicaţiile efectului placebo în principalele afecţiuni medicale şi
psihiatrice
O altă problematică abordată în această unitate de studiu este complianţa terapeutică,
fiind analizaţi factorii care o influenţează şi strategiile de creştere a aderenţei la
tratament.
Unitate de studiu 14: Psihologia sănătăţii familiei
Această unitate de studiu analizează factorii psihologici care contribuie la sănătatea
familiei, atitudinile şi convingerile familiei în legătură cu prevenirea bolilor şi
investighează modul prin care relaţiile familiale influenţează starea de sănătate.
În acest curs se prezintă rolul major al familiei în promovarea şi menţinerea sănătăţii
membrilor ei, prin educarea copiilor în vederea respectării regulilor de igienă bucală
şi corporală, a orelor de somn, prin adoptarea unui stil de viaţă sănătos şi prin măsuri
de prevenire a comportamentelor nocive ( fumat, dependenţă de droguri, abuz de
alcool) la adolescenţii şi adulţii din familie. Alte obiective importante ale acestei
unităţi de studiu sunt : studiul traumelor familiale şi a consecinţelor lor negative
asupra sănătăţii şi cunoaşterea metodelor psihoterapeutice utile pentru eliberarea de
stările de tristeţe şi anxietate, facilitarea dezvoltării încrederii în forţele proprii şi
descoperirea resurselor interioare, necesare pentru depăşirea acestor momente extrem
de dificile.
4. Recomandări de studiu
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând timpul
alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare şi a
sarcinilor de învăţare.
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor
prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte
bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoştinţe
preliminare, resurse necesare şi recomandări de studiu, durata medie de
parcurgere a unităţii, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte
cheie, teste de autoevaluare şi concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in
text:
OBIECTIVE
CUNOŞTINŢE
PRELIMINARE
6
RESURSE
BIBLIOGRAFICE
DURATA MEDIE DE
PARCURGERE A
UNITĂŢII DE STUDIU
EXPUNEREA TEORIEI
AFERENTE UNITĂŢII
REZUMAT
CUVINTE CHEIE
TESTE DE
AUTOEVALUARE
RĂSPUNS CORECT
CONCLUZII
5. Recomandări de evaluare
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de
învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobîndire a competenţelor
specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat
conform calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip
grilă.
6. Test de evaluare iniţială

1. Identificaţi mecanismele psihice care intervin pregnant în reglarea
comportamentului uman.
2. Prezentaţi teoriile învăţării.
3. Identificaţi principalele metode de studiu ale psihologiei.
7
UNITATEA 1
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII
CUPRINS
Obiective………………………………………………… 9
Cunoştinţe preliminare………………………………………... 9
Resurse necesare şi recomandări de studiu…………………… 9
Durată medie de parcurgere a unităţii……………………………. 9
1. Introducere în psihologia sănătăţii…………………………. 10
1. 1. Definiţia şi obiectivele psihologiei sănătăţii...................... 10
1. 2. Conexiuni şi convergenţe interdisciplinare ale psihologiei 11

sănătăţii................................................................................
1. 3. Scurt istoric privind apariţia şi evoluţia psihologiei 11

sǎnǎtǎţii................................................................................
Rezumat………………………………………… 13
Cuvinte cheie…………………………………………………… 13
Teste de autoevaluare…………………………………………... 13
Concluzii……………………………………………………… 13
8
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să delimiteze domeniul de studiu al psihologiei sănătăţii;

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale
problematicii psihologiei sănătăţii ca ştiinţă;
- să cunoască interferenţele psihologiei sănătăţii cu alte
discipline din domeniul psihologiei, ştiinţelor sociale şi
medicale;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale
psihologiei sănătăţii;
-
Cunoştinţe preliminare
- cunoştinţe în domeniul psihologiei generale, psihoneurofiziologiei,
psihologiei personalităţii, sociologiei, psihologiei sociale şi psihologiei
dezvoltării.
Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:
· American Psychological Association, Division 38 Health Psychology,
1996.
· Matarazzo, J. D. “Behavioral health and behavioral medicine:
Frontiers for a new health psychology”, American Psychologist, 35,
807-817, 1980.
· Răpiţeanu C. – Psihologia sănătăţii, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2011
9
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu
Este de două ore.

1. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SǍNǍTǍŢII

1. 1. Definiţia şi obiectivele psihologiei sănătăţii

Psihologia sănătăţii este o ramurǎ a psihologiei care studiazǎ factorii
psihologici implicaţi în menţinerea sănătăţii, dar şi în prevenirea, etiologia şi tratarea
bolilor
De asemenea, psihologia sănătăţii contribuie la identificarea factorilor
psihologici care conduc la îmbunătăţirea sistemului de sănătate şi a politicilor de
sănătate.
Existǎ patru direcţii de studiu diferite în cadrul psihologiei sănătăţii:
· psihologia sănătăţii clinice
· psihologia sănătăţii publice
· psihologia sănătăţii comunitare
· psihologia sănătăţii ocupaţionale
Psihologia sănătăţii clinice se referă la punerea în aplicare a cunoştinţelor
ştiinţifice, derivate din domeniul psihologiei sănătăţii, la aspectele clinice din
întregul spectru de îngrijire medicalǎ.
Psihologia sănătăţii publice are ca obiectiv principal investigarea relaţiilor
potenţiale de cauzalitate dintre factorii psihosociali şi sănătate la nivelul populaţiei.
Psihologia sănătăţii comunitare investighează factorii care contribuie la
sănătatea persoanelor care trăiesc în comunităţi şi dezvoltǎ metode de intervenţie
pentru combaterea bolilor şi promovarea sănătăţii fizice şi mentale la nivel de
comunitate.
Psihologia sănătăţii ocupaţionale este o nouǎ disciplinǎ de graniţǎ situatǎ la
emergenţa psihologiei sănătăţii, psihologiei muncii / ocupaţionale şi a sănătăţii
muncii. Studiază caracteristicile psihosociale ale locurilor de muncǎ care contribuie
la generarea problemelor de sănătate în cazul persoanelor care lucrează.
O orientare recentă în psihologia sănătăţii este abordarea critică a
diferenţelor de ordin social, cultural, rasial şi a inegalităţilor în ceea ce priveşte
accesul la asistenţa medicală şi asigurarea dreptului la sănătate. Această nouă
abordare critică în domeniul psihologiei sănătăţii, are ca obiectiv prioritar asigurarea
dreptului la sănătate pentru persoanele de toate rasele, sexele, vârstele şi poziţiile
socio-economice. Psihologul critic este un agent de schimbare, nu doar un analist.
10
Obiectivele psihologiei sănătăţii:
· promovarea sănătăţii
· menţinerea sănătăţii
· formarea strategiilor de adaptare în condiţii de stres şi a conduitelor
sanogenetice;
· prevenirea comportamentelor de risc pentru boalǎ;
· analiza interfeţelor dintre factori biologici, psihologici, sociali şi
comportamentali în domeniul sănătăţii;
· analiza relaţiilor de cuplu şi de familie în menţinerea sănătăţii;
· identificarea factorilor (cognitivi, emoţionali, comportamentali şi
sociali) cu rol în etiologia şi evoluţia bolilor acute si cronice;
· investighează aspectele psihologice legate de etnie, clasă socială, sex
şi orientare sexuală în domeniul sănătăţii
· elaborează metodologia de cercetare, de măsurare, şi statisticile în
psihologia sănătăţii
· evaluează impactul rezultatelor cercetărilor pentru sănătate asupra
politicii de sănătate publicǎ;
1.2. Conexiuni şi convergenţe interdisciplinare ale psihologiei sănătăţii

Psihologia sănătăţii este considerată a fi un domeniu interdisciplinar,
utilizând şi punând la dispoziţie cunoştinţe şi tehnici din /pentru mai multe ramuri ale
psihologiei, ştiinţelor sociale, medicale şi biologice.
Interferenţele şi raporturile cu ramuri ale psihologiei

• Psihologia socială
• Psihologia dezvoltării
• Psihologia pozitivă
• Psihologia clinică
• Psihosomatica.
• Psihoterapia si Consilierea
Relaţii cu domeniul ştiinţelor sociale

• Sociologia este ştiinţa care studiază caracteristicile generale ale comportamentelor
sociale, ale relaţiilor sociale , ale colectivităţilor umane, precum şi realitatea socială
în totalitatea ei.
Sociologia medicală analizează interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de
sănătate sau de boală a populaţiei.
Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice
• Epidemiologia
• Sănătatea publică
• Antropologia fizică
• Antropologia medicală
• Antropologia culturală şi socială
• Medicina comportamentalǎ

1.3. Scurt istoric privind apariţia şi evoluţia psihologiei sǎnǎtǎţii

11
Încă de la începuturile sale, psihologia a fost preocupată de aspectele legate
de sănătate. De exemplu, personalităţi importante din domeniul psihologiei -
Hermann von Helmholtz, Wilhelm Maximilian Wundt - au fost iniţial instruiţi în
medicină. Cu toate acestea, accentul predominant în psihologie până de curând a fost
pus pe sănătatea mintală, mai degrabă decât pe sănătatea fizică. În anii de după cel
de-al doilea război mondial, un număr mic, dar în creştere, de psihologi a început
efectuarea de cercetări privind fenomenele psihologice, altele decât cele legate de
probleme de sănătate mintală strict. Notabilă printre acestea, a fost cercetarea de
pionierat a lui Neal Miller privind condiţionarea proceselor fiziologice şi
valorificarea rezultatelor în biofeedback.
Un alt exemplu este dezvoltarea Modelului Credinţelor despre Sănătate de
către Godfrey Hochbaum, S. Kegeles Stefan, Howard Leventhal şi Rosenstock Irwin
- patru psihologi din cadrul Serviciului de Sănătate Publică din SUA.
Cadrul teoretico-ideologic, dar şi cel experimental al psihologiei sănătăţii s-a
conturat iniţial, în Statele Unite ale Americii.
Astfel, în anul 1969, William Schofield de la Universitatea din Minnesota a
publicat o lucrare de referinţă în „American Psychologist” privind "Rolul psihologiei
în prestarea serviciilor de sănătate" (Schofield, 1969)
Această lucrare a avut un răsunet important în rândul psihologilor americani,
astfel încât, în anul 1973, în cadrul Asociaţiei Americane de Psihologie s-a constituit
Grupul Operativ de Cercetare pentru Sănătate, al cărui preşedinte a fost Schofield.
Alţi membri ai grupului de lucru au fost: Claus Bahnson, Edward şi Miriam Kelty;
John Rasmussen, Lee Sechrest, Lisa Schusterman, şi Walter Wilkins.
În anul 1975 Schofield a propus Comitetului Executiv al Diviziunii 18 din
cadrul Asociaţiei Americane de Psihologie, înfiinţarea unei secţiuni de Cercetare în
Domeniul Sănătăţii, la care au aderat 87 de membri
În 1977, Stephen Weiss, în calitate de preşedinte al Secţiunii de Cercetare în
Domeniul Sănătăţii, din cadrul Diviziei 18, a declarat că va depune toate eforturile
necesare pentru crearea unei divizii noi în cadrul APA, pentru psihologia sănătăţii.
Deşi, a fost nevoie de eforturile multor psihologi, de a stabili această divizie
nouă, Steven Weiss ar putea să fie în mod legitim numit "Tatăl Diviziei 38 ”.
În data de 29 august 1978 s-a stabilit statutul Diviziei 38 de Psihologia
Sănătăţii care prevedea ca obiective mai importante:
(a) promovarea contribuţiilor psihologiei la înţelegerea stării de sănătate şi a
bolilor profesionale, pe baza cercetării fundamentale şi clinice;
(b) promovarea educaţiei şi a serviciilor în psihologia sănătăţii;
(c) informarea comunităţilor psihologilor şi medicilor, precum şi a publicului
larg, cu privire la rezultatele curente ale cercetărilor din acest domeniu;
În Europa, un rol determinant în dezvoltarea psihologiei sănătăţii l-a avut
înfiinţarea unei organizaţii profesionale în acest domeniu, în anul 1986, în urma unei
reuniuni a cercetătorilor din acest domeniu la Tilburg, în Olanda
Începând cu anul 1990, un număr foarte mare de cercetări au fost iniţiate în
Europa, astfel încât psihologia sănătăţii nu a mai fost dominatǎ de psihologii
americani.
Pentru a facilita schimbul de idei şi colaborarea la proiectele de cercetare
între psihologii din întreaga lume, EHPS a organizat conferinţe anuale, realizându-şi
scopurile la nivel internaţional. Conferinţa EHPS din anul 2010 a fost organizată în
România, la Cluj-Napoca.
Din fondurile de la Uniunea Europeană - programul ERASMUS - au fost
organizate cursuri de formare postuniversitară în psihologia sănătăţii pentru studenţii
12
europeni. Acestea au avut loc în Roma (Italia, 1991), Leiden (Ţările de Jos, 1993),
St. Andrews (Regatul Unit, 1993), Trier (Germania, 1994) şi Leuven (Belgia, 1995).
Ţara noastră a fost reprezentată în EHPS printr-o personalitate marcantă a
psihologiei româneşti, Adriana Băban, profesor universitar la Facultatea de
Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, care este
membră în EHPS din anul 1995 şi a făcut parte din Consiliul Executiv al EHPS în
perioada 2000-2006 (3 mandate).
În ultimii ani a fost recunoscutǎ şi în ţara noastră, din ce în ce mai mult
importanţa intervenţiei factorilor psihologici în stările de sănătate şi de boalǎ.

Rezumat
Această primă prelegere asigură o introducere generală în psihologia sănătăţii,

prezentând definiţia şi obiectivele acesteia ca ştiinţă şi incluzând precizări privind
ramurile şi istoricul acestei discipline. Rostul acestui prim capitol este de a
familiariza studentul cu elementele fundamentale ale psihologiei sănătăţii.
Cuvinte cheie
· comportament sanogenetic;
· psihologia sănătăţii clinice;
· psihologia sănătăţii publice
· psihologia sănătăţii comunitare
Teste de autoevaluare
1. Definiţi psihologia sănătăţii (pg. 9 ).
2. Enumeraţi ramurile psihologiei sănătăţii; (pg. 9-10 )
3. Care sunt obiectivele psihologiei sănătăţii? (pg. 10 )
4. Prezentaţi date privind dezvoltarea psihologiei sănătăţii în Europa. (pg.12 + pg 9
resurse bibliografice)
Concluzii.
Psihologia sănătăţii este o ramură nouă, teoretică şi aplicativă, a psihologiei,
care studiază rolul factorilor psihologici în promovarea şi menţinerea sănătăţii, dar şi
în etiologia şi tratarea bolilor, contribuind la îmbunătăţirea sistemului de îngrijire
13
medicală şi a politicii de sănătate.

UNITATEA 2
STATUTUL ŞI ROLUL PSIHOLOGULUI ÎN DOMENIUL

PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII
CUPRINS
Obiective………………………………………………………………………. 15
Cunoştinţe preliminare………………………………………………………... 15
Resurse necesare şi recomandări de studiu…………………………………… 15
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu………………………………. 15
2. Statutul şi rolul psihologului în domeniul psihologiei sănătăţii..................... 16
2. 1. Rolul psihologului în menţinerea şi promovarea sănătăţii la nivel
individual şi comunitar............................................................................ 16
2. 2. Rolul psihologului în profilaxia bolilor.................................................. 17
2.2.1. Rolul psihologului specializat în domeniul psihologiei sănătăţii

în profilaxia tulburărilor psihice................................................... 17
2.2.2. Rolul psihologului specializat în domeniul psihologiei sănătăţii

în profilaxia bolilor infecţioase şi a afecţiunilor somatice............ 17
2. 3. Psihologul în triplǎ ipostazǎ – psihodiagnostician, psihoterapeut şi

cercetător - în domeniul psihologiei sănătăţii.......................................... 18
2.3.1. Psihologul ca psihodiagnostician în domeniul psihologiei

sănătăţii.......................................................................................... 18
2.3.2. Psihologul ca psihoterapeut în domeniul psihologiei sănătăţii...... 18
2.3.3. Psihologul ca cercetător în domeniul psihologiei sănătăţii........... 19
2. 4. Aptitudinile şi calităţile necesare psihologului care lucrează în

domeniul psihologiei sănătăţii ................................................................ 19
Rezumat……………………………………………………………………….. 19
Cuvinte cheie………………………………………………………………….. 20
Teste de autoevaluare…………………………………………………………. 20
Concluzii………………………………………………………………………. 21
14
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să precizeze rolul psihologului în promovarea şi menţinerea

sănătăţii;
- să menţioneze activităţile prin care psihologul contribuie la
profilaxia primară, secundară şi terţiară a bolilor;
- să cunoască aptitudinile şi calităţile necesare psihologului
care lucrează în domeniul psihologiei sănătăţii.
Cunoştinţe în domeniul psihologiei generale şi metodologiei în
psihologie.

Răpiţeanu C. – Psihologia sănătăţii, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2011
15
Este de două ore.
2. STATUTUL ŞI ROLUL PSIHOLOGULUI ÎN DOMENIUL

PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII

2.1. Rolul psihologului în menţinerea şi promovarea sănătăţii la nivel individual
şi comunitar

Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii lucrează la programe de îngrijire
medicală primară ( renunţarea la comportamentele nocive pentru sănătate, consilierea
gravidelor, educaţie sanitară ) şi de îngrijire a sănătăţii ţintite pe anumite aspecte,
cum sunt: managementul durerii, reabilitarea, sănătatea femeii, oncologia, etc
De asemenea lucrează în unităţi medicale spitaliceşti, colegii, universităţi,
corporaţii şi agenţii guvernamentale
Psihologii care lucrează în domeniul psihologiei sănătăţii realizează
psihoterapie cu oameni de toate vârstele, dar şi cu familii, cupluri, grupuri şi
comunităţi, în instituţii, organizaţii, şi întreprinderi din sectorul public, privat şi de
voluntariat.
În domeniul clinic ei conduc interviurile clinice, realizează sondaje, testează
personalitatea pacienţilor şi evaluează problemele comportamentale şi tulburările
mentale.
Activităţile de cercetare se focalizează pe investigarea intervenţiei factorilor
psihologici alături de cei biologici, sociali şi culturali în promovarea sănătăţii şi pe
evaluarea complianţei terapeutice în boli precum: diabet, cancer, HTA, BCI, dureri
cronice, tulburări de somn, HIV/SIDA.
Cercetările din domeniul psihologiei sănătăţii investighează: cauzele şi
dezvoltarea bolilor, metodele de a ajuta indivizii să îşi dezvolte un stil de viaţă
sănătos, de a promova sănătatea şi de a preveni bolile.
Există două abordări diferite în psihologia sănătăţii:
- prima, bazată pe modelul bio-psiho-social al sănătăţii şi este caracteristică
psihologiei sănătăţii clinice, fiind adoptată de psihologii care lucrează în centre
medicale şi spitale.
- cea de-a doua abordare este caracteristică a psihologiei sănătăţii comunitare,
fiind adoptată de psihologii care lucrează pentru promovarea sănătăţii şi prevenirea
îmbolnăvirilor în cazul oamenilor sănătoşi, ca membrii ai grupurilor şi comunităţilor,
ţinând cont de contextul social, economic şi politic.
Cele două abordări se completează reciproc, astfel încât pentru eficienţa
măsurilor de promovare a sănătăţii şi de profilaxie a îmbolnăvirilor este necesară o
colaborare strânsă între psihologii care lucrează în cele două ramuri ale psihologiei
sănătăţii.
16
Astfel, psihologia sănătăţii are ca obiectiv creşterea calităţii vieţii prin
descoperirea şi dezvoltarea resurselor psihologice ale indivizilor de a face faţă
evenimentelor de viaţă şi schimbărilor socio-economice. De asemenea, psihologia
urmăreşte îmbunătăţirea condiţiilor care determină o bună calitate a vieţii şi la
nivelul comunităţii.
2. 2. Rolul psihologului în profilaxia bolilor

Importanţa profilaxiei bolilor este o preocupare cu caracter naţional şi
internaţional, fiind în atenţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, a forurilor
administrative şi a profesioniştilor din domeniul medical ( medici, psihologi, asistenţi
medicali şi sociali).
Prin profilaxie se înţelege ansamblul măsurilor medico-sanitare impuse
pentru prevenirea apariţiei şi a răspândirii bolilor.
Dintre profesionişti din domeniul medical, medicii de familie şi psihologii
specializaţi în psihologia sănătăţii, au contribuţia cea mai importantă la realizarea
profilaxiei primare a tulburărilor psihice, bolilor infecţioase şi afecţiunilor somatice.
2.2.1. Rolul psihologului specializat în domeniul psihologiei sănătăţii în

profilaxia tulburărilor psihice

Psihologul din domeniul psihologiei sănătăţii clinice îmbină măsurile de
profilaxie primară a tulburărilor psihice cu cele de psihoigienă, pe care le adaptează
specific fiecărei etape de dezvoltare a fiinţei umane, de la naştere până la bătrâneţe,
acordând o importanţă mai mare unor perioade bio-psihologice particulare ale vieţii
insului: pubertatea, sarcina, lehuzia, lactaţia, menopauza şi andropauza.
Profilaxia secundară a tulburărilor psihice întră în sarcina psihiatrilor şi a
psihologilor clinicieni şi se realizează prin diagnosticarea şi tratarea timpurie a
bolnavilor psihici şi prin creşterea aderenţei la tratament.
Măsurile de profilaxie terţiară a tulburărilor mentale se realizează în special
de către psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii clinice sau comunitare (care
lucrează în centre de îngrijire sau cadrul unor programe de reabilitare, readaptare şi
resocializare a persoanelor cu tulburări psihice) şi se bazează pe un ansamblu de
metode psihoterapeutice şi pe terapia ocupaţională.

2.2.2. Rolul psihologului specializat în domeniul psihologiei sănătăţii în
profilaxia bolilor infecţioase şi a afecţiunilor somatice
Psihologul din domeniul psihologiei sănătăţii prin promovarea

comportamentelor sanogenetice, la nivel individual şi comunitar, are un rol esenţial
în profilaxia bolilor infecţioase şi a afecţiunilor somatice.
Rolul psihologului în profilaxia secundară constă în măsuri psihologice de
creştere a aderenţei la tratament a pacienţilor, prevenind astfel recăderile şi agravările
simptomatologiei
Prin pregătirea psihologică preoperatorie, recuperarea bolnavilor se face mai
rapid şi numărul complicaţiilor postoperatorii este mai mic.
Psihologii care lucrează în domeniul psihologiei sănătăţii clinice sau
17
comunitare prin mijloace psihologice contribuie la prevenirea sau la limitarea
dezadaptării şi dependenţei determinate de boala somatică sau infecţioasă, realizând
astfel măsuri de profilaxie terţiară.

2.3. Psihologul în triplǎ ipostazǎ – psihodiagnostician, psihoterapeut şi

cercetător - în domeniul psihologiei sănătăţii
2.3.1. Psihologul ca psihodiagnostician în domeniul psihologiei sănătăţii

Psihodiagnosticul este o activitate specifică psihologului, care îi conferă
acestuia autonomie şi se realizează cu ajutorul unor instrumente variate şi riguros
validate.
Instrumentele şi metodele psihometrice sunt reprezentate de o serie de teste
psihologice şi /de probe experimentale (putând fi folosite diverse aparate pentru
investigare funcţiilor psihice (psihogalvanometru, tahistoscop, etc) şi simulatoare de
situaţii etc.).
Testele utilizate depind de obiectivele examinării psihologice, de gradul de
afectare a funcţiilor psihice, de tulburarea mentală sau boala de care suferă pacientul
şi de vulnerabilitatea sa psihicǎ.
Psihodiagnosticul este realizat de către psihologul clinician şi reprezintă o
prezentare a funcţionării psihice şi structurii personalităţii pacientului la un moment
dat.
Testele utilizate depind de gradul de afectare a funcţiilor psihice, de
tulburarea mentală de care suferă pacientul şi de vulnerabilitatea sa psihicǎ.
În domeniul psihologiei sănătăţii clinice, examinarea psihologică se
realizează nu numai cu metode psihometrice ci şi prin interviul clinic cu pacientul şi
aparţinătorii.
La baza examenului psihic stau atât datele obţinute în urma interviului cu
bolnavul, dar şi informaţiile oferite de aparţinători.
În psihologia sănătăţii, examenul psihic se concentrează pe structura
personalităţii clientului, pe investigarea mecanismelor de adaptare, problemelor
comportamentale, conflictelor psihice, distresului emoţional şi psihotraumelor.
Examenul psihologic va indica gradul de afectare a funcţiilor psihice şi se va
materializa printr-un profil psihologic care indică caracteristicile psihice globale,
structura personalităţii pacientului şi dacǎ existǎ susceptibilitate de boalǎ.
2.3.2. Psihologul ca psihoterapeut în domeniul psihologiei sănătăţii

Strategiile şi tehnicile psihoterapeutice vizează următoarele aspecte:
· strategii de coping în bolile cronice
· tehnici de reducere a durerii
· consiliere psihologică pre- şi postchirurgicală
· tehnici psiho-educative de creştere a complianţei terapeutice pentru
anumite categorii de boli ( HTA, diabet zaharat, cancer )
· consilierea psihologică a părinţilor care au copiii cu probleme de
sănătate
18
· psihoterapia persoanelor cu tulburări ale comportamentului alimentar
· consiliere şi psihoterapie pentru pacienţii cu dependenţă de droguri
sau alcool
· reducerea distresului psihic în special în cazul pacienţilor cu boli
cardiovasculare
Cele mai utilizate metode de psihoterapie sunt: tehnicile de relaxare, psihoterapiile
de scurtă durată, terapia de grup şi familială, strategii de schimbare comportamentală
şi de creştere a asertivităţii, hipnoza şi biofeedback-ul.

2.3.3. Psihologul ca cercetător în domeniul psihologiei sănătăţii
Spre deosebire de medicul practician, care se concentrează pe
simptomatologia bolii, psihologul abordează de la început omul aflat sub incidenţa
bolii, cu emoţiile, temerile, şi frustrările sale determinate în general de boală.
Astfel, psihologul desfăşoară o activitate de explorare, ceea ce îi asigură un
statut particular în cercetare.
Activitatea de cercetare în domeniul psihologiei sănătăţii se concentrează pe
următoarele aspecte:
· investigarea cauzelor tulburărilor psihice şi bolilor psihosomatice
(analiza factorilor genetici, heredo - colaterali şi psihosociali);
· studiul incidenţei şi prevalenţei diverselor condiţii psihopatologice;
· investigarea reacţiilor insului la boală şi a mecanismelor de coping ale
bolnavului
· evaluarea complianţei terapeutice
· elaborarea examenelor psihometrice şi validarea instrumentelor
investigaţiei sale specifice.

2.4. Aptitudinile şi calităţile necesare psihologului care lucrează în domeniul
psihologiei sănătăţii

Psihologii care lucrează în domeniul psihologiei sănătăţii trebuie să dispună
de o instruire profesională foarte bună, printr-o formare postuniversitară în această
specialitate care să cuprindă obligatoriu şi stagii de practică în clinicile medicale,
chirurgicale şi psihiatrice. Prin activitatea clinică, psihologii aprofundează
problematica psihologică asociată bolilor somatice, studiază simptomatologia
tulburărilor psihice, investighează rolul factorilor psihici în apariţia şi evoluţia bolilor
psihosomatice şi îşi dezvoltă aptitudinile necesare practicării acestei specialităţi. Cu
ocazia acestor stagii practice, psihologii îşi perfecţionează tehnica interviului clinic şi
învaţă metode de psihodiagnostic şi tehnici de consiliere psihologică.
În privinţa aptitudinilor, menţionăm că psihologul sănătăţii trebuie sa
ilustreze:
· disponibilităţi relaţionale
· adaptabilitate şi flexibilitate în examinare.
· disponibilitatea acestuia de a asculta activ,
· aptitudini de comunicare
· aptitudini organizatorice
· aptitudini de autoreglare
· aptitudini reflexive
· aptitudini analitice
· aptitudini pedagogice
19
Rezumat
Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii au un rol important în

promovarea şi menţinerea sănătăţii la nivel individual, prin folosirea metodelor şi
tehnicilor de psihoterapie în scopul ajutării persoanelor să renunţe la
comportamentele nocive pentru sănătate, prin descoperirea şi dezvoltarea resurselor
psihologice ale indivizilor de a face faţă evenimentelor de viaţă şi schimbărilor
socio-economice şi prin consilierea psihologică a gravidelor, bătrânilor,
adolescenţilor şi părinţilor care au copiii cu probleme de sănătate, dar şi la nivel
comunitar şi public, prin analiza factorilor psihologici şi îmbunătăţirea condiţiilor
care determină o bună calitate a vieţii la nivelul comunităţii, cât şi prin participarea la
elaborarea politicii de sănătate.
Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii prin promovarea
comportamentelor sanogenetice, la nivel individual şi comunitar, contribuie la
profilaxia bolilor infecţioase şi a afecţiunilor somatice.
Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii prin tehnici de management al
stresului psihic, prin măsuri de psihoigienă şi consiliere psihologică contribuie la
profilaxie primară a tulburărilor psihice.
Rolul psihologului în profilaxia secundară a bolilor, constă în investigarea
reacţiilor insului la boală şi a resurselor psihologice ale pacientului, în vederea
adoptării unor strategii eficiente de coping faţă de boală. De asemenea, măsurile
psihologice de creştere a aderenţei la tratament a pacienţilor, previn recăderile şi
agravările simptomatologiei.
Psihologii care lucrează în domeniul psihologiei sănătăţii clinice sau
comunitare prin mijloace psihologice contribuie la prevenirea sau la limitarea
dezadaptării şi dependenţei determinate de o boala cronică, realizând astfel măsuri de
profilaxie terţiară
Cuvinte cheie
Promovarea şi menţinerea sănătăţii
Profilaxia primară a bolilor
Profilaxia secundară a bolilor
Profilaxia terţiară a bolilor
1. Prezentaţi rolul psihologului specializat în psihologia sănătăţii în promovarea şi

menţinerea sănătăţii. (pg. 16)
2. Prezentaţi rolul psihologului specializat în psihologia sănătăţii în profilaxia
primară, secundară şi terţiară a bolilor. (pg. 17)
3. Prezentaţi psihologul în triplă ipostază - psihoterapeut, psihodiagnostician şi
20
cercetător – în domeniul psihologiei sănătăţii. (pg. 18-19)
4. Care sunt aptitudinile şi calităţile necesare psihologului care lucrează în domeniul
psihologiei sănătăţii? (pg. 19)
Concluzii
Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii, au un rol important în

promovarea şi menţinerea sănătăţii la nivel individual, comunitar şi public, dar şi în
profilaxia primară, secundară şi terţiară a bolilor.
21
UNITATEA 3
SĂNĂTATEA UMANĂ ŞI DETERMINANŢII SĂI

BIO- PSIHO- SOCIO- CULTURALI
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 22
Cunoştinţe preliminare……………………………………………………... 22
Resurse necesare şi recomandări de studiu……………………………….... 23
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu……………………………. 23
3. Sănătatea umană şi determinanţii săi bio-psiho-socio-culturali................. 23
3.1. Definiţii şi ipostaze ale sănătăţii.......................................................... 23
3.2. Factorii determinanţi ai sănătăţii........................................................ 25
3.3. Comportamente sanogenetice............................................................ 25
3.3.1 Consideraţii generale privind comportamentele sanogenetice şi 25
factorii care le influenţează........................................................
3.3.2. Modele teoretice care explică formarea comportamentelor 26
sanogenetice..............................................................................
3.3.3. Modele teoretice care explică etapele de modificare 27
comportamentală............................................................................................
3.4. Factorii psihologici implicaţi în menţinerea sănătăţii......................... 29
3.4.1. Rolul factorilor cognitivi în sănătate.......................................... 29
3.4.2 Rolul factorilor emoţionali în sănătate........................................ 30
Rezumat…………………………………………………………………….. 30
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 31
Teste de autoevaluare……………………………………………………….. 31
Concluzii…………………………………………………………………….. 31
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea:
· să definească sănătatea şi să cunoască ipostazele acesteia;
· să cunoască dimensiunile şi componentele sănătăţii;
· să precizeze factorii determinanţi ai sănătăţii;
· să înţeleagă conceptele de normalitate – anormalitate - sănătate – boală;
· să cunoască modelele teoretice care explică formarea comportamentelor
22
sanogenetice;
· să înţeleagă rolul factorilor psihologici (cognitivi şi emoţionali) în
menţinerea sănătăţii.
Cunoştinţe în domeniul psihologiei generale, psihologiei sociale şi a dezvoltării.

Băban A., Stresul şi personalitatea , Ed. Dacia, 1999

Ionescu, G. Tratatul de Psihologie Medicală şi Psihoterapie, Ed, Asklepios,
Bucuresti, 1995.
Manea, M., Manea, T.,“Psihologie Medicală“, Ed. Tehnica, Bucuresti, 2004.
Tudose, F. “Orizonturile psihologiei medicale”, Ed. Medica, Bucureşti, 2003.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.
3. SĂNĂTATEA UMANĂ ŞI DETERMINANŢII SĂI BIO-

PSIHO- SOCIO- CULTURALI

3.1. Definiţii şi ipostaze ale sănătăţii

În literatura de specialitate s-au formulat numeroase definiţii ale sănătăţii, mai
simple sau mai complexe, care s-au axat pe următoarele aspecte:
Sănătatea ca absenţă a bolii şi a dizabilităţii
Sănătatea ca funcţionare optimă în plan social, profesional şi familial
Sănătatea ca adaptare
Sănătatea ca responsabilitate individuală
Sănătatea ca valoare
Sănătatea ca resursă
Sănătatea ca drept fundamental
23
Sănătatea ca medie sau normă
Sănătatea ca proces şi dezvoltare.
O definiţie unanim acceptată a sănătăţii, care ţine cont de dimensiunile sale
multiple este cea dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, conform căreia:
„Sănătatea este o stare de bine din punct de vedere biologic, psihologic şi
social”.(OMS, 1946).
Această definiţie indică o abordare holistică a sănătăţii, luând în considerare
următoarele dimensiuni:
• biologică ( integritate anatomică şi funcţionarea aparatelor şi sistemelor în limite
normale cu menţinerea homeostaziei organismului );
• psihologică (funcţionare cognitivă optimă, echilibru emoţional, realizarea
aspiraţiilor, comportament sanogenetic);
• socială (îndeplinirea eficientă a rolurilor sociale şi a atribuţiilor profesionale, relaţii
sociale armonioase);
La cele trei dimensiuni, OMS a adăugat dimensiunea spirituală, pe care în
anul 1984 a considerat-o parte integrantă a strategiei pentru sănătate, iar în anul 1998
a integrat-o în definiţia sănătăţii.
Dimensiunea spirituală implică fenomene non-materiale care ţin de domeniul
credinţelor, idealurilor, valorilor morale şi ideilor înnobilatoare, prezente în mintea şi
conştiinţa fiinţei umane.
Reprezentanţii OMS consideră că această componentă este foarte importantă
în definirea sănătăţii, întrucât în ultimele decenii, deşi a crescut nivelul socio-
economic la nivel mondial, incidenţa tulburărilor depresive şi anxioase este tot mai
mare. Oamenii acordă o mare importanţă valorilor materiale şi se simt deseori
neliniştiţi, îngrijoraţi şi fără speranţă. Ei caută cu disperare relaxare, linişte şi pace.
Dimensiunea spirituală ar putea ajuta oamenii să trăiască în armonie şi cu încredere
în viitor, jucând un rol important în motivarea oamenilor în toate aspectele vieţii lor.
După Băban A (2009), complexitatea stării de sănătate este dată de
dimensiunile (menţionate anterior), componentele şi gradele diferite pe care le
presupune:
Componentele sănătăţii
• absenţa bolii, disfuncţiei si dizabilităţii
• rezistenţa fizică si fiziologică
• atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe sensul si semnificaţia vieţii)
• asumarea controlului propriei vieţi
• acceptarea de sine
• relaţionare socială pozitivă
• stare subiectivă de bine (satisfacţie, fericire )
Grade ale sănătăţii
• sănătate optimă
• sănătate
• sănătate aparentă
• sănătate precară
• sănătate foarte precară
Conceptele de normalitate, anormalitate, sănătate şi boală

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române conceptul de
normalitate se referă la caracterul a ceea ce este normal.
Noţiunea de normal, aplicată la om, înseamnă că acesta, este conform
24
normelor speciei umane / sănătos din punct de vedere psihic şi fizic.
Sănătatea psihică poate să fie considerată o stare înscrisă în perimetrul
normalităţii - întrucât presupune o adaptare eficientă la solicitările mediului, în
concordanţă cu răspunsurile majorităţii membrilor comunităţii - dar implică şi buna
funcţionare a proceselor şi funcţiilor psihice.
Sănătatea psihică se referă de asemenea la percepţia adecvată a lumii externe,
autoapreciere corectă, autonomie, capacitate de creaţie şi de dezvoltare personală.
În literatura psihiatrică se face distincţia între anormalitate şi boală.
Acest domeniu al anormalităţii variază în funcţie de gradul de permisivitate al
societăţii faţă de abaterile individuale.
În zilele noastre exigenţa normativă faţă de individ a crescut foarte mult.
Boala psihică este şi va rămâne poate cea mai tragică boală a fiinţei umane,
“dezorganizând esenţa umană în tot ce are ea definitoriu” (Tudose F., 2003).

3.2. Factorii determinanţi ai sănătăţii

Factorii care determină sănătatea sunt clasificaţi astfel:
A. Factori externi:
· biologici: bacterii, virusuri, paraziţi;
· fizici: temperatura şi umiditatea aerului, radiaţiile, etc.;
· chimici: elemente sau substanţe chimice existente în mediu sau
sintetizate de om;
· sociali: suportul social (ajutorul moral, informaţional, spiritual şi
material din partea celor din jur), relaţiile sociale, resurse socio-
economice, organizarea sistemului de îngrijire medicală, politicile
sanitare;
· culturali: obiceiuri şi tradiţii;
B. Factori interni:
· biologici: genetici, constituţionali, imunologic şi biochimici;
· psihici: cogniţii, comportamente, emoţii, percepţia şi răspunsul la
stres;
· spirituali: idealurile, valorile şi credinţele individului;
· culturali: nivelul de cunoaştere, apartenenţa religioasă;
3.3. Comportamente sanogenetice

3.3.1 Consideraţii generale privind comportamentele sanogenetice şi factorii care
le influenţează
Comportamentul se defineşte ca :
1.ansamblul manifestărilor obiective ale unui individ prin care îşi exteriorizează viaţa
psihică;
2. modalitatea unei persoane de a reacţiona la factorii de mediu şi de acţiona în
anumite împrejurări sau situaţii.
Pacienţii cu personalitate anancastă, acordă o mare importanţă
comportamentelor sanogenetice, cu excepţia respectării duratei de somn şi a
momentelor de relaxare, prezentând riscul de suprasolicitare profesională.
Familia, şcoala şi mass-media pot să promoveze evitarea consumului de
alcool şi droguri.
Anturajul, în perioada adolescenţei, are un rol important în formarea unor
25
modele comportamentale sanogenetice sau patogenetice.
La serviciu, condiţiile de lucru decente, atmosfera prietenoasă, repartizarea
sarcinilor profesionale în funcţie de pregătirea şi experienţa angajaţilor, respectarea
pauzelor de masă şi a concediilor de odihnă creează un cadru profesional de
menţinere şi cultivare a stării de sănătate.
Resursele financiare ale individului sunt importante în asigurarea unor
condiţii corespunzătoare de locuit, a unei alimentaţii echilibrate nutriţional şi caloric
şi a efectuării unor investigaţii medicale diagnostice şi a tratamentelor preventive sau
curative.
Nivelul de cunoştinţe şi sistemul de valori influenţează formarea
comportamentelor sanogenetice.
Religia este o sursă de linişte interioară, de încredere în sine şi de alinare a
suferinţei, astfel încât poate să fie considerat un factor de sanogeneză.

3.3.2. Modele teoretice care explică formarea comportamentelor sanogenetice
1. Modelul convingerilor despre sănătate - Health Beliefs Model ( Becker,

1974, Rosenstock, 1985)
Acest model explică factorii cognitivi care determină un individ să adopte
comportamente sanogenetice:
· percepţia ameninţării bolii sau a comportamentului de risc;
· percepţia vulnerabilităţii (susceptibilităţii) sale faţă de o anumită
boală;
· percepţia gradului de severitate al acestei îmbolnăviri potenţiale;
· evaluarea capacităţii de a renunţa la comportamentul de risc;
· evaluarea beneficiilor pe care le poate avea adoptarea
comportamentelor preventive;
· anticiparea obstacolelor în calea realizării unui astfel de
comportament;
· cunoştinţe privind starea de sănătate, simptomele unor posibile boli şi
modalităţile specifice de prevenire a îmbolnăvirilor (provenite de la
anturaj sau mass-media) .
2. Modelul învăţării sociale (Bandura, 1965,1977, 1986) este un model

explicativ care ne arată că, multe dintre comportamentele noastre sunt învăţate prin
imitare, datorită persuasiuni sociale sau prin întăririle primite de la cei apropiaţi.
Componentele principale din modelul elaborat de Bandura sunt (după Băban
A., 2009 ):
· determinismul reciproc (comportamente rezultate din interacţiuni
sociale);
· cunoştinţe (informaţii relevante care pot schimba comportamentele de
risc);
· expectaţii (convingeri privind probabilitatea consecinţei unui
comportament);
· auto-eficacitatea (încrederea în abilitatea de a desfăşura acţiuni cu
succes);
· învăţarea vicariantă (observarea comportamentelor altora şi a
consecinţelor acestora);
· întăriri (recompense pentru anumite comportamente).
O modalitate de aplicare a acestor principii în promovarea sănătăţii şi
26
însuşirea unor comportamente sanogenetice de către populaţie, constă în prezentarea
unor modele de astfel de comportamente în cadrul unor programe la TV şi radio,
articole în reviste şi broşuri educative
3. Teoria motivaţiei pentru protecţie (Rogers, 1975, 1983)
Un element hotărâtor în adoptarea comportamentelor sanogenetice este
reprezentat de teama individului de a nu se îmbolnăvi. Această teamă este motivată
de: frecvenţa crescută a bolii respective în populaţie şi de severitatea acestei
afecţiuni.
Teoria motivaţiei pentru protecţie consideră că la baza comportamentelor
preventive stau patru factori:
· severitatea percepută a bolii;
· probabilitatea percepută de apariţie a bolii sau susceptibilitatea pentru
boală;
· eficacitatea comportamentului preventiv recomandat;
· autoeficacitatea percepută.
Motivaţia de protecţie rezultă atât din evaluarea pericolului îmbolnăvirii, cât
şi din evaluarea strategiilor de coping. Evaluarea pericolului îmbolnăvirii se referă la
aprecierea gravităţii bolii şi a susceptibilităţii pentru boală. Strategiile de coping
constau în modalităţile de răspuns ale persoanei, în faţa ameninţării stării de
sănătate, care depind de eficienţa comportamentelor adoptate pentru prevenirea bolii
şi de autoeficacitatea percepută. Autoeficacitatea este credinţa unei persoane în
capacitatea sa de a realiza cu succes măsurile preventive.
Acest model teoretic explică de ce oamenii manifestă comportamente nocive
pentru sănătate şi oferă sugestii pentru schimbarea acestor conduite. Este un model
util, atât în profilaxia primară pentru combaterea comportamentelor de risc pentru
sănătate, cât şi în prevenţia secundară, în luarea de măsuri pentru a stopa agravarea
bolilor (prin creşterea aderenţei la tratament).
4. Teoria social-cognitivă ( Bandura, 1986)

Această teorie consideră că adoptarea comportamentelor sanogenetice se
axează pe evaluarea raportului dintre beneficii (avantajele şi importanţa pentru
sănătate) şi costuri (eforturi materiale, renunţarea la anumite plăceri, bariere etc.),
ţinând cont de exemplul celor din anturaj care au adoptat acelaşi comportament.
În esenţă această teorie implică evaluarea în plan cognitiv de către persoană a
ceea ce i se cere şi ce ar putea să facă pentru adoptarea comportamentului
sanogenetic. Omul, adoptă, în general, un stil de viaţă între ceea ce este permis şi
ceea ce este interzis, făcând un compromis între ceea ce ştie că este bine să facă şi
ceea ce şi-ar dori, sub influenţa unor motivaţii biologice, psihologice sau influenţe
sociale. Prin noua perspectivă cognitiv-socială impusă de Bandura, învăţarea unor
comportamente nu este un proces pasiv, ci presupune un proces activ de prelucrare
cognitivă.
Până acum am descris modele ale învăţării comportamentale, iar în continuare
prezentăm teoriile etapelor de modificare comportamentală.
3.3.3. Modele teoretice care explică etapele de modificare comportamentală
Aceste modele descriu etapele prin care trece un individ în procesul de adoptare şi
menţinere al altui comportament şi barierele faţă de schimbare întâmpinate în diferite
etape.
27
1. Modelul Transteoretic al schimbării comportamentale
Acest model a fost elaborat în 1977 şi dezvoltat de James O. Prochaska şi

Carlo C. DiClemente pe baza unor analize teoretice şi empirice legate de sistemele
de terapie (Prochaska şi DiClemente, 1984) şi a unor studii retrospective,
transversale şi longitudinale ale schimbărilor personale, în cazul pacienţilor cu
adicţie. (Prochaska şi DiClemente, 1983,1984, 1985, 1986, 1988, 1991,1992).
Acest model include patru constructe majore: etapele modificărilor, procesele
schimbării, echilibrul decizional şi stima de sine.
Au fost identificate următoarele şase etape ale modificărilor:
precontemplarea, contemplarea, pregătirea, acţiunea, menţinerea şi stabilizarea.
Prezentăm în tabelul nr. 2 acţiunile pe care le întreprind persoanele pentru a
trece dintr-o etapă în alta a schimbării comportamentale.
Avansarea în etape este condiţionată de balanţa atitudinilor pro /contra
schimbare.
În faza de precontemplare, oamenii nu intenţionează să adopte
comportamentul sanogenetic în viitorul apropiat (următoarele 6 luni) şi pot să nu fie
conştienţi de necesitatea de a-şi schimba comportamentul nociv. Dar, primesc
informaţii şi susţinere din partea celor din jur, în sensul schimbării comportamentului
disfuncţional.
În faza de contemplare, indivizii sunt mai conştienţi de avantajele schimbării
şi doresc să adopte comportamentul sănătos în următoarele 6 luni. Argumentele pro
şi contra schimbării cântăresc egal, de aceea indivizii nu iau măsuri în sensul
adoptării noului comportament sanogenetic.
Faza de pregătire cuprinde paşi mici în direcţia adoptării comportamentului
sanogenetic, cum ar fi: anunţarea celor apropiaţi despre decizia luată, solicitarea de
sfaturi şi sprijin şi împărtăşirea temerilor legate de o eventuală nereuşită a demersului
schimbării.
În faza de acţiune, persoana îşi mobilizează toate resursele în sensul adoptării
comportamentului sănătos. Este important să dobândească sentimentul autonomiei
în toate acţiunile sale.
Faza de menţinere urmăreşte consolidarea comportamentului sanogenetic şi
prevenirea recăderilor, prin menţinerea angajamentelor, antrenarea în activităţi
alternative pentru reducerea stresului şi căutarea suportului social.
Tabelul nr. 2 Etapele procesului de schimbare comportamentală după

modelul transteoretic
Precontemplare Contemplare Pregătire Acţiune Menţinere
Procesul de Eliberare Reevaluarea Autonomie Controlul Controlul
schimbare dramatică personală şi a Eliberare stimulilor stimulilor
Informare mediului socială
Suport social Aprecierea Contracarare
condiţiilor condiţionări
Interrelaţio-
nare pozitivă
şi pentru
ajutor
Autoeficacitate Încredere Încredere Creşterea Încredere Încredere
Scazută crescută încrederii crescută crescută
Tentaţie Tentaţie Tentaţie

crescută scăzută scăzută
28
Balanţă Contra>Pro Contra=Pro Contra≤Pro Contra<Pro Contra<Pro
decizională schimbare schimbare schimbare schimbare schimbare
2. Modelul cognitiv-comportamental al procesului de recidivare
Acest model se referă la eşecul unei persoane în schimbarea unui anumit

model comportamental, cum ar fi renunţarea la un comportament nociv sau în
adoptarea unui comportament sanogenetic.
Conform acestei teorii, recidivarea apare în cazul unei „situaţii cu risc
ridicat”, care reprezintă un pericol pentru controlul deţinut de individ asupra
comportamentului.
Aceste „situaţii cu risc” au fost clasificate în funcţie de cauzele care le
determină, în :
(a) personale (stări emoţionale negative / pozitive, tentaţii, dorinţe);
(b) interpersonale (conflicte cu cei din jur, presiune socială).
Acest model este foarte important în domeniul psihologiei sănătăţii, în special
în cazul terapiei şi consilierii persoanelor pentru renunţarea la comportamentele
nocive.
Menţinerea schimbării comportamentale este o etapă dificilă şi sensibilă, ceea
ce implică mult efort, dar şi datorită faptului că se urmăreşte un efect pe termen lung.
De aceea prevenirea recidivării comportamentelor nocive este un obiectiv important
în psihologia sănătăţii. De aceea, se recurge la prevenţia recidivării, prin anticiparea
acesteia şi susţinerea persoanei în depăşirea acelui model comportamental
dezadaptativ sau nociv.
3.4. Factorii psihologici implicaţi în menţinerea sănătăţii

3.4.1. Rolul factorilor cognitivi în sănătate
Premisa centrală a teoriei social-cognitive este că omul îşi reglează
comportamentul pe baza expectanţelor, a planificării şi predicţiei situaţiilor şi
consecinţelor acţiunilor întreprinse.
Pentru a înţelege comportamentul unei persoane în diverse situaţii, trebuie să
cunoaştem modul în care aceasta selectează, evocă şi structurează cognitiv informaţia
despre lume.
Teoria social-cognitivă a personalităţii plasează pe scara intereselor sale pe
primul loc cogniţiile referitoare la sine, lume şi viitor.
Prezentăm principalele dimensiuni cognitiv-atitudinale ale personalităii
studiate în psihologia sănătăţii:
Autoeficacitatea este un concept propus de Albert Bandura în 1982 şi
reprezintă capacitatea autopercepută de a face faţă unor situaţii specifice.
Optimismul este definit de Scheier si Carver (1986), astfel:
“Este o tendinţă generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă
asupra viitorului şi experienţelor vieţii şi o trăsătură magică” în predicţia sănătăţii, a
stării de bine, a emoţiilor pozitive şi a recuperării din boală.
Optimismul, reprezintă o structură cognitiv-motivaţională caracterizată prin
reprezentări mentale şi expectanţe pozitive privind atingerea scopurilor propuse.
29
Sentimentul de coerenţă
Concept propus de Antonovski şi definit de acesta ca o orientare globală faţă
de lume care este percepută ca fiind explicabilă, predictibilă, flexibilă şi plină de
semnificaţii.
Locul de control
Termenul de “locus de control”, lansat de Rotter in anul 1966, desemnează
atribuirea unei cauzalităţi interne sau externe pentru evenimentele proprii.
Locul de control intern reprezintă convingerea unei persoane că evenimentele
pot fi controlate şi influenţate datorită capacităţilor şi aptitudinilor sale.
Robusteţea este un concept introdus de Kobasa ( 1979) si reprezintă un
cumul de trăsături de personalitate care conferă rezistenţă la stres şi anume:
· locul de control intern;
· angajarea care se referă la implicarea în diverse acţiuni şi persistenţa
in scopul propus;
· provocarea constă in perceperea schimbărilor ca fiind benefice,
putând oferi şanse de dezvoltare personală.
Stima de sine reprezintă dimensiunea evaluativă a imaginii de sine,
formându-se din copilărie, pornind de la părerile şi reacţiile celor din jur. Aprecierile
pozitive sau critice ale celor din familie sunt interiorizate de către copil, determinând
o stimă de sine crescută sau scăzută.
Simţul umorului reprezintă facultatea de a percepe sau exprima ceea ce este
amuzant sau comic.
„Umorul este calea naturală spre acele emoţii cu efecte pozitive asupra
corpului şi minţii noastre.” Ed Dunkleblau
3.4.2 Rolul factorilor emoţionali în sănătate

Afectivitatea pozitivă, ca tendinţă de a reacţiona pozitiv, regulat, în diverse
situaţii şi de a avea o stare generală de bună-dispoziţie contribuie la promovarea şi
menţinerea stării de sănătate.
Afectivitatea pozitivă are efect mobilizator stimulând activitatea mentală şi
fizică. Facilitează procesarea cognitivă eficientă şi accesarea informaţiilor relevante
din mediu. Mobilizează persoana să îşi atingă scopurile propuse. De asemenea,
contribuie la autoreglarea comportamentelor sanogenetice.
Numeroase studii au demonstrat că exteriorizarea emoţiilor, în special a celor
negative, prin verbalizare, scris, pictură, dans şi cântat, contribuie la menţinerea
sănătăţii şi la prevenirea bolilor psihosomatice.
În schimb, afectivitatea negativă, ca tendinţă generală a persoanei de a
experimenta stări de tristeţe, pesimism, descurajare. determină efecte negative asupra
stării de sănătate.
Rezumat
O definiţie unanim acceptată a sănătăţii, care ţine cont de dimensiunile sale
multiple este cea dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, conform căreia:
„Sănătatea este o stare de bine din punct de vedere biologic, psihologic şi
social”.(OMS, 1946).
Această definiţie indică o abordare holistică a sănătăţii, luând în considerare
30
următoarele dimensiuni ale sănătăţii: biologică ( integritate anatomică şi funcţională
a organismului), psihologică (funcţionare cognitivă optimă şi echilibru emoţional),
socială (îndeplinirea eficientă a rolurilor sociale şi a atribuţiilor profesionale) şi
dimensiunea spirituală (credinţe, idealuri, valori morale şi idei înnobilatoare,
prezente în mintea şi conştiinţa fiinţei umane).
Factorii psihologici (cognitiv-atitudinali şi emoţionali) au un rol important în
menţinerea sănătăţii.
Comportamentul sanogenetic reprezintă modalitatea unei persoane de a-şi
exprima trăirile afective, de a acţiona în diverse situaţii şi de a reacţiona la factorii
externi, astfel încât să-şi păstreze şi să-şi îmbunătăţească starea de sănătate.
La baza comportamentelor sanogenetice stau atât factori interni
(motivaţionali, afectivi, cognitivi, temperamentali, trăsături de personalitate), cât şi
externi (mediul familial, profesional şi cultural, anturajul, educaţia, mass-media,
resursele financiare).
În această unitate de studiu sunt prezentate o serie de modele teoretice care
explică formarea comportamentelor sanogenetice.
Cuvinte cheie
Dimensiunile sănătăţii
Comportament sanogenetic
Modele teoretice ale comportamentelor sanogenetice
Stima de sine
Optimism
Sentiment de coerenţă
Robusteţe
Locus de control
Autoeficacitate
Afectivitate pozitivă
1. Definiţi sănătatea şi precizaţi determinanţii săi bio-psiho-socio-culturali. (pg. 23-

25)
2. Prezentaţi factorii care determină formarea comportamentelor sanogenetice. (pg.
25-26 )
3. Descrieţi „Modelul convingerilor despre sănătate - Health Beliefs Model” (pg. 26)
4. Prezentaţi „Modelul transteoretic al schimbării comportamentale”. (pg. 27-28)
5. Care sunt factorii cognitiv- atitudinali care contribuie la menţinerea sănătăţii? (pg.
29-30 )
Concluzii
Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile (biologică,
31
psihologică, socială şi spirituală), componentele şi gradele diferite pe care le
presupune.
Un rol important în promovarea şi menţinerea sănătăţii îl au şi factorii
psihologici, în special cei cognitivi şi emoţionali.
Caracteristicile cognitiv-atitudinale ale personalităţii, care reflectă o atitudine
generală, pozitivă a persoanei faţă de viaţă, sunt corelate cu adoptarea
comportamentelor sanogenetice şi cu stimularea sistemului imunitar (creşterea
numărului şi activităţii limfocitelor T citotoxice NK, a γ - interferonului, a Ig A
secretorii şi activarea fagocitozei). De aceea au fost numite şi trăsături imunogene
ale personalităţii.
Principalele trăsături imunogene de personalitate sunt: autoeficacitatea,
optimismul, sentimentul de coerenţă, robusteţea, locul de control intern, stima de sine
şi simţul umorului.
De asemenea, afectivitatea pozitivă, ca tendinţă de a reacţiona pozitiv,
regulat, în diverse situaţii şi de a avea o stare generală de bună-dispoziţie contribuie
la promovarea şi menţinerea stării de sănătate
32
UNITATEA 4
TIPURI PSIHOCOMPORTAMENTALE CU ROL ÎN

PATOGENEZĂ
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 33
4. Tipuri psihocomportamentale cu rol în patogeneză................................... 34
4.1. Tipul A 34
4.2. Tipul C 35
4.3. Tipul D 35
Rezumat…………………………………………………………………….. 36
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 36
Concluzii…………………………………………………………………….. 36
Obiective
33
· să descrie caracteristicile şi consecinţele asupra sănătăţii ale
tipului psihocomportamental A;
· să cunoască strategii psihoterapeutice de restructurare
comportamentală în cazul tipului A;
tipului psihocomportamental C;
· să precizeze obiectivele intervenţiilor psihoterapeutice în
cazul unui client cu tip psihocomportamental C;
tipului psihocomportamental D;
· să înţeleagă necesitatea unor intervenţii de consiliere
psihologică şi psihoterapie în cazul pacienţilor cu tip
psihocomportamental D.
Cunoştinţe în domeniul psihologiei personalităţii.

Resurse bibliografice necesare:
Denollet J. Type D personality. A potential risk factor refined. J Psychosom Res 2000;49:255–66.
Iamandescu I. B., Luban-Plozza B., „Tipuri comportamentale (A şi C) relaţionate cu
stresul psihic”, în Dimensiunea Psihosocială a Practicii Medicale, Ed Infomedica,
Bucureşti, 2003; 88-90.
Lelord F., André C., Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile, Ed. Trei, 1998
Temoshok, L.; Dreher, H., The Type C Connection: The Behavioral Links to Cancer
and Your Health, New York, Random House, 1993
34
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.
4. TIPURI PSIHOCOMPORTAMENTALE CU ROL ÎN

PATOGENEZĂ
4.1. Tipul A
Doi cardiologi americani, Meyer Friedman şi Ray Rosenman au descris la
începutul anilor 1960, tipul comportamental A, ca factor de risc pentru bolile
coronariene.
Friedman consideră că există trei factori principali ai acestui tip de
personalitate:
· sentimentul urgenţei - nerăbdarea,
· ostilitatea cognitivă şi comportamentală
· competitivitatea.
La aceşti factori se adaugă şi alte trăsături care conturează acest profil
psihocomportamental:
· ambiţie maximă,
· iritabilitate,
· impulsivitate,
· dorinţa de aprobare şi recunoaştere,
· implicare excesivă în activităţi pentru a obţine cât mai multe realizări.
Persoanele cu tip comportamental A prezintă o vulnerabilitate crescută la
stres şi o reactivitate cardiovasculară mai mare decât cele care au un tip
comportamental B (răbdătoare, echilibrate, fără sentimentul urgenţei şi care
profită de momentele de relaxare).
Riscul bolilor coronariene este dublu la tipul A faşă de tipul B.
Pentru a scădea riscul pentru hipertensiunea arterială şi bolile coronariene, se
impune restructurarea comportamentală şi managementul stresului. Astfel,
persoanele cu tip psihocomportamental A, sunt învăţate să relativizeze, să se
dezimplice, să delege responsabilităţi, să-şi exprime afecţiunea faţă de cei din jur,
să-şi analizeze şi să-şi restructureze convingerile disfuncţionale. Este foarte
important ca persoanele cu tip psihocomportamental A să înveţe să se bucure de
momentele de relaxare şi să renunţe la comportamentele nocive pentru sănătate
(fumat, sedentarism, consum de alcool şi de grăsimi de origine animală).
4.2.Tipul C
Psihiatrul George Solomon face o analogie între psihicul uman şi sistemul
imunitar.
Plecând de la această analogie şi de la experienţa sa clinică, George Solomon
(1990) a sugerat că persoanele cu tendinţa la imunosupresie sunt diferite de cele cu
risc pentru afecţiuni coronariene, susţinând că au anumite trăsături de personalitate
35
caracteristice: sunt introvertite, distante, tăcute, conştiincioase, răbdătoare, demne
de încredere, îşi neagă / reprimă emoţiile negative (supărarea, furia, ostilitatea şi
agresivitatea), refuză să se plângă altora, fiind aproape mereu drăguţe, amabile,
punând nevoile altora înaintea celor proprii şi având o putere de sacrificiu mare;
sunt sensibile la critică, rigide, controlate, fac efort sa fie independente, venind în
contradicţie cu ele însele, căci sunt foarte dependente de alţii.
Acest profil a fost numit tipul C de personalitate si este frecvent întâlnit la
bolnavii de cancer
Pentru un prognostic bun al cancerului, este foarte important ca bolnavii să fie
învăţaţi să-şi exprime tristeţea, furia, resentimentele şi să ierte.
Temoshok consideră că este foarte important pentru pacienţii cu cancer să fie
ajutaţi să nu se mai autoculpabilizeze şi să renunţe la comportamentul de victimă.
În calitate de psihologi, cunoscând aceste informaţii, putem schimba
comportamentele auto-distructive ale pacienţilor cu cancer, ajutându-i să
supravieţuiască acestei maladii necruţătoare.

4.3.Tipul D
Recent, a fost definit aşa numitul tip D de personalitate, care se caracterizează prin: tendinţa
de a experimenta emoţii negative, inhibiţie socială şi prin dificultatea de a-şi exprima sentimentele
datorită fricii de dezaprobare. (Denollet J, Van Heck GL., 2001; Pedersen SS, Denollet J.,
2003)
Această atitudine este conştientă, şi a fost asociată cu reactivitate cardiovasculară crescută.
Tipul D de personalitate a fost studiat la pacienţii cu boală coronariană şi este un factor de prognostic
negativ şi un predictor de mortalitate la aceşti pacienţi. (Denollet J., 2000)
Deci prezenţa tipului D de personalitate la pacienţii hipertensivi creşte
morbiditatea şi mortalitatea cardiovasculară.
Rezumat
În literatura de specialitate, pe baza unor studii şi cercetări, au fost descrise
trei tipuri psihocomportamentale cu consecinţe negative asupra stării de sănătate.
Tipul psihocomportamental A este caracterizat prin nerăbdare, ostilitate
cognitivă şi comportamentală, competitivitate, ambiţie maximă şi implicare excesivă
în activităţi. Acest tip psihocomportamental A constituie un factor de risc pentru
bolile cardiovasculare (hipertensiune arterială, angină pectorală şi infarct miocardic),
în special la persoanele cu predispoziţie ereditară sau care au şi alţi factori de risc (
dislipidemie, fumat, obezitate, diabet zaharat).
Tipul psihocomportamental C, caracterizat prin: introversie, răbdare, negarea
/reprimarea emoţiilor negative (supărarea, furia, ostilitatea şi agresivitatea), cu
păstrarea amabilităţii şi puterii de sacrificiu, este frecvent întâlnit la bolnavii de
cancer.
Tipul D de personalitate, care se caracterizează prin: tendinţa de a experimenta emoţii
negative, inhibiţie socială şi prin dificultatea de a-şi exprima sentimentele datorită fricii de
dezaprobare, este un factor de prognostic negativ şi un predictor de mortalitate cardiovasculară la
pacienţii coronarieni şi hipertensivi.
Cuvinte cheie
36
Tipul psihocomportamental A
Tipul psihocomportamental C
Tipul psihocomportamental D
Teste de autoevaluare:
1. Prezentaţi caracteristicile tipului psihocomportamental A.(pg. 34- 35)

2. Descrieţi obiectivele intervenţiilor psihoterapeutice de restructurare
comportamentală în cazul tipului A. (pg. 35)
3. Enumeraţi caracteristicile tipului psihocomportamental C (pg. 35)
4. Precizaţi obiectivele intervenţiilor psihoterapeutice în cazul unui client cu tip
psihocomportamental C; .(pg. 35)
5. Descrieţi caracteristicile şi consecinţele asupra sănătăţii ale tipului
psihocomportamental D; .(pg. 35)
Concluzii
Tipurile psihocomportamentale A, C şi D conduc la o vulnerabilitate la
stresul psihic şi la reacţii inadecvate faţă de situaţii stresante şi faţă de boală.
UNITATEA 5
FUMATUL
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 37
5. Fumatul....................................................................................................... 38
5.1. Epidemiologie...................................................................................... 38
5.2. Componentele fumului de ţigară......................................................... 39
5.3. Efectele fumatului asupra organismului.............................................. 39
5.4. Indicatorii severităţii dependenţei şi abstinenţei................................. 40
5.5. Tulburări psihice ale sevrajului la nicotină.......................................... 40
5.6. Mecanismele neurologice, biochimice şi genetice ale dependenţei
de nicotină.......................................................................................... 40
5.7. Factorii psihologici de risc pentru iniţierea şi menţinerea fumatului... 41
5.8. Factorii sociali care influenţează fumatul............................................. 41
5.9. Dovezi ştiinţifice privind efectele fumatului asupra funcţiilor cognitive... 41
5.10. Mijloace şi tehnici terapeutice utilizate pentru renunţarea la fumat... 42
Rezumat…………………………………………………………………….. 43
37
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 44
Concluzii…………………………………………………………………….. 44
Obiective
· să cunoască efectele fumatului asupra organismului uman;

· să precizeze indicatorii severităţii dependenţei de fumat;
· să descrie tulburările psihice ale sevrajului la nicotină;
· să înţeleagă mecanismele neurologice, biochimice şi
genetice ale dependenţei de nicotină;
· să cunoască factorii psihologici şi sociali de risc pentru
fumat;
· să descrie mijloacele şi tehnicile psihoterapeutice utilizate
pentru renunţarea la fumat.
Cunoştinţe în domeniul psihologiei sociale şi neuropsihofiziologiei.

1. Agenţia Naţională Antidrog, Abraham P.(coordonator), Pantea A. (supervizor),

Iliescu R., Surugiu M., Suditu L., Cicu G., Botescu A. Prevalenţa consumului de
droguri în România, Studiu în populaţia generală, Bucureşti, România, 2005,
publicat online, pe site-ul Centrului Naţional pentru Renunţare la Fumat,
http://stopfumat.eu
2. Munteanu A. Psihologia împotriva fumatului, în Psihologia nr. 5 (21), anul IV,
Societatea “Ştiinţă şi Tehnică” S.A. în colaborare cu Asociaţia Psihologilor din
România, Intergraph, 1994
3. Răpiţeanu C. – Psihologia sănătăţii, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2011
38
Este de două ore.
5. Fumatul
5.1. Epidemiologie
Conform studiului “ Prevalenţa consumului de droguri în România”, realizat
în perioada iunie 2004 - aprilie 2005, de Agenţia Naţională Antidrog, sub
coordonarea domnului Prof. Dr. Pavel Abraham, pe un eşantion reprezentativ din
populaţia generală, format din 3500 de persoane cu vârsta cuprinsă între 15-64 ani,
fumatul ţigaretelor cu tutun înregistrează cel de-al doilea nivel al prevalenţei
consumului de droguri în populaţia României.
Astfel, un procent de 62,1% dintre cei intervievaţi au fumat cel puţin o dată
de-a lungul vieţii, iar 31,3% dintre aceştia au declarat că fumează zilnic.
O constatare importantă în vederea fundamentării măsurilor pentru reducerea
fumatului în rândul populaţiei, a fost aceea că 46.5% dintre fumători au încercat cel
puţin o dată să renunţe la acest comportament nociv.
Principalele motive care au stat la baza intenţiei subiecţilor de a renunţa la
fumat au fost: la 56% dintre subiecţi problemele de sănătate generate de consumul de
tutun, 19% au invocat ambiţia personalã (voinţa), iar 9% au specificat problemele
financiare generate de obiceiul de a fuma.
Persoanele avizate din domeniul medical (medicii de familie, psihologii,
medicii specialişti: cardiologi, pneumologi, etc.) pot informa pacienţii privind
efectele nocive ale fumatului şi îi pot susţine în procesul de renunţare la fumat, prin
tehnici şi metode specifice de intervenţie. Astfel medicii şi psihologii reprezintă un
sprijin esenţial în prevenirea şi combaterea fumatului.
5.2. Componentele fumului de ţigară
Principalele componente ale fumului de ţigară pot dezvălui riscurile la care se
expun fumătorii, fie ei activi sau pasivi. O ţigară care arde are un grad de toxicitate
crescut, emiţând benzen, formaldehide, amoniu, cianide, arsenic şi multe dintre
substanţele chimice care pot fi găsite în gazul de eşapament. Substanţele chimice, din
fumul de ţigară afectează multe organe: de la creier, plămâni, inimă şi uter până la
păr, ochi, nas şi urechi.
Nicotina explică dependenţa faţă de tutun. S-a demonstrat că nicotina se
comportă ca un vehicul ultrarapid, care ajunge la creier prin absorbţia pulmonară în
numai 7,5 secunde, unde stimulează "zonele plăcerii", generând pentru scurt timp, o
stare de confort psihologic. Alte efecte asupra organismului, ale nicotinei sunt:
creşterea frecvenţei cardiace, presiunii arteriale şi accelerarea metabolismului.
5.3. Efectele fumatului asupra organismului

Tegumente şi mucoase
· îngălbenirea unghiilor;
· îmbătrânirea prematură a tegumentelor, cu apariţia precoce a ridurilor;
39
Aparatul respirator
· uscăciunea mucoaselor nazale şi buco-faringiene;
· bronşite cronice;
· emfizem pulmonar;
· sensibilitate crescută la infecţii respiratorii superioare;
· cancer pulmonar.
Aparat cardio-vascular
· hipertensiune arterială esenţială;
· ateroscleroza;
· angină pectorală;
· infarct miocardic;
· arteriopatie obliterantă cronică la membrele inferioare;
· accidente vasculare cerebrale.
Aparat digestiv
· îngălbenirea smalţului dentar;
· cancere ale cavităţii bucale, esofagului şi stomacului;
· cancer biliar şi pancreatic;
· ulcer gastric şi duodenal.
Aparat genito-urinar
· diminuarea funcţiei sexuale, chiar a fertilităţii
· cancer renal şi de vezică urinară
· cancer de sân
· cancer de col uterin
· în sarcină greutate scăzută a fătului la naştere.
Sistem nervos
· creează pentru scurt timp stări de relaxare, de scădere a anxietăţii şi de
plăcere;
· dependenţă psihică şi fizică faţă de fumat ( indusă de nicotină );
· sindrom de abstinenţă (sevraj) la întreruperea fumatului.
5.4. Indicatorii severităţii dependenţei şi abstinenţei

(după G.Ionescu, p.57, 2000):
· aprecierea conform căreia prima ţigară a zilei este cea mai: dorită,
savurată, necesară demarării ( reluării ) activităţii;
· fumatul imediat după trezire, înaintea oricărei activităţi casnice;
· consum mai mare de ţigări în prima parte a zilei decât după-amiaza;
· continuarea fumatului în condiţiile existenţei unei boli somatice.
5.5. Tulburări psihice ale sevrajului la nicotină

(după Ionescu G, p.58, 2000)
Tulburările psihice ale sevrajului la nicotină reprezintă un ansamblu
de manifestări psihice care apar în primele 24 ore de la oprirea fumatului.
Aceste manifestări psihice sunt ilustrate clinic prin:
· nevoia acută de a fuma
· nelinişte, iritabilitate, anxietate
· hipoprosexie
· dispoziţie depresivă sau disforie
· insomnii
· constipaţie
· tremor
40
· transpiraţii
· palpitaţii, bradicardie
· creşterea apetitului cu supraponderalitate
5.6. Mecanismele neurologice, biochimice şi genetice ale dependenţei de

nicotină
Nicotina eliberată din fumul de ţigară difuzează uşor în sângele arterial prin
capilarele pulmonare şi este rapid distribuită în creier. Nicotina din fumul de ţigară
ajunge la creier în 10-20 secunde de la inhalare (Zevin S. şi colab., 1998).
Rapiditatea eliminării şi distribuţiei la ţesuturile periferice, declinul rapid al
concentraţiilor cerebrale ale nicotinei realizează un ciclu în care fumătorul îşi
readministrează frecvent drogul.
Nicotina stimulează receptorii nicotinici ai acetilcolinei localizaţi în aria
tegmentală ventrală şi neuroni dopaminici care îşi au originea în aria tegmentală
ventrală a mezenecefalului şi care îşi extind proiecţiile axonale rostral la nucleul
accumbens. Stimularea neuronilor dopaminergici produce creşterea eliberării de
dopamină extrasinaptică în nucleul accumbens (Balfour D.J.K., 2004). Creşterea
dopaminei extrasinaptice în spaţiul extracelular dintre fibrele nucleului accumbens
pare să fie asociată cu senzaţia de plăcere şi cu proprietăţi de întărire, nu numai la
nicotină ci şi la alte droguri psihostimulante care induc dependenţa.
Experimentele pe animale au permis localizarea unor subunităţi specifice ale
receptorului nicotinic, care pot media amplificarea acţiunilor nicotinei (Batra V et al,
2003).
Aceste dovezi experimentale privind rolul factorilor genetici în determinarea
dependenţei la nicotină sunt completate de studii epidemiologice care arată că riscul
pentru fumat creşte de trei ori dacă o rudă biologică de gradul I fumează. De
asemenea, studiile pe gemeni şi pe adoptaţi indică faptul că factorii genetici
contribuie la debutul şi continuarea fumatului.
5.7. Factorii psihologici de risc pentru iniţierea şi menţinerea fumatului
De cele mai multe ori iniţierea fumatului are loc la vârsta adolescenţei sau
tinereţii.
Factorii psihologici care duc la formarea intenţiei de a fuma sunt următorii:
Factorii cognitivi şi comportamentali
Factori motivaţionali şi afectivi
5.8. Factorii sociali care influenţează fumatul
- atitudinea uneori permisivă a familiei, a şcolii şi a celor din jur faţă de fumat şi
oferirea de către aceştia de modele comportamentale pro-fumat, facilitează
iniţierea fumatului în rândul adolescenţilor şi tinerilor
- publicitatea pro-fumat (reclame, filme reviste care promovează fumatul), deşi este
restricţionată în ultimii ani, are încă o influenţă mare asupra populaţiei,
- publicitatea împotriva fumatului nu are rezonanţa scontată în rândul populaţiei,
datorită formulării în termeni generali a unor avertismente “Tutunul dăunează grav
sănătăţii” . Aceste avertismente generale nu permit perceperea adecvată a riscurilor
determinate de fumat.
41
- interzicerea fumatului în locurile publice şi restricţionarea publicităţii pro-fumat (
care în anii 1990 a atins apogeul) au condus la scăderea prevalenţei fumatului în
rândul populaţiei româneşti, în ultimii ani.

5.9. Dovezi ştiinţifice privind efectele fumatului asupra funcţiilor cognitive

Unele studii efectuate la fumătorii de ţigări, au arătat că administrarea nicotinei
poate produce o îmbunătăţire a atenţiei, a vitezei de prelucrare a informaţiilor şi a
memoriei verbale de scurtă durată şi o reducere a timpului necesar pentru numirea unei
culori la testul Stroop (Hatsukami, Fletcher, Morgan, Keenan, şi Amble, 1989; Warburton,
1992; Warburton & Wesnes, 1984).
Alţi cercetători, consideră că aceste studii nu sunt concludente întrucât, în
cazul populaţiei dependente de nicotină, este dificil de demonstrat dacă, după
administrarea de nicotină, se îmbunătăţesc funcţiile cognitive sau se produce o
revenire a acestora la nivelul anterior de funcţionare, cunoscut fiind faptul că după o
perioadă de abstinenţă la fumat, apar deficite mnezice şi de concentrare a atenţiei.
(Hatsukami şi colab., 1989; Parrott şi Roberts, 1991; Snyder, 1989).
Îmbunătăţirea pentru scurtă durată a funcţiilor cognitive la persoanele care nu
fumează, nu reprezintă o motivaţie pro fumat, întrucât fumul de ţigară, prin
componentele sale nocive, are consecinţe negative majore asupra sănătăţii, aşa cum
am precizat anterior.
5.10. Mijloace şi tehnici terapeutice utilizate pentru renunţarea la fumat

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, sistemelor de sănătate naţionale le
revine principala responsabilitate în tratamentul dependenţei de tutun. Tratamentul
include diverse metode, de la simplul sfat medical, la tratamente farmacologice şi
psihologice complexe, care trebuie adaptate condiţiilor socio-culturale şi
preferinţelor şi nevoilor individuale ale pacienţilor
Sfatul medical
Medicii de familie au un rol important în educaţia antitabagică a tinerilor şi în
prevenirea fumatului. Ei prezintă pacienţilor riscurile fumatului asupra sănătăţii,
sesizează tulburările emoţionale ale tinerilor şi tensiunile familiale şi propune măsuri
pentru rezolvarea acestora, inclusiv consiliere şi psihoterapie de familie, prin
îndrumarea acestora către psiholog.
Terapii farmacologice pentru dependenţa de fumat

Tratamentul de substituţie cu nicotină (TSN) are scopul de a înlocui nicotina
obţinută prin fumat, reducând simptomele abstinenţei la stoparea fumatului.
Numeroase studii clinice şi meta-analize (Stead şi colab., 2008), au arătat că
toate formele de TSN cresc şansa stopării fumatului.
De asemenea s-a ajuns la concluzia că asocierea plasturelui cu nicotină cu o
formă de tratament de substituţie cu acţiune rapidă (gumă de mestecat, spray nazal,
inhaler) creşte şansa de succes.
TSN este contraindicată bolnavilor cu infarct miocardic, angină pectorală
instabilă, aritmii severe şi la gravide.
Alt medicament antifumat de primă linie este bupropionul, antidepresiv
triciclic, care reduce activitatea neuronilor care eliberează dopamina, poate dezactiva
42
circuitul recompensei.
Bupropionul este contraindicat la fumătorii care suferă de epilepsie, anorexie
nervoasă, bulimie, necroză hepatică severă, tulburare afectivă bipolară sau la cei
care folosesc concomitent un inhibitor al monoamino-oxidazei.
Metode şi tehnici psihoterapeutice utilizate pentru ajutarea pacienţilor să

renunţe la fumat
După Munteanu A. (1994) metodele psihologice de eradicare a tabagismului

se clasifică după cum urmează:
1. Metode care urmăresc inocularea repulsiei faţă de fumat
2.Metode de autocontrol
Psihoterapia cognitiv-comportamentală
Acest tip de terapie este util atât în prevenirea fumatului cât şi la elaborarea
unei strategii de renunţare la fumat şi de menţinere a abstinenţei.
În scop preventiv, terapia cognitiv-comportamentală se axează pe
următoarele aspecte:
· discutarea şi analizarea împreună cu pacientul a consecinţelor negative
ale fumatului, pe termen scurt şi lung;
· demontarea convingerilor disfuncţionale ale potenţialilor fumători,
întărite şi de reclamele şi campaniile publicitare, care promovează
imaginea fumătorului independent, puternic, matur, curajos şi încrezător
în forţele sale. De exemplu” Fumatul te face mai atractiv şi sigur pe tine”,
“Fumatul nu este un drog şi te face să te simţi mai bine.” “ “Fumatul te
face mai matur” etc.
· formarea unei atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos;
· dezvoltarea deprinderilor de comunicare asertivă, pentru a face faţă
presiunii grupului. ( de exemplu, formarea deprinderii de a spune “nu”,
“Nu mulţumesc, nu fumez”);
· tratarea tulburărilor anxioase şi depresive, care pot favoriza iniţierea
fumatului;
· creşterea încrederii pacientului în forţele sale;
· adoptarea unor mecanisme de coping eficiente în condiţii de stres.
În scop curativ, terapia cognitiv-comportamentală permite fumătorului
elaborarea, împreună cu psihoterapeutul, a unor strategii de renunţare şi de menţinere
a abstinenţei la fumat.
Pe parcursul terapiei se apreciază nivelul motivaţiei subiectului pentru
renunţarea la fumat şi se evaluează stadiul modificării acestui comportament nociv,
cel mai des, conform modelului transteoretic al schimbării al lui Proschaska şi
DiClemente, care descrie şase stadii ale schimbării ( precontemplare, contemplare,
determinare, acţiune, menţinere şi recădere ).
Hipnoza
Hipnoza are o eficienţă crescută în renunţarea la fumat, ratele de succes
terapeutic fiind mai mari decât în cazul încercărilor personale ale fumătorilor,
terapiei comportamentale şi tratamentului de substituţie cu nicotină.
Psihoterapia de grup
Cea mai recentă meta-analiză, efectuată de Stead LF şi Lancaster T. (2005) a
arătat că psihoterapia de grup este mai eficientă decât programele de autoajutorare,
strategiile educaţionale şi sfătuirea antifumat.
Succesul psihoterapiei de grup depinde de modul în care terapeutul pune în
43
acţiune procesele dinamicii de grup, care constituie adevăraţi factori terapeutici.
Rezumat
Fumatul, prin inhalarea substanţelor iritante şi cancerigene din fumul de
ţigară, favorizează dezvoltarea bronşitelor cronice, laringitei cronice, esofagitei,
gastritei şi cancerului pulmonar, al cavităţii bucale, esofagului şi stomacului.
Fumatul este un comportament autodistructiv.
Nicotina din ţigarete, explică dependenţa faţă de tutun. S-a demonstrat că
nicotina se comportă ca un vehicul ultrarapid, care ajunge la creier prin absorbţia
pulmonară în numai 7,5 secunde, unde stimulează "zonele plăcerii", generând pentru
scurt timp, o stare de confort psihologic.
Astfel, la întreruperea bruscă a fumatului pot să apară simptome de sevraj la
nicotină (nelinişte, iritabilitate, anxietate, hipoprosexie, dispoziţie depresivă sau
disforie, insomnii, constipaţie, tremor, transpiraţii, palpitaţii, bradicardie), care pot să
fie diminuate prin terapii farmacologice de substituţie cu nicotină ( plasturi
transdermici, gumă de mestecat, spray nazal, tablete sublinguale cu nicotină).
Tehnicile psihoterapeutice au o eficienţă crescută în renunţarea la fumat,
ratele de succes terapeutic fiind mai mari decât în cazul încercărilor personale ale
fumătorilor.
Cuvinte cheie
Sevraj la nicotină
Dependenţa de nicotină
Efectele nocive ale fumatului
1. Prezentaţi efectele fumatului asupra organismului uman. (pg.39)
2. Precizaţi indicatorii severităţii dependenţei de nicotină. (pg. 40)
3. Descrieţi tulburările psihice ale sevrajului la nicotină. (pg. 40)
4. Care sunt factorii psihologici şi sociali de risc pentru fumat? (pg. 41)
5. Prezentaţi mijloacele şi tehnicile psihoterapeutice utilizate pentru renunţarea
la fumat. (pg. 42)
Concluzii
Fumatul, datorită efectelor nocive asupra sănătăţii, este considerat un
44
comportament autodistructiv.
Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii, au un rol important în educaţia
antitabagică a tinerilor, în prevenirea fumatului şi în elaborarea unor strategii
psihoterapeutice de renunţare la fumat.
UNITATEA 6
ALCOOLISMUL
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 45
6. Alcoolismul................................................................................................ 46
6.1. Cadrul nosologic.................................................................................. 46
6.2. Factorii psihologici incriminaţi în etiologia alcoolismului.................. 47
6.3. Factorii sociali, culturali şi economici care favorizează alcoolismul... 47
6.4. Factorii genetici care predispun la alcoolism....................................... 48
6.5. Efectele alcoolismului asupra organismului uman.............................. 48
6.6. Efectele alcoolismului asupra vieţii sociale......................................... 49
6.7. Tratamentul alcoolismului.................................................................... 50
Rezumat…………………………………………………………………….. 50
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 51
Concluzii…………………………………………………………………….. 51
Obiective
45
· să cunoască efectele alcoolului asupra organismului uman;

· să precizeze semnele şi simptomele dependenţei de alcool;
· să descrie tulburările psihice ale sevrajului la alcool;
· să cunoască factorii psihologici şi sociali de risc pentru
alcoolism;
· să descrie mijloacele şi tehnicile psihoterapeutice utilizate
pentru renunţarea la consumul de alcool.

1. Răpiţeanu C. – „Alcoolismul” în Psihologia sănătăţii, Ed. Renaissance,
Bucureşti, 2011; 79-87.
2. Tudose, F., „Alcoolismul” în Psihopatologie şi orientări terapeutice în
psihiatrie, Ed Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2007; 253-263.

Este de două ore.
46
6. ALCOOLISMUL

6.1. Cadrul nosologic
Alcoolismul cronic implică, cu valoare definitorie, noţiunile de abuz de
alcool şi de dependenţă la alcool.
Abuzul de alcool se referă la consumul recurent de băuturi alcoolice, în ciuda
consecinţelor sale negative.
Dependenţa de alcool se referă la consumul de băuturi alcoolice, uneori în
cantitate din ce în ce mai mare, pentru a obţine efectul dorit (fenomen numit toleranţă
Semne ale dependenţei psihice:
· stările de indispoziţie (frustrare, anxietate, stări depresive) impun
consumul, întrucât alcoolul le ameliorează;
· dorinţă persistentă cuplată cu incapacitatea de renunţa la băutură;
· anticiparea ocaziilor de a bea şi planificarea consumului de băuturi
alcoolice;
· evocarea cu plăcere a momentelor de consum, memoria momentelor
plăcute;
· în faţa unor situaţii limită sau a unor momente cu mare presiune
emoţională (deces, boală, divorţ, pierdere, câştig, euforie), dependentul se
gândeşte automat la consumul de alcool;
· depresie, frică, complexe de inferioritate ascunse uneori în spatele
unei faţade de grandomanie;
· lipsă de voinţă, promite dar nu-şi ţine promisiunea;
· izolarea şi reducerea sferelor de interes;
· lipsa igienei corporale, decădere fizică şi psihică;
Semne ale dependenţei fizice
În lipsa consumului apar următoarele simptome ale sindromului de sevraj:
· tremorul matinal al mâinilor sau picioarelor;
· transpiraţie, stare de greaţă şi /sau vărsături;
· dificultăţi de coordonare a mişcărilor;
· probleme de echilibru şi de mers;
· cefalee, tulburări de somn;
· tahicardii, aritmii cardiace;
· alte simptome mai severe ale sevrajului alcoolic: halucinaţii vizuale,
auditive sau tactile, agitaţie psihomotorie, stări de confuzie, crize
convulsive de tip grand mal.
Aceste simptome se ameliorează sau dispar complet la reluarea consumului.
Pe măsură ce dependenţa se agravează apare şi pierderea controlului cantităţii
consumate
6.2. Factorii psihologici incriminaţi în etiologia alcoolismului

Personalitatea premorbidă a alcoolicului a constituit tema a numeroase
cercetări.
Trăsăturile instabile de personalitate asociate cu fenomene nevrotice, sunt
considerate factori de risc pentru alcoolism ( Hagnell si colaboratorii 1986).
· toleranţa scăzută la frustrare,
· neîncrederea în forţele proprii
47
· incapacitatea de a lua decizii,
· sentimentul de insecuritate
· afectivitatea negativă ca tendinţă de a experimenta regulat trăiri afective
negative
Tulburări de personalitate:
· tulburarea de personalitate
· tulburarea de personalitate antisocială
6.3. Factorii sociali, culturali şi economici care favorizează

alcoolismul

Consumul de alcool este iniţiat, de cele mai multe ori, prin învăţare spontană
în cadrul familiei, grupului de prieteni sau colegilor de serviciu.
Menţinerea consumului de alcool se realizează în condiţiile acceptării sociale
a acestui comportament, a presiunii anturajului sau stilului de viaţă stresant.
Alţi factori care contribuie la iniţierea şi menţinerea consumului cronic de
alcool sunt: nivelul socio-economic scăzut, uşurinţa de a obţine alcool şi influenţele
culturale ale microgrupului (obiceiuri şi tradiţii).

6.4. Factorii genetici care predispun la alcoolism
În favoarea rolului factorilor genetici în apariţia alcoolismului, pledează
rezultatele studiilor epidemiologice care arată că 40% dintre alcoolici au un
părinte alcoolic, sau că gemenii monozigoţi prezintă o mai mare concordanţă la
alcoolism decât cei dizigoţi.
6.5. Efectele alcoolismului asupra organismului uman

Cele mai importante tulburări şi boli somatice determinate de consumul
cronic de alcool sunt:
· la nivelul tegumentelor: congestie la nivelul feţei, teleangiectazii;
· la nivelul muşchilor: miopatie alcoolică;
· la nivelul aparatului respirator: tuse productivă şi pneumonie;
· la nivelul aparatului cardiovascular: hipertensiune arterială, aritmii,
cardiomiopatie;
· la nivelul aparatului digestiv: întârzierea golirii stomacului, refluxul
gastro-esofagian, inflamaţii şi eroziuni ale mucoasei esofagiene şi gastrice
cu producerea esofagitei, gastritei cronice, ulcerului gastro-duodenal,
carcinomul esofagian şi gastric, steatoza hepatică, hepatita alcoolică,
ciroza hepatică, carcinomul hepato-celular, pancreatita acută şi cronică,
hemoragii digestive;
· la nivelul aparatului genital: ginecomastie la bărbaţi, creşte riscul de
cancer mamar, amenoree, anovulaţie la femei şi tulburări de dinamică
sexuală la bărbaţi;
· la nivelul sistemului nervos central: neuropatie periferică, sindrom
psiho-organic, convulsii, accident vascular cerebral hemoragic, demenţă;
· la nivelul sistemului imun: scade imunitatea cu risc mai crescut de
infecţii;
· la nivelul metabolismului: deficienţă tiaminică şi de folaţi datorită
reducerii progresive a capacităţii intestinului subţire de a le resorbi;
pierdere de calciu;
48
Efectele alcoolului în timpul sarcinii
Sindromul alcoolic fetal
Alcoolul consumat în timpul sarcinii are un efect nociv asupra dezvoltării
normale a fătului, determinând microcefalie, tulburări de creştere, tulburări cognitive
şi în cazuri severe malformaţii congenitale ale ochilor, urechilor, inimii, tractului
urinar şi oaselor.
Consumul alcoolului în timpul sarcini poate să provoace un avort spontan, o
naştere prematură sau o sarcină peste termen (mai mare 42 săptămâni).
Efectele alcoolului asupra creierului, sistemului nervos si psihicului.

1.Intoxicaţia alcoolică acută
Pentru sistemul nervos central alcoolul acţionează în funcţie de următorii
factori: cantitatea consumată, durata medie de metabolizare a alcoolului, modul de a
bea (mai repede sau mai lent, pe stomacul gol / după masă ) precum şi gradul de
toleranţă la alcool.
De obicei, în doze mici, până la 200 ml de bere sau 100ml de vin, se produce
un efect stimulator (stare de bună dispoziţie, euforie, dispariţia inhibiţiilor şi
logoree), dar consumat în doze mai mari are efecte inhibitorii (reacţii slabe la stimuli
dureroşi, capacitate de discernământ slabă, atenţie şi memorie alterate
În ceea ce priveşte simptomatologia intoxicaţiei cu alcool, aceasta cuprinde o
gamă largă de manifestări care se agravează pe măsura ingestiei de alcool: disforie,
tulburări de coordonare motorie, ataxie, stări de confuzie, stupoare, respiraţie mai
lentă şi neregulată, hipotermie, anestezie, comă şi moarte.
2. Beţia patologică se produce după ingestia unei cantităţi minime de alcool:
un pahar sau două de vin sau bere sau a 100-200 ml de băutură spirtoasă.
Tulburările ce apar durează până la 24 ore, caracterizate de tulburare de conştiinţă de
tip crepuscular, căreia i se pot adăuga halucinaţii sau sindrom delirant şi grave
tulburări de comportament de tip agitaţie psihomotorie sau cu acte antisociale. După
remisiunea tulburărilor, pacientul are o amnezie totală a evenimentelor. Apare pe
fondul de microleziuni cerebrale (epileptice, encefalopate, posttraumatice, toxice).
Modificările EEG certifică în plus diagnosticul.
3. Delirium tremens
Reprezintă o stare gravă, care apare la 2-3 zile de la încetarea unui consum
important de alcool, cu intensitatea maximă în ziua a patra sau a cincea. Se
caracterizează prin: halucinaţii vizuale (micropsii şi zoopsii), confuzie, agitaţie
psihomotorie severă, febră, transpiraţii profuze, tremurături, aritmii şi dereglări ale
tensiunii arteriale. Netratat durează până la cinci săptămâni.
4.Halucinoza alcoolică
Pacientul aude voci vorbind între ele, precum şi voci care vorbesc despre el
şi îl critică. Alteori halucinaţiile sunt complexe (auditive verbale şi vizuale scenice),
însoţite de anxietate marcată, fără delirium sau alterarea marcată a constienţei, care
urmează unei descreşteri a consumului de alcool de către o persoană dependentă de
alcool.
5. Encefalopatia Wernicke (panencefalia superioară subacută, poliencefalia
superioară subacută hemoragică)
Este o inflamaţie acută a creierului ce poate pune viaţa în pericol (include
somnolenţă, paralizia globilor oculari si ataxia = tulburarea coordonării mişcărilor).
6. Sindromul Korsakov (sindrom Wernicke-Korsakoff, sindrom amnestic,
psihoza Korsakoff)
Este determinat de o leziune bilaterală a corpilor mamilari, secundară unei
49
carenţe în vitamina B 1 şi se manifestă prin amnezie anterogradă (de fixare), cu
dezorientare temporo-spaţială, confabulaţie, absenţa iniţiativei şi a spontaneităţii şi
conservarea funcţiilor cognitive care nu sunt în relaţie cu memoria.
7. Demenţa alcoolică
La fiecare consum de alcool sunt distruse mii de celule nervoase. Distrugerea
treptată a neuronilor se observă în timp, mai ales de către persoanele apropiate
alcoolicului. Această reducere a numărului de neuroni cauzează şi reducerea
performanţelor creierului, vizibile în scăderea capacităţii de memorare, a capacităţii
de judecată şi înţelegere, pierderea simţului critic şi a discernământului.
Consumul cronic de alcool poate cauza în timp demenţa alcoolică care este o
deteriorare progresivă a funcţiilor cognitiv-afective, având ca particularitate afectarea
precoce a simţului etico-moral cu dezinhibiţie erotică, acte imorale şi medico-legale.
Deteriorarea din demenţa alcoolică este reversibilă, acesta fiind elementul definitoriu
6.6. Efectele alcoolismului asupra vieţii sociale

Dependenţa de alcool determină în timp:
· alterarea sentimentelor şi relaţiilor cu membrii familiei,
· neglijarea educaţiei copiilor,
· conflicte familiale,
· violenţă în familie,
· divorţ,
· tulburarea relaţiilor interpersonale la serviciu şi în cercul de prieteni,
· reducerea sentimentelor de responsabilitate,
· întârzierea şi absenţa de la locul de muncă,
· accidente de muncă şi de circulaţie,
· delincvenţa,
· pierderea locuinţei şi a locului de muncă.
6.7. Tratamentul alcoolismului
Scopul tratamentului este obţinerea unei întreruperi totale şi de lungă durată

a consumului de alcool
Tratamentul alcoolismului presupune următoarele faze:
· Faza de motivare a clientului în sensul renunţării la consumul de

alcool
· Faza de sevraj controlat terapeutic,
· Faza de recuperare
· Faza de menţinere a abstinenţei la alcool pe termen lung
Strategia terapeutică în alcoolism, după Tudose F. (2007) constă în adaptarea

metodelor fiecărui pacient în parte în funcţie de o serie de factori: personalitatea
subiectului, gradul său de motivare, momentul evolutiv al comportamentului
alcoolic, prezenţa /absenţa tulburărilor mintale asociate
50
Rezumat
Alcoolismul se referă la consumul recurent de băuturi alcoolice, uneori în
cantitate din ce în ce mai mare, pentru a obţine efectul dorit (fenomen numit
toleranţă), indiferent de mijloace sau consecinţe asupra persoanei sau familiei, cu
scopul schimbării stării de dispoziţie sau cu acela de a evita stările neplăcute fizice
sau psihice cauzate de sevraj. (care se manifestă la aproximativ 24-48 de ore de la
întreruperea consumului de alcool).
Simptomele sindromului de sevraj sunt: tremorul matinal al mâinilor sau
picioarelor, transpiraţie, stare de greaţă şi /sau vărsături, dificultăţi de coordonare a
mişcărilor, probleme de echilibru şi de mers, cefalee, tulburări de somn, tahicardie şi
aritmii cardiace. Aceste simptome se ameliorează sau dispar complet la reluarea
consumului. Alte simptome mai severe ale sevrajului alcoolic sunt: halucinaţii
vizuale, auditive sau tactile, agitaţie psihomotorie, stări de confuzie, crize convulsive
de tip grand mal.
Consumul cronic de alcool poate cauza în timp grave tulburări psihice şi boli
somatice. De asemenea, alcoolismul determină alterarea severă a vieţii sociale,
familiale şi profesionale.
Tratamentul alcoolismului se bazează pe mijloace farmacologice, care
diminuează simptomele de sevraj şi pe tehnici psihoterapeutice care urmăresc
obţinerea unei întreruperi totale şi de lungă durată a consumului de alcool.
.
Cuvinte cheie
Dependenţa de alcool
Sevraj la alcool
Delirium tremens
Intoxicaţia alcoolică acută
Beţia patologică
Halucinoza alcoolică
Encefalopatia Wernicke
Sindromul Korsakov
Demenţa alcoolică
1 Prezentaţi efectele alcoolului asupra organismului uman.(pg.48-49)

2 Descrieţi semnele şi simptomele dependenţei de alcool. .(pg.46-47)
3. Care sunt factorii psihologici şi sociali de risc pentru alcoolism? .(pg.47)
4. Care sunt simptomele intoxicaţiei acute cu alcool? .(pg.48-49)
5. Descrieţi simptomele sevrajului la alcool. .(pg.47,49)
6. Descrieţi mijloacele şi tehnicile psihoterapeutice utilizate pentru renunţarea la
consumul de alcool. ( pg.50 + resurse bibliografice, pg.46)
51
Concluzii
Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii, au un rol important în tratarea
alcoolismului, prin susţinerea şi consolidarea motivaţiei de renunţare definitivă la
alcool şi prin elaborarea unor strategii psihoterapeutice adaptate fiecărui pacient, de
diminuare a simptomelor de sevraj şi de dezvoltare a unor abilităţi de a face faţă unor
situaţii de risc pentru consumul de alcool.
UNITATEA 7
Sedentarismul
Dependenţa de Internet
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 52
7.1. Factorii care predispun la sedentarism.................................................... 53
7.2. Consecinţele sedentarismului asupra sănătăţii........................................ 54
7.3. Metode şi tehnici psihoterapeutice utile în combaterea sedentarismului. 54
7.4. Dependenţa de Internet............................................................................ 55
Rezumat…………………………………………………………………….. 56
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 56
Concluzii…………………………………………………………………….. 57
Obiective
52
· să cunoască factorii care predispun la sedentarism;
· să precizeze consecinţele sedentarismului asupra sănătăţii;
· să cunoască metode şi tehnici psihoterapeutice utile pentru
combaterea sedentarismului;
· să recunoască semnele dependenţei de Internet.
· să precizeze consecinţele negative ale dependenţei de
Internet la copii şi adolescenţi.
Cunoştinţe în domeniul psihologiei dezvoltării şi psihologiei muncii.

1. Răpiţeanu C. – „Sedentarismul” şi „Dependenţa de Internet”, în Psihologia
sănătăţii, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2011; 88-94;119-121.

Este de două ore.
7.1. Factorii care predispun la sedentarism

· sexul: femeile sunt predispuse mai mult la sedentarism decât bărbaţii,
53
· vârsta: multe studii epidemiologice au arătat că prevalenţa
sedentarismului creşte cu vârsta.
· mediul urban predispune la stilul de viaţă sedentar;
· infirmităţile fizice pot face ca o persoană să fie inaptă pentru unele
sporturi sau activităţi fizice
· bolile, de obicei afectează condiţia fizică şi determină o stare de
oboseală, iar pentru refacerea organismului se recomandă, în general
odihna;
· stresul profesional predispune la sedentarism prin programul de lucru
prelungit, natura muncii care de cele mai multe ori se caracterizează prin
suprasolicitare intelectuală şi activitate fizică scăzută;
· consumul de droguri, alcool şi fumatul afectează funcţionarea
organismului şi scad condiţia fizică; alcoolul şi drogurile determină
tulburări psihice (depresie, psihoze) care conduc la izolare socială şi
sedentarism;
· educaţia primită la şcoală.
· familia, uneori, poate să ofere modele de inactivitate fizică şi să
devalorizeze sportul, în favoarea activităţilor intelectuale,
· tradiţia şi cultura afectează atât participarea, cât şi orientarea spre o
anumită activitate.
· anturajul
· depresia conduce la anhedonie şi la inhibiţia activităţii motorii;
· tipul personalităţii

7.2. Consecinţele sedentarismului asupra sănătăţii
Acest mod de viaţă, caracterizat prin inactivitate fizică, numit sedentarism are
consecinţe negative marcate asupra sănătăţii, determinând sau agravând următoarele
boli:
· obezitatea,
· tulburări de statică ale coloanei
· artroze
· infecţii ale căilor respiratorii superioare şi inferioare
· ateroscleroză, hipertensiune arterială, boli coronariene
· varice la membrele inferioare
· tulburări funcţionale digestive
· hemoroizi
· diabet zaharat pe fondul obezităţii abdominale
· tulburări psihice
7.3. Metode şi tehnici psihoterapeutice utile în combaterea

sedentarismului
Tehnici de psihoterapie suportivă
1.Ascultarea cu atenţie şi simpatie a clientului, atunci când vorbeşte despre
problemele şi emoţiile sale, întăreşte relaţia terapeutică.
2.Explicaţiile legate de consecinţele negative ale sedentarismului şi sfaturile privind
beneficiile exerciţiilor fizice pentru sănătate, sunt foarte importante pentru
înţelegerea de către pacient a importanţei schimbării modului său de viaţă sedentar.
3.Încurajarea pacientului să facă zilnic mişcare şi să-şi valorifice aptitudinile
sportive, practicând exerciţii fizice, de minim două ori pe săptămână.
4.Desensibilizarea este metoda prin care are loc înlăturarea temerilor legate de
54
nereuşita schimbării
5.Asigurarea este metoda prin care medicul transpunându-se în situaţia bolnavului îi
arată acestuia că îi înţelege problemele şi că ştie că acestea se vor ameliora. Are rolul
de a creşte încrederea pacientului în terapeut.

Tehnici cognitiv- compotamentale
1.Convorbirea motivaţională - balanţa decizională permite explorarea şi
consolidarea motivaţiei pentru schimbarea modului de viaţă sedentar.
2. Monitorizarea activităţilor zilnice şi evaluarea acestora în funcţie de gradul de
realizare şi de plăcere. Aceste protocoale îl ajută pe pacient să îşi dea seama de
activităţile care implică o poziţie statică prelungită şi care sunt mai puţin necesare.
3. Realizarea unor orare (programe) prin care clientul îşi planifică activităţile
viitoare, care să cuprindă: plimbări în parc, excursii sau practicarea unui sport.
4. Analiza funcţională a situaţiilor de risc, când subiectul ar putea renunţa la
activităţile fizice programate.
5. Tehnicile de dezvoltare a comportamentului asertiv pentru a învăţa să-şi respecte
propria persoană şi să aibă mai mult timp liber.

Tehnici de programare neuro-lingvistică (N.L.P.)
Tehnica celor două oglinzi – prin care clientul se identifică cu imaginea sa pozitivă,
în care este energic şi activ.
7.4. Dependenţa de Internet
Persoanele care se caracterizează printr-o utilizare patologică a calculatorului

simt o dorinţă greu de stăpânit şi reprimat, de a se aşeza în faţa calculatorului şi de a
naviga pe Internet, fără un scop bine precizat.
Ivan Goldberg, în anul 1995, a propus termenul de „Tulburarea de
dependenţă de Internet”, preluând ca model pentru descrierea sa, jocul de noroc
patologic din DSM IV.
Această tulburare nu este inclusă, actual, în clasificările internaţionale ale
tulburărilor mentale, dar există un număr foarte mare de cercetări si studii pe această
temă.
Tulburarea de dependenţă de Internet ( Internet Addictive Disorder )
Criterii de diagnostic
Un mod dezadaptativ de utilizare a Internet-ului, care duce la insuficienţă
funcţională şi care se manifestă prin trei (sau mai multe) dintre următoarele variante
de comportament, care apar în orice moment, în aceeaşi perioadă de 12 luni:
I) toleranţă, definită de oricare dintre următoarele:
(A) O nevoie, din ce în ce mai crescută, de timp, pentru utilizarea Internet-ului,
pentru a obţine aceeaşi satisfacţie ca la început;
(B) Satisfacţia s-a diminuat semnificativ, odată cu utilizarea în continuare a Internet-
ului, pentru aceeaşi durată de timp;
(II) sevraj, manifestat prin A sau B
(A), sindromul de abstinenţă caracterizat prin simptomele de mai jos (1, 2 şi 3):
(1) Încetarea (sau reducerea) utilizării Internet-ului, care a fost frecventă si
prelungită;
(2) Două (sau mai multe) dintre următoarele simptome, dezvoltate în câteva zile şi
55
manifestate timp de o lună, de la încetarea utilizării Internet-ului:
(A) agitaţie psihomotorie,
(B) anxietate,
(C) gânduri obsesive despre ceea ce se întâmplă pe Internet,
(D) fantezii sau vise despre Internet,
(E) mişcările voluntare sau involuntare ale degetelor (ca la tastatură);
(3) insuficienţă la viaţa socială, profesională sau într-un alt domeniu important al
funcţionării;
(B) utilizarea Internet-ului reduce simptomele de sevraj;
(III) Internet-ul este accesat mai des sau pentru perioade mai lungi de timp decât s-a
preconizat;
IV) Există o dorinţă persistentă sau eforturi nereuşite de a reduce sau de a controla
utilizarea Internet-ului
(V) O mare parte a timpului este petrecutâ în practicarea activităţilor legate de
utilizarea Internet-ului; (de exemplu, cumpărare de cărţi pe Internet, vânzări pe
Internet, organizarea fişierelor de materiale descărcate.)
(VI) Activităţile familiale importante, activităţile sociale, profesionale şi de agrement
sunt evitate sau desfăşurate cu o frecvenţă redusă sau pentru o perioadă foarte mică
de timp datorită utilizării Internet-ului.
(VII) Internetul este utilizat în continuare, în ciuda conştientizării simptomelor fizice
şi psihologice, problemelor familiale, sociale şi profesionale determinate de folosirea
excesivă a Internet-ului. (insomnii, iritabilitate, neglijarea familiei, diminuarea
relaţiilor sociale, întârzieri la locul de muncă etc.) .
Dependenţa de Internet este întâlnită frecvent la copii şi adolescenţi şi se
manifestă prin utilizarea excesivă a jocurilor video, dar şi la tineri, unde spectrul
activităţilor desfăşurate, în mod frecvent şi prelungit, pe Internet este mai variat (
comunicare prin e-mail, messenger, Skype, reţele sociale on-line, Facebook, accesare
de site-uri pornografice, jocuri video sau de noroc etc)
Rezumat
Numeroase studii privind stilul de viaţă, au arătat un declin semnificativ al
activităţii fizice în ultimele decenii. Acest mod de viaţă, caracterizat prin inactivitate
fizică, numit sedentarism, are consecinţe negative asupra stării de sănătate,
determinând sau agravând o serie de boli (obezitate, aterosleroză, hipertensiune
arterială, boli coronariene, varice la membrele inferioare, hemoroizi, tulburări
funcţionale digestive, anxietate şi depresie).
Psihologii, specializaţi în domeniul psihologiei sănătăţii, au un rol important
în diminuarea sedentarismului, prin motivarea persoanelor sedentare să facă exerciţii
fizice şi prin creşterea încrederii în forţele proprii şi în reuşita schimbării modului lor
de viaţă. De asemenea, prin tehnici de management al stresului ajută persoanele să
evite suprasolicitarea şi să îşi facă timp pentru mişcare şi sport, în vederea
îmbunătăţirii stării de sănătate.
Persoanele dependente de Internet simt o dorinţă greu de stăpânit şi reprimat,
de a se aşeza în faţa calculatorului şi de a naviga pe Internet.
56
Cele mai frecvente efecte negative ale utilizării excesive a calculatorului
asupra stării de sănătate sunt: congestie conjunctivală şi fotosensibilitate, obezitate şi
tulburări de statică ale coloanei vertebrale, datorită şederii prelungite pe scaun,
sindrom de tunel carpian, datorită utilizării mouse-ului
Dependenţa de Internet duce la interiorizare, izolare socială şi la afectarea
vieţii familiale, profesionale şi sociale. La copii, dependenţa de jocurile video
determină un grad crescut de irascibilitate şi întârzieri şi dificultăţi în formarea
deprinderilor de a citi şi de a scrie.
.
Cuvinte cheie
Dependenţa de Internet
Sedentarism
1. Prezentaţi consecinţele sedentarismului asupra sănătăţii.(pg.54)

2. Enumeraţi şi descrieţi factorii care predispun la sedentarism.(pg. 53)
3. Descrieţi mijloacele şi tehnicile psihoterapeutice utilizate pentru corectarea
stilului de viaţă sedentar. ( pg.54 + resurse bibliografice, pg.53)
4. Care sunt consecinţele dependenţei de Internet? (pg. 54-56)
Concluzii
promovarea unui stil de viaţă sănătos şi în corectarea sedentarismului.
De asemenea, pot să ajute părinţii în descoperirea precoce a semnelor
dependenţei de Internet la copii şi să-i consilieze pentru dezvoltarea armonioasă a
personalităţii lor.
57
UNITATEA 8
SOMNUL INSUFICIENT
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 58
8. Somnul insuficient...................................................................................... 59
8.1. Somnul - factor important în menţinerea sănătăţii............................. 59
8.2. Stadiile somnului .............................................................................. 60
8.3. Factorii care influenţează somnul....................................................... 60
8.4. Tulburările de somn........................................................................... 60
8.5.Tratamentul tulburărilor de somn....................................................... 61
Rezumat…………………………………………………………………….. 62
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 63
Concluzii…………………………………………………………………….. 63
Obiective
58
· să înţeleagă importanţa somnului în menţinerea sănătăţii;
· să precizeze care sunt factorii care influenţează somnul;
· să cunoască tulburările de somn;
· să precizeze consecinţele negative ale privării de somn;
· să cunoască metode şi tehnici psihoterapeutice utile pentru
tratamentul insomniei primare;
Cunoştinţe în domeniul neuropsihofiziologiei.
1. R Percek, A. - Universul complex al insomniei, Editura Ceres, Bucureşti,

1991.
2. Răpiţeanu, C., „Tulburările de somn” , în Dimensiunea psihosocială a
practicii medicale sub red. Boris Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Ed
Infomedica, 2002
3. Sadock, B.J.; Sadock, V.A., - Kaplan & Sadock - Manual de buzunar de
Psihiatrie Clinică, Ediţia a 3-a , tradusă şi adaptată de Liga Română de
Sănătate Mintală şi Dr.Lucian C. Alexandrescu ,Editura Medicală, Bucureşti,
2001

Este de două ore.
59
8. SOMNUL INSUFICIENT
8.1. Somnul - factor important în menţinerea sănătăţii

Somnul este una din cele mai importante necesităţi ale omului. El contribuie
la menţinerea sănătăţii prin:
· refacerea energiei organismului;
· menţinerea echilibrului psihic prin:
- reducerea activităţii bioelectrice a creierului
- producerea de vise
- filtrarea amintirilor (ştergându-le pe cele neconsistente)
· optimizarea atenţiei;
· potenţarea memoriei;
· facilitarea procesului de învîţare;
· creşterea randamentului intelectual şi fizic;
· reînnoirea celulelor organismului;
· refacerea ţesuturilor afectate.
8.2. Stadiile somnului
Secole de-a rândul s-a crezut că somnul este o stare eminamente pasivă.
Primele studii moderne privind somnul apar după descoperirea
electroencefalogramei ( EEG) de către psihiatrul german Berger în anul 1924.
Folosirea electroencefalogramei ca metodă de investigare a somnului a condus la
descoperirea ritmurilor cerebrale existente în timpul somnului, stabilindu-se 2
realităţi:
· somnul nu este un act pasiv, ci dimpotrivă unul activ
· somnul este caracterizat printr-o serie de etape sau stadii care-l fac neuniform
şi variabil
Fiziologic somnul este compus din 3-5 cicluri fiecare conţinând 2 faze de
somn: lent şi paradoxal.
Somnul lent, profund, este caracterizat prin unde electrice mai lente decât cele
din starea de veghe, iar somnul paradoxal este caracterizat printr-o activitate corticală
rapidă, fiind expresia activităţii onirice şi întrerupe periodic somnul lent.
Pe măsura trecerii nopţii perioadele de somn rapid devin mai lungi, iar
stadiile somnului profund se scurtează.
Cu cât se apropie sfârşitul nopţii, cu atât visăm mai mult şi dormim mai puţin
profund.
8.3. Factorii care influenţează somnul
· vârstă – durata somnului se reduce cu înaintarea în vârstă;
60
· tensiunile emoţionale, anxietatea şi sentimentele negative trăite în timpul zilei
pot perturba somnul;
· bagajul genetic,
· munca desfăşurată (intensitatea solicitării fizice şi psihice, orarul de lucru,
satisfacţia obţinută),
· obiceiurile,
· factorii de mediu (zgomote, lumină, temperatura mediului ambiant),
· consumul de substanţe psihostimulante
· starea noastră de sănătate.
8.4. Tulburările de somn

Incidenţa tulburărilor de somn a crescut în ultimii ani, iar acestea sunt
clasificate conform DSM IV TR , după cum urmează:
Tulburările de somn primare
A. Dissomniile
1.Insomnia primară
2.Hipersomnia primară
3.Narcolepsia
4.Tulburare de somn legată de respiraţie
a)Apneea hipnică obstructivă
b)Apneea hipnică centrală
c)Tipul mixt
d)Hipoventilaţia alveolară centrală
5.Tulburare de somn prin ritmul circadian
6.Disomnie nespecificată în alt mod (NAM)
a)Tulburare prin mişcarea periodică a picioarelor
b)Sindromul picioarelor neliniştite
c)Sindromul Kleine-Levin
d)Sindromul asociat cu menstruaţia
e)Somnul insuficient
f) Beţia hipnică
g ) Insomnia de altitudine
. B.Parasomniile
1.Tulburare prin coşmaruri
2.Tulburare prin teroare nocturnă
3.Tulburare hipnică deambulatorie
4.Parasomnie NAM
a) Bruxismul hipnic
b) Tulburare comportamentală de somn REM
c) Vorbire în somn
d) Lovirea capului
e) Paralizia hipnică familială
II.Tulburări de somn legate de altă tulburare mintală
III.Alte tulburări de somn
A.Tulburare de somn ce rezultă dintr-o condiţie medicală
generală
B.Tulburare de somn indusă de substanţe.
8.5. Tratamentul tulburărilor de somn
61
Etapele terapeutice sunt:
1.Respectarea igienei somnului ( menţinerea orarului de somn, evitarea
somnului diurn, desfăşurarea de activităţi fizice în timpul zilei, pregătire pentru somn
atunci când se resimte oboseală reală, evitarea meselor abundente seara şi a
activităţilor stimulative de tipul vizionării TV şi înlocuirea acestora cu lecturi sau
muzică relaxantă, aerisirea camerei şi evitarea medicamentelor şi substanţelor cu
acţiune stimulantă asupra SNC).
2.In cazul tulburărilor de somn secundare bolilor somatice şi psihice se va
urma tratamentul acestor afecţiuni şi se va efectua psihoterapie în funcţie de situaţia
psihopatologică.
3.În cazul tulburărilor de somn primare tratamentul diferă în funcţie de tipul
lor şi de mecanismul de producere .De exemplu, în insomnia primară, psihoterapia
este tratamentul de elecţie fiind folosite: tehnici de decondiţionare ( care să reducă
temerile pacientului că nu va putea dormi), antrenamentul autogen Schultz( care
induce o stare de relaxare fizică şi psihică), tehnici de meditaţie (care realizează o
distragere atenţiei persoanei de la lumea exterioară şi de la şiruri de gânduri care o
preocupă) şi terapia placebo prin efectul ei sugestiv.
Se mai pot folosi ceaiuri sedative şi medicamente sedativ-hipnotice dar pe o
perioadă de timp limitată datorită riscului de dependenţă.
4.În hipersomnie se dau medicamente stimulante de tipul amfetaminelor.
5.În apneea de somn se efectuează ventilaţie cu presiune pozitivă continuă şi
se tratează cauza obstrucţiei respiratorii şi obezitatea.
6.Coşmarurile pot fi determinate de experienţe înspăimântătoare din timpul
zilei , apar şi în cursul perioadelor de anxietate, ele beneficiind de psihoterapie prin
mijloace expresive ( modelaj, desen, terapie prin joc) şi terapie psihanalitică.
7.Tulburarea prin teroare nocturnă, se manifestă prin trezirea bruscă a
copilului , speriat, care ţipă şi de obicei pare confuz, plânge şi după câteva minute se
linişteşte şi revine la somnul normal, amintirea viselor lipsind.
Tratamentul este rareori necesar în copilărie dar copilul trebuie trezit timp de
câteva zile înaintea survenirii unei terori nocturne regulate pentru a evita pavorul
nocturn pe perioade extinse de timp. Sunt utile psihoterapia şi administrarea de
benzodiazepine şi imipramină pe perioade limitate.

Rezumat
Somnul este una din cele mai importante necesităţi ale omului. El contribuie
la menţinerea sănătăţii. Somnul este absolut necesar pentru a trăi sănătos şi pentru a
atinge o vârstă înaintată.
Fiziologic somnul este compus din 3-5 cicluri fiecare conţinând 2 faze de
somn: lent şi paradoxal. Somnul lent este caracterizat prin unde electrice mai lente
decât cele din starea de veghe, iar somnul paradoxal este caracterizat printr-o
activitate corticală rapidă, fiind expresia activităţii onirice şi întrerupe periodic
somnul lent. Pe măsura trecerii nopţii perioadele de somn rapid devin mai lungi, iar
stadiile somnului profund se scurtează.
Durata somnului se reduce cu înaintarea în vârstă.
62
Tensiunile emoţionale, anxietatea şi sentimentele negative trăite în timpul
zilei pot perturba somnul, iar liniştea sufletească favorizează un somn odihnitor.
Alţi factori care condiţionează somnul sunt: bagajul genetic, munca
desfăşurată (intensitatea solicitării fizice şi psihice, orarul de lucru, satisfacţia
obţinută), obiceiurile, factorii de mediu (zgomote, lumină, temperatura mediului
ambiant), consumul de substanţe psihostimulante şi starea noastră de sănătate.
Incidenţa tulburărilor de somn a crescut în ultimii ani, iar dintre acestea cele
mai frecvente sunt insomniile.
O persoană care suferă de tulburări de somn prezintă: un facies obosit,
încercănat, prezintă gesturi nesigure, dificultăţi în concentrarea atenţiei, o lentoare în
vorbire şi în ideaţie, somnolenţă diurnă, iritabilitate, tulburări de dispoziţie şi
afectarea activităţii socio-profesionale.
Tulburările de somn sunt determinate de: stresul psihic, factorii de mediu
(zgomote, lumină, decalarea orelor de somn), substanţe psihostimulante consumate
seara, activităţi stimulative efectuare înainte de culcare, afecţiuni medicale
(lombosciatica, poliartrita reumatoidă, neoplazii, boli febrile, crize de astm bronşic,
tulburări de ritm cardiac, boli coronariene, crize de hipertensiune arterială, afecţiuni
digestive, boli endocrine, boli neurologice) şi de afecţiuni psihiatrice (tulburări
depresive, anxioase, schizofrenie, demenţe, tulburări disociative).
Un rol important în tratamentul tulburărilor de somn îl are respectarea igienei
somnului (menţinerea orarului de somn, evitarea somnului diurn, desfăşurarea de
activităţi fizice în timpul zilei, pregătire pentru somn atunci când se resimte oboseală
reală, evitarea meselor abundente seara şi a activităţilor stimulative de tipul vizionării
TV şi înlocuirea acestora cu lecturi sau muzică relaxantă, aerisirea camerei şi
evitarea medicamentelor şi substanţelor cu acţiune stimulantă asupra SNC).
In cazul tulburărilor de somn secundare bolilor somatice şi psihice se va urma
tratamentul acestor afecţiuni şi se va efectua psihoterapie în funcţie de situaţia
psihopatologică.
Cuvinte cheie
Stadiile somnului
Tulburările de somn
Igiena somnului
1. Prezentaţi importanţa somnului în menţinerea sănătăţii.(pg. 59)

2. Precizaţi factorii care influenţează somnul.(pg. 60)
3. Redaţi clasificarea tulburărilor de somn. (pg. 60-61 + resurse bibliografice
pg. 59)
4. Precizaţi consecinţele negative ale privării de somn. (pg. 62 + resurse
63
bibliografice pg. 59)
Concluzii
promovarea unui stil de viaţă sănătos şi în tratamentul tulburărilor de somn.
UNITATEA 9
CONSUMUL DE DROGURI
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 64
9. Consumul de droguri................................................................................. 65
9.1. Date epidemiologice privind utilizarea drogurilor în România.............. 65
9.2.Clasificarea substanţelor chimice care produc dependenţă..................... 65
9.3. Factorii care predispun la consumul de droguri..................................... 66
9.4. Semnele şi simptomele generale ale consumului de droguri................. 68
9.5. Consecinţele consumului de droguri...................................................... 69
9.6. Principii generale privind prevenirea şi tratamentul consumului de 70
droguri...........................................................................................................
Rezumat…………………………………………………………………….. 71
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 71
Concluzii…………………………………………………………………….. 72
Obiective
64
· să înţeleagă semnificaţia termenilor de toleranţă, dependenţă
fizică, dependenţă psihică şi sevraj;
· să cunoască efectele drogurilor ilegale asupra organismului
uman;
· să precizeze semnele şi simptomele generale ale consumului
de droguri;
· să cunoască factorii psihologici, familiali şi sociali care
predispun la consumul de droguri;
· să descrie consecinţele consumului de droguri;
· să cunoască principiile generale privind prevenirea şi
tratamentul toxicomaniei.

1. Răpiţeanu C. – „Consumul de droguri” în Psihologia sănătăţii, Ed.
Renaissance, Bucureşti, 2011; 79-87.
2. Tudose, F., „Toxicomania” în Psihopatologie şi orientări terapeutice în
psihiatrie, Ed Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2007; 263-273.

Este de două ore.
9. CONSUMUL DE DROGURI
65
Drogurile sunt substanţe psihoactive, care influenţează dispoziţia, percepţia,
atenţia, gândirea, iar uneori starea de conştienţă şi imaginea asupra realităţii
înconjurătoare. Ele dau toleranţă şi dependenţă psihică şi fizică.
9.1. Date epidemiologice privind utilizarea drogurilor în România

În ţara noastră, consumul de droguri este un fenomen relativ nou, care a luat
amploare după Revoluţie. Deşi prevalenţa utilizării de droguri este mică fată de alte
ţări, este îngrijorător faptul că vârsta de debut a consumului a scăzut în ultimii ani, de
la 25-30 ani, la 11-14 ani.
Debutul consumului, este în general la 16-17 ani ( 41,3%), dar începe de la
vârste timpurii sub 14 ani (13%), ceea ce înseamnă luarea de măsuri pentru reducerea
utilizării drogurilor, reprezintă o urgenţă socială.

9.2. Clasificarea substanţelor chimice care produc dependenţă pot fi
clasificate astfel:
1.Psiholepticele (depresoare) dintre care menţionăm: barbituricele, benzodiazepinele,
opiul cu derivaţii săi (morfina, heroina, codeina);
2.Psihoanalepticele (stimulante): amfetaminele, cocaina, cafeina, amine
simpaticomimetice şi antidepresive.
3.Psihodisleptice: halucinogene (mescalina, LSD) şi disociative (PCP, Ketamina).
Cele mai des utilizate droguri ilegale sunt următoarele:

Canabis (marijuana, haşiş)
Cocaina
Heroina (diacetilmorfina)
Ecstasy
Amfetaminele,.
Halucinogenele
LSD
Mescalina
Droguri cu efecte disociative
PCP
Ketamina
9.3. Factorii care predispun la consumul de droguri

1. Factorii psihologici
Solomon R. ( cit. de Ioan B. şi Bulgaru-Iliescu B., 2003) consideră că, după
consumul iniţial de drog, de către o persoană care nu prezintă dependenţă, motivaţia
reutilizării drogului este de a regăsi starea de euforie şi de a evita disconfortul care
poate să apară in momentul epuizării efectelor plăcute ale drogului. Pe măsură ce
persoana continuă să utilizeze drogul se instalează o dependenţă psihică şi fizică
marcată, care îl împinge către un consum din ce în ce mai frecvent. Dacă iniţial,
persoana consumă droguri pentru a trăi extaz, fericire şi euforie, ulterior va utiliza
din ce în ce mai des drogul, pentru a evita simptomele severe ale sevrajului. Dar
dependenţa fizică nu explică întotdeauna consumul de droguri. De exemplu: după
66
spitalizarea utilizatorului de droguri, pentru cura de dezintoxicare şi dispariţia
dependenţei fizice şi psihice, la un anumit interval de timp, persoana reia consumul
de drog, datorită altor factori (vulnerabilitatea personalităţii, evenimente negative de
viaţă şi presiunea grupului).
Persoanele instabile, anxioase, imature afectiv, timide şi cele cu tulburări de
personalitate dependentă şi borderline sunt mai înclinate spre consumul de droguri.
Aceste persoane prezintă tulburări de adaptare şi o incapacitate de a-şi rezolva
problemele de viaţă. În aceste cazuri, utilizarea drogurilor, reprezintă o modalitate
de a evada din lumea reală şi de a evita confruntarea cu situaţiile problematice şi cu
inadecvarea personală.
Aceste trăsături de personalitate conferă o vulnerabilitate mai mare la stres.
Acest fapt este demonstrat de o serie de studii, care subliniază legătura dintre stres şi
recăderea în dependenţa faţă de droguri.
În cazul persoanelor cu tulburare de personalitate antisocială, aflate în
dezacord cu societatea şi autorităţile, consumă droguri atât din dorinţa de a face ceva
interzis, dar şi pentru că acesta îi face să se simtă mai puternici pentru moment, dar
din păcate, îi conduce pe panta mizeriei umane şi sociale. Aceste persoane sunt
lipsite de sentimente de culpabilitate şi îşi exprimă pulsiunile toxicomane fără nici un
fel de control.
2.Factorii familiali
Indivizii care provin din familii dezorganizate şi care au avut o copilărie
nefericită par a fi mai predispuşi la consumul de droguri. Traumele afective trăite de
către copii şi adolescenţi creează condiţiile favorabile recurgerii la drog. Chiar dacă
drogul este consumat ocazional, recreaţional, acesta poate reprezenta elementul
trigger al apariţiei toxicomaniei.
De asemenea, persoanele care au antecedente heredo-colaterale de consum de
droguri sunt mai predispuse la adicţie.
Tinerii consumatori de droguri pot să provină şi din familii exagerat de
tolerante faţă de comportamentele lor. Părinţii se pot amăgi ca este vorba doar despre
o problemă trecătoare şi acest lucru să-i determine să se liniştească, lăsând astfel ca
situaţia să scape treptat de sub control. (Porot A., Porot M., 1999).
3.Factorii sociali
Comportamentul de adicţie este un obicei dobândit prin învăţare socială
(condiţionare clasică, operantă ), rezultat al interacţiunii sau asocierii individului cu
alţi indivizi dependenţi. Astfel, de cele mai multe ori, mirajul drogurilor este oferit
tocmai de către prieteni, care deja au cunoscut experienţe legate de drog, la o
reuniune pentru a experimenta ceva nou. Astfel tânărul consumă iniţial droguri
pentru a se simţi mai bine , pentru “a fi în rând cu ceilalţi” sau pentru a fi primit de
grup. Apoi dependenţa fizică şi psihică îl determină să nu mai renunţe la droguri.
Semnificaţiile sociale atribuite consumului de droguri într-o comunitate sau
societate au o importanţă covârşitoare, stilul de viaţă al consumatorului de droguri şi
efectele ce derivă din acest obicei, fiind strâns legate de valorile, normele şi
aşteptările mediului social (Rădulescu R.M., 1999).
Robert R. Bell ( cit. Ioan B., Bulgaru-Iliescu B.,2003) arată faptul că
dependenţa de droguri este mai frecvent întâlnită în comunităţile caracterizate prin
probleme sociale, cum ar fi: delincvenţa, abandonul şcolar, vagabondajul, şomajul şi
dezorganizarea familiei.
Uneori consumul de droguri apare ca o atitudine de răzvrătire a adolescenţilor
şi tinerilor împotriva adulţilor. Consumul de droguri apare frecvent asociat cu o
cultură alternativă, atractivă, care este opusă comunităţii în care tinerii nu se simt
67
integraţi.
O altă explicaţie a consumului de droguri, este aceea a accesului facil la
droguri. Astfel, în ghetourile negrilor din SUA, unde traficul de droguri este mai
intens, toxicomania are o prevalenţă mare.
Pe de altă parte, numărul mare de utilizatori de droguri din ghetouri se explică
şi prin învăţarea consumului de la cei din jur, care îşi petrec majoritatea timpului în
căutarea şi vinderea unor noi doze de drog, în desfăşurarea unor activităţi ilegale
(prostituţie, furt, spargeri, jocuri de noroc), activităţile convenţionale ocupând doar o
mică parte din timpul lor.
4.Factorii biologici
În anul 1954, James Olds şi Peter Mildner, au pus în evidenţă sistemul de
generare a plăcerii, denumit şi sistemul de recompensă cerebral. În această zonă
există un număr foarte mare de neuroni dopaminergici, conectaţi cu sistemul limbic
şi cortex. Drogurile, stimulează sistemul de recompensă, acţionând aproape pe
aceleaşi căi. Astfel, se poate explica de ce un consumator poate trece cu relativă
uşurinţă de la un drog la altul.
Fiziologic, sistemul de generare a plăcerii este stimulat de unele substanţe
secretate de organismul uman, care acţionează pe aceleaşi locuri ca şi drogurile
exogene analoge.
Aceste substanţe endogene sunt reprezentate de:
- endorfinele cerebrale, denumite şi opioide endogene, care acţionează pe
aceiaşi receptori ca şi opioidele exogene, motiv pentru care receptorii au primit
denumirea de receptori opioizi.
- anandamida, derivat al acidului arahidonic este canabinoid natural, secretat
endogen, care se leagă de receptori specifici. Are rolul de a modula o serie de funcţii,
printre care: percepţia, dispoziţia, memoria, motricitatea, coordonarea, postura si
tonusul musculaturii scheletice, somnul, termoreglarea, apetitul si răspunsul imun.
Interesant este faptul că nu se dezvoltă dependenţă faţă de opiaceele endogene
sau faţă de anandamida, timpul lor de înjumătăţire este foarte redus (circa un minut
pentru opioidele endogene).
Cercetări recente au arătat că există o vulnerabilitate genetică pentru
consumul de droguri, în general, dar nu au demonstrat o vulnerabilitate genetică
specifică pentru un anumit drog. Se presupune că există mai multe gene care
acţionează împreună, determinând vulnerabilitatea unei persoane faţă de abuzul de
droguri.
O serie de studii care au comparat ADN-ul unor consumatori de droguri cu
cel al unor subiecţi care nu consumă, au constatat că prezintă diferenţe în ceea ce
priveşte varianta unei gene ce codează o enzimă numită COMT (catecolo-
metiltransferaza), care contribuie la inactivarea dopaminei şi a substanţelor
asemănătoare ei. La consumatorii de droguri activitatea acestei enzime este crescută,
astfel încât activitatea dopaminei scade repede după stimularea sistemului de
recompensă. Astfel, se produc efecte de genul: căutare de senzaţii noi şi
imposibilitatea individului de a se opri odată ce a început consumul de drog .
Alte cercetări au arătat că există unele persoane care au un număr mai scăzut
de receptori D2 pentru dopamina, considerată “neuromediatorul plăcerii”, astfel încât
simt o nevoie mai mare de stimulare psihică decât altele (Uhl G., şi colab., 1993).
Se apreciază că un rol major în abuzul şi dependenţa faţă de droguri o au
viteza şi durata de acţiune a acestora. Cu cât un drog (precum cocaina sau heroina)
ocupă mai repede suficienţi receptori cerebrali pentru a produce efecte psihoactive,
cu atât euforia consumatorului este mai mare şi este mai dispus să-l consume într-o
68
manieră abuzivă.
O serie de studii, efectuate pe animale au arătat că unii receptori ar putea juca
un rol mai important decât alţii în instalarea dependenţei faţă de anumite droguri.
Astfel, un grup de cercetători de la The Scripps Research Institute din La Jolla,
California, au pus în evidenţă la animal faptul că receptorul D3, aflat la nivelul
nucleului acumbens, zona responsabilă de funcţiile emoţionale şi endocrine, dar nu şi
de cele motorii, pare a avea un rol central în utilizarea cocainei. Importanţa acestui
studiu rezidă din faptul că vor fi posibile terapii specifice ale dependenţei faţă de
cocaină, care vor reduce consumul de drog, fără a produce tulburări motorii
secundare.
În prezent, se desfăşoară studii privind fundamentul biologic şi genetic al
dependenţei faţă de droguri, în scopul găsirii metodelor optime de intervenţie
medicală în astfel de cazuri.
9.4. Semnele şi simptomele generale ale consumului de droguri

Semne fizice:
· pierderea /creşterea poftei de mâncare sau orice schimbare a
obiceiurile alimentare;
· o inexplicabilă scădere /creştere în greutate;
· schimbarea ritmului mersului, o încetinire sau o înţepenire a
mersului, o slabă coordonare a mişcărilor;
· insomnia sau trezirea la ore neobişnuite;
· ochii roşii şi înlăcrimaţi;
· pupile mai mari sau mai mici decât de obicei;
· palme umede şi reci;
· tremurături ale mâinilor, picioarelor sau capului;
· faţă roşie sau palidă;
· miros de substanţe la expiraţie, din corp sau de pe haine;
· secreţii nazale abundente;
· greaţă, vărsături;
· transpiraţii excesive;
· urme de înţepături pe antebraţe sau picioare;
· puls neregulat.
Semne cognitive şi comportamentale:

· schimbare în atitudine, comportament sau personalitate fără o cauză
aparentă;
· schimbarea prietenilor sau evitarea celor vechi şi refuzul de a vorbi
despre prietenii cei noi, care sunt cunoscuţi ca şi consumatori de droguri.
· schimbare în activităţi, hobby-uri sau interese;
· scăderea performanţelor şcolare, întârzieri la şcoală, absenţe
nemotivate sau abandon şcolar;
· scăderea performanţelor la locul de muncă, întârzieri, amânarea
rezolvării sarcinilor profesionale;
· schimbarea comportamentului acasă, pierderea interesului pentru
familie, activităţile casnice şi cele sociale;
· hiperactivitate, logoree, dificultăţi de concentrare, hipomnezie de
69
fixare şi amnezie lacunară ( nu-şi aminteşte ce a făcut în timpul
consumului de droguri;
· lipsă de motivaţie, pierderea energiei, a stimei de sine, o atitudine de
nepăsare;
· sensibilitate crescută sau resentimente puternice;
· stări de iritabilitate sau mânie;
· stare de prostraţie sau dezorientare;
· comportament excesiv de secretos;
· accidente de maşină;
· nevoie inexplicabilă de bani;
· dispariţia obiectelor din casă;
· suspiciune şi neîncredere;
9.5. Consecinţele consumului de droguri

Consecinţele administrării intravenoase ale drogurilor:
1.Efecte locale.
În cazul administrării intravenoase de droguri pot apare infecţii la locul de
injectare sau tromboze venoase, leziuni arteriale.
2.Efecte generale
- transmiterea unor infecţii ( SIDA, hepatita tip B,C, endocardita bacteriană
etc.)
- consecinţele sociale:
· şomaj
· accidente de circulaţie
· probleme familial
· neglijarea copiilor
· comportamente antisociale ( furt şi escrocherii pentru
obţinerea banilor necesari procurării de droguri
- consecinţe psihologice
· tulburări de comportament
· dependenţa psihică de droguri
· tulburări psihice ( ale intoxicaţiei acute şi cronice cu
droguri şi ale sindromului de sevraj ).
9.6. Principii generale privind prevenirea şi tratamentul consumului de

droguri
Măsuri privind prevenirea consumului de droguri
Cele mai importante măsuri de prevenţie primară sunt:
· limitarea disponibilităţii drogului, care trebuie să se adreseze la nivel
comunitar;
· control asupra producerii şi distribuţiei produselor farmaceutice;
· reducerea prescrierii exagerate de către medici mai ales a
benzodiazepinelor, barbituricelor şi a unor analgezice opioide;
· pedepse aspre pentru cei care vând ilegal droguri şi pentru cei care
incită un minor să-şi procure sau să utilizeze droguri;
· educaţia sanitară care presupune şi informarea tinerilor la şcoală şi
prin mass-media despre pericolele abuzului de droguri;
· discutarea în familie şi în şcoală despre consecinţele negative ale
70
consumului de droguri asupra stării mentale şi fizice;
· informarea tinerilor despre pericolul dependenţei psihice şi fizice, a
deteriorării personalităţii, a distrugerii familiei şi relaţiilor sociale datorită
consumului de droguri;
· studierea condiţiilor psihosociale care pot duce la instabilitate
emoţională şi inadaptare socială, precum şi la elaborarea de programe
pentru rezolvarea acestor probleme;
· indentificarea şi rezolvarea problemelor familiale generatoare de abuz
de droguri;
· psihoterapia pacienţilor cu stări depresive şi anxioase ce pot conduce
la dependenţă de droguri;
· dezvoltarea unor strategii de adaptare în situaţii de criză;
· formarea unor atitudini şi convingeri pozitive faţă de un stil de viaţă
sănătos;
Principii de tratament în cazul dependenţei de droguri

Psihoterapia joacă un rol esenţial în cadrul curei de dezintoxicare, întrucât
dependenţii de droguri au odată cu iniţierea sevrajului o vulnerabilitate psihică mare,
o toleranţă scăzută la frustrare şi stări depresive şi anxioase care conduc la un risc
mare de recădere.
Metode şi tehnici de psihoterapie utilizate în tratamentul dependenţei de
droguri
Psihoterapia cognitiv-comportamentală
Psihoterapia de relaxare
Psihoterapia de cuplu
Psihoterapia expresiv-suportivǎ
Psihoterapia de grup
Reabilitarea foştilor consumatori de droguri
Rezumat
Drogurile sunt substanţe psihoactive, care influenţează dispoziţia, percepţia,
atenţia, gândirea, uneori starea de conştienţă şi imaginea asupra realităţii
înconjurătoare. Ele dau toleranţă şi dependenţă psihică şi fizică.
Toleranţa se referă la tendinţa creşterii cantităţii de drog în timp, pentru
obţinerea efectului dorit.
Dependenţa psihică este definită ca fiind dorinţa imperioasă, nestăpânită de a
consuma o anumită substanţă în mod continuu sau periodic cu scopul de a retrăi
efectele psihice ale acesteia (stare de euforie, plăcere, relaxare), în ciuda
consecinţelor negative sau pentru a evita starea de rău determinată de absenţa
acesteia.
După dependenţa psihică se instalează şi dependenţa fizică. Dependenţa se
poate manifesta faţă de o substanţă sau faţă de mai multe. Manifestările psihice şi
somatice depind de natura drogului, durata consumului şi doza tolerată. Toţi
dependenţii de droguri prezintă la întreruperea acestora un sindrom de sevraj,
manifestat prin tulburări comportamentale, pe fondul cărora apar tulburări psihotice
(halucinaţii, idei delirante, tulburări de conştienţă) şi adesea tulburări organice
71
(cardiovasculare, hepatice, pulmonare, renale, cerebrale etc. ) care pot duce la exitus.
În cadrul dependenţei de substanţe sunt incluse atât persoanele iniţial
sănătoase care utilizează droguri (heroină, cocaină, canabis etc.) pentru procurarea
unor satisfacţii iluzorii, cât şi foştii bolnavi care fac abuz de unele medicamente care
le-au fost iniţial prescrise în scop terapeutic, cum ar fi unele analgezice (Fortral),
anxiolitice (Diazepam, Alprazolam etc.) şi hipnotice (barbiturice).
Psihoterapia joacă un rol esenţial în cadrul curei de dezintoxicare, întrucât
dependenţii de droguri au odată cu iniţierea sevrajului o vulnerabilitate psihică mare,
o toleranţă scăzută la frustrare şi stări depresive şi anxioase care conduc la un risc
mare de recădere.
.
Cuvinte cheie
Toxicomania
Droguri ilegale
Toleranţă
Dependenţă fizică
Dependenţă psihică
Sevraj
1. Precizaţi semnificaţia termenilor de toleranţă, dependenţă fizică, dependenţă

psihică şi sevraj datorită consumului de droguri. (pg. 71)
2. Descrieţi care sunt semnele şi simptomele generale ale consumului de droguri.
(pg. 68 -69)
3. Care sunt factorii psihologici care predispun la consumul de droguri?(pg. 66)
4. Care sunt consecinţele consumului de droguri? )pg. 69-70)
5. Descrieţi principiile generale privind prevenirea şi tratamentul toxicomaniei.
(pg. 70,71 + resurse bibliografice pg.65)
Concluzii
Întucât, în ţara noastră prevalenţa utilizării de droguri a crescut în ultimii ani,
iar vârsta de debut a consumului a scăzut de la 25-30 ani la 11-14 ani, se impun
măsuri de prevenţie şi tratament.
Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii, au un rol important prin
organizarea unor programe de prevenţie a consumului de droguri.
Prevenţia primară are ca scop evitarea consumului de droguri de către
adolescenţi şi tineri care nu au consumat droguri, încercându-se protejarea acestora,
prin informarea acestora despre consecinţele negative asupra sănătăţii fizice şi
mintale, scăderea performanţelor şcolare /profesionale şi afectarea relaţiilor sociale
în urma utilizării acestor substanţe. Prevenţia primară este bine să se realizeze din
şcoala primară şi să continue în gimnaziu şi la liceu, pentru a putea dezvolta în
72
rândul adolescenţilor atitudini şi convingeri ferme despre consecinţele negative ale
drogurilor.
De asemenea, un rol important în prevenţia primară a consumului de droguri
îl poate avea mass-media ( reviste, emisiuni TV, filme), prin informarea şi educarea
populaţiei privind pericolele folosirii drogurilor şi prin promovarea unui stil de viaţă
sănătos.
UNITATEA 10
STRESUL PSIHIC, FACTOR DE RISC PENTRU BOALĂ
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 73
10. Stresul psihic, factor de risc pentru boală 74
10.1. Conceptul de stres psihic 74
10.2. Clasificarea agenţilor stresori 75
10.3. Forme speciale de stres 75
10.4. Vulnerabilitatea psihicǎ la stres 77
10.5. Mecanismele adaptative ( de coping) la stresul psihic 77
10.6. Factorii moderatori ai impactului cu agenţii stresori 78
10.7. Metode de prevenire a consecinţelor negative ale distresului 79
Rezumat…………………………………………………………………….. 80
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 81
Concluzii…………………………………………………………………….. 81
Obiective
73
· să înţeleagă conceptul de stres psihic;
· să cunoască factorii care determină vulnerabilitate psihică la
stres;
· să înţeleagă mecanismele biologice ale distresului;
· să precizeze mecanismele adaptative (de coping) la stresul
psihic;
· să cunoască factorii moderatori ai impactului cu agenţii
stresori;
· să descrie metode de management al stresului;
Cunoştinţe preliminare din domeniul neuropsihofiziologiei

1. Cox, T., Tisserand, M. Editorial. Work & Stress comes of age: Twenty years of
occupational health psychology. Work & Stress, 20(1): 1-5, 2006.
2. Băban A., Stresul şi personalitatea , Ed. Dacia, 1999.
3. Băban A., Derevenco P.,Anghel I., Stresul între sănătate şi boală, Ed. Dacia, 1992
4. Holdevici I., Psihoterapia cognitiv- comportamentală: managementul stresului
pentru un stil de viaţă optim, Ed. Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2005
5. Iamandescu I. B., Stresul psihic şi bolile interne, Ed. All, Bucureşti, 1993.

Este de două ore.
10. STRESUL PSIHIC, FACTOR DE RISC PENTRU BOALĂ

74
10.1. Conceptul de stres psihic

Stresul psihic (SP) constă în reacţii psiho-comportamentale şi somato-
viscerale de o intensitate crescută, peste limitele corespunzătoare unei simple
adaptări.
În literatură se subliniază faptul că SP poate fi de două feluri: primar şi
secundar.
El are un caracter "primar" atunci când este rezultatul unei agresiuni
recepţionate în sfera psihicului (conflicte şi suprasolicitări psihice mediate de stimulii
verbali dar şi realizate prin concentrarea atenţiei, cu evocarea sau persistenţa unor
imagini, sentimente etc.) şi un caracter "secundar" atunci când este o reacţie de
însoţire ori chiar de conştientizare a unui stres fizic căruia i se acordă o semnificaţie
de ameninţare.
Agenţii stresori psihici sunt în marea lor majoritate stimuli verbali (incluzând
şi limbajul interior). Semnificaţia lor pentru individ îi diferenţiază net de toţi ceilalţi
agenţi stresori (fizici, chimici etc.). O caracteristică a acestor agenţi este caracterul
lor potenţial de a produce SP, validat numai de semnificaţia de ameninţare,
prejudiciu, nocivitate în general, pe care le-o oferă subiectul agresionat.
De asemenea, unul şi acelaşi eveniment nu produce de fiecare dată un stres
psihic la acelaşi individ, atât din cauza "dispoziţiei de moment", cât şi semnificaţiei
diferite ce i se conferă în momentele respective.
10.2. Clasificarea agenţilor stresori

Se face în funcţie de:
· natura agenţilor stresori: psihici, fizici, chimici şi biologici;
· numărul persoanelor afectate: individuali, colectivi, generali;
· asociere: conglomeraţi, configuraţi;
· numărul agenţilor stresori: unici, multipli;
· dominanţa acţiunii: principali, secundari
10.3. Forme speciale de stres
Eustres = ”stresul pozitiv”, declanşat de evenimente plăcute (ex. câştigarea

unui concurs, a unei sume de bani, naşterea unui copil), determină stări afective
pozitive (triumf, bucurie, fericire etc.) şi are efecte benefice asupra organismului
uman.
Distres = „stresul negativ”, declanşat de evenimente negative (ex. dificultăţi
financiare), determină simptome psihosomatice, tulburări de concentrare, obosealǎ,
reversibile la persoanele sănătoase şi reprezintă un factor de risc pentru boli psihice
şi psihosomatice la persoanele cu predispoziţie ereditarǎ sau vulnerabilitate
constituţionalǎ
Cauzele distresului se referă la stimulii şi evenimentele care generează
distresul.
De exemplu, căutarea unui loc de muncă, lipsa banilor, boala unui membru al
familiei, suprasolicitarea profesională etc
Reacţia de distres se produce ca urmare a acţiunii factorilor de stres.
Se referǎ la:
· manifestările fizice (simptome psihosomatice: palpitaţii, tahipnee,
75
transpiraţii, polakiurie etc.)
· la manifestările psihice:
- afective ( anxietate, depresie, furie, îngrijorare, vinovăţie );
- comportamentale: fuga din situaţie /evitarea confruntării, retragerea
socială, stare de agitaţie, agresivitate etc.
- cognitive: gândire catastroficǎ, ruminaţii, idei de incapacitate,
hipoprosexie şi hipomnezie de fixare.
Consecinţele distresului sunt următoarele:

· tulburări psihosomatice,
· insomnie,
· stări de anxietate,
· depresie,
· scăderea imunităţii,
· tulburări mentale şi boli psihosomatice (la persoanele cu predispoziţie
ereditarǎ sau vulnerabilitate psihicǎ sau de organ).
MECANISMELE BIOLOGICE ALE DISTRESULUI
Distres
◊
Organe de simţ
↓
Hipotalamus (centrul emoţiilor)
↙ ↘
Măduva spinării Hipofiza
↓ ↓
Medulosuprarenala = glandele distresului = Corticosuprarenala
↓ ↓
Catecolamine = hormonii distresului = Glucocorticoizi
Reacţia de urgenţă Reacţia de rezistenţă
76
CATECOLAMINELE intervin în distresul acut, determinând reacţia de urgenţă (
de „luptă sau fugă”), pregătind organismul pentru a acţiona, prin declanşarea
următoarelor modificări morfo-funcţionale:
· creşterea frecvenţei cardiace,
· vasodilataţie la nivel muscular,
· cresc frecvenţa şi amplitudinea respiratorie,
· vasoconstricţie la nivel cutanat,
· transpiraţie,
· scad motilitatea tubului digestiv,
· scad timpul de coagulare etc.
Reprezintă răspunsul nostru primar, arhaic, în faţa distresului. Acest sistem ne
duce spre anxietate: „Trebuie să acţionez”
GLUCOCORTICOIZI acţionează în cazul unui distres cronic, pregătind
organismul pentru a îndura, nu pentru a acţiona, determinând:
· creşterea metabolismului bazal,
· asigurarea sursei de energie prin transformarea proteinelor şi lipidelor
în glucoză şi scăderea utilizării periferice a glucozei în ţesutul muscular şi
adipos.
· creşterea secreţiei gastrice de pepsină şi HCl cu favorizarea apariţiei
ulcerului gastric în distresul cronic.
· scăderea numărului limfocitelor T, a activităţii celulelor NK şi a
producerii de anticorpi cu scăderea imunităţii, favorizând apariţia bolilor
infecţioase.
În acest caz mergem spre depresie: „La ce bun să mai acţionez”
10.4. Vulnerabilitatea psihicǎ la stres

Agentul stresor trebuie să găsească o rezonanţă deosebită la un individ spre a-
şi valorifica potenţialul lui stresant.
S-a ajuns la concluzia că trăsăturile de personalitate considerate drept indici ai
unei vulnerabilităţi sunt:
· tendinţele interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută
(conferă potenţialitate nocivă unor excitanţi în realitate neutri),
· rigiditate, încăpăţânare;
· tendinţe pronunţate egocentrice;
· toleranţă scăzută la frustrare;
· tendinţe obsesive şi fobice;
· emotivitate crescută;
· impulsivitate;
· agresivitate, înclinaţii spre violenţă;
· anxietatea ca element structural al personalităţii;
Alte trăsături " polare" de personalitate ce favorizează inducerea facială a stresului

psihic sunt:
· extraversia - introversia
· stabilitate – instabilitate emoţională
· flexibilitate – rigiditate
10.5. Mecanismele adaptative ( de coping) la stresul psihic
77

Conceptul de "coping" îşi are originea în teoria cognitiv-fenomenologică a
emoţiilor ( Lazarus, 1968) şi mai specific în teoria tranzacţională a stresului (
Lazarus şi Launier, 1978).
Termenul de coping se referă la efortul cognitiv şi comportamental de a
reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele
personale. (Lazarus şi Folkman, 1991). Începând cu lucrările lui Folkman şi
Lazarus (1980, 1984) se delimitează două modalităţi de coping şi anume:coping-ul
centrat pe problemă şi coping-ul centrat pe emoţii.
Prima variantă numită şi coping direct, vigilent, activ este direcţionat pe
analiza, rezolvarea sau dacă nu este posibil, minimalizarea situaţiei stresante.
Cea de-a doua variantă numită şi coping indirect, cuprinde strategii de
negare,fugă,resemnare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stresor este
amânată sau chiar nu are loc.
Există şi mecanisme de apǎrare inconştiente menite sǎ scadǎ tensiunea psihicǎ
generatǎ de evaluarea evenimentelor stresante ca fiind peste posibilitǎţile sale de a le
face faţǎ. ( de ex. negarea, refularea, comutarea etc
Carver şi colaboratorii consideră că există 14 forme de coping:
1.copingul activ
2.planificarea
3.eliminarea activităţilor concurente
4.reţinerea de la acţiune
5.căutarea suportului social instrumental
6.căutarea suportului social emoţional
7.reinterpretarea pozitivă
8.acceptarea
9.negarea
10.descărcarea emoţională
11.orientarea spre religie
12.pasivitatea mentală
13.pasivitatea comportamentală
14.recurgerea la alcool-medicamente
Carver şi colaboratorii săi definesc doi termeni: 1) stilul coping, care se

referă la modul cum acţionează în general persoana, când se confruntă cu situaţiile
problematice sau stresante: 2) coping situaţional, care reflectă cel mai bine modul în
care a acţionat într-o anumită situaţie specifică.
Fiecare persoană îşi formează aceste mecanisme de coping în funcţie de:
personalitate, temperament, baza de cunoaştere, convingeri şi expectaţii, stilul de
viaţă, antecedentele personale patologice şi cele heredo-colaterale, concepţia despre
lume şi viaţă şi suportul social etc.
10. 6. Factorii moderatori ai impactului cu agenţii stresori

Impactul negativ al agenţilor stresori este atenuat de o serie de factori:
personali, familiali şi sociali.
Factorii personali cu rol de „tampon” al impactului cu agenţii stresori sunt:
· experienţa anterioară pozitivă a subiectului în confruntarea cu
acelaşi tip de agenţi stresori care determină:
- perceperea agenţilor stresori ca fiind puţin
ameninţători;
78
- adoptarea unor mecanisme de coping eficiente.
· trăsăturile cognitiv-atitudinale ale personalităţii care reflectă o
atitudine generală, pozitivă a persoanei faţă de sine, lume şi viitor:
- autoeficacitatea
- robusteţea
- locul de control intern
- optimismul
- sentimentul de coerenţă
- simţul umorului
· afectivitatea pozitivă, ca tendinţă a persoanei de a reacţiona pozitiv,
regulat, în diverse situaţii şi de a avea o stare generală de bună-dispoziţie;
· tipul psihocomportamental B caracterizat prin calm, răbdare,
mulţumire de sine, planificarea activităţilor, evitarea situaţiilor de
competiţie şi îmbinarea muncii cu relaxarea.
· starea de anxietate moderată - acţionează ca un sistem de alarmă,
mobilizând individul să facă faţă situaţiei cu care se confruntă;
· exteriorizarea emoţiilor negative prin: discuţii cu persoane apropiate,
scris, pictură, dans sau cântat.
· comportamentul asertiv constă în exprimarea sentimentelor şi
revendicarea drepturilor personale cu menţinerea respectului şi
consideraţiei faţă de cei din jur.
Factorii familiali:
· climatul afectiv pozitiv;
· interacţiuni pozitive şi comunicare între membrii familiei;
· suport emoţional, informaţional şi material oferit de ceilalţi
membrii ai familiei;
· asigurarea nevoilor de apartenenţă şi de securitate;
Factorii sociali:
· suportul social se referă la ansamblul de relaţii interpersonale care
oferă persoanei sentimente de acceptare şi apreciere, satisfacerea nevoii
de apartenenţă la un grup, îndrumare şi ajutor material.
Tipuri de suport social:
- după natura sprijinului
• suport emoţional (sentimentul de a fi înţeles, apreciat, iubit
şi respectat);
• suport informaţional (sfaturi, informaţii, sugestii, orientări,
îndrumări)
• suport instrumental (ajutor material concret)
- după disponibilitatea şi compatibilitatea ajutorului social:
• suport social perceput (evaluarea de către persoană a
disponibilităţii sprijinului din partea celor din jur);
• suport social primit (reale comportamente de susţinere a
persoanei de către ceilalţi);
• integrarea socială (rolurile şi activităţile sociale ale
persoanei)
10. 7. Metode de prevenire a consecinţelor negative ale distresului
1. Evitarea suprasolicitărilor prin:

· economisirea de timp şi energie prin planificarea activităţilor;
79
· ierarhizarea obiectivelor într-o perioadă limitată de timp;
· stabilirea unor priorităţi în efectuarea sarcinilor;
· realizarea unui echilibru între muncă şi activităţile recreative;
· introducerea în cursul programului zilnic a unor pauze de relaxare (de
câteva minute).
· comunicarea cu colegii şi şefii;
· redistribuirea sarcinilor profesionale şi familiale, atunci când persoana
simte că face eforturi foarte mari pentru a le finaliza.
2. Activităţi recreative şi de relaxare
· excursii cu familia sau în grup care îmbină mişcarea cu relaxarea şi
facilitează comunicarea cu ceilalţi;
· vizionarea de spectacole, piese de teatru, filme, expoziţii;
· practicarea unor sporturi (înot, tenis, fotbal, atletism);
· plimbări în parc, întâlniri cu prietenii.
Toate aceste activităţi sunt generatoare de eustres, cu efecte benefice
asupra sănătăţii.
3. Odihna
· somn cu durata de 7-8 ore pe noapte.
· folosire tehnicilor de autorelaxare în timpul zilei, când persoana se
simte obosită.
4. Conştientizarea şi îmbunătăţirea resurselor personale:
· realizarea unei veritabile încrederi în propriile forţe;
· creşterea stimei de sine şi a autocontrolului;
· reglarea optimă a nivelului de aspiraţii în raport cu aptitudinile şi
capacităţile persoanei;
· cultivarea optimismului şi a sentimentelor pozitive;
· recurgere la umor în situaţii stresante;
· dezvoltarea comportamentului asertiv;
· îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare.
5. Apelul la suportul social care presupune:
· oferirea şi primirea cu regularitate de afecţiune;
· discuţii cu prietenii cărora persoana le poate face confidenţe şi care îi
pot da sfaturi utile;
· apelul la ajutor material din partea persoanelor apropiate în situaţii
limită;
6. Însuşirea unor tehnici de reducere a distresului:
· analizarea situaţiei problematice dintr-un alt unghi sau dintr-o altă
perspectivă;
· distanţarea afectivă de situaţia generatoare de stres, prin abordarea
acesteia ca şi cum ar fi a unui prieten, pentru a găsi cu uşurinţă o soluţie.
· cunoaşterea faptului că deciziile importante nu se iau în momente de
mare tensiune emoţională;
· împărtăşirea gândurilor şi frământărilor interioare unei persoane
apropiate, care a trecut prin experienţe similare, cu scopul reducerii
tensiunii emoţionale şi primirii unor sfaturi folositoare;
· evitarea conflictelor şi învăţarea unor tehnici de rezolvare a acestora;
· exprimarea nevoilor şi drepturilor personale, cu menţinerea
respectului faţă de ceilalţi.
7. Credinţa în Divinitate induce speranţă şi menţine stabilitatea emoţională în
momentele critice ale vieţii. De asemenea, idealurile şi ideile înnobilatoare, prezente
80
în mintea şi conştiinţa persoanei, îi motivează toate activităţile şi o protejează faţă de
distres.
Rezumat
Stresul psihic constă în reacţii psiho-comportamentale şi somato-viscerale de
o intensitate crescută, peste limitele corespunzătoare unei simple adaptări.
Stresul psihic este determinat de agenţi fizici, chimici şi biologici cărora
individul le acordă semnificaţia de pericol sau ameninţare, dar şi de factori psihici,
reprezentaţi de suprasolicitare, conflicte psihice, stări de frustrare etc
Eustres = ”stresul pozitiv”, declanşat de evenimente plăcute, determină stări
afective pozitive şi are efecte benefice asupra organismului uman.
Distres = „stresul negativ”, declanşat de evenimente negative, determină
simptome psihosomatice, tulburări de concentrare, obosealǎ, reversibile la persoanele
sănătoase şi reprezintă un factor de risc pentru boli psihice şi psihosomatice, la
persoanele cu predispoziţie ereditarǎ sau vulnerabilitate constituţionalǎ .
Termenul de coping se referă la efortul cognitiv şi comportamental de a
reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele
personale.( Lazarus şi Folkman, 1991).
Coping-ul centrat pe problemă, numit şi coping direct, vigilent, activ este
direcţionat pe analiza, rezolvarea sau dacă nu este posibil, minimalizarea situaţiei
stresante.
Coping-ul indirect, centrat pe emoţii, cuprinde strategii de negare fugă,
resemnare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stresor este amânată sau
chiar nu are loc.
Există şi mecanisme de apǎrare inconştiente menite sǎ scadǎ tensiunea psihicǎ
generatǎ de evaluarea evenimentelor stresante ca fiind peste posibilitǎţile sale de a le
face faţǎ. (de ex. negarea, refularea, comutarea etc).
Consecinţele negative ale distresului pot să fie prevenite prin tehnici
adecvate de management al stresului .
Cuvinte cheie
Stres psihic
Eustres
Distres
Mecanisme de coping
Vulnerabilitate la stres
Factori moderatori ai stresului psihic
81
1. Definiţi stresul psihic..(pg. 74)
2. Caracterizaţi distresul (cauze, reacţie, consecinţe şi mecanisme
biologice).(pg. 75-76).
3. Menţionaţi factorii care determină vulnerabilitate la stres.(pg. 77)
4. Care sunt factorii moderatori ai impactului cu agenţii stresori?(pg. 78-79)
5. Daţi exemple de metode de management al stresului. (pg. 79-80)
Concluzii
În această unitate de studiu am prezentat conceptul de stres psihic, formele
sale (eustres şi distres), mecanismele biologice ale distresului, factorii care determină
vulnerabilitate psihică la stres şi mecanismele de coping.
De asemenea am propus unele metode de prevenire a consecinţelor negative
ale stresului psihic.
promovarea unui stil de viaţă sănătos şi în managementul stresului.

UNITATEA 11
ASPECTE PSIHOCOMPORTAMENTALE LEGATE DE

BOALĂ
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 82
11. Aspecte psihocomportamentale legate de boală 83
11.1. Boala - definiţie şi accepţiuni 83
11.2. Reprezentarea mentală a bolii 84
11.3. Atitudinea faţă de boală 87
11.4. Stadiile schimbării determinate de boală 87
11.5. Metode de dezvoltare a strategiilor adaptative ale bolnavului 88
Rezumat…………………………………………………………………….. 88
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 88
Concluzii…………………………………………………………………….. 89
Obiective
82
· să înţeleagă conceptul de boală;
· să cunoască modelele explicative ale bolii;
· să descrie atitudinile faţă de boală;
· să precizeze modalităţile de adaptare la boală;
· să înţeleagă impactul psihologic al bolii;
· să cunoască metodele de dezvoltare a strategiilor
adaptative ale bolnavului;
Cunoştinţe preliminare din domeniul psihologiei sociale şi psihologiei

personalităţii.

1. Athanasiu A., Tratat de psihologie medicală, Oscar Print, Bucureşti, 1999
2. David D., Psihologie clinică şi psihoterapie: fundamente, Polirom, Iaşi, 2006
3. Iamandescu I.B., Răpiţeanu C., „Boala şi ecoul său psihosocial” în Manual de
Psihologie Medicală, I B Iamandescu, Ed Infomedica, 2010
4. Iamandescu,I.,B., Manual de Psihologie medicală, Editura Infomedica,Bucureşti,
1995.
5. Luban-Plozza B., Boli psihosomatice în practica medicală, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2000

Este de două ore.
83
11. ASPECTE PSIHOCOMPORTAMENTALE LEGATE DE
BOALĂ
11.1. Boala - definiţie şi accepţiuni

Conceptul de boală se referă la:

- alterarea unor structuri anatomice şi a unor funcţii ale aparatelor şi
sistemelor organismului, exprimate prin semne şi simptome ale bolii;
- limitări în activitatea fizică a persoanei, care conduc la dificultăţi în
îndeplinirea sarcinilor cotidiene;
- pierderea şanselor unei persoane de a participa la viaţa socio-culturală la
acelaşi nivel ca membrii comunităţii;
.
În esenţă, boala reprezintă:
a) sursă de disconfort :
- somatic - durere, greaţă, inapetenţă, constipaţie, astenie, etc.
- psihic - anxietate, iritabilitate, depresie, labilitate emoţională
b) impas existenţial – dependenţă de cei din jur, schimbări de rol şi statut în
plan profesional şi familial, afectarea relaţiilor sociale.
c) sursă de modificări:
- comportamentale: regresie, agresivitate, exaltarea eu-lui, evaziunea în
boală, izolare socială, tendinţa de a consuma sedative şi alcool (pentru
mascarea depresiei secundare bolii).
- ale personalităţii: sugestibilitate, ipohondrie, dependenţă, egocentrism,
neîncredere, stimă de sine scăzută.
Modelele bolii

De-a lungul timpului oamenii de ştiinţă au încercat să elaboreze modele
explicative ale bolilor care subliniază rolul anumitor factori (biologici, psihologici,
sociali, ecologici şi spirituali) în etiologia bolilor.
Cele mai cunoscute sunt: modelul biomedical şi cel bio-psiho-social.
În tabelul următor am realizat o prezentare comparativă între cele două
modele ale bolii, pornind de la cea realizată de Hasler în anul 1990 (cit. de I. Lupu şi
de I Zanc, 1999).
Comparaţie între modelele biomedical şi bio-psiho-social
Modelul Biomedical Modelul Bio-psiho-social

1. Afecteaz1.1.a 1 1. Boala afectează doar organismul. 1. Boala afectează individul în plan
biologic, psihologic şi social.
2. Pacientul este o victimă şi nu are 2. Pacientul este responsabil uneori
responsabilitate pentru instalarea bolii. pentru
84
instalarea bolii, prin comportamentele lor
nocive faţă de sănătate.
3. Boala este cauzată exclusiv de 3. Boala are o cauzalitate multifactorială.
modificări la nivel biologic.
4. Se caracterizează prin procese 4. Se caracterizează prin procese
patologice clar definite şi obiectivate prin patologice, dar si prin consecinţe
date clinice şi modificări biochimice. psihologice şi sociale.
5. Diagnostic precis delimitat 5. Diagnosticul este intricat.
6. Etiologie paucifactorială (factori 6. Etiologie plurifactorială (factori
biologici, fizici, chimici) biologici, psihologici, sociali, fizici,
chimici)
7. Tratament unic (de obicei 7. Terapii multiple (tratament
medicamentos) . medicamentos, fizioterapie, psihoterapie
etc.).
11.2. Reprezentarea mentală a bolii ( după Iamandescu I. B., Răpiţeanu

C., 2010)
În 1985 Leventhal, Nerenz şi Steele propun modelul autoreglării
răspunsurilor la boală.
Acesta subliniază că reprezentările cognitive au un important rol în selectarea
modalităţilor de coping cu boala.
Acest model al bolii descrie trei stadii recursive care reglează
comportamentul:
1. reprezentarea mentală a bolii structurată în cinci dimensiuni: identitatea,
cauzele, consecinţele, evoluţia în timp şi controlabilitatea / vindecarea bolii.
2. modalităţile de coping adoptate de individ pentru a face faţă bolii.
3. evaluarea – individul apelează la diverse criterii pentru a evalua eficienţa
acţiunilor de coping; în funcţie de aceste rezultate el determină modificările la
nivelul stadiilor anterioare (Scharloo şi Kaptein, 1997).
4.
1.Componentele structurale ale reprezentării mentale a bolii

1. Identitate
Bolile pot fi identificate la un nivel abstract prin nume (exemplu: anemie,
astm bronşic, infarct cerebral, cancer etc.) şi la un nivel concret prin semne şi
simptome (paloare, tuse, durere, greaţă etc.).
2. Cauzalitate
Percepţia factorilor care au declanşat boala: de exemplu: factori genetici, de
mediu, propriul comportament, stres etc.
Percepţia cauzelor influenţează răspunsul emoţional la boală şi mecanismele
de adaptare (coping) la boală.
3. Evoluţie
Boala este percepută ca fiind acută, cronică sau episodică .
Uneori persoana bolnavă, datorită cunoştinţelor medicale insuficiente sau
unor priorităţi profesionale, ignoră gravitatea bolii şi amână prezentarea la medic.
85
4. Consecinţe
Consecinţele bolii se referă la efectele afecţiunii medicale şi tratamentului
asupra pacientului (consecinţe fizice, sociale, emoţionale şi economice).
5. Curabilitatea se referă la percepţia gradului în care boala este vindecabilă şi

controlabilă.
2.Modalităţile de adaptare la boală
Există două modalităţi de coping:

Coping-ul focalizat pe problemă se referă la tendinţa persoanei de a produce
modificări în mediu pentru a se adapta la noua situaţie. Este o modalitate activă,
flexibilă şi raţională de a face faţă bolii.
Coping-ul focalizat pe emoţie defineşte tendinţa persoanei de a se centra pe
trăirile sale afective şi nu pe noua situaţie.
3.Evaluarea eficienţei mecanismelor de coping

O modalitate de coping poate fi considerată eficientă sau ineficientă în funcţie
situaţie şi de adaptarea la aceasta.
Perceperea posibilităţii de control a vindecării bolii va determina adoptarea
unor mecanisme de coping de tip activ, care presupun: informare, prezentare la
medic şi urmarea tratamentului prescris.
Când identitatea bolii indică severitatea ei, o evoluţie îndelungată şi
consecinţe grave, persoana adoptă strategii de coping focalizate pe emoţie, cum sunt:
negarea bolii, evitarea şi amânarea prezentării la medic. Dacă acestea strategii se
prelungesc în timp, consecinţele asupra sănătăţii sunt nefavorabile.
Deci, în cazul unei boli severe, cu evoluţie îndelungată, negarea poate fi o
modalitate eficientă pe termen scurt, persoana având timp pentru a-şi aduna resursele
necesare, dar ineficientă pe termen lung, întrucât se întârzie tratamentul.
Factorii care influenţează reprezentarea mentală a bolii

Reprezentarea mentală a bolii este influenţată de:
· intensitatea simptomelor bolii;
· antecedentele personale patologice;
· experienţa cu boala a celor apropiaţi;
· interacţiunea dintre individ şi mediu;
· experienţa anterioară şi relaţiile actuale cu cadrele medicale;
· suportul social;
· informaţiile furnizate de specialişti, membrii familiei, prieteni, mass-
media şi Internet;
· influenţele culturale;
· credinţele religioase;
Semnificaţiile bolii
Boala ca pericol – ca o forţă străină care a cucerit organismul.
O astfel de interpretare poate declanşa fie frică şi anxietate conducând la o atitudine
de resemnare, fie furie şi revoltă, pacientul mobilizându-şi resursele pentru a lupta cu
boala.
Boala ca pedeapsă dreaptă pentru păcatele sale, pacientul resemnându-se
umilit, sau ca pe o pedeapsă nedreaptă determinând revoltă.
86
Boala ca eşec - unii pacienţi percep boala ca o slăbiciune personală, astfel
încât trăiesc sentimente de ruşine şi jenă, ascunzându-şi semnele bolii.
Boala ca eliberare - boala poate fi şi o soluţie la unele probleme cu care se
confruntă pacientul.
Pentru a evita o situaţie conflictuală persoana se refugiază în rolul de bolnav.
Boala ca strategie – boala poate avea o serie de beneficii secundare: scutire
de responsabilităţi, obţinerea atenţiei celor din jur, concediu medical etc.
Boala ca pierdere concretă ( a unor părţi sau funcţii ale organismului ) sau
simbolică ( valorile şi nevoile personale cum sunt: securitatea, plăcerea, mulţumirea
şi stima de sine ).
Boala ca valoare - boala poate determina o reevaluare a valorilor personale,
pe de o parte, iar pe de altă parte, bolnavul se poate considera „un caz interesant”,
fiind în centrul atenţiei cadrelor medicale.
Boala ca situaţie de viaţă – presupune recunoaşterea şi acceptarea bolii.
Această interpretare determină ajustări active la boală.
Evaluarea dimensiunilor reprezentării mentale a bolii
Cele mai frecvent utilizate metode de evaluare a reprezentărilor mentale ale

bolii au fost:
· interviurile semistructurate, prin care se studiau convingerile legate
de cauzele diferitelor boli,
· scale şi chestionare:
Scala Multidimensională a Locusului de Control al Sănătăţii (
Multidimensional Health Locus of Control Scale - MHLOCS) care evaluează
dimensiunea legată de controlabilitate a reprezentării cognitive a bolii.
Chestionarul asupra percepţiilor bolii (IPQ) elaborat de Moss – Morris,
Petrie şi Weinman (1996) pentru evaluarea celor cinci dimensiuni ale reprezentării
mentale a bolii şi care este un instrument bazat pe cercetarea teoretică şi valid din
punct de vedere psihometric.
11.3. Atitudinea faţă de boală

Atitudinea faţă de boală este determinată de următorii factori : caracteristicile
bolii (severitate, durată, evoluţie), circumstanţele de debut, modul de percepţie şi
reprezentare mentală a bolii, experienţa anterioară cu boala şi personalitatea
pacientului.
Atitudinile faţă de boală şi de situaţia de bolnav ( după I. B. Iamandescu,
1995 )
Atitudinea combativă, apare la persoanele echilibrate psihic şi constă în
adaptarea adecvată la situaţia de bolnav.
Atitudinea de dezinteres faţă de propria sănătate, apare la persoanele
depresive sau cu concepţii religioase sau filosofice fataliste.
Atitudinea de refugiu în boală este întărită de beneficiile secundare ale bolii.
Atitudinea problematizantă, legată de raportarea bolii la coordoanatele
existenţiale ale bolnavului.
Atitudinea de valorificare superioară a situaţiei de bolnav se referă la
încercarea de depăşire a acestui impas care este boala, la corectarea unor
comportamente nocive pentru sănătate şi la reevaluarea valorilor personale.
Atitudinea de “rea folosire” a bolii constă în refugierea în boală, cufundarea
în suferinţă, depresie şi izolare socială.
87
Atitudinea persecutorie, revendicativă, apare la pacienţii care neagă boala şi
solicită repararea prejudiciului.

11.4. Stadiile schimbării determinate de boală
Stadiile schimbării, aşa cum au fost descrise de Prochaska, sunt

următoarele:
Stadiul precontemplării, în care persoana nu-şi pune problema nici unei
schimbări.
Stadiul contemplării, în care persoanele devin conştiente de beneficiile
schimbării şi formulează intenţia ca în viitorul apropiat să opereze schimbări.
Stadiul de pregătire, în care persoanele sunt pregătite pentru acţiune, care
urmează în perioada de timp imediat următoare.
Stadiul de acţiune, în care persoanele au făcut deja anumite modificări în
comportamentul lor.
Stadiul de menţinere, în care se menţin schimbările cel puţin şase luni şi
persoanele sunt încrezătoare în capacităţile lor şi pregătite să prevină eventualele
recăderi.
11.5. Metode de dezvoltare a strategiilor adaptative ale bolnavului ( după

Iamandescu I. B., Răpiţeanu C., 2010)
Controlul simptomelor bolii şi diminuarea efectelor adverse ale medicaţiei

Creşterea stimei de sine şi a încrederii în forţele proprii
Identificarea reprezentării mentale a bolii şi oferirea de informaţii adecvate despre
diagnostic, tratament şi evoluţie
Restructurarea cognitivă a credinţelor iraţionale despre boală
exprimarea trăirilor afective negative legate de boală.
Recunoaşterea depresiei mascate şi tratarea acesteia.
Creşterea aderenţei la tratament
Consilierea şi implicarea familiei în oferirea de suport afectiv bolnavului.
Integrarea bolnavului în grupuri de suport.
Rezumat
Boala, implică dincolo de starea somatică precară, reacţii complexe
ale persoanei în plan psihic ( frământări interioare, îngrijorare, anxietate, depresie) şi
modificări ale relaţiilor familiale şi sociale.În bolile cronice, apar chiar modificări ale
personalităţii: dependenţă, neîncredere, stimă de sine redusă, sugestibilitate crescută,
ipohondrie şi egocentrism.
De-a lungul timpului oamenii de ştiinţă au încercat să elaboreze modele
explicative ale bolilor care subliniază rolul anumitor factori (biologici, psihologici,
88
sociali, ecologici şi spirituali) în etiologia bolilor şi reacţiile omului la boală.
Cele mai cunoscute sunt: modelul biomedical, bio-psiho-social şi modelul
autoreglării răspunsurilor la boală.
Atitudinea faţă de boală este determinată de următorii factori : caracteristicile
bolii (severitate, durată, evoluţie), circumstanţele de debut, modul de percepţie şi
reprezentare mentală a bolii, experienţa anterioară cu boala şi personalitatea
pacientului.
Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii pot ajuta bolnavii cronici să îşi
formeze strategii adaptative eficiente, care să-i asigure o bună calitate a vieţii.
Cuvinte cheie
Boală
Modelul biomedical al bolii
Modelul bio-psiho-social al bolii
1. Definiţi boala..(pg. 83)
2. Prezentaţi modelul biomedical al bolii (pg. 84)
3. Descrieţi modelul bio-psiho-social al bolii (pg. 84)
4. Menţionaţi factorii care influenţează reprezentarea mentală a bolii. (pg. 86)
5. Daţi exemple de metode de dezvoltare a strategiilor pacientului de adaptare la
boala cronică.. (pg. 88)
Concluzii
În această unitate de studiu am prezentat conceptul de boală, cele mai
importante modele teoretice ale bolii, tipuri de atitudini faţă de boală şi metode
de dezvoltare a strategiilor adaptative ale bolnavului faţă de afecţiunile medicale
cronice.
Dezvoltarea unor mecanisme eficiente de adaptare la boala cronică determină
ameliorarea calităţii vieţii.
89
UNITATEA 12
CALITATEA VIEŢII LEGATĂ DE STAREA DE SĂNĂTATE
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 90
12. Calitatea vieţii legată de starea de sănătate 91
12.1. Calitatea vieţii - consideraţii generale 91
12. 2. Definiţia şi indicatorii calităţii vieţii în raport cu starea de sănătate.. 93
12. 3. Evaluarea calităţii vieţii 93
12.4. Scalele de evaluare a calităţii vieţii 94
12.4.1. Scalele generice de măsurare a calităţii vieţii în funcţie de 94
starea de sănătate
12.4.2. Scalele specifice de evaluare a calităţii vieţii în diverse boli 94
Rezumat…………………………………………………………………….. 94
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 95
Concluzii…………………………………………………………………….. 95
90
Obiective
· să înţeleagă conceptul de calitate a vieţii;

· să cunoască indicatorii calităţii vieţii în raport cu starea de
sănătate;
· să înţeleagă importanţa evaluării calităţii vieţii bolnavilor;
· să diferenţieze scalele generice de cele specifice de evaluare
a calităţii vieţii;
·
Cunoştinţe din domeniul psihologiei generale, sociale şi metodelor şi tehnicilor de
cercetare în psihologie.

1. Iamandescu I. B.; Necula, I. „Calitatea vieţii, în Dimensiunea psihosocială a
practicii medicale”, sub red. Luban-Plozza B.; Iamandescu I. B., Ed. Infomedica,
Bucuresti.,2003.
2. Iamandescu I.B., Răpiţeanu C., „Calitatea vieţii bolnavilor” în Manual de
.

Este de două ore.
91
12. CALITATEA VIEŢII LEGATĂ DE STAREA DE SĂNĂTATE
12.1. Calitatea vieţii - consideraţii generale
Calitatea vieţii reprezintă satisfacţia individualǎ datǎ de viaţǎ sau bucuria de a

trǎi legatǎ de domenii pe care fiecare le considerǎ importante.
Calitatea vieţii nu înseamnă numai condiţiile fizice, interpersonale şi sociale,
dar şi modul în care acestea sunt judecate şi evaluate de individ şi de ceilalţi.
Medicina modernǎ caracterizatǎ prin optimizarea spectaculoasǎ a mijloacelor
terapeutice, urmăreşte păstrarea unei calităţi a vieţii omului bolnav, cât mai apropiatǎ
de cea a omului sănătos.
A măsura calitatea vieţii înseamnă să iei în considerare funcţiile emoţionale,
fizice şi sociale, atitudinile cu privire la boală, relaţiile familiale şi costurile asociate
cu boala.
Calitatea vieţii în relaţie cu sănătatea cuprinde mai multe domenii, precum:
simptomele aşa cum sunt percepute si raportate de bolnav, funcţia fizică, activitatea
profesională şi casnică, interacţiunile sociale, starea psihologică, efectele secundare
ale tratamentului şi percepţia bolii de către subiect.
De exemplu, aşa cum am prezentat în lucrările anterioare ( Iamandescu I. B.,
Răpiţeanu C, 2010, Răpiţeanu C., 2009), bolnavii cu astm bronşic persistent moderat
sau sever, prezintă un disconfort crescut somatic şi psihic cauzat de boala în sine, de
restricţiile la care sunt supuşi (suprimarea unor activităţi, renunţarea la anumite
responsabilităţi, restrângerea vieţii sociale ) şi de efectele secundare ale medicaţiei
administrate (în special datorită corticoterapiei orale).
Copiii cu astm bronşic, în special şcolarii prezintă o afectare semnificativă a
calităţii vieţii datorită restricţiilor în activităţile fizice ( înotul, alergatul, mersul pe
bicicletă), în jocul cu prietenii şi cu animalele preferate şi datorită consecinţelor
emoţionale ale bolii (anxietate, frustrare, dezamăgire, sentimente de inferioritate,
stânjeneală şi depresie ).
Numeroase studii privind impactul astmului bronşic asupra calităţii vieţii
copilului, au evidenţiat un risc ridicat de apariţie a tulburărilor emoţionale,
discontinuităţilor în dezvoltarea psihologică, dificultăţilor relaţionale şi de adaptare
şcolară .
În bolile reumatismale, pacienţii prezintă un disconfort fizic marcat
determinat de durerea şi redoarea articulară, tulburări psihice secundare ( anxietate,
depresie), reducerea interacţiunilor sociale datorită bolii şi incapacitate funcţională
care se referă la limitări în activităţile de autoîngrijire şi în realizarea activităţilor
casnice.
În cazul pacienţilor cu cancer, calitatea vieţii este cel mai profund afectată.
Bolnavii de cancer au simptome comune (inapetenţă, greaţă, astenie fizică,
fatigabilitate, lipsă de energie, dureri, tulburări de somn) şi specifice localizării
cancerului (de exemplu: disfagie şi pirozis, în cancerul esofagian).
Cancerul se însoţeşte şi de o suferinţă psihoafectivă, bolnavii ducând zilnic o
bătălie cu propriile spaime, amărăciuni şi deznădejdi.
Bolnavii de cancer au temeri dintre cele mai diverse, cum ar fi: teama de
durere în stadiile terminale, teama de a-şi pierde viaţa, îngrijorare faţă de cei
92
apropiaţi de care moartea îi va separa, teama de a nu deveni dependenţi sau o povară
pentru cei din anturaj, teama de a nu provoca probleme financiare etc
În cazul intervenţiilor chirurgicale cu caracter mutilant ( de exemplu
mastectomia, în cazul cancerului de sân ), bolnavii prezintă: teama de desfigurare, de
schimbare în imaginea corporală, de afectare a imaginii de sine şi de rejecţie din
partea celorlalţi .
Abilitatea pacientului de a face faţă acestor temeri depinde de echipa medicală, de
ajutorul psihologic din partea acesteia şi de suportul emoţional din partea celor
apropiaţi.
Aprecierea calităţii vieţii devine necesarǎ atât referitor la simptomele bolii
netratate şi mai ales, la preţul pe care omul îl plăteşte noilor medicamente menite sǎ
atenueze sau chiar sǎ amendeze acuzele bolnavului.
Toleranţa bolnavului faţǎ de efectele secundare ale medicamentelor depinde
si de puterea de convingere a medicului, de optimismul terapeutic al acestuia şi de
şansele pacientului de vindecare.
Astfel, bolnavii de cancer acceptă mai uşor chimioterapia şi radioterapia,
când există posibilitatea unui tratament curativ.
Aşa cum reiese din cele prezentate, calitatea vieţii raportată la starea de sănătate este
un obiectiv important în abordarea complexă a pacienţilor şi în cercetarea medicală.

12. 2. Definiţia şi indicatorii calităţii vieţii în raport cu starea de sănătate

Calitatea vieţii raportată la starea de sănătate se referă la starea de bine din
punct de vedere fizic, psihic şi social..
Calitatea vieţii în relaţie cu sănătatea cuprinde mai multe domenii, precum:
sănătatea fizică şi mentală, activitatea fizică, profesională şi casnică, interacţiunile
sociale, efectele secundare ale tratamentului şi percepţia stării de sănătate de către
subiect.
Principalii indicatori ai calităţii vieţii în raport cu starea de sănătate
Sănătatea fizică (simptome somatice )

Sănătatea mentală ( simptome psihice )
Activitatea fizică
Activitatea socială
Limitări de rol datorită problemelor fizice
Limitări de rol datorită problemelor emoţionale
Vitalitatea ( energie - fatigabilitate)
Percepţia stării de sănătate
12. 3. Evaluarea calităţii vieţii

Evaluarea calităţii vieţii raportată la starea de sănătate individualǎ se face
cantitativ cu ajutorul indicatorilor de sănătate, care au fost clasificaţi (după
Iamandescu I. B., Necula I., 2003), astfel :
· după adresabilitate: indicatori individuali şi populaţionali
· după aria de cuprindere : indicatori specifici şi indicatori generali (
globali, generici)
· după baza de date: indicatori obiectivi ( aparţin de regulǎ abordării
funcţionale) şi indicatori subiectivi ( aparţin abordării perceptuale)
Indicatorii subiectivi pot fi grupaţi în trei categorii principale:
93
· indicatori care înregistrează senzaţii despre starea fizico-psihicǎ
generalǎ
· indicatori care înregistrează simptome ale bolii
· indicatori care vizează manifestările comportamentale personale
legate de starea de boalǎ.
Indicatorii cei mai des întâlniţi ai calităţii vieţii raportată la starea de sănătate
sunt:
1.Funcţionalitatea fizică, de rol şi socială
2.Starea de bine din punct de vedere fizic şi mental
3.Autoaprecierea sănătăţii (evaluarea globală a stării de sănătate curente,
aprecierea stării de sănătate personale comparativ cu a celorlalţi şi percepţia
modificărilor în starea de sănătate în ultimul an.
4.Factori sociali, economici, culturali şi de habitat
12.4. Scalele de evaluare a calităţii vieţii

12.4.1. Scalele generice de măsurare a calităţii vieţii în funcţie de starea de
sănătate
Aceste scale evaluează în general funcţionarea fizicǎ, socialǎ şi psihicǎ a
persoanelor indiferent de afecţiunile medicale ale acestora.
Aceste instrumente sunt utile pentru a compara calitatea vieţii în raport cu
starea de sănătate a douǎ populaţii în funcţie de caracteristicile lor demografice sau în
funcţie de boala de care suferă.
Exemple de scale generice de evaluare a calităţii vieţii omului bolnav:ǎ SIP
(Sickness Impact Profile), Chestionarul MOS-SF 36 ( Medical Outcome Survey-
Short Form), Chestionarul FSQ ( Funcţional State Questionnaire) şi Scala PedsQL (
Pediatric Quality of Life Inventory ) .
12.4.2. Scalele specifice de evaluare a calităţii vieţii în diverse boli
Aceste scale evaluează severitatea simptomelor specifice diferitelor boli,

impactul acestora şi al tratamentului asupra funcţionǎrii fizice, profesionale şi sociale
a bolnavilor şi asupra vieţii afective a acestora.
Aceste scale au o sensibilitate mare, detectând cele mai mici modificări ale
severităţii bolii.
Exemple de scale specifice de evaluare a calităţii vieţii în diferite boli:
· Chestionarul Minnesota pentru evaluarea calităţii vieţii în insuficienţa
cardiacǎ,
· Chestionarele Juniper pentru rinita alergicǎ şi recent omologat în România
pentru astmul bronsic alergic;
· EORTC -30 ( European Organization for Research on Treatment of Cancer
Quality of Life Scale ), scală elaborată de Grupul de studiu pentru calitatea
vieţii din cadrul EORTC începând din anul 1980.

94
Rezumat
Calitatea vieţii reprezintă satisfacţia individualǎ datǎ de viaţǎ sau bucuria de a
trǎi legatǎ de domenii pe care fiecare le considerǎ importante.
Calitatea vieţii legată de sănătate este conceptualizată şi ea ca o variabilă cu
numeroase dimensiuni. Astfel, o calitate a vieţii bună legată de starea de sănătate,
trebuie să cuprindă o stare sufletească pozitivă, relaţii interpersonale suportive şi
absenţa tulburărilor fizice şi psihice.
A măsura calitatea vieţii legată de sănătate, înseamnă să iei în considerare
funcţiile emoţionale, fizice şi sociale, atitudinile cu privire la sănătate şi boală şi
relaţiile familiale.
Calitatea vieţii nu înseamnă numai condiţiile fizice, interpersonale şi sociale,
dar şi modul în care acestea sunt judecate şi evaluate de individ şi de ceilalţi.
Calitatea vieţii în cazul bolnavilor cronici este un parametru subiectiv care
evaluează consecinţele bolii şi ale tratamentului asupra funcţionării şi stării de bine a
pacientului, aşa cum sunt ele percepute de către bolnavul însuşi.
Pentru măsurarea calităţii vieţii în raport cu starea de sănătate au fost
elaborate două categorii de instrumente: generice şi specifice.
Scalele generice sunt instrumente ce măsoară toate aspectele importante ale
calităţii vieţii în raport cu starea de sănătate: funcţionalitatea fizică (mobilitate,
îngrijire, mişcare, activitate), funcţionalitatea socială (interacţiuni sociale,
apartenenţa la un grup, comportamentul social), sănătatea mentală, munca,
alimentaţia şi activităţile recreative.
Scalele specifice pentru măsurarea calităţii vieţii se concentrează asupra
anumitor aspecte ale stării de sănătate, relevante pentru aria de interes a respectivului
studiu. Instrumentul poate fi specific unei anumite boli (de exemplu, insuficienţa
cardiacă ori astmul bronşic), specific unei populaţii de pacienţi (de exemplu,
vârstnicii) sau unei anumite funcţii (somn, activitate sexuala etc.) ori probleme
(durerea).
Cuvinte cheie
Calitatea vieţii
Calitatea vieţii în raport cu starea de sănătate
Autoaprecierea sănătăţii
1. Ce înţelegeţi prin „calitatea vieţii legată de starea de sănătate”.(pg. 91-92)
2. Exemplificaţi afectarea calităţii vieţii în anumite boli cronice. (pg. 91-92)
3. Menţionaţi indicatorii calităţii vieţii în raport cu starea de sănătate.(pg. 93)
4. Daţi exemple de scale de evaluare a calităţii vieţii.(pg. 94)
95
Concluzii
În această unitate de studiu am prezentat conceptul de calitate a vieţii în
raport cu starea de sănătate.
Calitatea vieţii în cazul bolnavilor cronici este un parametru subiectiv care
evaluează consecinţele bolii şi ale tratamentului asupra funcţionării şi stării de bine a
pacientului, aşa cum sunt ele percepute de către bolnavul însuşi.
Toleranţa bolnavului faţǎ de efectele secundare ale medicamentelor depinde
si de puterea de convingere a medicului, de optimismul terapeutic al acestuia şi de
şansele pacientului de vindecare.
Astfel, bolnavii de cancer acceptă mai uşor chimioterapia şi radioterapia,
când există posibilitatea unui tratament curativ.
Aşa cum reiese din cele prezentate, calitatea vieţii raportată la starea de
sănătate este un obiectiv important în abordarea complexă a pacienţilor şi în
cercetarea medicală.
UNITATEA 13
PSIHOLOGIA ACTULUI TERAPEUTIC
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 96
13. Psihologia actului terapeutic.................................................................... 97
13.1. Efectul placebo .............................................................................. 97
13.1.1. Efectul placebo – definiţie................................................. 97
13.1.2. Factorii de care depinde efectul placebo............................ 98
13.1.3 Aplicaţiile efectului placebo în domeniul medical.............. 99
13.2. Complianţa terapeutică.................................................................... 100
13.2.1. Forme de complianţa terapeutică........................................ 100
13.2.2 Factorii de care depinde complianţa terapeutică.................. 100
13.2.3.Mijloace de evaluare a complianţei terapeutice.................. 101
13.2.4.Metode si tehnici de optimizare a complianţei terapeutice... 101
Rezumat…………………………………………………………………….. 103
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 103
Concluzii…………………………………………………………………….. 103
Obiective
96
· să înţeleagă efectul placebo;
· să cunoască aplicabilitatea efectului placebo;
· să înţeleagă termenul de complianţă terapeutică;
· să descrie formele de complianţă la tratament;
· să precizeze factorii de care depinde complianţa terapeutică;
· să cunoască metodele de optimizare a complianţei terapeutice;
Cunoştinţe preliminare din domeniul psihologiei personalităţii şi sociale.

1. Iamandescu I.B., Răpiţeanu C., „Complianţa terapeutică” în Manual de
2. Iamandescu I. B.; Popa-Velea O. “Complianţa terapeutică”, în Dimensiunea
Psihosocială a Practicii Medicale, Ed Infomedica, Bucureşti, 2003
3. Iamandescu,I.,B., Manual de Psihologie medicală, Editura Infomedica,Bucureşti,
1995.

Este de două ore.
13. PSIHOLOGIA ACTULUI TERAPEUTIC

97
13.1. Efectul placebo
13.1.1. Efectul placebo - definiţie
Efectul placebo constă în manifestările clinice somatice şi psihice care apar la
un bolnav sau la o persoană sănătoasă căreia i s-a administrat în scop terapeutic sau
experimental o substanţă fără acţiune farmacodinamică.
În sens mai larg, termenul de „efect placebo” se referă la efectele mediate
psihologic ale tratamentului medical, care sunt datorate atât credinţei pacientului în
eficacitatea tratamentului cât şi altor aspecte ale relaţiei terapeutice.
Efectul nocebo se referă la consecinţele negative pe plan fizic şi psihic induse
de un preparat de tip placebo.
Efectul pseudoplacebo reprezintă efectul unui medicament activ
farmacodinamic asupra unor simptome faţă de care nu are acţiune terapeutică.
13.1.2. Factorii care influenţează efectul placebo
Pacienţi placebo-reactivi
Sugestibilitate crescută
Extraversie
Conformism
Aprobativitate
Femeile
Vârstnicii
Factori care ţin de pacient Pacienţi placebo-nonreactivi
Sugestibilitate scăzută
Introversie
Neîncredere
Suspiciozitate
Rigiditate
Agresivitate
Factori care ţin de medic Trăsături de personalitate:
optimism, încredere, putere de convingere,
autoritate şi empatie
Prestigiul
Încrederea afişată faţă de preparatul
placebo
Abilităţile de comunicare
Factori care ţin de relaţia terapeutică Ambianţa securizantă din cabinetul

medical
Adaptarea flexibilă a medicului în funcţie

de particularităţile personalităţii pacientului
Încrederea pacientului în competenţa

medicului şi în proprietăţile
98
medicamentului
Factori care ţin de preparatul placebo Calea de administrare (administrarea
parenterală are efect placebo mai ridicat
decât administrarea orală).
Gustul neplăcut determină efect placebo
mai mare.
Preparatele colorate sunt mai eficiente
decât cele albe.
Factori care ţin de boală O boală recentă şi cu evoluţie scurtă

răspunde mai bine la placebo
13.1.3 Aplicaţiile efectului placebo în domeniul medical
În 1985, Irving Kirsch a emis ipoteza că efectul placebo este legat de percepţia şi de
expectanţa pacientului faţă de virtuţile terapeutice ale preparatului administrat.
Astfel, dacă pacientul speră că substanţa este folositoare, ea poate vindeca, dar dacă
este percepută ca fiind nocivă, poate determina consecinţe negative, cunoscute sub
numele de efect nocebo.
Expectaţia pacientului faţă de capacitatea de vindecare a preparatului placebo,
este influenţată de încrederea şi entuziasmul bolnavului faţă de medic şi de forma de
prezentare a preparatului.
Astfel, Kaptchuk TJ et al. (2008) au arătat că răspunsul la placebo a crescut
de la 44% la 62%, dacă medicul a manifestat faţă de pacient căldură, atenţie şi
încredere.
Dacă medicul precizează efectul preparatului placebo, pacientul va constata
acest efect. Astfel, dacă preparatul placebo este descris ca miorelaxant va conduce la
relaxare musculară sau dacă este descris ca stimulant al activităţii cardiace va creşte
frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială.
Studiile au arătat că forma de prezentare a preparatului placebo influenţează
efectul acestuia. Comprimatele, care au culori vii, sunt mai eficiente dacă sunt
utilizate ca stimulante ale sistemului nervos central, iar cele cu culori reci sunt
folositoare ca tranchilizante. Substanţele injectabile sunt mai eficiente decât cele cu
administrare orală. Dintre preparatele cu administrare orală, capsulele au un efect
placebo mai puternic decât comprimatele.
Motivaţia contribuie la efectul placebo. Obiectivele individului modifică
senzaţiile corporale prin alterarea detecţiei şi interpretării simptomelor congruente cu
expectaţia şi prin schimbarea strategiilor comportamentale urmărite de persoană,
Motivaţia este stâns legată de sensul pe care îl acordă persoanele bolii şi
tratamentului. Factorii culturali influenţează percepţia bolii şi a tratamentului. Astfel,
în Germania efectul placebo este crescut în tratarea ulcerelor gastrice şi duodenale,
iar în Brazilia este scăzut. Frank Lanza, medic gastroenterolog într-un studiu publicat
99
în anul 1994, a observat o vindecare la aproape 50% dintre pacienţi a ulcerului
gastric după 4 săptămâni.
Placebo poate acţiona şi prin mecanismul de condiţionare clasică, când este
asociat cu un preparat activ, până ce se obţine la placebo efectul dat de acest
preparat. Condiţionarea clasică determină efecte prelungite.
Efectul placebo are la bază mecanisme fiziologice autentice. Acest lucru a
fost demonstrat de cercetări care au utilizat placebo pentru diminuarea durerilor
dentare postoperatorii. După administrarea de naloxonă, care este un antagonist al
acţiunii antialgice a opiaceelor, durerea a crescut din nou, după ce iniţial, aceasta s-a
redus la administrarea de placebo. De aici, se poate deduce că efectul placebo în
terapia durerii implică secreţia de endorfine (opiacee endogene). (Levine J.D. et al.,
1978)
Câmpul de acţiune al efectului placebo este imens. Terapia cu placebo s-a
dovedit a fi eficientă într-o serie de afecţiuni somatice cât şi în cele psihiatrice.
În patologia psihiatrică efectul placebo se manifestă în special în tulburările
de somn, în domeniul nevrozelor (mai ales în cazul tulburărilor mixte depresiv-
anxioase şi somatoforme, dar mai slab în cele tulburările obsesive şi fobice).
În patologia medicală efectul placebo este mai intens în hipertensiunea
arterială, sindromul de colon iritabil, artrita reumatoidă şi pancreatita cronică.
În ultimii ani substanţele placebo au ajuns să fie utilizate pentru controlul
comparativ al eficacităţii produselor farmacologice. Numeroase substanţe care se
lansează în circuitul medical nu pot să fie verificate şi validate sub raport
farmacodinamic decât prin comparaţie cu alte substanţe fără efect din punct de
vedere farmacologic şi administrate în paralel.

13.2. Complianţa terapeutică
Complianţa terapeutică de referă la urmarea de către pacient a tratamentului

prescris de către medic.
În literatura anglo–saxonă, se remarcă faptul că termenul de “complianţă
terapeutică” tinde să fie înlocuit progresiv, în ultimii ani, de cel de “aderenţă”
(adherence).
13.2.1. Forme de complianţa terapeutică
În funcţie de gradul în care, bolnavul urmează recomandările medicului, vorbim de

mai multe categorii posibile:
· hipercomplianţa se referă la sporirea numărului, creşterea cantităţii

de medicamente şi a duratei tratamentului de către pacient;
· hipocomplianţa (mergând până la non-complianţă), reprezintă

cazurile cele mai frecvente, de neîndeplinire riguroasă (sau totală) a
indicaţiilor terapeutice.
13.2.2 Factorii de care depinde complianţa terapeutică
1.Factorii implicaţi de natura prescripţiilor terapeutice: costul, complexitatea şi
100
efectele adverse ale tratamentului
2.Medicul care prescrie: prestigiul profesional, calităţile relaţionale, puterea de

convingere a bolnavului despre necesitatea şi eficienţa trataentului.
3 Bolnavul ca receptor şi executant al indicaţiilor terapeutice
a)Factorii psihologici:
- cognitivi – nivelul de înţelegere, credinţele, capacitatea de concentrare a atenţiei şi
de memorare;
- emoţionali – anxietatea crescută, frica de efecte secundare, de dependenţă, depresia
si pesimismul scad complianţa terapeutică;
- atitudinali – atitudinea faţă de boală şi medic;
-comportamentali – comportamentele nocive faţă de sănătate (fumat, alcoolism,
consum de droguri ) determină noncomplianţă.
-motivaţionali – motivaţia extrinsecă ( “împins” de alţii ), neasumată scade aderenţa
la tratament.
-personalitatea – de exemplu tipul comportamental A şi tulburările de personalitate
paranoidă şi antisocială au implicaţii negative asupra complianţei terapeutice,
pacienţii subestimând medicul şi indicaţiile acestuia.
În schimb, persoanele conformiste şi optimiste au o complianţă crescută.
b)Sănătatea mintală
Pacienţii psihotici, cei cu demenţă sau retard mintal au complianţă terapeutică
scăzută.
c)Factorii socio- economici

Suportul social scăzut şi veniturile mici determină hipocomplianţă
d)Vârsta
Adolescenţii şi vârstnicii au predispoziţie mai mare la nonaderenţă
4. Factorii dependenţi de boală

- evoluţia acută/cronică , simptomatică / asimptomatică a bolii; severitatea bolii.
5.Factorii care ţin de modul de relaţionare dintre medic si pacient

- confidenţialităţii actului medical;
- un timp suficient alocat de medic pacientului;
- câştigarea încrederii pacientului;
- oferirea de suport informaţional adecvat pacientului;
- susţinerea emoţională a bolnavului;
- individualizarea relaţiei terapeutice în funcţie de personalitatea pacientului;
6 Factorii socio-culturali
Influenţa socială este foarte puternică, capabilă să modifice comportamentul

unui individ mai ales atunci când acesta este bolnav şi devine dependent de cei din
jur şi foarte sugestibil datorită bolii.
101
13.2.3.Mijloace de evaluare a complianţei terapeutice

Există posibilitatea evaluării abaterilor bolnavului de la indicaţiile terapeutului şi a
factorilor care le generează folosind urmatoarele mijloace de evaluare:

1 Chestionarele - bazate pe autoevaluare de catre pacienţi, avand o slabă
concordanţă cu evaluarile obiective
2 Interviurile – bazate pe pe o tematică ce poate aduce noi informaţii despre teama
bolnavului de efectele secundare ale medicamentelor sau despre atitudinea lui faţă de
tratament
3 Metode obiective
3.1. Agenda pacientului –care constă în notarea momentului când îşi ia
medicamentele şi efectele secundare apărute.
3.2. Controlul medicaţiei – numărarea pastilelor, inclusiv dozări ale
medicamentelor (în sânge sau urină).
13.2.4. Metode si tehnici de optimizare a complianţei terapeutice
Complianţa trebuie considerată ca un comportament care trebuie învăţat şi

întărit la vizitele de control (Chesney, 1997).
Medicii şi psihologii trebuie să ajute pacienţii să înţeleagă modul în care o
bună complianţă la tratament poate determina o evoluţie favorabilă a bolii
Strategiile de creştere a complianţei au un mare potenţial de reducere a
costurilor îngrijirilor de sănătate, a suferinţei personale şi a greutăţii suportate de
familie.
1.Strategii centrate pe boală si tratament.
- cunoaşterea atitudinilor conştiente şi a fanteziilor inconştiente ale pacientului cu
privire la medicamente şi boală;
- restructurarea cognitivă a convingerilor iraţionale despre boală şi tratament;
- furnizarea de informaţii clare către pacienţi referitoare la boală şi tratament;
- sublinierea legăturii dintre oprirea medicamentului şi recădere;
- prescrierea medicamentelor în funcţie de posibilităţile materiale ale pacientului;
- alegerea unui tratament cu o tolerabilitate bună, care să corespundă cât mai bine
posibil subiectului, printr-o bună balanţă eficacitate /efecte secundare;
- simplificarea regimului de tratament;
- cutii de medicamente cu compartimente diferenţiate pe zile /ore;
- descrieri detaliate ale aparenţei fizice a medicamentelor.
2.Strategii centrate pe pacient
- creşterea motivaţiei în direcţia administrării terapiei prin evidenţierea pericolelor
pe care le implică non-complianţa;
- consiliere psihologică (individuală sau de grup);
Se urmăreşte integrarea terapiei în programul obişnuit al pacientului, clarificarea
(unor aspecte ale) terapiei pentru pacient, suportul personal sau telefonic acordat la
nevoie.
- încurajarea pacientului să participe la grupuri de suport sau să intre în diferite
asociaţii ale bolnavilor cu o anumită maladie ( de exemplu: diabet zaharat, astm
bronşic, psoriazis etc. );
- auto-monitorizarea, de către pacient, a complianţei prin ţinerea unor jurnale sau
evidenţe ale ingestiei de medicamente;
102
3.Strategii care se adresează anturajului bolnavului
Consilierea anturajului bolnavului în vederea:
- încurajării pacientului de a respecta regimul terapeutic;
- scutirii de responsabilităţi a pacientului, în măsura în care acestea implică anumite
activităţi care ar agrava evoluţia bolii sau care ar fi incompatibile cu stilul de viaţă
impus de boală;
- cunoaşterii regimului igieno-dietetic al pacientului;
- controlul suplimentar al administrării medicamentelor şi respectării restricţiilor
impuse de boală;
- asigurării suportului material, informaţional şi emoţional al bolnavului;
4.Strategii centrate pe relaţia medic-pacient
- stabilirea unei relaţii de încredere medic-pacient şi consolidarea acesteia;
- să respecte confidenţialitatea pacientului;
- discutarea cu pacientul a abaterilor de la tratament;
- să ia în calcul cooperarea familiei sau a anturajului pacientului;
- discutarea efectelor secundare ale terapiei;
- gratificaţii verbale aduse pacientului compliant;
Rezumat
Efectul placebo constă în manifestările clinice somatice şi psihice care apar la

un bolnav sau la o persoană sănătoasă căreia i s-a administrat în scop terapeutic sau
experimental o substanţă fără acţiune farmacodinamică.
Efectul placebo este utilizate pentru controlul comparativ al eficacităţii
produselor farmacologice. Numeroase substanţe care se lansează în circuitul medical
nu pot să fie verificate şi validate sub raport farmacodinamic decât prin comparaţie
cu alte substanţe fără efect din punct de vedere farmacologic şi administrate în
paralel.
Dar, terapia cu placebo s-a dovedit a fi eficientă într-o serie de afecţiuni
somatice cât şi în cele psihiatrice. Efectul placebo este util în special în bolile
psihosomatice şi în nevroze.
Complianţa terapeutică de referă la urmarea de către pacient a tratamentului
prescris de către medic. Aceasta depinde de o serie de factori: personalitatea şi
calităţile relaţionale ale medicului, natura prescripţiei medicale, personalitatea
bolnavului şi de capacitatea acestuia de înţelegere, de venituri şi de suportul social.
Cuvinte cheie
Efect placebo
Efect nocebo
103
Efect pseudoplacebo
Complianţa terapeutică
1. Definiţi efectul placebo.(pg. 97)
2. Care sunt factorii de care depinde efectul placebo?(pg. 98)
3. Descrieţi formele complianţei terapeutice. (pg. 100).
4. Menţionaţi factorii de care depinde complianţa terapeutică.(pg. 100-101)
Concluzii
În această unitate de studiu am prezentat efectul placebo, factorii care îl
influenţează şi aplicaţiile clinice.
O altă problematică abordată în acest curs este complianţa terapeutică, fiind
analizaţi factorii care o influenţează şi strategiile de creştere a aderenţei la tratament
UNITATEA 14
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII FAMILIEI
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 104
14. Psihologia sănătăţii familiei...................................................................... 105
14.1. Clarificări conceptuale: familia, sănătatea familiei şi psihologia 105
sănătăţii familiei...............................................................................
14.2. Sănătatea - condiţie, dar şi consecinţă a îndeplinirii 107
corespunzătoare a funcţiilor familiei................................................
14. 3. Relaţia dintre dimensiunea afectivă şi sănătatea familiei .............. 109
14.4. Rolul determinant al familiei în formarea comportamentelor 110
sanogenetice....................................................................................
14.5. Traumele familiale şi consecinţele lor negative asupra sănătăţii..... 113
Rezumat…………………………………………………………………….. 114
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 114
Concluzii…………………………………………………………………….. 114
Obiective
104
· să înţeleagă conceptul de sănătate a familiei;
· să descrie relaţia dintre sănătate şi funcţiile familiei;
· să înţeleagă relaţia dintre dimensiunea afectivă şi sănătatea
familiei;
· să descrie rolul familiei în formarea comportamentelor
sanogenetice;
Cunoştinţe preliminare din domeniul psihologiei dezvoltării şi sociale.

1. Ciupercă, C., Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie, Ed.
TipoAlex, 2000.
2. Răpiţeanu C. – „Aspecte psihologice ale sănătăţii familiei” în Psihologia
sănătăţii, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2011; 167-198.

Este de două ore.
14. PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII FAMILIEI
105

14.1. Clarificări conceptuale: familia, sănătatea familiei şi psihologia sănătăţii
familiei
Familia reprezintă o formă de comunitate umană, considerată celula de bază

a societăţii, alcătuită din două sau mai multe persoane unite prin căsătorie, adopţiune
sau înrudite prin sânge, ce au reşedinţa comună, sunt legate afectiv şi cooperează
economic.
Astfel familia poate să fie formată din cel puţin doi parteneri fără copii sau
dintr-un părinte şi copilul acestuia .
După numărul de parteneri există mai multe tipuri de familii:
· familia poligamă : - poliginică – bărbatul are mai multe soţii
- poliandrică – femeia are mai mulţi soţi
· familia monogamă (cuplul conjugal) - un bărbat sau o femeie au
dreptul să se căsătorească cu un singur partener.
Familia monogamă, promovată de societăţile civilizate, este de două tipuri:
1. Familia nucleară este reprezentată de soţ, soţie şi ulterior de copiii acestora, care
trăiesc într-o locuinţă proprie, separat de celelalte rude. Acest tip de familie asigură
cel mai mare grad de intimitate între parteneri.
2. Familia extinsă este formată din două sau trei generaţii care locuiesc împreună, în
acelaşi spaţiu. Familia reprezintă o reunire a vârstelor dar şi un potenţial conflict
între generaţii.
După Jompan A. (1995), din punct de vedere bio-psiho-social familia poate fi
considerată din punct de vedere:
- biologic: este un sistem de transmitere genetică
- psihologic: este un sistem de dezvoltare a personalităţii şi a afectivităţii
- social: este sistemul durabil în cursul istoriei, cu funcţii de protecţie şi de satisfacere
a nevoilor sociale.
Sănătatea familiei se referă la bunăstarea fizică (biologică), mentală şi socială
a fiecărui membru al familiei.
Bunăstarea fizică (biologică) a familiei înmănunchează aspectul exterior,
integritatea structurală şi funcţională a organelor interne şi particularităţile
fiziologice, biochimice, endocrine şi nervoase ale fiecărui membru al familiei.
Bunăstarea mentală se referă la dezvoltarea optimă a funcţiilor şi proceselor
cognitive şi afective la membrii unei familii, la adoptarea de către aceştia a unor
comportamente adecvate în diferite situaţii şi la funcţionarea corespunzătoare a
familiei, în ansamblu, într-un anumit cadru emoţional şi intelectual.
Bunăstarea socială se exprimă printr-un comportament social adecvat al
membrilor familiei şi al familiei în ansamblu în cadrul comunităţii şi societăţii.
Bunăstarea socială este condiţionată de bunăstarea fizică şi mentală. Sănătatea
familiei este condiţionată şi de factorii economici (posibilităţile financiare ale
familiei de a achita costul tratamentelor şi investigaţiilor medicale).
Sănătatea familiei este condiţionată şi de factorii economici (posibilităţile financiare
ale familiei de a achita costul tratamentelor şi investigaţiilor medicale).
Psihologia sănătăţii familiei studiază factorii psihologici care contribuie la
sănătatea familiei, atitudinile şi convingerile familiei în legătură cu prevenirea bolilor
şi menţinerea sănătăţii, reacţiile familiei la boală şi intervenţiile psihoterapeutice de
reducere a suferinţei produse de îmbolnăvirea unui membru al familiei.
Psihologia sănătăţii familiei analizează comportamentul faţă de sănătate al
familiei, care se poate aprecia prin modul de autoevaluare a stării de sănătate a
106
membrilor săi şi prin atitudinea pe care familia o ia în cazul apariţiei unei boli sau a
suspiciunii de îmbolnăvire. Acest comportament faţă de propria sănătate poate fi
evaluat prin frecvenţa prezentării din proprie iniţiativă la controalele medicale
periodice şi a folosirii serviciilor medicale preventive (teste, analize, imunizări).
Familia joacă un rol major în promovarea şi menţinerea sănătăţii membrilor ei
prin educarea copiilor în vederea respectării regulilor de igienă bucală şi corporală, a
orelor de somn, prin adoptarea unui stil de viaţă sănătos şi prin măsuri de prevenire a
comportamentelor nocive ( fumat, dependenţă de droguri, abuz de alcool) la
adolescenţii şi adulţii din familie.
Psihologia sănătăţii investighează modul prin care relaţiile familiale
influenţează starea de sănătate. Astfel, familia funcţională, în care există relaţii
benefice bazate pe afecţiune, loialitate, dragoste si grijă se caracterizează printr-un
nivel crescut al stării de sănătate a membrilor săi. În familia disfuncţională, în care
intervin relaţii de ură, restricţii, pedepse şi stări conflictuale rata îmbolnăvirilor este
mai mare.
Alte obiective importante ale psihologiei sănătăţii familiei sunt : studiul
reacţiilor familiei în cazul îmbolnăvirii unui membru al său şi a modurilor adecvate şi
inadecvate de răspuns la această situaţie şi intervenţiile psihoterapeutice de reducere
a durerii morale a familiei.
14.2. Sănătatea - condiţie, dar şi consecinţă a îndeplinirii corespunzătoare a

funcţiilor familiei
Sănătatea familiei se referă la bunăstarea fizică, mentală şi socială a membrilor săi, la

relaţiile armonioase dintre membrii familiei şi la interacţiunile optime cu alte
persoane şi grupuri sociale.
Din informaţiile prezentate în subcapitolul anterior, a reieşit că o bunăstare
fizică, mentală şi socială a membrilor familiei asigură adoptarea unor comportamente
adecvate în diferite situaţii şi funcţionarea optimă a familiei în ansamblu.
Numeroase cercetări şi studii efectuate de antropologi, sociologi şi psihologi
din întreaga lume (Murdock G.P., 1949 , Hill R. & Rodgers R., 1964, Stahl H.H.,
1977, Mitrofan I., 1999, Voinea M.,1994, 2005) au arătat că familia îndeplineşte o
serie de funcţii, care suferă restructurări şi schimbări în concordanţă cu
transformările petrecute în societate. Aceste funcţii sunt menite să asigure tuturor
membrilor familiei un climat plin de siguranţă, afecţiune şi protecţie, precum şi
formarea profesională şi integrarea optimă a lor în viaţa socială.
Cele mai importante funcţii ale familiei sunt:
Funcţia economică – se referă la asigurarea resurselor materiale şi financiare,
necesare existenţei familiei. Această funcţie este realizată de ambii soţi, prin
aducerea veniturilor, prin procurarea obiectelor de îmbrăcăminte şi de trai.
Realizarea corespunzătoare a acestei funcţii protejează membrii familiei de lipsuri şi
de boli prin asigurarea unor condiţii decente de trai. De asemenea, această funcţie
economică contribuie la susţinerea copiilor în alegerea profesiei.
În familia contemporană, funcţia economică este afectată, datorită creşterii ratei
şomajului şi instabilităţii locului de muncă, sursele de venit fiind insuficiente sau
sporadice.
Funcţia de socializare, reprezintă transmiterea principiilor, valorilor,
credinţelor şi modelelor culturale dominante, către ceilalţi membrii ai familiei, dar în
special, către copii. Această funcţie contribuie la formarea capacităţii de adaptare a
membrilor familiei la diverse situaţii şi la motivarea în convieţuirea socială.
107
Funcţia religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcţia de
socializare a familiei, prin transmiterea la generaţia următoare a tradiţiilor religioase.
Funcţia educativ-formativă se referă la transmiterea modelelor
comportamentale caracteristice familiei respective către copii şi formarea prin
metode şi strategii educative a unor deprinderi sănătoase, a unor judecăţi apreciative
şi evaluative, a conduitei morale şi a unor comportamente adecvate normelor şi
valorilor sociale.
Schimbările din lumea contemporană, cum sunt creşterea standardelor
educative şi reducerea timpului petrecut cu copiii de către părinţi, datorită
solicitărilor profesionale, au condus la preluarea, în mare parte, a acestei funcţii de
sistemul şcolar.
Funcţia de îngrijire şi protecţie a membrilor familiei, în special a copiilor şi
bătrânilor. Această funcţie se referă la satisfacerea de către părinti a trebuinţelor
primare ale copilului şi la acordarea de suport material, financiar şi afectiv membrilor
familiei care prezintă un grad crescut de dependenţă fizică şi psihică, de către ceilalţi
membrii.
Funcţia psiho-afectivă a familiei constă în crearea unui cadru afectiv pozitiv,
benefic pentru recreere şi reconfortare, cu mari posibilităţi de influenţă în sens
adaptativ şi integrativ. Climatul afectiv pozitiv este o condiţie indispensabilă pentru
dezvoltarea armonioasă a copiilor din punct de vedere fizic şi psihic.
Funcţia sexual-reproductivă se referă la satisfacerea reciprocă a trebuinţelor
sexuale a celor doi soţi şi la capacitatea de a produce urmaşi pentru a garanta
perpetuarea comunităţii. Comportamentul sexual este integrat în mod armonios în
sistemul interrelaţionării şi comunicării afective dintre cei doi parteneri.
În societatea contemporană, cuplurile şi familiile tind tot mai mult să pună în
prim plan împlinirea afectiv-sexuală şi în plan secundar pe cea reproductivă.
Funcţia etico-juridică a familiei se referă la controlul de către familie a
deciziilor şi acţiunilor importante ale membrilor săi şi la judecarea şi corectarea
comportamentelor greşite ale acestora.
Această funcţie se realizează pe baza structurii de autoritate şi a unor norme şi
sancţiuni specifice familiei respective. Normele şi sancţiunile trebuie să nu fie
calificate ca violente sau cauzatoare de suferinţă fizică.
Există două modele tradiţionale de propagare a autorităţii: de la bărbat la
femeie şi de la cei vârstnici la cei tineri.
Formele de organizare a autorităţii pot să fie despotice ( un singur membru al
familiei hotărăşte pentru toţi) sau mai democratice ( consiliul familial).
Actual, datorită numeroaselor cazuri de violenţă domestică şi de abuz fizic
asupra copilului, această funcţie etico-juridică intră în responsabilitatea instituţiilor
publice şi este reglementată legal, familiei revenindu-i doar o autoritate formală.
Astăzi soţii au drepturi egale, iar modelul tradiţional de autoritate a bărbatului
asupra femeii este tot mai mult contestat. Anumite aspecte ale funcţiei juridice sunt
cuprinse în constituţie, cu scopul protejării familiei în societate (plătirea alocaţiilor,
întreţinerii copiilor, stabilirea legilor de adopţie sau moştenire etc.)
Funcţia de solidaritate familială constă în manifestarea sentimentelor de
apartenenţă la mediul familial, de afecţiune, de încredere şi ajutor reciproc între
membrii familiei. Această funcţie contribuie la unitatea şi stabilitatea familiei.
În zilele noastre, mobilitatea socială, ce face ca locul de muncă să difere de
cel rezidenţial, influenţează negativ solidaritatea familială, prin separarea fizică şi
afectivă între membrii familiei.
Pe de altă parte, relaţiile conjugale au început să fie dominate de frământări,
108
datorită unui complex de factori precum : emanciparea femeii, diviziunea modernă a
rolurilor în cadrul familiei şi satisfacţia legată de viata sexuală .
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu relaţia parentală, din cauza adâncirii
diferenţelor dintre modelele culturale aparţinând diferitelor generaţii. ( Ciupercă C.,
2001)
Am văzut, că funcţiile familiei au suferit mutaţii datorită evoluţiei sociale,
economice şi politice a societăţii din perioada contemporană. Ritmul de viaţă
trepidant, stresul zilnic, lipsurile materiale, instabilitatea locului de muncă, şomajul,
schimbările rapide şi nevoia permanentă de adaptare la nou şi problemele
existenţiale grave au modificat fundamentul solid al familiei conferindu-i noi roluri şi
destinaţii.
Astfel, în ultimele două decenii s-au înregistrat schimbări radicale legate de:
structura, funcţiile şi valorile familiei.
În planul familiei asistăm la o mutaţie de la “familia axată pe copil” la
“familia axată pe adult”, datorită dorinţei partenerilor din cuplu de a beneficia de mai
multă libertate individuală şi de a-şi reduce responsabilităţile parentale. Datorită
emancipării femeii, rolul acesteia în familie s-a schimbat. Femeia se axează pe
carieră şi pe alte activităţi care, în mod tradiţional, aparţineau bărbaţilor. Atât la
bărbaţi, cât şi la femei, a crescut toleranţa faţă de divorţ şi faţă de adulter şi
acceptarea altor forme alternative la căsătorie ( de exemplu concubinajul ).
Restructurarea familiei include: familii monoparentale (materne sau paterne),
cupluri fără descendenţi, persoane divorţate, persoane celibatare.
Toate aceste schimbări la nivelul structurii şi funcţiilor familiei sunt în
măsură să producă un dezechilbru la nivelul familiei, să favorizeze apariţia familiilor
carenţate (dezorganizate, disfuncţionale) care nu mai sunt apte sa-şi îndeplinească
corespunzător funcţiile fundamentale, cu generarea de consecinţe negative asupra
sănătăţii membrilor săi.
În cazul în care este afectată funcţia economică, apar greutăţi de ordin
material şi financiar în asigurarea unor condiţii de trai corespunzătoare şi a unei
alimentaţii echilibrate caloric şi nutriţional, crescând riscul îmbolnăvirilor. Afectarea
funcţiei economice conduce la neîndeplinirea corespunzătoare a celorlalte funcţii.
Atunci când familia nu-şi îndeplineşte corespunzător rolul care-i revine în
socializarea şi educaţia copiilor, există riscul apariţiei unor tulburări de conduită şi de
adaptare la copii şi a dezvoltării unor comportamente delincvente sau nocive pentru
sănătate.
Afectarea solidarităţii familiei prin separare sau divorţ, determină o creştere a
vulnerabilităţii la stres şi uneori chiar tulburări anxioase, depresive, de adaptare, abuz
de alcool şi boli psihosomatice la ambii parteneri, dar mai ales la cel părăsit. În
schimb copiii, sunt mult mai afectaţi decât adulţii şi reacţionează diferit în funcţie de
vârstă, temperament şi nivelul de dezvoltare cognitivă şi social-afectivă. Copiii
preşcolari prezintă o anxietate de separare crescută, tristeţe, iritabilitate şi chiar
accese de furie.
Copiii de vârstă şcolară, după separarea părinţilor pot să devină mai
îngrijoraţi, temători, interiorizaţi, având sentimente de inferioritate faţă de prieteni
sau ostili părinţilor, agresivi şi cu explozii de furie. Adolescenţii reacţionează la
despărţirea părinţilor, fie prin tendinţe depresive (insomnie, inapetenţă, izolare
socială, sentimente de devalorizare, de insecuritate şi de culpabilitate) care pot merge
până la tulburări depresive majore cu tentative de suicid, fie prin tulburări de
conduită de tip opoziţie - sfidare, abuz de alcool şi consum de droguri.
Afectarea funcţiei psihoafective a familiei influenţează negativ dezvoltarea
109
psihică şi performanţele şcolare ale copiilor, iar în cazul unui climat familial
conflictual, copiii pot dezvolta tulburări emoţionale, de conduită nesocializată şi de
funcţionare socială.
Pentru atenuarea acestor tulburări emoţionale şi comportamentale ale copiilor,
asociate divorţului / separării părinţilor sau climatului familial conflictual, este
indicat să se recurgă la consiliere psihologică şi psihoterapie.
14. 3. Relaţia dintre dimensiunea afectivă şi sănătatea familiei

Cele mai importante sentimente din familie sunt: iubirea şi intimitatea.
Acestea stau la baza dezvoltării noastre ca fiinţe umane şi sunt caracteristici
fundamentale ale vieţii de cuplu şi de familie.
Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, admiraţie, prietenie, atracţie şi
unire a celor doi parteneri care formează cuplul (marital sau nu).
Există diferenţe între pasiune şi iubire. Pasiunea este o emoţie violentă,
puternică, acaparatoare, care încearcă să domine raţiunea.
Intimitatea este o nevoie umană, ce derivă din nevoia fundamentală de
supravieţuire şi de ataşament. Intimitatea se dezvoltă şi se diferenţiază de-a lungul
vieţii.
Avantajele fericirii conjugale asupra stării de sănătate a membrilor familiei
Cercetătorii Lois Verbrugge şi James House de la Universitatea din Michigan,
consideră că o căsnicie nefericită creşte riscul apariţiei bolilor cu 35% şi scurtează
viaţa cu patru ani. Ipoteza enunţată de ei este că partenerii nefericiţi se află într-o
stare de stres cronic. Această stare de tensiune permanentă fiziologică şi psihologică
slăbeşte imunitatea organismului şi favorizează apariţia bolilor infecţioase ( viroze
respiratorii, herpes zoster etc), creşte reactivitatea sistemului nervos vegetativ,
determinând tulburări şi boli psihosomatice (hipertensiune arterială, sindrom de
colon iritabil, ulcer gastric şi duodenal etc) şi conduce la tulburări psihice ( anxietate,
depresie, dependenţă de alcool sau droguri, etc.).
În cuplurile fericite, aceste afecţiuni sunt mai puţin frecvente, pentru că
fiecare consort, se îngrijeşte mai mult de sănătatea celuilalt, iar în condiţiile
îmbolnăvirii acestuia îi supraveghează tratamentul. De asemenea, partenerii fericiţi
se ocupă mai mult de alimentaţie şi de condiţia lor fizică.
Copiii cuplurilor fericite sunt mai puţin predispuşi la depresii şi absenteism
şcolar şi sunt mai uşor acceptaţi de cei de seama lor. Au mai puţine probleme de
comportament (agresivitate, hiperactivitate) şi eşecuri şcolare.
14.4. Rolul determinant al familiei în formarea comportamentelor

sanogenetice
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece
ea influenţează şi modelează persoana umană.
Transformarea individului în persoană adică în “individ cu statut social” este
întâi de toate opera familiei.
Părinţii reprezintă primii mentori reali în viaţa copilului, ei furnizându-i
primele repere de orientare în lume, primele informaţii şi învăţături despre lucrurile
şi fenomenele din natură şi din societate, primele sfaturi, norme şi reguli de conduită.
Deprinderile igienice reprezintă o componentă de bază în educarea şi
110
păstrarea sănătăţii. Părinţii, cu calm şi răbdare, trebuie să îl instruiască pe copil, astfel
încât, începând de la vârsta de trei ani, acesta să se spele singur pe mâini şi pe dinţi
înainte şi după masă, să folosească întâi o perie moale şi apoi pieptenul pentru
îngrijirea părului, să meargă singur la oliţă / toaletă şi apoi să se spele pe mâini, să se
îmbrace singur, să se spele pe mâini când vine de la joacă şi să îşi aşeze în ordine
hainele. La vârsta de 5 ani copilul trebuie să ştie să facă singur baie sau duş, dar cu
supraveghere.
De asemenea, părinţii trebuie să creeze condiţiile necesare pentru însuşirea acestor
deprinderi: temperatură optimă şi curăţenie în baie, aşezarea săpunului, periuţei şi
pastei de dinţi pe o etajeră la îndemâna copilului şi punerea prosopului pe un suport
aflat la o înălţime corespunzătoare taliei copilului. În faţa chiuvetei se va aşeza un
scăunel stabil, iar la nivelul vasului de toaletă un accesoriu la capac, special pentru
copii.
Însuşirea deprinderilor igienice se face iniţial, prin imitarea părinţilor, care
oferă modele de comportament pentru copil şi apoi, prin explicarea şi dirijarea de
către adulţi a modului de realizare a acţiunilor de igienă corporală. Prin repetarea
acestor activităţi şi întărirea lor, se elaborează şi consolidează conduitele motorii
independente de igienă corporală. Cu timpul, acestea se transformă în obişnuinţe.
Pentru întărirea acestor conduite motorii independente de igienă corporală,
părinţii trebuie să folosească recompense afective (laude, zâmbete, îmbrăţişări
afectuoase), stimulente alimentare (bomboane sau prăjitură ca desert, sucuri naturale
de fructe sau meniul preferat), distincţii (steluţe, jetoane şi diplome) sau activităţi
recreative (plimbare în parc, jocuri sau citirea unei poveşti frumoase).
Părinţii nu vor obliga copilul să desfăşoare o anumită activitate igienică ( de
exemplu spălatul mâinilor), luându-l cu forţa din timpul jocului, pentru că, în acest
caz, el se va împotrivi şi în viitor, asociind formarea deprinderii igienice cu
pedeapsa. În această situaţie este recomandat, ca părinţii să distragă iniţial atenţia de
la joc către o altă activitate şi apoi, să cheme copilul la baie să vadă noul săpun şi să
se spele pe mâini, împreună, pentru a-i simţi parfumul şi pentru a fi curaţi înainte de
masă.
Trebuie evitată, de către părinţi, tendinţa de a repeta şi de a insista asupra
efectuării igienei, înrucât aceasta determină respingerea activităţilor de igienă de
către copil.
Jocul are un rol important în atragerea copiilor către respectarea regulilor de
igienă, prin crearea unor teme şi scenarii specifice vârstei lor.
De exemplu, în perioada de vârstă 2 - 4 ani, copiii cred, datorită animismului
gândirii, că lucrurile sunt însufleţite: maşinuţa râde, păpuşa doarme, norii plâng etc.
Astfel, pentru a-l convinge să se spele pe dinţi, putem să-i spunem că periuţa este
supărată şi plânge, pentru că nu a băgat-o în seamă până acum.
Începând de la vârsta de 7 ani, odată cu dezvoltarea gândirii logice, i se pot da
copilului explicaţii cauzale. Astfel, părintele îi spune copilului, că este important să
se spele pe dinţi, pentru a îndepărta resturile alimentare care favorizează dezvoltarea
microbilor. La această vârstă, părinţii trebuie să fie fermi şi totodată să dea dovadă de
mult tact, astfel încât să nu lase copilului posibilitatea de a se sustrage de la
activităţile de igienă şi să nu le creeze sentimente de neplăcere faţă de acestea. Ei
trebuie să îl motiveze pe copil, să respecte regulile de igienă, aducându-i argumente
convingătoare, cum sunt cele care ţin de trebuimţele sale psihosociale ( nevoia de
acceptare şi de apreciere în grup). De exemplu “ După ce te speli dimineaţa pe faţă şi
pe dinţi, ţi se luminează chipul şi ai un zâmbet frumos, iar toate acestea te fac să fii
mai prietenos şi mai apreciat de colegii tăi”.
111
La şcoală, în ciclul primar, deprinderile de igienă se consolidează datorită
procesului instructiv-educativ, transformându-se în obişnuinţe. Părinţii vor merge
cu copilul la medicul de familie, pentru efectuarea imunizărilor împotriva bolilor
infecţioase şi la controale medicale periodice în vederea evaluării stării de sănătate şi
aprecierii dezvoltării fizice şi psihice a copilului. Este bine ca părinţii să evite
folosirea sintagmelor de genul “Dacă nu eşti cuminte, mergem la doctor să îţi facă o
injecţie!”, care determină teama copilului faţă de medic.
De asemenea, părinţii vor cere sfatul medicului în legătură cu practicarea unui
sport de către copil (înot, gimnastică, balet, dans, karate etc). Sportul contribuie la
dezvoltarea armonioasă fizică şi psihică.
Odată, cu intrarea copilului la şcoală, părinţii iau măsuri educative privind
prevenirea accidentelor ( învaţă copilul cum să traverseze strada şi să circule cu
mijloacele de transport în comun, însoţindu-l în primele zile, până învaţă traseul; în
maşina personală îl aşează pe copil pe bancheta din spate, punându-i centura de
siguranţă; îi spune copilului să nu urce în lift cu persoane străine şi să nu deschidă
uşa la necunoscuţi, îl învaţă ce să facă în situaţii de urgenţă etc).
Este foarte importantă stabilirea unui program de lucru pentru copil, la
venirea acestuia de la şcoală, cu limitarea vizionării programelor de televiziune şi a
jocului pe calculator. Programul de lucru va cuprinde efectuarea temelor, activităţi
recreative în aer liber şi odihnă. Părinţii vor asigura copilului un loc liniştit şi
luminos unde să îşi facă lecţiile şi îi vor cultiva acestuia bucuria de a învăţa şi de a
descoperi lucruri noi.
Copilul trebuie încurajat de părinţi să-şi gestioneze singur activitatea şcolară,
după puterile lui, să manifeste autonomie în învăţare şi să-şi asume responsabilităţi.
Astfel, el îşi va dezvolta încrederea în forţele proprii, care este esenţială în reuşita
şcolară.
Dacă părintele stă tot timpul lângă şcolar, când îşi face temele şi îi spune ce
să facă şi îi corectează întotdeauna greşelile, copilul va intra în panică la testele de
evaluare sau atunci când este solicitat să răspundă la întrebările învăţătoarei. Copilul
se simte incapabil să gândească singur. Pentru a reduce stresul şcolar părinţii
trebuie să renunţe la pretenţiile exagerate din partea copiilor, să îi înveţe pe aceştia să
studieze şi să gândească singuri, să se autoevalueze şi să prevadă atitudinile şi
strategiile care îi apără în faţa unei situaţii problematice. De asemenea, părinţii
trebuie să dea copilului diverse responsabilităţi în plan extraşcolar, pentru a înţelege
că este capabil şi în alte domenii.
Armonia din familie contribuie la dezvoltarea optimă afectivă şi intelectuală a
copilului. Din păcate, certurile apar deseori între părinţi, datorită viziunilor diferite
legate de lume şi divergenţelor de opinie cu privire la anumite subiecte. Ideal, ar fi ca
părinţii să evite disputa în faţa copiilor. Cum de cele mai multe ori, certurile nu sunt
previzibile, fiecare părinte trebuie să nu uite respectul reciproc şi să nu îl umilească
sau ridiculizeze pe celălalt în faţa copilului. Astfel, copilul va trece mai uşor peste
acest moment nefericit şi va înţelege că o situaţie poate să fie percepută în mai multe
feluri.
Copilului şcolar, i se pot da o serie de sarcini casnice: să îşi facă singur patul,
să şteargă zilnic praful, să îşi aranjeze singur hainele şi cărţile şi chiar să aspire în
camera sa.
La pubertate, întrucât maturizarea morală este insuficient cristalizată, părinţii
trebuie să supravegheze şi să îndrume prieteniile copilului, pentru a preveni
adoptarea de către puber a comportamentelor nocive pentru sănătate sau comiterea de
acte antisociale.
112
Educaţia sexuală este foarte importantă, în special la pubertate, pentru
înţelegerea modificărilor fizice, biologice şi hormonale specifice acestei vârste. De
obicei, tatăl stă de vorbă cu fiul şi mama cu fiica. Se urmăreşte acceptarea de către
copil, a dezvoltării sexuale ca o componentă firească a dezvoltării umane,
dezvoltarea deprinderilor de relaţionare socială pozitivă şi formarea unei atitudini
favorabile faţă de relaţiile de prietenie.
După vârsta de 14 ani se oferă informaţii privind bolile cu transmitere sexuală
şi privind modalităţile de prevenire a acestor infecţii. De asemenea, se oferă
informaţii despre metodele contraceptive şi se urmăreşte dezvoltarea responsabilităţii
adolescentului pentru propriul corp.
Sarcina părinţilor cea mai dificilă, dar şi cea mai importantă la vârsta
adolescenţei este aceea de a cunoaşte frământările interioare şi incertitudinile
copilului lor. Această sarcină este destul de grea, întrucât adolescentul devine critic
faţă de părinţi şi tinde să se depărteze de aceştia, orientându-se câtre apartenenţa la
un grup. Este important ca părinţii să cunoască anturajul adolescentului, pentru a-l
îndruma, cu tact, fără ca acesta să îşi dea seama, către prieteniile favorabile
dezvoltării personalităţii sale.
De asemenea, este important ca părinţii să cucerească încrederea copilului lor
şi să discute cu acesta despre temerile sale (teama de a nu fi luat în seamă, de a nu fi
apreciat, de a fi ridiculizat de către colegi sau prieteni, teama de a nu se cunoaşte
prea bine, de a nu şti încă cine este etc). Părinţii trebuie să manifeste înţelegere faţă
de copilul lor, să îl încurajeze şi să îl aprecieze în acţiunile lui pozitive, să îl
antreneze într-o serie de sarcini cu valoare socială care să îi crească încrederea în
forţele proprii şi să îi îmbunătăţească imaginea personală. Astfel, cresc şansele ca
adolescentul să devină responsabil, să se integreze social şi să îşi formeze o
personalitate armonioasă.
Prin toate aceste măsuri educative prezentate anterior, părinţii contribuie, nu
numai la formarea conduitelor sanogenetice ale copiilor ci şi la menţinerea şi
promovarea sănătăţii lor.
14.5. Traumele familiale şi consecinţele lor negative asupra sănătăţii

În momentul constituirii sale, familia se doreşte a fi o sursă de securitate
fizică şi emoţională pentru membrii ei. Dar, de-a lungul timpului orice familie
traversează perioade dificile, care reprezintă surse de stres ( mutarea în altă ţară sau
localitate, sărăcia, pierderea locuinţei, şomajul, dificultăţi şcolare / profesionale ale
membrilor familiei, boala unei rude apropiate sau a unui membru al familiei etc).
Din păcate, uneori familia poate să sufere chiar o serie de traume: pierderea
integrităţii sale, însoţită de şoc emoţional (moartea unui membru al familiei,
accidente, război, calamităţi naturale), ameninţări la adresa vieţii membrilor familiei
şi / sau a bunurilor lor (boală gravă, accidente, calamităţi naturale, jaf armat, furturi),
dezmembrare ( divorţ, separare, părăsirea domiciliului de către unii dintre membrii
săi) sau să fie o sursă de traume fizice şi psihice pentru membrii ei ( abuz fizic,
psihic şi sexual )
Cele mai frecvente traume familiale sunt:
A. Pierderea sau ameninţarea integrităţii familiei ca urmare a unor accidente,

calamităţi naturale, jafuri armate sau război
113
B. Abuzul fizic, emoţional şi sexual în cadrul familiei
C. Separarea sau divorţul
D. Delincvenţa unui membru al familiei
E. Decesul unui membru al familiei
F. Boala gravă a unui membru din familie
Rezumat
Această unitate de studiu analizează factorii psihologici care contribuie la
sănătatea familiei, atitudinile şi convingerile familiei în legătură cu prevenirea bolilor
şi investighează modul prin care relaţiile familiale influenţează starea de sănătate.
În acest curs se prezintă rolul major al familiei în promovarea şi menţinerea
sănătăţii membrilor ei, prin educarea copiilor în vederea respectării regulilor de
igienă bucală şi corporală, a orelor de somn, prin adoptarea unui stil de viaţă sănătos
şi prin măsuri de prevenire a comportamentelor nocive (fumat, dependenţă de
droguri, abuz de alcool) la adolescenţii şi adulţii din familie.
Parcurgând recomandările bibliografice obligatorii vă veţi familiariza cu
problematica traumelor familiale şi a consecinţelor lor negative asupra sănătăţii şi
veţi descoperii metode psihoterapeutice utile pentru ajutarea celor aflaţi în suferinţă
să-şi descopere resursele interioare, necesare pentru depăşirea acestor momente
extrem de dificile.
Cuvinte cheie
Sănătatea familei
Psihologia sănătăţii famileie
1. Definiţi sănătatea familiei.(pg. 105)
2. Descrieţi relaţia dintre sănătate şi funcţiile familiei. (pg.107)
3. Analizaţi relaţia dintre dimensiunea afectivă şi sănătatea familiei. (pg. 109)
4. Descrieţi rolul familiei în formarea comportamentelor sanogenetice. (pg. 110)
114
Concluzii
În această unitate de studiu am prezentat rolul determinant al familiei în
menţinerea sănătăţii membrilor ei.
GLOSAR DE SPECIALITATE
Afectivitate pozitivă Tendinţa de a reacţiona pozitiv, regulat, în diverse situaţii şi

de a avea o stare generală de bună-dispoziţie contribuie la
promovarea şi menţinerea stării de sănătate.
Autoaprecierea sănătăţii Aprecierea stării de sănătate personale comparativ cu a

celorlalţi şi percepţia modificărilor în starea de sănătate într-o
perioadă de timp.
Autoeficacitate Concept propus de Albert Bandura, în anul 1982,care se
referă la capacitatea autopercepută de a face faţă unor
situaţii specifice.
Beţia patologică Apare la persoanele cu microleziuni cerebrale, pe fondul ingestiei
unor cantităţi scăzute de alcool, caracterizându-se prin tulburări de
conştiinţă de tip crepuscular, halucinaţii sau sindrom delirant
şi grave tulburări de comportament de tip agitaţie
psihomotorie sau cu acte antisociale, ulterior cu amnezie
totală a evenimentelor.
Boală Alterarea unor structuri anatomice şi / sau a unor funcţii ale
aparatelor şi sistemelor organismului, care determină
dificultăţi în îndeplinirea sarcinilor cotidiene.
Calitatea vieţii Reprezintă satisfacţia individualǎ datǎ de viaţǎ sau bucuria de
a trǎi legatǎ de domenii pe care fiecare le considerǎ
importante.
Calitatea vieţii în raport cu starea de sănătate Cuprinde mai multe domenii, precum:
simptomele bolii percepute de bolnav,
funcţia fizică, activitatea profesională şi casnică,
interacţiunile sociale, starea psihologică, efectele
secundare ale tratamentului şi percepţia bolii de
către subiect.
Complianţa terapeutică Urmarea de către pacient a tratamentului prescris de medic.
Comportament sanogenetic Reprezintă modalitatea unei persoane de a acţiona în

diverse situaţii şi de a reacţiona la factorii externi, astfel
115
încât să-şi păstreze şi să-şi îmbunătăţească sănătatea.
Delirium tremens Stare gravă, care apare la 2-3 zile de la încetarea unui
consum important de alcool, care se caracterizează prin:
halucinaţii vizuale (micropsii şi zoopsii), confuzie, agitaţie
psihomotorie severă, febră, transpiraţii profuze, tremurături,
aritmii şi dereglări ale tensiunii arteriale.
Demenţa alcoolică Deteriorare progresivă a funcţiilor cognitiv-afective, cu
scăderea capacităţii de memorare şi a celei de judecată, cu
pierderea discernământului şi cu afectarea precoce a simţului
etico-moral cu dezinhibiţie erotică, acte imorale şi
medico-legale. Deteriorarea din demenţa alcoolică este
reversibilă, acesta fiind elementul definitoriu
Dependenţa de alcool Constă în apariţia stărilor de indispoziţie şi a sindromului de sevraj
în lipsa consumului de alcool sau a dorinţei persistente de a bea.
Dependenţa de Internet Dorinţă persistentă şi nevoie crescută de a utiliza Internet-ul
cu insuficienţă funcţională şcolară, profesională, familială sau
socială şi eforturi nereuşite de a reduce utilizarea Internet-ului.
Dependenţa de nicotină Prima ţigară a zilei este cea mai: dorită, savurată, necesară
demarării (reluării) activităţii; continuarea fumatului în
condiţiile existenţei unei boli somatice.
Dependenţă fizică Constă în apariţia sindromului de sevraj în absenţa consumului de
substanţe psihostimulante.
Dependenţă psihică Dorinţă persistentă cuplată cu incapacitatea de renunţa la
consumul de substanţe psihostimulante şi stări de indispoziţie
(frustrare, anxietate, stări depresive) care impun consumul,
întrucât acesta le ameliorează.
Dimensiunile sănătăţii Se referă la elementele esenţiale sau componentele de bază ale
stării de sănătate.
Distres Stresul negativ, declanşat de evenimente neplăcute care
determină trăiri afective negative, simptome psihosomatice,
tulburări de concentrare, obosealǎ, reversibile la persoanele
sănătoase şi reprezintă un factor de risc pentru boli psihice şi
psihosomatice la persoanele cu predispoziţie ereditarǎ sau
vulnerabilitate constituţionalǎ
Droguri ilegale Substanţe psihoactive, care influenţează dispoziţia, alterează
funcţiile cognitive, starea de conştienţă şi imaginea asupra
realităţii înconjurătoare, care produc dependenţă psihică şi
fizică şi a căror comercializare este interzisă prin lege.
Efect nocebo Se referă la consecinţele negative pe plan fizic şi psihic induse

de un preparat de tip placebo.
Efect placebo Se referă la manifestările somatice şi psihice care apar la un
bolnav sau la o persoană sănătoasă căreia i s-a administrat, în
scop terapeutic sau experimental, o substanţă fără acţiune
farmacodinamică.
Efect pseudoplacebo Se referă la efectul unui medicament activ farmacodinamic
asupra unor simptome faţă de care nu are acţiune terapeutică.
Efectele nocive ale fumatului Consecinţele negative asupra sănătăţii fumătorului şi a persoanelor
apropiate acestuia.
Encefalopatia Wernicke Este o inflamaţie acută a creierului ce poate pune viaţa în
pericol (include somnolenţă, paralizia globilor oculari şi
116
ataxia = tulburarea coordonării mişcărilor).
Eustres Stresul pozitiv, declanşat de evenimente plăcute, determină
stări afective pozitive şi are efecte benefice asupra
organismului uman.
Factori moderatori ai stresului psihic Factori personali, familiali şi sociali care reduc impactul
negativ al agenţilor stresori.
Halucinoza alcoolică Halucinaţii auditive verbale comentative şi
complexe (auditive verbale şi vizuale scenice), însoţite de
anxietate marcată, fără delirium sau alterarea marcată a
conştienţei, care urmează unei descreşteri a consumului de
alcool de către o persoană dependentă de alcool.
Igiena somnului Ansamblul măsurilor care vizează menţinerea orarului de
somn şi pregătirea pentru somn.
Intoxicaţia alcoolică acută Constă într-o gamă largă de manifestări care se agravează
pe măsura ingestiei de alcool: euforie, dispariţia
inhibiţiilor, logoree disforie, tulburări de coordonare
motorie, ataxie, stări de confuzie, stupoare, respiraţie mai
lentă şi neregulată, hipotermie, anestezie,comă şi moarte.
Locus de control Termen lansat de Rotter in anul 1966, desemnează
atribuirea unei cauzalităţi interne sau externe pentru
evenimentele proprii
Mecanisme de coping Efortul cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau
tolera solicitările interne sau externe care depăşesc
resursele personale.
Modele teoretice ale comportamentelor sanogenetice Modele teoretice care explică factorii care
intervin în formarea comportamentelor
sanogenetice.
Modelul biomedical al bolii Model teoretic al bolii care explică rolul factorilor biologici în
etiologia bolilor.
Modelul bio-psiho-social al bolii Model teoretic al bolii care pune accent pe etiologia
plurifactorială a bolilor.
Optimism Structură cognitiv-motivaţională caracterizată prin
reprezentări mentale şi expectanţe pozitive privind
viitorul şi atingerea scopurilor propuse.
Profilaxia primară a bolilor Ansamblul măsurilor medico-sanitare impuse pentru
prevenirea apariţiei şi a răspândirii bolilor
Profilaxia secundară a bolilor Ansamblul măsurilor medico-sanitare impuse pentru
prevenirea apariţiei complicaţiilor unei boli.
Profilaxia terţiară a bolilor Ansamblul măsurilor medico-sanitare impuse pentru
recuperarea şi reabilitarea pacientului după boală.
Promovarea sănătăţii Îmbunătăţirea sănătăţii
Psihologia sănătăţii clinice Ramură a psihologiei sănătăţii care studiază factorii
psihologici implicaţi în menţinerea sănătăţii, profilaxia
şi
tratamentul bolilor, în cazul persoanelor internate în
centre de îngrijire medicală.
Psihologia sănătăţii comunitare Ramură a psihologiei sănătăţii care investighează factorii
psihologici care contribuie la sănătatea persoanelor care
trăiesc în comunităţi.
Psihologia sănătăţii publice Ramură a psihologiei sănătăţii al cărei obiectiv principal
este
117
investigarea relaţiilor potenţiale de cauzalitate dintre
factorii
psihosociali şi sănătate la nivelul populaţiei.
Psihologia sănătăţii familiei Studiază rolul aspectelor psihologice legate de familie în
promovarea şi menţinerea sănătăţii membrilor ei.
Robusteţea Concept introdus de Kobasa, în anul 1979, fiind un cumul de
trăsături de personalitate care conferă rezistenţă la stress.
(locul de control intern, angajarea şi persistenţa în atingerea
scopului propus şi perceperea solicitărilor ca fiind benefice
pentru dezvoltarea personală).
Sănătatea familei Se referă la bunăstarea fizică (biologică), mentală şi socială
A fiecărui membru al familiei.
Sedentarism Mod de viaţă, caracterizat prin inactivitate fizică.
Sentiment de coerenţă Concept propus de Antonovski şi definit de acesta ca o
orientare globală faţă de lume care este percepută ca fiind
explicabilă, predictibilă, flexibilă şi plină de semnificaţii.
Sevraj Manifestările psihice şi fizice care apar la o persoană în urma
întreruperii bruşte a consumului unei substanţe psihoactive.
Sevraj la alcool Manifestările psihice şi fizice care apar la un alcoolic
în urma întreruperii bruşte a consumului de alcool.
Sevraj la nicotină Manifestările psihice şi fizice care apar la un fumător
în urma întreruperii bruşte a consumului de ţigări.
Sindromul Korsakov Este determinat de o leziune bilaterală a corpilor mamilari,
secundară unei carenţe în vitamina B 1 indusă de consumul de
alcool şi se manifestă prin amnezie anterogradă (de fixare),
dezorientare temporo-spaţială şi confabulaţie.
Stadiile somnului Se referă la alternanţa dintre fazele de somn lent, profund,
(caracterizat prin unde electrice cerebrale mai lente decât
cele din starea de veghe) şi perioadele de somn paradoxal
(cu activitate corticală rapidă, fiind expresia activităţii onirice).
Stima de sine Reprezintă dimensiunea evaluativă a imaginii de sine,
formându-se din copilărie, pornind de la părerile şi reacţiile
celor din jur.
Stres psihic Reacţii psiho-comportamentale şi somato-viscerale de o
intensitate crescută, peste limitele corespunzătoare unei simple
adaptări.
Tipul psihocomportamental A Profil psihocomportamental cu risc pentru bolile
cardiovasculare, caracterizat prin: nerăbdare, ambiţie,
ostilitate şi competitivitate.
Tipul psihocomportamental C Profil psihocomportamental cu risc pentru cancer, caracterizat

prin: introversie, sensibilitate la critică şi tendinţa de
interiorizare a trăirilor afective negative.
Tipul psihocomportamental D Profil psihocomportamental cu risc pentru complicaţiile bolilor
cardiovasculare, caracterizat prin: tendinţa de a experimenta
emoţii negative, inhibiţie socială şi prin dificultatea de a-şi
exprima sentimentele datorită fricii de dezaprobare.
Toleranţă Consumul de substanţe psihoactive, în cantitate din ce în
ce mai mare, pentru a obţine efectul dorit.
Toxicomania Consumul repetat al unei substanţe toxice (drog) care conduce la
dependenţă, toleranţă şi produce un sindrom de sevraj la
118
întreruperea administrării drogului.
Tulburările de somn Perturbări ale somnului.
Vulnerabilitate la stres Se referă la caracteristicile fizice sau psihice ale unei persoane
care favorizează inducerea facială a stresului psihic.
Bibliografie:
1.Amato, P. R.; Sobolewski J.M.. “The Effects of Divorce and Marital Discord on
Adult Children’s Psychological Well-Being.” American Sociological Review, vol.
66, pp. 900-921. 2001
2.American Psychological Association, Division 38 Health Psychology, 1996.
3.Agenţia Naţională Antidrog , Abraham P.(coordonator), Pantea A. ( supervizor),
Iliescu R., Surugiu M., Suditu L., Cicu G., Botescu A. Prevalenţa consumului de
droguri în România, Studiu în populaţia generală, Bucureşti, România, 2005,
publicat online, pe site-ul Centrului Naţional pentru Renunţare la Fumat,
http://stopfumat.eu
4. Balfour DJK. The neurobiology of tobacco dependence: a preclinical perspective
on the role of the dopamine projections to the nucleus accumbens. Nicotine Tob Res
2004; 6: 899–912.
5. Barnes J, Dong CY, McRobbie H, Walker N, Mehta M, Stead LF. „Hypnotherapy
for smoking cessation”. Cochrane Database of Systematic Reviews 2010, Issue 10.
Art. No.: CD001008. DOI Spiegel, H. A single treatment method to stop smoking
using ancillary self-hypnosis. Intervational Journal of Clinical and Experimental
Hypnosis, 26, p22-29.,1970
6, Băban, A. „Psihologia sănătăţii, suport de curs electronic pentru învăţământul la
distanţă”, Universitatea „Babeş – Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Secţia Psihologie, 2009.
7. Bennett, P. & Murphy, S. “Psychology and health promotion”, Buckingham,
England: Open University Press, 1997.
8, Bowling. A. „Measuring Disease”, Open University Press, Buckingham,
Philadelphia, 1995
9. Breslow, L.; Enstrom, J. E. “Persistence of health habits and
their relationship to mortality”, Preventive Medicine, 9, 469-483, 1980.
10. Broome, A.K.& Llewellyn, S.. Health psychology (2nd edition.), London:
Chapman & Hall, 1995.
119
11. Brosschot JF, Thayer JF. Anger inhibition, cardiovascular recovery, and vagal
function: a model of the links between hostility and cardiovascular disease. Ann
Behavior Med; 20:326–32., 1998.
12. Batra V si colab. - The genetic determinants of smoking, Chest, 2003, 123, pag.
1730-1739.
13. Bell SL; Taylor RC; Singleton EG; Henningfield JE; Heishman SJ. Smoking after nicotine
deprivation enhances cognitive performance and decreases tobacco craving in drug abusers. Nicot
Tobac Res 1:45-52, 1999.
14.Benowitz NL. Pharmacology of nicotine: addiction and therapeutics. Annu Rev
Pharmacol Toxicol, 36:597–613, 1996.
15. Chesney, MA. “Compliance: How You Can Help”, HIV Newsline 3: 67-72, 1997.
16. DiClemente, CC; Prochaska, JO; Fairhurst, SK; Velicer, WF; Velasquez, MM;
Rossi, JS. “The process of smoking cessation: an analysis of precontemplation,
contemplation, and preparation stages of change”, J Consult Clin Psychol,
Apr;59(2):295–304, 1991.
17. DiClemente, CC; Prochaska, JO; Gibertini, M. “Self-efficacy and the stages of
self-change of smoking”, Cognit Ther Res; 9(2):181–200, 1985.
18. Denollet J, Van Heck GL., “Psychological risk factors in heart disease. What
Type D personality is (not) about”, J Psychosom Res; 51:465–8. (2001)
19. Denollet J. Type D personality. A potential risk factor defined. J Psychosom Res ;
49:255–66.(2000)
20. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders( DSM-IV), American
Psychiatric Association,Waschington, DC, 1994.
21. Dolto Fr., Un psihanalist vă răspunde - Recomandări psihanalitice pentru
părinţi, pediatri, psihoterapeuţi, Ed.TREI, Bucureşti 1997.
22. Enăchescu, C. „Tratat de psihopatologie”, Ed . Tehnică, Bucureşti, 2001.
23. Engel J., Oreland L., Brain Reward System and Abuse, Raven Press, New York,
1987.
24. Fagen ZM; Mansvelder HD; Keath JR; McGehee DS; Short-and longterm
modulation of synaptic inputs to brain reward areas by nicotine. Ann NY Acad Sci
2003;1003:185–195.
25. Fiore MC, Bailey WC, Cohen SJ, et al. Clinical Practice Guideline No. 18:
Smoking Cessation. Rockville, Md: US Dept of Health and Human Services, Public
Health Service, Agency for Health Care Policy and Research for Disease Control and
Prevention, AHCPR publication 96-0692,1996.
26. Fiore, M. C., Jae´n, C. R., Baker, T. B., Bailey, W. C., Benowitz, N. L., Curry, S.
J. & Healton, C. G. Treating tobacco use and dependence: 2008 update. Rockville,
MD: U.S. Department of Health and Human Services, U.S. Public Health Service,
2008.
27. Ford, M.T.; Heinen, B.A.; Langkamer, K.L. Work and family satisfaction and
conflict: A meta-analysis of cross-domain relations. Journal of Applied Psychology,
92 (1), 57-80, 2007.
Golu P. Psihologie socială, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
28.Graves PL, Mead LA, Wang NY, Liang K, Klag MJ.,”Temperament as a potential
predictor of mortality: evidence from a 41-year prospective study.”, J Behavior
Med;17:111–26.(1994)
29.Greenhaus, J.H.; Beutell N.J. Sources of conflict between work and family roles.
Academy of Management Review, 10 (1), 76-88, 1985.
30. Gross JJ, Levenson RW., “Hiding feelings: the acute effects of inhibiting negative
and positive emotion”, J Abnorm Psychol; 106:95–103.,1997.
120
31.Grove W.M. si colab, Heritability of substance abuse and antisocial behavior: a
study of monozygotic twins reared apart, Biological Psychiatry 27: 1273, 1990.
32. Hagnell, O., P. Isberg, J. Lanke et al., Predictors of alcoholism in the Lundby
Study. III. Social risk factors for alcoholism. Eur. Arch. Psychiatry Neurol. Sci.
235:197-199, 1986.
33.Hatsukami, D.; Fletcher, L.; Morgan, S.; Keenan, R.; & Amble, P. The effects of
varying cigarette deprivation duration on cognitive and performance tasks. Journal of
Substance Abuse, 1(4), 407…416, 1989.
34.Iamandescu I. B., Stresul psihic şi bolile interne, Ed. All, Bucureşti, 1993
35. Iamandescu I. B.; Necula, I. „Calitatea vieţii, în Dimensiunea psihosocială a
practicii medicale”, sub red. Luban-Plozza B.; Iamandescu I. B., Ed. Infomedica,
Bucuresti, 2003.
36.Iamandescu I. B.; Popa-Velea O. “Complianţa terapeutică”, în Dimensiunea
Psihosocială a Practicii Medicale”, Ed Infomedica, Bucureşti, 2003
37. Iamandescu, I.B. Manual de Psihologia Medicală, ed. Infomedica, 1995
38. Iamandescu, I.B., Răpiţeanu, C., „Boala şi ecoul său psihosocial”,” Calitatea
vieţii bolnavilor” şi „Complianţa terapeutică ” în Manual de Psihologie Medicală,
I B Iamandescu, Ed Infomedica, 2010
39.Ionescu, G. Tratat de Psihologie Medicală şi Psihoterapie, Ed. “Asklepios”,
Bucureşti, 1995
40. Ionescu G. Psihiatria clinică standardizată şi codificată. Editura Univers
Enciclopedic Bucureşti 2000.
41.Iluţ, P. Sociopsihologia si antropologia familiei, Polirom, Iasi, 2005
42. Isacoff, D. “Medicaţia antifumat: dovezi, dorinţe, rezultate”, în Revista Societăţii
de Medicină Internă, Nr.5, iunie, 2008.
43. Janoff-Bulman, R.; Lang-Gunn, L. Coping with diseases and accidents, “The role
of self-blame attributions”, In Abramson, L.Y. (Ed), Social cognition and Clinical
Psychology (pp. 116-147 ), New York, Guilford, 1988.
44. Kelkar, P.; Ross, M.A “Natural history of disease and placebo effect”, Perspect
Biol. Med, 37, 244-246, 1994.
45.Kelley, AE. Memory and addiction: shared neural circuitry and molecular
mechanisms. Neuron ;44:161–179, 2004.
46.Kelley, AE. Nicotine receptors: addiction’s smoking gun? Nat Med; 31: 447–449,
2002.
47,Killen, JD; Stephen, P; Fortmann*, Schatzberg AF; Arredondo C, Murphy G,
Celio M, Cromp, D; Fong, D; Pandurangi, M. Extended Cognitive Behavior Therapy
for Cigarette Smoking Cessation, in Addiction, Vol. 103 no. 8, page(s) 1381-90, Aug
2008
48, Laplanche, Pontalis, Vocabularul Psihanalizei, Ed Humanitas 1994.
49. Lazarus R.S., Folkman S., Stress, appraisal and coping, Springer Publishing
Company, New York, 1984.
50, Lazarus R.S., Emotion and adaptation, Oxford University Press, New York, 1991
51. Law, M. & Tang, J. L,. “An analysis of the effectiveness of interventions
intended to help people stop smoking”, Arch.Intern.Med., 155, p.1933-1941., 1995
52. Lipowski, Z.J. “Psychosocial reactions to physical illness”, in Can. Med. Assoc.
J.,
1; 128(8):1069-1072, May, 1983.
53. Leventhal, H. & Johnston, M. (Eds.) “International review of
health psychology”, (Vol. 2, pp. 215…228), Chichester, England:Wiley.
54. Luban-Plozza, B., Pozzi, U., Carlevaro, T. Convieţuirea cu stresul, Editura
121
Medicală, Bucureşti,2000.
55. Lemmens, V.; Oenema, A.; Knut, I. K.; & Brug, J. Effectiveness of smoking
cessation interventions among adults: A systematic review of reviews. European
Journal of Cancer Prevention, 17, 535–544, 2008.
56. Lyvers, M.; Maltzman, I; Miyata, Y. Effects of cigarette smoking and smoking deprivation on
Wisconsin Card Sorting test performance. Exp Clin Psychopharm 2:283289, 1994.
57. Lupu, I.; Zanc, I. Sociologie Medicală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
58, Marks, D. F.; Murray, M.; Evans, B. & Willig, C. Health psychology. Theory,
research and practice, London: Sage, 2000.
59. Matarazzo, J. D.; Weiss, S. M.; Herd, J. A. & Miller, N. E., “Behavioural health:
A handbook of health enhancement and disease prevention”, New York: Wiley,
1984.
60. Matarazzo, J. D. “President's column. The Health Psychologist”, 1(1), 1, 1979.
61. Matarazzo, J. D. “Behavioral health and behavioral medicine: Frontiers for a
new health psychology”, American Psychologist, 35, 807-817, 1980.
62. Menninger, K. A.; Alfred, A. Knopf “The human mind” New York, Psychology,
John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, 1945.
63. Mitrofan, I, Buzducea, D., Psihologia pierderii şi terapia durerii, Ed. Albedo,
Bucureşti, 1999.
64. Mottillo, S.; Filion, K.B.; Belisle, P.; Joseph, L.; Gervais, A.; O’Loughlin, J., &
Eisenberg, M. J. Behavioural interventions for smoking cessation: A meta-analysis
of randomized controlled trials. European Heart Journal, 30, 718–730, 2009.
65. Moxnes, K. 2003, May. Risk factors in divorce: Perceptions by the children
involved. Childhood: A global journal of child research. 10(2):131-146, 2003
66, Nerviano, V. J.; Gross, H. W. , “Personality types of alcoholics on objective
inventories.”, Journal of Studies on Alcohol, 44, 837-851, 1983
67. Nezu, A. M.; Nezu, C. M.; Geller, P. A. “Hamdbook of Psychology”,Vol.9,
Health, 2003.
68. Percek, A. - Universul complex al insomniei, Editura Ceres, Bucureşti, 1991.
69. Parrott AC.; Roberts, G. Smoking deprivation and cigarette reinstatement: effects upon visual
attention. J Psychopharmacol 5:404409, 1991.
70.Pedersen SS, Denollet J. “Type D personality, cardiac events, and impaired
quality of life: a review”. Eur J Cardiovasc Prev. Rehabil; 10:241–8.(2003)
71. Porot A., Porot M., Toxicomaniile, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999
72.Postel, J.; Larousse, Dicţionar de Psihiatrie şi Psihopatologie Clinică, Ed.
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
73.Prochaska, JO; DiClemente, CC. “Stages and processes of self-change of
smoking: toward an integrative model of change”, J Consult Clin Psychol;
51(3):390–5,Jun, 1983.
74.Prochaska, J.O. & DiClemente “The Transtheoretical Approach Crossing the
Traditional Boundaries of Therapy”, Homewood, IL Dow Jones/Irwin, 1984.
75. Prochaska, J.O.; DiClemente, CC. “Toward a comprehensive model of change”,
In: Miller, WR; Heather, N. (eds.) “Treating addictive behaviors: processes of
change”, New York: Plenum Press; p. 3–27, 1986.
76. Prochaska, J.O.; Velicer, WF.; DiClemente, CC.; Fava, J. “Measuring processes
of change: applications to the cessation of smoking”, J Consult Clin Psychol;
56(4):520–8, Aug, 1988
77.Prochaska, J.O.; DiClemente, CC. “Stages of change in the modification of
problem behaviors”, Prog Behav Modif ; 28:183–218, 1992.
78. Prochaska, J.O.; DiClemente, CC.; Norcross, J.C. “In search of how people
change. Applications to addictive behaviors”, Am Psychol; 47(9):1102–14, Sep,
122
1992.
Prochaska J. D.; Velicer, W.F. “The transtheoretical model of health behavior
change”, Am. J Health Promot;12(1);38-48, Sep-Oct, 1997.
79. Rădulescu R.M., Devianta, criminalitate si patologie sociala, Ed. Lumina Lex,
1999.
80. Răpiţeanu, C., „Tulburările de somn” , în Dimensiunea psihosocială a practicii
medicale sub red. Boris Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Ed Infomedica, 2002,
81. Răpiţeanu, C., Contribuţia psihologului la îmbunătăţirea calităţii vieţii bolnavilor
astmatici – lucrare prezentată la a IV-a Conferinţă Naţională a Societăţii de
Psihosomatică Aplicată şi Medicină Comportamentală din România, Bucureşti, 16-
17 mai 2009, fiind publicat rezumatul .
82. Răpiţeanu, C., Factorii psihologici care influenţează aderenţa terapeutică a
pacienţilor hipertensivi – lucrare prezentată, la Conferinţa Internaţională de Medicină
de Familie, „ Medicina de Familie în Epoca Tehnologiilor” , 21-23 mai, 2009, Iaşi,
fiind publicat rezumatul.
83. Robison, J. T. “A note from the secretary”, The Health Psychologist, 3(2),
Summer-Fall, 1981.
84. Sadock, B.J.; Sadock, V.A., - Kaplan & Sadock - Manual de buzunar de
Psihiatrie Clinică, Ediţia a 3-a , tradusă şi adaptată de Liga Română de Sănătate
Mintală şi Dr. Lucian C. Alexandrescu ,Editura medicală, Bucureşti ,2001
85. Săucan, D. Şt., - "Somnul şi viaţa" în Revista de Psihologie, Nr.1, 1993.
86. Snyder, F. R.,& Henning“eld, J. E. Effects of nicotine administration following
12 h of tobacco deprivation: Assessment on computerized performance tasks.
Psychopharmacology, 97(1), 17…22, 1989.
87.Solomon, G.F. & Temoshok, L., A psychoneuroimmunologic perspective on
AIDS research: questions, preliminary findings and suggestions. in L.Temoshok
and Andrew Baum (Ed.), Psychosocial Perspectives on AIDS (p. 239-258). New
Jersey: Lawrence Erlbaum ,1986
88. Spiegel, H., “ A single treatment method to stop smoking using ancillary self-
hypnosis”, Intervational Journal of Clinical and Experimental Hypnosis, 26, p22-
29.,1970
89. Stead LF, Lancaster T., “Group behaviour therapy programmes for smoking
cessation”, Cochrane Database of Systematic Reviews 2005, Issue 2. Art. No.:
CD001007. DOI: 10.1002/14651858.CD001007.pub2
90. Stead, L.; Perera, R.; Bullen, C.; Mant, D; and Lancaster, T. Nicotine
replacement therapy for smoking cessation, Cochrane Database Syst Rev 2008,
CD000146
91. Stead LF.; Lancaster, T. Group behaviour therapy programmes for smoking
cessation, in
The Cochrane Database of Systematic Reviews Issue 9, 2011.
92. Taylor, S. E. Health psychology (3rd ed.) New York: Random House, 1986.
93. Temoshok, L. “Personality, coping style, emotion and cancer: towards an
integrative model”, Cancer Survey, 6 (3), 545-567, 1987.
94. Temoshok, L.; Dreher, H., The Type C Connection: The Behavioral Links to
Cancer and Your Health, New York, Random House. 1993
95. Tudose, F. “Orizonturile psihologiei medicale”, Ed. Medica, Bucureşti, 2003
96. Tudose, F., Psihopatologie şi orientări terapeutice în psihiatrie, Ed Fundaţia
România de Mâine, Bucureşti, 2007.
97. Tunsater A. Cap. “Compliance in Asthma”, in Pharmacological Treatment of
Bronchial Asthma (II) ( red. Stauberg K. ), Lakemedelsverket, Uppsala, 1992.
123
98. Tønnesen, P.; Mikkelsen, K and Bremann, L. Nurse-conducted smoking cessation
in patients with COPD using nicotine sublingual tablets and behavioral support,
Chest;130: 334–342, 2006.
99. Tyndale RF.; Sellers, EM. Genetic variation in the CYP2A6 mediated nicotine
metabolism alters smoking behavior. The Drug Monitor ;23:163–171, 2002.
100.Velicer, WF.; Prochaska, J.O.; Rossi, JS.; Snow, M.G. “Assessing outcome in
smoking cessation studies”, Psychol Bull; 111(1):23–41, Jan, 1992.
101. Viswesvaran, C.; Schmidt, F.L., “A meta-analytic comparasion of the
effectiveness of smoking cessation methods”, Journal of Applied Psychology, 77:
554-561, 1992.: 10.1002/14651858.CD001008.pub2
102.Wallston, K.A.; Healthy, Wealthy and Weiss. “A History of Division 38”, Health
Psychology, online publication on the APA Division 38 (Health Psychology).
103.Wallston, K.E. Health psychology in the USA, In S. Maes, 1993.
104.Worden, W., J., Grief Counseling and Grief Therapy, A Handbook for the
Mental Health Practitioner, Fourth Edition, Springer Publishing Company, New
York, 2009.
105. Wright, T. A., Cropanzano, R. The Role of Organizational Behavior in
Occupational Health Psychology: A View as We Approach the Millennium. Journal
of Occupational Health Psychology, 5(1),5-10, 2000.
106. Warburton, D. M. Nicotine as a cognitive enhancer. Progress in Neuro-
psychopharmacology and Biological Psychiatry, 16(2), 181…191, 1992.
107. Warburton, D. M., & Wesnes, K. Mechanisms for habitual substance use:
Food, alcohol and cigarettes. In A. Ale & J. A. Edwards (Eds.), Physiological
correlates of human behaviour: Basic issues (Vol. 1, pp. 277…297). London
Academic Press, 1984.
108. Webb, M.; Reis I.M.; Baker E.A.; de Ybarra D.R.; Carey M.P. Cognitive-
Behavioral Therapy to Promote Smoking Cessation Among African American
Smokers: A Randomized Clinical Trial, in Journal of Consulting and Clinical
Psychology, Vol.78, No. 1 PP24-33, American Psychological Association, 2010.
109. Wolf-Dietrich Brettschneider , Ronald Naul , „Study on young people’s lifestyles
and sedentariness and the role of sport in the context of education and as a means of
restoring the balance”, Paderborn, October 2004
110. World Health Organization, Preamble to the Constitution of the World Health
Organization as adopted by the International Health Conference, New York, 19 June
- 22 July 1946 , Official Records of the World Health Organization, no. 2, p. 100.
111. World Health Organization Handbook of Resolutions and Decisions, Vol. II,
p.5-6, 1985.
112. World Health Organization, The ICD X Classification af Mental and
Behavioural Disorders, Geneva, 1992.
113. World Health Organization Executive Board 101st Session, Resolutions and
Decisions, EB101.1998/REC/l, p.52-53, 1998.
114. World Health Organisation, Global health risks: mortality and burden of
disease attributable to selected major risks, 2009.
115. Zevin, S; Gourlay, SG; Benowitz NL. Clinical pharmacology of nicotine. Clin
Dermatol;16:557–564, 1998.
124
.
125

Psihologia Sanatatii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Sanatatii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Lector. univ. dr. Carmen Răpiţeanu

Unitatea 9: Consumul de droguri................................................... 64

Unitatea 10: Stresul psihic, factor de risc pentru boală………..... 73

Unitatea 13: Psihologia actului terapeutic.................................... 96

Unitatea 14: Psihologia sănătăţii familiei...................................... 104

Glosar de specialitate……………………………………………. 115

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul II de studiu ce urmează

3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu

Materialul de studiu cuprinde informaţii privind rolul factorilor psihologici în

Unitate de studiu 1: Introducere în Psihologia Sănătăţii

6. Test de evaluare iniţială

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

1. 2. Conexiuni şi convergenţe interdisciplinare ale psihologiei 11

1. 3. Scurt istoric privind apariţia şi evoluţia psihologiei 11

- să delimiteze domeniul de studiu al psihologiei sănătăţii;

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

1.2. Conexiuni şi convergenţe interdisciplinare ale psihologiei sănătăţii

Interferenţele şi raporturile cu ramuri ale psihologiei

Relaţii cu domeniul ştiinţelor sociale

Această primă prelegere asigură o introducere generală în psihologia sănătăţii,

STATUTUL ŞI ROLUL PSIHOLOGULUI ÎN DOMENIUL

2. 2. Rolul psihologului în profilaxia bolilor.................................................. 17

2.2.1. Rolul psihologului specializat în domeniul psihologiei sănătăţii

2.2.2. Rolul psihologului specializat în domeniul psihologiei sănătăţii

2. 3. Psihologul în triplǎ ipostazǎ – psihodiagnostician, psihoterapeut şi

2.3.1. Psihologul ca psihodiagnostician în domeniul psihologiei

2.3.2. Psihologul ca psihoterapeut în domeniul psihologiei sănătăţii...... 18

2.3.3. Psihologul ca cercetător în domeniul psihologiei sănătăţii........... 19

2. 4. Aptitudinile şi calităţile necesare psihologului care lucrează în

- să precizeze rolul psihologului în promovarea şi menţinerea

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

2. STATUTUL ŞI ROLUL PSIHOLOGULUI ÎN DOMENIUL

2. 2. Rolul psihologului în profilaxia bolilor

2.2.1. Rolul psihologului specializat în domeniul psihologiei sănătăţii în

Psihologul din domeniul psihologiei sănătăţii prin promovarea

2.3. Psihologul în triplǎ ipostazǎ – psihodiagnostician, psihoterapeut şi

2.3.1. Psihologul ca psihodiagnostician în domeniul psihologiei sănătăţii

2.3.2. Psihologul ca psihoterapeut în domeniul psihologiei sănătăţii

Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii au un rol important în

1. Prezentaţi rolul psihologului specializat în psihologia sănătăţii în promovarea şi

Psihologii din domeniul psihologiei sănătăţii, au un rol important în

SĂNĂTATEA UMANĂ ŞI DETERMINANŢII SĂI

Resurse necesare şi recomandări de studiu.

Băban A., Stresul şi personalitatea , Ed. Dacia, 1999

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

3. SĂNĂTATEA UMANĂ ŞI DETERMINANŢII SĂI BIO-

Conceptele de normalitate, anormalitate, sănătate şi boală

3.3. Comportamente sanogenetice

1. Modelul convingerilor despre sănătate - Health Beliefs Model ( Becker,

2. Modelul învăţării sociale (Bandura, 1965,1977, 1986) este un model

4. Teoria social-cognitivă ( Bandura, 1986)

3.3.3. Modele teoretice care explică etapele de modificare comportamentală

Acest model a fost elaborat în 1977 şi dezvoltat de James O. Prochaska şi

Tabelul nr. 2 Etapele procesului de schimbare comportamentală după

Tentaţie Tentaţie Tentaţie

2. Modelul cognitiv-comportamental al procesului de recidivare

Acest model se referă la eşecul unei persoane în schimbarea unui anumit

3.4. Factorii psihologici implicaţi în menţinerea sănătăţii

3.4.2 Rolul factorilor emoţionali în sănătate

1. Definiţi sănătatea şi precizaţi determinanţii săi bio-psiho-socio-culturali. (pg. 23-

Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile (biologică,