1.1.

Procese energetice
Noţiunea de energie a fost definită foarte sugestiv încă din 1853 de
W.Thompson: “Numim energie a unui sistem material într-o stare determinată
contribuţia, măsurată în unităţi de lucru, a tuturor acţiunilor produse în
exteriorul sistemului, dacă acesta trece, indiferent în ce mod, din starea sa
într-o stare fixată arbitrar”.
Cu alte cuvinte, energia este o mărime fizică care măsoară capacitatea
unui sistem de a efectua lucru mecanic când trece dintr-o stare în alta. Dacă
asupra sistemului fizic se efectuează, din exterior, un lucru mecanic, energia sa
se măreşte. Dimpotrivă, dacă sistemul efectuează un lucru mecanic, energia sa
scade (dacă acţiunile nu sunt de natură mecanică, se consideră echivalentul lor
în lucru mecanic). Energia poate avea diverse forme: mecanică, termică,
electrică, hidraulică, eoliană, magnetică [13], [33], [42], [63], [73], [80], [89]
etc.
Energetica este o ramură tehnică care se ocupă cu exploatarea surselor de
energie, conversia diferitelor forme de energie primară, transportul, distribuţia şi
utilizarea energiei în condiţii de eficienţă tehnico-economică (calitate,
disponibilitate etc.).
Procesele energetice, ce au loc în cadrul unor subsisteme energetice,
răspund – sub forma restrânsă – unor cerinţe practice de exploatare a sistemelor
tehnologice destinate producerii, transportului, distribuţiei şi utilizării energiei.
În acest context vor fi avute în vedere energia electrică şi termică.
Energia electrică/termică se obţine, în cadrul unor procese de transformări
complexe, din energia conţinută în resurse de energie primară. În prezent, aceste
resurse sunt grupate în:
■ combustibili fosili (cărbune, petrol, gaz);
■ surse de energie primară – hidraulice sau nucleare;
■ alte surse de energie (solară, eoliană, geotermală, resurse energetice
secundare, marină etc.)
Producerea energiei electrice/termice are loc în centrale, ca subsisteme ale
sistemului energetic. Au existat şi există preocupări permanente în vederea
conceperii şi realizării de centrale care să satisfacă necesităţi foarte variate. Se
citează în acest sens următoarele:
■ realizarea de centrale care să permită alimentarea cu energie
(electrică/termică) a unor consumatori izolaţi, aflaţi la mare distanţă faţă
de sistemele energetice (staţii meteorologice, navete spaţiale etc.);
■ realizarea de centrale în vederea valorificării unor resurse naturale
locale (în apropierea unor mine de cărbune etc.)
■ realizarea de centrale care să valorifice deşeuri industriale;
■ realizarea de centrale, cu indicatori de calitate şi de exploatare ridicaţi
(centrale electrice de termoficare, centrale cu turbine cu gaze etc.)
1
 Dacă se consideră energia primară utilizată în vederea obţinerii energiei
electrice / termice, centralele energetice pot fi:
■ Centrale termoelectrice (CTE, CET) – în care are loc transformarea
energiei conţinute în combustibili fosili în energie termică, energia
termică obţinută se transformă în energie mecanică şi apoi în energie
electrică;
■ Centrale hidroelectrice (CHE) – în care are loc transformarea energiei
hidraulice în energie mecanică şi apoi în energie electrică;
■ Centrale nuclearo-electrice (CNE) – în care are loc transformarea
energiei nucleare în energie termică, iar apoi în energie mecanică şi
energie electrică;
■ Centrale solare (CS) – în care are loc fie transformarea energiei solare
în energie termică utilizabilă şi apoi în energie electrică, fie
transformarea directă a energiei solare în energie electrică;
■ Centrale eoliene electrice (CEE) – în care are loc transformarea
energiei vântului în energie mecanică şi apoi în energie electrică;
■ Centrale geotermale (CGT) – în care are loc transformarea energiei
apelor sau vaporilor geotermali în energie termică/electrică utilizabilă;
■ Centrale electrice marine (CEM) – în care energia valurilor este
transformată în energie mecanică, apoi în energie electrică;
În urma acestei prezentări succinte a proceselor energetice rezultă deja o
concluzie importantă: procesele energetice sunt constituite de fapt din reunirea a
diverse procese de transformare, hidro-pneumatice, mecanice, termice şi
electrice de nivel energetic ridicat, prezentate anterior.
În prezenta lucrare, toate procesele la care se vor face referiri, vor fi
considerate reale, deci ireversibile, fie cu ireversibilitate internă (frecări,
diferenţe finite de temperatură, arderea combustibilului etc.), fie cu
ireversibilitate externă (avându-se în vedere interacţiunea reală dintre sistemul
sau subsistemul respectiv şi mediul înconjurător).

2
 The Top 100 - Part I
The World's Largest Power Plants

No 3 - Raul Leoni (Guri) 10,055

No 1 - Three Gorges 18,460 MW No 2 - Itaipu 14,750 MW
MW
China Brazil/Paraguay
Venezuela
Photograph courtesy of General Electric Photograph courtesy of Itaipu Binacional
Photograph courtesy of EDELCA

No 5 - Kashiwazaki-Kariwa 8,206
No 4 - Tucurui 8,370 MW MW No 6 - Bruce 6,830 MW
Brazil Japan Canada

Photograph courtesy of Eletronorte Photograph courtesy of Tokyo Electric Photograph courtesy of British Energy
Power Co Ltd

3
No 7 - Sayanao-Shushenskaya
No 8 - Grand Coulee 6,495 MW No 9 - Krasnoyarsk 6,000 MW
6,500 MW
USA Russia
Russia
Photograph courtesy of US Bureau of
Photograph courtesy of Sayanao- Photograph by Alexander Kuptsova
Reclamation
Shushenskaya GES

No 10 - Zaporizhzhya 6,000 MW No 11 - Ulchin 5,900 MW No 12 - Yonggwang 5,900 MW

Ukraine Republic of Korea Republic of Korea

Photograph courtesy of Korea Hydro & Photograph courtesy of Korea Hydro &
Photograph courtesy of Energoatom
Nuclear Power Corp Nuclear Power Corp

4
Three Gorges Dam
Three Gorges Dam

Three Gorges Dam

Official name 长 江 三 峡 大 坝
Impounds Yangtze River
Creates Three Gorges Reservoir
Sandouping, Yichang, Hubei,
Locale
China
Maintained by China Three Gorges Dam Project
Length 2,335 metres (7,661 ft)
Height 101 metres (331 ft)
Width (at base) 115 metres (377 ft)
Construction began December 17, 1994
Estimated 180 billion yuan (39
Construction Cost
billion U.S. dollars)
Reservoir information
Capacity 39.3 km3 (9.4 cu mi)
Catchment area 1,000,000 km2 (386,102 sq mi)
Surface area 1,045 km2 (403 sq mi)

5
Project history

In his poem "Swimming" (1956), engraved on the 1954 Flood Memorial in Wuhan, Mao
Zedong envisions "walls of stone" to be erected upstream.[4]
The dam was originally envisioned by Sun Yat-sen in The International Development of
China in 1919.[5] In 1932 the Nationalist government, led by Chiang Kai-shek, began
preliminary work on plans for a dam in the Three Gorges. Then in 1939 the Japanese military
forces occupied Yichang and surveyed the area.

During the 1980s plans were revived. Pushed through by Li Peng, the dam was approved by
the National People's Congress in 1992 with a record number of abstentions and dissenting
votes.[citation needed] The construction started on December 14, 1994.[9] The dam was expected to
be fully operational in 2009, but due to additional projects such as the underground power
plant with 6 additional generators, and due to the complexity of the ship lift, the dam is not
expected to become fully operational until about 2011.[8] The dam will raise the water level
the third time to its designed maximum water level (175 m above sea level) by the end of
2008.[10]

Map of the location of the Three Gorges Dam, Sandouping, Yichang, Hubei Province, China and major cities
along the Yangtze River.

6
 Scale of the project
The dam wall is made of concrete and is about 2,309 metres (7,575 ft) long, and 101 metres
(331 ft) high. The wall is 115 metres (377.3 ft) thick on the bottom and 40 metres (131.2 ft)
thick on top. The project used 27,200,000 cubic metres (35,600,000 cu yd) of concrete,
463,000 tonnes of steel, enough to build 63 Eiffel Towers, and moved about
102,600,000 cubic metres (1.342E+8 cu yd) of earth.[11]

When the water level is maximum at 175 metres (574 ft) over sea level (91 metres (299 ft)
above river level), the reservoir created by the Three Gorges Dam is about 660 kilometres
(410 mi) in length and 1.12 kilometres (0.70 mi) in width on average, and contains 39.3 km3
(9.4 cu mi) of water.The total surface area of the reservoir is 1045 km². The reservoir will
flood a total area of 632 km² of land compared to the 1,350 km² of reservoir created by the
Itaipu Dam.[12]

Number of
Year TWh
installed units
2003 6 8.607
2004 11 39.155
2005 14 49.090
2006 14 49.250
2007 21 61.600
2008 26 80.812[29]
2009 26 8.441
Total 26(32) 296.955

2. Centrale termoelectrice (CTE)

În capitolul precedent, s-a arătat că în cadrul centralelor termoelectrice are
loc producerea energiei electrice/termice; obţinerea energiei are loc prin
intermediul unor cicluri termodinamice.

2.1. Clasificarea centralelor termoelectrice

În scopul evidenţierii unor aspecte funcţional-constructive şi a
transformărilor energetice ce au loc în CTE se prezintă, în tabelele 2.1.1 şi 2.1.2,
clasificarea acestor centrale din următoarele puncte de vedere [24], [48], [56],
[58], [63], [88]:
7
 ■ după natura energiei primare;
■ după energia produsă;
■ după tipul maşinii termice;
■ după puterea grupurilor energetice;
■ după parametrii aburului;
■ după schema termică;
■ după amplasamentul echipamentelor.

2.2. Instalaţii şi procese în centrale termoelectrice

clasice (CTE, CET)

2.2.1. Instalaţiile centralelor termoelectrice clasice

(cu turbină cu abur)
Centrala termoelectrică reprezintă un ansamblu de instalaţii/echipamente
interconectate, destinate producerii de energie electrică (CTE) sau de energie
electrică şi termică (CET), prin conversia energiei chimice a unui combustibil.
Această conversie presupune un lanţ de transformări realizate pe seama unor
fluxuri de energie şi masă.
Principalele echipamente, precum şi principalele fluxuri de energie şi de
masă dintr-o centrală termoelectrică sunt prezentate în fig. 2.1.1 [56].

SE
En.En.chimică
chimic\ I II III IV VII
CO{
COŞ
SI En. termic\
En. termică i1 TSE

En. t.En. mec.(i)

En. chEn. T
TURBINA T Ex TSI
CAZAN - C SII GS
comb.
aer Focar En. mec.En. el.
zgură/cenuşă/deşeuri SI
zgur\ - cenu[\ (de[euri)

Preîncălzitoare
SC (Pre`nc\lzitoare)
i2
Condensator
PA
Degazare
(SC) SC SC PC P

SC
Ap\adaos
Apă adaos
P P
VI VIII V

Fig. 2.1.1. Echipamentele unei centrale termoelectrice

8
 I. Echipamentul pentru alimentare cu combustibil (energie chimică): solid,
lichid, gazos sau în amestec.
Structura funcţională şi complexitatea acestui echipament depinde de felul
combustibilului. În cazul utilizării combustibilului solid, echipamentul este mult
mai complex decât în cazul utilizării combustibililor lichizi sau gazoşi. Acest
echipament vehiculează un flux de masă cu conţinut energetic, respectiv fluxul
de energie chimică, ca sursă primară pentru producerea energiei electrice şi un
flux de aer necesar arderii în condiţii optime a combustibilului. Mărimea acestui
flux de masă depinde de puterea instalată a centralei şi de conţinutul de energie
al unităţii de masă a combustibilului folosit.
Operaţiile de transport, manipulare, preparare, stocare influenţează
concepţia structurii funcţionale a acestui subansamblu şi influenţează în final
concepţia de ansamblu a centralelor.
Echipamentul trebuie să aibă în vedere şi manipularea unor subproduse
ale transformărilor, cum este cazul zgurii, când se utilizează combustibil solid.
II. Echipamentul de transformare a energiei chimice în energie termică şi
de transferare a acestei energii asupra unui agent termic.
Acest echipament de mare complexitate trebuie să realizeze transformarea
energiei chimice conţinute în combustibil, într-o energie termică echivalentă, cu
parametri predeterminaţi. Purtătorul de energie este apa. Astfel, într-un
subansamblu numit cazan are loc arderea combustibilului, prin care energia
chimică se transformă în energie termică echivalentă iar aceasta provoacă
schimbarea parametrilor de stare ai apei, ca purtător de energie. Apa se
transformă în abur cu parametrii predeterminaţi: presiune şi temperatură fixate.
Arderea combustibilului are loc în prezenţa aerului, iar eficienţa arderii,
deci a transformării energiei chimice în energie termică depinde, în mare
măsură, de amestecul aer-combustibil introdus în focar. Aerul de ardere este
preluat din mediul ambiant, eventual are loc o pregătire a aerului de ardere
(curăţire, preîncălzire), iar după ce amestecul aer-combustibil a ars, gazele arse
sunt evacuate în atmosferă. De fapt, transferul energiei conţinută în combustibil,
asupra agentului energetic (apa) are loc prin intermediul gazelor de ardere, în
tambur, vaporizator şi în supraîncălzitoare.
Acest echipament ridică două probleme ecologice importante:
■ luarea de măsuri pentru ca gazele arse să nu polueze atmosfera, deci
necesitatea instalării unor filtre;
■ luarea de măsuri de tratare şi depozitare a deşeurilor rezultate în urma
arderii, astfel încât să nu apară probleme de poluare a mediului
înconjurător.

III. Echipamentul de vehiculare a agentului energetic, apă-abur.

9
 Echipamentul de vehiculare se compune din circuitele hidraulice prin care
este vehiculat, în circuit închis, agentul energetic care suferă, pe traseu, mari
variaţii de volum, de presiune şi de temperatură.
În acest circuit, agentul energetic – apa – este preluat de la condensator, la
temperatură şi presiune scăzută şi prin intermediul unor pompe (PC, PA) şi
schimbătoare de căldură (SC) este introdus în cazan. Eventual, pe acest circuit
poate apare operaţia de completare a pierderilor de agent energetic cu apă de
adaos, precum şi operaţia de degazare. În cazan, are loc modificarea
parametrilor de stare ai apei după care aceasta trece prin turbină (unde are loc
efectuarea lucrului mecanic) spre condensator, închizându-se circuitul.

IV. Turbina şi condensatorul

În turbină are loc transformarea energiei termice conţinute în agentul
energetic, în energie mecanică de antrenare a generatorului sincron, care
produce energie electrică; turbina fiind deci un motor termic rotativ (motor
primar).
Puterea electrică cerută de sarcina generatorului poate fi asigurată prin
puterea corespunzătoare a turbinei, iar aceasta din urmă, aşa cum se va arăta, se
poate modifica pe seama debitului de abur şi a căderii adiabatice în turbină
(i1 – i2).
Condensatorul turbinei are rolul de a permite evacuarea căldurii latente de
vaporizare a aburului în apa de răcire; această căldură nu mai este utilă
economic datorită temperaturii şi mai ales a presiunii scăzute a aburului la
ieşirea din turbină.
Condiţiile tehnologice de funcţionare a condensatoarelor impun
asigurarea aspiraţiei pompelor de condensat (PC), concomitent cu menţinerea
vidului (prin ejectoarele condensatorului), cu evitarea creşterii excesive a
nivelului de condensat în condensator.
V. Echipamentul apei de răcire a condensatorului.
Acest echipament deserveşte, de fapt, o serie de consumatori importanţi în
afară de condensatorul turbinei, consumatori nereprezentaţi în fig. 2.1.1.
Dintre aceşti consumatori menţionăm:
■ compresoarele de aer;
■ răcitoarele de ulei ale turbinei;
■ răcitoarele generatorului electric şi ale excitatricei;
■ răcirea tehnologică.
Echipamentul este caracterizat prin debite masice mari, de 50-70 de ori mai
mari decât debitul de agent energetic.
Randamentul global al unei centrale termoelectrice depinde în mare măsură
de randamentul energetic al ciclului şi de consumul propriu tehnologic.
Randamentul ciclului termic se poate aprecia prin:

10
 Tr
t  1  (2.1)
Tc
unde Tr şi Tc sunt temperaturile sursei reci şi ale sursei calde.
După cum se vede, una din modalităţile de creştere a randamentului
termic este aceea de reducere a temperaturii Tr. Această reducere de
temperatură are loc în condensator (se realizează o reducere a temperaturii
condensului până la o temperatură apropiată de temperatura mediului ambiant).
Limita de eficienţă a metodei este condiţionată de efortul material şi energetic
pentru evacuarea căldurii în mediul înconjurător.
Reducerea temperaturii condensului are loc în circuit deschis sau închis.
Anume, când se dispune în mod natural de cantitatea de apă proaspătă
necesară (lacuri, mări, râuri mari), se adoptă variante în circuit deschis. Apa
pentru răcirea condensului se preia cu ajutorul unor pompe din mediul natural,
iar după preluarea căldurii condensului este returnată în acel mediu.
Când nu se dispune de surse mari de apă proaspătă, se adoptă circulaţia
într-un sistem închis a apei de răcire. Răcirea are loc în turnuri de răcire, unde
apa de răcire cade sub forma de picături şi se răceşte prin contactul cu aerul care
circulă natural sau forţat. Pierderile de apă de răcire prin evaporare (0,51%)
trebuie compensate prin intermediul apei de adaos.
Atât apa de adaos cât şi apa de răcire recirculată trebuie tratată în mod
corespunzător în vederea eliminării unor componente care cauzează corodări şi
depuneri. Depunerile influenţează negativ schimbul de căldură în condensator.
În plus, se menţionează faptul că condensatorul unei turbine cu abur
îndeplineşte două funcţii de bază:
■ realizarea vacuumului în secţiunea de eşapare a vaporilor de apă din
turbină (prin răcirea bruscă a vaporilor);
■ reintroducerea apei rezultate din condensarea vaporilor în circuitul
agentului energetic.
VI. Echipamentul de introducere a apei de adaos.
Acest echipament are rolul de a asigura compensarea pierderilor de agent
energetic din circuitul termic principal; pierderile fiind de ordinul a 1,53% în
cazul CTE şi de 3040% în cazul CET.
Apa de adaos se preia de la staţiile de tratare chimică prin intermediul unor
pompe P şi se introduce în schimbătorul de amestec SC.
VII. Echipamentul de producere şi distribuire a energiei electrice.
Acest echipament se compune din generatorul sincron (GS) prevăzut cu
excitatoare sau excitaţie statică, transformatoarele de racordare la barele
serviciilor interne (SI) şi transformatoarele de racordare la barele sistemului
energetic (SE).

11
 Se menţionează faptul că puterea unei maşini sincrone se poate mări fie
prin mărirea dimensiunilor maşinii, fie prin mărirea solicitărilor electrice şi
magnetice din maşină.
Prin mărirea tuturor dimensiunilor maşinii de p ori, la aceleaşi solicitări
electrice şi magnetice, puterea maşinii creşte de p4 ori, pierderile în fier şi
înfăşurări cresc de p3 ori, iar suprafeţele de răcire cresc de p2.
Dacă, în vederea măririi puterii maşinii, se măresc doar solicitările
electrice şi magnetice, fără modificarea dimensiunilor ei, pierderile cresc, iar
suprafeţele de răcire rămân aceleaşi.
Rezultă că mărirea puterii maşinii ridică dificultăţi în privinţa evacuării
căldurii ce corespunde pierderilor; evacuarea căldurii se realizează pe cale
forţată.
Ca mediu de răcire se foloseşte aerul, apa sau hidrogenul, eventual şi apa
şi hidrogenul.
Cedarea căldurii dezvoltate în conductoarele electrice sau în circuitele
magnetice, se poate realiza pe cale indirectă sau pe cale directă.
În primul caz, căldura dezvoltată trece spre mediul de răcire prin izolaţia
conductoarelor şi crestăturilor şi prin fierul miezului magnetic, mediul de răcire
circulând prin canale longitudinale şi transversale practicate în circuitul
magnetic.
În cazul răcirii directe, canalele prin care circulă mediul de răcire sunt
amplasate în crestături sau chiar în interiorul barelor elementare ale
înfăşurărilor, căldura dezvoltată în conductoare trece în acest fel direct în mediul
de răcire.
Sunt întâlnite următoarele sisteme de răcire:
■ indirectă cu aer, până la 50 MW;
■ indirectă cu hidrogen, peste 50 MW; combinată cu o răcire directă cu
hidrogen, în rotor, se foloseşte până la 200 MW;
■ răcirea directă cu hidrogen, în stator şi rotor;
■ răcirea directă cu lichide în stator şi răcirea directă cu hidrogen în rotor, în
domeniul 1501000 MW;
■ răcirea directă cu lichide în stator şi rotor, la peste 1000 MW.
Avându-se în vedere faptul că încărcarea generatoarelor sincrone din
centralele electrice variază în limite foarte largi, se impune luarea de măsuri
speciale privind posibilităţile de modificare în limite largi ale curentului de
excitaţie. În acest scop au fost elaborate şi sunt utilizate metode variate de
excitare a generatoarelor sincrone.
Se precizează că energia electrică utilă corespunde celei livrate în SE.
Racordarea GS la SE se realizează prin intermediul unor transformatoare
ridicătoare de tensiune (TSE). Aceasta deoarece circuitele electrice ale
generatorului fiind concentrate, tensiunea electrică la bornele GS este limitată de
valoarea rezistenţei de izolaţie la 6,3 sau 10 kV. Tensiunea la barele SE trebuie
12
să fie ridicată (110 kV, 220 kV etc.) din considerente de transport de energie
electrică.
Racordarea serviciilor interne la barele GS se realizează prin intermediul
unor transformatoare de adaptare (TSI), care furnizează energia necesară
funcţionării serviciilor interne la tensiunea adecvată.
VIII. Echipamentul de livrare a căldurii către consumatori.
Fluxul de căldură livrat consumatorilor, direct sau prin intermediul unor
schimbătoare de căldură, este cea de a doua formă a energiei utile furnizate de o
centrală electrică; acest flux este transportat de către abur sau de către apa
fierbinte (agenţi de termoficare). Aburul se preia direct de la prizele turbinei, iar
apa fierbinte se obţine prin intermediul unor schimbătoare de căldură,
recircularea fiind asigurată de pompe.
În fig. 2.1.2 se prezintă schema tehnologică a unei centrale termoelectrice
care evidenţiază mai clar locul şi rolul echipamentelor descrise în fig. 2.1.1, iar
modul de amplasare al acestora este schiţat în fig. 2.1.3.

Colector

CAZAN

Fig. 2.1.2. Schiţa constructivă a unui bloc energetic dintr-o CTE, cu

combustibil solid

13
 1

2
13
15 3 4 5
9
14

12 6
11 8

10 7

Fig. 2.1.3. Amplasarea echipamentelor unei centrale termoelectrice

1 – instalaţie de cazan; 2 – magistrale de abur viu; 3 – turbina cu abur;
4 – generator sincron; 5 – excitatoarea; 6 – condensator; 7 – pompe de
condensat; 8 – preîncălzitoare; 9 – degazor; 10 – pompa de alimentare;
11 – focar; 12 – vaporizator; 13 – tambur; 14 – supraîncălzitor;
15– economizor

2.6. Instalaţii de cazane de abur

Denumirea de cazan de abur este atribuită de fapt aparatului care serveşte
la producerea vaporilor de apă, cu presiune mai mare decât cea atmosferică.
Deci, această noţiune include un focar, în care are loc arderea şi se degajă
căldura şi un vaporizator, unde are loc vaporizarea.

2.6.1. Cazane de abur. Caracteristici principale

Cazanele de abur în cadrul centralelor termoelectrice clasice sunt
instalaţii folosite pentru producerea aburului necesar turbinelor cu abur pe seama
arderii unor combustibili.
Se cunosc şi alte utilizări industriale sau urbane ale cazanelor de abur:
încălzire, climatizare, obţinerea aburului tehnologic pentru industria textilă,
chimică, petrochimică etc.
În afara cazanelor de abur, în instalaţiile energetice, mai sunt utilizate
cazane pentru încălziri centrale (de apă caldă, sub 100 °C), de apă fierbinte
(CAF-uri, peste 100 °C) şi cazane recuperatoare [3], [65], [76], [88].
Căldura necesară producerii aburului, apei fierbinţi sau apei calde se
obţine fie prin arderea în cazan a unor combustibili clasici sau combustibili
deşeu, fie de la alte instalaţii tehnologice, prin intermediul gazelor de ardere
rezultate.
Parametrii aburului produs în CET depind de tipul turbinelor şi de
necesităţile consumatorilor. Parametrii caracteristici obişnuiţi ai aburului pentru
CET sunt: 40 bar şi 450°C; 35 bar şi 450 °C şi, mai rar, 198 bar 540 °C,
14
respectiv 137 bar la 550 sau 570 °C. În cazul utilizării turbinelor de termoficare
cu parametrii coborâţi ai aburului viu, se folosesc cazane de abur la 16 bar şi
350°C. Debitele livrate de cazanele de abur sunt cuprinse, în general, între 30 şi
100 t/h (pentru cele cu parametrii coborâţi sau medii), respectiv între 120 şi
420 t/h (pentru cele cu parametrii ridicaţi) [3].
Prin agregat de cazan de abur se înţelege, de obicei, un ansamblu de
elemente, care cuprinde: cazanul propriu-zis, supraîncălzitorul de abur,
economizorul de apă, preîncălzitorul de aer, zidăria cu scheletul metalic pentru
protecţia şi susţinerea subansamblelor componente.
Instalaţia de cazan de abur se referă la agregatul de cazan, cu toate
utilajele auxiliare: ventilatoarele de aer, aspiratoarele de gaze arse, conductele de
apă şi abur, canalele de gaze şi aer etc.
Cazanele pot funcţiona la presiune subcritică sau supracritică (referirea
se face la punctul critic din diagramele aburului).
În primul caz, agentul energetic care este apa, preia căldura din focar
pentru:
■ ridicarea temperaturii lichidului până la temperatura de saturaţie (în
economizorul şi preîncălzitorul de apă);
■ vaporizarea lichidului saturat (în vaporizator);
■ supraîncălzirea vaporilor saturaţi (în supraîncălzitor).
În cel de-al doilea caz nu are loc o vaporizare propriu-zisă ci o schimbare
treptată a parametrilor de stare cu creşterea continuă a temperaturii pe baza
căldurii primite.
În afara celor trei părţi principale, menţionate mai sus, cazanul mai poate
cuprinde, după schemele termice folosite, un supraîncălzitor intermediar şi un
preîncălzitor de aer.
În general, în cazanele mari moderne, suprafeţele de schimb de căldură,
prin care trece agentul energetic, sunt formate dintr-un sistem de ţevi legate în
paralel şi conectate la un rezervor cilindric principal, numit tambur, prin
intermediul unor colectoare (camere), care se află la cota inferioară a sistemului
de vaporizare (vezi şi fig. 2.2).
Arderea combustibilului are loc în focar, iar gazele de ardere produse
circulă spre coş, prin drumurile (căile) de gaze special create.
Suprafeţele de transfer de căldură sunt plasate în focar şi în calea gazelor
de ardere.
Pentru alimentarea cu apă şi combustibil, pentru evacuarea gazelor de
ardere şi a reziduurilor solide ale arderii, cazanele sunt echipate cu pompe, mori,
alimentatoare, ventilatoare şi instalaţii de separare a cenuşii din gazele de ardere.
După natura circulaţiei agentului energetic, cazanele sunt împărţite în:
■ cazane cu circulaţie naturală;
■ cazane cu circulaţie forţată.

15
 La cazanele cu circulaţie naturală, circulaţia agentului energetic prin
sistemul de ţevi menţionat şi tambur, se realizează pe seama diferenţei de
densitate între fluidele cuprinse în cele două ramuri ale circuitului. Această
circulaţie a agentului energetic poartă denumirea de circulaţie naturală.
În fig.2.6.1 se prezintă schema principială de realizare a circulaţiei
naturale a agentului energetic într-un cazan, cu notaţiile aferente.
Tamburul 1 este, în mod obişnuit, în afara zonei de acţiune a gazelor arse.
La cazanele moderne, datorită ecranului 7, qu >> qc respectiv qc  0.

5 6
1

4
3
7
qu
u c H

qc
focar

Fig.2.6.1. Schema principială a circulaţiei naturale a agentului energetic

1– tambur (superior); 2– colector (sau tambur inferior); 3– ţevi de
coborâre (descendente); 4– ţevi de urcare (ascendente); 5– ieşirea
aburului; 6– intrarea apei de alimentare; 7– ecran de izolare termică;
qu – flux de căldură spre ţevile ascendente, aflate în focar; qc – flux
de căldură spre ţevile descendente, aflate în exteriorul cazanului; u şi
c – densitatea agentului energetic în ţevile ascendente şi descendente

Datorită fluxului de căldură primit, în ţevile de urcare începe procesul de

vaporizare, apărând o emulsie apă–abur, care are densitatea ρu  ρc .
Forţa motoare principală a circulaţiei apei, în ţevile cazanului, este
presiunea produsă prin diferenţa de greutate a celor două coloane de lichid.
Debitul de circulaţie este:
D  kH (  c   u ) g . (2.6.1)
Circulaţia naturală se adoptă în special în cazul debitelor mari şi foarte
mari de abur, neexistând limitări în acest sens. Este limitată însă presiunea
aburului cu care se lucrează, deoarece în punctul critic apă = abur şi, din
această cauză, circulaţia naturală nu mai are loc. Din acest motiv, circulaţia
naturală se adoptă la cazanele care funcţionează până la presiuni de
175180 bar.

16
 La cazanele cu circulaţie forţată, circulaţia agentului energetic prin
sistemul de ţevi se realizează pe seama unor pompe de circulaţie; există cazane
cu circulaţie forţată multiplă sau unică.
În cazul cazanelor cu circulaţie forţată multiplă, din apa care circulă, de-a
lungul suprafeţelor de încălzire, numai o parte se transformă în abur iar restul
este recirculată. Atunci când întreaga cantitate de apă este transformată în abur,
la o singură trecere, de-a lungul suprafeţelor de încălzire, se spune că avem de-a
face cu cazane cu străbatere forţată sau circulaţie unică.
Cazanele de abur sunt caracterizate prin următoarele mărimi:
■ debitul nominal de abur t/h, este debitul maxim continuu care trebuie livrat
de cazan la presiunea şi temperatura nominală a aburului şi apei de
alimentare;
■ debitul minim, este debitul minim continuu de abur ce se cere livrat la
presiunea nominală;
■ presiunea nominală, este presiunea maximă continuă a aburului la ieşirea din
vana principală (VP) de abur în condiţiile debitului şi temperaturii nominale;
■ temperatura nominală, este temperatura maximă continuă a aburului la
ieşirea din VP, în condiţiile debitului şi presiunii nominale;
■ presiunea maximă, este presiunea de lucru maximă admisă în elementele
cazanului; în cazul cazanelor cu tambur această presiune este considerată în
tambur, iar la cazanele fără tambur la intrarea apei în cazan;
■ randamentul cazanului, se exprimă procentual, ca raportul dintre cantităţile
de căldură produse şi cele consumate;
■ coeficientul de circulaţie
Dapă
K (2.6.2)
Dabur
unde: Dapă şi Dabur sunt debitele de apă de alimentare şi de abur
obţinute.
Coeficientul de circulaţie are următoarele valori pentru diverse tipuri de
cazane:
K = 1040 pentru cazane cu circulaţie naturală;
K = 412 pentru cazane cu circulaţie forţată multiplă;
K = 1 pentru cazane cu circulaţie forţată unică (străbatere forţată);
■ consumul specific de energie pentru serviciile proprii (vehicularea aerului,
combustibilului, agentului energetic etc.).
În vederea asigurării unei funcţionări corecte se cer menţinute egalităţile
sau rapoartele:
■ între debitul masic de apă de la intrare şi debitul masic de abur la ieşire;
■ între fluxul de căldură introdus şi fluxul de căldură preluat de agentul
energetic.
17
 Orice dezechilibru duce la modificarea parametrilor de funcţionare şi deci
la perturbări în întregul echipament de producere a energiei electrice/termice.

2.6.2 Cazane cu circulaţie naturală

În fig. 2.6.2 se prezintă schema principială a unei instalaţii de cazan cu
circulaţie naturală a agentului energetic [65]. În această schemă sunt puse în
evidenţă părţile principale ale instalaţiilor de cazan şi fluxurile energetice
aferente: combustibil, aer, gaze de ardere, agent energetic.

3 19 6 29 20

7 21
11
13 24 6
2
5 10
5 4
12 4
25 8 18
22 1
17
15
9
23
14
28 16 27
29 26 27

Fig. 2.6.2. Schema principială a unei instalaţii de cazan cu circulaţie

naturală a agentului energetic
1– focar; 2– drum de gaze; 3– tambur; 4– ţevi de coborâre; 5– vaporizator (ţevi
de urcare); 6– supraîncălzitor primar; 7– supraîncălzitor intermediar; 8–
economizor (preîncălzitor de apă); 9– preîncălzitor de aer; 10– electrofiltru;
11– buncăr de cărbune; 12– alimentator; 13– canal de recirculare; 14– moară
de cărbune; 15– arzător; 16– ventilator aer; 17– ventilator de gaze de ardere;
18– conductă de apă de alimentare; 19– conducte de abur saturat; 20– conducte
de abur supraîncălzit primar; 21– conducte de abur supraîncălzit intermediar;
22– cărbune brut; 23– amestec praf de cărbune şi gaze de transport; 24– gaze
de ardere recirculate; 25– gaze de ardere din focar; 26– zgură; 27– cenuşă; 28–
aer; 29– colector

18
1.1. Instalaţii şi procese în centrale termoelectrice
clasice (CTE, CET)

1.1.1. Instalaţiile centralelor termoelectrice clasice

(cu turbină cu abur)
Centrala termoelectrică reprezintă un ansamblu de instalaţii/echipamente
interconectate, destinate producerii de energie electrică (CTE) sau de energie
electrică şi termică (CET), prin conversia energiei chimice a unui combustibil.
Această conversie presupune un lanţ de transformări realizate pe seama unor
fluxuri de energie şi masă.
Principalele echipamente, precum şi principalele fluxuri de energie şi de
masă dintr-o centrală termoelectrică sunt prezentate în fig. 2.1.1 [56].

SE
En.En.chimică
chimic\ I II III IV VII
CO{
COŞ
SI En. termic\
En. termică i1 TSE

En. t.En. mec.(i)

En. chEn. T
TURBINA T Ex TSI
CAZAN - C SII GS
comb.
aer Focar En. mec.En. el.
zgură/cenuşă/deşeuri SI
zgur\ - cenu[\ (de[euri)

Preîncălzitoare
SC (Pre`nc\lzitoare)
i2
Condensator
PA
Degazare
(SC) SC SC PC P

SC
Ap\adaos
Apă adaos
P P
VI VIII V

Fig. 2.1.1. Echipamentele unei centrale termoelectrice

I. Echipamentul pentru alimentare cu combustibil (energie chimică): solid,
lichid, gazos sau în amestec.
Structura funcţională şi complexitatea acestui echipament depinde de felul
combustibilului. În cazul utilizării combustibilului solid, echipamentul este mult
mai complex decât în cazul utilizării combustibililor lichizi sau gazoşi. Acest
echipament vehiculează un flux de masă cu conţinut energetic, respectiv fluxul
de energie chimică, ca sursă primară pentru producerea energiei electrice şi un
flux de aer necesar arderii în condiţii optime a combustibilului. Mărimea acestui
flux de masă depinde de puterea instalată a centralei şi de conţinutul de energie
al unităţii de masă a combustibilului folosit.
Operaţiile de transport, manipulare, preparare, stocare influenţează
concepţia structurii funcţionale a acestui subansamblu şi influenţează în final
concepţia de ansamblu a centralelor.
Echipamentul trebuie să aibă în vedere şi manipularea unor subproduse
ale transformărilor, cum este cazul zgurii, când se utilizează combustibil solid.

II. Echipamentul de transformare a energiei chimice în energie termică şi

de transferare a acestei energii asupra unui agent termic.
Acest echipament de mare complexitate trebuie să realizeze transformarea
energiei chimice conţinute în combustibil, într-o energie termică echivalentă, cu
parametri predeterminaţi. Purtătorul de energie este apa. Astfel, într-un
subansamblu numit cazan are loc arderea combustibilului, prin care energia
chimică se transformă în energie termică echivalentă iar aceasta provoacă
schimbarea parametrilor de stare ai apei, ca purtător de energie. Apa se
transformă în abur cu parametrii predeterminaţi: presiune şi temperatură fixate.
Arderea combustibilului are loc în prezenţa aerului, iar eficienţa arderii,
deci a transformării energiei chimice în energie termică depinde, în mare
măsură, de amestecul aer-combustibil introdus în focar. Aerul de ardere este
preluat din mediul ambiant, eventual are loc o pregătire a aerului de ardere
(curăţire, preîncălzire), iar după ce amestecul aer-combustibil a ars, gazele arse
sunt evacuate în atmosferă. De fapt, transferul energiei conţinută în combustibil,
asupra agentului energetic (apa) are loc prin intermediul gazelor de ardere, în
tambur, vaporizator şi în supraîncălzitoare.
Acest echipament ridică două probleme ecologice importante:
■ luarea de măsuri pentru ca gazele arse să nu polueze atmosfera, deci
necesitatea instalării unor filtre;
■ luarea de măsuri de tratare şi depozitare a deşeurilor rezultate în urma
arderii, astfel încât să nu apară probleme de poluare a mediului
înconjurător.

III. Echipamentul de vehiculare a agentului energetic, apă-abur.

Echipamentul de vehiculare se compune din circuitele hidraulice prin care
este vehiculat, în circuit închis, agentul energetic care suferă, pe traseu, mari
variaţii de volum, de presiune şi de temperatură.
În acest circuit, agentul energetic – apa – este preluat de la condensator, la
temperatură şi presiune scăzută şi prin intermediul unor pompe (PC, PA) şi
schimbătoare de căldură (SC) este introdus în cazan. Eventual, pe acest circuit
poate apare operaţia de completare a pierderilor de agent energetic cu apă de
adaos, precum şi operaţia de degazare. În cazan, are loc modificarea
parametrilor de stare ai apei după care aceasta trece prin turbină (unde are loc
efectuarea lucrului mecanic) spre condensator, închizându-se circuitul.
 IV. Turbina şi condensatorul
În turbină are loc transformarea energiei termice conţinute în agentul
energetic, în energie mecanică de antrenare a generatorului sincron, care
produce energie electrică; turbina fiind deci un motor termic rotativ (motor
primar).
Puterea electrică cerută de sarcina generatorului poate fi asigurată prin
puterea corespunzătoare a turbinei, iar aceasta din urmă, aşa cum se va arăta, se
poate modifica pe seama debitului de abur şi a căderii adiabatice în turbină
(i1 – i2).
Condensatorul turbinei are rolul de a permite evacuarea căldurii latente de
vaporizare a aburului în apa de răcire; această căldură nu mai este utilă
economic datorită temperaturii şi mai ales a presiunii scăzute a aburului la
ieşirea din turbină.
Condiţiile tehnologice de funcţionare a condensatoarelor impun
asigurarea aspiraţiei pompelor de condensat (PC), concomitent cu menţinerea
vidului (prin ejectoarele condensatorului), cu evitarea creşterii excesive a
nivelului de condensat în condensator.
V. Echipamentul apei de răcire a condensatorului.
Acest echipament deserveşte, de fapt, o serie de consumatori importanţi în
afară de condensatorul turbinei, consumatori nereprezentaţi în fig. 2.1.1.
Dintre aceşti consumatori menţionăm:
■ compresoarele de aer;
■ răcitoarele de ulei ale turbinei;
■ răcitoarele generatorului electric şi ale excitatricei;
■ răcirea tehnologică.
Echipamentul este caracterizat prin debite masice mari, de 50-70 de ori mai
mari decât debitul de agent energetic.
Randamentul global al unei centrale termoelectrice depinde în mare măsură
de randamentul energetic al ciclului şi de consumul propriu tehnologic.
Randamentul ciclului termic se poate aprecia prin:
Tr
t  1  (2.1)
Tc
unde Tr şi Tc sunt temperaturile sursei reci şi ale sursei calde.
După cum se vede, una din modalităţile de creştere a randamentului
termic este aceea de reducere a temperaturii Tr. Această reducere de
temperatură are loc în condensator (se realizează o reducere a temperaturii
condensului până la o temperatură apropiată de temperatura mediului ambiant).
Limita de eficienţă a metodei este condiţionată de efortul material şi energetic
pentru evacuarea căldurii în mediul înconjurător.
Reducerea temperaturii condensului are loc în circuit deschis sau închis.
 Anume, când se dispune în mod natural de cantitatea de apă proaspătă
necesară (lacuri, mări, râuri mari), se adoptă variante în circuit deschis. Apa
pentru răcirea condensului se preia cu ajutorul unor pompe din mediul natural,
iar după preluarea căldurii condensului este returnată în acel mediu.
Când nu se dispune de surse mari de apă proaspătă, se adoptă circulaţia
într-un sistem închis a apei de răcire. Răcirea are loc în turnuri de răcire, unde
apa de răcire cade sub forma de picături şi se răceşte prin contactul cu aerul care
circulă natural sau forţat. Pierderile de apă de răcire prin evaporare (0,51%)
trebuie compensate prin intermediul apei de adaos.
Atât apa de adaos cât şi apa de răcire recirculată trebuie tratată în mod
corespunzător în vederea eliminării unor componente care cauzează corodări şi
depuneri. Depunerile influenţează negativ schimbul de căldură în condensator.
În plus, se menţionează faptul că condensatorul unei turbine cu abur
îndeplineşte două funcţii de bază:
■ realizarea vacuumului în secţiunea de eşapare a vaporilor de apă din
turbină (prin răcirea bruscă a vaporilor);
■ reintroducerea apei rezultate din condensarea vaporilor în circuitul
agentului energetic.
VI. Echipamentul de introducere a apei de adaos.
Acest echipament are rolul de a asigura compensarea pierderilor de agent
energetic din circuitul termic principal; pierderile fiind de ordinul a 1,53% în
cazul CTE şi de 3040% în cazul CET.
Apa de adaos se preia de la staţiile de tratare chimică prin intermediul unor
pompe P şi se introduce în schimbătorul de amestec SC.
VII. Echipamentul de producere şi distribuire a energiei electrice.
Acest echipament se compune din generatorul sincron (GS) prevăzut cu
excitatoare sau excitaţie statică, transformatoarele de racordare la barele
serviciilor interne (SI) şi transformatoarele de racordare la barele sistemului
energetic (SE).
Se menţionează faptul că puterea unei maşini sincrone se poate mări fie
prin mărirea dimensiunilor maşinii, fie prin mărirea solicitărilor electrice şi
magnetice din maşină.
Prin mărirea tuturor dimensiunilor maşinii de p ori, la aceleaşi solicitări
electrice şi magnetice, puterea maşinii creşte de p4 ori, pierderile în fier şi
înfăşurări cresc de p3 ori, iar suprafeţele de răcire cresc de p2.
Dacă, în vederea măririi puterii maşinii, se măresc doar solicitările
electrice şi magnetice, fără modificarea dimensiunilor ei, pierderile cresc, iar
suprafeţele de răcire rămân aceleaşi.
Rezultă că mărirea puterii maşinii ridică dificultăţi în privinţa evacuării
căldurii ce corespunde pierderilor; evacuarea căldurii se realizează pe cale
forţată.
 Ca mediu de răcire se foloseşte aerul, apa sau hidrogenul, eventual şi apa
şi hidrogenul.
Cedarea căldurii dezvoltate în conductoarele electrice sau în circuitele
magnetice, se poate realiza pe cale indirectă sau pe cale directă.
În primul caz, căldura dezvoltată trece spre mediul de răcire prin izolaţia
conductoarelor şi crestăturilor şi prin fierul miezului magnetic, mediul de răcire
circulând prin canale longitudinale şi transversale practicate în circuitul
magnetic.
În cazul răcirii directe, canalele prin care circulă mediul de răcire sunt
amplasate în crestături sau chiar în interiorul barelor elementare ale
înfăşurărilor, căldura dezvoltată în conductoare trece în acest fel direct în mediul
de răcire.
Sunt întâlnite următoarele sisteme de răcire:
■ indirectă cu aer, până la 50 MW;
■ indirectă cu hidrogen, peste 50 MW; combinată cu o răcire directă cu
hidrogen, în rotor, se foloseşte până la 200 MW;
■ răcirea directă cu hidrogen, în stator şi rotor;
■ răcirea directă cu lichide în stator şi răcirea directă cu hidrogen în rotor, în
domeniul 1501000 MW;
■ răcirea directă cu lichide în stator şi rotor, la peste 1000 MW.
Avându-se în vedere faptul că încărcarea generatoarelor sincrone din
centralele electrice variază în limite foarte largi, se impune luarea de măsuri
speciale privind posibilităţile de modificare în limite largi ale curentului de
excitaţie. În acest scop au fost elaborate şi sunt utilizate metode variate de
excitare a generatoarelor sincrone.
Se precizează că energia electrică utilă corespunde celei livrate în SE.
Racordarea GS la SE se realizează prin intermediul unor transformatoare
ridicătoare de tensiune (TSE). Aceasta deoarece circuitele electrice ale
generatorului fiind concentrate, tensiunea electrică la bornele GS este limitată de
valoarea rezistenţei de izolaţie la 6,3 sau 10 kV. Tensiunea la barele SE trebuie
să fie ridicată (110 kV, 220 kV etc.) din considerente de transport de energie
electrică.
Racordarea serviciilor interne la barele GS se realizează prin intermediul
unor transformatoare de adaptare (TSI), care furnizează energia necesară
funcţionării serviciilor interne la tensiunea adecvată.
VIII. Echipamentul de livrare a căldurii către consumatori.
Fluxul de căldură livrat consumatorilor, direct sau prin intermediul unor
schimbătoare de căldură, este cea de a doua formă a energiei utile furnizate de o
centrală electrică; acest flux este transportat de către abur sau de către apa
fierbinte (agenţi de termoficare). Aburul se preia direct de la prizele turbinei, iar
apa fierbinte se obţine prin intermediul unor schimbătoare de căldură,
recircularea fiind asigurată de pompe.
 În fig. 2.1.2 se prezintă schema tehnologică a unei centrale termoelectrice
care evidenţiază mai clar locul şi rolul echipamentelor descrise în fig. 2.1.1, iar
modul de amplasare al acestora este schiţat în fig. 2.1.3.

Colector

CAZAN

Fig. 2.1.2. Schiţa constructivă a unui bloc energetic dintr-o CTE, cu

combustibil solid

2
13
15 3 4 5
9
14

12 6
11 8

10 7

Fig. 2.1.3. Amplasarea echipamentelor unei centrale termoelectrice

1 – instalaţie de cazan; 2 – magistrale de abur viu; 3 – turbina cu abur;
4 – generator sincron; 5 – excitatoarea; 6 – condensator; 7 – pompe de
condensat; 8 – preîncălzitoare; 9 – degazor; 10 – pompa de alimentare;
11 – focar; 12 – vaporizator; 13 – tambur; 14 – supraîncălzitor;
15– economizor
Ferrybridge_power_station
2.6. Instalaţii de cazane de abur
Denumirea de cazan de abur este atribuită de fapt aparatului care serveşte
la producerea vaporilor de apă, cu presiune mai mare decât cea atmosferică.
Deci, această noţiune include un focar, în care are loc arderea şi se degajă
căldura şi un vaporizator, unde are loc vaporizarea.

2.6.1. Cazane de abur. Caracteristici principale

Cazanele de abur în cadrul centralelor termoelectrice clasice sunt
instalaţii folosite pentru producerea aburului necesar turbinelor cu abur pe seama
arderii unor combustibili.
Se cunosc şi alte utilizări industriale sau urbane ale cazanelor de abur:
încălzire, climatizare, obţinerea aburului tehnologic pentru industria textilă,
chimică, petrochimică etc.
În afara cazanelor de abur, în instalaţiile energetice, mai sunt utilizate
cazane pentru încălziri centrale (de apă caldă, sub 100 °C), de apă fierbinte
(CAF-uri, peste 100 °C) şi cazane recuperatoare [3], [65], [76], [88].
Căldura necesară producerii aburului, apei fierbinţi sau apei calde se
obţine fie prin arderea în cazan a unor combustibili clasici sau combustibili
deşeu, fie de la alte instalaţii tehnologice, prin intermediul gazelor de ardere
rezultate.
Parametrii aburului produs în CET depind de tipul turbinelor şi de
necesităţile consumatorilor. Parametrii caracteristici obişnuiţi ai aburului pentru
CET sunt: 40 bar şi 450°C; 35 bar şi 450 °C şi, mai rar, 198 bar 540 °C,
respectiv 137 bar la 550 sau 570 °C. În cazul utilizării turbinelor de termoficare
cu parametrii coborâţi ai aburului viu, se folosesc cazane de abur la 16 bar şi
350°C. Debitele livrate de cazanele de abur sunt cuprinse, în general, între 30 şi
100 t/h (pentru cele cu parametrii coborâţi sau medii), respectiv între 120 şi
420 t/h (pentru cele cu parametrii ridicaţi) [3].
Prin agregat de cazan de abur se înţelege, de obicei, un ansamblu de
elemente, care cuprinde: cazanul propriu-zis, supraîncălzitorul de abur,
economizorul de apă, preîncălzitorul de aer, zidăria cu scheletul metalic pentru
protecţia şi susţinerea subansamblelor componente.
Instalaţia de cazan de abur se referă la agregatul de cazan, cu toate
utilajele auxiliare: ventilatoarele de aer, aspiratoarele de gaze arse, conductele de
apă şi abur, canalele de gaze şi aer etc.
Cazanele pot funcţiona la presiune subcritică sau supracritică (referirea
se face la punctul critic din diagramele aburului).
În primul caz, agentul energetic care este apa, preia căldura din focar
pentru:
■ ridicarea temperaturii lichidului până la temperatura de saturaţie (în
economizorul şi preîncălzitorul de apă);
■ vaporizarea lichidului saturat (în vaporizator);
■ supraîncălzirea vaporilor saturaţi (în supraîncălzitor).
În cel de-al doilea caz nu are loc o vaporizare propriu-zisă ci o schimbare
treptată a parametrilor de stare cu creşterea continuă a temperaturii pe baza
căldurii primite.
În afara celor trei părţi principale, menţionate mai sus, cazanul mai poate
cuprinde, după schemele termice folosite, un supraîncălzitor intermediar şi un
preîncălzitor de aer.
În general, în cazanele mari moderne, suprafeţele de schimb de căldură,
prin care trece agentul energetic, sunt formate dintr-un sistem de ţevi legate în
paralel şi conectate la un rezervor cilindric principal, numit tambur, prin
intermediul unor colectoare (camere), care se află la cota inferioară a sistemului
de vaporizare (vezi şi fig. 2.2).
Arderea combustibilului are loc în focar, iar gazele de ardere produse
circulă spre coş, prin drumurile (căile) de gaze special create.
Suprafeţele de transfer de căldură sunt plasate în focar şi în calea gazelor
de ardere.
Pentru alimentarea cu apă şi combustibil, pentru evacuarea gazelor de
ardere şi a reziduurilor solide ale arderii, cazanele sunt echipate cu pompe, mori,
alimentatoare, ventilatoare şi instalaţii de separare a cenuşii din gazele de ardere.
După natura circulaţiei agentului energetic, cazanele sunt împărţite în:
■ cazane cu circulaţie naturală;
■ cazane cu circulaţie forţată.

La cazanele cu circulaţie naturală, circulaţia agentului energetic prin

sistemul de ţevi menţionat şi tambur, se realizează pe seama diferenţei de
densitate între fluidele cuprinse în cele două ramuri ale circuitului. Această
circulaţie a agentului energetic poartă denumirea de circulaţie naturală.
În fig.2.6.1 se prezintă schema principială de realizare a circulaţiei
naturale a agentului energetic într-un cazan, cu notaţiile aferente.
Tamburul 1 este, în mod obişnuit, în afara zonei de acţiune a gazelor arse.
La cazanele moderne, datorită ecranului 7, qu >> qc respectiv qc  0.
 5 6
1

4
3
7
qu
u c H

qc
focar

Fig.2.6.1. Schema principială a circulaţiei naturale a agentului energetic

1– tambur (superior); 2– colector (sau tambur inferior); 3– ţevi de
coborâre (descendente); 4– ţevi de urcare (ascendente); 5– ieşirea
aburului; 6– intrarea apei de alimentare; 7– ecran de izolare termică;
qu – flux de căldură spre ţevile ascendente, aflate în focar; qc – flux
de căldură spre ţevile descendente, aflate în exteriorul cazanului; u şi
c – densitatea agentului energetic în ţevile ascendente şi descendente

Datorită fluxului de căldură primit, în ţevile de urcare începe procesul de

vaporizare, apărând o emulsie apă–abur, care are densitatea ρu  ρc .
Forţa motoare principală a circulaţiei apei, în ţevile cazanului, este
presiunea produsă prin diferenţa de greutate a celor două coloane de lichid.
Debitul de circulaţie este:
D  kH (  c   u ) g . (2.6.1)
Circulaţia naturală se adoptă în special în cazul debitelor mari şi foarte
mari de abur, neexistând limitări în acest sens. Este limitată însă presiunea
aburului cu care se lucrează, deoarece în punctul critic apă = abur şi, din
această cauză, circulaţia naturală nu mai are loc. Din acest motiv, circulaţia
naturală se adoptă la cazanele care funcţionează până la presiuni de
175180 bar.
La cazanele cu circulaţie forţată, circulaţia agentului energetic prin
sistemul de ţevi se realizează pe seama unor pompe de circulaţie; există cazane
cu circulaţie forţată multiplă sau unică.
În cazul cazanelor cu circulaţie forţată multiplă, din apa care circulă, de-a
lungul suprafeţelor de încălzire, numai o parte se transformă în abur iar restul
este recirculată. Atunci când întreaga cantitate de apă este transformată în abur,
la o singură trecere, de-a lungul suprafeţelor de încălzire, se spune că avem de-a
face cu cazane cu străbatere forţată sau circulaţie unică.
Cazanele de abur sunt caracterizate prin următoarele mărimi:
■ debitul nominal de abur t/h, este debitul maxim continuu care trebuie livrat
de cazan la presiunea şi temperatura nominală a aburului şi apei de
alimentare;
■ debitul minim, este debitul minim continuu de abur ce se cere livrat la
presiunea nominală;
■ presiunea nominală, este presiunea maximă continuă a aburului la ieşirea din
vana principală (VP) de abur în condiţiile debitului şi temperaturii nominale;
■ temperatura nominală, este temperatura maximă continuă a aburului la
ieşirea din VP, în condiţiile debitului şi presiunii nominale;
■ presiunea maximă, este presiunea de lucru maximă admisă în elementele
cazanului; în cazul cazanelor cu tambur această presiune este considerată în
tambur, iar la cazanele fără tambur la intrarea apei în cazan;
■ randamentul cazanului, se exprimă procentual, ca raportul dintre cantităţile
de căldură produse şi cele consumate;
■ coeficientul de circulaţie
Dapă
K (2.6.2)
Dabur
unde: Dapă şi Dabur sunt debitele de apă de alimentare şi de abur
obţinute.
Coeficientul de circulaţie are următoarele valori pentru diverse tipuri de
cazane:
K = 1040 pentru cazane cu circulaţie naturală;
K = 412 pentru cazane cu circulaţie forţată multiplă;
K = 1 pentru cazane cu circulaţie forţată unică (străbatere forţată);
■ consumul specific de energie pentru serviciile proprii (vehicularea aerului,
combustibilului, agentului energetic etc.).
În vederea asigurării unei funcţionări corecte se cer menţinute egalităţile
sau rapoartele:
■ între debitul masic de apă de la intrare şi debitul masic de abur la ieşire;
■ între fluxul de căldură introdus şi fluxul de căldură preluat de agentul
energetic.
Orice dezechilibru duce la modificarea parametrilor de funcţionare şi deci
la perturbări în întregul echipament de producere a energiei electrice/termice.

2.6.2 Cazane cu circulaţie naturală

În fig. 2.6.2 se prezintă schema principială a unei instalaţii de cazan cu
circulaţie naturală a agentului energetic [65]. În această schemă sunt puse în
evidenţă părţile principale ale instalaţiilor de cazan şi fluxurile energetice
aferente: combustibil, aer, gaze de ardere, agent energetic.
 3 19 6 29 20

7 21
11
13 24 6
2
5 10
5 4
12 4
25 8 18
22 1
17
15
9
23
14
28 16 27
29 26 27

Fig. 2.6.2. Schema principială a unei instalaţii de cazan cu circulaţie

naturală a agentului energetic
1– focar; 2– drum de gaze; 3– tambur; 4– ţevi de coborâre; 5– vaporizator (ţevi
de urcare); 6– supraîncălzitor primar; 7– supraîncălzitor intermediar; 8–
economizor (preîncălzitor de apă); 9– preîncălzitor de aer; 10– electrofiltru;
11– buncăr de cărbune; 12– alimentator; 13– canal de recirculare; 14– moară
de cărbune; 15– arzător; 16– ventilator aer; 17– ventilator de gaze de ardere;
18– conductă de apă de alimentare; 19– conducte de abur saturat; 20– conducte
de abur supraîncălzit primar; 21– conducte de abur supraîncălzit intermediar;
22– cărbune brut; 23– amestec praf de cărbune şi gaze de transport; 24– gaze
de ardere recirculate; 25– gaze de ardere din focar; 26– zgură; 27– cenuşă; 28–
aer; 29– colector

Fig. 3.3.2 Natural water circulation in a water-tube boiler

Fig. 3.3.5 Longitudinal drum boiler

 Fig. 3.3.9
A forced circulation water-tube boiler as used on CHP plant
2. Centrale energetice eoliene

2.1. Energia eoliană ca sursă de energie

primară
Din totalul de 1,74.1014 kWh de energie solară primită de Pământ
într-o oră un procent de 1 – 2 % se transformă în energie eoliană şi
evident se manifestă în orice zonă a globului Pământesc, cu intensităţi
specifice zonei.
Energia eoliană este purtată sau conţinută în masele de aer în
mişcare orizontală sau aproape orizontală. Această mişcare poartă
denumirea de vânt şi este rezultatul încălzirii neuniforme a suprafeţei
Pământului. Ca urmare a încălzirii neuniforme se crează diferenţe de
presiuni atmosferice, respectiv deplasări ale maselor de aer spre zone cu
presiuni mai joase.
Vântul, deci energia eoliană, a constituit practic prima sursă de
energie la care a făcut apel omenirea în vederea uşurării muncii sale,
înlocuind forţa umană sau forţa animalelor domestice. Astfel a apărut
navigaţia cu vele (pânze), măcinarea grăunţelor (morile de vânt – wind
mill), irigaţii şi desecări (pompe de vânt – wind turbine), ridicări de
greutăţi etc., şi mai târziu transformarea energiei vântului în energie
electrică. Odată cu inventarea maşinii cu abur, respectiv a motorului cu
ardere internă, deci odată cu utilizarea altor surse de energie (funcţionând
cu combustibili diferiţi), scade considerabil interesul pentru utilzarea
energiei eoliene, deşi este un procedeu curat (nepoluant), practic
inepuizabil, disponibil în zone inaccesibile şi ieftin (nu necesită extracţie,
transport, deci nici un fel de cheltuieli în acest sens). Trebuie subliniat
însă caracterul variabil al vitezei, puterii şi direcţiei vântului; mărimi ce
se cer considerate ca variabile aleatoare.
În urma constatării, în special, a efectelor secundare negative ale
utilizării combustibililor fosili (poluare, efectul de seră etc.) şi în urma
evaluării rezervelor existente în acest domeniu, au fost întreprinse
49
demersuri, la nivel mondial, privind utilizarea de surse regenerabile şi
nepoluante în vederea ameliorării situaţiei create. În acest sens se au în
vedere energia eoliană, energia solară, energia hidraulică, energia
geotermală, energia conţinută în biomasa şi energia valurilor.
Astfel Protocolul de la Kyoto (semnat în decembrie 1997 şi
ratificat de România în martie 2001), obligă toate statele ca, la elaborarea
proiectelor energetice, să aibă în vedere protecţia, reabilitarea şi
monitorizarea mediului înconjurător şi a capitalului natural
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Protocolul_de_la_Kyoto).
În prezent cca. 1 % din necesarul de energie electrică a lumii se
realizeaza în centrale eoliene, dar se preconizează ca în 2020 acest
procentaj să ajungă la cca. 5 %. Statisticile arată că industria de
producere a energiei electrice pe seama energiei eoliene este ramura cu
cea mai rapidă dezvoltare în lume. Astfel în anul 1994 a existat o
capacitate instalată de 3700 MW, iar în anul 1995 această capacitate a
crescut la 4900 MW. În 1995 SUA a avut o putere instalată în centrale
eoliene de 1650 MW, Germania 1150 MW, Danemarca 610 MW, India
580 MW. În 1996 India avea 3000 de centrale eoliene cu o putere
instalată de 730 MW. Potenţialul eolian al Indiei este estimat la 80.000
MW.
Dezvoltarea unor politici energetice raţionale a determinat
formarea sectorului privat în acest domeniu.
După date din anul 2003, capacitatea centralelor eoliene instalate
în lume a fost de 39.400 MW, cu contribuţia a 50 de state. În ceea ce
priveşte Uniunea Europeană, cele 15 ţări participante contribuiau cu o
putere eoliană totală instalată de peste 28.000 de MW.
Pentru justificarea atributului de ramura cu cea mai rapidă
dezvoltare în lume, sunt prezentate mai jos câteva situaţii statistice
(ECRE, 2004), (IEA, 2007), (http://en.wikipedia.org/wiki).
Astfel, tabelul 2.1 ilustrează contribuţia primelor 10 ţări din lume,
la producerea de energie electrică pe seama energiei eoliene, la sfârşitul
anului 2002.
În tabelul 2.2. este ilustrată situaţia puterii centralelor eoliene
instalate la sfârşitul anului 2006, în primele cinci state din lume.
Ordinea primelor trei ţări a rămas neschimbată, iar participarea
lor este semnificativă (faţă de totalurile din tabelele de mai sus, cca.
60 %). Se observă că Gemania este lider mondial absolut, cu un avans
considerabil, faţă de cel de al doilea clasat, Spania.

50
 Se remarcă, de asemenea, progresul deosebit realizat de India,
care trece pe locul patru, având o putere eoliană instalată de două ori mai
mare decât cea a Danemarcei.

Tabelul 2.1. Puterea centralelor eoliene instalată la sfârşitul anului 2002.

Ţara Capacitatea instalată , Procentajul de

în MW participare,
în %
Germania 12.001 41.4
Spania 4.830 16.7
SUA 4.685 16.2
Danemarca 2.880 9.9
India 1.702 5.9
Italia 785 2.7
Olanda 688 2.4
Marea Britanie 552 1.9
China 468 1.6
Japonia 415 1.4
TOTAL 29.008 100
Tabelul 2.2. Puterea centralelor eoliene instalată la sfârşitul anului 2006.

Ţara Capacitatea instalată , Procentajul de

în MW participare,
în %
Germania 20.621 38,73
Spania 11.615 21,82
SUA 11.603 21,79
India 6.270 11,78
Danemarca 3.136 5,88
TOTAL 53.245 100

În ceea ce priveşte ritmurile de instalare a centralelor eoliene, în

anul 2006, în ţările mai dezvoltate, cifrele indicate în tabelul 2.3 sunt
semnificative. Este primul an în care SUA depăşeşte Germania. India
urcă pe locul trei şi apare, poate surprinzător pentru unii, China pe locul
cinci, care în statisticile anilor precedenţi ocupa locuri modeste .

51
 La sfârşitul anului 2006, puterea totală a centralelor eoliene
instalate în lume a fost de 74.223 MW, faţă de 59.091 MW la sfârşitul
anului 2005; ca rezultat al unei creşteri de 15.132 MW, în anul 2006
(http://en.wikipedia.org/wiki), (www.ewea.org).
În prezent Uniunea Europeană deţine o capacitate eoliană
instalată de peste 48.061 MW, urmând să ajungă, în 2010, la peste 75.000
MW (după estimări, posibil chiar 90.000 MW). La această putere
instalată se mai adaugă puterea instalată în alte patru ţări (vezi tabelul
2.4).
Tabelul 2.3. Puterea centralelor eoliene instalate în anului 2006.

Ţara Capacitatea instalată , în Procentajul de

MW participare, în %
SUA 2.454 23,89
Germania 2.233 21,74
India 1.840 17,92
Spania 1.587 15,45
China 1.347 13,12
Franţa 810 7,88
TOTAL 10.271 100

Tabelul 2.4. Puterea totală a energtiei eoliene instalate în statele UE

Energia eoliana a UE (MW)

Nr.
crt. Ţara 2006 2005 2004 2003 2002 2001
1 Germania 20.622 18.415 16.629 14.609 11.994 8.754
2 Spania 11.615 10.028 8.263 6.203 4.825 3.337
3 Danemarca 3.140 3.136 3.117 3.110 2.880 2.489
4 Italia 2.123 1.718 1.255 913 797 690
5 Anglia 1.963 1.353 888 648 552 474
6 Portugalia 1.716 1.022 522 299 194 131
7 Franţa 1.567 757 386 239 145 93
8 Olanda 1.560 1.219 1.078 912 688 486
9 Austria 965 819 606 415 139 94
10 Grecia 746 573 465 375 276 272
Primele zece ţări 46,017 39,040 33,209 27,723 22,490 16,820

52
 Nr.
Ţara 2006 2005 2004 2003 2002 2001
crt.
11 Irlanda 745 496 339 191 137 124
12 Suedia 572 510 442 399 345 293
13 Belgia 193 167 95 68 35 32
14 Polonia 152 83 63 30 5 18
15 Finlanda 86 82 82 52 43 39
16 Ungaria 61 18 6 3 1 1
17 Lituania 56 6 7 0 0 0
Republica
18 50 28 17 9 0 0
Cehă
19 Luxemburg 35 35 35 22 17 15
20 Bulgaria 32 10 1 0 0 0
21 Estonia 32 32 6 2 2 0
22 Latvia 27 27 26 26 1 1
23 Slovacia 5 5 5 3 0 0
24 România 3 2 1 0 0 0
25 Slovenia 0 0 0 0 0 0
26 Cipru 0 0 0 0 0 0
27 Malta 0 0 0 0 0 0
UE cei 27 (MW) 48.061 40.541 34.334 28.528 23.076 17.343
28 Norvegia 314 267 160 101
29 Ukraina 86 77
30 Turcia 51 20
31 Elveţia 12 12
Europa (MW) 48.545 40.898

În România, zonele recomandate pentru instalarea de parcuri

eoliene, sunt zona Dobrogei şi zona Moldovei, dar sunt avute în vedere
zonele înalte şi din alte regiuni, cum ar fi Ardealul (Chadjivassiliadis,
1996), (Garbacea ş.a., 1994), (Ilina ş.a., 1987), (Popescu ş.a., 1996),
(Voicu ş.a., 1996), (www.abb.com.ro), (www.enerco.go.ro/eolahtml).

53
 În prezent, în România, Green Energy Grup Bucureşti (infiinţat în
2005), a pus în funcţiune o centrală eoliană de 0,75 MW şi urmează
punerea în funcţiune a încă două centrale de 0,6 MW, în zona Tulcea.
Se află deja în funcţiune şi alte aerogeneratoare în România:
Martin Ilies a instalat prima turbină eoliană în Pasul Tihuţa, în anul 2005;
a fost deschis un parc eolian la Tureni, judeţul Cluj; 12 turbine eoliene
funcţionează deja lângă Baia Mare (www.evz.ro).
Mai recent se află în curs de perfectare formele de infiinţare a
unui parc eolian, în comuna Clujeană Marisel, la altitudinea
de 1230 m, unde după constatarea localnicilor „vântul suflă
aproape tot timpul, şase luni de la nord şi şase luni de la sud”
(www.ziuadecj.ro/action/article?ID=17463). Se are în vedere amenajarea
unei zone de 100 hectare, cu 18 aerogeneratroare, cu turnuri de cca. 100
m, cu o putere totală de 45 MW. Se pare că va fi parcul eolian situat la
ceea mai mare altitudine din Europa, detronând Franţa, cu parcul său
eoilan la 1000 m altitudine. Firmele germane EON Energy şi Nordex, cu
o experienţă vastă în domeniu, vor fi implicate la realizarea acestui parc.
În ceea ce priveşte viitorul energiei eoliene din România,
Ministerului Mediului a prezentat o hartă a resurselor de energie
regenerabile, din care rezultă o dezvoltare accelerată a fermelor de
centrale eoliene, cu o capacitatea totală instalată de 400 MW, până în
anul 2012.
În acest sens, firma Eviva Energy, subsidiara grupului portugez
Martifer, a concesionat deja în Dobrogea (Tulcea- Babadag), 260 hectare
de teren, în vederea instalării de ferme eoliene cu o capacitate iniţială de
48 MW.
Potenţialul eolian al României este destul de mare, fiind apreciat
la cca. 14.000 MW putere instalată, cea ce reprezintă un aport de energie
electrică de aproape 23.000 GWh/an.
În ceea ce priveşte celelalte ţări europene, o informaţie recentă de
la agenţia de presă ANSA, citată de Budapesta Business Journal (2007),
afirmă că Italia plănuieşte construirea a 500 de centrale eoliene, ceea ce
va face ca producţia de energie electrică, pe seama energiei eoliene, să
crească în Italia cu peste zece ori, faţă de momentul actual. Aceasta va
face ca, dacă Spania şi Danemarca, respectiv Germania, nu menţin un
ritm înalt al dezvoltării parcurilor eoliene, Italia să devină cel mai
puternic producător de energie electrică din surse eoliene în Europa.

54
 Se impune totuşi o precizare în legătura cu puterea instalată şi
puterea medie furnizată, pe o anumită perioadă de funcţionare, de către o
centrală eoliană.
Se ştie că energia eoliană este intermitentă, cu o variaţie
aleatoare, dependentă de mai mulţi factori naturali. Datorită acestei
intermitenţe, o centrală eoliană furnizează în medie doar cca. 25% din
puterea instalată, uneori, în zone favorabile, până la cca. 35%. Studiile
efectuate în acest sens estimează că, o capacitate eoliană convenţională
instalată de 1.000 MW, furnizează o putere medie continuă de doar cca.
333 MW. Aceasta este motivul pentru care se recomandă producerea
energiei electrice pe baza unor surse combinate. Astfel, centralele eoliene
pot funcţiona mai eficent, în cuplaj cu centrale solare sau centrale
hidroelectrice, permiţând realizarea unor curbe de generare mai aplatizate
şi asigurând alimentarea sigură a consumatorilor.
În largul mărilor şi la înălţimi, unde vânturile sunt mai puternice
şi mai constante, centralele eoliene pot produce până la 90% din puterea
instalată.
Deşi la început au fost ridicate o serie de bariere în calea
răspândirii centralelor eoliene, privind impactul acestora cu mediul
natural, la ora actuală se constată că practic nu există inconveniente
majore, ele fiind acceptate ca fiind chiar “prietenoase”, cu impact minim
asupra zonei de instalare.
Principalele caracteristici ale zonelor cu mai multe centrale
eoliene, numite ferme sau parcuri eoliene, sunt următoarele:
 aria necesară pentru producerea unui număr de kWh este cea mai
mică faţă de alte surse de energie;
 în cca. trei luni de zile după punerea în funcţiune generează o
cantitate de energie care recuperează energia consumată pentru
instalare;
 durata de funcţionare garantată de 20 – 25 de ani;
 emisia de gaze cu efect de seră în timpul instalării este
nesemnificativă;
 în timpul funcţionării nu există emisii de gaze cu efect de seră;
 centralele eoliene moderne sunt silenţioase şi de turaţie redusă
astfel încât nu provoacă poluare sonoră şi nu constituie un pericol
pentru păsări.

55
 În vederea amenajării unei zone pentru producerea de energie
electrică, din energie eoliană, se cer cunoscute sau identificate
caracteristicile eoliene ale zonei respective. Identificarea caracteristicilor
se face pe baza unor măsurători meteorologice, iar în prezent chiar pe
baza unor hărţi speciale, întocmite cu ajutorul unor sateliţi programaţi în
acest sens. Principalele caracteristici care trebuie cunoscute se referă la
viteza vântului (cu un caracter de variaţie aleator), direcţia vântului (o
direcţie dominantă sau variabilă), puterea teoretică conţinută în masa de
aer în mişcare (dependentă, de asemenea, de o serie de factori ca
densitatea aerului, prezenţa obstacolelor etc.).

2.2. Energia eoliană

Vânturile create de mişcarea orizontală sau aproape orizontală a
maselor de aer au viteze diferite, la diferite altitudini şi diferite condiţii
regionale. Este acceptată o scară a vitezei vântului, la o înălţime de 10 m
faţă de sol (Tabelul 2.5, după Beaufort) (www.repower.de),
(www.windenergy.org), (www.windpower.org), (www.windpower.com).
Tabelul 2.5 Scara vitezelor vântului după Beaufort.

Viteza vântului la Scara Beaufort Caracterizare

10 m de sol, m/s
0.0 – 0.4 0 Calm
0.4 – 1.8 1
1.8 – 3.6 2 Slab
3.6 – 5.8 3
5.8 – 8.5 4 Moderat
8.5 – 11 5 Proaspăt/răcoritor
11 – 14 6 Puternic
14 – 17 7
17 – 21 8 Furtună
21 – 25 9
25 – 29 10 Furtună puternică
29 -34 11
>34 12 Uragan

Masele de aer în mişcare dezvoltă o energie cinetică:

56
 1 2
E mv , <J> (2.1)
2

unde: m este masa de aer în mişcare, în <kg> ,

v – viteza vântului, în <m/s> .
Pe de altă parte, masa de aer în mişcare se poate aprecia cu
relaţia:

m  Av , < kg > (2.2)

unde: ρ este densitatea masei de aer, în <kg/m3>,

A – aria secţiunii de trecere, <în m2>,
τ - timpul, în <s>.

Relativ la densitatea aerului se precizează faptul că aceasta

variază sensibil cu temperatura, zona geografică, deci şi cu anotimpul. La
presiunea atmosferică standard valorile densităţilor sunt prezentate în
tabelul 2.6.
Tabelul 2.6. Densitatea aerului.

Temperatura, Densitatea, Conţinutul maxim de apă,

o Celsius kg/m3 kg/m3
- 25 1,423
-20 1,395
- 15 1,368
- 10 1,342
-5 1,317
0 1,292 0,005
5 1,269 0,007
10 1,247 0,009
15 1,225* 0,013
20 1,204 0,017
25 1,184 0,023
30 1,165 0,030
35 1,146 0,039
40 1,127 0,051
*) Această densitate este utilizată ca mărime de calcul standard în industria energiei eoliene.

57
 Avându-se în vedere (2.2), energia cinetică a masei de aer în
mişcare, devine:
1
E  Av 3 . < J > (2.3)
2
Puterea P dezvoltată de masa de aer în mişcare, care are la
intrarea în captator viteza v, iar la ieşirea din captator viteza zero, adică
teoretic cedează în întregime energia sa, este:
E 1
P   Av 3 .< W > (2.4)
 2
Dacă curentul de aer, care cedează energia sa mediului, este
delimitat de o suprafaţă cilindrică, cu diametrul D, creat prin mişcarea de
rotaţie a elicei, atunci puterea teoretică dezvoltată devine:
1
P  Dv 3 . < W > (2.5)
8
Putereile teoretice ale vântului, la nivelul mării, la presiunea
atmosferică standard, temperatura 15 o C şi densitate 1,225 kg/m3, în
funcţie de viteza vântului, sunt prezentate în tabelul 2.7.

Tabelul 2.7. Puterile teoretice ale vântului.

m/s W/m2 m/s W/m2 m/s W/m2

0 0 8 313,6 16 2508,8
1 0,6 9 446,5 17 3009,2
2 4,9 10 612,5 18 3572,1
3 16,5 11 815,2 19 4201,1
4 39,2 12 1058,4 20 4900,0
5 76,2 13 1345,7 21 5672,4
6 132,3 14 1680,7 22 6521,9
7 210,1 15 2067,2 23 7452,3

În realitate, la ieşirea din captator, viteza nu scade la zero ci doar

se diminuează. Fenomenul a fost studiat prima dată de Betz, care a
introdus un factor de corecţie Cp, de forma:

 
C p  4a 1  a 2 , (2.6)
58
unde a este factorul de interferenţă (raportul vitezelor), având valori
cuprinse în intervalul 0  a  1 , (http://en.wikipedia.org/wiki),
(Guşa, 1994); (www.windenergy.org), (www.windpower.org),
(www.windpower.com).
Prin intermediul acestui factor se are în vedere faptul că fluxul de
aer, care traversează suprafaţa măturată de elicea captatorului, suferă o
deviaţie de la curgerea liniară (o dilatare în volum-vezi fig.2.20) şi în
consecinţă viteza scade de la valoarea v la valoarea v’< v. Adică, curentul
de aer în jurul captatorului, nu are forma cilindrică ci o formă mai
complicată, datorită componentei radiale a vitezei vântului, ce rezultă în
urma impactului acestuia cu elicea captatorului (vezi fig. 2.21)
S-a demonstrat că valoarea teoretică maximă a puterii cedate de
masa de aer în mişcare are loc pentru a ≈ 1/3, ceea ce conduce la o
valoare a factorului de corecţie de 0,593.
Prin urmare, puterea maximă, ce se poate obţine, din energia
cinetică a masei de aer în mişcare, este de maximum 59,3 % din puterea
teoretică dată de relaţia (2.5); această limită este cunoscută sub numele
de limita lui Betz.
Dacă se iau în consideraţie şi pierderile provocate de diverse
frecări, dependente în mare măsură şi de tehnologia de realizare a
instalaţiei eoliene, această putere teoretică trebuie diminuată cu încă 20%
- 50 %.
Avându-se în vedere caracterul aleator, în timp şi spaţiu, a vitezei
vântului, rezultă că şi putere dezvoltată are un caracter aleator.
Proiectanţii şi constructorii de centrale eoliene, utilizează în
calculele lor, o distribuţie a densităţii de probabilitate a vântului de tip
Weibull (fig. 2.1), valabilă pentru diverse zone amenajabile pentru
centrale eoliene (www.windpower.org); (www.windpower.com).
Rezultă că vitezele cele mai probabile sunt în jurul vitezei de
7m/s. Practica exploatării centralelor eoliene arată că viteze mai mari de
18 m/s sunt rare.
Înmulţind aceste probabilităţi ale vitezei vântului cu puterile
teoretice, din tabelul 2.7, rezultă curba de dispersie a puterii/energiei
vântului, în funcţie de viteza vântului (fig. 2.2), pentru o anumită zonă
amenajabilă. Curba a-, din fig. 2.2, arată energia conţinută în vânt, la
intrarea în captator, curba b- arată energia transformată, de către captator,
în energie mecanică de antrenare a generatorului, iar curba c- arată
cantitatea de energie electrică care se poate obţine de la o centrală
eoliană, aflată într-o anumită zonă (www1.eere.enrgy.gov).
59
 Fig. 2.1. Distribuţia Weibull a densităţii Fig. 2.2. Curba de distribuţie a
de probabilitate a vitezei vântului. puterii; a-teoretic disponibil, b-
utilizabil pe baza legii Betz şi c-
furnizat de centrala eoliană.

În vederea aprecierii potenţialului energetic eolian s-a introdus

noţiunea de densitate de putere a vântului p , ca fiind puterea medie
raportată la aria secţiunii transversale a curentului de aer:
P 1
p   v 3 , < W/m2 > (2.7)
A 2
respectiv noţiunea de densitatea medie de putere a vântului pm, în
intervalul de timp τ:
1 
p m   p d . (2.8)
 0
Cu aceste precizări, potenţialul eolian al unei zone geografice
poate fi estimat cu relaţia:

E   p d , < Wh/m2.an > (2.9)
0
unde intervalul de timp τ considerat este, de obicei, un an, adică 8760
ore.
Potenţiale eoliene eficient utilizabile se manifestă în zona
litoralurilor marine (on shore wind farms- pe coastă), în zona largului
litoralurilor marine (off shore wind farms– în largul mărilor; procedee
mai noi), pe ridicături şi în munţi. De asemenea, relieful, obstacolele de
diverse tipuri (construcţii, păduri etc.) şi schimbările sezoniere
influenţează sensibil utilizarea eficientă a potenţialului eolian existent.
Energia vântului depinde de energia cinetică a masei de aer în mişcare,
60
dar greutatea masei de aer depinde de densitatea aerului. Ori, densitatea
aerului variază mult, cu anotimpurile, existând o diferenţă sensibilă între
densitatea aerului iarna şi respectiv vara; densitatea aerului fiind mai
mare iarna. În consecinţă, centralele eoliene sunt mai eficiente iarna
decât vara. Aceasta este şi motivul pentru care, în unele ţări, centralele
eoliene lucrează în paralel cu centrale solare, care sunt foarte eficiente
vara şi mai puţin eficiente iarna.

2.3. Procese şi instalaţii în centrale

eoliene
În cadrul centralelor eoliene are loc transformarea/conversia
energiei eoliene, ca energie primară, datorată vântului, deci mişcării
orizontale sau aproape orizontale a maselor de aer, în altă formă de
energie: energie mecanică, energie electrică, energie termică etc., în
funcţie de necesităţile locului de utilizare.
Procesul de transformare a energiei eoliene în altă formă de
energie are loc prin intermediul unui captator eolian (numit şi turbină
eoliană sau rotor), care se roteşte într-un plan perpendicular pe direcţia
vântului sau într-un plan paralel cu direcţia vântului. Captatorul eolian
este compus dintr-un sistem de palete (sau elice), solidar legate de un ax,
prin intermediul unui butuc, care, fiind pus în mişcare de rotaţie, de către
masele de aer, dezvoltă o energie mecanică. Această energie mecanică se
poate utiliza ca atare (antrenarea pompelor, morilor, ciocanelor etc.) sau
poate fi convertită în altă formă de energie, prin utilizarea unor
convertoare corespunzătoare. În vederea obţinerii energiei electrice, drept
convertoare se folosesc generatoare electrice, de curent continuu sau de
curent alternativ, cuplate cu captatorul, fie direct, fie prin intermediul
unor transmisii cinematice corespunzătoare (cutii de viteze, eventual
prevăzute şi cu frâne). În vederea asigurării unei funcţionări corecte,
precum şi în vederea asigurării calităţii energiei electrice livrate,
subansamblul captator-transmisia cinematică – generator, este echipat
cu aparatura de supraveghere şi de automatizare corespunzătoare.
În prezent, cele mai răspândite şi utilizate sunt centralele eoliene
electrice, destinate transformării energiei cinetice a maselor de aer în
mişcare în energie electrică. Sunt cunoscute şi sub denumirea de
aerogeneratoare (AEG). Schiţa principială a unui aerogenerator, cu

61
părţile componente specifice şi cu echipamentele necesare conectării la o
reţea de distribuţie electrică, este prezentată în fig. 2.3.

Fig.2.3. Schiţa constructivă principială a unui aerogenerator şi

echipamentele auxiliare: 1- direcţia vântului; 2- butuc; 3- elice (pale); 4-
axul de joasă turaţie; 5- transmisia cinematică cu frână; 6- axul de turaţie
ridicată; 7- generatorul electric; 8- nacela; 9- unitate de control şi comandă;
10- turnul; 11- transformator ridicător; 12- substaţia electrică; 13- reţeaua de
distribuţie electrică.

O schiţă mai lămuritoare, privind structura unui aerogenerator, cu

principalele părţi componente, se găseşte în (www1.eere.enrgy.gov) şi
este prezentată în fig.2.4.
Necesitatea şi rolul elementelor componente din fig.2.4 va fi
lămurită în următoarele paragrafe.
Pe plan mondial sunt răspândite două modalităţi de obţinere a
energiei electrice: în unităţi individuale de capacitate mare sau mică şi cu
raportul randament/preţ avantajos, respectiv în aşa numitele
ferme/parcuri eoliene (wind farms), constituite din zeci, chiar sute de
unităţi cu puteri mari sau medii şi racordate la sistemele de distribuţie a
energiei electrice.

62
 Fig.2.4. Structura principială a unui aerogenerator: 1 – direcţia vântului; 2
+ 3 – rotorul, compus din butuc şi elice; 3 – elice; 4 – axul de joasă
turaţie; 5 – transmisia cinematică cu frâna; 6 – axul de turaţie ridicată; 7 –
generatorul electric; 8 – nacela cu anemometru; 9 – unitate de control şi
comandă (în nacelă sau pe sol); 10 – turnul; 14 – mecanism de orientare a
elicelor, în jurul axelor proprii longitudinale – pitch control; 15 –
mecanism de orientare a nacelei în direcţia vântului, cu motor propriu de
antrenare – yaw drive şi yaw motor, pe baza informaţiei furnizate de
anemometru şi ampenaj de vânt – wind vane.

O unitate centrală eoliană, de 4,5 MW, cu o înălţime de 180 de

metrii, funcţionează în Germania, din martie 2004, pe platoul
Wybelsumer, măturat de vânturile Mării Nordului.
Mai recent, în februarie 2005, în Germania a fost inaugurat cel
mai mare aerogenerator fabricat până în prezent, de către firma germană
REpower, de 5 MW, destinat efectuării unor cercetări privind
implementarea acestora în amenajări eoliene pe platourile mărilor (off
shore) (www.repower.de), (www.sciencedaily.com).

63
 Există şi oferte de unităţi individuale, de putere mică (cel mult de
ordinal a zeci de kW), în vederea deservirii unor utilizatori individuali,
izolaţi (vezi cap. 2.9).
Se poate observa că, faţă de energia electrică furnizată de
centralele convenţionale, bazate pe combustibili convenţionali, cu unităţi
de generare obişnuit cu puteri de zeci şi sute de MW, concentrate în
centrale termoelectrice sau în centrale electrice de termoficare (Olah ş.a.,
2005), energia electrică din surse eoliene se obţine în unităţi individuale
de puteri sensibil mai reduse (cel mult de ordinal MW-lor), eventual
distribuite geografic pe arii extinse.

2.3.1. Captatoare (turbine) eoliene

2.3.1.1. Clasificări ale captatoarelor eoliene.

De-a lungul secolelor de utilizare a energiei eoliene au fost

imaginate şi utilizate diverse modalităţi de captare a energiei cinetice
conţinute în masele de aer în mişcare. Avându-se în vedere principiul de
transformare a energiei cinetice a masei de aer în energie mecanică, de
rotaţie, de translaţie etc., se pot face diverse clasificări ale captatoarelor
eoliene (Guşa, 1994), (Ilie, 1984), (Nitu, 1980), (www.otherpower.com).

a) După criteriul cinematic, există două categorii de captatoare:

- captatori dinamici, care transformă energia cinetică a aerului într-
o mişcare de rotaţie sau de translaţie; sunt captatoare cel mai larg
utilizate;
- captatori statici, care realizează transformarea energiei cinetice a
aerului în altă formă de energie, fără a genera mişcarea unor părţi
componente; cu utilizări speciale.

b) După criteriul forţei motoare, care rezultă în urma interacţiunii

masei de aer cu captatorul, se pot deosebi cele două componente
ale forţei, ale căror acţiune individuală sau combinată generează
mişcarea dorită:
-forţa rezistentă (drag force), datorat impulsului mecanic al masei
de aer, transmis elicelor (palelor) în urma contactului elicea-masa
de aer; sunt numite şi captatoare cu rezistenţă aerodinamică;
- forţa portantă (lift force), datorat diferenţei de presiune pe cele
două flancuri ale elicelor, creat pe seama unei diferenţe de viteze
64
 ale masei de aer, care spală flancurile; numite şi captatori cu
portanţă aerodinamică (similar cu aripile avioanelor);
- captatoare cu rezistenţă şi portanţă.
c) După criteriul mişcării realizate la ieşirea captatorului, se pot
deosebi captatoare:
- cu mişcare de rotaţie;
- cu mişcare oscilantă;
d) După criteriul poziţiei axului captatorului, faţă de direcţia vitezei
vântului, se deosebesc:
- captatoare cu ax orizontal, având axul paralel cu direcţia fluxului
de aer;
- captatoare cu ax vertical, având axul perpendicular pe direcţia
fluxului de aer;
e) După criteriul unghiului de incidenţă al masei de aer pe suprafaţa
captatorului în vederea generării forţei motoare:
- captatoare cu unghi de incidenţă constant, la care unghiul format
de vectorul viteză a vântului şi suprafaţa palelor este constant;
situaţia în care se dezvoltă cuplu motor pe toată durata rotaţiei
rotorului;
- captatoare cu unghi de incidenţă variabil, la care în urma
modificării unghiului de incidenţă pot apare situaţii în care forţa
dezvoltată să devină forţă de frânare; proprietatea este exploatată la
reglarea vitezei şi puterii turbinelor eoliene.
f) După numărul de palete se cunosc şi se utilizează în prezent:
- captatoare cu o singură paletă;
- captatoare cu două palete;
- captatoare cu trei palete şi
- captatoare cu mai multe palete.

2.3.1.2. Elicele captatoarelor eoliene

După cum s-a precizat mai sus, captatorul eolian (numit şi rotor
sau elicea), este compus dintr-un sistem de palete, încastrate într-un
butuc, care se poate roti în jurul unui ax propriu.
Se poate pune întrebarea: care este fenomenul care pune în
mişcare rotorul?
65
 Elicele rotoarelor turbinelor eoliene moderne împrumută destul de
mult de la tehnicile de realizare a aripilor avioanelor, elicelor turbinelor
cu gaz sau elicopterelor, dar prezintă şi particulăţi esenţiale faţă de
acestea. Au fost observate două fenomene importante care sunt luate în
consideraţie atât la proiectarea aparatelor de zbor cât şi în timpul
zborurilor efectuate de acestea. Aceste fenomene, aşa cum se va arăta,
sunt luate în considerare atât la proiectarea şi realizarea captatoarelor
eoliene cât şi pe durata funcţionării acestora, în vederea unei siguranţe
sporite în timpul funcţionării şi a unei exploatări eficiente.
În vederea explicării acestor fenomene, în fig. 2.5, se prezintă
secţiunea transversală a aripii unui avion, aflat în diverse pozitii relative
faţă de fluxul de aer, în care se află (www.windpower.dk).

a) b)

c)
Fig. 2. 5. Poziţia relativă a aripii, faţă de fluxul de aer.

În cazul fig.2.5.a, fluxul de aer va fi despicat de muchia de atac a

aripei şi, datorită profilării corespunzătoare a suprafeţelor inferioare şi
superioare, fluxul de aer de deasupra secţiunii aripei va aluneca cu viteză
mai mare. Se crează astfel o diferenţă de presiune, iar aceasta generează
o forţă, cu acţiune de jos în sus, numit forţa ascensională/portantă (lift-în
engleză). Direcţia forţei ascensionale este perpendiculară pe direcţia
fluxului de aer (fig.2.5.b); aparatul de zbor este menţinut în aer.

66
 În dorinţa de a ridica aparatul de zbor la altitudini mai mari, se
modifică poziţia muchiei de atac, a aripii, faţă de direcţia fluxului de aer,
în conformitate cu fig.2.5.c. În primul moment, forţa ascensională creşte.
După aceasta însă, fluxul de aer de deasupra aripii se desprinde de aripă
(nu mai aderă la suprafaţa aripii), generând vortexuri neregulate
(turbulenţe), care diminuează sau chiar elimină forţa ascensională;
aparatul de zbor se poate prăbuşi. Fenomenul poartă denumirea de
blocare (sau calare, pierdere de viteză) şi în cazul aparatelor de zbor se
impune evitarea fenomenului. În limba engleză fenomenul este cunoscut
sub denumirea de stall.
Aşa cum se va vedea, la proiectarea şi funcţionarea
aerogeneratoarelor moderne, ambele fenomene sunt luate în
consideraţie. Prin utilizarea potrivită, premeditată, a acestor fenomene se
poate regla puterea de ieşire a aerogeneratoarelor şi se poate realiza
protecţia lor în cazul vânturilor extreme (rafale), dar rare, care pot cauza
deteriorarea acestora.

Numărul de palete

Primele turbine eoliene realizate au avut mai multe palete, cu

suprafaţa totală mare (fig.2.6).
La scara redusă, asemenea turbine mai sunt utilizate în domeniul
pompelor eoliene şi a unor mori eoliene, având o eficienţă aerodinamică
redusă. În schimb, suprafaţa mare a paletelor asigură cupluri mari de
pornire, chiar la vânturi slabe, capabile să pună în mişcare rotorul.

67
 Fig.2.6. Captator eolian cu mai multe palete

Deoarece probabilitatea de apariţie a unor vânturi slabe este mai

mare decât a celora puternice, rezultă o funcţionare aproape continuu, pe
durata unui an, a unor asemenea construcţii. În acest fel, devin foarte
eficiente pentru gospodării izolate, rezolvând adesea atât problema apei
necesare cât şi a energiei electrice necesare.
În general, numărul de palete rotorice este o opţiune deschisă,
urmând ca adoptarea să se facă după o serie de cerinţe cum ar fi
stabilitatea structurii, greutatea, eficienţa aerodinamică, zgomote
generate, costul etc. Practica exploatării centralelor eoliene arată că
concepţia, potrivit căreia dublarea numărului de palete conduce la
dublarea puterii furnizate de turbine, este greşită. Mai mult, este posibil
ca puterea furnizată să scadă simţitor (www.windpower.dk).
La proiectarea unei turbine eoliene se porneşte, obişnuit, de la
viteza de rotaţie sau a gamei vitezelor de rotaţie acceptabile, după care se
adoptă aria totală a paletelor, în raport cu aria “măturată” de paletele în
rotaţie (o proporţie fixată din aceasta din urmă; fiind invers proporţională
cu viteza adoptată), în vederea realizarii unei eficienţe maxime. Având
aria totală adoptată, se determină numărul, forma şi dimensiunile
paletelor (www.windenergy.org).
Turbinele moderne, actuale, sunt proiectate şi realizate cu un
număr impar de palete ale rotorului, în scopul realizării unui
subansamblu stabil şi operaţional, pentru condiţiile de funcţionare
particulare ele locului concret de utilizare. Calculele şi încercările
68
experimentale, mai vechi sau chiar recente, arată că rotoarele cu un
număr impar de palete (cel puţin trei) posedă o dinamică apropiată cu al
unui disc, o dinamică stabilă, ceea ce cumpăneşte în dinamica întregului
sistem. Problemele de instabilitate ale rotoarelor cu un număr par de
palete se datoresc faptului că paletele care se află, chiar în acelaşi
moment, unul în cel mai înalt punct, după direcţia verticalei care trece
prin centrul de rotaţie al axului elicei (al butucului), iar celălalt în dreptul
turnului, sunt supuse unor forţe mult diferite. Anume, pala superioară
primeşte forţa maximă, iar pala inferioară este supusă unei forţe sensibil
diminuate, atât datorită diferenţei de nivel, la care se află cele două pale,
cât şi datorită efectului de reacţie al turnului.
Prima turbină eoliană cu trei palete, cu un impact puternic asupra
evoluţiei şi dezvoltării acestora, a fost proiectată şi construită în
Danemarca, între anii 1956- 1957, fiind cunoscută sub denumirea de
turbina Gedser (fig.2.7). Rotorul turbinei a fost cuplat cu un generator
asincron de 200 kW şi a fost prevăzut cu un mecanism de menţinere a
turbinei (nacelei) pe direcţia vântului, cu ajutorul unui motor electric
(yaw mechanism -vezi fig. 2.4) (http://telosnet.com/wind ).
Această turbină a stat la baza proiectării şi realizării turbinelor
moderne cu trei palete, după ce în 1975, NASA a cerut modernizarea
acestor turbine în vederea utilizării lor în SUA. În fig.2.8, se prezintă
fotografia unei turbine eoliene moderne cu trei palete, de 2.5 MW, având
diametrul rotorului de 80 m.

69
 Fig. 2.8. Turbină eoliană modernă
Fig. 2.7. Turbina eoliană Gedser. cu trei palete.

Mai sunt folosite construcţii, ceva mai vechi, cu una sau două
palete rotorice, dar care, deşi oferă avantaje teoretice privind reducerea
costului şi a greutăţii, prin reducerea numărului de palete, prezintă o serie
de dezavantaje care elimină de pe piaţa concurenţială, faţă de cele cu trei
palete. În primul rând, în vederea realizării unei puteri echivalente cu
puterea furnizată de o turbină cu trei palete, se cer realizate turaţii
superioare, şi sunt generatoare de zgomote mai supărătoare. Apoi se cer
luate în evidenţă problemele de instabilitate ale unor asemenea structuri,
menţionate mai sus. De subliniat că, la turbinele cu o singură paletă, se
impune utilizarea unei contragreutăţi, pe un braţ opus paletei, în scopul
unei echilibrări statice şi dinamice mai bune.
Paletele turbinelor eoliene funcţionează în condiţii dificile, cu
variaţii aleatorii ale vitezei, puterii şi direcţiei vântului precum şi în
condiţii climaterice variabile (soare puternic, ploaie, zăpadă, geruri etc.).
Ca urmare, ele sunt supuse la solicitări complexe de încovoiere,
intindere, răsucire şi, nu în ultimul rând, la solicitări de oboseală ale
materialului din care sunt confecţionate. În consecinţă, la realizarea
paletelor turbinelor moderne se folosesc, ca materiale, fibre de sticlă sau
fibre de carbon armate în răşini epoxidice sau poliesterice; la unele

70
construcţii, pentru realizarea structurii de rezistenţă, se foloseşte chiar
lemnul impregnat cu răşini şi îmbrăcat cu fibre de sticlă armată în răşini.
Nu se folosesc metale, deoarece rezistenţa la oboseală a acestora este
redusă şi în plus au o greutate specifică mai mare.

În vederea limitării efectelor vânturilor extreme, constructorii de

turbine eoliene au adoptat soluţia cu elice lungi, subţiri şi în număr redus
(fig.2.8).

Mai mult, în vederea protejării rotoarelor, respectiv în vederea

reglării puterii preluate de turbină de la fluxul de aer în mişcare (vezi
§2.5) , palele acestora, ancorate într-un butuc (vezi fig.2.4), au o secţiune
variabilă (profilată), de-a lungul lungimii palei. Anume, în vecinătatea
butucului secţiunea este mare, aproape circulară, iar îngustarea secţiunii
este accentuată. Spre extremităţi, suprafaţa secţiunii scade, iar îngustarea
secţiunii este mai puţin pronunţată (ca în fig.2.4 şi 2.9). Ca urmare,
fenomenul de blocare (stall) porneşte de la baza elicelor, unde secţiune
aripei se îngustează mai repede decât fluxul de aer, care trece pe lângă
suprafaţa elicei. Datorită formei profilate, ca mai sus, la vânturi
puternice, în vecinătatea butucului, fenomenele de vortex în spatele elicei
vor fi mai puternice, deoarece fluxul de aer se desprinde mai puternic de
suprafaţa paletelor, rezultând un efect de frânare benefic, atât pentru
reglarea puterii aerogeneratoarelor, cât şi pentru protejarea mecanică a
captatoarelor. Mai mult, pentru a asigura unghiuri de atac constante, pe
toată lungimea palelor, acestea sunt uşor răsucite, de la bază spre
extremitate (o formă uşor elicoidală).

La unele construcţii palele pot efectua deplasări unghiulare

controlate, în zonele de încastrare în butuc (14 din fig.2.4 şi 2 din
fig.2.12.b, respectiv §2.5.1), cu ajutorul unui mecanism specializat (pitch
mechanism), în jurul axelor longitudinale (se modifică pasul elicei), în
vederea asigurării unui unghi de atac convenabil, de-a lungul palelor,
indiferent de viteza vântului (se acţionează asupra forţei portante).

Suprafeţele elicelor, expuse vântului, sunt netede şi foarte bine

lustruite.

În cazul turbinelor eoliene moderne, lungimea paletelor acestora

sunt considerabile (cu lungimi de până la zeci de metri: 60 - 80 m); ca
urmare transportul acestora de la local de fabricare şi până la locul de
71
montare, poate constitui o problemă, atât financiară cât şi tehnică (vezi
fig.2.9).

Fig.2.9. Transportul unei pale de turbină eoliană modernă

Poziţia axului captatoarelor eoliene

Captatoare cu ax orizontal

Cele mai utilizate şi mai moderne turbine eoliene sunt cele cu ax

orizontal, fig.2.8 şi fig.2.10.a. La acestea, fluxul de aer, care loveşte
palele rotorului, are o direcţie paralelă cu axul de rotaţie al rotorului;
similar cu turbinele hidraulice moderne. Funcţionarea lor se bazează pe
apariţia forţei portante la cele două feţe ale paletelor rotorului.
În vederea unei funcţionări eficiente necesită dispozitive de
orientare a axului de rotaţie (a captatorului) după direcţie vântului (yaw
mechanism), respectiv dispozitive de modificare a pasului elicelor (pitch
mechanism).
În cazul turbinelor eoliene de putere mică orientarea după direcţia
vântului se realizează cu ajutorul giruetei (a ampenajului) fixat de nacela,
iar în cazul celora de putere mare un senzor al direcţiei vântului comandă
mecanismul de orientare acţionat de un motor de putere corespunzătoare
(deplasări unghiulare în jurul axului longitudinal al turnului de susţinere
–yaw mechanism –fig.2.4).
În mod obişnuit axul turbinei este cuplat cu un generator electric,
prin intermediul unei transmisii cinematice, în vederea sporirii eficienţei
generatorului (prin creşterea vitezei unghiulare de rotire a generatorului).
72
 Există două posibilităţi de amplasare a rotorului (captatorului)
faţă de turn: în faţa turnului (pe direcţia vântului- upwind; figurile 2.3,
2.4, 2.6 – 2.8 şi 2.10) sau în spatele turnului (downwind).
În primul caz, rotorul primeşte direct vântul, fără efectul de
umbrire de către turn. În schimb necesită mecanism de orientare după
direcţia vântului, palele trebuie să fie mai rigide şi amplasate la o anumită
distanţă faţă de turn (în vederea evitării posibilităţii de lovire a turnului,
sub efectul unor vânturi puternice); existând şi o uşoară reacţie a turnului,
datorită ricoşării vântului (necesită turnuri cu suprafeţe netede şi cu
secţiune circulară).
În cel de al doilea caz, rotorul se află în spatele turnului, primind
deci un flux de aer mai fluctuant (chiar turbulent), datorită efectului de
umbrire. Dacă nacela este corect proiectată, soluţia nu necesită mecanism
suplimentar de orientare după vânt, deoarece aceasta este capabilă de a se
auto orienta după direcţia vântului în mod pasiv; acest avantaj trebuie
exploatat cu atenţie, deoarece există riscul ca nacela să efectueze
deplasări unghiulare succesive, în acelaşi sens, provocând încurcarea
cablurilor de legătură. Întreaga construcţie poate fi mai flexibilă, inclusiv
paletele, deoarece chiar la vânturi puternice, nu apare pericolul de lovire
a turnului de către pale.
Marea majoritate a aerogeneratoarelor moderne sunt construite cu
rotorul în faţa turnului.
Nacela este astfel proiectată încât centrul său de greutate să cadă
pe axul turnului.

Fig.2.10. Captatoare cu ax orizontal (a) şi cu ax vertical (b şi c)

Captatoarele cu ax orizontal prezintă următoarele avantaje:

73
 Palele turbinei în faţa turnului, cu centrul de greutate al nacelei în
axul turnului, reprezintă o construcţie stabilă;
 Abilitatea captatorului, deci a nacelei, de a se orienta după
direcţia vântului, cu unghi de atac potrivit, permite colectarea
energiei maxime a maselor de aer în mişcare;
 Abilitatea palelor de a se roti în jurul propriilor axe longitudinale
minimizează posibilităţile de avariere a acestora şi în plus permite
o reglare fină a puterii absorbite;
 Acces la vânturi mai puternice, prin amplasarea turbinei la
înălţimi corespunzătoare, cu ajutorul turnului; se ştie că în zone
cu vânturi propice, la fiecare 10 m, pe direcţia verticală, viteza
vântului creşte cu cca. 20%, iar puterea de ieşire cu cca. 34%;
 Prin lungimea corespunzătoare ale turnurilor, chiar în cazul
terenurilor inegale sau a amenajărilor în largul mărilor, turbinele
pot fi amplasate la înălţimi optime;
 Pot fi amplasate în păduri, deasupra lizierei pădurii;
 Majoritate turbinelor cu ax orizontal sunt cu autopornire;
 Pot fi financiar avantajoase, de dimensiuni mari, deci cu producţia
de energie electrică importantă, fără a necesita nici un fel de
combustibil.

Ca dezavantaje pot fi menţionate următoarele:

 Funcţionarea dificilă în apropierea solului unde se pot manifesta
frecvent turbulenţe; o funcţionare sigură şi eficientă se realizează
în vânturi liniştite cu curgere laminară;
 Turnurile şi palele lungi (de peste 55 m) crează dificultăţi în
transportul acestora; în consecinţă costul echipamentului de
instalare poate creşte până la chiar 20 % din costul total;
 Dificultăţi de instalare la mare înălţime; sunt necesare macarale
speciale şi personal corespunzător calificat;
 Pot afecta instalaţiile radar din vecinătate;
 Pot determina opoziţia localnicilor, privind impactul asupra ariei
vizuale;
 Turnurile din amenajările în largul mărilor (off shore) pot
constitui o problemă pentru navigaţie; ca urmare se recomandă ca
asemenea ferme eoliene să fie amplasate în mări cu mică
adâncime;

74
  Turbulenbţele pot genera solicitări la oboseală cauzând defectarea
structurilor respective.

Captatoare cu ax vertical

Turbinele eoliene cu axul vertical, seamănă cu turbinele de apă

vechi, la care direcţia fluxului de aer este perpendiculară pe direcţia
axului de rotaţie al captatorului (de exemplu fig.2.10.b şi c).
Funcţionează pe baza cuplului creat de diferenţele dintre forţele
aerodinamice exercitate asupra bordului de atac şi de fugă ale palelor,
expuse pe rând vântului. Prezintă unele avantaje teoretice, cum ar fi:
amplasarea generatorului şi a cutiei de viteze pe sol, respectiv faptul că
nu necesită mecanism de orientare după direcţia vântului. În schimb,
dezavantajele sunt mai importante: energia vîntului în vecinătatea solului
este redusă, unele tipuri constructive nu pornesc singure (necesită un
impuls mecanic de pornire- uşor realizabil în cazul conectării
generatoarelor la o reţea de distribuţie), cuplul este pulsator, necesită
ancorarea lagărului superior, eficienţa redusă.

Se cunosc diverse subtipuri constructive de turbine eoliene cu ax

vertical (Darrieus, Savonius, Flettner, Vortex, cu pânză rotativă etc.).
Schiţa unei turbine, cu ax vertical, destul de cunoscută şi cu o
eficienţă bună, este prezentată în fig.10.b; posedă două sau trei palete,
având aproximativ forma literei C (cunoscută sub denumirea de turbina
Darrieus -“eggbeater”). Ca dezavantaje ale acestui tip se pot menţiona:
produce un cuplu pulsator şi cuplul de pornire este foarte slab, necesitând
surse exterioare de pornire. Există variante constructive cu unghi de atac
(pitch) variabil, ceea ce permite reducerea pulsaţiilor cuplului creat,
realizarea de cupluri de pornire mai mari (posibilitatea autopornirii),
funcţionarea mai eficientă în vânturi turbulente etc.
O construcţie recentă de turbină eoliană cu ax vertical şi pânza
rotativă se află în Croaţia, la Osijek (fig.2.11). Turbina are trei pânze, cu
suprafeţe variabile şi cu pornirea la vânturi doar de 2 m/s, ceea ce
permite producerea de energie electrică în regim aproape continuu, dar la
puteri mai reduse.

75
 Fig.2.11. Turbina cu ax vertical şi pânza rotativă

O altă construcţie întălnită este şi turbina Savonius, în diverse

forme de realizare. Principial, în loc de palete are nişte cupe;
funcţionează atât pe baza diferenţei de rezistenţă (drag force) cât şi
datorită impulsului creat de schimbarea direcţiei fluxului de aer. Ca
urmare creşte cuplul de pornire şi se aplatizează oscilaţiile cuplului
dezvoltat.
Se cunosc şi turbine eoliene cu ax vertical care funcţionează pe
baza efectului forţei portante (lift force) ce se manifestă asupra unor pale
din aluminiu, realizate prin procedeul de extrudare. Sunt prezentate sub
denumirea de “windstar turbines” şi în general posedă mai multe axe
verticale, cu generatoare proprii de 50-75 de kW fiecare.

Avantajele utilizării captatoarelor cu ax vertical:

 Întreţinere uşoară deoarece majoritatea elementelor componente
se află la nivelul solului. Aripile sau palele rotorului sunt legate
de un ax, prin intermediul unor braţe, axul respectiv sprijinindu-se
pe două lagăre: unul inferior iar altul superior, ancorat
corespunzător. Axul rotativ antrenează un generator, prin
intermediul unei transmisii cinematice (aflate pe sol);
 Având pale verticale nu necesită dispozitiv de orientare (yaw
mechanism –fig.2.4) după direcţia vântului; se reduc costurile;
 Posedă un unghi mai mare de atac (pitch) al aripilor,
aerodinamica imbunătăţită în timp ce scade rezistenţa la presiuni
joase şi înalte;

76
  Pe vârfuri de deal, pe culmi şi trecători, puterea vântului este mai
mare în vecinătatea solului şi în consecinţă turbinele eoliene cu
axul vertical, amplasate în vecinătatea solului, pot produce
energie mai multă decât cele cu ax orizontal, amplasate la
înălţime;
 Structuri nu prea înalte pot fi realizate acolo unde legile zonei
respective nu permit amplasarea unor construcţii înalte;
 Transportarea şi instalarea nu ridică probleme speciale, deci nici
costuri mari;
 Nu necesită amplasarea pe turnuri înalte costisitoare;
 În general au viteză priferică a palelor mai redusă şi ca urmare
sunt mai uşor de decuplat în vânturile puternice.
Ca dezavantaje se pot menţiona:
 Cele mai multe aerogeneratoare cu ax vertical au o eficenţă doar
de 50% faţă de cele cu ax orizontal, datorită forţei rezistente
suplimentare a palelor în rotaţie; procentul se mai poate
îmbunătăţi prin construcţii speciale;
 Pot exista limitări serioase privind înălţimea şi aria măturată de
pale;
 În general se cer amplasate pe arii relativ plane;
 Cele mai multe tipuri posedă cupluri de pornire reduse;
 Cablurile de ancorare a lagărului superior pot provoca oscilaţii;
toată greutatea construcţiei cade pe lagărul de jos; în rafale de
vânt această încărcare creşte considerabil. În vederea diminuării
acestor efecte sunt necesare structuri de ancorare mai complicate
şi mai costisitoare.

2.3.2. Transmisia cinematică

Transmisia cinematică 5, din figurile 2.3 şi 2.4, corespunzătoare

construcţiilor clasice de aerogeneratoare, permite cuplarea butucului 3 al
captatorului eolian, cu generatorul electric 7, prin intermediul axelor de
turaţie joasă 4 (de cca. 19- 30 rot/min) şi de turaţie mare 6 (de cca. 1000
– 3000 rot/min), realizând potrivirea caracteristicilor mecanice ale
acestora, respectiv asigurarea funcţionării corecte ale acestora. În general
sunt realizate cu roţi dinţate cilindrice, drepte, în mai multe trepte (3 – 4),
având un raport de transmisie fix. Pot conţine mecanisme de ambreaj, de
frână şi de protecţie, respectiv sisteme de răcire a lubrefiantului. În cazul
77
utilizării de generatoare electrice de turaţie mare, transmisia cinematică
nu poate lipsi.
Prezenţa transmisiei cinematice implică creşterea gabaritelor şi a
greutăţii nacelei dar şi apariţia unor zgomote şi pierderi suplimentare de
energie, respectiv necesitatea unei întreţineri corespunzătoare.
În vederea diminuării pierderilor de energie prin frecare, respectiv
în vederea reducerii zgomotelor provocate de transmisiile cinematice,
roţile dinţate ale aerogeneratoarelor moderne sunt realizate după
tehnologii speciale. Astfel, miezul roţilor dinţate este fabricat din
materiale elastice, iar suprafeţele de contact ale dinţilor, atent şlefuite,
sunt tratate în mod special, în vederea creşterii rezistenţei la uzură.
Tratamentul constă în preîncălzirea acestora, urmată de o răcire lentă,
într-o pudră cu conţinut controlat de carbon. În timpul răcirii, carbonul
migrează spre suprafaţa dinţilor, acestea devenind mai rezistenţi la uzură.
În scopul modernizării, respectiv a reducerii costului, a greutăţii,
a uzurii (deci a creşterii duratei de utilizare) şi a simplificării
intervenţiilor de mentenanţă, au fost create aşa numitele aerogeneratoare
cu acţionare directă. În cazul acestora, axul butucului captatorului este
legat direct cu rotorul generatorului electric, care poate funcţiona la
turaţia captatorului.
Asemena construcţii sunt răspândite, mai de mult, la unităţi de
putere mică, de cel mult a câtorva zeci de kW, fiind exploatate avantajele
mai sus menţionate (http://news.bbc.co.uk), (www.bergey.com),
(www.energy.iastate.edu/renewable/wind), (www.nrel.gov/wind).
Unităţi, cu puteri de până la 3 kW, utilizând generatoare cu
magnet permanent în vederea încărcării bateriilor, sunt foarte răspândite
în telecomunicaţii la distanţă, în realizarea de bariere electrice, în sisteme
casnice izolate, pe ambarcaţiuni şi nu în ultimul rând sunt utilizate de
caravane şi popoarele nomadice. Cele cu puteri până la 30 kW, utilizează
generatoare cu magnet permanent sau generatoare cu reluctanţa variabilă.
În acest context, firma producătoare ENERCON, din Germania, a
pus la punct, după intense cercetări şi modelări, tehnologia de fabricare a
aerogeneratoarelor de mare putere moderne, cu acţionare directă; acestea
sunt puse deja la dispoziţia utilizatorilor de câţiva ani (aerogeneratorul de
tipul E112, de 4,5 MW a fost pus în funcţiune, în mai 2004). În figura
2.12, sunt prezentate schiţe constructive principiale, care lămuresc
soluţiile folosite (www.enercon.de/en), (www.enron.com ).

78
 a c

b d
Fig. 2.12. Schiţe principiale ale aerogeneratoarelor ENERCON:

a- modul de fixare a axului principal: 1- axul principal (de tipul fuzetă), 2- sistemul
de incastrare în turn, cu mecanismul de orientare după direcţia vântului (yaw
mechanism), 3- turn; b-subansamblu butuc-generator montat: 1- axul principal, 2-
butucul captatorului, 3- rotor, 4- stator, 5- turn, 6- sistemul de încastrare în turn; c-
vedere subansamblu generator de formă inelară, multipol: 1- rotor, 2- stator; d-
fotografia aerogeneratorului: 1- nacela, 2- butucul, 3- elicea, 4- turn.

Astfel, în fig.2.12.a, se prezintă schiţa soluţiei, cu axul principal

de tip fuzetă 1, cuplat rigid cu sistemul 2 de încastrare în turn, prevăzut
cu mecanism de orientare după direcţia vântului (yaw mechanism); acesta
din urmă este ancorat în turnul 3 al aerogeneratorului. Pe axul principal
1, din fig.2.12.b este fixat subansamblul butucului 2 al captatorului, legat
solidar cu rotorul 3 al generatorului, de tip inelar, prin intermediul unor
rulmenţi speciali (cilindro-conici pe două rânduri). Statorul 4, tot de tip
inelar (2 din fig.2.12.c), este fixat rigid în sistemul de încastrare 6, care se
sprijină pe turnul 5. În figura 2.12.b, se pot observa, de asemenea,
locaşurile de formă cilindrică ale butucului 2 în care se încastrează cele
trei pale ale captatorului, cu mecanismele pitch menţionate deja.
Datorită turaţiei reduse a rotorului captatorului şi generatorului,
de cca. 8 – 13 rot/min, generatorul utilizat este de tipul sincron,

79
multipolar, inelar, cu dimensiuni relativ mari. În consecinţă, nacela va
avea diametru mare, dar lungime sensibil mai redusă decât în cazul
construcţiilor clasice (figurile 2.3 şi 2.4). Datorită acestor dimensiuni,
greutatea totală a nacelei este apropiată de greutatea nacelelor
convenţionale deşi lipseşte transmisia cinematică.
În vederea găsirii unui compromis optim între greutatea totală a
nacelei, investiţiile necesare, costurile de exploatare şi de întreţinere,
respectiv producţia de energie realizată, în ultima perioadă au fost luate
în consideraţie aerogeneratoarele cu transmisia cinematică cu o singură
treaptă. Este ştiut că limita maximă, eficientă, a valorii raportului de
transmisie, cu o singură treaptă este 6. Ca urmare au fost realizate şi sunt
în curs de experimentare, aerogeneratoare cu o singură treaptă a
raportului de transmisie, de 5,7:1, de tipul planetar. Axul de turaţie
ridicată, având turaţiile de 40 – 146 rot/min, antreneză generatoare
multipolare cu magneţi permanenţi. Rezultă o structură mai compactă şi
cu greutate mai redusă.

Se aşteaptă ca exploatarea, pe termen lung, a soluţiilor prezentate,

să confirme beneficiile preconizate. Este ştiut deja faptul că, de exemplu,
rotorul generatorului ENERCON E70 (http://www.enercon.de/en ),
efectuează, în 20 de ani, un număr de turaţii egal cu numărul de turaţii
efectuat de rotorul unui generator, din componenţa unui aerogenerator
convenţional, în doar trei luni de zile! Este evident că, în acest fel, sunt
diminuate considerabil uzurile elementelor componente, iar problemele
de mentenanţă (de intreţinere periodică) devin mai simple. Aceste
aspecte devin foarte importante în special în cazul parcurilor eoliene off-
shore, dar şi a celora on-shore.

2.3.3. Convertoare de energie

Conversia energiei mecanice, rezultată din captarea energiei

vântului, în energie electrică, se realizează, pe baza legii conversiei
energiei

M  UI , (2.10)

cu ajutorul unor generatoare electrice (poziţia 7, din figurile 2.3 şi 2.4),

de diverse tipuri, în funcţie de necesităţile locului de utilizare (Berzan,
80
V., ş.a., (1996); Fransua, Al., ş.a., (1978); Fransua, Al., ş.a., (1986);
Gherghiu, I.S., ş.a., (1968)).
În relaţia (2.10):
ω este viteza unghiulară de rotire a arborelui, prin care se aplică
energia mecanică de intrare, în <rad/s>;
M- cuplul transmis axului de intrare, în <Nm>;
U- tensiunea la bornele de ieşire ale convertorului, în <V>;
I- curentul absorbit de consumatori, conectaţi la ieşirea
convertorului, în <A>.
Generatoarele electrice sunt, de fapt, maşini electrice, care
transformă energia mecanică primită la arbore în energie electrică
corespunzătoare, transmiţând această energie spre consumatori, direct sau
prin intermediul unei reţele de distribuţie corespunzătoare. Spre
deosebire de acestea, motoarele electrice, absorb energie electrică de la o
reţea şi dezvoltă pe arbore o putere mecanică de antrenare a unor
echipamente, fiind principalii consumatori de energie electrică.
În acest lant de conversie a energiei, indiferent de sensul
conversiei - energie mecanică în energie electrică sau energie electrică în
energie mecanică, au loc pierderi de energie. Pierderile pot fi de natură
mecanică (frecări în lagăre, în transmisii cinematice, în contacte
alunecătoare, cu aerul etc.) sau de natură electrică (pierderi în înfăşurări,
pierderi în cabluri sau linii electrice de legătură, pierderi în sistemele
feromagnetice etc.). Eficienţa/randamentul conversiei depinde, în foarte
mare măsură, de totalitatea pierderilor de energie, fiind un criteriu
important de competitivitate în faţa proiectanţilor şi producătoarelor de
convertoare de energie, în general, şi ale convertoarelor din structura
aerogeneratoarelor, în special, când apar şi probleme specifice de
dimensiuni şi de greutate.
Principiile de funcţionare ale generatoarelor electrice utilizate în
structura aerogeneratoarelor sunt similare cu cele ale generatoarelor de
utilizare convenţională (Lazu ş.a., 1962), (Yamayee and Bala, 1994).
În ceea ce priveşte, însă, condiţiile concrete de funcţionare,
respectiv construcţia concretă a generatoarelor din structrura
aerogeneratoarelor, se pot remarca diferenţe sensibile. Diferenţele sunt
determinate în special de caracterul fluctuant al sursei de energie
mecanică şi de modalităţile de conectare cu consumatorii. Sursa acestei
energii mecanice este, după cum s-a precizat deja, captatorul eolian care
primeşte, la intrare, energia fluctuantă a vântului.

81
 În aerogeneratoare vechi şi noi (moderne), se folosesc
următoarele tipuri de generatoare electrice: de curent continuu (cu
magnet permanent sau cu excitaţie electromagnetică), de curent
alternativ – sincron (GS) (cu magnet permanent sau cu excitaţie
electromagnetică) sau de curent alternativ – asincron (numite şi de
inducţie – GA) (cu rotor în scurtcircuit sau cu rotor bobinat).
Alegerea tipului de generator depinde, în primul rând, de
destinaţia aerogeneratorului, cât şi de particularităţile locului de
amplasare.
În ceea ce priveşte destinaţia, se pot avea în vedere următoarele:
- pentru consumatori izolaţi, deci distribuiţi geografic pe arii
extinse, fără legături cu sistemele de distribuţie convenţionale; în
funcţie de puterea necesară şi scopul urmărit, se pot folsi
generatoare de curent continuu, care alimentează direct grupuri de
baterii de acumulatoare, fiind completate eventual cu invertoare
pentru consumatori de curent alternativ; sunt utilizate şi
generatoare sincrone, cu magneţi permanenţi (numiţi adesea
alternatoare), urmate fie de redresoare simple, pentru alimentarea
bateriilor de acumulatoare, fie de un grup redresor-invertor pentru
alimentarea consumatorilor de curent alternativ; generatoare de
inducţie nu se folosesc, deoarece ele necesită o sursă de energie
reactivă, ceea ce complică structura şi costul echipamentului;
- pentru alimentarea unor reţele de distribuţie locale, în general de
curent alternativ, se folosesc aerogeneratoare echipate cu
generatoare sincrone (cu magnet permanent sau cu excitaţie
electromagnetică) sau cu generatoare de inducţie (cu rotor în scurt
circuit sau bobinat), cu conectare directă sau indirectă la reţeaua
respectivă de joasă tensiune (fără transformatoare, reţelele având
tensiuni de 400 V sau 690 V);
- pentru alimentarea unor reţele de distribuţie de arie largă sau
chiar naţională, toate de curent alternativ, de medie tensiune, de
tensiune înaltă sau ultraînaltă, cu valori standardizate, se folosesc,
de asemenea, generatoare sincrone sau asincrone, ca mai sus,
conectate la reţelele respective, direct sau indirect, prin
intermediul unor transformatoare ridicătoare de tensiune
corespunzătoare.
Generatoarele electrice de curent continuu sunt utilizate doar în
aerogeneratoare de mică putere, de construcţii mai vechi, chiar artizanale,
datorită performanţelor slabe şi a unei întreţineri pretenţioase. Astfel, se
82
ştie că asemenea generatoare necesită turaţii mari, deci taransmisia
cinematică de ridicare a turaţiei captatorului eolian nu poate lipsi;
prezenţa acesteia însemnând creşterea gabaritelor, a greutăţii şi creşterea
pierderilor de energie în lanţul cinematic. Mai mult, contactul alunecător
perii-colector întroduce frecări suplimentare şi pierderi de energie
suplimentare pe rezistenţa de contact variabil.
Generatoarele sincrone trifazate (GS), cu magnet permanent sau
cu excitaţia electromagnetică, sunt larg utilizate în structura
aerogeneratoarelor, în diverse variante constructive, determinate de locul
concret de utilizare.

a b c
Fig.2.13. Schiţe constructive ale generatoarelor sincrone: a- generator
sincron bipolar cu statorul 1, înfăşurarea statorică trifazată 2, rotorul bipolar
cu poli aparenţi 3 şi înfăşurarea de excitaţie rotorică 4; b-generator sincron
bipolar cu rotorul având polii înecaţi; c- generatorul sincron cu patru poli

Generatorul sincron este compus din două părţi constructive, de

bază (Lazu ş.a., 1962), (Yamayee and Bala, 1994):
- statorul, partea imobilă, cuprinde miezul feromagnetic statoric,
construit din tole de oţel electrotehnic izolate între ele, iar în
crestăturile practicate se află o înfăşurare trifazată, repartizată
(fig. 2.13, poziţiile 1 şi 2);
- rotorul, partea mobilă, cuprinde sistemul de excitare cu magneţi
permanenţi sau cu excitaţie electromagnetică şi circuitul
feromagnetic, de închidere a fluxului magnetic creat, eventual
inele colectoare de alimentare a înfăşurării rotorice cu tensiune
continuă (fig. 2.13, poziţiile 3 şi 4); sistemul magnetic al rotorului
poate fi cu poli aparenţi (fig. 2.13.a şi c) sau cu poli înecaţi (fig.
2.13.b), fiind realizat din piese feromagnetice masive.
În urma rotirii rotorului 3, cu viteza unghiulară ω m (rad/s) sau
turaţia n (rot/min), pe seama unei surse exterioare de energie mecanică
(captatorul eolian în cazul de faţă), câmpul magnetic rotitor, creat de
83
rotor, va induce în fazele înfăşurării statorice, un sistem trifazat de
tensiuni electromotoare alternative. Valoarea şi frecvenţa tensiunii
electromotoare induse vor fi determinate de numărul de poli ale
sistemului magnetic de pe rotor şi de viteza unghiulară relativă faţă de
stator (tabelul 2.8).
Tabelul 2.8. Legătura dintre numărul de poli, turaţia rotorului şi frecvenţa tensiunii
induse.

Numărul de poli Numărul de rotaţii/minut

50 Hz 60Hz
2 3000 3600
4 1500 1800
6 1000 1200
8 750 900
10 600 720
12 500 600

Puterea produsă de GS depinde de puterea sistemului de excitaţie

şi de puterea mecanică primită pe arbore de la captatorul eolian. Pentru o
construcţie dată, obţinerea unei tensiuni alternative de frecvenţă dorită,
implică necesitatea rotirii rotorului GS cu o turaţie constantă.
În vederea cuplării unui GS convenţional la o reţea de distribuţie
sau în paralel cu alte generatoare, cu frecvenţa fixată, se cer îndeplinite o
serie de condiţii severe de sincronizare. Condiţiile de sincronizare se
referă la necesitatea asigurării sincronismul fazelor, a egalităţii
tensiunilor şi a frecvenţei tensiunii generate. Sincronizarea înseamnă
aducerea mărimilor electrice caracteristice, menţionate mai sus, la valori
corespunzătoare sistemului, la care urmează a fi conectat GS respectiv.
Necesitatea operaţiilor de sincronizare complică problema conectării
directe la sistem a GS.
Majoritatea aerogeneratoarelor actuale utilizează GS cu 4 sau 6
poli rotorici şi o transmisie cinematică corespunzătoare.
În ultima perioadă au fost proiectate, realizate şi se află deja în
exploatare şi GS multipolare, care pot funcţiona corect, chiar la turaţii
relativ reduse ale rotorului ( vezi § 2.3.2).
La alegerea GS, pentru aerogeneratoare, se pot avea în vedere
variante cu GS cu viteză redusă şi gabarite mari sau GS cu viteze mari şi
gabarite reduse, variante care influenţează atât performanţele cât şi costul
84
întregului ansamblu. Există, la ora actuală, firme constructoare
recunoscute, cu o experienţă foarte bogată în domeniu (de exemplu firma
VESTAS, din Danemarca), care comercializează aerogeneretoare
prevăzute cu două GS: unul de turaţie mică (pentru vânturi slabe) şi altul
de turaţie mare (pentru vânturi puternice) (www.vestas.de),
(www.vestas.com/dk). De asemenea, modalităţile de răcire ale GS
influenţează atât gabaritele cât şi performanţele energetice; se preferă
răcirea cu apă, faţă de răcirea cu aer.

Generatorul asincron trifazat (GA), numit şi de inducţie, are

statorul de formă şi construcţie identice cu statorul unui generator sincron
trifazat (GS) (1 din fig. 2.14.a). În schimb rotorul, (2 din fig. 2.14.a),
diferă sensibil. Rotorul unui GA poate fi realizat sub forma rotoarelor în
scurt circuit (colivie de veveriţă) sau sub formă bobinată.
În primul caz, în crestăturile miezului magnetic rotoric, realizat
din tole electrotehnice izolate, se află un sistem de bare de cupru sau de
aluminiu, scurtcircuitate la capetele frontale ale rotorului, cu ajutorul
unor inele. În cel de al doilea caz, în crestăturile miezului rotoric se află o
înfăşurare repartizată, trifazată, identică cu ceea de pe stator.
Capetele înfăşurărilor, legate în stea, sunt aduse la trei inele de
contact, prin intermediul cărora şi a unor perii, există acces la aceste
înfăşurări. În cazul unor astfel de generatoare, apar probleme
suplimentare de întreţinere.
Utilizarea GA, constructiv identice cu motoarele asincrone
convenţionale, este răspândită doar în domeniul industriei eoliene şi în
industria hidroenergeticii de mică putere. Avantajele acestora, faţă de
GS, se referă în special la fiabilitatea ridicată şi la costuri mai reduse,
având şi unele proprietăţi utile pentru a fi utilizate în aerogeneratoare.

85
 a b
Fig.2.14. Generatorul asincron: a- schiţa generatorului cu statorul 1, rotorul 2 şi
axele magnetice ale fazelor statorice a-a’, b-b’ şi c-c’; b- caracteristica
mecanică cuplu (M)- turaţia (n) sau alunecarea (s), Mn -cuplul nominal (de
sarcină), Mp- cuplul de pornire, n – turaţia, ns- turaţia sincronă, s – alunecarea,
smax – alunecarea corespunzătoare cuplului maxim, P – punctual nominal de
funcţionare în regim de motor.

Pentru înţelegerea funcţionării GA, se prezintă, mai întâi, pe

scurt, funcţionarea în regim de motor asincron. În acest regim (zona MA
din fig. 2.14.b), cele trei faze statorice sunt conectate la o reţea de curent
alternativ trifazată, cu pulsaţia tensiunii ω1. Ca urmare, înfăşurarea
statorică crează un câmp învârtitor, de excitaţie, care se roteşte în sensul
succesiunii fazelor, cu viteza unghiulară Ω1:

1
1  , (2.11)
p

unde p este numărul de perechi de poli.

În momentul conectării statorului la reţeaua de alimentare, rotorul
stă pe loc, deci Ω 2 = 0. Ca urmare, în barele sau înfăşurările rotorului, se
induc tensiuni electromotoare alternative trifazate (t.e.m. - E2), cu
pulsaţia:

 2  p1  1 . (2.12)

Sistemul trifazat simetric de t.e.m. (E2) dă naştere la circulaţia de

curenţi în rotor (I2), care formează un sistem trifazat cu frecvenţa ω2,

86
având sensul câmpului statoric. Din interacţiunea câmpului statoric şi cel
rotoric, apare cuplul electromagnetic M:

3E 2 I 2 cos( E 2 , I 2 )
M  , (2.13)
1   2

care acţionează în sensul câmpului statoric. Dacă acest cuplu, numit

cuplu de pornire Mp, este mai mare decât cuplul nominal (de sarcină) Mn,
adică Mp> Mn, figura 2.14.b, atunci rotorul este pus în mişcare de rotaţie.
Accelerarea rotorului are loc până când cuplul dezvoltat de maşină este
mai mare decât cuplul de sarcină. În punctul P (fig.2.14.b), accelerarea
încetează, iar rotorul se va roti cu o viteză unghiulară constantă Ω2 < Ω1.
Ca urmare a vitezei relative modificate, pulsaţia t.e.m. induse în rotor va
fi:

 2  p (1   2 ). (2.14)

În tratate de specialitate fenomenul, de rămânerea a rotorului în

urma câmpului statoric, poartă denumirea de alunecare şi se defineşte
prin relaţia (Gherghiu ş.a., 1968), (Yamayee and Bala, 1994)):
  2
s 1 . (2.15)
1
La această turaţie a rotorului, pulsaţia t.e.m. E2 din rotor devine:

 2  s1 . (2.16)

La variaţia cuplului de sarcină Mn, punctul de funcţionare se

mută, mai sus sau mai jos, provocând variaţia vitezei Ω2, deci şi a
alunecării s, în limite relativ reduse. La mersul în gol, deci când maşina
nu are sarcină de antrenat, ci doar cuplurile de frecări proprii, care sunt
relativ reduse, viteza Ω2 creşte, dar nu poate atinge viteza câmpului Ω1.
Astfel pentru regimurile normale de funcţionare, ca motor, alunecarea
este cuprinsă între valorile s = 0,01 – 0,10.
În acest regim de funcţionare, motorul absoarbe de la reţea o
putere electrică, care este cedată parţial rotorului sub formă de putere
mecanică de antrenare a sarcinii,

P  M 2 , (2.17)
87
iar restul puterii absorbite serveşte la acoperirea pierderilor electrice, a
pierderilor în circuitele feromagnetice, respectiv pentru magnetizarea
maşinii. Maşina, neavând magneţi permanenţi sau electromagneţi de
creare a câmpului magnetic, va absorbi de la reţea puterea necesară
magnetizării, sub formă de putere reactivă, relativ importantă. La mersul
în gol, din această cauză, curentul rămâne mult în urma tensiunii de
alimentare, factorul de putere fiind aproape nul.
Pentru regimul de generator asincron, rotorul trebuie rotit cu o
maşină auxiliară, iar statorul se leagă la reţeaua electrică trifazată.
Dacă maşina auxiliară imprimă rotorului maşinii asincrone o
viteză Ω2= Ω1, fenomenul de inducţie electromagnetică nu se manifestă;
câmpul statoric şi barele rotorului se rotesc sincron; nu apar t.e.m. în
rotor, deci nici curenţi, ca urmare nu apar cupluri. În acest regim, de la
motorul auxiliar se absoarbă o putere mecanică, relativ mică, necesară
acoperirii pierderilor mecanice din maşină. De la reţeaua trifazată se
absoarbe un curent reactiv (de mărime aproximativ egală cu cel de la
regimul de motor), necesar creării fluxului util şi un curent activ pentru
acoperirea pierderilor electrice din înfăşurarea statorică şi a pierderilor
din fierul statorului.
Dacă în schimb, maşina auxiliară, imprimă rotorului o viteză mai
mare (zona GA, sub axa orizontală, din fig. 2.14.b), deci Ω2>Ω1,
alunecarea din relaţia (2.15) devine negativă. Datorită vitezei relative
dintre rotor şi câmpul statoric, în rotor se induc, din nou, t.e.m. care dau
naştere la cureţi. Din interacţiunea acestora apare cuplul electromagnetic
M, dar de data această cu semnul schimbat, negativ (relaţia 2.13, în care
Ω1-Ω2<0). Acest cuplu se opune acţiunii create de maşina auxiliară,
acţionând ca un cuplu rezistent. Putere mecanică (relaţia 2.17) creată de
acest cuplu, faţă de regimul de funcţionare ca motor, are semnul negativ;
adică maşina absoarbe o putere mecanică de la maşina auxiliară. Puterea
mecanică absorbită pe la arbore serveşte pentru acoperirea pierderilor
mecanice de frecare şi a pierderilor în fier, iar restul se transformă în
putere electrică, care prin intermediul câmpului electromagnetic se
transmite statorului, respectiv reţelei la care este legat statorul. Din
această putere electrică o mică parte se pierde pe înfăşurări. Se
subliniează că, în acest regim, maşina absoarbe energia reactivă de
magnetizare de la reţea, iar dacă reţeaua nu poate asigura această energie,
nu are loc autoexcitarea, iar maşina nu poate funcţiona ca generator.
Aceasta este motivul pentru care GA nu poate fi utilizat în cazul reţelelor
slabe, izolate.
88
 Se precizează faptul că, în cazul GA cu rotorul în scurt circuit,
alunecarea variază relativ puţin, atunci când se trece de la funcţionarea în
gol la funcţionarea în sarcină maximă admisibilă (la fel ca şi la motorul
asincron). În vederea extinderii plajei vitezelor de funcţionare, necesară
în aerogeneratoare, se folosesc GA cu rotorul bobinat, cu înfăşurările
rotorice legate la nişte rezistenţe, exterioare generatorului, prin
intermediul unor echipamente electronice corespunzătoare. Prin
modificarea valorii rezistenţei rotorice, se poate extinde plaja de variaţie
a alunecării, deci viteza de rotire a rotorului captatorului. Această
proprietate este exploatată în cazul aerogeneratoarelor cu turaţia variabilă
(vezi §2.6.2).

2.3.4. Turnul

Aşa cum rezultă din figurile 2.3, 2.4 şi 2.12, turnul 10 trebuie să
susţină greutatea nacelei, cu toate componentele sale principale:
captatorul eolian, transmisia cinematică, generatorul şi echipamentul de
deservire.
Pe de altă parte, proiectarea componentelor sus menţionate este
realizată pe baza evaluării conţinutului de energie ale vânturilor, din zona
geografică respectivă. Energia furnizată de un aerogenerator depinde de
suprafaţa măturată de rotorul captatorului şi de viteza vântului. Dacă se
dublează diametrul rotorului şi se menţin condiţiile de viteze ale vântului,
atunci aerogeneratorul va produce mai multă energie, de aproximativ
patru ori. Este evident că, un generator de putere mare va necesita o
putere de antrenare mai mare, deci un captator mai puternic, care
lucrează la vânturi puternice şi care are gabarite şi greutăţi mai mari.
În funcţie de zona de amplasare a aerogeneratoarelor, proiectanţii,
având în vedere condiţiile concrete ale zonei, pot adopta pentru un
generator de putere dată un captator cu diametru corespunzător sau
pentru un captator cu diametru dat, un generator corespunzător.
Un generator de putere mică necesită o putere de antrenare mică,
deci vânturi mai moderate, cu o probabilitate de apariţie mai mare; în
consecinţă, un asemenea aerogenerator poate funcţiona aproape tot
timpul, deci poate produce multă energie electrică.
Pe de altă parte, un generator de putere mare presupune existenţa
unor vânturi puternice, a căror probabilitate de apariţie să fie mai redusă;
ca urmare este posibil ca un asemenea generator să producă mai puţină

89
energie electrică, pentru aceeaşi perioadă de funcţionare cu a
generatorului de mică putere.
În concluzie, proiectanţii de amenajări eoliene, trebuie să
evalueze cu foarte mare atenţie potenţialul eolian al zonei, în care
urmează amplasarea aerogeneratoarelor.
În stadiul actual al tehnologiei energiei eoliene, proiectanţii şi
producătorii de aerogeneratoare, respectă, în mare măsură, puterile şi
dimensiunile aerogeneratoarelor moderne, prezentate în fig. 2.15.a.
(Yamayee and Bala, 1994). Faţă de dimensiunile şi puterile prezentate în
fig. 2.15.a, în funcţie de particularităţile concrete ale zonei respective,
proiectanţii pot adopta compromisuri, care să permită „recoltarea” unei
părţi cât mai mari din energia vânturilor. Particularitatea zonei poate
impune fie un captator de dimensiuni şi de putere mare, fie mai multe
captatoare de dimensiuni reduse, grupate în mod corespunzător.
În prezent, proiectanţii şi producătorii de aerogeneratoare, adoptă
turnuri de susţinere a nacelei şi captatorului, având înălţimea cel puţin
egală cu diametrul rotorului. Evident, în cadrul studiului geomorfologiei
locului de amplasare al aerogeneratoarelor proiectanţii trebuie să ţină
sema de clasa de rugozitate (roughness class), de înălţimea de
rugozitate (roughness length) şi de fenomenul de “tăierea vântului”
(wind shear), fig.2.15.b, valabile pentru o anumită zonă concretă.

a) b)
Fig. 2.15. Puterile şi dimensiunile aerogeneratoarelor moderne: a- puterile furnizate şi
diametrul rotorului captatorului; b- fenomenul de tăiere a vântului (wind shear)
90
 Viteza vântului, la altitudini joase, este puternic influenţată de
rugozitatea suprafeţei pământului (luciul apei, iarba tunsă sau ne tunsă,
etc.), de obstacolele existente (tufişuri, copaci, păduri, construcţii etc.),
de configuraţia concretă a zonei (ridicături, dealuri, munţi).
Astfel, suprafaţa liniştită a apelor are clasa de rugozitate zero. O
pistă de aterizere betonată, are clasa de rugozitate 0,5. Clasa de rugozitate
a unui teren agricol, cu case şi garduri vii protectoare de 8 m înălţime, la
intervale de 500 m, este 2.
Prin înălţime de rugozitate se înţelege înălţimea, faţă de sol, la
care viteza vântului poate lua valoarea zero, evident datorită configuraţiei
terenului respectiv şi a obstacolelor existente. Pot exista situaţii în care,
datorită configuraţiei zonei, vântul să-şi schimbe chiar direcţia, fig.2.16.

z0

z0
z0

Fig.2.16 Modificări ale vitezei vântului datorită unor obstacole.

Fenomenul de tăiere a vântului se referă la reducere pronunţată a

vitezei vântului, pe măsura apropierii de pământ (fig. 2.15.b). Această
modificare de viteză se poate calcula, dacă se determină, de exemplu prin
măsurători, valoarea vitezei la o înălţime dată şi dacă se cunoaşte
înălţimea de rugozitate a zonei, cu relaţia:
z
ln( )
z0
v  v ref , (2.18)
z ref
ln( )
z0
unde: v este viteza vântului la înălţimea z faţă de sol, ca necunoscută, în
<m/s>;
vref - viteza de referinţă, cunoscută (determinată), la nivelul de
referinţă zref , în <m/s>;
91
 zo – înălţimea de rugozitate, cunoscută sau calculată, pentru zona
respectivă, în <m>.
De exemplu, dacă se cunoaşte că la înălţimea de referinţă zref = 20
m, vântul bate cu o viteză de vref.=7,7 m/s, iar zo = 0,1 m, atunci, la
înălţime de 60 m, conform relaţie (2.18), viteza vântului va fi de 9,2966
m/s, iar la înălţimea de 5 m, va avea o valoare de doar 5,68 m/s (vezi
figura 2.15.b).
Rezultă că relaţia (2.18) este deosebit de importantă, pentru
proiectarea unei amenajări eoliene, respectiv pentru alegerea înălţimii
turnului de susţinere a nacelei şi captatorului.
Turnurile aerogeneratoarelor sunt realizate, pentru puteri mici, din
beton armat, din tuburi de oţel ancorate cu cabluri de oţel sau din
construcţii metalice sudate cu zăbrele (ancorate sau nu).
Pentru aerogeneratoare moderne de medie şi de mare putere
turnurile sunt realizate din tuburi de oţel, cu o anumită conicitate. În acest
fel rezultă o construcţie mai solidă şi economii de material. Sunt fabricate
din secţiuni de 20–30 m lungime (din considerente de transportabilitate),
prevăzute la capete cu manşoane, în vederea realizării îmbinărilor la locul
de montaj. În interior sunt prevăzute cu scări, scări rulante sau
ascensoare, pentru accesul personalului de întreţinere în nacela.
În prezent proiectanţii şi producătorii de aerogeneratoare au
elaborat câteva “justificări” de alegere a tipului de aerogenerator, deci şi
a înălţimii turnului.
Astfel, ca justificări pentru adoptarea de aerogeneratoare de
putere mare, se pot avea în vedere:
 Unităţile de putere mare furnizează energia electrică la preţuri
mai mici decât cele de putere medie sau mică; justificarea constă
în aceea că costurile fundaţiilor, a drumurilor de acces, a
conectării la o reţea de distribuţie, precum şi costul unor
echipamente comune (de electronică industrială şi de
automatizare), sunt oarecum independente de putere:
 Cele de putere mare sunt mai potrivite a fi utilizate pe coasta
mărilor sau în largul mărilor (ferme offshore wind power);
costurile fundaţiilor în acest caz nu cresc proporţional cu puterea
aerogeneratorului, iar costul mentenanţei este practic
independentă de puterea;
 Pentru amenajări eoliene în care este dificilă sau nerecomandată
amplasarea a mai multor aerogeneratoare de putere mică, poate

92
 rezulta o soluţie eficientă, prin instalarea unui aerogenerator înalt
şi de putere mare.

Ca justificări pentru adoptarea aerogeneratoarelor de putere mică,

se pot avea în vedere:
 Reţeaua electrică locală este incapabilă de a manipula energia
electrică furnizată de un aerogenerator de putere mare; cazul
consumatorilor aflaţi la mare distanţă, cu populaţia redusă, deci
consum de energie redus;
 Fluctuaţia de energie furnizată de către o fermă eoliană, compusă
din multe aerogeneratoare de putere mică, este mai redusă;
 Costurile privind utilizarea de macarale de dimensiuni mai reduse
în vederea montării, respectiv costurile de amenajare de drumuri
de acces pentru transportarea componentelor necesare, fac ca
unităţile de dimensiuni mai reduse să fie preferate, în anumite
zone;
 Riscul defectărilor neprevăzute (de exemplu trăsnete), în cazul
unităţilor distribuite este mai redus;
 Consideraţii de estetică a zonei pot favoriza soluţiile cu agregate
mici, distribuite.

2.4. Amenajări eoliene

În prezent, avându-se în vedere, locaţiile în care se pot amplasa
aerogeneratoare (turbine eoliene), se poate vorbi de următoarele
modalităţi de realizare a amenajărilor eoliene:
 Ferme eoliene (parcuri eoliene) în apele deschise ale mărilor şi
oceanelor (off-shore wind farms);
 Ferme eoliene amplasate lângă ţărm (near-shore wind farms);
 Ferme eoliene amplasate departe de linia de coastă (on-shore
wind farms);
 Centrale eoliene individuale, amplasate lângă utilizatori izolaţi.

2.4.1. Amenajări eoliene în apele deschise ale mărilor

şi oceanelor (off-shore)

Se consideră că sunt amenajări eoliene în apele deschise ale

mărilor şi oceanelor (off-shore) cele care se află la o distanţă de cel puţin
93
10 km de coastă, (http://telosnet.com/wind), (www.geocites.com).
Se pare că astfel de amenajări eoliene au un impact mai puţin „deranjant”
faţă de cele aflate pe sol. Aceasta datorită dimensiunilor aparente mai
reduse şi datorită reducerii zgomotelor; ambele pe seama distanţei faţă de
coastă. Deoarece inegalităţile de suprafaţă ale apelor, în special ale apelor
adânci, sunt mai puţin pronunţate decât cele ale solului, rezultă viteze
medii ale vânturilor mai mari şi, în consecinţă, înălţimea captatoarelor
faţă de nivelul apei poate fi redusă, în comparaţie cu înălţimea
captatoarelor de pe sol, cu aceeaş putere de ieşire.
Asemenea amenajări sau dovedit a fi practice şi eficiente chiar şi
în cazul unor ape mai puţin adânci. Cazul Danemarcei este ilustrativ în
acest sens. Astfel, Danemarca obţine 25- 30% din totalul energiei
electrice necesare pe seama unor ferme eoliene off-shore
(www.vestas.com/dk), (www.windpower.dk).
În marea majoritate a cazurilor, parcurile eoliene off-shore sunt
mult mai scumpe decât cele on-shore. Aceasta deoarece, în primul rând,
turnurile trebuie să aibă o lungime mai mare; se include şi lungimea
părţii aflate sub nivelul apei. Apoi fundaţiile turnurilor se realizează cu
costuri mult superioare faţă de costul fundaţiilor de pe sol. Transmisia
energiei electrice spre coastă se face cu ajutorul unor cabluri submarine,
de construcţii speciale (rezistente la acţiunile corozive ale apelor sărate
etc), cu costuri mai ridicate, dar şi costuri de amplasare mai ridicate.
Reparaţiile şi întreţinerea curentă, datorită accesului mai dificil, sunt de
asemenea mai scumpe. La toate acestea se mai adaugă necesitatea ca
întregul echipament să aibă o protecţie specială, împotriva mediului
marin umed şi sărat.
Totuşi, datorită producţiei de energie crescută, pe seama unui
număr mare de centrale eoliene de putere mare (de obicei peste 100 de
unităţi cu capacităţi unitare de peste 2 – 4 MW) şi o mai mare stabilitate a
vitezei vânturilor, costul mediu de producere se reduce sensibil, astfel
încât, la ora actuală, ideea unor asemenea amenajări eoliene a devenit
atractivă.
Cercetări mai recente, referitoare la creşterea performanţelor şi
competitivităţii diverselor soluţii, au în vedere realizarea de
aerogeneratoare plutitoare, ancorate, în largul mării. Acestea se pot
orienta singure, după direcţia dominantă a vântului şi, ca urmare, nu
necesită mecanismele scumpe şi complicate de orientare (vezi fig.2.4,
yaw mechanism), preţul lor şi costul întreţinerii scăzând considerabil. De
asemenea, se caută şi alte soluţii de creştere a eficienţei unor asemenea
94
amenajări, prin atribuirea de funcţii suplimentare turbinelor eoliene
componente; astfel se are în vedere crearea de aerosoli, care să contribuie
la evaporarea mai rapidă a apelor în vederea inducerii unor ploi, benefice
pentru coastă.

2.4.2. Amenajări eoliene lângă ţărm (near- shore wind

farms)

În general este acceptată ideea, conform căreia, o amenajare

eoliană aflată pe sol, la cel mult 3 km faţă de linia de litoral sau aflată în
largul mării la cel mult 10 km de sol, este o amenajare „lângă ţărm”.
Asemenea zone sunt considerate „vântoase” deoarece bate atât
vântul spre larg cât şi vântul spre ţărm. Această particularitate se
datoreşte încălzirii diferite a solului şi a apei, în timpul zilei, respectiv în
timpul nopţii, fenomen generator de mişcare a maselor de aer. Mai mult,
obişnuit, vânturile de la nivelul mării transportă mai multă energie decât
cele din zone muntoase (de exemplu), datorită densităţii mai ridicate a
aerului, la nivelul mării.
În schimb se crează unele probleme ecologice (migrarea şi
cuibăritul păsărilor), de transport (naval sau cu şalupe) şi nu în ultimul
rând de estetica vizuală în zona repectivă.
Toate acestea fac să existe controvesre în domeniul acceptării şi
realizării unor asemenea amenajări eoliene.

2.4.3. Amenajări eoliene departe de linia de coastă

(on-shore wind farms)

Amenajări eoliene aflate pe dealuri sau zone muntoase, la distanţe

mai mari de 3 km de linia de coastă, sunt considerate de tipul on-shore.
În asemenea zone se exploatează fenomenul de accelerare topografică a
vântului, datorită forţării masei de aer de a trece peste ridicături. Câştigul
suplimentar de viteză, obţinut pe această cale, conduce la o creştere
suplimentară a cantităţii de energie produse, faţă de zonele de şes.
Trebuie însă acordată o mare atenţie poziţionării exacte a
captatoarelor eoliene (proces cunoscut sub denumirea de aşezare fină -
„micro-siting”), deoarece o diferenţă doar de 30 m poate însemna uneori
o dublare sau o înjumătăţire a puterii de ieşire. Vânturile în asemenea
zone sunt monitorizate pe durata cel puţin a unui an, cu ajutorul
95
traductoarelor specializate, în vederea întocmirii de hărţi detaliate de
circulaţie a maselor de aer. Pe baza unor asemenea hărţi se stabilesc
poziţiile aerogeneratoarelor din amenajarea respectivă.

2.4.4. Centrale eoliene individuale

Asemenea amenajări eoliene sunt utilizate de aşezări umane

izolate, departe de reţelele de distribuţie a energiei electrice, de
gospodării izolate, greu accesibile şi foarte adesea de populaţiile nomade.
Puterea instalată în aceste amenajări nu depăşeşte ordinul zecilor sau a
sutelor de kW. Există, la ora actuală, mai multe firme, care oferă
aerogeneratoare simple, uşor de exploatat şi la preţuri competitive (vezi
§2.9.1).

2.4.5. Puterea totală de ieşire a fermelor eoliene

Fermele eoliene (parcurile eoliene) sunt realizate în scopul

obţinerii unor puteri totale de ieşire mari, prin exploatarea la maximum a
conţinutului de energie eoliană a unei zone date. În acest sens, s-a
constatat că o fermă eoliană devine competitivă, privind costul energiei
electrice produse, faţă de centralele convenţionale, dacă puterea totală a
aerogeneratoarelor instalate este de peste 100 MW. Obişnuit, fermele
eoliene, sunt conectate la o reţea de distribuţie convenţională a energiei
electrice.
Însă, datorită caracterului aleatoriu, fluctuant, deci cu
caracteristici necontrolabile, ale maselor de aer în mişcare, care intră în
captatoarele acestor amenajări, puterea totală de ieşire va avea fluctuaţii
importante. Dacă raportul dintre capacitatea totală a fermei eoliene şi a
reţelei locale, la care această este conectată, atinge anumite valori,
fluctuaţiile menţionate pot avea un impact nedorit asupra stabilităţii
tensiunii şi frecvenţei, din reţeaua considerată (Böttcher et al., 2007).
În vederea diminuării efectelor fluctuaţiilor de energie furnizată
de o fermă eoliană, au fost concepute şi se află în studiul teoretic şi
experimental, mai multe soluţii posibile, prin crearea unor sisteme
hibride, numite „multi-energii”, cum ar fi: eolian-hidraulic, eolian-solar,
eolian-diesel, eolian-combustibil convenţional etc. O soluţie interesantă
este propusă în (Nengsheng et al., 2007). Anume, o fermă eoliană,
constituită dintr-un număr de aerogeneratoare cu transformatoare
ridicatoare de tensiune corespunzătoare, este cuplată la un număr redus
96
de grupuri energetice de mică putere, care au în componenţa lor
generatoare sincrone antrenate de turbine cu gaze. Grupurile energetice
cu turbine cu gaze pe lângă alte avantaje au un timp de pornire scurt şi
puterea lor de ieşire este uşor controlabilă, (Olah ş.a., 2005). Schiţa
principială, a amenajării „hibride” propuse, este prezentată în fig.2.17.

Fig.2.17. Fermă eoliană „hibridă”

În general, unităţile individuale de aerogeneratoare, din structura

unei ferme eoliene, sunt poziţionate în spaţiu sub forma matricială; un
număr de coloane şi un număr de linii de agregate individuale, cu
anumite caracteristici. Poziţionarea concretă a unităţilor se realizează pe
baza unor calcule, prin intermediul unor modele de calcul ce ţin seama de
configuraţia zonelor, caracteristicile agregatelor, harta mişcării maselor
de aer etc.
Pentru exemplificare, în fig.2.18, se prezintă schiţa principială a
unei ferme eoliene, din China, zona Dabancheng, cu aranjarea matricială
a aerogeneratoarelor componente şi cu conexiunile la o reţea de
distribuţie convenţională a energiei electrice (Nengsheng et al., 2007).
Din schiţa se observă aranjamentul matricial, al unui număr de 80 de
unităţi individulale identice, cu puteri de 2 MW. De asemenea, se
observă modul de conectare la reţeaua locală de distribuţie, prin
intermediul unor transformatoare ridicătoare de tensiune (prima treaptă
0,7/30 kV, a doua treaptă 30/110 kV). Ferma prezentată în fig.2.18,
97
serveşte şi pentru efectuarea unor studii teoretice şi experimentale privind
calculul puterii totale de ieşire, în diverse situaţii de funcţionare. În figura
sunt marcate direcţiile dominante ale vântului, luate în calcul (cazurile A,
B şi C), în vederea determinării unor modele de calcul a puterii totale de
ieşire.

Fig.2.18. Schiţa fermei eoliene Dabancheng, China

Amplasarea unei coloane de turbine eoliene, care primesc la

intrare masa de aer în mişcare, de exemplu cazul A, este prezentată în fig.
2.19. Turbinele eoliene se află la distanţe egale, notate cu L. Turbina
TEi+1,i primeşte vântul cu viteza Vi+1,i (t) < Vi,i (t) , de la ieşirea turbinei
TEi,i , după ce turbina TEi,i a absorbit şi transformat în energie electrică, o
parte a energiei conţinute în masa de aer în mişcare de la intrarea sa.

98
 Fig.2.19. Amplasarea într-o coloană a turbinelor eoliene
Notaţiile din figură se referă la: Vi,i (t) – viteza vântului la intrarea în turbina
eoliană TEi,i ; Vi,e (t) – viteza vântului la ieşirea din turbina TEi,i ; Vi+1,i (t) - viteza
vântului la intrarea în turbina eoliană TEi+1,i ; Vi+1,e (t) - viteza vântului la ieşirea
din turbina TEi+1,i ; Vi+2,i (t) - viteza vântului la intrarea în turbina eoliană TEi+2,i ;
Vi+2,e (t) - viteza vântului la ieşirea din turbina TEi+2,i .

Modul de distribuire, de către o turbină eoliană în funcţiune, a

energiei totale de la intrare Ei,i , este prezentat în fig. 2.20.

a) Teoretică b) Reală

Fig.2.20. Distribuţia energiei conţinute în masa de aer în mişcare, la trecerea

printr-o turbină eoliană

Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, fluxul de aer de la

intrarea în captator, acţionează asupra palelor (elicelor), determinând
rotirea butucului şi a axului de joasă turaţie. Această acţiune este
transformată în energie electrică de către lanţul de elemente, menţionate
în §2.3, fig.2.4. Energia, extrasă din energia vântului de la intrare, de
99
către turbina considerată, s-a notat cu Ei,e_e . În urma acţiunii masei de aer
asupra elicei, apare reacţia elicei asupra masei de aer în mişcare. Ca
urmare, fluxul de aer de la intrare se descompune într-o componentă
longitudinală, cu conţinutul de energie Ei,e_v , adică energia conţinută în
fluxul de aer ce părăseşte turbina, şi o componentă tangenţială (radială),
Ei,e_r , conţinut în fluxul de aer ce este antrenat de elice în mişcare de
rotaţie, (fig.2.21).

Fig.2.21. Componentele energiei de la ieşirea unei TE

Rezultă o deviere a curentului de aer în mişcare, ca în figurile

2.20.b şi 2.21. Acest fenomen de deformare a fluxului de aer de la
curgerea liniară (fig.2.20.a) într-o curgere neliniară respectiv apariţia
celor trei componente ale energiei, la ieşirea din captator, este cunoscută
în literatura de specialitate sub denumirea de „park effect”
(www.windpower.org), (www.windpower.com).
Conform legii conservării energiei, se poate scrie:

Ei,i = Ei,e_e + Ei,e_v + Ei,e_r . (2.19)

Evident, componentele Ei,e_e şi Ei,e_r , sunt afectate de coeficientul

de corecţie Cp , al curbei de distribuţie al puterii, §2.2 (vezi şi figurile 2.1
şi 2.2).

100
 Ca urmare, relaţia (2.19) poate fi scrisă sub forma:

Ei,i = Cp,e Ei,i + Ei,e_v + Cp,r Ei,i (2.20)

De unde, energia fluxului de aer de la ieşirea captatorului este:

Ei,e_v = (1 - Cp,e - Cp,r ) Ei,i . (2.21)

În general, în calculele de proiectare, componenta Ei,e_r este

neglijată, tocmai datorită valorilor reduse ale coeficientului de corecţie
Cp,r , corespunzătoare acestei componente.
În consecinţă s-a dedus (Nengsheng, BAO., Xiuqian, MA.,
Weidou, N.I., (2007)) că viteza fluxului de aer, de după turbina eoliană
este:

Vi,e (t) ≈ (1 - Cp,e ) Vi,i (t) (2.22)

Rezultă, că energia fluxului de aer Ei,e_v , ce se aplică captatorului

eolian din aval, este cu siguranţă mai mică decât energia de la intrarea în
captatorul precedent Ei,i .
În consecinţă, puterea totală de ieşire a unei ferme eoliene, este
sensibil mai mică decât o simplă însumare a puterilor aerogeneratoarelor
componente. Aceasta, atât datorită fluctuaţiilor aleatoare ale vitezei
vântului de la intrare, cât şi datorită unor efecte suplimentare, cum ar fi:
reducerea progresivă a puterii jetului de aer activ (vezi componenta
energiei Ei,e_v ), efectul de foarfecare al elicelor, efectul de atenuare a
turnului asupra vitezei de propagare a fluxului de aer etc. Calculul exact
al puterii totale de ieşire este dificil de realizat; demersurile făcute în
acest sens în (Nengsheng et al., 2007) sunt meritorii.
Rezultatele cercetărilor teoretice şi experimentale recomandă ca,
în vederea utilizării eficiente a energiei conţinute în masele de aer în
mişcare, distanţa L, dintre captatoarele eoliene după direcţia axei
longitudinale (fig.2.19), să fie de 5-9 ori diametrul rotorului captatorului,
iar distanţa faţă de agregatele vecine să fie de 3-5 ori diametrul rotorului
(www.windpower.org).

101
2.5. Controlul puterii aerogeneratoarelor
Aerogeneratoarele moderne sunt proiectate astfel încât să producă
cât mai multă energie electrică la costuri cât mai reduse. În general, sunt
proiectate pentru o producţie maximă de energie, la o viteză medie a
vântului de cca. 15 m/s; nu sunt proiectate pentru vânturi cu viteze mai
mari, deoarece acestea sunt mai rare.
Pentru cazul vânturilor puternice, în vederea protejării întregului
echipament, se impune eliminarea sau altfel spus pierderea, energiei
suplimentare. În consecinţă, aerogeneratoarele moderne sunt echipate cu
sisteme de control al puterii, care asigură menţinerea puterii de ieşire a
captatorului la valori practic constante, indiferent de viteza vânturilor.
Aerogeneratoarele mai vechi şi de putere mai mică, au fost
proiectate şi realizate pentru a putea funcţiona şi în situaţia vânturilor
puternice.
Cele moderne, de medie şi de mare putere (de la sute de kW la
ordinul MW-lor), sunt prevăzute cu sisteme de control a puterii preluate
din energia vânturilor.
Se cunosc şi se folosesc, individual sau în combinaţie, trei
modalităţi de eliminare sau de diminuare a efectului surplusului de
energie, pe durata vânturilor puternice (rafale), pe sema proiectării şi
realizării corespunzătoare a captatoarelor eoliene (vezi § 2.3.- fig.2.4):
 captatoare eoliene cu controlul pasului elicelor (pitch control);
 captatoare eoliene ce utilizează fenomenul de blocare (stall
control);
 captatoare cu posibilitatea orientării axului longitudinal, după
direcţia vântului (yaw mechanism).

2.5.1. Captatoare eoliene cu controlul pasului elicei

(pitch control)

În cazul controlului pasului elicei, se verifică, suficient de

frecvent, viteza şi direcţia vântului (cu ajutorul anemometrelor), precum
şi puterea de ieşire a captatorului; la creşterea nedorită a acestora, cu
ajutorul unor dispozitive hidraulice sau electrice, are loc comanda
modificării fine a pasului elicei, prin rotirea palelor faţă de butuc, în jurul
axelor longitudinale ale acestora (vezi locul de încastrare a palelor în
butuc, figurile 2.4 şi 2.12.b).
102
 În acest fel, se acţionează, de fapt, asupra eficienţei forţei portante
(§ 2.3). În marea majoritate a cazurilor un dispozitiv de acţionare unic (în
general hidraulic) realizează modificarea simultană a poziţiei tuturor
palelor. În cele mai moderne aerogeneratoare de mare putere, acţionări
individuale, electrice, permit menţinerea la o valoare constantă a puterii
furnizate de captator, la orice viteză a vântului, prin intervenţii foarte
fine.

2.5.2. Captatoare eoliene ce utilizează fenomenul de

blocare (stall control)

În cazul utilizării fenomenului de blocare (stall), se folosesc două

soluţii: control stall pasiv sau control stall activ.
Specialiştii din domeniul aerodinamicii (industria de elicoptere,
de avioane, de turbine cu gaze), care nu au avut tangenţă cu industria
energetică eoliană, au fost iniţial reticenţi la ideea utilizării premeditate şi
eficiente a fenomenului de blocare. Totuşi, observând că, în cazul
captatoarelor eoliene, fenomenul de blocare acţionează progresiv,
datorită unor profiluri aerodinamice şi comenzi corespunzătoare, l-au
acceptat ca o procedură perfect viabilă şi utilă de control a puterii
transmise de captator generatorului.
În primul caz, control stall pasiv, palele rotorului captatorului
sunt fixate rigid în butuc, sub un anumit unghi şi având o anumită
profilare aerodinamică. Ca urmare, în momentul creşterii vitezei vântului,
în mod automat se modifică unghiul de atac al vântului faţă de elice (va
creşte, vezi fig. 2.5.c). În consecinţă, datorită turbulenţelor ce se crează,
eficienţa rotorului este progresiv diminuată.
Această modalitate de reglare a puterii captatorului are avantajul
de a nu avea componente în mişcare relativă, unele faţă de altele, pe
captator, precum şi faptul că nu necesită echipamente de control şi de
acţionare suplimentare. În schimb apar probleme complexe de proiectare
aerodinamică, în vederea evitării vibraţiilor ce pot fi generate de
turbulenţele apărute pe muchia de ieşire a elicelor. Fenomenul nu se
manifestă la fel pe toată lungimea a palelor, datorită geometriei variabile
a secţiunilor, de la butuc spre vârfuri.
În cazul controlului stall activ, paletele sunt mobile în butuc, dar
sunt acţionate, în vederea eliberării excesului de energie, pe seama

103
turbulenţelor ce apar. Reglajul puterii este mai fin, obţinându-se o putere
de ieşire aproape constantă chiar şi în cazul unor vânturi puternice.

2.5.3. Captatoare eoliene ce se pot orienta după

direcţia vântului

Asemenea mecanisme, utilizate chiar şi în aerogeneratoare foarte

vechi, în scopul menţinerii captatorului pe direcţia vântului, mai ales în
zonele în care vântul nu are o direcţie dominantă, sunt foarte utile în
vederea extragerii unui procent cât mai mare din energia coţinută în
masele de aer în mişcare. Utilizând elemente sensibile la direcţia
vântului, chiar anemometrele pot fi utilizate şi în acest scop, se generează
semnale de comandă pentru dispozitive de reorientare a nacelei după
direcţia vântului. La puteri mici, chiar nacela este astfel proiectată
aerodinamic încât se auto orientează după direcţia vântului. La puteri
mari, de obicei servomotoare electrice acţioneză mecanisme speciale
(yaw mechanism – vezi fig.2.4) ce asigură rotirea nacelei în jurul unui ax
vertical, ce coincide cu axul turnului. Mai mult, aceste mecanisme sunt
utilizate şi ca dispozitive de protecţie, împotriva vânturilor extreme,
scoţând captatorul din direcţia vântului.
Utilizarea acestor mecanisme poate crea probleme suplimentare.
Anume, există posibilitatea ca, în urma modificării repetate a direcţiei
vântului, nacela să se rotească succesiv în acelaşi sens, provocând
torsionarea (chiar încurcarea) cablurilor electrice de legătură. Problema
este soluţionată prin adăugarea unor dispozitive suplimentare care
contorizează unghiul total de răsucire si, la nevoie, determină acţiuni de
readucere a nacelei pe direcţia iniţială.
Exploatarea aerogeneratoarelor moderne, pe o durată de cca. 10
ani, permite evidenţierea unor concluzii privind utilitatea metodelor de
control, descrise sumar mai sus, în vederea reglării puterii acestora:
 costuri totale aproape echivalente,
 calitatea energiei livrate ceva mai bună la controlul pasului elicei
(pitch control),
 necesitatea luării de măsuri, încă din faza de proiectare, în vederea
amortizării vibraţiilor ce pot apărea, datorită turbulenţelor create, în
cazul utilizării fenomenului de blocare (stall control).

104
2.5.4. Caracteristicile aerodinamice ale captatoarelor
eoliene

Aşa cum s-a arătat în § 2.2, relaţiile (2.4) şi (2.6), conversia

energiei cinetice conţinute în masele de aer în mişcare, se poate descrie
cu relaţia neliniară:

1
Pm  Av 3 C p (  ,  ) , (2.23)
2

unde: λ este raportul vitezei periferice la extremitatea palelor:

m R
 (2.24)
v
 m - viteza de rotaţie a rotorului captatorului eolian, în <rot/min>;
R - raza elicelor, în <m>;
v - viteza vântului, în <m/s>;
 - unghiul de inclinare a elicelor, după direcţia longitudinală
(pitch), în <grade>.

Dependenţa factorului de putere C p (factorul de corecţie –vezi §

2.2), de parametrii  şi  , este prezentată în fig. 2.22.

Fig.2.22. Caracteristica de ieşite a turbinelor eoliene

Această dependenţă se cunoaşte sub denumirea de caracteristica

de ieşire a turbinelor (captatoarelor) eoliene.
105
 Se observă, din fig.2.22, că puterea capturată de turbina eoliană,
de la vânt, depinde puternic de factorul de corecţie C p , care la rândul său
depinde de parametrii  şi  . Cum dependenţa C p  f (  ,  ) prezintă un
extrem, respectiv un maxim, rezultă că se poate vorbi despre o valoare
maximă a puterii ce se poate extrage din masele de aer în mişcare.
Se constată că, odată cu creşterea ungiului de inclinare a palelor
(  creşte), aliura curbelor se păstrează, dar valoarea maximă scade.
Prin urmare, puterea extrasă de turbina eoliană din masele de aer
în mişcare se poate regla comod şi fin prin modificarea unghiului  de
inclinare a palelor.

2.5.5. Algoritm de comandă optimal pentru turbine

eoliene

În practică există limitări privind funcţionarea turbinelor eoliene

în vânturi variabile, datorită limitărilor de natură electrică şi mecanică a
subsistemelor componente.
În vederea captării energiei maxime posibile din vânt, dar şi în
vederea protejării impotriva supraîncărcărilor de natură electrică sau
mecanică, în vânturi puternice, este necesar controlul vitezei de rotire a
turbinelor eoliene. Această necesitate este ilustrată în fig. 2.23
(Ro and Choi, 2005).
Curbele din fig.2.23, ilustrează relaţia dintre puterea rotorului
captatorului Pm, viteza de rotire a rotorului m, coeficientul de putere Cp
şi viteza relativă periferică a palelor  în funcţie de viteza vântului .
În aceste reprezentări grafice nu este evidenţiat efectul modificării
unghiului .
Cerinţele de control delimitează trei zone de funcţionare a
turbinelor eoliene: zonele A, B şi C din fig.2.23.

Zona A. În această zonă, de vânturi moderate ci <  < p, se

realizează un coeficient de putere Cp maxim şi  constant (nu are loc
modificarea poziţiei palelor faţă de butuc;  = constant), în care scop
turaţia captatorului m este reglată astfel încât aceasta să crească
proporţional cu viteza vântului. În această zonă puterea de ieşire Pm
creşte cu cubul vitezei vântului, conform relaţiei (2.23).

106
 Fig.2.23. Moduri de operare a turbinelor eoliene, în vederea asigurării limitărilor
fixate; v ci - viteza de cuplare (cut-in wind speed -4 m/s); v p - viteza vântului
corespunzătoare valorii maxime admise pentru captator (11 m/s): v r - viteza
nominală (13 m/s); v co - viteza de decuplare a captatorului (cut-out wind speed-
24 m/s)

Zona B. Când vânturile puternice ( v p  v  v r ) fac ca viteza

turbinei să atingă valoarea limită admisibilă  m , viteza trebuie controlată
astfel încât să fie evitate variaţiile de viteză (prin reglare se asigură
 m  cons tan t ); C p scade uşor,  de asemenea, iar puterea dezvoltată
creşte în continuare, dar mai puţin intens decât în zona A.

107
 Zona C. Când se atinge valoarea maximă a puterii furnizabile
( v r  v  vco ), se trece la controlul turaţiei, în vederea păstrării puterii
constante, prin scăderea uşoară a turaţiei; ca urmare scade uşor şi  , iar
C p scade cu cubul vitezei vântului. Evident, în acestă regiune, pentru
păstrarea valorii constante a puterii se poate recurge şi la controlul
unghiului  , în scopul pierderii unei părţi din puterea vânturilor
puternice capturate. Această posibilitate nu este ilustrată în fig.2.23.
În fig.2.24, sunt prezentate curbe ale dependenţei puterii furnizate
de turbina eoliană în funcţie de viteza unghiulară a rotorului şi la două
viteze diferite ale vântului v1 şi v 2 .

Fig.2.24. Dependenţa puterii furnizate de turbina eoliană de turaţia rotorului şi

viteza vântului.
Dependenţele din fig.2.24 conduc la următoarea concluzie: pentru
o viteză dată a vântului, v1 sau v 2 , există câte o singură valoare a turaţiei
captatorului eolian, 1 sau  2 , pentru care rezultă o putere maximă
extrasă din energia maselor de aer în mişcare (punctele de extrem ale
dependenţelor neliniare respective): punctele a sau c.
Astfel, dacă rotorul se roteşte cu viteza unghiulară 1 , iar vântul
are viteza v1 , rezultă punctul de funcţionare optim în „a”. Dacă, în
această situaţie de  1  cons tan t , se modifică viteza vântului, astfel încât
v 2  v1 , punctul de funcţionare se deplasează în „d”. Evident, puterea
furnizată scade; turbina nu mai extrage puterea maximă posibilă din
masele de aer în mişcare. Pentru ca, la această noua valoare a vitezei
vântului v 2 , să fie extrasă puterea maximă posibilă din masele de aer în
mişcare se impune modificarea turaţiei rotorului captatorului (creşterea în
acest caz), de la 1 la  2 .
108
 În concluzie, rezultă că este imposibilă extragerea unei puteri
maxime din masele de aer în mişcare, în cazul variaţiilor de viteză
ale vântului, dacă captatorul are o turaţie constantă.
În schimb, dacă pentru diverse valori ale vitezei vânturilor (de
exemplu v1 sau v 2 ), se asigură posibilitatea modificării corespunzătoare
a tureţiei captatorului (în acest caz 1 sau  2 ), astfel încât punctul de
funcţionare să se afle în extremul curbelor respective, aerogeneratorul
respectiv va extrage din masele de aer în mişcare puterea maximă
posibilă.
În consecinţă, un aerogenerator va funcţiona eficient, va extrage
putera maximă posibilă din masele de aer în mişcare, dacă, la diverse
viteze ale vânturilor, se asigură o viteză variabilă a rotorului
captatorului, deci se asigură urmărirea extremelor dependenţelor
neliniare de tipul celor din fig.2.24.
Mai mult, în cazul aerogeneratoarelor convenţionale, la atingerea
vitezei v co a vântului, are loc scoaterea captatorului din funcţiune, în
scopul protejării acestuia împotriva unor deteriorări posibile. Apoi, după
ce viteza vântului scade din nou sub valoarea v co , are loc repunerea în
funcţiune a captatorului (fig.2.23). Acest proces are loc, de fapt, după
cum se poate observa din fig. 2.25.a, după o buclă de histerezis,
corespunzătoare zonei D de funcţionare. Zona de histerezis este absolut
necesară în scopul reducerii numărului prea frecvent de
conectării/deconectării în cazul vânturilor variabile (rafale). Adică,
scoaterea din funcţiune are loc la viteza vco 2 , iar repunerea în funcţiune
are loc la viteza v co1 . În urma acestor deconectări/reconectări bruşte, pe
de o parte, captatorul este supus la solicitări mari, iar pe de altă parte se
pierde o parte însemnată a energiei ce s-ar putea extrage din vânturile
puternice.
Firma germană ENERCON a brevetat şi implementat în structura
aerogeneratoarelor moderne (de exemplu aerogeneratorul E112), o
modalitate de reglare a turaţiei aerogeneratoarelor, în conformitate cu
zona D din fig.2.25.b Soluţia elimină cele două dezavantaje mai sus
menţionate (www.enercon.de/en). Prin urmare, un algoritm de control
optimal, pentru turbine eoliene, trebuie să asigure satisfacerea cerinţelor
menţionate, în legătura cu zonele de funcţionare A, B şi C (fig.2.23), dar
şi în legătura cu zona D (fig.2.25.b), astfel încât, la variaţia vitezei
vântului de la intrarea captatorului, să fie asigurată posibilitatea
extragerii puterii maxime posibile din masele de aer în mişcare.
109
 Fig.2.25. Soluţia de optimizare a captatoarelor eoliene în cazul vânturilor
puternice

Avându-se în vedere cerinţele de mai sus, precum şi faptul că

aerogeneratoarele sunt cuplate, în marea majoritate a cazurilor, la reţele
de distribuţie convenţională a energiei electrice, o schemă principială de
control şi de conectare la reţea este prezentată în fig.2.26 (Ro, K., Choi,
H., (2005)).
Schema aerogeneratorului, din fig.2.26, conţine un captator ce
antrenează, prin intermediul unei tranmisii cinematice TC, un generator
de inducţie G, prevăzut cu o buclă de reglare a unghiului  de inclinare a
elicelor (pitch control), în vederea extragerii puterii maxime posibile din
masele de aer în mişcare. Tensiunea alternativă a generatorului Ug este
redresată cu ajutorul unei punţi IGBT şi transmis invertorului cc/ca, prin
intermediul unei linii de legătura în cc. Tensiunea alternativă de la ieşirea
invertorului Ucap se aplică primarului unui transformator ridicător de
tensiune N. Secundarul transformatorului este legat la reţeaua de
distribuţie a energiei electrice, prin intermediul unui cablu, cu reactanţa
longitudinală XL .
În scopul asigurării unei circulaţii corespunzătoare a puterii,
respectiv transferul puterii maxime extrase din masele de aer în mişcare,
către reţea, invertorul este prevăzut cu o buclă de reglare a unghiului de
aprindere.
Pentru buclele de reglare în discuţie au fost experimentate
regulatoare convenţionale PI sau PID, dar şi regulatoare cu reţele
neuronale sau cu regulatoare fuzzy (Ro and Choi, 2005).

110
 Fig.2.26. Schema principială de control şi de conectare, la reţeaua de distribuţie a
energiei electrice, a unui aerogenerator; TC- transmisia cinematică, G –
generator de inducţie, N – transformator ridicător de tensiune, XL - reactanţa
longitudinală a liniei de legătură, v – viteza vântului, Φ – unghiul de comandă al
invertorului, Pref - puterea de referinţă

2.6. Conectarea aerogeneratoarelor la

reţelele de distribuţie a energiei
electrice
În figurile 2.3, 2,4 şi 2.26 au fost prezentate principalele elemente
componente ale aerogeneratoarelor, care permit conectarea lor la
consumatori, prin intermediul unei reţele electrice de distribuţie.
În funcţie de puterea şi importanţa lor, reţelele de distribuţie a
energiei electrice, pot fi:
 de joasă tensiune (j.t), cu tensiunea nominală de până la 1kV, pentru
consumatori casnici;
 de medie tensiune (m.t), cu tensiuni nominale de la 10 până la 35 kV,
pentru consumatori industriali de mică şi medie putere;
 de înaltă (î.t) şi ultra înaltă tensiune (uît), cu tensiuni de peste 35 kV,
pentru consumatori de mare putere.
O schemă principială, de conectare a unor aerogeneratoare la
reţele electrice de distribuţiie, este prezentată în fig. 2.27.
Conectarea propriu-zisă la sistemul de distribuţie se realizează
prin intermediul unor substaţii corespunzătoare (de exemplu, 12 din fig.
111
2.3), prevăzute cu toată aparatura necesară: transformatoare ridicătoare
de tensiune, aparatura de conectare-deconectare, aparatura de măsură,
contorizare, protecţie etc.

~ 380 kV
~ 220 kV

Ultra înaltă
tensiune

~ Înaltă tensiune
110 kV

Medie tensiune
1035 kV

Joasă tensiune
0,4 kV

~ Centrale convenţionale de energie electrică

Centrale eoliene individuale Transformatoare

sau parcuri de AEG

Fig. 2.27. Sistem de distribuţie a energiei electrice şi modul de racordare a unor

aerogeneratoare.
112
 În cazul sistemelor moderne de conversie a energiei vântului în
energie electrică, cu posibilitatea de cuplare la o reţea de distribuţie
electrică de curent alternativ, în prezent sunt răspândite două concepte de
bază, de producere a energiei electrice, care influenţează complexitatea
subsistemelor respective, costul şi calitatea energiei livrate (Barote and
Şerban, 2007), (Nengsheng et al., 2007), (www.geocites.com),
(http://europa.en.int/comm/energy):
 sisteme cu turaţie fixă (cu una sau două turaţii fixe);
 sisteme cu turaţie variabilă.

2.6.1. Aerogeneratoare cu turaţie fixă

Iniţial, majoritatea aerogeneratoarelor (AEG) au funcţionat cu

turaţia constantă.
Astfel, în secvenţa de pornire, cu rotorul captatorului calat
(menţinut în repaus cu ajutorul unor frâne mecanice), sunt eliberate
frânele şi are loc accelerarea rotorului, pe seama energiei vântului, până
la o viteză dorită. În acest moment are loc conectarea generatorului
electric, obişnuit un generator de inducţie cu rotorul în scurtcircuit, la
reţeaua de distribuţie de curent alternativ. După conectare, reţeaua, cu
frecvenţa fixă (obişnuit 50 Hz), se comportă ca un volant, contribuind la
menţinerea unei turaţii aproape constante, împreună cu dispozitivele de
reglare a puterii menţionate (§ 2.5).
Modul general de conectare la reţeua de distribuţie şi aparatura
aferentă sunt prezentate în fig. 2.28.
După conectarea statorului generatorului la reţeaua electrică,
frecvenţa constantă a reţelei electrice f (ω =2πf), fixează turaţia constantă
a rotorului generatorului, în funcţie de numărul de perechi de poli p, la
valoarea:
f
2  . (2.25)
p
Dacă transmisia cinematică 2 are raportul de transmisie i:
2
i , (2.26)
 TE
rezultă că rotorul captatorului se va roti cu viteza ΩTE:

113
 f
 TE  . (2.27)
pi
Turaţiile Ω2, ΩTE respectiv raportul de transmisie i sunt astfel
adoptate, încât subansamblul captator – transmisia cinematică – generator
să funcţioneze cât mai eficient, avându-se în vedere condiţiile concrete
ale zonei respective.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 14

GA
T
E
12 13

2

f
11
10

Fig. 2.28. Aerogenerator cu turaţia fixă: 1-captator eolian; 2-transmisia

cinematică; 3-generator de inducţie, cu rotor în scurtcircuit; 4-conexiunea
electrică; 5-întrerupător; 6-sistem de tiristoare; 7-separator; 8-siguranţe;
9-transformator ridicător de tensiune; 10-unitate de control şi comandă;
11-anemometru; 12-subsistemul de reglare a puterii; 13-subsistemul de furnizare
a energiei reactive (baterie de condensatoare); 14-reţea de distribuţie a energiei
electrice.

Schema conţine unitatea de control şi comandă 10, realizată cu

microcontrolere dedicate, care, primind informaţiile legate de viteza
vântului (anemometrul 11), turaţia rotorului generatorului (Ω2) şi
circulaţia puterilor, elaborează comenzi către dispozitivele de reglare a
puterii captatorului (dispozitivele pitch, stall şi yaw), către aparatura de
conectare/deconectare a generatorului de la reţea (modulele 5 şi 6) şi
către întrerupătorul bateriei de condensatoare (13).

114
 Principalul avantaj al schemei constă în simplitatea şi costul redus
al generatorului de inducţie, cu rotorul în scurtcircuit. În plus nu sunt
necesare dispozitive de sincronizare costisitoare, absolut necesare în
cazul generatoarelor sincrone. Totuşi, generatorul de inducţie prezintă
două dezavantaje importante: valoarea ridicată a curentului de pornire,
din momentul conectării la reţea, respectiv necesitatea unei surse de
putere reactivă, pentru magnetizarea maşinii. Ambele dezavantaje sunt
diminuate de către schema din fig. 2.28. Curentul mare de pornire este
diminuat prin comanda corespunzătoare a blocului de tiristoare 6, care, în
perioada de pornire, leagă la reţea statorul generatorului. După ce
curentul scade la valori acceptabile se închide întrerupătorul 5, iar blocul
de tiristoare este blocat. Pentru cazul reţelelor slabe, care nu dispun de
surse de energie reactivă, apare necesitatea conectării blocului de
condensatoare 13.
În cazul aerogeneratoarelor cu turaţia fixă, o parte insemnată a
energiei conţinute în masele de aer în mişcare se pierde, nu este
convertită în energie electrică (vezi § 2.5).
În vederea diminuării acestor pierderi, deci în vederea convertirii
unei părţi cât mai mari din energia conţinută în masele de aer în mişcare,
au fost proiectate şi se folosesc, aerogeneratoare cu două turaţii fixe; o
turaţie redusă pentru vânturi cu viteze moderate şi o turaţie mai mare,
pentru vânturi normale (pentru zona respectivă). Proiectanţii şi firmele
constructoare oferă trei variante de bază:
 aerogeneratoare cu două generatoare separate, unul de putere şi
turaţie redusă, iar altul de putere şi turaţie mare (soluţii utilizate de
exemplu de firma VESTAS, cazul aerogeneratorului V47-660/200
kW, (www.vestas.de), (www.vestas.com/dk);
 aerogeneratoare cu posibilitatea schimbării numărului de perechi de
poli ai înfăşurării statorice;
 aerogeneratoare cu două generatoare electrice în aceeaşi carcasă
(două generatoare în unul - cum se spune).
În prezent, cele mai răspândite aerogeneratoare cu două turaţii
sunt cele cu comutarea numărului de perechi de poli; sunt eficiente şi au
costuri mai reduse decât cele cu două generatoare.
Soluţia ce se adoptă depinde de distribuţia locală a vântului, în
amenajarea eoliană respectivă.
O remarcă importantă trebuie făcută în legătura cu utilizarea
reglării puterii, pe seama dispozitivelor de reglare a pasului elicei, în
cazul aerogeneratoarelor cu turaţia fixă. Mecanismele de reglare a
115
pasului elicei, sunt mecanisme electro-hidro-mecanice. Ca urmare au o
comportare dinamică, cel puţin de ordinul doi, cu un anumit timp de
răspuns. Ori, în cazul unor vânturi, cu variaţii rapide şi frecvente de
viteză (rafale), mecanismele respective nu pot asigura o modificare dorită
a pasului elicei, în timp util; mai mult, pot cauza neajunsuri importante în
funcţionarea aerogeneratoarelor, în situaţiile menţionate.
În consecinţă, în asemenea situaţii, adoptarea unui aerogenerator
cu turaţie fixă şi reglarea puterii prin modificarea pasului elicei, este
considerată o combinaţie nepotrivită, chiar interzisă.
În concluzie, aerogeneratoare, cu turaţie fixă, prezintă
următoarele caracteristici de bază:
 turaţia aproape constantă a subansamblului captator-generator, în
limitele alunecărilor normale ale generatorului de inducţie;
 cuplarea la reţeaua de distribuţie este considerată rigidă, cu
elasticitate foarte redusă;
 excitarea generatorului de inducţie se face pe seama reţelei, prin
absorbţie de putere reactivă de la aceasta;
 se permite controlul puterii şi a vitezei cu ajutorul mecanismelor
de blocare (stall) sau de modificare a pasului elicei (pitch);
 avantaje principale: simplitatea şi costul redus al GA, nu sunt
necesare mecanisme de sincronizare şi nici subsisteme de
conectare la reţea costisitoare;
 dezavantaje principale: curent mare de pornire, necesitatea unei
surse de putere reactivă, variaţiile vitezei vântului sunt mai slab
compensate.

2.6.2. Aerogeneratoare cu turaţie variabilă

Avânu-se în vedere caracterul extrem de variabil al vitezei

vântului, idea realizării unor aerogeneratoare, care să funcţioneze cât mai
avantajos la viteze diferite ale vântului, a fost de mult îmbrăţişată, deşi, în
acest caz, o conectare directă a aerogeneratorului la reţeaua de distribuţie
a energiei electrice, cu frecvenţă fixă, devine mai dificilă.
Principalele motive care au stat la baza găsirii de soluţii viabile,
au fost:
 creşterea eficienţei captatorului care, putând funcţiona cu turaţii
diferite, permite extragerea unei cantităţi mai mari de energie, din energia
conţinută în masele de aer în mişcare, faţă de soluţiile cu turaţie fixată;
116
 admiţând o anumită gamă de turaţii variabile pot fi reduse
zgomotele generate de captator, respectiv pot fi diminuate solicitările
trenului de transmisie cinematică şi, de asemenea, pot fi reduse
activităţile de intervenţie a dispozitivelor de control al puterii (pitch);
 datorită posibilităţilor mai uşoare de utilizare a dispozitivelor de
reglare a pasului elicei, creşte calitatea energiei livrate.
În cadrul acestor metode, se realizează de fapt potrivirea între
viteza curentă a vântului şi a captatorului, prin adoptarea geometriei
captatorului la situaţia concretă de funcţionare; rezultând o creştere a
eficienţei întregului ansamblu. Soluţia permite cuplarea generatorului
electric la reţeaua de distribuţie chiar la vânturi moderate, cu generatorul
şi captatorul funcţionând la turaţii reduse. Apoi, odată cu creşterea vitezei
vântului, turaţia ansamblului este accelerată, proporţional cu această
creştere de viteză, până la atingerea puterii nominale. Din acest moment,
prin intermediul dispozitivelor de reglare a puterii (§ 2.5), se asigură
turaţia constantă şi puterea constantă.
Deci, faţă de soluţiile cu turaţia fixată, în acest caz se admit
variaţii moderate de turaţii, pentru subansamblul captator-transmisia
cinematică-generator, într-un raport de cel mult 3:1, rezultând o cantitate
mai mare de energie extrasă, şi diminuarea solicitării elementelor
componente.
Evident, datorită turaţiilor variabile, în limitele prestabilite,
conectarea directă a generatoarelor, la reţeaua de distribuţie a energiei
electrice, nu mai este posibilă. Conectare generatoarelor electrice, la
reţelele respective, devine posibilă numai prin utilizarea unor
echipamente de electronică industrială, de putere corespunzătoare, de
tipul redresor-invertor.
La ora actuală, două soluţii practice sunt mai răspândite, pentru
aerogeneratoare de medie şi de mare putere:
 soluţia cu generator sincron (GS) sau asincron (GA) cu rotorul în
scurtcircuit;
 soluţia cu generator asincron cu rotor bobinat (GA) şi inele
colectoare numit şi generator cu dublă alimentare.
În fig. 2.29 se prezintă soluţia cu GS sau GA, cu toată aparatura
necesară pentru asigurarea unei funcţionări eficiente şi sigure.
Se observă, în acest caz, că statorul generatorului electric este
conectat la reţeaua de distribuţie prin intermediul unui subsistem de
redresor-invertor şi că toată puterea produsă de aerogenerator trece prin

117
acest subsistem; deci acest subsistem trebuie să fie proiectat pentru
puterea nominală a generatorului electric. Pe baza informaţiilor culese, în
legătura cu viteza şi direcţia vântului (anemometrul 13), turaţia rotorului
generatorului (Ω2) respectiv puterea electrică furnizată (f), unitatea de
control şi comandă 12, pe bază de microcontroler dedicat, elaborează
comenzi pentru reglarea turaţiei şi puterii (14), respectiv comenzi de
sincronizare a invertorului 7 cu reţeaua electrică de distribuţie.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 15

GS
sau ~ =~
GA =
14 11
2
f

13

12

Fig. 2.29. Aerogenerator cu turaţie variabilă: 1-captator eolian; 2-transmisia cinematică;

3-generator sincron sau de inducţie, cu rotor în scurtcircuit; 4-conexiunea electrică; 5-
redresor; 6-siguranţe; 7-invertor; 8-întrerupător; 9-siguranţe; 10-transformator ridicător de
tensiune; 11-filtru de armonici; 12- unitate de control şi comandă; 13-anemometru; 14-
subsistemul de reglare a puterii; 15- reţea de distribuţie a energiei electrice.

In cazul utilizării generatoarelor de inducţie, cu rotorul bobinat şi

inele colectoare, fig. 2.30, statorul generatorului este conectat direct la
reţeaua de distribuţie iar rotorul prin intermediul unui subsistem de
redresor-invertor electronic, cascada Kramer sau cascada Scherbius. In
acest fel, numai o parte a puterii produse de generator va trece prin
subsistemul redresor-invertor (cel mult ½ din puterea totală), ceea ce
permite o reducere sensibilă a costului acestui subsistem. Pe baza
informaţiilor culese de către unitatea de control şi comandă 12 (13, Ω2,,
f), se realizează reglarea puterii active şi reglarea turaţiei captatorului şi
generatorului, de la turaţia nominală până la jumătatea turaţiei nominale,
prin comanda corespunzătoare a dispozitivelor de reglare a puterii
captatorului (14), respectiv a subsistemului redresor-invertor (7).
118
 Ca subsisteme redresor-invertor pot fi folosite cele cu comutaţia
forţată (grid commutated) sau cele cu comutaţia naturală (self
commutated). Primele sunt realizate cu tiristoare cu 6 sau 12 pulsuri. O
caracteristică importantă a acestora constă în faptul că ele produc
armonici de ordinul 5, 7, 11, 13, etc., (adică frecvenţe de 250, 350, 550,
650,... etc., Hz), care trebuie filtrate cu ajutorul unor filtre de armonici
corespunzătoare (poziţia 11 din fig. 2.29 şi 2.30). În plus, ele consumă
putere reactivă şi nu pot controla această putere.
Subsistemele din a doua grupă, sunt în general invertoare de tipul
PWM (Pulse Width Modulated), realizate cu tranzistoare de putere
bipolare cu poartă izolată IGBT (Insulated Gate Bipolar Transistor).
Prezintă avantajul important al controlabilităţii atât a puterii active cât şi
a puterii reactive. În consecinţă, puterea reactivă necesară GA poate fi
livrată de invertorul PWM. Invertoarele PWM produc, de asemenea,
armonici, dar cu frecvenţe de ordinul KHz-lor, filtrarea lor putând fi
realizată cu filtre simple şi ieftine. În aerogeneratoarele actuale, moderne,
sunt utlizate numai invertoare PWM cu tranzistoare.
3 4 5 6 7

1 2 ~ =~ 8 9 10 15
=
GA

14 11
f
2

13

12

Fig. 2.30. Aerogenerator cu turaţie variabilă: 1-captator eolian; 2-transmisia cinematică;

3-generator sincron sau de inducţie, cu rotor în scurtcircuit; 4-conexiunea electrică; 5-
redresor; 6-siguranţe; 7-invertor; 8-întrerupător; 9-siguranţe; 10-transformator ridicător
de tensiune; 11-filtru de armonici; 12- unitate de control şi comandă; 13-anemometru; 14-
subsistemul de reglare a puterii; 15- reţea de distribuţie a energiei electrice.

119
 Firmele constructoare din Danemarka, au dezvoltat o variantă
interesantă a soluţiei din fig. 2.29, dar care utilizează un generator
asincron cu alunecare variabilă, având înfăşurarea rotorului legată la un
sistem de rezistenţe variabile (vezi §.2.3.3). Strategia de control a unui
astfel de aerogenerator constă în aceea că, în jurul punctului nominal de
funcţionare, rotorul are o rezistenţă ohmică corespunzătoare jumătăţii
alunecării maxime, din regimul de generator (vezi fig.2.14.b), iar
mecanismul de modificare a pasului elicei, se află într-o poziţie
corespunzătoare puterii nominale. La apariţia rafalelor de vânt,
dispozitivul de control şi de comandă 12, determină creşterea alunecării
prin comanda creşterii rezistenţei rotorice, pentru a permite ca rotorul să
funcţioneze cu turaţie mai mare. Dar, odată cu această intervenţie, care se
face practic fără întărzieri (fiind realizată cu dispozitive electronice), are
loc şi comanda dispozitivelor de modificare a pasului elicei, în vederea
scoaterii parţiale a captatorului din vânt; această operaţie necesită timp,
după cum s-a arătat deja. Odată ce mecanismul electro-hidro-mecanic, de
modificare a pasului elicei termină acţiunea, alunecarea este readusă la
valoarea iniţială.
Dacă vântul scade brusc, lucrurile se petrec invers.
În cadrul celor mai moderne soluţii, numite “OptiSlip”
(http://www.vestas.com/dk/), rezistenţele rotorice suplimentare şi
electronica de comandă, se află pe rotor, iar legătura cu unitatea de
control şi comnadă 12 este realizată pe cale optoelectronică.
Soluţia prezintă şi avantajul creării unor posibilităţi de
înmagazinare sau de eliberare, a unei părţi, din energia fluctuantă a
vântului, ca energie de rotaţie a captatorului.

Pe baza celor de mai sus, în legătura cu aerogeneratoarele cu

turaţia variabilă, pot fi precizate următoarele caracteristici generale:
 turaţia subansamblului captator-generator este variabilă, în
anumete limite; creşte cantitatea de energie recoltată din energia
conţinută în masele de aer în mişcare;
 cuplarea cu reţeaua de distribuţie este elastică, datorită
flexibilităţii oferite de GA cu rotor bobinat;
 posibilităţi de control a puterii şi vitezei; mecanisme de
modificare a pasului elicei sau de blocare;
 gama de viteze se adoptă în funcţie de raportul performanţe/cost;

120
  avantaje: posibilităţi de funcţionare în rafale de vânt,
compensarea bună a fluctuaţiilor vitezei vântului, coeficient de
putere optimizat;
 dezavantaje: construcţie mai complicată, mai costisitoare (ca
urmare nu se folosesc la puteri mici), generare de armonici (care
se pot filtra în mod corespunzător necesităţilor practice), pierderi
de energie pe lanţul de conversie curent alternativ-curent
continuu-curent alternativ.

Evident, indiferent de tipul aerogeneratorului, în sistemele eoliene

de producere a energiei electrice, au loc pierderi generale, de energie,
care pot fi grupatre în:
 pierderi în sistemul de generare: în înfăşurări, cabluri, piese
feromagnetice, prin frecări etc.;
 pierderi independente de sistemul de generare: mersul în gol al
transformatoarelor, consumul pentru serviciile proprii (iluminat,
încălzire, alimentarea aparaturii de control şi comandă) etc.

S-a constatat că pierderile generale totale, în aerogeneratoarele

moderne, nu depăşesc în general 1 – 2 %, din puterea totală furnizată.

2.7. Siguranţa în funcţionarea aerogene-

ratoarelor
Componentele aerogeneratoarelor, vechi şi moderne, sunt
proiectate şi realizate pentru o funcţionare sigură, de cel puţin 20 de ani.
Aceasta înseamnă că durata de buna funcţionare trebuie să fie de peste
120.000 de ore, chiar în condiţii grele de funcţionare (de exemplu
furtună, viscol, ploi, zăpada etc.). De remarcat că, un autoturism
convenţional, are o durată de bună funcţionare garantată de aproximativ
5.000 de ore! Atingerea unor asemenea durate de utilizare, în cazul
aerogeneratoarelor, este posibilă prin luarea de măsuri corespunzătoare
încă din faza de proiectare şi de execuţie, urmată apoi de măsuri
corespunzătoare de exploatare şi mentenanţă.
Cele mai importante aspecte, legate de asigurarea unei siguranţe
sporite în funcţionare, se referă la:

121
  proiectarea unor forme, aerodinamice şi de dimensiuni,
corespunzătoare zonei de amplasament;
 utilizarea de materiale care prezintă un grad înalt de rezistenţă la
uzură şi oboseală;
 reducerea la maxim posibil a numărului componentelor în
mişcare relativă;
 evitarea posibilităţilor de apariţie a fenomenului de rezonanţă,
datorită vibraţiilor introduse de turbulenţele generate chiar de
funcţionarea normală a aerogeneratoarelor;
 echiparea cu aparatura de supraveghere, control şi de protecţie
corespunzătoare etc.
Protejarea aerogeneratoarelor, în timpul funcţionării lor normale,
este deosebit de importantă, avându-se în vedere următoarele aspecte.
Componentele principale ale aerogeneratoarelor, cum ar fi
captatorul, nacela, turnul etc., sunt supuse unor solicitări complexe, cu
caracter aleator, datorită condiţiilor concrete de funcţionare: vânturi cu
intensităţi şi direcţii variabile, schimbări ale condiţiilor meteorologice,
alternarea anotimpurilor, apariţia fulgerelor etc.
Astfel, în urma modificării vitezei vânturilor, din cauza unor
fenomene de vortex, care apar în mod normal, se pot induce vibraţii în
părţile componente, cu frecvenţe proprii caracteristice subansamblelor
respective, existând posibilitatea apariţiei unor fenomene de rezonanţă
care pot cauza scoaterea din funcţiune a unor subansamble sau chiar a
întregului sistem. Evitarea unor asemenea situaţii este extrem de
importantă. În acest scop, componentele principale, cum sunt palele şi
turnul, sunt testate în diverse faze ale fabricaţiei, precedate de simulări de
funcţionare, chiar pe modele fizice corespunzătoare. Apoi, în vederea
unei siguranţe sporite, se folosesc diverse dispozitive de protecţie la
vibraţii.
Primul şi cel mai vechi dispozitiv de protecţie împotriva
vibraţiilor a fost folosit pe aerogeneratoarele Gedser (vezi §.2.3.1.2,
fig.2.7). A fost un dispozitiv foarte simplu de sezizare a vibraţiilor
periculoase şi de scoatere din funcţiune a aerogeneratorului. Dispozitivul
conţine o bilă, aşezată pe un inel şi legat de un întrerupător prin
intermediul unui lanţ flexibil. Când vibraţiile depăşeau anumite valori,
bila cădea, iar întrerupătorul astfel acţionat determina scoaterea din
funcţiune a aerogeneratorului. La ora actuală, vibraţiile sunt sesizate cu
ajutorul unor sisteme de senzori inteligenţi, furnizând informaţii foarte

122
precise sistemului de control şi comandă a aerogeneratorului (vezi
blocurile 10 şi 12 din figurile 2.28, 2.29 şi 2.30).
O utilitate deosebită au senzorii de viteză şi de direcţie a vântului:
obişnuit sunt folosiţi sub forma unor anemometre performante; acestea
trimit, de asemenea, informaţii utile subsistemelor 10 şi 12 menţionate
mai sus.
Nu pot lipsi, din structura aerogeneretoarelor, nici senzorii de
supraturaţii pentru subansamblul captator-transmisia cinematică-
generator. Asemenea supraturaţii pot apare, chiar la vânturi moderate, din
cauza deconectării accidentale a aerogeneratorului de la reţeaua de
distribuţie. Ca urmare, aerogeneratorul trece, de la o funcţionare normală
sub o anumită sarcină, de obicei cea nominală, la mersul în gol
Supraturaţiile pot fi limitate prin intermediul unor sisteme de
frânare; obişnuit există un sistem de frânare aerodinamic şi unul mecanic.
În primul caz, mecanismele de modificare a pasului eleicei (pitch
control), sau cele de blocare a rotorului (stall control), asigură rotirea
palelor captatorului, în sensul “scoaterii din vânt”, cu ajutorul unor
subsisteme de acţionare hidraulice, care pot interveni şi în cazul
defecţiunilor apărute în partea electrică a sistemului. În cel de al doilea
caz sunt utilizate frâne mecanice, care pot interveni chiar concomitent cu
intervenţia frânelor aerodinamice, în scopul creşterii eficienţei operaţiei
de frânare.
În Danemarca, de exemplu, există legi care impun, pe de o parte,
testarea obligatorie a componentelor în timpul procesului de fabricare, iar
pe de altă parte, aceleaşi legi impun existenţa a două sisteme
independente de protecţie la supraturaţii (http://www.vestas.com/dk/;
http://www.windpower.dk).

Experienţa arată că, în cazul aerogeneratoarelor, prevăzute cu

reglarea puterii şi turaţiei, prin modificarea pasului elicei, rareori apare
necesitatea activării sistemului de frânare mecanic în vederea limitării
supraturaţiilor. În schimb, în perioadele de nefuncţionare, cauzate de
exemplu de revizii, sistemul de frânare mecanic nu poate lipsi. Mai mult,
pentru asemenea situaţii, sunt prevăzute posibilităţi sigure de blocare
mecanică a rotorului captatorului.
Trebuie amintite şi măsurile necesare a fi luate în vederea
protejării aerogeneratoarelor împotriva descărcărilor electrice
atmosferice. Măsura este absolut necesară în cazul aerogeneratoarelor
individuale şi de dimensiuni mari, când o descărcare electrică poate
123
scoate definitiv din funcţiune unitatea respectivă. În cazul parcurilor
eoliene, cu mai multe unităţi de dimensiuni reduse, efectul unei
descărcări electrice, urmat de scoaterea unităţii lovite din funcţiune, este
mai puţin semnificativ. În vederea protejării aerogeneratoarelor,
împotriva trăsnetelor, în palele elicelor se încorporează făşii conductoare,
care permit dirijarea descărcărilor spre prize corespunzătoare.

2.8. Concluzii privind stadiul actual şi

perspectivele energiei eoliene
Din materialul prezentat în capitolele precedente, bazat pe o
bibliografie actuală, precum şi pe informaţii foarte recente postate la
diverse adrese URL, din domeniu, rezultă că, la ora actuală, dezvoltarea
domeniului energiei eoliene este un succes remarcabil. Industria energiei
eoliene poate fi considerată ca fiind deja o tehnologie matură deoarece,
pe baza unor cercetări, modelări, simulări, proiectări, realizări şi
exploatări, se află deja într-o stare de echilibru, în sensul că este capabilă
să se bazeze pe un comerţ propriu.
În ultimii 20-30 de ani, un rol vital asupra acestei dezvoltări a
avut modelarea matematică.
În primul rând, trebuie menţionate eforturile depuse cu privire la
caracterizarea sursei energiei eoliene, a maselor de aer în mişcare.
Datorită caracterului fluctuant, aleator, imprevizibil şi foarte dependent
de relief, condiţii meteorologice etc., a mişcării maselor de aer, o
caracterizare precisă este greu de realizat. Totuşi eforturile de cercetare în
domeniu au permis deja elaborarea unor modele matematice care au
devenit un ajutor de necontestat pentru proiectanţii de amenajări eoliene
moderne, (Bottasso et al., 2005), (Luca ş.a., 1996), (Muhando et al.,
2007), (Sobor, 2007). Cercetările în acest domeniu se află pe masa de
lucru a unor centre de cercetare recunoscute şi bine dotate.
În al doilea rând, sunt remarcabile cercetările, modelările,
simulările şi experimentările efectuate în vederea reprezentării cât mai
fidele a comportamentului aerogeneratoarelor şi a subansamblelor
ascestora în diverse condiţii de funcţionare, (Barote and Şerban, 2007),
(Cazacu et al., 2007), (http://iskrawind.com). Cercetările în domeniu au
avut şi au la bază măsurători extinse şi validări de soluţii, chiar în cadrul
unor cercetări internaţionale, care urmăresc reducerea costurilor,
creşterea fiabilităţii, realizarea de acţionări directe, dezvoltarea unor
124
aplicaţii mai rentabile (ferme eoliene) etc. În urma acestor cercetări,
proiectanţii au la îndemână modele şi chiar programe de proiectare, cu un
grad de încredere din ce în ce mai ridicate, care permit înlocuirea
metodeleor mai vechi de proiectare cu altele mai noi, implicând creşterea
calităţii şi fiabilităţii produselor realizate, dar şi creşterea siguranţei în
alimentare, respectiv calitatea energiei electrice livrate consumatorilor.
În prezent, cercetările sunt orientate spre următoarele direcţii
principale:
 Modelarea mai precisă a mişcării maselor de aer, în vederea
caracterizării mai complete a vânturilor, în scopul extragerii unei
cantităţi cât mai mari de energie;
 Dezvoltarea unor sisteme inteligente de control, cu subsisteme
senzoriale complexe;
 Realizarea de rotoare adaptabile, flexibile, cu profile
aerodinamice care să permită controlul încărcărilor;
 Creşterea dimensiunilor şi a vitezelor periferice, în special pentru
soluţii de ferme eoliene de tipul off-shore;
 Perfecţionarea acţionărilor directe, utilizând convertoare de
energie multipolare (generatoare) cu magneţi permanenţi din
metale rare;
 Elaborarea de generatoare de tensiuni înalte, la viteze variabile;
 Creşterea puterii unitare a aerogeneratoarelor; peste 5 MW;
 Monitorizarea şi condiţionarea componentelor principale prin
utilizarea unor sisteme SCADA, pentru ferme eoliene de tipul off-
shore şi on-shore;
 Interconectarea, prin intermediul unor sisteme SCADA, a
substaţiilor, fermelor eoliene şi staţiilor meteorologice, în vederea
optimizării funcţionării acestora;
 Elaborarea unor structuri hibride de producere a energiei: eolian-
solar, eolian-hidraulic, eolian-biotehnologii, eolian-turbine cu
gaze, eolian-diesel etc., în vederea asigurării unei siguranţe
sporite în exploatare şi în vederea diminuării efectului fluctuant al
mişcării maselor de aer.

În consecinţă, se poate afirma că alegerea soluţiei de producere a

energiei electrice pe baza captării energiei vântului, este o soluţie
modernă, competitivă, predictibilă, independentă, curată, inepuizabilă şi
cu durata de realizare şi de recuperare a investiţiei relativ reduse.

125
 Se precizează însă că adoptarea soluţiei înseamnă mai mult decât
o simplă alegere, din cataloagele firmelor producătoare, a unui tip de
aerogenerator, pentru o aplicaţie dată. Anume, în scopul unei
dimensionări corecte, caracteristicile eoliene ale zonei respective trebuie
atent investigate. Pe această bază se pot realiza investiţii de succes.

2.9. Exemple de aerogeneratoare

comerciale
În prezent există multe firme, în special în Europa (Vestas,
Norvin, NEG Micon, Enercon, Nordex, REpower, Siemens, Gamesa etc.)
şi SUA (GE Wind, Southwest Windpower, Bergey etc.) care proiectează,
realizează şi comercializează aerogeneratoare cu destinaţii foarte variate
şi bine orientate, pentru anumite utilzări.
Astfel, aerogeneratoarele cu puteri între 1 - 30 kW sunt oferite
pentru:
 alimemtarea unor consumatori casnici izolaţi;
 alimentarea instalaţiilor de telecomunicaţii distribuite şi a staţiilor
meteorologice;
 alimentarea unor localităţi mici, izolate;
 alimentarea unor instalaţii de pompare a apei potabile sau a unor
instalaţii de irigare/desecare;
 alimentarea unor sonde de petrol;
 alimentarea unor instalaţii frigoriferice etc.

Aerogeneratoare cu puteri între 30 şi 600 – 700 kW sunt oferite

pentru alimentarea unor aşezări cu câteva zeci sau sute de locuitori;
eventual sunt conectate mai multe aerogeneratoare în ferme eoliene, în
vederea asigurării necesarului de energie.

Aerogeneratoare cu puteri de 1 MW şi peste, sunt utilizate pentru

alimentarea unor reţele de distribuţie naţionale, fiind frecvent utilizate în
cadrul unor ferme eoliene pe coasta mărilor (on-shore wind farms) sau în
largul mărilor (off-shore wind farms).

126
2.9.1. Aerogeneratoare de mică putere oferite de
firma Bergey Windpower Co., SUA

Firma Bergey produce şi comercializează aerogeneratoare de

mică putere cu următoarele destinaţii:
 reducerea costurilor unor utilităţi şi ca rezervă de putere;
 alimentarea unor consumatori neconectaţi la reţelele de distribuţie
a energiei electrice (case izolate, localităţi mici etc.);
 alimentarea aparaturii de telecomunicaţii larg distribuite;
 alimentarea unor aplicaţii industriale şi militare;
 alimentarea unor echipamente ce deservesc instalaţii de
alimentare cu apă potabilă;
 alimentarea unor instalaţii de irigare etc.

Produsele firmei sunt grupare în trei categorii:

 pentru încărcarea bateriilor de acumulatoare, cu puterea de ieşire
de 1 kW (de 24 V, tipul BWC XL.1-24), respectiv de 7,5 kW (de
24 V, 48 V, 120 V şi 240 V, tipurile BWC Excel R/24…240);
 pentru conectare la reţea de distribuţie, cu puterea de ieşire de 10
kW (de 24 V, 60 Hz, tipul BWC Excel- S/60 şi de 220 V, 50 Hz,
tipul BWC Excel-S/50, având generatoare monofazate şi
invertoare controlate cu microprocesoare);
 pentru pompe de apă eoliene, de 10 kW (cu generator trifazat şi
frecvenţa variabilă, comandat de microprocesor, de tipul BWC
Excel –PD).

Schema principială de realizare şi principalele componente sunt

prezentate în fig.2.31.

127
 a) b)
Fig. 2.31. Schiţa constructivă (a) şi panoul de comandă (b) a
aerogeneratoarelor comercializate de firma Bergey

Principalele caracteristici ale turbinei BWC XL.1 sunt:

 diametrul rotorului 2,5 m
 lungimea totală 2,1 m
 greutatea totală 34 kg
 cuplul dezvoltat 890 N
 puterea nominală 1,0 kW
 viteza nominală a vântului 11 m/s
 viteza nominală de rotaţie a rotorului 490 rot/min
 cuplarea, la viteza vântului de 2,5 m/s
 demaraj, la viteza vântului de 3 m/s
 funcţionarea protecţiei, la viteza vântului de 13 m/s
 proiectat pentru viteza maximă a vântului de 54 m/s

Firma Bergey recomandă înălţimile de montare din tabelul 2.9,

respectiv schemele de conectare a aerogeneratoarelor din fig. 2.32.
Tabelul 2.9 Înălţimile de montare recomandate de firma Bergey

Înălţimea turnului, m Viteză medie vânt, m/s Producţie relativă de energie, %

9 4,8 100
13 5,2 121
19 5,6 147
25 5,9 165
32 6,2 186
128
 Alternator Linia de legătură în c.c. Consumatori

PC

Panou
Redresor comandă Opţional
Captator sursa
în nacela
solară
Bateria de
acumulatori

Fig. 2.32. Schema electrică de bază a conectării aerogeneratorului XL.1

De menţionat că generatoarele electrice, din structura

aerogeneratoarelor firmei Bergey, sunt de tipul cu construcţia inversată.
Astfel, captatorul eolian este solidar legat de sistemul de magneţi
permanenţi, care se rotesc, în faţa unui indus fix, care poartă înfăşurările
mono sau trifazate corespunzătoare, aflate în interiorul sistemului de
magneţi permanenţi.

2.9.2. Aerogeneratoare fabricate de firma VESTAS

din Danemarca

Firma VESTAS din Danemarca este considerată ca fiind unul

dintre liderii mondiali de producător de echipamente eoliene.

2.9.2.1. Aerogeneratorul V47-660/200 kW

În figura 3.33 se prezintă o secţiune longitudinală print

aerogeneratorul, V47-660/200 kW fabricat de firma VESTAS din
Danemarca.
Echipamentul poate fi livrat cu unul (660 kW) sau două (660 şi
220 kW) generatoare. Generatorul de putere mică este folosită la viteze
ale vântului mai mici de 7 m/s, diminuând şi zgomotele produse de
aerogenerator. Echipamentul de comandă şi control (19 din figură),
prevăzut cu microprocesoare, asigură controlul continuu optimal al
unghiului elicelor, al vitezelor de rotire (elice, generator), protecţie la
rafale periculoase ale vântului etc., oferind o sursă de energie electrică de
calitate, cu mare disponibilitate şi zgomote reduse.

129
 Fig. 3.33. Secţiune prin aerogeneratorul V47-660/200 kW.

1 - elicea (turbina eoliană); 2 - carcasa elicei; 3 - lagărele elicei; 4 - axul

principal; 5 - generatorul secundar; 6 - carcasa transmisiei cinematice;
7 - frâna cu disc; 8 - răcitor de ulei; 9 - ax cardanic; 10 - generator
principal; 11 - suporţi de manevrare cu macara; 12 - cilindru pentru
comanda elicei; 13 - suportul elementelor componenete; 14 - turnul;
15 - controlul deplasării unghiulare în jurul axei verticale; 16 - bulon de
ancorare a cutiei transmisiei cinematice; 17 - inelul deplasării unghiulare
in jurul axului vertical; 18 - angrenajul deplasării unghiulare în jurul
axului vertical; 19 - echipamentul de comadă şi control; 20 - unitatea
hidraulică

Caracteristicile principale ale aerogeneratorului V47-660/200

sunt: diametrul elicelor – 47m; numărul de elice – 3; înălţime turnului 40
– 65 m; viteza vântului, de cuplare – 4 m/s; viteza nominală a vântului –
15 m/s; viteza vântului, de decuplare – 25 m/s; generatoare asincrone de
50/60 Hz şi 1500 – 1900 rot/min; tip orizontal.
Asemenea unităţi eoliene funcţionează în prezent în Noua
Zelanda, California, Germania, Korea de Sud şi Danemarka.

130
2.9.2.2. Aerogeneratorul V90-3.0 MW

Aerogeneratorul V90-3.0 MW, din fig. 3.34, este o variantă mult

îmbunătăţită a versiunilor precedente, sub aspectul performanţelor şi a
costurilor de mentenanţă.

4 5 6 8 10 15 16

17

2
13 14

3 7 9 11 12

Fig.2.34. Schiţa constructivă a aerogeneratorului VESTAS V90-3.0 MW:

1 – răcitor ulei; 2 – răcitorul apei de răcire a generatorului; 3 – transforma-
tor de înaltă tensiune; 4- senzor ultrasonic de viteză a vântului; 5 -
regulator VMP-Top cu convertizor; 6 – piese de prindere pentru macara; 7
– generator asincron OptiSpeed; 8 – cuplaj cu disc; 9 – lagărele mecanis-
mului yaw; 10 – Reductor; 11 – frâna mecanică; 12 - soclu pentru echipa-
ment; 13 – lagărele palelor; 14 – butucul palelor; 15 – Pale; 16 – cilindrii
pentru controlul pitch; 17 – controlul orientării nacelei

Caracteristicile principale ale aerogeneratorului V90-3.0 MW

sunt:diametrul rotorului – 90 m; aria măturată de elice – 6.362 m2; turaţia
nominală a rotorului – 16,1 rot/min; interval de funcţionare normală –
8,6-18,4 rot/min; numărul de elice – 3; înălţime turnului 80 – 105 m;
viteza vântului de cuplare – 4 m/s; viteza nominală a vântului – 15 m/s;
viteza vântului de decuplare – 25 m/s; generator asincron cu control
OptiSpeed de 50 Hz; reglarea puterii de tipul Pitch/OptiSleep; control
bazat pe microprocesor cu posibilitatea controlului de la distanţă – tip
SCADA.
131
 Conform unui comunicat al Companiei Vestas Wind Systems
A/S, Denmark, din 16 ianuarie 2009, firma VESTAS urmează să livreze,
să instaleze şi să asigure mentenanţa pe termen lung, în zona Constanţa, a
67 de aerogeneratoare V90-3.0 MW, în perioada 2009 - 2010.
Curba de putere, de catalog, ce caracterizează aerogeneratoarele
V90, este prezentată în fig. 2.35.

Fig.2.35. Curba de putere, de catalog, a aerogeneratoarelor V90-3.0 MW

2.9.3. Aerogeneratorul E112 -5 MW

Aerogeneratorul E112, fabricat de firma Germană ENERCON,
este unul din puţinele aerogeneratoare de mare putere fără transmisia
cinematică (reductor), numite cu acţionare directă.
Soluţia principială folosită la realizarea acestui aerogenerator s-a
prezentat în paragraful 2.3.2.
În fig. 2.36 sunt prezentate principalele caracteristici constructiv
funcţionale, din foaia de catalog al firmei.

132
 Fig. 3.36. Caracteristicile principale ale aerogeneratorului E112

2.9.4. Aerogeneratoare integrate în clădiri

Firma Norvin, din Danemarca, a început din 2004, dezvoltarea
unor tipuri de aerogeneratoare, în vederea integrării acestora în structura
unor clădiri mari, în scopul reducerii costurilor de energie pentru toate
utilităţile inglobate.
 În prezent se află în exploatare deja primele trei turbine eoliene de
tipul Win-0.1, montate pe clădirea BWTC (Bahrian Word Trade Center)
din Manama, de 240 m înălţime (din 19 martie 2007).
Profitând de profilul aerodinamic de formă eliptică (de tip velă) a
turnurilor (fig. 3.37a), prin care se realizează o concentrare şi accelerare
de cca. două ori a vântului puternic către coastă (dinspre golful Persic),
printre turnuri, au fost instalate trei aerogeneratoare a câte 225 kW
fiecare (fig.3.38a şi b), cu diametrul rotorului de 29 m. Aerogeneratoarele
sunt montate pe traverse speciale (fig. 3.37b), aerodinamice, care leagă
cele două turnuri, la înălţimile de 60 m, 98 m şi 136 m. Prin proiect s-a
prevăzut o producţie de energie electrică de cca. 1200 MWh/an, ceea ce
permite acoperirea a 11% - 15% din energia electrică totală necesară
complexului BWTC. După o perioadă de funcţionare, evaluări recente
arată că estimările de mai sus vor fi depăşite, chiar de două ori, adică se
133
va putea asigura cca. 30% din energia electrică necesară complexului, pe
seama celor trei aerogeneratoare.

a) b)

Fig. 3.37. Vedere de sus a trunurilor BWTC (a) şi modul de montare al unui
aerogenerator pe o traversă aerodinamică (b)

a) b)
Fig. 3.38. Vederea celor trei aerogeneratoare montate între turnuri

 De asemenea, se află în construcţie alte trei aerogeneratoare ce

vor fi montate pe clădirea Castle House Londra, în trei tuburi tip Venturi,
134
(fig.3.39a şi b), până la finele anului 2009. Turnul are 140 m înălţime, iar
aerogeneratoarele sunt de 20 kW şi 9 m diametrul rotorului.

a) b)
Fig. 3.39. Aerogeneratoare montate pe Castle House Londra

 Al treilea proiect, de integrare a aerogeneratoarelor în clădiri

publice, se alfă în construcţie în Dubai, din 2007. Acestea se vor monta
pe clădirea Lighthouse-Dubai, de 400 m înălţime (fig. 3.40); se instalează
trei aerogeneratoare (WTG-1, -2, -3) a câte 225 kW fiecare.

Fig. 3.40. Aerogeneratoare montate pe clădirea Lighthouse-Dubai

135
 Bibliografie Capitolul 2

1. Barote, L., Şerban, I., (2007), Performance comparasion of a LAB-

VRB-PEMFC for a Wind Stand Alone System. Analele
Universitatii din Craiova. Seria: Inginerie Electrica, Tomul 31, nr. 31,
2007, Vol. I. 6th International Conference on Electromechanical and
Power Systems SIELMEN 2007, ISSN 1842-4805, Editura
Universitaria, Craiova, pp.328- 332.
2. Berzan, V., ş.a., (1996), Asynchronous Generators in Automatic
Wind Facilities as Low Power Electricity Sources. CNE'96-
"Improving Energy Efficiency in a Transition Economy", Proceedings
of Section II, september 1-5, Neptun - Olimp, Romania.
3. Bottasso, C.L., Croce, A., Savini, B., Sirchi, W., Trainelli, L., (2005),
Aero-servo-elastic modeling and control of wind turbines using
finit-element multibody procedures. ECCOMAS Multibody
Dynamics 2005 Thematic Conference, Madrid, Spain, June 21-24.
4. Böttcher, F., Barth, S.T., Pinke, J., (2007), Small and large scale
fluctuations in atmospheric wind speeds. Stoch Environ Res Ris
Assess 21:299-308. ©Springer-Verlag.
5. Cazacu, M.D., Nicolaie, S., Mitrea, S.A., Golovei, I., (2007), Design
and manufacture of some blades for Aeolian. Analele Universitatii
din Craiova. Seria: Inginerie Electrica, Tomul 31, nr. 31, 2007, Vol. I.
6th International Conference on Electromechanical and Power
Systems SIELMEN 2007, ISSN 1842-4805, Editura Universitaria,
Craiova, pp.338- 342.
6. Chadjivassiliadis, J., (1996), Strategy on Renewable Energy source
in Romania. CNE'96- "Improving Energy Efficiency in a Transition
Economy", Proceedings of Section I, September-1-5, 1996, Neptun -
Olimp, Romania.
7. Deaconu, S.I., Popa, G.N., Popa, I., (2007), Induction generator with
rotor winding and static frequency converter for micro
hydroelectric power plants or wind power station with variable
speed. Analele Universitatii din Craiova. Seria: Inginerie Electrica,
Tomul 31, nr. 31, 2007, Vol. I. 6th International Conference on
Electromechanical and Power Systems SIELMEN 2007, ISSN 1842-
4805, Editura Universitaria, Craiova, pp.233- 236.
8. ECRE - European Conference for Renewable Energy - Intelligent
Policy Options, (2004). Berlin, 19-21 January 2004.

136
9. Fransua, Al., ş.a., (1978), Maşini şi sisteme de acţionări electrice.
Probleme fundamentale. Editura tehnică, Bucureşti.
10. Fransua, Al., ş.a., (1986), Maşini şi acţionări electrice. Elemente de
execuţie. Editura tehnică, Bucureşti.
11. Garbacea, A., ş.a., (1994), Promotioning Wind Energy in
Romania. CNE'94-"Towards a Sustainable Energy Efficiency in
Romania.", Proceedings of Section V, June 13-16, Neptun- Romania.
12. Gherghiu, I.S., ş.a., (1968), Tratat de maşini electrice. Vol. IV,
Editura Academiei, Bucureşti.
13. Guşa, M., (1994), Energetica generala. Note de curs. Universitatea
Tehnica “Gh. Asachi” Iasi.
14. IEA – International Energy Agency (2007) Renewables in Global
Energy supply, An IEA Fact Sheet, January 2007.
15. Ilie, V., (1984), Utilizarea energiei vântului. Editura Tehnica,
Bucureşti.
16. Ilina, M., ş.a., (1987), Energii neconvenţionale utilizate în
instalaţiile din construcţii. Editura Tehnică, Bucureşti.
17. Lazu, C., ş.a., (1962), Maşini electrice, Vol I, II, . Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
18. Luca, Gh., ş.a., (1996), Observation on the Phase of Joined
Exploatation of Renewable Energy Resources Avaibile on the
Romanian Black Sea Coast. CNE'96- "Improving Energy Efficiency
in a Transition Economy", Proceedings of Section II, September 1-5,
Neptun - Olimp, Romania.
19. Makarovskii, S.N., Reznikovskii, A.M., Khvoshchinskaya, Z.G.,
(2001), Ways of improving the efficiency of power stations based
on novel renewable energy sources’. Hydro technical Construction,
Vol. 35, No. 1, pp. 33-37, January.
20. Muhando, E., Senjyu, T., Urasaki, N., (2007). Gain Scheduling
Control of Variable Speed WTG Under Widely Varying
Turbulence Loading. www.geocites.com/muhandobilli/8.RENE.pdf.
21. Nengsheng, BAO., Xiuqian, MA., Weidou, N.I., (2007).
Investigation on the integral output power model of a large-scale
wind farm. Energy Power Eng. China, 1(1): 67-78. ©Springer-
Verlag.
22. Nitu, V., (1980), Energetica generală şi conversia energiei. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

137
23. Olah, I., Pal, Cr., Mastacan, L., Aniţa, L., (2005), Procese şi
instalaţii energetice cu conversie termodinamică. Editura
MatrixROM, Bucureşti.
24. Popescu, A., ş.a., (1996), Energy Demand Evolution in Romania
between 1995-2020 in Accordance with the Socioeconomic
Adjustment. CNE'96- "Improving Energy Efficiency in a Transition
Economy", Proceedings of Section I, September 1-5, Neptun - Olimp,
Romania.
25. Ro, K., Choi, H., (2005), Application of neural network controller
for maximum power extraction of a grid-connected wind turbine
system. Electrical Engineering (2005) 88:45-53. ©Springer-Verlag.
26. Sobor, I., (2007). Is Wind Power More Expensive? Analele
Universitatii din Craiova. Seria: Inginerie Electrica, Tomul 31, nr. 31,
2007, Vol. I. 6th International Conference on Electromechanical and
Power Systems SIELMEN 2007, ISSN 1842-4805, Editura
Universitaria, Craiova, pp.256 – 259.
27. Voicu, Gh., ş.a., (1996), Analysis of a Wind Farm Development on
the North Dike of Constantza Port. CNE'96- "Improving Energy
Efficiency in a Transition Economy", Proceedings of Section II,
September 1-5, Neptun - Olimp, Romania.
28. Yamayee, Z.A., Bala, Jr, J.L. (1994) Electromechanical Energy
devices and Power Systems. John Wiley/Sons, Inc. New York,
Chichester, Brisbane, Toronto, Singapore.

Extras din adrese URL accesate în vederea documentării:

29. http://en.wikipedia.org/wiki/
30. http://europa.en.int/comm/energy/
31. http://financiar.rol.ro/stiri/2004
32. http://iskrawind.com/
33. http://news.bbc.co.uk/
34. http://ro.wikipedia.org/wiki/Protocolul_de_la_Kyoto.
35. http://telosnet.com/wind/
36. www.abb.com.ro/
37. www.bergey.com/navigation.htm
38. www.enerco.go.ro/eolahtml
39. www.enercon.de/en/
40. www.energy.iastate.edu/renewable/wind/
41. www.enron.com/
42. www.e-referate.ro/referate/
138
43. www.evz.ro/
44. www.ewea.org/
45. www.geocites.com/
46. www.gwec.net/
47. www.nrel.gov/wind
48. www.otherpower.com/
49. www.renewableenergyacces.com-
50. www.repower.de-
51. www.sciencedaily.com/
52. www.standard.ro/articles/
53. www.vestas.de/
54. www.vestas.com/dk/
55. www.windenergy.org/
56. www.windpower.org
57. www.windpower.com/
58. www.windpower.dk
59. www1.eere.enrgy.gov/windandhydro/
60. www.ziuadecj.ro/action/article?ID=17463

139
CONTROLUL NIVELULUI IN TAMBUR

Boiler drum-level control is critical. Too low a level may expose boiler tubes, which
overheats and damages them. Too high a level may interfere with separating moisture
from steam, which reduces boiler efficiency and carries moisture into the process or
turbine. The drum-level controller maintains the level at constant steam load. There are
three options for drum-level control single-element, two-element and three-element
drum-level control.

Single-element control is the simplest but least effective form of control (see Figure 3). A
proportional signal or process variable (PV) signal generates a correction that's
proportional to the deviation from setpoint. The output controls the boiler's feedwater
valve. Single-element control requires one analog input and one analog output. Because
there's no relationship between drum level and steam or feedwater flow, it can be applied
only to a single feed pump on a single boiler supplying a relatively stable load. Also, the
swell effect may render control inadequate.

Typical

Figure 3: Drum-level control with a single-element module.

Easiest way

Figure 4: Drum-level control with a two-element module.

Best way

Figure 5: Drum-level control with a three-element module.

Two-element drum-level control can best be applied to a single drum boiler if the
feedwater is at a constant pressure. Two-element control (see Figure 4) includes the same
level element used for the single-element configuration but has an added steam-flow
element that provides a density-corrected mass flow-rate signal to control the feedwater
flow. Two elements offer tighter control of drum level. The steam flow acts as a feed-
forward signal to allow faster level adjustments. This gives an immediate feedwater
response to load changes while the level controller corrects any imbalance between steam
mass flow and feedwater flow that arises from:

2.7.1. Instalaţii de răcire

Ansamblul echipamentelor utilizate în scopul evacuării căldurii prin
diverse puncte, ale centralelor energetice, poartă denumirea de instalaţii de
răcire. Cu ajutorul unor asemenea instalaţii, compuse din pompe, sisteme de
conducte, schimbătoare de căldură etc., se pot realiza diverse tipuri de
sisteme de răcire. Unele dintre acestea vor fi prezentate în cele ce urmează.
Evacuarea căldurii către sursa rece a ciclului termic, ca şi în diverse
alte puncte ale centralelor termo– sau nuclearo–electrice, se realizează cu
ajutorul unor fluide de răcire. În acest scop se utilizează apa sau/şi aerul
atmosferic.
Cantitatea de căldură de evacuat depinde de puterea grupurilor
instalate, de debitele de abur extrase de la prizele turbinelor, de lipsa sau
existenţa supraîncălzirii intermediare şi determină, evident, debitul de agent
de răcire necesar; acest debit este în general mare şi foarte mare în raport cu
debitul agentului principal [88].
Atunci când drept agent de răcire se utilizează aerul, debitele cresc de
33,5 ori faţă de debitele de apă.
■ În cazul CTE şi CET consumatorii de apă de răcire sunt:
 condensatoarele principale;
 condensatoarele turbopompelor;
 răcitoarele generatoarelor electrice şi a excitatoarelor;
 răcitoarele de ulei ale turbinelor;
 circuitele de răcire pentru serviciile proprii (motoare de mare putere,
pompe, ventilatoare, lagăre etc.).
În cadrul acestor instalaţii apa este folosită şi pentru evacuarea zgurii
şi cenuşii atunci când drept combustibil este folosit cărbunele; în acest scop
se foloseşte apa care a lucrat deja în circuitul de răcire.
Consumatorii de aer de răcire în cazul CTE şi CET sunt în general:
condensatoarele principale, condensatoarele turbogeneratoarelor, răcitoarele
generatorului electric şi al excitatoarei.
Ceilalţi consumatori de agent de răcire folosesc numai apa.
■ În cazul centralelor NE, consumatorii principali de apă de răcire sunt:
 condensatoarele turbinelor (principale şi de avarie);
 condensatoarele turbogeneratoarelor;
 răcitoarele de ulei ale turboagregatelor;
 răcitoarele turbogeneratoarelor electrice şi ale excitatoarei;
 circuitele de răcire tehnologică (lagărele pompelor, ventilatoarelor,
motoarelor electrice de mare putere, compresoarelor de aer etc.);
 instalaţiile de răcire şi condiţionarea aerului din sistemele de ventilare
a încăperilor;
 răcitoarele sistemului de control şi comandă (barele de control);
 răcitoarele instalaţiilor în care se manipulează combustibilul nuclear
(activ sau uzat);
 răcirea protecţiei termice a reactorului;
 răcirea vasului de presiune şi a anvelopei;
 răcirea apei de purjare a reactorului şi generatorului de abur;
 răcirea moderatorului;
 sistemul de oprire a reactorului etc.
În plus, în CNE, apa se mai foloseşte pentru:
■ adaos în circuitele centralei;
■ diluarea deşeurilor radioactive lichide;
■ transportul hidraulic al deşeurilor radioactive solide;
■ spălarea echipamentelor şi a încăperilor în scopul dezactivării lor;
■ stingerea unor incendii.
Uneori se foloseşte şi aerul, dar numai pentru răcirea indirectă a
condensatoarelor grupurilor turbogeneratoarelor.

2.7.2.1. Sisteme de răcire cu apă

Atât în cazul CTE, CET cât şi în cazul CNE, care folosesc apa ca
agent de răcire, răcirea poate avea loc în circuit: deschis, închis sau mixt.
Debitele respective se determină pe baza unor bilanţuri energetice,
rezultând în general debite mari, ce necesită, evident, şi investiţii mari.
Aceste investiţii pot atinge 510% din investiţia totală în cazul CTE şi
610% în cazul CNE.
Sistemul de răcire al CTE, CET şi CNE cuprinde două părţi:
■ instalaţiile interioare de răcire;
■ circuitul exterior al apei de răcire.
■ Instalaţiile interioare de răcire din cadrul CTE şi CET se împart în două
grupe mari, indiferent de tipul circuitului de răcire:
 grupa circuitelor de răcire a condensatoarelor generatoarelor şi
uleiului, care foloseşte apa preluată direct din circuitul exterior;
 grupa circuitelor de răcire tehnologice care foloseşte, de obicei, apa
tratată (demineralizată).
■ Instalaţiile interioare de răcire din cadrul CNE, se împart, de asemenea
în mai multe grupe:
 grupa principală (condensatoarele, răcitoarele de ulei şi instalaţiilor de
răcire ale generatoarelor);
 grupa auxiliară (apa pentru celorlalţi consumatori tehnologici, fără
pericol de radioactivitate);
 grupa intermediară (pentru consumatori cu pericol de radioactivitate).
■ Circuitul exterior al apei de răcire poate fi: deschis, închis sau mixt.

Circuite de răcire exterioare deschise

Apa de răcire poate fi preluată din surse de suprafaţă (râuri, lacuri,
mări) sau de subteran (de obicei cu debite limitate, motiv pentru care se
folosesc mai ales ca surse pentru apa de adaos pentru diferite circuite de
răcire).
Cele mai utilizate sunt sursele de apă curgătoare. În cadrul unor
asemenea instalaţii debitul de apă Dr,CTE, preluat din sursă prin intermediul
pompei PC, parcurge instalaţia de răcire şi apa este în întregime restituită în
acelaşi curs de apă (fig. 2.7.14).
 Drâu Ds Drâu
t1 = t râu t2

PC

CTE, CET
Dr, CTE CNE

Fig. 2.7.14. Răcirea cu apă în circuit deschis

Adoptarea acestei soluţii implică satisfacerea următoarelor condiţii:
Drâu  Dr, CTE  Ds  kg/s , (2.7.1)
respectiv:
t 2  t 2adm   C (2.7.2)
Prima condiţie (2.7.24) impune asigurarea unui anumit debit de
servitute (Ds) minim, iar cea de-a doua condiţie (2.7.25) implică nedepăşirea
unor valori admisibile ale temperaturii râurilor din motive ecologice.
O schemă mai completă a circuitului exterior al apei de răcire este
prezentată în fig. 2.7.15. Această schemă pune în evidenţă instalaţiile
principale aferente şi modul de amplasare a acestora.
În perioadele anotimpurilor reci, apa foarte rece poate fi amestecată,
prin intermediul conductei 9 cu apă caldă evacuată din condensatoare, în
plus prin intermediul conductei 10 se poate evita pericolul de îngheţ al prizei
1.

1
3
2
14 4
13
10
5
9
6 7

12

6 7

11 8

Fig. 2.7.15. Instalaţiile aferente circuitelor deschise de răcire a apei

 1– priza de apă; 2– baraj; 3– denisipator; 4– conducta sau canal de aducţiune;
5– casa sitelor; 6– pompe de răcire; 7– condensatoare; 8– canal de evacuare;
9– conductă de amestec; 10– conducta de încălzire a prizei /răcire a apei
evacuate; 11– turbine hidraulice în regim de recuperare de energie;
În perioadele anotimpurilor calde, pentru a preîntâmpina poluarea
termică nedorită (datorită temperaturii înalte a apei ce a părăsit
condensatoarele), se poate recurge la amestecarea apei calde cu o cantitate
de apă proaspătă preluată prin conducta 10, din sursa rece.
Suplimentar, pe traseul de întoarcere a apei se poate intercala o
microcentrală hidroelectrică (11) care permite recuperarea unei părţi din
energia consumată de pompele de alimentare 6.
Circuite de răcire exterioare închise
În cazul acestor instalaţii apa de răcire are un circuit închis. Anume,
după ce apa a preluat căldura de la condensatoare/răcitoare urmează
cedarea acestei călduri în iazuri/lacuri de răcire, în bazine de stropire sau în
turnuri de răcire cu tiraj natural sau forţat. Apa astfel răcită este din nou
recirculată. Utilizarea acestor soluţii se impune când debitele disponibile de
apă proaspătă sunt reduse.
În asemenea circuite de răcire apar pierderi de apă prin evaporare, prin
antrenarea picăturilor de apă, prin neetanşeitatea circuitului hidraulic, prin
purjarea instalaţiei de răcire etc. În consecinţă, în vederea compensării
pierderilor, se impune introducerea de apă de adaos; debitul necesar al apei
de adaos este uzual între 510% din debitul total.
Turnurile de răcire folosite sunt de fapt schimbătoare de căldură de
suprafaţă sau de amestec cu vaporizare.
Turnurile de răcire cu vaporizare pot fi la rândul lor: deschise, cu
circulaţia naturală a aerului (fig. 2.7.17) sau cu circulaţia forţată a aerului
(fig. 2.7.18) [88].
 8
1
2
7
6 3 4

5
9
Fig. 2.7.16. Schema principială a unui circuit închis de răcire cu apă
1– bazin de apă răcită; 2– conducte de apă răcită; 3– pompe de
răcire;
4– condensatoare; 5– conducta de apă caldă; 6– turnuri de răcire;
7– conducta de apă de la turnuri; 8– apă de adaos; 9– purjarea
circuitului

5
6

3
2
7
1
 Fig. 2.7.17. Turn de răcire cu tiraj natural
1– stâlpi de susţinere; 2– intrarea apei; 3– perete despărţitor; 4– evacuarea
apei;
5– distribuţia apei; 6– panouri; 7– grinzile zonei active

Răcirea prin evaporare are loc în urma schimbului de căldură şi de

masă ce se realizează la contactul direct între suprafaţa lichidului şi aerul
atmosferic. Coborârea temperaturii lichidului are loc prin cedarea de căldură
prin contact şi prin evaporarea lichidului (se pierd moleculele cu energie
cinetică mare).
Formarea suprafeţei de schimb de căldură şi masă se poate realiza
prin:
■ picurare (schimbul de căldură şi de masă are loc la suprafaţa picăturilor
de apă formate);
■ crearea de suprafeţe peliculare pe panourile active ale turnurilor;
■ prin crearea de pelicule şi picături (turnuri mixte).
Circulaţia aerului în raport cu circulaţia apei calde, poate avea loc: în
contracurent, în curent încrucişat, circulaţie mixtă.
 7

1
2
3

6 8 4
6
a b

5 6 7

2
3
4

Fig. 2.7.18. Turn de răcire cu tiraj forţat

a - cilindric-conic; b - hiperboloidic; c - celular
1– dispozitiv de distribuţie a apei; 2– zona activă; 3– intrarea
aerului;
4– bazin colector; 5– ventilator; 6– motor de antrenare; 7– difuzor
de evacuare; 8– purje

Împrăştierea apei peste zona activă este asigurată prin intermediul

unor instalaţii de pulverizare sau de stropire.
Cu circulatie perpendiculara ( incrucisata)a debitului de aer
2.7.3. Degazoare
Degazatoarele sunt instalaţii termotehnice sau termochimice cu ajutorul
cărora se elimină dintr-un lichid unul sau mai multe gaze dizolvate, fie în
scopul purificării lichidului, fie pentru obţinerea gazelor respective în
vederea utilizării lor în alte instalaţii. În instalaţiile energetice ne pot interesa
ambele aspecte.
Degazarea lichidului se poate realiza pe cale termică (sub vid, la
presiunea atmosferică, sau peste presiunea atmosferică) şi pe cale chimică.
Degazarea termică se bazează pe proprietatea gazelor de a părăsi un
lichid în care sunt dizolvate în momentul când presiunea lor parţială din
soluţie, la temperatura acesteia, este mai mare decât presiunea parţială a
gazului respectiv aflat în amestecul de deasupra lichidului. În timpul acestui
proces, se produce o degajare a gazelor din masa lichidului şi îndepărtarea
lor înainte de producerea unei noi absorbţii.
Prin degazarea apei utilizată ca agent energetic, se urmăreşte
înlăturarea gazelor din apa de alimentare a instalaţiilor energetice, în special
a O2 şi a CO2, gaze care la temperaturi înalte s-ar degaja şi ar avea efecte
dăunătoare pentru instalaţiile respective, chiar în concentraţii reduse.
Concentraţia unui gaz dizolvat într-un lichid depinde de presiunea şi
de temperatura la care se află acesta.
Lichidul se saturează complet cu un gaz atunci când presiunea gazului
dizolvat, numită presiune de echilibru a gazului, devine egală cu presiunea
parţială a gazului de deasupra lichidului.
Gazele pot fi eliminate din apă prin scăderea presiunilor parţiale, de
deasupra suprafeţei apei. Acest proces apare în timpul fierberii apei, când
presiunea parţială a gazelor faţă de presiunea vaporilor de apă devine foarte
mică. În urma acestui proces se elimină în mare parte conţinutul de O 2 şi
CO2.
În instalaţiile energetice, creşterea temperaturii apei, în vederea degazării, se
realizează prin introducerea de abur prelevat de la turbină, în aparate termice
numite degazoare.
În vederea creşterii eficienţei eliminării gazelor din apă prin difuzie se
recurge la creşterea suprafeţei de contact între apă şi abur. Aceasta se
realizează printr-o construcţie corespunzătoare a degazoarelor:
■ prin pulverizarea apei în particule mici (tip Stork);
■ prin crearea de şuviţe (cu talere);
■ prin crearea unei pelicule (cu ţevi concentrice, cu table ondulate, cu
umplutură etc.).
 De asemenea, se pot folosi instalaţii de fierbere suplimentare (în
rezervor sau la baza coloanei – barbotare) care contribuie la creşterea
eficienţei degazării.
Degazoarele termice se pot clasifica după:
■ presiunea de lucru:
 sub vid;
 la presiune atmosferică;
 cu suprapresiune.
■ regimul de lucru:
 presiune constantă;
 presiune alunecătoare (variabilă).
■ modul de repartizare şi curgere a apei:
 cu pulverizare;
 cu jet de apă cu şuviţe (cu talere);
 cu pelicule (ţevi concentrice, table ondulate);
 combinate (cu umplutură).
■ modul de realizare a degazării:
 cu o treaptă;
 cu două trepte (barbotare).
Tipurile principale de degazoare utilizate în instalaţii energetice sunt
prezentate în fig. 2.7.21 [88].
În scopul creşterii eficienţei degazării, se impune automatizarea locală
a acestora. În mod obişnuit sunt utilizate două bucle de reglare: o buclă de
reglare a nivelului lichidului din rezervorul degazorului şi o buclă de reglare
a presiunii (sau temperaturii) în camera de pulverizare.
 3 Aerisire
1 1 Secţiunea A-B
5
Apă
2 alimentare

Condensat
Abur
4 încălzire
4
3 2

5 B
A

6
Apă alimentare
a
b conductă aspiraţie

Ieşire gaze necondensabile

Ieşire gaze necondensabile
Abur încălzitor
Intrare A
apă Eşapări 5

B 4 Ieşire apă
3
c
 Abur eşapat
Apă alimentare
Apă alimentare

Apă
alimentare
Abur la coloană (D)
Abur la instalaţia de
barbotare
D'=Db+Dpb
dri
dG
H2 hi

Abur

La punga de
alimentare

d e

Fig. 2.7.21. Tipuri constructive reprezentative de degazoare energetice

a– degazor cu site şi şuviţe: 1– cutia de distribuţie; 2– racord pentru intrarea
apei; 3– racord pentru evacuarea gazelor; 4– talere (site); 5– racord pentru
intrarea aburului; 6– distribuitor de abur; b– degazor cu cameră de
pulverizare şi instalaţie de fierbere suplimentară (Atlas): 1– ieşire superioară
eşapări; 2– ieşire inferioară eşapări; 3– instalaţie de fierbere suplimentară; 4–
ţevi de distribuţie a aburului; 5– cameră de pulverizare; c– degazor de tip
Stork: 1– cutie de abur; 2– şicană verticală; 3– conductă de barborate; 4–
deversor; 5– pulverizator;
d– degazor termic sub presiune; e– degazor cu două trepte de degazare

Reglarea presiunii/temperaturii în degazor se realizează prin

alimentarea acestuia cu abur fie din circuitul aburului viu (în cazul cazanelor
cu circulaţie naturală), fie de la preîncălzitorul final de înaltă presiune (în
cazul cazanelor cu circulaţie forţată). Ventilul de reglare intercalat, în acest
scop, pe conducta de alimentare cu abur a degazorului, funcţionează în
condiţii grele deoarece în ventil are loc de regulă şi o reducere importantă a
presiunii aburului. Acest fenomen este însoţit de zgomot puternic. În scopul
reducerii zgomotului trebuie utilizate dispozitive suplimentare, costisitoare.
Apa de alimentare degazată se extrage din rezervorul degazorului, cu
ajutorul unor pompe de alimentare, şi se trimite spre preîncălzitoarele de
înaltă presiune. Pompele de alimentare sunt pompe centrifuge, ca urmare
întotdeauna este necesar un circuit hidraulic de recirculare a apei de
alimentare spre degazor. Vana de reglare, montată în acest circuit, lucrează
în condiţii foarte grele, datorită diverselor regimuri de funcţionare (pornire,
funcţionare la sarcină variabilă, funcţionare la sarcină maximă etc.). În
consecinţă apar variaţii mari ale temperaturii şi diferenţe de presiuni care,
datorită fenomenului de cavitaţie pot distruge o vană obişnuită în scurt timp.
Condiţiile tipice de lucru, pentru cazane cu circulaţia naturală sunt: diferenţa
de presiune p=187214 bar, plaja de temperaturi T=145204oC, iar
pentru cazanele cu circulaţie forţată:p=248304 bar, respectiv
T=176232oC [46], [85].
Nivelul apei din degazor este determinat de debitul de apă de la
preîncălzitoarele de joasă presiune (ca debit principal), de debitele de
condensat din diverse puncte ale circuitului hidraulic, de debitul recirculant
al pompei de alimentare PÎP şi evident de debitul extras de pompa de
alimentare. Vana de reglare montată pe conducta ce vine de la PJP,
funcţionează în condiţii grele, asemănătoare cu vana de reglare 14 din
circuitul de recirculare al instalaţiei de răcire şi vid (fig. 2.7.13). Această
vană trebuie să preia, în general, diferenţele de presiuni de p = 640 bar la
variaţii de temperatură de T = 3860oC, avându-se în vedere toate
regimurile de funcţionare (pornire, sarcină maximă, sarcină variabilă). În
consecinţă fenomenul de cavitaţie este şi în acest caz prezent, motiv pentru
care trebuie utilizate vane speciale de reglare. Dimensionarea vanei va fi
coordonată cu variaţia sarcinii cazanului şi cu nivelul apei din degazor.

2.7.1.Turbine cu abur
Turbina cu abur (TA) [87, 88] este o maşină termică care transformă
energia aburului în energie mecanică prin intermediul unui sistem de palete
statorice şi rotorice. Pe statorul turbinei se află o reţea de palete fixe (numite
şi ajutaje), cu un număr oarecare de etaje. Prin intermediul acestor ajutaje
energia potenţială acumulată în abur se transformă în energie cinetică prin
mărirea vitezei aburului; paletele fixate pe rotor servesc la transformarea
energiei cinetice în energie mecanică (fig. 2.8.1).
 6
2

4
1

Fig. 2.8.1. Sistemul de ajutaje statorice şi palete rotorice

1 - diafragmă; 2 - ajutaj statoric; 3 - rotor; 4 - sensul de
rotaţie;
5 - palete rotorice; 6 - bandaj de consolidare
Rotor of a modern steam turbine, used in power station

2.7.1.1. Clasificări ale turbinelor cu abur

A. După principiul termodinamic de funcţionare TA pot fi: cu acţiune, cu
reacţiune, combinate.
 În cazul turbinelor cu acţiune, fig. 2.8.2, toată căderea de entalpie
disponibilă pe turbină este transformată în energie cinetică numai în reţeaua
de palete de pe stator. Aburul care părăseşte reţeaua de ajutaje statorice, cu
energie cinetică crescută, lovind paletele rotorice, transformă energia
cinetică (impulsul) în energie mecanică de rotire a rotorului (vezi diagramele
de presiune şi de viteză ale aburului din fig. 2.8.2).
Turbina cu acţiune se recunoaşte după profilul paletelor rotorului,
montate pe nişte discuri solidare cu arborele, având lăţimea canalului
interpaletar constantă de la intrare spre ieşire.
Paletele statorului sunt fixate în nişte pereţi plani, numiţi diafragme,
care împart interiorul carcasei în mai multe compartimente, de presiuni
diferite. Canalul interpaletar de la nivelul ajutajelor are o secţiune variabilă
(convergentă), iar suprafaţa paletei, lovită de jetul de abur, este concavă. În
acest fel se asigură pe de o parte creşterea vitezei aburului de la intrare spre
ieşire şi pe de altă parte realizarea unui impuls mai mare (Dc - debit 
viteză).
Ansamblul format dintr-o diafragmă şi discul cu paletele mobile
alăturat, în aval, formează o treaptă a turbinei. În vederea obţinerii unor
randamente ridicate destinderea aburului este fracţionată în mai multe trepte
(scad pierderile, care sunt proporţionale cu pătratul vitezei).
Etanşarea locului de trecere a arborelui prin diafragmă, respectiv prin
carcasă, se realizează cu labirinţi, care pot fi intermediari, respectiv exteriori
(vezi § 2.8.1.3, fig. 2.8.16, 2.8.17, 2.8.18).
Fixarea poziţiei radiale şi axiale a rotorului se asigură cu ajutorul a
două lagăre radiale şi al unui lagăr axial.
În fig. 2.8.2 se prezintă schiţa unei turbine cu abur axială cu acţiune şi
diagramele de variaţie a presiunii p şi vitezei c a aburului în treptele turbinei.
1 abur 4 7 3 8

11 12
6 6 10
5

13 p
2
abur 9

Fig. 2.8.2. Turbină cu abur cu acţiune

1– racord de intrare a aburului; 2– camera de distribuţie; 3– carcasa; 4–
palete rotor; 5– arbore; 6– lagăre; 7– ajutaje (stator); 8– diafragma; 9–
racord de ieşire a aburului; 10– semicuplaj; 11– labirinţi exteriori de înaltă
 presiune; 12– labirinţi exteriori de joasă presiune; 13– labirint intermediar;
p– variaţia presiunii în treptele turbinei; c– variaţia vitezei aburului

Din cauza destinderii aburului în fiecare treaptă, volumul specific al

acestuia creşte. Ca urmare este necesară creşterea continuă a secţiunilor de
trecere, de-a lungul traseului de abur, în scopul micşorării pierderilor.

■ În cazul turbinelor cu reacţiune, fig. 2.8.3, căderea de entalpie

disponibilă pe turbină are loc atât în reţelele de palete ale statorului, numite
palete directoare, cât şi în cele ale rotorului. Aceste turbine se deosebesc faţă
de cele cu acţiune prin lipsa diafragmelor (paletele statorului fiind fixate
direct în carcasa turbinei), prin forma paletelor rotorului (cu lăţimea
canalului interpaletar variabil – acesta scade de la intrare spre ieşire) şi prin
forma de tambur a rotorului (în care sunt fixate paletele). Ca urmare a
acestei construcţii, asupra paletelor rotorului acţionează atât forţa jetului de
abur, care părăseşte ajutajele statorice, cât şi forţa de reacţie a jetului de
abur, care părăseşte paletele rotorului.

■ În cazul turbinelor combinate o parte din treptele de presiune (de

înaltă presiune - ÎP) sunt cu acţiune, iar restul treptelor de presiune (de joasă
presiune - JP) sunt cu reacţiune.

2 4 5 3
11
6 10 6 8
7

p
1
c 9

Fig. 2.8.3. Turbina axială cu reacţiune

a - secţiune prin turbină; b - variaţia presiunii p şi a vitezei absolute c a aburului
1– racord de intrare a aburului; 2– paletele directoare; 3– carcasa; 4– rotor
în formă de tambur; 5– paletele rotorului; 6– carcasele lagărelor; 7–
arbore; 8– semicuplajul; 9 - racord de ieşire a aburului; 10– etanşare înaltă
presiune; 11– etanşare joasă presiune; p– variaţia presiunii în treptele
turbinei; c– variaţia vitezei aburului
B. După felul în care se realizează transformările energetice în turbină,
acestea pot fi: unietajate, cvasietajate, multietajate.
■ Turbina unietajată prelucrează toată căderea de entalpie într-o singură
treaptă (turbina Laval – fig. 2.8.4). Sunt utilizate la căderi de entalpii
disponibile sub 200 kJ/kg şi la turaţii mari, ce pot depăşi chiar 250 rot/s.
Aceste turbine sunt simple, au dimensiuni reduse, cost scăzut; din cauza
limitării căderii de entalpie prelucrată, ele sunt folosite doar în aplicaţii
speciale.
a b a c d

Fig. 2.8.4. Turbina unietajată Fig. 2.8.5. Turbina Curtis

a– ajutaje; b– paletele rotorului a– ajutaje; b– coroana întâi de palete mobile;
c– coroana redresoare; d– coroana a doua de
palete mobile
■ Turbina cvasietajată (Curtis sau cu trepte de viteză – fig. 2.8.5) este o
turbină cu acţiune. Căderea de entalpie disponibilă pe turbină este
transformată în energie cinetică într-o singură coroană de ajutaje. Energia
cinetică obţinută este transformată în energie stereomecanică, în mod treptat,
în două, sau, mai rar, trei coroane de palete de pe rotor. Turbina Curtis are o
pornire rapidă, fiabilitate ridicată, dimensiuni reduse, construcţie simplă dar
şi randament scăzut. Sunt utilizate până la puteri de 2 MW şi căderi de
entalpie de 150500 kJ/kg.
■ Turbina multietajată numită şi cu trepte de presiune, prelucrează
căderea de entalpie disponibilă pe turbină în mai multe trepte dispuse în
serie, putând fi cu acţiune, cu reacţiune sau combinată. Turbinele
multietajate pot prelucra căderi de entalpie oricât de mari şi cu randamente
mai bune decât turbinele Laval sau Curtis.
Datorită numărului mare de trepte, dispuse în serie, turbinele
multietajate au: construcţie complicată, dimensiuni mari, greutate mare, cost
ridicat, timp de pornire lung şi necesită exploatare pretenţioasă.
 Totuşi, datorită randamentelor superioare şi a posibilităţii de a
prelucra căderi de entalpii oricât de mari, ele sunt folosite la puteri mijlocii,
mari şi foarte mari (sute şi mii de MW). Turbinele din figurile 2.8.2 şi 2.8.3
sunt multietajate.

C. După direcţia curentului de abur, se deosebesc turbine axiale, radiale şi

radial–axiale.
■ Turbina axială. În cazul acestor TA, liniile de curgere ale aburului se
găsesc pe o suprafaţă de revoluţie, concentrică cu axul turbinei. Tipurile de
turbine prezentate în fig. 2.8.22.8.5 fac parte din această categorie.
Turbinele axiale sunt cele mai răspândite TA, având o construcţie mai
simplă decât cele radiale şi radial–axiale. Montarea lor este mai uşoară,
solicitările mecanice din rotor au o repartiţie mai favorabilă şi funcţionează
mai economic la sarcini parţiale.
■ Turbina radială. În cazul turbinelor radiale, liniile de curgere ale
aburului se găsesc, aproximativ, în plane perpendiculare pe axa de rotaţie a
rotorului turbinei. Pot fi realizate în variante unietajate (fig. 2.8.6) sau
multietajate (fig. 2.8.7).
ieşire abur
ieşie
abur

intrare
b abur
a
intrare
abur
Stg. Dr.

Fig. 2.8.6. Turbină radială unietajată Fig. 2.8.7. Turbină radială tip
A– paletele statorului; b– paletele rotorului Ljungstrom
În general, construcţia turbinelor radiale este mai complicată, iar
solicitările mecanice din rotor au o repartiţie nefavorabilă. În cazul
turbinelor multietajate, de tip Ljungstrom, sunt necesare două generatoare,
pentru fiecare parte rotitoare (stânga–dreapta din fig. 2.8.7).
■ Turbina radial–axială. În cazul turbinelor radial–axiale, corpul de
înaltă presiune (CÎP) are o construcţie radială, iar corpul de joasă presiune
(CJP) are o construcţie axială. Sunt folosite în cazul unor aplicaţii speciale
(de exemplu în cazul turbinelor cu gaze).

D. După mărimea presiunii finale a aburului, la ieşirea turbinei TA pot fi: cu

condensaţie, cu emisiune în atmosferă, cu contrapresiune.
■ La turbinele cu condensaţie destinderea aburului se face până la o
presiune inferioară presiunii atmosferice, evacuarea aburului având loc
într-un condensator. Prin reducerea presiunii finale sub valoarea presiunii
atmosferice, căderea de entalpie disponibilă pe turbină creşte, iar consumul
specific de căldură scade. Se folosesc în centralele în care unicul scop al
turbinei este obţinerea puterii necesare pentru acţionarea unei maşini
generatoare, cu randamente cât mai bune.
■ La turbina cu emisiune în atmosferă aburul este evacuat direct în
atmosferă. Funcţionează într-un ciclu cu randament termic redus. Sunt
utilizate doar la puteri foarte mici, de exemplu pentru antrenarea
generatoarelor electrice ale locomotivelor cu abur.
■ La turbina cu contrapresiune destinderea aburului se face până la o
presiune superioară presiunii atmosferice, aburul evacuat fiind folosit în
scopuri industriale sau pentru încălzire în instalaţii de termoficare
industrială sau urbană. Au un consum specific de abur ridicat, totuşi
instalaţiile prevăzute cu asemenea turbine sunt foarte economice, deoarece
în instalaţia de termoficare se foloseşte aproape integral căldura conţinută în
aburul ce a trecut prin turbină.

E. După numărul prizelor de prelevare ale aburului, TA pot fi: fără

prelevare de abur şi cu prelevare de abur.
■ La turbinele fără prelevare, numite şi turbine fără prize de abur,
debitul masic de abur al tuturor treptelor este acelaşi. Se folosesc rar şi
numai la puteri mici.
■ La turbinele cu prelevare, numite şi turbine cu prize de abur, o parte
din debitul de abur ce intră în turbină este extras printr-una sau mai multe
prize situate între două etaje alăturate ale turbinei.
Aburul prelevat este folosit pentru preîncălzirea apei de alimentare (în
circuite regeneratoare), antrenarea unor pompe, compresoare, ejectoare,
pentru termoficare etc.
Presiunea la priză poate varia odată cu regimul de funcţionare al
turbinei, caz în care priza se numeşte nereglată, sau poate fi menţinută
constantă, caz în care priza se numeşte reglată.
O turbină poate fi prevăzută atât cu prize reglate cât şi cu prize
nereglate. În general numărul prizelor nereglate este sub 10, iar al prizelor
reglate maxim 2.

F. După felul aburului utilizat turbinele pot fi: cu abur supraîncălzit sau cu
abur saturat.
■ Turbinele cu abur supraîncălzit se folosesc în centralele
termoelectrice clasice care funcţionează cu aburul produs în generatoare
(cazane) de abur încălzite cu gaze de ardere ale combustibililor clasici şi în
centrale nuclearo–electrice cu reactoare lente.

2 2

3
1

5 4

Fig. 2.8.8. Secţiune printr-o turbină cu abur axială

1 - carcasa; 2 - vane de reglare a debitului de abur; 3 -
palete fixe; 4 - palete mobile fixate de rotor; 5 - axul
turbinei
■ Turbinele cu abur saturat se folosesc, în general, în centralele
nuclearo–electrice cu reactoare lente, în centralele solare şi centralele
geotermale.

2.7.2. Turbina cu gaz

2.7.2.1. Construcţie, funcţionare şi clasificări ale turbinelor

cu gaze
Turbina cu gaz (TG) este o maşină termică, motoare, care transformă
energia unui gaz sau a unui amestec de gaze, în energie mecanică, prin
intermediul unor palete, fixate de un rotor, care poate efectua o mişcare de
rotaţie.
Gazele, aflate la presiuni şi temperaturi ridicate, se destind într-o
turbină, care din punct de vedere constructiv şi funcţional, se aseamănă cu
turbina cu abur.
TG pot fi, ca şi cele cu abur axiale, radiale (fig. 2.8.25a), radial axiale
(fig. 2.8.25b), cu acţiune, cu reacţiune, monoetajate, multietajate etc.
1 1

2 2

4 4

3 3

a) b)

Fig. 2.8.25. Turbine cu gaze

a– radială; b– radial–axială
1 - carcasa; 2 - ajutaj statoric; 3 - rotor; 4 - paletă rotorică

Curgerea prin TG poate fi centrifugă sau centripetă; din cauza unor

avantaje tehnico–economice, se preferă realizarea de TG cu curgerea
centripetă.
480 megawatt GE H series power generation gas turbine

După felul agentului motor folosit TG pot fi cu: gaze de ardere, aer
cald, freon, azot, heliu etc.
După forma circuitului străbătut de agentul motor se cunosc TG: în
circuit deschis şi în circuit închis (vezi § 2.2.4).
În principiu TG este superioară celorlalte tipuri de motoare termice
(TA, MAI) cumulând avantajele acestora.
Faţă de instalaţiile cu TA, instalaţiile cu TG prezintă următoarele
avantaje:
■ lipsa generatorului de abur şi a instalaţiilor anexe aferente
(prepararea apei, pompe de alimentare, ventilatoare de aer şi gaz
etc.);
■ lipsa instalaţiilor de condensaţie şi a instalaţiilor aferente (instalaţii
de vid, pompele de condensat şi de circulaţie etc.);
■ debit de apă de răcire foarte redus şi posibilitatea folosirii apei de
răcire cu temperaturi relativ ridicate;
■ dimensiuni de gabarit, suprafaţă ocupată şi greutate mai mici, la
puteri unitare egale;
■ exploatare mai simplă şi cheltuieli de întreţinere mai reduse;
■ posibilitatea de pornire rapidă, chiar la puteri unitare mari;
 ■ posibilităţi de realizare a unor instalaţii mobile, precum şi a unor
grupuri compacte de puteri mici şi foarte mici, pentru scopuri
speciale;
■ domeniul de utilizare mai extins.
Instalaţiile cu TG prezintă avantaje asemănătoare şi faţă de MAI.
În plus, în instalaţii cu TG se pot obţine randamente generale
superioare randamentelor instalaţiilor cu TA sau MAI.
În literatura tehnică de specialitate se defineşte turaţia specifică a
turbinelor prin relaţia [88]:
nV11 / 2
ns  3 / 4 , (2.8.1)
ht
unde: n este turaţia turbinei în rot/s;
V1 – debitul volumic la ieşirea din reţeaua de palete ale statorului
m3/s;
h*t – căderea totală de entalpie disponibilă pe turbină J/kg.
Două turbine, asemenea din punct de vedere geometric şi dinamic, au
aceeaşi turaţie specifică.
Dacă turaţia specifică se găseşte în domeniul ns  (0,025; 0,125),
turbina se poate realiza de tip radial sau radial–axial, cu un randament
corespunzător:
■ dacă ns este apropiat de limita inferioară a domeniului, TG va fi de
tip radial;
■ dacă ns este apropiat de limita superioară a domeniului, TG va fi de
tip radial–axial;
■ pentru ns > 0,125, TG va fi de tip axial;
■ pentru ns > 0,025, TG va fi de tip axial cu admisie parţială.
I.1 Obiectivele sistemelor de protecţie

Sistemele de protecţie (SP) sunt ansamble de dispozitive automate simple sau complexe,
realizate de regulă cu relee de comutaţie dinamică sau statică, sau cu sisteme de calcul, instalate
pe echipamentele sistemelor energetice (SE), cum sunt generatoarele, transformatoarele, barele
colectoare, linii electrice etc., cu rolul de a supraveghea, monitoriza funcţionarea acestora. În
cazul depăşirii peste anumite limite a parametrilor (curenţi şi tensiuni) ce caracterizează regimul
normal de funcţionare al acestora, sistemele de protecţie intervin în mod operativ, activ, în sensul
izolării echipamentului, instalaţiei în care s-a produs defectul de restul instalaţiilor SE, dacă este
pusă în pericol integritatea echipamentului sau funcţionarea normală a SE. De regulă izolarea se
realizează prin deconectarea întrerupătoarelor prin care echipamentul protejat (EP) se conectează
la SE. În cazul în care modificarea parametrilor în raport cu valorile normale nu pune în pericol
imediat EP sau SE, sistemele de protecţie semnalizează regimul anormal de funcţionare.
Dacă nu se adoptă deciziile corespunzătoare, deci sistemele de protecţie nu-şi îndeplinesc
funcţiile, defectele şi regimurile anormale se pot transforma în avarii, adică SE va avea o
asemenea funcţionare încât nu mai poate asigura alimentarea cu energie electrică a
consumatorilor nici măcar la limita inferioară a parametrilor ce caracterizează calitatea energiei
electrice.
Separarea automată a echipamentului defect de restul elementelor SE urmăreşte trei
obiective principale:
a. Să împiedice dezvoltarea defectului, respectiv extinderea efectelor acestuia asupra altor
instalaţii din SE şi eventuala transformare a acestuia într-o avarie de sistem; în timpul
scurtcircuitelor, datorită scăderilor de tensiune şi a descărcării generatoarelor sincrone (GS) de
putere activă poate fi perturbată stabilitatea în funcţionare a GS şi a centralelor care funcţionează
în paralel, cu toate consecinţele tehnice şi economice asupra SE şi a consumatorilor.
b. Să restabilească un regim normal de funcţionare pentru restul SE, asigurând
continuitatea în alimentare a consumatorilor în condiţii cât mai bune.
c. Să limiteze deteriorarea prin efectele termice şi electrodinamice ale curenţilor de
scurtcircuit a elementelor în care s-a produs defectul. Aceste deteriorări pot avea consecinţe
economice deosebit de grave datorită costului ridicat al echipamentelor SE actuale, în special al
generatoarelor şi compensatoarelor sincrone şi al transformatoarelor şi autotransformatoarelor.
Din cele de mai sus, rezultă o particularitate importantă a SP şi anume: supraveghind
funcţionarea elementelor SE, din totalul stărilor posibile în care acesta poate funcţiona, SP
trebuie să deosebească cu precizie două situaţii – regimul normal de regimul de defect. SP
trebuie să acţioneze numai în ultimul caz şi să izoleze EP de restul sistemului. De aici rezultă că
în funcţionarea SP intervin perioade îndelungate “de aşteptare” în care acestea trebuie să fie
capabile de acţionare corectă.
SP contribuie la asigurarea următoarelor cerinţe de exploatare ale SE: continuitate şi
siguranţă în exploatare, calitate ridicată a energiei electrice furnizate precum şi integritatea
echipamentelor componente ale SE. Pentru a fi posibilă îndeplinirea acestor cerinţe, IP trebuie să
aibă un grad înalt de siguranţă în funcţionare, rapiditate şi să satisfacă şi alte condiţii, dintre care
menţionăm: selectivitate şi sensibilitate.
 Evoluţia tehnologică a releelor
Reţele
Microprocesoare
Calculator
digital
Statice cu
tuburi Statice cu
electronice tranzistoare
Electromecanice
Evoluţia principiului releelor

Transformatoare
Reţele neuronale
Unde călătoare
Digitale de

Adaptive

Wavebit
distanţă
Diferenţială

Diferenţială

Distanţă
Curent

1902 1906 1909 1923

1900 1920 1940 1960 1980 2000

I.3. Performanţe impuse protecţiei sistemelor energetice

I.3.1. Selectivitatea
Datorită complexităţii problemelor pe care trebuie să le rezolve SP, acestora li se impun o
serie de condiţii, dintre care cele mai importante sunt: selectivitatea, sensibilitatea, rapiditatea şi
siguranţa în funcţionare
Prin selectivitatea unui SP se înţelege capacitatea acestuia de a deconecta de restul SE
numai şi numai echipamentul în care a apărut defectul, prin intermediul celor mai apropiate
întrerupătoare. În cazul în care din anumite motive acest lucru nu se poate realiza, SP trebuie să
izoleze defectul prin deschiderea altor întrerupătoare, astfel încât să fie deconectaţi cât mai puţini
consumatori.
Un sistem energetic poate fi divizat în zone protejate pentru:
– Generatoare sincrone (G);
– Transformatoare (T);
– Bare colectoare (B);
– Linii electrice de transport şi distribuţie (L);
– Motoare electrice (M).
În fig. I.1 este prezentată schema unui sistem care conţine echipamentele enumerate mai
sus, şi în care sunt delimitate zonele protejate ale protecţiilor acestor echipamente.
 Fig. I.1 Zonele protejate într-un SE

Realizarea performanţei de selectivitate impune SP următoarele:

– să acţioneze la defecte în echipamentul protejat;
– să nu acţioneze la defecte pe elementele vecine, lăsând posibilitatea deconectării
defectului de către protecţiile acestora, dar fiind pregătită să acţioneze dacă defectul nu a fost
izolat.
Pentru SP împotriva regimurilor anormale, care acţionează la semnalizare, prin selectivitate
se înţelege capacitatea acestora de a indica precis personalului de serviciu echipamentul care
trebuie supravegheat.
Condiţia de selectivitate se asigură prin diferite mijloace. La unele protecţii, această condiţie
este îndeplinită prin însuşi principiul de funcţionare, cum este cazul protecţiilor diferenţiale, care, se
mai numesc şi protecţii absolut selective. Majoritatea protecţiilor, cum sunt cele maximale de curent
şi chiar cele de impedanţă, acţionează şi la defecte pe elementele vecine, iar condiţia de selectivitate
se obţine prin introducerea unor mijloace suplimentare cum sunt elementele de temporizare şi/sau
cele direcţionale.

I.3.2. Sensibilitatea
Prin sensibilitatea unui SP se înţelege capacitatea acelei protecţii de a acţiona la toate
defectele pentru care a fost prevăzută, indiferent de valorile mărimilor electrice supravegheate
(curenţi, tensiuni, impedanţe) cu ajutorul cărora se determină momentul apariţiei defectului.
Problema sensibilităţii unei IP se pune pentru acel domeniu al mărimilor electrice mai sus
menţionate, situat în vecinătatea regimului normal de funcţionare al EP.
Sensibilitatea unui SP se evaluează cu ajutorul coeficientului de sensibilitate.
 I.3.3. Rapiditatea
Rapiditatea este una din condiţiile cele mai importante pe care trebuie să le îndeplinească
SP, în primul rând cele montate pe EP de tensiuni înalte şi foarte înalte (sisteme întinse şi
puternice), dar şi în a celor din zone apropiate de generatoare sincrone de mare putere dintr-un
SE. Această condiţie este determinată de multiplele implicaţii şi consecinţe pe care le are
deconectarea cu întârziere a echipamentului în care s-a produs defectul, atât asupra acestuia cât şi
asupra funcţionării întregului SE. Dintre aceste consecinţe menţionăm:
a. Pericolul pierderii stabilităţii de funcţionare în paralel a GS în timpul scurtcircuitelor
şi care constituie cea mai periculoasă avarie dintr-un SE. În cazul scurtcircuitelor are loc
descărcarea de putere activă a GS, în funcţie de tipul defectului (cel mai mult la scurtcircuit
trifazat şi cel mai puţin la cel monofazat) precum şi de distanţa de la generator la locul defectului
(descărcarea maximă are loc la scurtcircuitul trifazat la borne). Ca urmare, creşte viteza turbinelor
şi totodată valoarea unghiului intern . Dacă scurtcircuitul este deconectat într-un timp suficient
de mic, pericolul ieşirii din sincronism a GS se reduce, cu atât mai mult cu cât timpul de
deconectare este mai redus.
Influenţa timpului de deconectare al scurtcircuitelor asupra stabilităţii dinamice a SE
rezultă din analiza caracteristicilor P  f() corespunzătoare cazului unui GS conectat la SE prin
două linii paralele, fig. I.1a. Caracteristicile P  f() din fig. I.1b corespund următoarelor situaţii:

Fig. I.2 GS conectat la SE prin două linii paralele (a) şi caracteristicile P  f() (b)

– caracteristica 1 – regim normal;

– caracteristica 2 – regim de scurtcircuit în K;
– caracteristica 3 – regim normal după deconectarea liniei L1 de către protecţie.
Cu cât defectul este deconectat mai rapid, cu atât unghiul δdec are o valoare mai redusă,
corespunzătoare momentului deschiderii întrerupătoarelor liniei L1; în aceste condiţii se reduce
aria de accelerare Aacc, creşte aria de frânare Afr şi se îmbunătăţesc condiţiile de menţinere a
stabilităţii.
b. Tensiunea de alimentare a consumatorilor din zonă se reduce pe durata
scurtcircuitului. La un scurtcircuit pe linia L, fig. I.3a, tensiunea remanentă pe barele centralei
este mai mică decât tensiunea nominală, adică Ur  Un, fig. I.3b, cuplurile motoarelor asincrone
Mm  AU2 se reduc iar turaţia lor scade. Dacă scurtcircuitul este deconectat într-un timp scurt,
diferenţa tdec  tsc este mică, durata menţinerii unei tensiuni scăzute pe barele centralei este de
asemenea redusă iar micşorarea turaţiei motoarelor asincrone nu este pronunţată. Restabilirea
tensiunii după lichidarea defectului într-un timp scurt îmbunătăţeşte posibilitatea revenirii la o
funcţionare normală a motoarelor asincrone; în caz contrar acestea îşi reduc mult turaţia sau se
opresc iar la revenirea tensiunii este posibil ca autopornirea să nu mai aibă loc.
c. Echipamentele energetice parcurse de curenţii de scurtcircuit, precum şi elementul în
care a apărut defectul sunt afectate prin efectele termice şi electrodinamice ale curenţilor, precum
şi de către arcul electric de la locul defectului, într-o măsură cu atât mai redusă cu cât
scurtcircuitul este lichidat într-un timp mai scurt.

Fig. I.3 Schema electrică (a) şi variaţia U  f(t) (b)

În prezenţa unui SP rapid se măreşte şi eficacitatea altor instalaţii de automatizare din

sistem. Este cazul instalaţiilor de reanclanşare automată rapidă (RAR): în condiţiile unui SP
rapid, care limitează extinderea defectului şi favorizează stingerea arcului electric, pentru
deionizarea mediului rămâne un timp mai mare ceea ce îmbunătăţeşte probabilitatea reuşitei
reanclanşării.
Sistemelor de protecţie a echipamentelor de puteri mari şi tensiuni ridicate li se impun
condiţii foarte severe în ceea ce priveşte rapiditatea. Timpul total tt de lichidare a unui defect
este constituit din timpul propriu de acţionare al protecţiei tIP şi din timpul propriu de
deconectare a întrerupătorului, tDI:
t t  t IP  t DI (I.1)
Timpul total de existenţă a scurtcircuitului tt este impus de tipul EP, puterea şi tensiunea
nominale, iar timpul de deconectare a întrerupătorului tDI depinde de tipul acestuia.
Întrerupătoarele moderne au tDI  (0,040,08) s. Aceste considerente conduc la concluzia că tIP
este în multe situaţii într-un mod sever limitat, ceea ce a condus la necesitatea realizării unor
protecţii rapide şi ultrarapide, cu tIP  (0,010,02) s.

I.3.4. Siguranţa în funcţionare

Prin siguranţa unei IP se înţelege capacitatea acesteia de a acţiona întotdeauna corect, dar
numai şi numai atunci când sunt îndeplinite condiţiile de acţionare şi niciodată în lipsa acestor
condiţii. Se poate defini în acest mod siguranţa acţionării şi siguranţa neacţionării

I.4. Schema bloc funcţională a sistemelor de protecţie

Sistemele de protecţie împreună cu EP formează un sistem de protecţie automată, care este

un sistem automat în circuit deschis. Din mulţimea valorilor posibile ale mărimilor electrice ce
caracterizează funcţionarea EP, SP trebuie să selecteze submulţimi caracteristice regimurilor
anormale sau de defect şi să elaboreze, în baza unui algoritm de funcţionare analogic sau numeric
şi logic, comenzi de semnalizare sau de declanşare.
 În fig. I.4 este prezentată schema bloc funcţională a unui sistem de protecţie automată a
unui element al SE cu alimentare bilaterală, situaţie ce ridică cele mai generale probleme privind
SP.

Fig. I.4 Schema bloc funcţională a unui sistem de protecţie

Regimul de funcţionare al EP este supravegheat, monitorizat de SP, care trebuie să

conţină asemenea elemente încât să poată deosebi funcţionarea în regim normal, anormal sau
de defect. În plus, SP trebuie să stabilească cu precizie dacă defectul este în EP (K1), sau în
afara lui, în K2, K3. În cazul defectelor interne, SP trebuie să elaboreze comanda de declanşare
a întrerupătoarelor, iar în cazul defectelor externe, nu trebuie să acţioneze decât în cazul în care
un anumit defect nu a fost lichidat de către SP a acelui element vecin. În cazul în care EP este
supus unui regim anormal, SP trebuie să semnalizeze apariţia acestui regim, pentru a permite
personalului de serviciu să ia măsurile necesare repunerii EP în condiţii normale de funcţionare,
în cel mai scurt timp.
Pentru a putea îndeplini aceste funcţii, SP primeşte în mod continuu informaţii asupra
regimului de funcţionare a EP, prin măsurarea cu ajutorul transformatoarelor de curent (TC) şi de
tensiune (TT), a mărimilor electrice fundamentale – curenţi şi tensiuni – ce caracterizează
funcţionarea EP.
În afară de TC şi TT, care sunt elemente componente ale SP (delimitat prin linie întreruptă
în fig. I.4), un sistem de protecţie în varianta clasică conţine următoarele subansamble de bază:
a. Blocul de intrare (BI) sau blocul elementelor de măsură, care primeşte valorile
măsurate ale curenţilor şi tensiunilor de la înfăşurările secundare ale transformatoarelor de măsură
şi le prelucrează astfel încât rezultatul acestei prelucrări să poată fi aplicat blocului următor.
Prelucrarea în BI constă în următoarele:
 1. Eliminarea semnalelor parazite, a zgomotelor, a armonicilor, eventual a componentelor
aperiodice din informaţia primită, prin filtrare, în vederea obţinerii informaţiei utile – undele
fundamentale ale curenţilor şi tensiunilor care conţin informaţiile de bază asupra regimului de
funcţionare a EP.
2. Adaptarea nivelului energetic la nivelul cerut de blocul, cel de prelucrare şi decizie, prin
convertirea eventuală a curenţilor în căderi de tensiune şi prin amplificarea sau atenuarea valorii
tensiunilor.
3. Obţinerea componentelor simetrice inverse şi homopolare ale curenţilor şi tensiunilor
pentru protecţiile împotriva defectelor nesimetrice, caracterizate printr-o sensibilitate
îmbunătăţită faţă de cea a protecţiilor ce controlează direct mărimile secundare de fază sau între
faze.
b. Blocul de prelucrare şi decizie (BPD), numit şi bloc principal al SP, primeşte
mărimile de ieşire din BI pe care le prelucrează după un algoritm mai simplu sau mai complicat
în funcţie de gradul de complexitate al SP. În urma acestei prelucrări SP trebuie a stabilească cu
precizie momentul apariţiei unui defect (sau regim anormal), să localizeze EP în care s-a
produs evenimentul (eventual şi fazele implicate în defect) şi să adopte o strategie de lichidare
a acestuia în funcţie de poziţia sa. Dacă defectul este situat în EP, BPD elaborează semnalul
de comandă a declanşării întrerupătoarelor proprii în cel mai scurt timp, iar dacă defectul este
exterior, SP trebuie să fie pregătită să intervină, cu o anumită temporizare, numai dacă
defectul nu a fost deconectat de protecţia acelui echipament vecin.
Determinarea momentului apariţiei, precum şi localizarea acestuia este rezultatul a două
categorii de operaţii efectuate în cadrul BPD, şi anume:
1. Operaţii cu caracter analogic prin care sunt supravegheate, monitorizate valorile,
amplitudinile şi/sau defazajele unor mărimi electrice (curenţi, tensiuni sau derivate din acestea) în
cadrul unor elemente cu mărimi de intrare analogice şi mărimi de ieşire logice (0 sau 1). În
funcţie de complexitatea protecţiei, aceste operaţii sunt efectuate în cadrul unor elemente de tipul
următor:
– detectoare de nivel (valori), utilizate unor protecţii simple, de curent sau de tensiune, în
care mărimea electrică supravegheată este comparată cu o valoare de prag sau de referinţă,
numită mărime de pornire a releului (Ipr sau Upr) şi care în funcţie de relaţia de inegalitate de tipul
I >< Ipr sau U >< Upr dintre valorile supravegheate şi cele de pornire elaborează un semnal logic 1
sau 0 corespunzător acţionării sau neacţionării.
– comparatoare de amplitudini şi/sau defazaje, utilizate în cadrul unor protecţii complexe
(cu cel puţin două mărimi de intrare, curenţi, tensiuni sau combinaţii ale acestora), care compară
amplitudinile sau defazajele a două mărimi electrice, ambele provenind din proces şi între
care în diferite regimuri de funcţionare ale EP pot exista relaţii diferite de inegalitate: spre
exemplu, în cazul unui releu de impedanţă, dacă se consideră tensiunea E1  f1(U, I),
E2  f2(U, I), dacă E1 >< E2, atunci Z > < Zpr, unde Z  U/I, iar Zpr este impedanţa de pornire a
releului de impedanţă.
2. Operaţii cu caracter logic care sintetizează informaţiile logice primite de la cele două
tipuri de elemente de mai sus, împreună cu alte informaţii cu caracter logic privind EP şi eventual
prin introducerea unor temporizări, permit localizarea şi deconectarea defectului.
c. Blocul de execuţie (BE) primeşte comenzi de la BPD, le transmite bobinei de declanşare
a întrerupătorului şi semnalizează transmiterea comenzii de declanşare sau, eventual apariţia unui
regim anormal în funcţionarea EP.
În anumite situaţii este necesar un schimb de informaţii între BPD de la cele două
extremităţi ale EP, informaţii cu caracter analogic (mărimi electrice) sau cu caracter logic
(acţionat – neacţionat). Pentru aceasta este necesară introducerea şi utilizarea unor canale de
transmitere a informaţiilor realizate cu circuite fizice, fibre optice sau canale radio.
 Protecţiile moderne digitale şi numerice prezintă o serie de particularităţi la nivelul
schemei bloc funcţionale: în fig.I.5. este prezentată structura unei asemenea protecţii care
cuprinde următoarele subsisteme principale:
a. Subsistemul de achiziţie a semnalelor analogice care pregăteşte semnalele
analogice în vederea prelucrării lor în subsistemul următor şi care cuprinde, aşa
cum se va arăta în Cap.VI., elemente de izolare sau separare galvanică, de limitare,
filtre analogice şi multiplexoare analogice.
b. Subsistemul de conversie a datelor în care semnalele analogice sunt prelucrate
prin eşantionare şi memorare (reţinere), conversie analog – digitală, codificare şi
filtrare digitală, asigurând în acest mod valorile digitale ale semnalelor analogice
prezentate la intrare.
c. Subsistemul releelor digitale şi numerice în care structuri bazate pe
microprocesoare estimează caracteristicile semalelor de intrare (amplitudini,
unghiuri de fază), sau componente ale impedanţei, pe baza unor algoritmi de
funcţionare a releelor, pe de o parte şi compară valorile obţinute cu o serie de
caracteristici de funcţionare specifice fiecărei protecţii. În funcţie de rezultatul
acestei comparaţii se adoptă decizia de declanşare sau alarmare, atunci când este
cazul.
Tensiuni Subsistem relee Declanşare
Subsistem achiziţie Subsistem de
conversie digitale şi
semnale analogice
Curenţi numerice Alarmare

Fig.I.5 Structura protecţiilor digitale şi numerice

Sistemele de protecţie se montează pe toate EP de bază ale SE, iar schema bloc funcţională
din fig. I.4 este în general valabilă pentru toate EP. Particularităţile care apar în structura
blocurilor sunt determinate de tipul EP: GS, transformatoare şi autotransformatoare, blocuri G–T,
bare colectoare, linii etc.

V.Tipuri de protecţii

Funcţionarea sistemelor de protecţie (SP) se bazează pe o serie de fenomene ce însoţesc

defectele şi regimurile anormale. Pentru a evidenţia unele dintre aceste fenomene, considerăm
cazul unei linii de interconexiune L între centralele C1 şi C2, din fig. IV.1.a.
În regim normal de funcţionare cele două centrale asigură consumatorilor puterile SB, SC,
sensurile curenţilor fiind indicate prin săgeţi cu linie continuă. Valorile curenţilor şi variaţia
tensiunilor corespunzătoare regimului normal sunt prezentate în diagramele 1, respectiv 2, fig.
V.1.b. În diagrama 3 este reprezentată variaţia impedanţei Z = U/I, obţinută prin raportarea tensiunii
la curentul printr-un anumit întrerupător.
La un scurtcircuit trifazat metalic în punctul K, cele două centrale debitează în principal pe
defect, sensurile curenţilor sunt indicate prin săgeţi cu linie întreruptă, iar valorile curenţilor şi
variaţia tensiunilor, respectiv impedanţelor corespunzătoare acestui regim sunt prezentate în
diagramele 4, 5 şi 6, fig. V.1.b.
Din analiza fenomenelor ce însoţesc procesul de scurtcircuit rezultă următoarele:
– valorile curenţilor prin întrerupătoarele 1÷6 cresc faţă de cele corespunzătoare regimului
normal; prin măsurarea curenţilor şi compararea lor cu valorile corespunzătoare regimului
normal, diagramele 1 şi 4, este posibilă determinarea apariţiei unui regim de defect, iar pe această
observaţie se bazează funcţionarea protecţiei de curent;
– valorile tensiunilor pe sistemele de bare A, B, C, D, adică UA, UB, UC şi UD se reduc faţă
de cele corespunzătoare regimului normal, cu atât mai mult cu cât măsurarea se efectuează într-un
punct mai apropiat de locul defectului; prin măsurarea tensiunilor pe fiecare sistem de bare şi
compararea lor cu valorile de regim normal se poate evidenţia un regim de scurtcircuit, în cadrul
protecţiei de tensiune;
– întotdeauna, într-un regim de defect, la extremităţile unei linii, sensurile curenţilor şi al
puterilor sunt de la sistemele de barele de alimentare spre elementul pe care s-a produs defectul;
pe această observaţie se bazează realizarea protecţiei direcţionale, care permite localizarea
defectelor;
– valoarea impedanţei la locul unui scurtcircuit trifazat metalic este nulă (ZK = 0) şi creşte
spre surse datorită creşterii valorii tensiunii remanente (ZB < ZA, respectiv ZC < ZD); prin
măsurarea impedanţei (raportând tensiunile remanente pe sistemele de bare la curenţii prin
întrerupătoare) şi compararea lor cu valorile de regim normal se poate evidenţia şi chiar localiza
defectul prin protecţii de impedanţă;
– în regim normal curenţii I3 şi I4 sunt egali şi au acelaşi sens, iar în regim de defect nu mai
sunt egali şi circulă în sensuri opuse; prin compararea valorilor şi sensurilor de circulaţie a
curenţilor de la extremităţile unui EP poate fi identificat şi localizat un defect, în cadrul protecţiei
diferenţiale;
– în regim normal, curenţii I3 şi I4 (şi puterile corespunzătoare) au acelaşi sens iar în regim
de defect – sensuri opuse, ambele fiind de la sistemul de bare spre linie; pe această bază se
realizează protecţii comparative de fază şi protecţii comparative ale sensului puterilor.
Scurtcircuitele nesimetrice sunt însoţite şi de apariţia componentelor simetrice ale
curenţilor şi tensiunilor; unele dintre protecţiile prezentate mai sus pot fi realizate şi prin
monitorizarea componentelor simetrice ale curenţilor şi tensiunilor.
A B C D
I1sc I 2sc I3sc I 4sc I5sc I6sc
C1 I1 I2 I3 I4 I5 I6 C2
~ K 5 6
~
1 2 3 4 T2
T1
SB SC
(a)
sc sc
I
4 I1  I2 sc sc
I5  I6
I3 sc sc
I4

U
I I
I1  I 2
A
I3  I4 5 6
1
l
U
C
U 2

UA UD

UB UC
U
l
B

K
(b)
Fig. V.1 Linie de interconexiune între centralele C1 şi C2 (a) şi diagramele curenţilor, tensiunilor
şi impedanţelor în regim normal şi de scurtcircuit în punctul K (b)
Din cele prezentate mai sus, reţinem faptul că principalele tipuri de protecţii folosite în
cadrul sistemelor energetice sunt cele de curent, tensiune, direcţionale, de impedanţă şi
diferenţiale. Dintre cele cinci tipuri de protecţii, cele de curent, impedanţă şi diferenţiale se
utilizează în mod nemijlocit în structura sistemelor de protecţie de bază şi de rezervă în vederea
sesizării apariţiei unui defect, a identificării tipului acestuia, a localizării lui şi elaborării,
împreună cu alte informaţii suplimentare, a comenzilor de deconectare a celor mai apropiate
întrerupătoare.
Celelaltee două tipuri de protecţii, cea de tensiune şi cea direcţională îndeplinesc, de regulă,
o serie de funcţii auxiliare pe lângă protecţia de curent şi cea de impedanţă. Astfel, protecţia de
tensiune, în general, se ataşează protecţiei maximale de curent a generatoarelor şi
transformatoarelor în vederea îmbunătăţirii sensibilităţii acesteia, iar protecţia direcţională se
ataşează protecţiei de curent sau de impedanţă în vederea asigurării selectivităţii acestora în cazul
utilizării lor în reţelele cu alimentare bilaterală.
Un alt aspect care trebuie menţionat se referă la faptul că cele cinci tipuri de protecţii
prezentate mai sus sunt realizate cu relee specializate de curent, tensiune, direcţionale, de
impedanţă şi diferenţiale. Dintre acestea, cele de curent şi de tensiune fac parte din categoria
releelor simple, cu o singură mărime de intrare şi care trebuie să realizeze o comparaţie între
valoarea mărimii fizice monitorizate, curent sau tensiune, cu o valoare de referinţă numită
mărime de pornire, în sensul creşterii sau scăderii acesteia şi de a elabora un semnal logic 1 atunci
când este depăsit pragul respectiv.
Celelalte trei tipuri de protecţii fac parte din categoria releelor complexe, cu două sau mai
multe mărimi de intrare: curentul şi tensiunea în cazul protecţiilor direcţionale şi de impedanţă şi
doi sau mai mulţi curenţi în cazul protecţiei diferenţiale. În cazul acestor protecţii prin algoritmul
lor de funcţionare se verifică poziţia unui punct ale cărui coordonate sunt date de valorile
mărimilor de proces achiziţionate, curenţi şi tensiuni, în raport cu o caracteristică de acţionare de
o anumită formă şi cu o poziţie prestabilite. Apartenenţa sau non-apartenenţa la un anumit
domeniu delimitat de acea caracteristica de acţionare constituie informaţia care, în final, va
conduce la adoptarea deciziei de deconectare a unor întrerupătoare în cazul producerii unui
defect.

Protecţia de curent

Probleme generale privind protecţia de curent

Scurtcircuitele sunt caracterizate prin creşteri ale curenţilor faţă de regimul normal.
Protecţiile de curent din SE sunt în general protecţii maximale de curent şi acţionează atunci când
valorile curenţilor depăşesc anumite valori prestabilite în funcţie de curentul nominal sau curentul
de sarcină maximă. Acest tip de protecţie a fost în mod natural primul şi unul dintre cele mai
importante sisteme de protecţie care a apărut şi s-a dezvoltat treptat până la un nivel la care poate
să deosebească în mod subtil diferite tipuri de defecte. Protecţia de curent este disponibilă cu
preponderenţă împotriva scurtcircuitelor, dar cu reglaje adecvate poate constitui şi o protecţie
împotriva suprasarcinilor.
Protecţiile de curent se realizează cu relee de curent, care pot fi conectate:
– direct în circuitul primar protejat, numite relee primare;
– prin intermediul transformatoarelor de curent, situaţie în care se numesc relee secundare.
 În fig. V.2 a, b, c sunt prezentate trei modalităţi de reprezentare a protecţiilor de curent cu
relee secundare, protecţii care sunt în general constituite dintr-un ansamblu – transformatoare de
curent şi relee de curent.

I Is = Ir
y y
TC TC TC Is = Ir

Is = Ir I I
II p Ip I
p

(a) (b) (c)

Fig. V.2 Protecţii de curent

Protecţia de tensiune

Protecţia minimală de tensiune

Scurtcircuitele polifazate sunt însoţite de scăderea tensiunii între fazele pe care s-a produs
defectul, iar la scurtcircuitele monofazate are loc o diminuare a tensiunii fazei respective.
Protecţia minimală de tensiune poate sesiza aceste defecte şi, în plus, nu acţionează în regimuri
de suprasarcină ci numai la scurtcircuite, ceea ce constituie o informaţie suplimentară care
permite deosebirea celor două regimuri.
Scurtcircuitele nesimetrice sunt însoţite de apariţia componentei de secvenţă inversă a
tensiunii (scurtcircuitele bifazate) şi a componentei de secvenţă homopolară (defectele
monofazate). Protecţia maximală de tensiune de secvenţă inversă sau homopolară poate sesiza
apariţia unor asemenea defecte. Această protecţie se poate utiliza şi pentru detectarea creşterii
tensiunii unor EP cum sunt hidrogeneratoarele sau liniile de foarte înaltă tensiune.
Releele de tensiune cu care se realizează cele două tipuri de protecţii de tensiune au o
construcţie asemănătoare cu cea a releelor de curent, fiind sensibile fie la creşterea tensiunii peste
o valoare prestabilită – relee maximale de tensiune, fie la scăderea acesteia sub o anumită valoare
– relee minimale de tensiune.
Protecţia minimală de tensiune se realizează cu relee de tensiune conectate în secundarul
TT, ca în schemele din fig. V.12 a, b şi c. Protecţia acţionează (releul de tensiune îşi închide
contactul) atunci când tensiunea, în sensul scăderii, atinge valoarea Upp – tensiunea de pornire a
protecţiei, deci pentru
Up ≤ Upp (V.18)
Tensiunii de pornire a protecţiei Upp îi corespunde tensiunea de pornire a releului, Upr:
Upr = Upp /nTT (V.19)
 Protecţia de tensiune îşi revine (releul de tensiune îşi deschide contactul), atunci când
tensiunea, în sensul creşterii, atinge valoarea Urp – tensiunea de revenire a protecţiei adică
pentru:
Up > Urp (V.20)
Tensiunii de revenire a protecţiei îi corespunde tensiunea de revenire a releului, Urr:
Urr = Urp /nTT (V.21)

Urr

Fig. V.12 Reprezentări ale protecţiei minimale de tensiune (a, b, c) şi caracteristica de acţionare a
unui releu minimal cu cnî (d)

Protecţia direcţională

Principiile protecţiei direcţionale

Protecţia direcţională se utilizează, de obicei, în combinaţie cu alte protecţii – de curent
sau de impedanţă – cu rolul de a localiza defecte pe EP cu alimentare bilaterală. Pentru a
evidenţia principiul protecţiei direcţionale considerăm în fig. V.15 cazul a două linii conectate la
centralele C1 şi C2. Convenim să considerăm că defazajul φ al curentului faţă de tensiune
corespunde sensului convenţional al curentului de la sistemul de bare spre linie şi că defazajul φ +
π corespunde sensului convenţional al curentului de la linie spre bare.
Fig. V.15a corespunde regimului normal de funcţionare, fig. V.15b – regimului de
scurtcircuit trifazat în punctul K1, iar fig. V.15c – regimului de scurtcircuit în K2. Diagramele
fazoriale corespund tensiunii şi curentului pe o fază. Din analiza diagramelor fazoriale
corespunzătoare celor trei situaţii, rezultă:
– în regim normal (fig. V.15.a), pentru fiecare linie curentul de la o extremitate circulă de
la bare spre linie (defazaj φ) iar curentul de la cealaltă extremitate circulă de la linie la
bare (defazaj φ + π);
– în cazul scurtcircuitului în K1 pe linia L1 (fig. IV.15.b), curenţii I1K1 şi I2K1 circulă de la
bare spre linie (defazajul φK) iar curenţii I3K1 de la linie spre bare (defazaj φK + π)
respectiv I4K1 circulă de la bare spre linie (defazaj φK);
– în cazul scurtcircuitului în K2 pe liniaL2 (fig. IV.15.c), curentul I1K2 circulă de la bare
spre linie (defazaj φK), I2K2 de la linie spre bare (defazaj φK + π), iar curenţii I3K2 şi I4K2
circulă de la bare spre linie (defazaj φK).
Se constată că, prin controlul sensurilor de circulaţie al curenţilor I1K1 şi I2K2 sau al
defazajelor lor faţă de tensiunea UA, respectiv UB, poate fi localizat defectul în K1 iar prin
controlul sensurilor curenţilor I3K2 şi I4K2 sau al defazajelor lor faţă de tensiunea UB respectiv UC,
poate fi localizat defectul în K2.
Informaţia provenită de la protecţiile direcţionale, în general, nu constituie o informaţie
principală privind determinarea apariţiei unui defect, ci doar o informaţie auxiliară, necesară
localizării defectului. Informaţia principală provine de la o protecţie de curent sau de impedanţă
care au capacitatea să deosebească un regim normal sau de sarcină maximă de funcţionare de un
regim de scurtcircuit.

Fig. IV.15 Schema electrică şi diagramele fazoriale corespunzătoare regimului normal (a), de
defect în K1 (b) şi în K2 (c)

Protecţia de impedanţă

V.5.1 Principiul protecţiei de impedanţă

Aşa cum s-a evidenţiat în § V.1 şi în fig. V.1b, în cazul unui scurtcircuit trifazat metalic pe
o linie valoarea impedanţei măsurate prin raportul tensiune – curent este nulă la locul defectului
şi creşte spre surse cu creşterea distanţei electrice dintre punctul de măsurare şi locul defectului.
Pe aceasta observaţie se bazează realizarea funcţionarea protecţiei de impedanţă, utilizată ca
protecţie de minimă impedanţă.
În fig. V.30a este prezentată schema de conectare a unui releu de impedanţă, iar în fig.
V.30b – dependenţa valorii impedanţei de curentul primar, adică Z = f(Ip). Curentului nominal In îi
corespunde impedanţa nominală Zn, iar curentului de scurtcircuit minim Isc.min – o impedanţă
corespunzătoare regimului de scurtcircuit.
Protecţia de impedanţă este o protecţie complexă, cu două mărimi de intrare, curentul şi
tensiunea. O particularitate a protecţiei de impedanţă o constituie faptul că impedanţa măsurată
Z = R + jX este un parametru de circuit dependent în mod aleator atât de locul defectului cât şi de
valoarea rezistenţei arcului electric prin care se produce acesta. Din acest motiv, nu este suficientă
impunerea unei condiţii simple de acţionare, cum ar fi Z < Zpp (Zpp – impedanţa de pornire a
protecţiei) ci a unei condiţii mai riguroase, care să ţină cont de ponderea componentelor R, X ale
impedanţei sau de Z şi  (modulul şi argumentul impedanţei). Acest lucru este posibil prin
definirea unui domeniu D în planul complex al impedanţelor R – jX, în raport cu care să poată fi
evaluată poziţia vectorului impedanţă Z. Domeniul se stabileşte într-un mod convenabil şi este
delimitat printr-un contur C de o anumită formă, ca în fig. IV.30c.

Fig. V.30 Schema de conectare a unui releu de impedanţă (a), dependenţa Z = f( Ip) (b) şi
caracteristica generală de acţionare (c)
Dacă este îndeplinită condiţia
Z1  D, (V.73)
atunci releul de impedanţă acţionează, iar dacă
Z 2  D, IV.74)
releul nu acţionează. Conturul C se numeşte caracteristică de acţionare a releului de impedanţă.
Primele relee de impedanţă realizate (electromecanice) au fost de inducţie sau de tip balanţă
electromagnetică. În fig. IV.31a este reprezentată schema de principiu a unui releu de impedanţă
de tip balanţă electrică, compus din punţile redresoare PR1, PR2, rezistorul R şi detectorul de
polaritate DP. Detectorul verifică dacă este îndeplinită condiţia:
I I  IU (V.75)
În conformitate cu fig. V.31a, se poate scrie:
 RK r I r K rU r
II  ; IU  (V.76)
Ri Ri

unde R este rezistenţa de sarcină a TC, Kr – coeficientul de redresare,   [0,1] reflectă poziţia
cursorului, Ri – rezistenţa de intrare a DP. Condiţia (V.75) devine:
RI r  U r |: I r (V.77)
 Ur
sau Zr   R  Z pr (V.78)
Ir

unde Zr este impedanţa măsurată de releu iar Zpr – impedanţa de pornire a releului. Acest releu de
minimă impedanţă acţionează numai dacă
Z r  Z pr . (V.79)
Rezultă că, o problemă relativ complicată, de calculare a impedanţei Zr prin stabilirea
valorii raportului Ur / Ir şi de comparare a acesteia cu mărimea de referinţă Zpr, este rezolvată
într-un mod foarte simplu, prin compararea valorilor a doi curenţi.
Conform schemei din fig. V.31a,
Up Ip
Ur  ; Ir  , (V.80)
nTT nTC

Fig. V.31 Releu de impedanţă de tip balanţă electrică (a) şi caracteristica sa de acţionare (b)
deci relaţia (V.79) devine:
U r U p nTC
Zr    Z pr . (V.81)
Ir I p nTT
Dacă se notează cu
Up
Zp  , (V.82)
Ip
n n
deci Z pp  Z pr TT , Z p  Z r TT , (V.83)
nTC nTC
condiţia (IV.79) de acţionare a protecţiei devine
Z p  Z pp , (V.84)

unde Zp este impedanţa circuitului primar a EP iar Zpp – impedanţa de pornire a protecţiei. Din
expresia (V.83) rezultă că relaţia dintre impedanţa de pornire a protecţiei şi impedanţa de pornire
a releului este dată de raportul rapoartelor de transformare ale TT şi TC.
Dacă se consideră componentele R şi X ale impedanţei,
Z p  Z  R2  X 2 (V.85)
relaţia (IV.84) devine
R 2  X 2  Z 2pp  r 2 , (V.86)
deci condiţia de acţionare a protecţiei este îndeplinită în domeniul interior caracteristicii circulare
cu centrul în origine, reprezentată în planul complex al impedanţelor R – jX din fig. IV.31b, unde
r este raza cercului.
În concluzie se pot stabili următoarele corelaţii:
1. Dacă II  IU, atunci Z1  Zpp (Z1  D), deci protecţia acţionează;
2. Dacă II < IU, atunci Z2  Zpp (Z2  D), iar protecţia nu acţionează;
Caracteristicile de acţionare circulare cu centrul în origine sunt cel mai simplu de obţinut,
dar şi cel mai puţin convenabile în raport cu cerinţele acestei protecţii.
Observaţie: Datorită faptului că în cazul liniilor electrice Zp = ZL = ZoL, unde ZL este
impedanţa liniei, L – lungimea acesteia, iar Zo – impedanţa specifică, protecţia de impedanţă
utilizată la liniile electrice se numeşte protecţie de distanţă.

Protecţia diferenţială

V.6.1 Principiul protecţiei diferenţiale

Funcţionarea protecţiei diferenţiale se bazează pe compararea unor mărimi electrice de
acelaşi tip, curenţi sau căderi de tensiune propoţionale cu curenţii, de la extremităţile unui
element protejat sau prin căi de curent identice conectate în paralel. Cu o singură excepţie care
va fi evidenţiată la momentul potrivit, compararea mărimilor electrice se efectuează atât din punct
de vedere al amplitudinilor cât şi al sensurilor (defazajelor) lor.
Cele două posibilităţi de aplicare a principiului diferenţial determină două tipuri de
protecţii diferenţiale: longitudinală, când se compară mărimile electrice de intrare şi ieşire din EP
şi transversală, când se compară mărimi din circuite identice care funcţionează în paralel.
În cazul primului tip de protecţie - protecţia diferenţială longitudinală (PDL), în regim
normal de funcţionare sau la scurtcircuit exterior, curenţii de intrare şi ieşire ai EP, fig. V.46a,
sunt egali şi în fază (de la această observaţie face excepţie transformatorul ca element protejat,
pentru care protecţia diferenţială longitudinală prezintă o serie de particularităţi), deci:
IA  IB. (V.130)
În cazul unui defect în EP, fig.
V.47b, valorile curenţilor se schimbă, iar
faza curentului de la extremitatea B se
modifică cu aproximativ 180º, deci:
Fig. IV.46 Sensurile curenţilor printr-un EP în
regim normal sau defect extern (a) I sc sc
A  IB (V.131)
şi în regim de defect intern (b)
Din cele arătate mai sus rezultă că prin compararea valorilor şi defazajelor curenţilor de la
extremităţi (sau sensurile de circulaţie ale acestora) cu ajutorul unor scheme adecvate se poate
stabili cu precizie apariţia unui defect şi localizarea sa.
Protecţia diferenţială longitudinală în variantă clasică se foloseşte împotriva scurtcircuitelor
polifazate în EP cu întindere teritorială redusă (datorită necesităţii unor conductoare de legătură
între extremităţi) cum sunt GS, transformatoarele, barele colectoare şi liniile electrice de lungimi
reduse. În prezent, în condiţiile modernizării sistemelor de transmitere a informaţiei prin
introducerea şi utilizarea fibrei optice şi a canalelor radio, această restricţie în ceea ce priveşte
utilizarea protecţiei diferenţiale longitudinale şi-a pierdut din importanţă.
 În cazul celui de-al doilea tip de protecţie – protecţia diferenţială transversală (PDT) sunt
posibile două tipuri de EP cu circuite identice conectate în paralel:
a. Căile de curent sunt conectate în paralel prin întrerupătoare (cazul liniilor electrice
paralele sau în dublu circuit), fig. IV.47a şi b, situaţie în care în regim normal sau de scurtcircuit
exterior curenţii de la extremităţi sunt egali între ei:
IA  IA ; IB  IB (V.132)
1 2 1 2

iar în regim de scurtcircuit intern (între faza reprezentată în fig. V. 48b şi celelalte faze ale EP2),
aceeaşi curenţi diferă între ei, adică
I sc sc sc sc sc sc
A1  I A2 ; I B1  I B2 dar I B1   I B2 (V.133)

În acest caz curenţii de la extremitatea dinspre sursă îşi păstrează sensurile, iar unul dintre
curenţii de la extremitatea dinspre consumator îşi schimbă sensul.
b. Căile de curent sunt conectate permanent în paralel (cazul GS cu două căi de
curent pe fază), fig. V.48a şi b, pentru care în regim normal sau de scurtcircuit exterior,
IA  IA ; IB  IB , (V.134)
1 2 1 2

iar în regim de scurtcircuit intern (între spirele unei căi de curent sau între cele două căi de curent
conectate în paralel),
I sc sc sc sc
A1  I A2 ; I B1  I B 2 . (V.135)

În acest caz, la un scurtcircuit intern curenţii primari îşi pot păstra sensurile dar îşi modifică
valorile.

Fig. V.47 Sensurile curenţilor prin căi de Fig. V.48 Sensurile curenţilor prin căi de
curent conectate în paralel prin curent permanent conectate în paralel, în
întrerupătoare, în regim normal sau de defect regim normal sau de defect extern (a) şi la
extern (a) şi la defect intern (b) defect intern (b)
 Din cele arătate mai sus rezultă că, prin comparaţia în cadrul unor scheme adecvate a
valorilor şi uneori şi a sensurilor de circulaţie a curenţilor de la extremităţile căilor de curent
cuplate în paralel, se poate stabili apariţia unui defect între spirele aceleeaşi faze şi localiza
defectul în vederea izolării elementului.

Probleme generale privind protecţiile digitale şi numerice

Evoluţia remarcabilă din ultimele decenii în domeniul micro- şi optoelectronicii precum şi

limitele semnificative ale sistemelor de protecţie electromecanice corelate cu cerinţele din ce în ce
mai ridicate impuse acestora de către sistemele energetice au condus la transformări majore şi în
ceea ce priveşte dezvoltarea unor sisteme noi de protecţie a echipamentelor energetice. Cea mai
importantă schimbare în acest sens o constituie abandonarea în cea mai mare măsură a
conceptului de realizare în varianta electromecanică a întregului ansamblu de relee necesare şi
chiar a variantelor electronice analogice şi trecerea practic generală la soluţiile digitale şi
numerice bazate în principal pe structuri realizate cu microprocesoare.
Principalele avantaje ale protecţiilor digitale şi numerice sunt următoarele:
1. Posibilităţi mult mai mari de prelucrare a mărimilor de proces, curenţi şi tensiuni.
Protecţiile numerice pot realiza caracteristici de funcţionare arbitrare, în conformitate cu
necesităţile echipamentelor protejate şi nu în raport cu posibilităţile tehnice de realizare a
releelor ca în cazul sistemelor de protecţie clasice, pe baza unei structuri relativ restrânse de
structuri hardware de bază (microcalculatoare mono-cip şi structuri multicalculator extensibile) şi
a utilizării unor software-uri adecvate. Utilizarea structurilor hardware şi software de bază este
practic nelimitată, fiind posibilă adaptarea optimă la obiectul protejat, fără modificări constructive
ale aparaturii ci numai prin program. Este remarcabilă în acest sens previziunea pe deplin
confirmată în prezent, a unui mare specialist în domeniul protecţiilor digitale şi numerice, care, în
urmă cu două decenii a făcut următoarea afirmaţie: releele hardware (cu microprocesoare) au
devenit într-o asemenea măsură standardizate încât au ajuns în punctul în care fiecare tip de
releu diferă numai prin software-ul pe care îl conţine.
2. Capacitatea de prelucrare a unui volum mare de date în timp real. Acest avantaj
revoluţionează o serie de concepte de bază din tehnica protecţiilor şi permite supravegherea
mărimilor electrice – curenţi şi tensiuni – la intervale discrete de timp de cca. 1 ms sau chiar mai
puţin. În plus, rezoluţia temporală înaltă poate conduce la formularea unor noi criterii de protecţie.
Posibilitatea prelucrării unui volum mare de date permite integrarea funcţiunilor mai multor
aparate clasice într-un singur microcalculator.
3. Capacitatea de memorare a unui volum mare de date. Această calitate constă în
posibilitatea de memorare a mai multor caracteristici de funcţionare care pot fi selectate prin
semnalele externe (reconfigurarea automată a structurii protecţiei la schimbarea schemei reţelei,
în corelare cu starea întrerupătoarelor). Permite de asemenea o extindere a funcţiilor protecţiei
prin preluarea mărimilor de intrare într-o “fereastră de timp” în momentul apariţiei defectului,
inclusiv prin înregistrarea fenomenelor tranzitorii.
4. Posibilitatea modernizării procesului de producţie al echipamentelor numerice de
protecţie. Pe lângă avantajele tehnice ale protecţiilor numerice este remarcabilă şi posibilitatea
dezvoltării procesului de producţie al acestor protecţii, pe un alt plan al nivelului tehnologic.
Construcţia modulară a sistemelor de protecţie numerice constituite din elemente universal
utilizabile (convertoare A/N, cuploare optice, fibră de sticlă, procesoare aritmetice, circuite de
memorare, unităţi centrale, sisteme bus) asigură posibilităţi concrete de creştere a productivităţii
la producătorul de sisteme de protecţie.
 Utilizarea fibrelor de sticlă, micşorarea gabaritului şi greutăţii, schimbarea mijloacelor
tehnice ale prelucrării informaţiei pentru echipamentele de protecţie, care reduc influenţa
sistemelor de măsură a tensiunii şi curentului prin necesarul redus de putere la intrarea unui releu,
determină economii de materiale. Implementarea rutinelor de supervizare şi de testare în
protecţiile numerice conduce la reducerea necesarului de verificări manuale pe durata funcţionării
în regim normal a protecţiilor.
Trecerea la tehnica protecţiei numerice, pe lângă avantajele prezentate mai înainte, a fost
însoţită la început şi de o serie de dezavantaje, care sunt totuşi soluţionabile. Dintre acestea,
menţionăm:
1. Sistemelor de protecţie li se cere o mare fiabilitate în funcţionare. Aceasta se reduce cu
creşterea numărului de elemente componente, ale căror funcţiuni parţiale participă serial în
funcţionarea ansamblului. Prin utilizarea unor strategii autosupervizoare şi redundante pot fi
asiguraţi indicatorii unei fiabilităţi ridicate.
2. Sensibilitatea mult mai ridicată a componentelor electronice din sistemele de protecţie
numerice (în comparaţie cu elementele electromecanice ale protecţiilor clasice) la influenţa unor
câmpuri electromagnetice care se manifestă în vecinătatea echipamentelor energetice, problemă
căreia i s-au găsit în diferite etape de dezvoltare soluţii adecvate.
Introducerea calculatoarelor numerice în tehnica protecţiei are în vedere, ca şi în trecut în
cazul aparatelor convenţionale, adaptarea la cerinţele tehnice ale sistemului energetic a
mijloacelor tehnice de protecţie şi automatizare. Această relaţie dinamică între dezvoltarea
sistemelor energetice şi evoluţia din domeniile tehnologice de vârf poate fi explicitată prin
următoarele:
– cerinţele tehnice ale sistemelor de protecţie sunt generate de dezvoltarea şi
modernizarea permanentă a sistemelor energetice şi în special de necesitatea creşterii siguranţei în
alimentare, de modificare a regimului de funcţionare, de micşorare a rezervei de suprasarcină şi
de variaţie a parametrilor tehnici;
– dezvoltarea micro- şi optoelectronicii, care în ultimele decenii a înregistrat progrese
semnificative în ceea ce priveşte creşterea domeniului de prelucrare, a capacităţii de memorare şi
a frecvenţei de tact, precum şi creşterea gradului de miniaturizare.
Cele două domenii, sistemele electroenergetice şi micro şi optoelectronica evoluează tehnic
independent unele de altele. La momente discrete, are loc procesul de adaptare care conduce la un
nou sistem de protecţie (în perioada actuală – sistemele de protecţie numerică).

Probleme fundamentale ale protecţiilor numerice

Principial, protecţiile numerice nu diferă de cele realizate cu relee electromecanice: şi într-

un caz şi în celălalt, semnalele electrice – curenţi şi tensiuni – trebuie să fie comparate cu un set
de valori prescrise sau comparate între ele, iar în funcţie de rezultatul acestei comparaţii se adoptă
sau nu decizia de deconectare a unor întrerupătoare.
În cazul protecţiilor numerice semnalele electrice sinusoidale sunt convertite în şiruri de
eşantioane pas cu pas, pe măsură ce sunt achiziţionate sunt convertite în date numerice care sunt
prelucrate apoi în conformitate cu un algoritm de calcul adoptat. Elementul de bază al protecţiilor
numerice este microprocesorul (P) care are capacitatea remarcabilă de a compara cu o viteză
extrem de mare valorile eşantioanelor semnalelor proporţionale cu curenţii şi tensiunile,
prelucrând datele în vederea evaluării unui supracurent sau a unei distanţe electrice, identificând
defectele apărute în circuitele primare şi asigurând totodată şi funcţii de autoverificare.
 Întrucât microprocesorul nu poate primi şi prelucra la un moment dat decât o singură
informaţie este necesară utilizarea unui multiplexor (MUX), care poate prelua succesiv eşantioane
care nu coincid în timp ale curenţilor şi tensiunilor. Printr-un program de calcul adecvat, aceste
date preluate în momente diferite sunt translate temporal pentru a putea fi comparate fenomene
care s-au produs simultan şi sunt transferate apoi microprocesorului în vederea executării
operaţiunilor în ordinea corectă, a efectuării comparaţiilor între valorile numerice ale datelor
achiziţionate, evident fără a introduce erori datorită nesimultaneităţii achiziţionării eşantioanelor.
Pentru a avea la dispoziţie o cantitate fixă de informaţie dependentă de o valoare
instantanee a semnalului alternativ analizat şi nu o cantitate rapid variabilă aşa cum este acesta, pe
de o parte, şi pentru a putea fi achiziţionate simultan mai multe semnale electrice, pe de altă parte,
în cadrul releelor numerice se foloseşte un circuit de eşanţionare şi reţinere (memorare) (CEM),
în limba engleză “sample and hold”. Acest dispozitiv permite ca toate semnalele de intrare să fie
“citite”, preluate pe rând, succesiv, iar valoarea fiecărui eşantion este “reţinută”, memorată, până
la achiziţionarea următorului eşantion al aceluiaşi semnal.
Microprocesorul cere ca informaţia să-i fie prezentată la intrare în formă digitală (o
succesiune de semnale logice 0 sau 1), de obicei în cuvinte de 8 sau 16 biţi. Procesul de convertire
de la semnalul analogic reprezentat de valoarea eşantionului memorat al semnalului alternativ
într-un semnal digital este efectuat de un convertor analog – numeric (CAN). Pe parcursul
dezvoltării tehnicii releelor digitale şi numerice au fost utilizate diferite variante ale acestor
dispozitive, iar modul de prezentare al şirului de eşantioane impun alegerea unui anumit tip de de
convertor pentru un anumit releu.
Microprocesorul primeşte datele eşantionate şi convertite şi le stochează în vederea folosirii
lor ulterioare în memorii RAM (random acces memory). Datele sunt prelucrate printr-un algoritm
şi/sau comparate în cadrul unui program stocat în memorii ROM (read – only memory) sau, mai
ales, EPROM (erasable programable read – only memory). Programele stocate în memorii ROM
sau EPROM sunt non – volatile.
În arhitectura cerută pentru microprocesoarele folosite în aplicaţiile din protecţii mai sunt
necesare şi alte elemente vitale ca de exemplu memoriile NOVRAM (nonvolatile RAM) sau
EEPROM (electrically EPROM). Datele stocate în aceste tipuri de memorii nu se pierd când
releul nu mai este alimentat, motiv pentru care setările, caracteristicile de acţionare ale releelor
sunt de obicei stocate aici.
Algoritmii de bază ai microprocesoarelor necesită, de obicei, momente de eşantionare
identice pentru toate semnalele de intrare. Prin metode adecvate, valorile semnalelor sinusoidale
preluate şi prelucrate prin eşantioane în momente diferite sunt procesate în timp real pentru a fi
stabilite relaţii corecte dintre valori şi momentele în care au fost preluate. Cunoscându-se precis
ce diferenţe există între momentele de eşantionare ale fiecărei intrări, toate eşantioanele unui ciclu
de achiziţie pot fi convertite astfel în eşantioane simultane prin alocarea unghi sau timp de
corecţie.
Semnalele de intrare reale în aceste relee, curenţi şi tensiuni, nu au o formă perfect
sinusoidală ci conţin, prin suprapunere, şi semnale de frecvenţe diferite decât cea nominală. Din
cauza unei limitări practice a valorii frecvenţei de eşantionare a releelor digitale şi numerice,
semnalele de intrare reale vor putea fi “percepute” de către releu într-un mod esenţial diferit faţă
de unda sinusoidală. Semnalele frecvenţă superioară celei nominale nu numai că pot compromite
identificarea prin valori numerice a undei sinusoidale fundamentală, dar se pot prezenta ele însele
ca o undă fundamentală. Odată introdusă această eroare în procesul de prelucrare, componenta
utilă a informaţiei nu mai poate fi reconstituită. Apare deci firească necesitatea minimizării acestei
erori prin filtrarea semnalelor de altă frecvenţă decât cea utilă sau printr-un procedeu de
eşantionare asincronă. Mecanismul prin care o componentă de frecvenţă mai ridicată se manifestă
ca un semnal de frecvenţă mai joasă, utilă, se numeşte “alias”. Pentru limitarea acestui fenomen
este necesară utilizarea în circuitul de intrare al releelor a unor filtre analogice şi/sau a unor filtre
antialias.
Semnalele de ieşire din transformatoarele de măsură pot fi tensiuni secundare ale căror
valori sunt de ordinul zecilor de volţi şi curenţi secundari care, la scurtcircuit pot avea valori de
zeci de amperi. Circuitele electronice cărora le sunt adresate aceste semnale nu admit la intrare
decât semnale de amplitudini limitate, de exemplu între –10V şi +10V. În plus este necesară o
izolare, separare galvanică, a circuitelor de intrare a releelor de circuitele secundare ale
transformatoarelor de curent şi de tensiune. Aceste probleme sunt rezolvate în cadrul unui element
de izolare, limitare şi scalare necesar la intrarea releelor digitale şi numerice.
Se pot utiliza două metode de bază în ceea ce priveşte utilizarea circuitelor de eşantionare
şi memorare (CEM). Una dintre metode foloseşte câte un asemenea circuit pentru fiecare semnal
sinusoidal de intrare, iar multiplexorul preia şi transmite succesiv eşantioanele fiecărei intrări.
Circuitele de eşantionare şi memorare reţin valoarea fiecărui eşantion până când microprocesorul
poate citi toate celelalte valori prin intermediul multiplexorului (MUX) şi a convertorului analog
– numeric (CAD). Microprocesorul comandă circuitele CEM şi MUX pentru reluarea procesului
de citire a datelor după încheierea unui ciclu complex de achiziţionare a valorii eşantioanelor
tuturor intrărilor. O a doua metodă, mai ieftină, constă în folosirea unui singur CEM pentru toate
intrările, caz în care este necesară efectuarea unei corecţii “de timp” a fiecărui eşantion
achiziţionat. În fig. VI.1 a şi b sunt prezentate două structuri generale ale releelor numerice
realizate în variantele de mai sus: cu mai multe circuite de eşantionare şi memorare, fig. VI.1a, şi
cu un singur asemenea circuit, fig. VI.1b. În aceste figuri mai sunt reprezentate şi alte elemente
din structura releelor numerice, dintre cele cunoscute de mai sus, cum sunt circuitul de scalare
analogică, cel de filtrare analogică, convertorul analog – numeric şi microprocesorul.
Ieşiri digitale spre SE
Intrări digitale de la SE

Scalare Filtrare Eşantionare

ELECTROENERGETIC

MICROPROCESOR

şi memorare
Multiplexor analogic

analogică analogică
Scalare Filtrare Eşantionare
SISTEM

analogică analogică şi memorare Convertor

A/N
Scalare Filtrare Eşantionare
analogică analogică şi memorare
Scalare Filtrare Eşantionare
analogică analogică şi memorare
(a)
 Ieşiri digitale spre SE
Intrări digitale de la SE

Scalare Filtrare

ELECTROENERGETIC
analogică analogică

Multiplexor analogic

MICROROCESOR
SISTEM Scalare Filtrare
analogică analogică Eşantionare Convertor
Scalare Filtrare şi memorare A/N
analogică analogică
Scalare Filtrare
analogică analogică

(b)
Fig. VI.1 Structura generală a unui releu numeric cu mai multe circuite de eşantionare şi memorare
(a) şi cu un singur asemenea circuit (b)

În fig. VI.2 este prezentată schema unui releu numeric din care rezultă elementele sale de
bază cum sunt elemente de izolare şi scalare, filtre trece jos, filtre antialias, elementul de
eşantionare – memorare, convertorul A/N, procesorul, izolări galvanice în circuitele de ieşire şi
trei tipuri de memorii: RAM, ROM, EPROM.

U I
Izolare şi Izolare
scalare galvanică

Filtru
trece-jos

Filtru
antialias

Eşantionare Ieşiri
Ceas
şi memorare digitale

Convertor
Procesor
A/N

RAM ROM EPROM

Fig. VI.2 Elementele componente de bază ale unui releu numeric
4. Centrale energetice marine

4.1. Energii recuperabile marine

Terra este supranumită şi planeta albastră, datorită predominării
suprafeţei ocupate de apele marine. Proporţia dintre apă şi uscat este net
favorabilă apei: din suprafaţa totală a Pamântului, evaluată la 510,10 mil.
km2, apa oceanului planetar ocupă 361,07 mil. km2, adică 70,8%.
Apele oceanului planetar însumeaza 1.362 mil. km3, deci
aproximativ 97,3% din volumul total al hidrosferei estimat la 1.454 mil.
km3, cu o adâncime medie a apelor oceanice de 3.800 m şi maximă de
11.516 m. S-a calculat că, dacă s-ar nivela întreaga suprafaţă a planetei,
atunci apele ar acoperi Pamântul cu un strat de circa 400 m grosime.
Oceanele şi mările au un potenţial foarte mare din punct de
vedere al disponibilităţii energiilor regenerabile. Oceanele şi atmosfera
de deasupra lor primesc de la soare o cantitate de energie estimată la
80.000 TW. Energia înmagazinată în oceanul planetar apare sub o
multitudine de forme de energii recuperabile din valurile generate de
vânturile care suflă peste suprafaţa oceanului sau din curenţii marini
produşi de vânt sau din gradienţii termici din masa oceanului planetar.
Apele oceanului planetar sunt influenţate şi de interacţiunile
gravitaţionale din sistemul planetar soare – pământ – lună care reprezintă
un rezervor foarte mare de energie cinetică. Această energie este primită
încet, continuu şi predictibil pentru a genera sistemul mareelor din
oceanul planetar.
Alte surse de energii regenerabile disponibile în oceane au la bază
potenţialul termic existent între straturile de apă caldă de la suprafaţă şi
straturile de apă rece din adânc şi gradienţii de densitate existenţi între
straturile de apă cu salinitate diferită.
Energia care poate fi captată din apele mărilor şi oceanelor,
estimată la valori cuprinse între 1 – 10 terawaţi, este regenerabilă şi poate
fi utilizată pentru producerea energiei electrice. Sursele de energie
recuperabilă sunt o alternativă pentru înlocuirea surselor energetice
bazate pe utilizarea combustibilor fosili extraşi din zăcăminte aflate la
limita epuizării.
192
4.2. Energia valurilor

4.2.1. Producerea valurilor

Energia valurilor este o sursă de energie nepoluantă şi
regenerabilă produsă prin conversia naturală a unei părţi din energia
vânturilor care suflă peste suprafaţa oceanelor. Energia eoliană este la
rândul ei generată prin conversia naturală a unei părţi din energia solară.
În aceste conversii energetice fluxul de energie este concentrat. Fluxul
mediu al energiei valurilor măsurat în stratul de apă situat chiar sub
suprafaţa oceanului este de cinci ori mai dens decât fluxul de energie
eolian măsurat la 20 m deasupra suprafeţei oceanului şi de 10 până la 30
de ori mai dens decât fluxul de energie solară. Captarea energiei valurilor
prin intermediul unor echipamente comerciale competitive constituie o
tematică de cercetare de actualitate pentru multe ţări care au ieşiri la mări
sau oceane. Valurile se obţin atunci când vântul suflă peste suprafaţa
mării prin transferul energiei de la vânt la apa mării. Energia valurilor
poate fi considerată o formă convertită de energie solară, fig. 4.1.

Soare
Producerea vântului

Direcţia de
Interacţiune vânt – mare propagare a
şi influenţa gravitaţiei valului

Suprafaţa
mării

Calea vântului

Fig. 4.1 Producerea valurilor generate de vânt

193
 Vânturile, generate de încălzirea diferită a pământului, trecând
peste suprafaţa mărilor şi oceanelor transferă o parte din energia lor
acestora pentru a forma valuri. Între diferitele tipuri de valuri oceanice,
valurile generate de vânt au cea mai mare concentrare de energie
înmagazinată. Transferul de energie de la vânt la val se face prin
acumularea pe cale naturală a energiei vântului în apă lângă suprafaţa
liberă a acesteia.
Când vântul suflă peste o suprafaţă de apă liniştită moleculele de
aer ale vântului ating moleculele de apă şi le perturbă. Forţa de frecare
dintre aer şi apă generează mici încreţituri pe suprafaţa apei numite valuri
capilare, acestea având o lungime de undă de câţiva centimetri.
Dacă vântul continuă să sufle valurile cresc devenind din ce în ce
mai mari. Aceste valuri se numesc valuri gravitaţionale deoarece energia
lor potenţială se datorează forţei de gravitaţie a pământului (Falnes and
Hals, 1999).
Producerea valurilor capilare poate fi testată dacă se suflă uşor
peste un pahar cu apă şi se observă încreţiturile mici care rezultă la
suprafaţă. Deşi valurile se pot produce şi prin alte mijloace cum ar fi
traficul naval sau activitatea seismică principala lor sursă de generare o
constitue energia eoliană. Sursa indirectă de energie este soarele care
generează vântul prin încălzirea locală a suprafeţei pamântului.
Cantitatea de energie transferată se reflectă în mărimea valurilor
produse şi este dependentă de:
• distanţa pe care suflă vântul peste suprafaţa oceanului (calea
vântului);
• intervalul de timp în care suflă vântul;
• viteza vântului;
• adâncimea apei.
Atunci când valurile se sparg la ţărmul mării se observă efectul
eliberării energiei înmagazinată în valuri. Energia valurilor poate fi
echivalată cu o energie oscilatorie şi neregulată produsă de o sursă de
joasă frecvenţă.
Valurile generate de vânt se numesc valuri de vânt. Atunci când
valurile se propagă în afara zonei unde au fost generate ele se numesc
valuri de hulă. Dacă apa este adâncă valurile de hulă pot să se deplaseze
pe distanţe mari, de exemplu pot traversa oceanul de pe o parte pe alta.
În concluzie se poate afirma că atunci când vânturile suflă peste o
suprafaţă oarecare a oceanului generează în acea zonă valuri de vânt.

194
 Atunci când în absenţa vânturilor pe o suprafaţă a oceanului apar
valuri de hulă acestea de regulă sunt produse de vânturi sau chiar de
furtuni în alte locuri ale suprafeţei oceanului situate la distanţe mari de
locurile unde s-au propagat valurile de hulă.
Cum poate fi explicată propagarea valurilor? Fiecare dintre noi a
văzut valuri produse pe un lac, pe mare sau pe ocean. Valurile sunt
practic o formă de energie. Energia şi nu apa se deplasează de-a lungul
suprafeţei oceanului. În fig. 4.2 este reprezentat un val de formă
sinusoidală care se propagă de la stânga spre dreapta.

Direcţie val

Fig. 4.2 Instantaneu la suprafaţa apei la trecerea unui val

În timp ce valul trece particulele de apă aflate la suprafaţă se

deplasează pe traiectorii de formă circulară cu raza mică. Punctele negre
de pe fiecare traiectorie circulară din fig. 4.2 indică poziţia particulei de
apă de la suprafaţă considerată la momentul respectiv. La momentele
ulterioare, deoarece particulele de apă se rotesc în sens orar pe
traiectoriile lor, se formează de-a lungul valului creste şi văi care se
deplasează de la stânga spre dreapta.
În fig. 4.3 sunt prezentate mărimile caracteristice spaţiale şi
temporale ale unui val de formă sinusoidală.
Lungimea de undă L
Creastă Amplitudinea A

Direcţia valului
Vale Înălţimea H

Timp
Perioada T

Fig. 4.3 Mărimi caracteristice ale unui val sinusoidal

195
 O mărime caracteristică a unui val sinusoidal este frecvenţa f:

1
f  . (4.1)
T

Ce se întâmplă cu particulele de apă aflate sub suprafaţa apei la

diverse adâncimi atunci când se generează un val?
În apele adânci din larg particulele de apă se deplasează pe
traiectorii circulare pe verticală, iar în apele puţin adânci din apropierea
ţărmurilor particulele de apă se deplasează pe traiectorii eliptice pe
verticală. Viteza particulei de apă şi raza traiectoriei circulare descresc
rapid odată cu creşterea adâncimii, fig. 4.4.

Direcţia valului

Fig. 4.4 Instantaneu sub suprafaţa apei la trecerea unui val

Energia se propagă în valuri cu viteza de grup cg. Valurile

individuale se propagă mai repede, ele se generează în spatele grupului şi
dispar la capătul frontului valului de grup. În ape adânci viteza valurilor
individuale, numită viteză de fază c, este de două ori viteza valurilor de
grup cg:

g
c  2c g  T  ( 1,56 m / s 2 )T . (4.2)
2
196
 Acest fenomen poate fi uşor observat dacă se aruncă o piatră în
suprafaţa liniştită a unui lac prin propagarea unor valuri circulare,
fig. 4.5. Deoarece viteza de grup este proporţională cu perioada T,
valurile de frecvenţă joasă se propagă mai departe de zona de producere
decât valurile de frecvenţă ridicată.

Fig. 4.5 Valuri circulare generate de o piatră aruncată într-un lac

(Photo: Magne Falnes)

În fig. 4.6 este prezentată poziţia valurilor de hulă în oceanul

Pacific la 4 zile după o furtună localizată la 170º est şi 50º sud (Barstow
and Falnes, 1996).
Un observator situat în afara centrului furtunii va observa că
perioada valurilor de hulă este descrescătoare cu timpul. Astfel, un val cu
perioada T mare (de joasă frecvenţă) va ajunge înaintea unui val cu
perioada T mai mică (de frecvenţă mai mare).
Odată create, valurile de hulă pot să străbată mii de kilometri cu
mici pierderi de energie dacă nu întâlnesc vânturi contrare.
În apropierea ţărmului intensitatea energiei unui val scade datorită
interacţiunii cu fundul de mare. Pierderile de energie lângă ţărm pot fi
compensate de fenomene naturale cum ar fi refracţia sau reflecţia ce
conduc la concentrarea energiei în anumite puncte.

197
 Perioada
T = 20 s
-10
T = 18 s

T = 16 s
-20
T = 14 s
-30 T = 12 s

T = 10 s
-40

180 190 200

Source: OCEANOR, Norway

Fig. 4.6 Valuri de hulă propagate în oceanul Pacific

Pentru un val sinusoidal de înălţime H, energia medie E

înmagazinată pe o suprafaţă orizontală de un metru pătrat este:

E  kE H 2 . (4.3)

În relaţia (4.3):
g
kE   1,25 kW  s / m 2 ;
8
  1020 kg / m 3 este densitatea apei de mare;
g  9 ,8 m / s 2 .
Valurile oceanice conţin două forme de energie: energia cinetică a
particulelor de apă aflate în masa valului cu mişcare circulară pe direcţia
de înaintare pe o rază care descreşte cu adâncimea şi energia potenţială a
particulelor de apă dependentă de înălţimea valului, fig. 4.7.
În medie, energia cinetică înmagazinată într-un un val cu evoluţie
liniară este egală cu energia potenţială din val.

198
 Energie cinetică Energie potenţială

Fig. 4.7. Componentele energiei valului

Energia potenţială se datoreşte gravitaţiei, deci extragerea ei din
valuri implică mişcarea apei de la o poziţie cu energie potenţială ridicată
spre o poziţie cu energie potenţială mică. Dispozitivele de conversie
transformă energia potenţială din valuri în energie mecanică.
Energia cinetică este energia produsă de particulele de apă în
mişcare. Deşi valurile par să aibă o mişcare unidirecţională liniară,
deplasarea particulelor de apă în valuri este aproximativ circulară.
Practic valurile pot fi privite ca nişte cilindri rotitori care se
deplasează spre ţărm. Această mişcare combinată a valurilor este
explicaţia efectului produs de spargerea valurilor pe plajă prin impusul de
împingere şi efectul de tragere. Extragerea energiei cinetice din valuri se
poate face cu turbine care să reziste la mişcarea circulară a valurilor.
Energia conţinută în valuri poate fi deci descompusă după trei
vectori de mişcare:
- Energia potenţială datorată componentei verticale a mişcării;
- Energia cinetică de translaţie datorată componentei orizontale a
mişcării;
- Energia cinetică de rotaţie datorată componentei mişcării circulare.
Dispozitivele utilizate pentru captarea energiei valurilor trebuie
proiectate să extragă energia din una sau mai multe din aceste
componente ale mişcării valurilor.
Trebuie menţionat că mediul natural în care se formează şi
evoluează valurile de vânt sau de hulă este extrem de complex deoarece
starea actuală a unei suprafeţe a oceanului este obţinută prin efectul
cumulat al valurilor de vânt locale cu cel al valurilor generate câteva ore
înainte precum şi cu cel al valurilor de hulă de perioadă T mare generate
de eventuale furtuni produse la distanţe forte mari cu câteva zile înainte.

199
 Aceste valuri vin din direcţii diferite şi efectul combinării lor
conduce la o stare foarte complexă a oceanului. Extragerea energiei
dintr-o asemenea stare a valurilor devine o problemă complicată.
Energia transportată pe un metru liniar front de val este:

J  cg E . (4.4)

În ape adânci unde viteza de grup este c g  gT / 4 rezultă:

J  k J TH 2 , (4.5)

în care k J  g 2 / 32  1 kW / m 3 s .
În majoritatea situaţiilor forma valurilor este diferită de forma
sinusoidală ideală. În general valurile au o formă neregulată şi sunt
descrise prin modele statistice. Dacă se măsoară înălţimile a N valuri
reale se poate calcula înălţimea valului semnificativ Hs, fig. 4.8.

H1 H2 H3 Timp

Nivel zero

Fig. 4.8. Determinarea înălţimii valurilor reale

Înălţimea valului semnificativ Hs este definită prin media înăţimii

a 33% din cele mai înalte valuri H i , i=1,2,3,...,N, (măsurate între creastă
şi vale):

H j ,1  H j ,2      H j ,N / 3
Hs  . (4.6)
N/3

Dacă de exemplu se măsoară înălţimea individuală a 600 de

valuri atunci înălţimea valului semnificativ Hs este media a 200 din cele
mai înalte valuri dintre acestea. Indicele j este utilizat pentru a marca
înălţimile valurilor cele mai înalte din treimea selectată.
200
 Pentru determinarea perioadei Tv a valurilor reale se procedează
astfel. Se măsoară intervalele de timp Ti dintre două treceri consecutive
ale valului în sens crescător prin dreptul nivelului zero, fig. 4.9.

Nivel zero
Timp

T1 T2 T3

Fig. 4.9. Determinarea perioadei valurilor reale

Media acestor intervale de timp, calculată pentru un interval de

20 de minute, este o măsură a perioadei Tv a valurilor reale:

T  T      TN
Tv  1 2 (4.7)
N

Valurile mării reale sunt formate dintr-un amestec de valuri cu

diferite direcţii, frecvenţe şi înălţimi ale valurilor. Din această cauză
pentru descrierea valurilor reale este folosit un model statistic de calcul.
Modelul statistic consideră valurile mării reale ca o combinaţie de
valuri sinusoidale (Pierson et al., 1960).
Pentru înregistrarea parametrilor valurilor în diverse locuri se
folosesc balize speciale de măsurare, fig. 4.10.

Fig. 4.10. Baliză pentru măsurarea parametrilor valurilor

201
 O măsurătoare tipică a parametrilor valurilor durează aproximativ
20 de minute şi se repetă la fiecare trei ore. Acceleraţia balizei este
măsurată o dată sau de două ori în fiecare secundă. Datele sunt
înregistrate şi din ele se obţine valoarea deplasării pe verticală a
suprafeţei apei faţă de nivelul zero, fig. 4.9. De asemenea poate fi
determinată direcţia propagării valurilor. Datele înregistrate sunt trimise
pe ţărm prin transmisii radio prin sateliţi orbitali de comunicaţii.
Din datele măsurate se obţine spectrul energetic al valurilor S(f).
Spectrul energetic permite cunoaşterea cantităţii de energie transportate
de diferitele componente de frecvenţă din amestecul de valuri
sinusoidale.
Pentru un val sinusoidal energia medie înmagazinată este dată de
relaţia:
E  gH 2 / 8 . (4.8)

Pentru un val real energia medie înmagazinată este dată de relaţia:


E  g  S ( f )df  gH s2 / 16 , (4.9)
0

în care Hs este înălţimea valului semnificativ, relaţia (4.6). Din spectrul

energetic al valurilor S(f) se poate determina şi perioada energiei valului
TJ. Cu aceste precizări, energia medie a unui val de formă neregulată
pentru un metru liniar front de val, se calculează cu relaţia (Jalihal,
2005):

J  ( k J / 2 )TJ H s2 , (4.10)
în care k J / 2  0 ,55 kW / sm 3 .
Se observă că pentru valurile reale coeficientul de
proporţionalitate este aproximativ jumătate din coeficientul k J utilizat la
calculul transportului de energie pentru un val sinusoidal. Această
reducere poate fi înţeleasă dacă avem în vedere că înălţimea valului
semnificativ Hs este mult mai mare decât valoarea medie a înălţimii
valului. De asemenea perioada energiei valului TJ este cu 15-25 % mai
lungă decât perioada medie Tv şi cu 15-25 % mai scurtă decât perioada de
vârf Tp=1/fp, în care fp este frecvenţa spectrului maxim, Smax=S(fp).
202
 Concluzia care rezultă din relaţia (4.10) este că energia
înmagazinată în valurile reale depinde de înălţimea şi perioada valurilor.
Valurile pot fi considerate deci o sursă de energie variabilă şi
intermitentă. Valurile cu o perioadă lungă, T  ( 10...20 )s , şi o
amplitudine mare ( H  2m ) au un flux de energie care depăşeşte în mod
frecvent 40-50 kW/m lungime creastă de val.
Ca majoritatea energiilor regenerabile, energia valurilor este
distribuită inegal de-a lungul globului. În ambele emisfere ale globului,
între latitudinile de 300 şi 600 există zone cu valuri frecvente datorate
predominanţei vânturilor de vest care suflă aici. Resursa utilizabilă
mondială a energiei valurilor este estimată la peste 2 TW (WEC, 2004).
În figura 4.11 este prezentată distribuţia globală a nivelurilor
energiei valurilor în kW/m de front de val (Thorpe, 1999). Nivele
energetice superioare le au valurile marine din partea sudică a Americii
de Sud şi de la Antipozi.

Fig.4.11. Distribuţia globală a energiei valurilor în kW/m front de val

Din fig. 4.11 se observă că pentru mările situate între latitudinile

de 40 şi 60 energia valurilor are valori medii de 50-100 kW/m front de
val. Aceste valori descresc spre Ecuator şi spre poli. La latitudini
tropicale valorile energiei valurilor sunt cuprinse între 10 şi 20 kW/m.
În apropierea ţărmurilor valorile energiei valurilor descresc.
Pierderea de energie se datoreşte în special frecării de fundul mării la
adâncimi mai mici de 20 m. Ţărmurile curbate, insulele şi variaţiile
locale ale adâncimii apei conduc la concentrarea sau micşorarea energiei
203
valurilor prin fenomenul de refracţie. Aceasta înseamnă că există zone în
care energia valurilor este amplificată şi se poate exploata avantajos
energia valurilor. Distribuţia globală a puterii valurilor arată că există
multe ţări care au un climat favorabil exploatării energiei valurilor.
Ţărmul de vest al Europei situat la oceanul Atlantic este atins de
valuri cu un ridicat potenţial energetic. Studii recente indică pentru zona
de nord-est a oceanului Atlantic (împreună cu marea Nordului) o resursă
energetică disponibilă în valuri de aproximativ 290 GW.
Media anuală estimată a energiei valurilor este de aproximativ 25
kW/m pentru partea sudică a ţărmului Atlantic al Europei (insulele
Canare) ajungând la 75 kW/m pentru Irlanda şi Scoţia.
În fig. 4.12. sunt prezentate nivelele energetice ale valurilor în
kW/m pentru ţărmurile Europei.

Fig.4.12. Nivele energetice ale valurilor în kW/m pentru ţărmurile Europei

În marea Nordului resursele energetice ale valurilor se modifică

semnificativ, ele variind de la 21 kW/m pentru zona nordică mai expusă
până la 10 kW/m pentru zona sudică mai adăpostită. În bazinul mării
204
Mediterane nivelul anual al energiei valurilor variiază între 4 şi 11
kW/m, valorile cele mai ridicate întâlnindu-se în zona sud-vestică a mării
Egee. Resursa anuală energetică a energiei valurilor pentru ţărmul
European al mării Mediterane este de ordinul a 30 GW. Resursa
energetică totală a valurilor pentru Europa este de aproximativ 320 GW.
Valorile medii ale energiei valurilor au valori diferite de la un an
la altul. Aceste valori se modifică mai mult între diferite anotimpuri.
În emisfera nordică valorile medii pentru lunile noiembrie şi mai
pot diferi printr-un factor de multiplicare egal cu doi sau chiar mai mare.
În anotimpul de iarnă pot fi măsurate valori mult mai mari pentru
vânturi şi energia valurilor decât în anotimpul de vară deşi iarna energia
solară are valori mult reduse.
Deoarece valurile de hulă pot exista chiar în absenţa vânturilor
energia valurilor este mai persistentă decât energia eoliană.

4.2.2. Clasificarea captatoarelor pentru energia

valurilor
Dispozitivele utilizate pentru captarea energiei valurilor pot fi
clasificate după criteriile menţionate în continuare.

4.2.2.1. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor

după mărime şi orientare

După acest criteriu captatoarele pentru energia valurilor se

clasifică după mărimea şi orientarea lor faţă de direcţia orizontală a
frontului valurilor, fig. 4.13.
Frontul valului

Captator punct Atenuator Terminator

Fig.4.13. Clasificarea captatoarelor după mărime şi orientare

205
 Dacă mărimea captatorului este mică în comparaţie cu lungimea
frontului valului atunci el este denumit captator punct, fig. 4.13.
Dacă mărimea captatorului este comparabilă sau mai mare decât
lungimea valului atunci acest captator se numeşte captator linie.
Un captator linie este numit atenuator dacă este aliniat
perpendicular pe frontul valului.
Un captator linie se numeşte terminator dacă este aliniat paralel
cu frontul valului.

4.2.2.2. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor

după locul de amplasare

Conform acestui criteriu captatoarele pentru energia valurilor se

clasifică după poziţia amplasamentului lor faţă de ţărm în următoarele
cinci categorii, după fig. 4.14.

 




Fig.4.14. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor

după locul de amplasare

 Amplasament pe ţărm;
 Amplasament pe fundul mării lângă ţărm;
 Amplasament plutitor lângă ţărm sau în largul mării;
 Amplasament pe fundul mării sau în submersie în ape puţin adânci;
 Amplasament în submersie la distanţă mică de suprafaţa apei mării;
 Amplasament hibrid format din captatoare de tipurile - combinate
cu dispozitive de stocare a energiei (rezervoare de presiune sau
rezervoare de apă) şi dispozitive de conversie pe uscat;

206
4.2.2.3. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor
după modul de utilizare finală a energiei

Conform acestui criteriu captatoarele pentru energia valurilor pot

fi folosite pentru următoarele scopuri:
• Producerea energiei electrice;
• Desalinizarea apei de mare;
• Refrigerare;
• Pomparea apei de mare proaspete (ferme piscicole, curăţarea
lagunelor contaminate şi a porţiunilor de mare cu circulaţie
insuficientă a apei);
• Încălzirea apei de mare (pentru ferme piscicole şi piscine);
• Propulsia navelor;
• Alte scopuri.

4.2.2.4. Clasificarea captatoarelor pentru energia valurilor

după modul de conversie primară a energiei

Conform acestui criteriu de clasificare energia captată a valurilor

poate fi convertită primar în:
• Energie hidraulică;
• Energie pneumatică;
• Energie mecanică;
• Direct în energie electrică.

4.2.3. Metode de captare a energiei valurilor

În schema prezentată în figura 4.15 sunt sintetizate metodele şi
etapele necesare pentru realizarea conversiei energiei valurilor
(Falnes and Hals, 1999).
Energia din valuri poate fi captată cu echipamente care folosesc
în procesul de conversie fluide de lucru cum sunt apa, uleiul sau aerul.
Conversia mecanică directă a energiei valurilor a constituit
obiectul cercetărilor şi realizărilor pentru dispozitive brevetate încă din
secolul al XIX-lea. Motoarele şi pompele hidraulice, turbinele cu apă şi
turbinele cu aer sunt componente tipice ale diverselor captatoare moderne
pentru conversia energiei valurilor.
Generatoare electrice (cu mişcare de rotaţie sau mişcare liniară)
sunt folosite ca echipamente finale pentru producerea energiei electrice.
207
 Energie
valuri

Mişcare relativă
Debit de aer Debit de apă
între corpuri

Pompe Transmisie
hidraulice mecanică

Turbină Turbină Motor Reductor

cu aer cu apă hidraulic mecanic

Generator electric
sau utilizare directă

Fig.4.15. Metode şi etape pentru captarea energiei valurilor

Atunci când echipamentele de conversie a energiei valurilor sunt

conectate direct la reţeaua de distribuţie a energiei electrice sunt necesare
dispozitive intermediare de stocare a energiei (tancuri de presiune,
rezervoare cu apă sau volanţi) plasate înainte de faza de conversie a
energiei intermediare în energie electrică. Aceste dispozitive
intermediare de stocare a energiei sunt necesare deoarece energia
valurilor este foarte variabilă în timp iar reţelele de distribuţie a energiei
electrice trebuie alimentate de la generatoare electrice cu funcţionare
stabilă în timp. Energia valurilor poate fi captată cu echipamente în care
energia mecanică a valurilor este convertită în energie electrică.

Dispozitivele de captare a energiei valurilor pot fi clasificate în trei

categorii principale (IEA-OES, 2009):
- Dispozitive care utilizează procedeul coloanei de apă oscilatorie;
- Dispozitive care plutesc şi utilizează tangajul produs de valuri;
- Dispozitive care transformă energia cinetică a valurilor în energie
potenţială sau în alte forme de energie.
208
 Dispozitivele din prima categorie care utilizează procedeul coloanei
de apă oscilatorie transferă energia de la valuri în energie pneumatică
prin comprimarea şi decomprimarea alternativă a aerului într-o conductă
sau o cameră. Energia pneumatică este convertită apoi în energie
mecanică şi apoi în energie electrică prin intermediul unui generator
electric. Dispozitivele din a doua categorie folosesc echipamente care
utilizează legături mecanice între diverse componente plutitoare sau fixe
prin ancorare. Dispozitivele din categoria a treia concentrează valurile de
pe o lăţime considerabilă spre o zonă îngustă ceea ce cauzează creşterea
considerabilă a înălţimii valurilor. Ulterior masa de apă cu energie
potenţială mare este trecută prin turbine hidroelectrice în drumul de
întoarcere spre nivelul mării. Alte dispozitive transformă energia cinetică
a valurilor în energie hidraulică şi apoi în energie electrică.

4.2.3.1 Captarea energiei valurilor prin procedeul coloanei de

apă oscilantă
Metoda coloanei de apă oscilantă este cea mai veche metodă
utilizată pentru captarea energiei valurilor, (Iulian, 1990). Principiul de
funcţionare şi părţile componente ale unei instalaţii care funcţionează pe
baza procedeului coloanei de apă oscilantă sunt prezentate în figura 4.16.

Coloană Coloană Turbină Generator

de apă de aer Debit aer
Wells electric
oscilantă oscilantă
Structură de
beton

Direcţie
val

Fund mare

Fig. 4.16. Metoda coloanei de apă oscilantă

209
 O structură de beton, numită colector, de formă specială este
introdusă parţial în apa mării. Partea din colector scufundată în apa mării
este deschisă în zona inferioară dinspre mare. Partea superioară a
colectorului are formă de trunchi de piramidă cu baza mică plasată sus.
În această zonă, pe partea opusă mării, este un orificiu circular
prin care poate circula aerul în atmosferă, în ambele sensuri, printr-un
sistem tubular în care sunt amplasate o turbină cu aer Wells cuplată cu un
generator electric. Turbina Wells se roteşte într-un singur sens indiferent
de sensul de circulaţie al aerului prin paletele turbinei.
Valurile marine pătrund în interiorul structurii de beton şi prin
mişcarea lor de urcare si coborâre, actionează prin coloana de apă din
incintă ca un piston, pompând şi aspirând aerul prin orificiul de la partea
superioară a colectorului.
Când vine un val nivelul apei din interiorul structurii de beton
creşte, aerul de deasupra coloanei de apă este pompat în afară spre
atmosferă învârtind turbina Wells şi producând energie electrică.
Când valul trece, nivelul apei din incintă scade şi aerul este
aspirat din atmosferă în interiorul camerei superioare, turbina Wells
rotind în acelaşi sens generatorul electric care produce în continuare
energie electrică.
Metoda coloanei de apă oscilantă se bazează pe trei conversii de
energie. Prima conversie de energie are loc în interiorul colectorului între
coloana de apă oscilantă şi coloana de aer oscilantă de deasupra ei.
În această etapă o parte din energia valurilor este transferată
fluidului de lucru din colector ca energie pneumatică.
A doua conversie de energie se produce între fluidul de lucru
(aerul din colector) şi turbina cu aer Wells (cu sens unic de rotaţie).
Energia pneumatică a coloanei de aer oscilantă este transformată în
energie mecanică de rotaţie a axului turbinei Wells.
A treia conversie de energie se realizează prin transformarea
energiei mecanice de rotaţie a axului turbinei Wells în energie electrică a
generatorului electric. Mărimea energiei captată din valuri prin metoda
coloanei de apă oscilantă depinde de doi factori: puterea valurilor şi
frecvenţa lor. Energia recuperată este direct proporţională cu ambii
factori, deci cu cât sunt mai mari cei doi factori, puterea şi frecvenţa
valurilor, cu atât se va produce mai multă energie electrică.
Însă cu cât este mai mare puterea valurilor trebuie să fie mai
rezistentă structura de beton şi cu cât este mai mare frecvenţa valurilor cu
atât rezonanţa structurii de beton trebuie să aibă o valoare mai mare.
210
 Procedeul coloanei de apă oscilantă a fost utilizat în construcţia
unor centrale electrice care pot fi clasificate după modul de amplasare al
echipamentelor componente pentru recuperarea energiei valurilor
în următoarele categorii:
- Centrale cu colectoare de beton amplasate pe ţărm.
În această categorie reprezentative sunt centrala LIMPET din
insula Islay, Scoţia şi centrala din insula Pico, Azore.
- Centrale cu colectoare de beton amplasate lângă ţărm.
Centralele reprezentative din această categorie sunt cele construite
în zona portului Sakata din Japonia şi la Vizhinjam, Trivandrum din
India.
- Centrale cu colectoare de oţel care plutesc lângă ţărm.
Reprezentative în această categorie sunt centrala Energetech din
Australia şi centrala Mighty Whale produsă în Japonia.

LIMPET (Land Installed Marine Powered Energy Transformer)

este denumirea centralei construită cu suport al Comunităţii Europene în
perioada 1998 – 2000 de un consorţiu coordonat de firma Wavegen şi
Universitatea Queens din Belfast pe ţărmul insulei Islay din Scoţia
(Wavegen, 2002). Universitatea Queens din Belfast a fost responsabilă cu
alegerea locului amplasării centralei, cu proiectarea şi construcţia
colectorului de beton în timp ce firma Wavegen ca proprietară şi
utilizatoare a centralei LIMPET a fost responsabilă cu proiectarea,
construcţia şi instalarea grupului turbogenerator format din două
ansambluri „turbină Wells - generator electric trifazat”. Centrala
LIMPET, dată în expolatare la 21 noiembrie 2000 a fost proiectată pe
baza experieţei obţinute prin funcţionarea între anii 1991 – 1999 a unei
centrale prototip de 75 kW tot în insula Islay.
Centrala LIMPET este construită pe ţărmul stâncos al insulei
Islay într- zonă în care valurile Oceanului Atlantic sunt foarte puternice,
fig. 4.17.
Colectorul de beton al centralei LIMPET este de formă înclinată
conform schemei de funcţionare din figura 4.18. Adâncimea apei la
intrarea în colectorul de beton al centralei este de şapte metri.
Prin proiectarea optimă a formei camerei de aer din colectorul de beton al
centralei LIMPET s-a reuşit transferul maxim al energiei valurilor în
interiorul incintei prin coloana de apă oscilantă şi conversia acesteia în
energia pneumatică a coloanei de aer oscilante (The Queen’s University
of Belfast, 2002).
211
 Fig. 4.17. Centrala LIMPET din insula Islay, Scoţia

Două grupuri Colector de Spărgător

“turbină Wells – beton Acces intrare
de valuri
generator electric” valuri

Amortizor
pentru Coloană de aer
intrarea – oscilantă
ieşirea
aerului Coloană de apă
oscilantă Sursă: WAVEGEN, UK, 2000

Fig. 4.18. Schema centralei LIMPET din insula Islay, Scoţia

Centrala a fost proiectată să funcţioneze optim pentru o valoare

medie a puterii valurilor cuprinsă între 15 şi 25 kW/m creastă de val.
Centrala LIMPET are două grupuri energetice de tip „turbină Wells -
generator electric trifazat” montate în opoziţie în aceeaşi conductă de aer.
212
 Cele două turbine Wells, cu sensuri de rotaţie unice faţă de
sensurile bidirecţionale ale trecerii aerului prin paletele lor, sunt
proiectate să aibă sensuri de rotaţie contrare una faţă de alta în timpul
funcţionării. În figura 4.19 este prezentat grupul turbo – generator al
centralei LIMPET, iar în fig. 4.20 schema acestuia (Heath, 2002).

Fig. 4.19. Grupul turbo-generator al centralei LIMPET

Fig. 4.20. Schema grupului turbo – generator al centralei LIMPET

1- conductă; 2- clapetă de reglare tip fluture; 3- conductă; 4- clapetă de

reglare de tip radial; 5 – primul grup turbină Wells – generator electric
trifazat; 6 – conducta turbinelor Wells; 7 – al doilea grup turbină Wells –
generator electric trifazat; 8 – conductă de ieşire.
213
 Generatoarele electrice trifazate au 250 kW fiecare, deci puterea
instalată a centralei LIMPET este de 500 kW. Cele două generatoare
electrice sunt cuplate la reţeaua de distribuţie a energiei electrice prin
intermediul a două invertoare. Funcţionarea fiecărui invertor este reglată
în funcţie de cuplul de rotaţie optim al turbinei Wells corespunzătoare.
Regulatoarele numerice proiectate de firma Wavegen pentru
invertoarele de energie electrică îndeplinesc trei funcţii principale:
- Determină dacă sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare în siguranţă a
centralei;
- Reglează pornirea grupului turbină Wells – generator electric la care
este cuplat invertorul;
- Reglează procesul de generare a energiei electrice şi iniţiază procedura
de oprire a grupului turbogenerator în eventualitatea apariţiei unui
eveniment.
Funcţionarea optimă a celor două grupuri turbină Wells–
generator electric trifazat 5 şi 7 este asigurată prin comanda clapetelor de
reglare 2 şi 4 din fig. 4.20. Clapetele de reglare 2 şi 4 pot funcţiona şi în
regimuri de avarie ale grupului turbo – generator.
Centrala LIMPET este proiectată să funcţioneze cuplată la reţeaua
electrică de distribuţie din insula Islay.
În eventualitatea întreruperii conectării centralei LIMPET la
reţeaua electrică de distribuţie, dacă alimentarea cu aer a turbinelor Wells
continuă, turbinele se supraturează putând să se deterioreze paletele
acestora prin apariţia unor forţe centrifugale excesive.
Sistemul de reglare al clapetelor închide progresiv clapetele de
reglare 2 şi 4 atunci când vitezele de operare a grupurilor energetice 5 şi
7 se apropie de valoarea prescrisă a vitezei normale maxime de
funcţionare a acestora.
În cazul decuplării de la reţeaua electrică de distribuţie sau al
apariţiei altor defecte majore ale centralei sistemul de protecţie automată
comandă închiderea rapidă a clapetelor de reglare 2 şi 4.
Clapeta de reglare de tip fluture 2 are ca organ de acţionare
continuă un servomotor electric. Pe partea opusă axului servomotorului
de acţionare a clapetei există o contragreutate, fig. 4.21.
În regim de avarie un sistem electromagnetic decuplează axul
clapetei tip fluture de la servomotorul electric de acţionare şi clapeta de
reglare se închide rapid sub acţiunea contragreutăţii.

214
 Fig. 4.21. Clapeta de reglare tip fluture a grupului turbo – generator
al centralei LIMPET

Clapeta de reglare 4 de tip radial (fig. 4.20) acţioneză pe

diametrul mai mic al tubulaturii de admisie a aerului în grupurile
turbinelor Wells. Această clapetă este acţionată continuu de un
servomotor pneumatic. Pentru regimurile de avarie sunt prevazuţi
acumulatori pneumatici, care în eventualitatea supraturării turbinelor
Wells sau deconectarea centralei de la reţeaua electrică de distribuţie,
eliberează aer sub presiune pentru închiderea clapetei 4 în mai puţin de
1,5 secunde. Centrala LIMPET este complet automatizată pentru toate
regimurile de funcţionare: de pornire, în sarcină, de oprire şi de avarie.
Altă centrală care funcţionează pe baza procedeului coloanei de
apă oscilantă într-o structură de beton este cea construită pe ţărmul
Oceanului Atlantic în insula Pico din arhipeleagul Azore, fig. 4.22.
Centrala a fost construită în două etape: 1995-1998 şi 2004-2006
(Neumann et. al., 2007). Prima etapă a fost coordonată de Institutul
Superior Tehnic din Lisabona şi s-a finalizat cu construcţia colectorului
de beton şi montarea grupului turbogenerator.
215
 Fig. 4.22. Centrala din insula Pico, Azore

Schema centralei Pico este prezentată în fig. 4.23.

Fig. 4.23. Schema centralei din insula Pico, Azore

1 –vană de izolare; 2 – clapetă tip fluture cu acţiune rapidă; 3 – turbină Wells;
4 – generator electric trifazat; 5 – valvă specială pt. by-pass

Din schema de funcţionare din fig. 4.23 se observă profilul clasic

al colectorului de beton. Grupul turbogenerator este format dintr-un
singur ansamblu turbină Wells – generator electric trifazat cu o putere
instalată de 400 kW.
216
 Testele de probă ale centralei au fost întrerupte în 1999 datorită
unor defecte ale echipamentului mecanic şi unor dificultăţi financiare. În
2003 a fost iniţiat de către Wave Energy Centre un proiect pentru
repunerea în funcţiune a centralei.
Între anii 2004-2006 centrala din insula Pico a fost reabilitată prin
repararea echipamentului mecanic şi electric avariat de trecerea timpului
şi de salinitatea mediului marin. Testele efectuate au indicat performanţe
bune ale centralei. Datorită apariţiei unor vibraţii la turaţii mari ale
turbinei Wells între 1400 – 1500 rot/min testele au fost oprite la sfârşitul
anului 2006. Concluzia a fost că trebuie schimbat sistemul de susţinere al
grupului turbogenerator printr-o nouă proiectare.
Centralele LIMPET din insula Islay şi Pico din Azore au
colectoarele de beton amplasate pe ţărm, deci nu pot utiliza decât energia
valurilor din zona ţărmului oceanului, energie diminuată prin micşorarea
adâncimii oceanului în zona de ţărm. Pentru a utiliza energia mai mare a
valurilor din zonele mai adânci au fost proiectate centrale electrice care
funcţionează pe principiul coloanei de apă oscilantă cu colectoare de
beton amplasate lângă ţărm. Ideea a fost prima dată implementată în
Japonia prin construirea în 1989 a unei asemenea centrale înglobată în
digul de protecţie al portului Sakata, fig. 4.24.

Fig. 4.24. Vedere din spate a centralei prototip construită

în digul de protecţie al portului Sakata, Japonia

Colectorul de beton al centralei din Sakata are cinci camere din

care au fost folosite doar trei pentru captarea energiei valurilor
(Takahashi et al., 1992).
217
 Un modul turbogenerator cu puterea de 60 kW a fost folosit
pentru experimente şi monitorizarea proiectului.
Turbina de aer utilizată având sensul de rotaţie dependent de
sensul de trecere al aerului prin paletele ei, pentru menţinerea continuă a
sensului unic de rotaţie al generatorului electric s-a folosit un sistem cu
supape de admisie a aerului în turbină care menţine acelaşi sens de
trecere a aerului prin turbină indiferent de sensul de mişcare al coloanei
de apă oscilantă din camerele colectorului. Eficienţa conversiei energiei
valurilor a fost de cca. 50 %.
În anul 1991 a fost finalizată construcţia centralei prototip din
portul Vizhinjam de lângă Trivandrum din India, fig. 4.25.

Fig. 4.25. Centrala prototip din Vizhinjam (Trivandrum), India

Centrala din Vizhinjam funcţionează pe principiul coloanei de

apă oscilantă şi are o putere instalată de 150 kW (Raju et al., 1991).
Centrala este plasată în faţa digului de protecţie al portului
deoarece nu a putut fi proiectată să fie înglobată în dig. Colectorul de
beton al centralei cântăreşte 3000 tone. Centrala este conectată la reţeaua
electrică de distribuţie. Eficienţa hidrodinamică a fost îmbunătăţită prin
proiectarea corespunzătoare a pereţilor laterali în direcţia din care vin
valurile (Koola et al., 1993).
218
 Pentru captarea energiei valurilor din zonele cu ape adânci de
lângă ţărm sau din largul mării s-au construit prototipuri de centrale
plutitoare care funcţionează pe baza metodei coloanei de apă oscilantă.
Compania Energetech (Oceanlinx, din aprilie 2007) din Australia
a proiectat în 2005 o centrală electrică pentru captarea energiei valurilor
amplasată pe o structură plutitoare din oţel. Au fost realizate două
prototipuri instalate în zona portului Kembala din Australia. Un prototip
este montat pe suporţi pe fundul mării, fig. 4.26, iar al doilea este montat
pe o structură plutitoare fixată în locul de amplasare prin ancorare.

Fig. 4.26. Centrală Energetech în portul Kembala, Australia

Centralele tip Energetech au doi pereţi de formă parabolică cu o

deschidere de 40 m care concentrează energia valurilor spre colectorul de
oţel în care se formează coloana de apă oscilantă (Deniss, 2007).
Echipamentul inovator al centralei este turbina cu pas variabil
Denniss-Auld proiectată de Energetech şi Universitatea din Sydney.
Turbina Denniss-Auld îşi menţine acelaşi sens de rotaţie
indiferent de sensul de trecere al debitului de aer prin turbină. Această
funcţionare se realizează prin modificarea corespunzătoare a poziţiei
unghiulare a paletelor faţă de sensul debitului de aer. Turbina asigură un
cuplu mare la turaţie mică. Principiul de funcţionare al turbinei cu aer
Denniss-Auld este prezentat în fig. 4.27.
219
 Fig. 4.27. Turbina cu aer cu pas variabil Denniss-Auld

Comanda automată a turbinei se realizează prin măsurarea

presiunii exercitate de fiecare val la intrarea în colectorul centralei.
Semnalul furnizat de traductorul de presiune permite identificarea
înălţimii, duratei şi formei fiecărui val. Un regulator PLC ajustează
corespunzător parametrii necesari pentru funcţionarea optimă a centralei.
Centralele de tip Energetech sunt proiectate să producă energie electrică
trifazată pentru puteri de vârf între 100 kW – 1,5 MW.
Energia electrică produsă este furnizată printr-un cablu submarin
reţelei electrice de distribuţie de pe ţărm. Tehnologia tip Energetech
dezvoltată de compania Ocenlinx va fi folosită pentru construcţia unei
centrale de 1,5 MW în Rhode Island, SUA şi a unei centrale de 2,7 MW
în Hawai, SUA.
În anul 1998 a fost experimentată centrala electrică plutitoare
Mighty Whale proiectată de JAMSTEC (Japan Marine Science and
Technology Center) din Japonia, fig. 4.28.

Fig. 4.28. Centrala plutitoare Mighty Whale

220
 Centrala funcţionează pe principiul coloanei de apă oscilantă
având în partea frontală trei camere colectoare pentru captarea energiei
valurilor. Structura plutitoare a centralei are lungimea de 50 m, lăţimea
de 30 m, înălţimea de 12 m şi greutatea de 4.400 t (Pizer and Korde,
1998). Centrala Mighty Whale are două generatoare electrice de 30 kW
fiecare şi un generator electric de 50 kW deci o putere electrică totală de
110 kW. Centrala a fost testată în golful Gokasho din Japonia în ape cu o
adâncime de 40 m fiind ancorată pe durata experimentelor.

4.2.3.2. Captarea energiei valurilor prin dispozitive plutitoare

sau imersate

Energia oscilatorie a valurilor poate fi captată de dispozitive care

plutesc la suprafaţa mării sau în imersie. Principiile de funcţionare ale
acestor dispozitive sunt prezentate în continuare. În fig. 4.29 este ilustrat
procedeul de captare a energiei valurilor cu dispozitive tip „captator
punct” care plutesc la suprafaţa mării, (Falnes and Hals, 1999).

a) b.
Fig. 4.29. Dispozitive plutitoare tip „captator punct”

Forţa valurilor oscilante poate fi captată dacă dispozitivul de

conversie realizează o forţă de reacţie. În fig. 4.29.a. geamandura
plutitoare se deplasează în funcţie de mişcarea oscilatorie a valurilor şi
reacţionează cu o greutate de pe fundul mării de care este fixată prin
ancorare. O pompă hidraulică este acţionată de mişcările de ridicare şi de
coborâre ale geamandurii plutitoare. În fig. 4.29.b. forţa valurilor
oscilante este transmisă gemandurii plutitoare care reacţionează cu un
corp scufundat. Pompa hidraulică este pusă în funcţiune prin mişcarea
221
relativă dintre geamandură şi corpul scufundat. Dispozitivele pentru
captarea energiei valurilor sunt ancorate în locurile de funcţionare.
Fluidul pompat de pompa hidraulică acţionează un motor
hidraulic cuplat la un generator electric. Grupul motor hidraulic –
generator electric (nereprezentat în fig. 4.29.a şi b) poate fi amplasat în
structura geamandurii, dacă aceasta este solitară, sau în altă structură
plutitoare spre care sunt pompate fluide de lucru de la mai multe
dispozitive de captare a energiei valurilor. În fig. 4.30 este prezentată o
baliză pentru navigaţie marină proiectată în 1985 de Institutul pentru
Conversia Energie din Guangzhou, China. Baliza are o putere instalată de
60 W şi este activată de energia valurilor (Zhang, 2006).

Fig. 4.30. Baliză marină cu funcţionare autonomă, China

Un exemplu de dispozitiv de captare a energiei valurilor de tip

„captator punct” este AquaBuOY prezentat în fig. 4.31.
Captatorul AquaBuOY este produs de Aqua Energy Group din
SUA. El este proiectat să capteze energia valurilor prin pomparea unui
fluid care acţionează un grup turbină hidraulică – generator electric.
Mişcarea pe verticală a geamandurii acţionează un disc care joacă rolul
unui piston de apă în interiorul unui tub lung amplasat dedesubtul
geamandurii. Mişcarea pistonului de apă din tub întinde sau relaxează un
furtun care este umplut cu apă de mare.
222
 Fig. 4.31. Captator punct AquaBuOY, 2005

Modificarea volumului furtunului acţionează ca o pompă pentru

apa de mare din furtun. Captatorul AquaBuOY are o putere instalată de
250 kW.
În fig. 4.32 este prezentat captatorul PowerBuoy produs de Ocean
Power Technologies în 2006.

Fig. 4.32. Captator punct PowerBuoy

223
 Captatorul PowerBuoy este alcătuit dintr-o structură plutitoare
care conţine un cilindru fixat de ea în interiorul căruia pluteşte o
geamandură care se deplasează în funcţie de mişcarea valurilor. Mişcarea
relativă dintre cele două părţi este folosită pentru funcţionarea unor
echipamente electromecanice sau hidraulice pentru conversia energiei.
Prototipul PowerBuoy are o putere instalată de 40 kW.
În fig. 4.33 este prezentat principiul de funcţionare al captatorului
tip „raţă Salter” (Salter duck).
Dispozitivul este cunoscut sub această denumire deoarece în
mişcarea sa oscilantă care urmăreşte tangajul valurilor se aseamănă cu
capul în mişcare al unei raţe. Forţa de reacţie se realizează prin
intermediul axului, ancorat de fundul mării, comun pentru câteva „raţe
Salter” plasate pe un rând (Salter, 1974).]

Ax

Mişcare
alternativă

Sistem ancorare Fundul mării

Fig. 4.33. Captator „raţă Salter”

Mişcarea alternativă relativă dintre fiecare „raţă Salter” şi axul

comun este utilizată pentru pomparea unui fluid hidraulic la un motor
care antrenează un generator electric (Salter, 1993).
Energia valurilor poate fi captată şi cu dispozitive imersate.
Principiul de funcţionare al dispozitivului tip AWS (Arhimedes Wave
Swing) este prezentat în fig. 4.34 (WaveNet Full Report, 2003).

224
 p0-p
p0+p +z
-z

p0

Fig. 4.34. Principiul de funcţionare al captatorului

„Arhimedes Wave Swing”

Dispozitivul AWS este o geamandură imersată alcătuită din doi

cilindri între care se află aer sub presiune. Cilindrul inferior este fixat pe
fundul mării. Cilindrul superior, numit flotor, se poate deplasa pe
verticală faţă de cilindrul fix inferior. În regim de mare calmă presiunea
hidrostatică a apei mării este p0 iar dispozitivul este în poziţie de repaos.
Modificarea periodică a presiunii hidrostatice exercitată de valuri
produce deplasarea părţii superioare a dispozitivului.
Când valul are înălţimea maximă iar presiunea coloanei de apă
este p0+Δp flotorul este împins în jos iar când valul are înălţimea minimă
şi presiunea coloanei de apă este p0-Δp flotorul se mişcă în sus.
Mişcarea flotorului se explică şi prin prezenţa colanei de aer sub
presiune din interiorul incintei care se comportă ca un resort din aer.
Resortul de aer împreună cu masa flotorului mobil alcătuiesc un
ansamblu rezonant cu frecvenţa valului. Puterea mecanică necesară
pentru amortizarea oscilaţiei libere este convertită în putere electrică prin
intermediul unui sistem tip PTO (Power Take Off) alcătuit dintr-un
generator electric liniar şi un cilindru amortizor umplut cu azot.
În fig. 4.35 este prezentat un captator tip Arhimedes Wave Swing
de 2 MW înainte de a fi scufundat în Oceanul Atlantic în nordul
Portugaliei în mai 2004.

225
 Fig. 4.35. Captator Arhimedes Wave Swing, Portugalia 2004

Energia valurilor poate fi captată cu captatoare plutitoare tip

atenuator. Un dispozitiv performant din această categorie este Pelamis
produs de Ocean Power Delivery (Pelamis Wave Power din 2007) din
Anglia. Captatorul Pelamis este o structură plutitoare articulată compusă
din secţiuni cilindrice cuplate între ele prin balamale, fig. 4.36.
Mişcarea valurilor este transmisă prin aceste articulaţii unui
sistem hidraulic care pompează ulei spre acumulatoare hidraulice de
mare presiune pentru uniformizarea presiunii uleiului
(www.pelamiswave.com).

Fig. 4.36. Captator Pelamis şi vedere într-o secţiune a structurii

226
 Uleiul sub presiune este trimis spre motoare hidraulice care
antrenează generatoare electrice pentru producerea energiei electrice.
Energia electrică totală obţinută prin contribuţia secţiunilor
structurii captatorului este trimisă printr-un cablu spre o cutie de
joncţiune de pe fundul mării la care se pot cupla mai multe captatoare
Pelamis. Energia electrică produsă de o fermă de captatoare Pelamis este
trimisă spre ţărm printr-un cablu submarin. Datele tehnice ale unui
captator Pelamis sunt: lungime totală (150 m), diametru (3,5 m), greutate
- inclusiv balastul (700 t), presiune ulei hidraulic acumulatoare (100...
350 bari), putere electrică totală (750 kW), adâncime de lucru (> 50 m),
putere nominală valuri (55 kW/m).
Alt captator plutitor tip atenuator este dispozitivul „pompa de
valuri Mc Cabe” proiectat de Peter Mc Cabe în 1980 (Thorpe, 1999).
Captatorul este alcătuit din trei pontoane rectangulare din oţel
legate împreună într-o structură articulată conform schemei din fig. 4.37.

Sistem amortizare şi captare

energie Cabină echipament
Balama
Pompe hidraulice
Ponton pupă
Ponton proră

Ponton central Tuburi de oţel

Suport pentru
amortizare

Fig. 4.37. Schema captatorului McCabe

Pontoanele sunt plasate astfel încât direcţia longitudinală a lor
este perpendiculară pe frontul valurilor. Partea din faţă a pontonului proră
este ancorată de o geamandură plutitoare care este fixată de fundul mării
prin două lanţuri de ancorare. Acest sistem de fixare permite pontoanelor
să îşi modifice poziţia ca să se alinieze perpendicular pe fontul valurilor
care vin din larg. Datorită legăturii articulate cele trei pontoane se pot
deplasa unul faţă de altul odată cu mişcarea valurilor.
De pontonul central este fixat prin tuburi de oţel un suport pentru
amortizarea mişcării. Greutatea suportului creşte inerţia pontonului
central astfel încât celelalte două pontoane se mişcă relativ faţă de acesta
sub acţiunea valurilor prin legăturile de cuplare articulate.
227
 Energia mecanică de rotaţie a pontoanelor exterioare este
convertită prin pompe hidraulice cu deplasare liniară în energie
hidraulică stocată într-un recipient de acumulare şi printr-un grup motor
hidrauluic – generator electric în energie electrică (Kraemmer et al.,
2000). În fig. 4.38 este prezentat un captator de tip pompă de valuri Mc
Cabe amplasat lângă ţărmul Irlandei.

Fig. 4.38. Captator pompă de valuri McCabe, Irlanda

4.2.3.3. Captarea energiei prin transformarea energiei cinetice

a valurilor

Energia cinetică a valurilor poate fi captată dacă este transformată

în energie potenţială. Captatoarele care funcţionează pe baza acestui
principiu conţin rezervoare care sunt umplute de valurile care vin cu
energie cinetică mare la nivele care depăşesc media nivelului mării
înconjurătoare. Energia potenţială a apei dintr-un rezervor depinde de
mărimea nivelului realizat şi de masa de apă adusă de valuri.
Apa din rezervor este utilizată la acţionarea unei turbine
hidraulice sau a altor dispozitive de conversie.
228
 Metoda menţionată a fost folosită pentru proiectarea şi realizarea
unor dispozitive de conversie amplasate pe ţărm sau în largul mării.
Din prima categorie fac parte captatoarele de pe ţărm prevăzute
cu canale a căror lăţime este mai mare pe partea dinspre mare pe unde
intră valurile şi a căror lăţime se îngustează gradual spre partea cealaltă
unde se află un rezervor. Valurile se propagă de-a lungul canalului care
se îngustează şi înălţimea valurilor creşte datorită micşorării spaţiului
lateral. Când creasta unui val creşte la o valoare a nivelului care
depăşeşte marginea orizontală de sus a peretelui canalului apa din creasta
valului se revarsă în rezervorul de apă aflat la o înălţime mai ridicată
decât nivelul mării.
La Toftestallen, pe coasta de vest a Norvegiei, a fost construită în
1985 o centrală electrică cunoscută sub denumirea de Tapchan care
funcţionează pe baza acestui principiu, fig. 4.39 (Falnes and Hals, 1999).

Fig. 4.39. Centrala Tapchan din Toftestallen, Norvegia

Datorită îngustării progresive a canalului de admisie a apei de

mare apa este ridicată spre rezervor la o înălţime de 3 m faţă de nivelul
mării. Apa din rezervor curge înapoi în mare acţionând o turbină de apă
de joasă presiune. Turbina hidraulică antrenează un generator electric de
350 kW conectat la reţeaua locală de distribuţie a energiei electrice.
229
 Din studiile efectuate s-a calculat că aproximativ 42,5 % din
energia valurilor care intră în canalul, larg de 55 m la baza dinspe mare,
al centralei Tapchan, a fost convertită în energie electrică (Tjugen, 1995).
Un sistem plutitor care recuperează energia cinetică a valurilor
prin transformarea acesteia în energie potenţială este Wave Dragon TM,
proiectat şi fabricat de firma Wave Dragon din Danemarca, fig. 4.40.

Fig. 4.40. Captator Wave Dragon™

Captatorul Wave DragonTM este alcătuit din trei părţi principale:

- Structura plutitoare care conţine o rampă cu o curbură dublă pentru
valuri şi un rezervor pentru stocarea apei;
- Două dispozitive reflectoare pentru valuri, ataşate de structura
principală, care canalizează valurile spre rampă. Reflectoarele cresc
energia captată din valuri cu 70 % pentru un front de val de 3 m.
- Un set de turbine hidraulice utilizate la conversia energiei potenţiale a
apei de mare din rezervor în energie electrică.
Principiul de funcţionare al captatorului este ilustrat în fig. 4.41.
Valurile canalizate de către reflectoare urcă rampa şi umplu rezervorul
situat la un nivel mai ridicat decât nivelul mării. Nivelul ridicat al apei
din rezervor este folosit pentru producerea energiei prin intermediul
turbinelor hidraulice (Hansen et al., 2003).
230
 Direcţia
Rezervor valurilor

Ieşirea din turbinele hidraulice

Fig. 4.41. Principiul de funcţionare al captatorului Wave Dragon™

Un captator Wave DragonTM are următorii parametri constructivi:

greutate (22.000 t), lăţime totală (260 m), turbine hidraulice (16 buc.),
înălţime valuri (5 m), putere medie valuri (24 kW/m), generatoare
electrice (16 X 250 kW/buc = 4 MW).

Pentru conversia energiei cinetice a valurilor în Japonia a fost

proiectat şi construit un dispozitiv de tip captator terminator numit
Pendulor. Dispozitivul este alcătuit dintr-o structură rectangulară de
beton deshisă la capătul dinspre mare conform schemei prezentate în
fig. 4.42.

Generator Motor Pompă

electric hidraulic hidraulică

Valuri

Pendul

Cheson
Cameră cu apă de beton

Fig. 4.42. Schema captatorului tip Pendulor

231
 În partea deschisă spre mare este montată o uşă tip pendul care
sub acţiunea valurilor poate bascula înapoi şi înainte. Acestă mişcare de
pendulare a uşii antrenează o pompă hidraulică care este cuplată cu un
grup motor hidraulic – generator electric trifazat. Au fost realizate două
prototipuri de tip Pendulor, unul în 1983 cu o putere de 5 kW şi al doilea
în 1994 cu o putere de 15 kW, prezentat în fig. 4.43.

Fig. 4.43. Captator Pendulor, Muroran, Japonia, 1994

4.3. Energia mareelor

4.3.1. Producerea mareelor

Mareele sunt mişcări periodice, de două ori pe zi, de ridicare

(flux) sau coborâre (reflux) a nivelului apelor mării sau oceanului
datorită atracţiei gravitaţionale a Lunii şi a Soarelui. Aceste mişcări
oscilatorii, zilnice şi alternative, de înaintare sau de retragere de la ţărm, a
apelor mărilor şi oceanelor, sunt însoţite de curenţi de apă prin care un
volum mare de apă este deplasat. Fenomenul formării mareelor a fost
explicat de Newton prin teoria echilibrului mareelor (Bryden, 2005).
Teoria echilibrului mareelor se bazează pe modelul Newtonian al
sistemului Pământ – Lună care presupune Pământul acoperit uniform şi
în întregime de apă. Pământul se roteşte cu raza R în jurul centrului
comun de masă al sistemului Pământ – Lună CPL, conform fig. 4.44.
232
 N
Pământ
Luna CPL

CL V E

CP
S
RPL
R

Fig. 4.44. Sistemul Pământ – Lună

Distanţa dintre centrul de masă al Pământului CP şi centrul de

masă al Lunei CL este RPL. Pământul se roteşte cu acceleraţie centrifugă
în jurul centrului comun de masă al sistemului Pământ – Lună CPL.
Perioada de rotaţie a Pământului în jurul centrului comun de masă CPL
este egală cu perioada de rotaţie a sistemului Pământ – Lună. În centrul
Pământului CP acceleraţia centrifugă care rezultă din această rotaţie este
egală ca valoare cu acceleraţia gravitaţională. În oricare alt punct al
Pământului cele două aceleraţii nu mai sunt egale rezultând efecte
diferite între forţele gravitaţionale şi forţele centrifuge.
În punctul E forţele centrifuge sunt mai mari decât forţa de
atracţie gravitaţionlă a Lunii. Din această cauză la suprafaţa Pământului o
masă mare de apă se va deplasa din punctele N şi S spre E şi V.
Acest efect se observă în ciclul mareei lunare. Teoria echilibrului
mareelor explică apariţia ridicării nivelului oceanului de-a lungul
Pământului conform fig. 4.45. Deoarece Pământul se roteşte în jurul
centrului său CP, faţă de poziţia Lunei se obţin în fiecare moment două
ridicări ale nivelului oceanului. Aceste două maree se deplasează de-a
lungul Pământului cu aceeaşi viteză de rotaţie ca cea a Pamântului.
Luna se roteşte în jurul centrului comun de masă al sistemului
Pământ – Lună CPL în 27,3 zile în aceaşi direcţie în care Pământul se
roteşte în fiecare 24 de ore faţă centrul CP.
233
 Luna

Pământ

Maree lunară

Fig. 4.45. Fenomenul apariţiei mareei lunare

Deoarece cele două rotaţii se efectuează în aceelaşi sens perioada

de rotaţie a Pământului faţă de sistemul Pământ – Lună este de 24 ore şi
50 minute. Rezultă că mareele întârzie în fiecare zi cu aproximativ o oră.
În timpul unui ciclu lunar dat de perioada de rotaţie a Lunii în
jurul Pământului există variaţii privind influenţa Lunii asupra mareelor.
Deoarece orbita lunară nu este circulară ci eliptică se obţine o variaţie de
aproximativ 40% în valoarea forţei exercitate de Lună pentru producerea
mareelor. De asemenea există un unghi de 28o între planul ecuatorului
Pământului şi planul orbitei Lunii care conduce de asemenea la variaţii
privind influenţa Lunii asupra mareelor.
Dacă ar acţiona numai Luna asupra Pământului, mareele ar avea
mereu aceeaşi intensitate. Se ştie însă că intensitatea mareelor creşte de la
o zi la alta şi că apoi descreşte. Acesta se datorează intervenţiei atracţiei
Soarelui, care măreşte sau micşorează puterea de atracţie a Lunii în
raport de poziţia pe care Luna şi Soarele o au faţă de Pământ.
Orbita Pământului faţă de Soare este de asemenea eliptică. Între
distanţa maximă şi distanţa minimă dintre Pământ şi Soare există o
diferenţă de numai 4%. Newton a arătat că două corpuri cereşti se atrag
proporţional cu masa lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei care
le separă. Luna, care reprezintă abia 1/81 din masa Pământului, are o
putere de atracţie de 2,2 ori mai mare decât a Soarelui, deşi aceasta are o
masă de 333.000 de ori mai mare decât aceea a planetei noastre.
Acest fapt se datorează distanţei la care se găsesc cele două
corpuri cereşti faţă de Pământ. Luna se află la o depărtare echivalentă cu
30 de diametre terestre în timp ce Soarele se găseşte la o distanţă egală cu
12.000 de diametre terestre. Deci Soarele, deşi este mai mare, exercită o
putere de atracţie mai mică decât Luna. Când Soarele şi Luna se găsesc

234
pe aceeaşi linie cu Pământul, la lună nouă şi la lună plină, fluxul are
puterea cea mai mare, deoarece forţei de atracţie a Lunii i se adaugă şi
cea a Soarelui. La primul şi la al doilea pătrar, când orbitele Soarelui şi a
Lunii se găsesc la 90o una faţă de alta, atracţia Soarelui este contrară
atracţiei lunare, pe care o slăbeşte, fapt pentru care fluxul are înălţimea
cea mai mică, fig. 4.46 (Lemonis, 2005). Fluxul nu se produce exact în
momentul trecerii la meridian a Lunii, ci are întârzieri remarcabile cum
ar fi 2 ore la Londra şi 4 ore la Hamburg. Acest fapt se datorează
reliefului submarin şi formei ţărmurilor care se opun mişcării apei mării.
Cele mai mari întârzieri au loc în golfuri şi mările litorale.
Cunoaşterea timpului când se produc mareele în porturi este de un mare
interes practic pentru navigaţie.

Al doilea pătrar Lună plină Primul pătrar Lună nouă

Maree
solară

Pământ
29,5 zile Lună

Orbita Maree
lunii lunară

Soare

Fig. 4.46. Interacţiunea dintre mareele lunare şi mareele solare

pe durata unei luni lunare

Navigatorii folosesc tabele speciale cu timpurile porturilor, în

care sunt înscrise orele în care se produc fluxul şi refluxul, în scopul
asigurării navigaţiei. Teoretic, fluxul poate înălţa nivelul apei mării la
maximum 90 cm. Amplitudinea mareelor poate ajunge la 19,69 m la
Bay of Fundy din Noua Scoţie, de pe ţărmul estic al Americii de Nord şi
la 18 m la Port Gallegos, în Patagonia. În Europa amplitudinea mareelor
are valori medii de 8 m în estuarul Severn dintre Anglia şi Ţara Galilor şi
235
de 7 m în Marea Mânecii din nordul Franţei. În largul oceanului, fluxul
ajunge la înălţimi medii din intervalul 0,5 - 1 m. În mările închise,
aptitudinea mareelor este mică, 14 cm în Marea Baltică şi 13 cm în
Marea Neagră. Gurile fluviilor mari care se revarsă în oceane se
comportă ca şi mările larg deschise. Fluxul pătrunde pe gura fluviului şi
întoarce apele pe mari distanţe, de 700 km în fluviul Sf. Laurenţiu şi
1400 km în fluviul Amazon. Înălţimea fluxului ajunge la 4 – 4,5 m pe
Amazon, 4 – 9 m pe Sf. Laurenţiu şi 2 m pe Sena. Fenomenul poartă
diferite denumiri locale, Pororoca la Amazon, Bora la Gange şi Mascaret
pe Sena. Se estimează că energia totală înmagazinată în mareele oceanice
este echivalentul a 3000 GW energie termică. Cea mai mare parte a
acestei energii nu este accesibilă pentru recuperare.
Aproximativ 1000 GW din energia mareelor este disponibilă în
apropierea ţărmurilor. Din această energie se estimează că se poate obţine
o putere electrică de aproximativ 120 GW până la 400 GW.
Conversia energiei mareelor în energie electrică se poate realiza
prin două metode: metoda barajului şi metoda curenţilor produşi de
maree. Ambele metode necesită o anumită conformaţie specifică a
reliefului în zonele în care sunt amplasate echipamentele specifice
utilizate pentru captarea energiei mareelor.

4.3.2. Recuperarea energiei mareelor prin metoda

barajului
4.3.2.1. Rolul barajului

Metoda barajului pentru recuperarea energiei mareelor poate fi

aplicată în estuarele şi golfurile unde există maree cu diferenţe mari de
nivel ale apei mării între flux şi reflux. Într-o astfel de zonă se poate
construi un baraj prevăzut cu ecluze pentru admisia apei de mare pe
perioada fluxului în bazinul din spatele barajului şi porţi pentru
returnarea apei din bazin înapoi în mare după ce refluxul mării a realizat
o diferenţă de nivel între apa din bazin şi mare, conform schemei de
principiu din fig. 4.47. Apa returnată în mare antrenează unul sau mai
multe grupuri formate din turbine hidraulice şi generatoare pentru
producerea energiei electrice. Există mai multe moduri de funcţionare
posibile pentru centralele electice amplasate in acest tip de baraje.
Se pot construi baraje marine cu un singur bazin de acumulare sau
cu mai multe bazine.
236
 Bazin Baraj din beton

Porţi acces apă

Mare
Turbină

Fundul mării

Fig. 4.47. Schemă de principiu a unui baraj marin

4.3.2.2. Metode de generare a energiei electrice pentru

barajele cu un singur bazin de acumulare

Există trei metode de generare a energiei electrice pentru un baraj

marin prevăzut cu un singur bazin de acumulare:
- Generarea energiei electrice în timpul refluxului;
- Generarea energiei electrice în timpul fluxului;
- Generarea mixtă a energiei electrice în timpul fluxului şi al refluxului.
Barajul este prevăzut cu ecluze pentru admisia apei de mare în
bazinul de acumulare şi porţi de acces spre turbinele hidraulice pentru
scurgerea apei din bazin înapoi în mare (Bryden, 2005).
Etapele operaţionale din funcţionarea unui baraj care generează
energie electrică în perioada refluxului este ilustrat în fig. 4.48.
Pe perioada fluxului ecluzele sunt deschise pentru a permite accesul liber
al apei de mare în interiorul bazinului de acumulare,
fig. 4.48.a. Când nivelul apei din baraj atinge valoarea maximă a
nivelului fluxului ecluzele se închid pentru a reţine apa la această cotă în
spatele barajului, fig. 4.48.b. Cu ecluzele închise, după ce a început
refluxul se aşteaptă până când apa mării coboară la o cotă pentru care
diferenţa de nivel faţă de apa din bazin are o valoare prestabilită,
fig. 4.48.c.
237
 Nivel mare Nivel mare Nivel baraj

Nivel baraj
Debit Închidere
apă prin ecluze
ecluză

a) b)

Nivel baraj Nivel baraj

Nivel mare Nivel mare

Debit apă
prin
generatoare

c) d)

Fig. 4.48. Principiul de funcţionare al unui baraj pentru generarea energiei electrice în
timpul refluxului

La atingerea acestei diferenţe de nivel se deschid porţile de acces

pentru curgerea apei din bazin înapoi în mare prin turbinele hidraulice
care antrenează generatoare pentru producerea energiei electrice, fig.
4.48.d. Etapele din funcţionarea unui baraj care generează energie
electrică pe durata refluxului sunt reprezentate în fig. 4.49 prin
intermediul nivelului apei din bazinul de acumulare şi nivelului apei
mării pe perioada mareei.
Pentru generarea energiei electrice în timpul fluxului ecluzele şi
porţile de acces la turbinele hidraulice se ţin închise pe durata fluxului
până când se realizează o diferenţă de nivel prestabilită între suprafaţa
apei mării din exteriorul barajului şi suprafaţa apei din bazinul barajului.
Când diferenţa de nivel s-a realizat se deschid porţile de acces
spre turbinele hidraulice pentru ca debitul de apă de mare care curge
dinspre exteriorul barajului în interiorul bazinului să fie utilizat pentru
generarea energiei electrice.

238
 Închidere Nivel apă
ecluze în bazin
Nivel
apă

Timp

Deschidere
porţi Redeschidere
turbine Nivel apă
Generare ecluze în exteriorul
energie bazinului

Fig. 4.49. Nivelul apei în interiorul şi exteriorul unui baraj marin pentru
generarea energiei pe durata refluxului

Etapele din funcţionarea unui baraj care generează energie

electrică în timpul fluxului sunt reprezentate în fig. 4.50 prin nivelul apei
din bazinul de acumulare şi nivelul apei mării pe perioada mareei.
Metoda de generare a energiei electrice pe durata fluxului este
considerată mai puţin eficientă decât metoda de generare a energiei pe
durata refluxului deoarece menţinerea un timp îndelungat a nivelului apei
din interiorul barajului la valori mici are un efect negativ asupra mediului
înconjurător şi asupra condiţiilor de navigare în zonă.

Nivel apă Deschidere

Nivel în bazin ecluze
apă

Timp

Închidere Nivel apă

ecluze în exteriorul
Generare
Deschidere porţi bazinului
energie
turbine

Fig. 4.50. Nivelul apei în interiorul şi exteriorul unui baraj marin pentru
generarea energiei pe durata fluxului

Cantitatea de energie electrică produsă prin generarea pe durata

fluxului este mai mică decât în cazul generării pe durata refluxului
239
deorece volumul disponibil de apă din bazinul barajului fiind completat
într-un timp mai mic diferenţa de nivel între apa mării din exterior şi apa
din interior se micşorează mai repede ca la metoda anterioră iar durata de
generare a energiei electrice se micşorează.
Pentru generarea mixtă a energiei electrice în timpul fluxului şi al
refluxului trebuie să fie utilizate ambele perioade din evoluţia mareei,
fig. 4.51. Când fluxul se apropie de valoarea maximă se deschid ecluzele
pentru admisia apei in interiorul barajului prin turbinele hidraulice pentru
generarea energiei electrice. După ce s-a realizat valoarea maximă a
nivelului în bazin ecluzele se închid. Se aşteaptă până când nivelul apei
mării din exterior datorită refluxului scade la o cotă prestabilită şi se
deschid porţile de evacuare a apei din bazin prin turbinele hidraulice
pentru generarea din nou a energiei electrice.

Închidere Generare
Nivel
ecluze energie
apă

Timp

Nivel apă
în bazin
Deschidere
ecluze

Fig. 4.51. Generarea mixtă a energiei electrice în timpul

fluxului şi al refluxului

Metoda generării mixte a energiei electrice are ca dezavantaj

creşterea costurilor echipamentelor prin necesitatea utilizării unor turbine
hidraulice speciale cu două sensuri de admisie a apei sau a două seturi de
turbine hidraulice clasice câte unul pentru fiecare sens de curgere al apei
prin baraj. Barajele marine pentru conversia energiei mareelor în energie
electrică necesită investiţii foarte mari. Cele mai reprezentative centrale
electrice cu baraje marine din această categorie sunt următoarele:
 Centrala La Rance din Bretagne, Franţa.
 Centrala Annapolis Royal din Noua Scoţie, Canada.
 Centrala Jiangxia din China.
 Centrala din Kislogubskaya de la Marea Barents, Rusia.

240
 Centrala marină La Rance a fost construită în estuarul fluviului
La Rance din Bretagne, Franţa, fig. 4.52. Construcţia barajului marin şi a
centralei electrice din La Rance a durat şase ani, ansamblul fiind pus în
funcţiune la 26 noiembrie 1966. La Rance este prima centrală electrică
marină din lume care a furnizat energie electrică unei reţele electrice de
distribuţie naţionale. După peste 40 de ani de funcţionare neîntreruptă
centrala La Rance este un etalon în domeniu în ceea ce priveşte calitatea
structurii de beton a barajului marin, soluţia adoptată pentru grupurile
energetice tip bulb şi prin fiabilitatea echipamentelor utilizate (Black and
Veatch, 2007).

Fig. 4.52. Barajul şi centrala marină La Rance, Franţa

O secţiune transversală prin barajul centralei marine La Rance, cu

detalii constructive ale infrastructurii unei camere de comandă şi ale unui
grup energetic este prezentată în schema din fig. 4.53.

241
 Fig. 4.53. Secţiune prin barajul centralei La Rance

Centrala La Rance are următoarele caracteristici funcţionale:

 Lungimea barajului de 750 m, lungimea centralei electrice de 332,5 m
şi suprafaţa bazinului de 22 km2;
 Înălţimea maximă a mareei la echinocţiul ce primăvară de 13,5 m,
înălţimea medie a mareei de 8 m;
 24 de grupuri energetice „turbină hidraulică – generator electric” cu o
putere totală de 240 MW. Fiecare grup energetic are o greutate de
420 t şi este alcătuit dintr-o turbină hidraulică tip Kaplan cuplată
direct cu un genetator electric trifazat. Turbina hidraulică Kaplan are
un diametru de 5,35 m şi este bidirecţională ca sens de rotaţie prin
reglarea poziţiei celor patru pale ale rotorului. Turbina Kaplan este
proiectată să funcţioneze şi în regim de pompă hidraulică. Generatorul
electric trifazat este amplasat într-un bulb de oţel cu spaţiul interior
menţinut uscat prin presurizare, fig. 4.54. Fiecare generator electric
trifazat are o putere de 10 MW la o tensiune de 3,5kV şi o viteză de
rotaţie de 93,75 m/s.
 Şase ecluze echipate cu porţi acţionate vertical pentru suplimentarea
debitului de apă prin turbine atunci când este nevoie.
 O şosea rutieră care traversează estuarul pe baraj;
242
 O ecluză pentru navigaţie prevăzută cu un pod care poate fi ridicat la
trecerea vapoarelor;
 Producţia anuală de energie electrică este de aproximativ 600 GWh
(0,012 % din energia consumată în Franţa), din care circa 60 GWh
este utilizată pentru pomparea apei de mare prin intermediul turbinelor
hidraulice în anumite etape ale funcţionării zilnice în scopul creşterii
randamentului de funcţionare al centralei.

Fig. 4.54. Bulb de oţel al unui generator electric trifazat din centrala La Rance

Centrala electrică La Rance poate produce energie electrică în

două regimuri de funcţionare: numai pe perioada refluxului sau în ambele
perioade de flux şi reflux ale mareei. Ambele regimuri de funcţionare
sunt posibile cu aceleaşi grupuri energetice dotate cu turbine hidraulice
Kaplan bidirecţionale în funcţie de sensul de curgere al apei de mare.
Pentru creşterea timpului de utilizare al centralei electrice La Rance
grupurile energetice tip bulb pot funcţiona şi în regim de pompe. Astfel
atunci când nivelul mării se apropie de nivelul din bazinul barajului se
accelerează umplerea bazinului prin pompare. Volumul de apă
suplimentar trimis în bazin va contribui la creşterea timpului de
funcţionare al centralei electrice pe perioada refluxului până la următorul

243
flux al mareei. Acest sistem mixt de funcţionare în regim de pompare sau
de generare al grupurilor energetice poate fi coordonat şi de necesităţile
de energie din reţeaua de distribuţie la care este racordată centrala
La Rance. În 1996 după 30 de ani de funcţionare continuă grupurile
energetice tip bulb ale centralei La Rance au atins 160.000 de ore de
funcţionare fără avarii constructive.În această perioadă centrala La Rance
a funcţionat 72 % din timp în perioada refluxului, 6 % din timp în
perioada fluxului şi 22 % din timp în regim de pompare (Black and
Veatch, 2007).
Centrala electrică marină Annapolis Royal a fost construită în
golful Fundy din Noua Scoţie, Canada, fiind dată în exploatare în anul
1983. Este dotată cu un singur grup turbină hidraulică – generator electric
trifazat cu o putere de 18 MW. Turbina hidraulică de tip Stratflo are un
diametru de 7,6 m. Denumirea de turbină Stratflo vine de la „Straight
flow turbine” adică turbină cu curgere liniară. La turbina Stratflo rotorul
generatorului electric este montat pe extremităţile palelor turbinei, iar apa
poate trece relativ liber prin turbină bulbul generatorului fiind eliminat.
Deoarece statorul generatorului electric trifazat este montat în exteriorul
rotorului o componentă principală este garnitura dintre rotor şi structura
fixă pentru eliminarea infiltraţiilor de apă în înteriorul bobinajului
statoric. Deoarece palele turbinei Stratflo nu sunt reglabile grupul
generator nu poate fi utilizat decât pentru un singur sens de rotaţie care
este ales pentru perioada refluxului. În comparaţie cu turbina tip bulb
turbina Stratflo are o structură mai compactă care conduce la un proiect
mai simplu pentru locul de amplasare al turbinei Stratflo din barajul
marin. În cei peste 25 de ani de funcţionare singurele probleme de
întreţinere au fost cele legate de asigurarea etanşeităţii garniturii dintre
rotorul şi statorul generatorului electric.
În China au fost construite în ultimii 40 de ani 76 de centrale
electrice marine de putere mică (Zhang, 2006). În funcţiune mai sunt
următoarele centrale: Haishan, din 1975, cu o putere instalată de 150
KW; Baishakow, din 1978, cu o putere de 640 kW şi Jiangxia, din 1980,
cu o putere de 3,2 MW.
Centrala electrică marină Jiangxia din provincia Zhejiang are şase
turbine hidraulice tip bulb care funcţionează în regim mixt de generare.
Producţia anuală de energie electrică a centralei Jiangxia este de 6 GWh.
În Rusia funcţionează din 1960 la Kislogubskaya de la Marea
Barents o centrală marină construită pe o structură plutitoare din beton
prevăzută cu o ecluză pentru admisia apei de mare la o turbină hidraulică
244
cu un diametru de 3,8 m. Turbina hidraulică este cuplată printr-un
reductor mecanic la un generator electric trifazat cu puterea de 0,4 GW.
Centrala este proiectată să funcţioneze pentru maree cu o amplitudine
maximă de 3 m (Usachev and Vorob'ev, 2003).
Coreea de Sud construieşte la Sihwa o centrală electrică marină
cu capacitatea de 260 MW care va fi dată în exploatare în 2010. Centrala
este proiectată să funcţioneze într-un baraj construit anterior. Este dotată
cu 10 turbine bulb, fiecare având un diametru de 7,5 m şi o putere
instalată de 26 MW. 33

4.3.3. Recuperarea energiei din curenţii mareelor

4.3.3.1. Resursa energetică a curenţilor produşi de maree

În timpul perioadelor mareelor odată cu modificarea nivelului

mării un volum mare de apă se deplasează generând curenţi marini. În
largul mării curenţii marini produşi de maree au viteze mici de ordinul
cm/s. Vitezele curenţilor marini produşi de maree pot creşte la valori de
ordinul m/s în anumite zone geografice datorită configuraţiei reliefului
marin. De exemplu în strâmtoarea Pentland Firth dintre insulele Orkney
şi Caithness din nordul Scoţiei viteza curenţilor produşi de maree are
valori de 8 m/s. Energia cinetică a curenţilor produşi de maree în zonele
geografice cu configuraţie favorabilă este foarte mare şi poate fi captată
pentru a fi convertită în energie electrică. În Europa alte locuri în care
curenţii produşi de maree au valori apreciabile sunt Insulele Canalului
din Canalul Mânecii şi Strâmtoarea Messina din sudul Italiei.
Studiile de specialitate estimează că potenţialul energetic mondial
al curenţilor generaţi de maree este de peste 270 TWh. Resursele
energetice din această categorie sunt pentru Europa de peste 48 TWh, din
care 33,5 TWh pentru Marea Britanie. (Bryden, 2005).

4.3.3.2. Tehnologii pentru captarea energiei din curenţii

produşi de maree

Instalaţiile utilizate pentru captarea energiei din curenţii produşi

de maree utilizează turbine hidraulice imersate. Legile fizicii conversiei
energiei din curenţii mareelor sunt în principiu similare cu legile
conversiei energiei cinetice a vântului. Tehnologia de proiectare şi
realizare a turbinelor hidraulice pentru captarea energiei curenţilor
245
mareelor este adaptată proceselor cu curgere hidrodinamică spre
deosebire de tehnologia pentru procesele cu curgere aerodinamică
specifică turbinelor eoliene (Elcock, 2007). Turbinele hidraulice pentru
captarea energiei curenţilor mareelor au în componenţa lor un rotor cu
palete care antrenează în mişcare de rotaţie un generator electric pentru
conversia energiei mecanice în energie electrică. Energia electrică
produsă este transportată la ţărm printr-un cablu submarin.
Pentru captarea energiei curenţilor marini se pot utiliza două
tipuri de turbine hidraulice: cu ax orizontal şi cu ax vertical.
Într-o turbină hidraulică cu ax orizontal axul de rotaţie al rotorului
este paralel cu direcţia curentului marin, fig. 4.55.

Direcţia curentului marin

Ax de rotaţie

Fig. 4.55. Schema unei turbine marine cu ax de rotaţie orizontal

Într-o turbină hidraulică cu ax vertical axul de rotaţie al rotorului

este perpendicular pe direcţia curentului marin, fig. 4.56.

Ax de rotaţie

Direcţia curentului marin

Fig. 4.55. Schema unei turbine marine cu ax de rotaţie vertical

Principiul de funcţionare al unei turbine hidraulice cu ax orizontal

este similar cu cel al unei turbine eoliene cu ax orizontal. Deoarece
densitatea apei de mare este de peste 800 de ori mai mare decât
densitatea aerului, un curent marin cu viteza de 5,6 km/h are energia
246
cinetică a unui vânt cu viteza de 161 km/h. Din cauza diferenţei foarte
mari dintre densitatea apei de mare şi densitatea aerului, pentru aceeaşi
putere generată, o turbină hidraulică marină este mult mai mică decât o
turbină eoliană. De exemplu, o turbină hidraulică marină cu diametrul de
3 metri poate genera aceaşi cantitate de energie cât o turbină eoliană cu
diametrul de 18 metri. Spre deosebire de vânturi curenţii marini generaţi
de maree se caracterizează prin parametri care sunt constanţi în timp cum
sunt locul de producere şi viteza apei de mare.
Factorul de capacitate, definit prin fracţiunea de timp activ pentru
generarea energiei, are valori mai mari pentru turbinele hidraulice marine
decât pentru turbinele eoliene. Pentru turbinele hidraulice marine
acţionate de curenţi marini generaţi de alte cauze decât mareele factorul
de capacitate poate atinge valoarea de 80%. Turbinele hidraulice utilizate
pentru captarea energiei curenţilor generaţi de maree sunt supuse unor
regimuri de funcţionare dure caracterizate de forţe foarte mari într-un
mediu dificil. Turbinele hidraulice cu ax orizontal sau cu ax vertical pot
fi proiectate să funcţioneze pe amplasamente fixe cu piloni ataşaţi rigid
de fundul mării sau suspendate de structuri plutitoare care sunt ancorate
de fundul mării. Pentru ca o turbină cu ax orizontal să genereze energie
economic este necesar un curent generat de maree cu o viteză cvasi-
continuă de 5,6 km/h. În zonele marine mai largi în care există curenţi
puternici generaţi de maree se pot instala mai multe turbine hidraulice în
grupuri similare cu grupurile proiectate pentru turbine eoliene.
Între două turbine hidraulice vecine dintr-un grup trebuie să existe
o distanţă suficientă pentru eliminarea efectelor generate de funcţionarea
celorlalte turbine şi asigurarea accesului facil pentru operaţiile de
întreţinere. Se estimează că o densitate de maxim 37 de turbine hidraulice
pe un kilometru pătrat este valoarea optimă pentru funcţionarea eficientă
a unui grup de turbine marine (WEC, 2001).
Energia electrică produsă de o turbină sau de un grup de turbine
hidraulice marine este transmisă pe uscat printr-un cablu submarin.

4.3.3.3. Dispozitive pentru captarea energiei din curenţii

produşi de maree

Primul prototip funcţional de turbină hidraulică cu ax orizontal

pentru captarea energiei curenţilor mareelor a fost pus în funcţiune în
2003 lângă Devon, Marea Britanie. Centrala denumită Seaflow a fost
proiectată şi construită de compania Marine Current Turbines din Anglia.
247
Ea a fost amplasată la 1 km în largul mării în dreptul localităţii Lynmouth
unde adâncimea mării este de 30 de metri. Turbina centralei Seaflow are
un rotor cu diametrul de 15 metri. Ea poate genera o putere electrică de
300 kW dacă viteza curenţilor mareei este de 2,7 m/s (CRES, 2006).
Pilonul de susţinere al centralei Seaflow are diametrul de 2,1 m, o
înălţime de 42,5 m şi o greutate de 80 tone. În fig. 4.56 sunt prezentate
două imagini ale centralei Seaflow, în prima turbina hidraulică a centralei
este în poziţie imersată iar în a doua, turbina hidraulică este ridicată la
suprafaţă în poziţie de repaos pentru operaţiuni curente de întreţinere.

a) b)
Fig. 4.56. Centrala Seaflow cu turbina hidraulică în poziţie imersată (a)
şi cu turbina hidraulică în poziţie de repaos la suprafaţă (b)

Conceptul de turbină hidraulică montată pe un mono-pilon fix şi

soluţiile adoptate pentru echipamentele utilizate au fost validate prin
funcţionarea continuă şi fiabilă a centralei Seaflow din 2003 până în
prezent. Pe baza experienţei căpătate prin funcţionarea centralei Seaflow
a fost dată în exploatare, în iulie 2008, centrala SeaGen la Strangford
Lough din Irlanda de Nord. Proiectul a fost făcut de Sea Generation Ltd
iar centrala a fost construită de compania Marine Current Turbines.
Centrala SeaGen a primit licenţă de funcţionare pentru o durată de
maxim 5 ani. În fig. 4.57 este prezentată centrala SeaGen cu turbinele
hidraulice ridicate la suprafaţă pentru operaţiuni de întreţinere
(www.marineturbines.com). Se observă că spre deosebire de centrala
Seaflow echipată cu o singură turbină hidraulică, centrala SeaGen este
dotată cu două turbine hidraulice montate la capetele unei grinzi
orizontale de susţinere.

248
 Fig. 4.57. Centrala SeaGen cu suportul turbinelor ridicat la suprafaţă

Centrala SeaGen are următoarele caracteristici tehnice:

- Putere electrică instalată (1,2 MW);
- Energie electrică furnizată în reţea (3800 MWh/an);
- Turnul de susţinere: înălţime (40,7 m); diametru (3,025 m);
- Grinda pentru susţinerea turbinelor: lungime (29 m); greutate - inclusiv
cele 2 grupuri generatoare (151 tone);
- Adâncime maree: minimă (24 m); maximă (28,3 m);
- Viteză curent maree: minimă (3,7 m/s); maximă (4,8 m/s);
- Turbine hidraulice (2 buc): diametru rotor (16 m); viteză nominală rotor
(14,3 rot/min); viteză periferică elice (12 m/s); raport transmisie
(69,9:1);
- Generatoare electrice (2 buc): putere instalată (600 kW/buc); viteză
nominală (1000 rot/min);
- Mecanismul de ridicare–coborâre: greutate maximă ridicată (170 tone);
distanţa de ridicare (16,9 m); viteza de ridicare (0,38 m/min); cilindri
hidraulici ( 2   280 mm ).
Cele două turbine hidraulice ale centralei SeaGen au fiecare câte
două pale rotorice reglabile care pot fi rotite cu 1800 pentru a permite
funcţionarea în ambele sensuri de curgere ale curenţilor marini din
perioada fluxului şi a refluxului.

O centrală plutitoare pentru captarea energiei curenţilor mereelor,

denumită Kobold a fost proiectată de firma Ponte di Archimede
International din Italia şi instalată în 2002 în strâmtoarea Messina.

249
 Centrala Kobold este echipată cu o turbină hidraulică cu ax
vertical care antrenează un generator electric trifazat prin intermediul
unui reductor de viteză. În fig. 4.58 sunt prezentate centrala Kobold şi
grupul generator al centralei alcătuit din turbina hidraulică cu ax vertical,
reductorul de viteză şi generatorul electric.

a) b)
Fig. 4.58. Centrala Kobold în strâmtoarea Messina, Italia (a) şi
turbina hidraulică cu ax vertical a centralei Kobold (b)

O caracteristică importantă a turbinei hidraulice cu ax vertical a centralei

Kobold este aceea că direcţia de rotaţie a rotorului acesteia este
independentă de direcţia curentului mareei. Rotorul turbinei are un
diametru de 6 metri şi are trei pale verticale cu o lungime de 5 metri
fiecare, fig. 4.58 b. Echipamentele centralei Kobold sunt montate pe o
platformă plutitoare din oţel care a fost poziţionată la o distanţă de 150 –
200 m faţă de ţărm, în strâmtoarea Messina într-un loc cu adâncimea de
35 m unde viteza maximă a curentului mareeic este de circa 2 m/s.
Platforma plutitoare este ancorată de fundul mării prin intermediul a
patru cabluri. Testele de funcţionare au demonstrat că centrala Kobold
pentru un curent cu viteza de 1,8 m/s produce 25 kW. Pentru un curent de
3 m/s puterea produsă atinge 80 kW. Centrala Kobold este dotată cu un
250
acoperiş cu celule fotovoltaice. Energia produsă de centrala Kobold este
trimisă spre uscat printr-un cablu submarin.

Firma Teamwork Technology BV din Danemarca a realizat în

2006 turbina hidraulică cu ax orizontal Torcado pentru recuperarea
energiei mareelor în canalele de evacuare a diverselor baraje din
Danemarca, fig. 4.59 (www.teamwork.nl).

Fig. 4.59. Turbina hidraulică cu ax orizontal Torcado

În timpul testelor pentru o viteză de 3,2 m/s a curentului mareei

turbina Torcado a generat o putere de 35 kW. Turbina Torcado are
control adaptiv al raportului de transmisie al reductorului mecanic pentru
menţinerea constantă a vitezei de antrenare a generatorului electric pentru
viteze variabile ale curentului mareei (CRES, 2006).

Firma OpenHidro din Irlanda a proiectat o turbină hidraulică,

denumită „Turbina cu Centrul-Deschis” (Open-Centre Turbine), în
tehnologie „Straight Flow” (curgere rectilinie) pentru conversia energiei
curenţilor mareelor. Turbina hidraulică are inductorul generatorului
electric alcătuit din magneţi permanenţi plasaţi la periferia palelor
rotorului. Turbina cu Centrul-Deschis are rotorul fără ax central, susţinut
de statorul generatorului electric trifazat (www.openhydro.com).
În fig. 4.60 este prezentată Turbina cu Centrul-Deschis în timpul
testelor de funcţionare din 2007 de la Centrul European pentru Energia
Marină (EMEC) din Orkney, Scoţia (www.emec.org.uk).
Turbina cu Centrul-Deschis poate fi amplasată direct pe fundul
mării într-o structură de susţinere, iar energia electrică generată este
trimisă pe ţărm printr-un cablu submarin.

251
 Fig. 4.60. Turbina cu Centrul Deschis în teste la EMEC, Orkney Scoţia, 2007

Dispozitivele prezentate pentru conversia energiei curenţilor

mareelor utilizează turbine hidraulice cu palete în mişcare de rotaţie.
Diametrul paletelor turbinei hidraulice este condiţionat de adâncimea
apei mării. În apele puţin adânci de lângă ţărm nu pot fi utilizate turbine
hidraulice cu palete în mişcare de rotaţie. În aceste zone energia
curenţilor mareelor poate fi captată prin intermediul unor turbine
hidraulice echipate cu palete oscilante. În fig. 4.61 sunt prezentate două
turbine hidraulice de aceeaşi putere, prima turbină cu palete oscilante şi a
doua cu palete rotitoare. Turbina hidrulică cu palete oscilante poate
funcţiona în ape cu o adâncime mult mai mică decât adâncimea apei la
care poate funcţiona o turbină hidraulică cu palete rotitoare de putere
echivalentă (www.pulsegeneration.co.uk).

Fig. 4.61. Turbine hidraulice de puteri echivalente:

a) cu palete oscilante; b) cu palete rotitoare
252
 Firma Pulse Tidal, din Sheffield, Anglia a realizat prima centrală
electrică echipată cu o turbină hidraulică cu palete oscilante, fig. 4.62.
Centrala electrică numită „Pulse Stream 100” este amplasată în
estuarul Humber de lângă Immingham, Anglia şi a fost dată în funcţiune
în luna aprilie 2009 (www.pulsegeneration.co.uk).

Fig. 4.62. Centrala Pulse Stream 100, estuarul Humber, Anglia, 2009

Pentru captarea energiei curenţilor mareei paletele oscilante ale

turbinei hidraulice trebuie poziţionate perpendicular pe direcţia curenţilor
mareei. Apa în mişcare împinge paletele în sus sau în jos în funcţie de
unghiul paletelor în apă. Asupra paletelor turbinei acţionează forţe
verticale care rezultă în acelaşi fel ca forţele obţinute prin efectul de
portanţă al acţiunii mişcării aerului asupra unor aripi. Mişcarea pe
verticală a paletelor turbinei este utilizată pentru acţionarea unui cilindru
hidraulic care furnizează ulei de înaltă presiune unui motor hidraulic care
acţionează un generator electric trifazat. Grupul motor hidraulic-
generator electric este amplasat pe platforma situată deasupra apei mării.
Centrala Pulse Stream 100 are o putere instalată de 100 kW. Energia
electrică produsă de centrala Pulse Stream 100 este utilizată în
funcţionarea unei uzine chimice situată în apropiere pe ţărm. Centrala
poate funcţiona în zone în care adâncimea medie a apei mării este de 9
metri cu o variaţie de  4 metri datorată fluxului şi refluxului mareei.
Pentru zonele de lângă ţărm cu astfel de adâncimi o turbină
hidraulică cu palete oscilante produce de patru ori mai multă energie
decât o turbină hidraulică cu palete rotitoare.
253
4.4. Energia termică a oceanului planetar
4.4.1. Conversia energiei termice a oceanului

Suprafaţa oceanului planetar este încălzită prin transferul unei

părţi din energia Soarelui. Între straturile de apă de la suprafaţă şi de la
diverse adâncimi ale oceanului există diferenţe de temperaturi care pot fi
folosite în funcţionarea unor instalaţii pentru captarea energiei termice a
oceanului. Conversia energiei termice a oceanului se bazează pe
extragerea energiei din diferenţa dintre temperatura apei calde din stratul
de la suprafaţa oceanului şi temperatura apei reci de la o adâncime de
minim 1000 metri în ocean. O instalaţie pentru conversia energiei termice
a oceanului poate funcţiona eficient dacă diferenţa de temperatură între
stratul de apă de la suprafaţa oceanului şi stratul de apă de la adâncime
este de minim 200C. În general aceste condiţii se întâlnesc în zonele
tropicale şi subtropicale ale oceanului, cuprinse între latitudinile de 250
nord şi 250 sud, în care temperatura apei de la suprafaţa oceanului este în
medie între 250C - 290C, iar temperatura apei de la adâncimea de 1000
metri este de 40C (WEC, 2004).
Ideea conversiei energiei termice a oceanului a apărut la sfârşitul
secolului 19 dar nu a putut fi pusă în practică datorită dificultăţilor
tehnologice legate de construcţia unei conducte cu diametru mare cu o
lungime de peste un kilometru pentru pomparea apei reci de la adâncime.
Energia termică a oceanului poate fi convertită în energie
electrică prin intermediul unei maşini termice clasice cuplată la un
generator electric. Eficienţa conversiei energiei termice a oceanului poate
fi mărită prin realizarea unor funcţiuni suplimentare ale instalaţiei
termice implementate. Astfel ca produs suplimentar se poate obţine apă
desalinizată. De asemenea, apa de mare rece utilizată, înainte de a fi
evacuată în mare, poate fi refolosită într-o instalaţie de condiţionare a
aerului în schimbătorul de căldură al sistemului de răcire al acesteia sau
poate fi trimisă într-un bazin pentru acvacultură.
Implementarea unei instalaţii pentru conversia energiei termice a
oceanului necesită o investiţie iniţială foarte mare. Pentru realizarea unei
instalaţii fezabile zona cu apă rece de la mare adâncime trebuie să fie
suficient de aproape de ţărmul oceanului.
254
4.4.2. Centrale pentru conversia energiei termice
marine

Energia termică marină poate fi captată prin intermediul unei

maşini termice care funcţionează pe baza unui ciclu termic la care
diferenţa de temperatură între sursa caldă şi sursa rece este de minim
200C, mult mai mică decât în cazul motoarelor cu abur sau al motoarelor
cu combustie internă. Centralele pentru captarea energiei termice a
oceanului pot fi clasificate după principiul de funcţionare în următoarele
categorii:

- Centrale termice cu funcţionare în circuit închis;

- Centrale termice cu funcţionare în circuit deschis;
- Centrale termice cu funcţionare în circuit hibrid.

Principiul de funcţionare al unei centrale termice în circuit închis

a fost elaborat în 1881 de savantul francez Arsène d’Arsonval (Lennard,
2005). Acesta a propus folosirea unui fluid de lucru care are o presiune
mică de vaporizare pentru o temperatură de circa 250C, apropiată de
temperatura apei de mare calde. Ca fluide de lucru care au puncte de
fierbere la temperaturi scăzute pot fi folosite amoniacul, propanul,
butanul sau freonul. Schema de principiu a unei centrale termice marine
cu funcţionare în circuit închis este prezentată în fig. 4.63.

Apă de mare caldă Retur apă în mare

Vapori fluid Vapori fluid
de lucru Turbo – de lucru
Evaporator Condensator
generator

Retur apă în mare Apă de mare

rece

Fluid de lucru Condens fluid

Pompă recirculare de lucru
fluid de lucru

Fig. 4.63. Schema unei centrale termice marine cu funcţionare în circuit închis

255
 Apa de mare caldă vaporizează fluidul de lucru care trece
printr-un schimbător de căldură numit evaporator. În evaporator fluidul
de lucru trece în fază gazoasă de vapori cu o creştere apreciabilă în
volum şi presiune. Vaporii fluidului de lucru expandează printr-o turbină
de abur care antrenează în mişcare de rotaţie un generator electric.
Vaporii sunt apoi condensaţi în al doilea schimbător de căldură numit
condensator, utilizând apa de mare rece pompată de la mare adâncime
din ocean prin intermediul unei conducte de apă rece. Fluidul de lucru
condensat este trimis prin intermediul unei pompe înapoi în evaporator
pentru repetarea ciclului de lucru. Fluidul de lucru rămâne într-un sistem
închis în care este recirculat continuu.
National Institute of Ocean Technology din Chennai, India a
proiectat o centrală termică marină plutitoare cu funcţionare în circuit
închis cu o putere de 1 MW.
Savantul francez Georges Claude a propus la sfârşitul anilor 1920
principiul pentru funcţionarea unei centrale termice marine în circuit
deschis, (Charlier and Justus, 1993). Schema de principiu a unei centrale
termice marine în circuit deschis este prezentată în fig. 4.64.

Apă de mare Vapori de apă Vapori de apă Retur apă

caldă nesaturaţi saturaţi în mare
Apă
desalinizată
Evaporator Turbo- (opţional)
Condensator
(cameră de vacuum) generator

Apă de mare
Retur apă
rece
în mare

Fig. 4.64. Schema unei centrale termice marină în circuit deschis

Pentru o centrală termică marină în circuit deschis fluidul de

lucru este apa de mare caldă. Apa de mare caldă este evaporată direct în
stare de abur, într-o cameră de vacuum (evaporator), la o presiune
absolută scăzută de aproximativ 2,4 kPa. Aburul expandează printr-o
turbină de abur de joasă presiune cuplată cu un generator electric trifazat.
Aburul care iese din turbină este condensat în schimbătorul de căldură
256
(condensator) de apa de mare rece pompată de la o adâncime de minim
1000 metri. Dacă se utilizează un condensator de suprafaţă aburul
condensat rămâne separat de apa de mare rece şi poate constitui o sursă
de apă desalinizată. Laboratorul pentru Energie Naturală din Hawaii a
construit pe ţărm în 1993, la Keahole Point din Hawaii, o centrală
termică marină în circuit deschis cu o putere instalată de 210 KW,
fig. 4.65. Centrala de la Keahole Point a funcţionat în perioada 1993 -
1998 cu un randament al conversiei energiei termice marine de 97%.

Fig. 4.65. Centrala termică marină în circuit deschis de la Keahole Point, Hawaii

National Institute of Ocean Technology din Chennai, India a

proiectat o centrală de desalinizare a apei marine care funcţionează după
un ciclu termic deschis, fig. 4.66. Centrala de desalinizare este amplasată
pe o navă plutitoare şi a fost dată în exploatare în luna aprilie 2006,
(Everest Transmission, 2007). Parametrii de funcţionare ai centralei de
desalinizare sunt:
• Apă desalinizată generată: 1 ML/zi
• Temperatura apei calde: 28° C
• Temperatura apei reci: 10° C
• Numărul de unităţi: 2
257
• Debitul apei calde: 569 Kg/sec/unitate
• Debitul apei reci: 500 Kg/sec/unitate
• Nivel Vacuum: 23 mbar
• Temperatura de saturaţie: 20° C
• Lungime ţeavă pt. apă rece: 850 meter
• Diametru ţeavă pt. apă rece: 1000mm
• Putere totală necesară: 220 KW

Fig. 4.66. Centrală plutitoare pentru desalinizarea apei de mare, Chennai, India

Centralele termice marine cu circuit hibrid sunt proiectate să

funcţioneze printr-o schemă care combină ambele procedee utilizate
pentru un ciclu deschis şi un ciclu închis de conversie.
Schema de principiu a unei centrale termice marine în circuit
hibrid include o cameră de vacuum în care apa de mare caldă este trecută
direct în stare de abur printr-un procedeu identic cu cel utilizat la
centralele termice marine în circuit deschis. Apoi aburul obţinut
vaporizează un fluid de lucru cu punct de fierbere scăzut. Vaporii
fluidului de lucru circulă într-un sistem în circuit închis în care
acţionează o turbină de abur de joasă presiune care antrenează un
generator electric.

258
 Bibliografie Capitolul 4

1. IEA-OES, (2009), International Energy Agency Implementing

Agreement on Ocean Energy Systems, 2008 Annual Report, edited
by A. Brito-Melo and G. Bhuyan, February 2009.
2. Barstow, S.F. and Falnes J., (1996), Ocean Wave Energy in the South
Pacific: the resource and its utilisation, SOPAC, Suva, Fiji.
3. Black & Veatch, (2007), Tidal Power in the UK, Research Report 3
– Review of Severn Barrage Proposals, Final Report, July 2007.
4. Bryden, I. G., (2005), Tidal Energy, Encyclopedia of Energy, Volume
6, Elsevier Inc., Boston, pp. 139-150.
5. Charlier, R.H. and Justus, J.R., (1993), OCEAN ENERGIES.
Environmental, Economic and Technological Aspects of Alternative
Power Sources, Elsevier.
6. CRES, Centre for Renewable Energy Sources, (2006), Ocean Energy
Conversion in Europe – Recent Advancements and Prospects.
7. Denniss, T., (2007), The Energetech Wave Energy Technology,
Brown Forum for Enterprise, Brown University, Providence, USA.
8. Elcock, D., (2007), Potential Alternative Energy technologies on
the Outer Continental Shelf, ANL/EVS/TM/06-5, Argonne National
Laboratory, Argonne, IL.
9. Everest Transmission, (2007), First ever floating barge mounted
Low Temperature Thermal Desalination plant by Indian
scientists. http://www.everestblowers.com/technicalarticles/ lttd_2.pdf
10. Falcão, A. F. de O., (2000), The shoreline OWC wave power plant
at the Azores. Proceedings 4th European Wave Power Conference,
Aalborg, Denmark, paper B1.
11. Falnes, J. and Hals, J., (1999), Wave Energy and its Utilisation: A
contribution to the EU Leonardo pilot project 1860 Alter ECO,
Trondheim.
12. Hansen L.K., Christensen L., Sørensen H.C., (2003), Experiences
from the Approval Process of the Wave Dragon Project,
Proceedings from the 5th European Wave Energy Conference,
University College Cork, Ireland, pp. 1-8.
13. Heath, T., (2002), The Construction, Commissioning and Operation
of the LIMPET Wave Energy Collector, disponibilă la
www.wavegen.com/research_papers.htm.
14. Iulian, C., (1990), Utilizarea energiei valurilor, Editura Tehnică,
Bucureşti.
259
15. Jalihal, P., (2005), Renewable Energy from the Ocean, Water
Encyclopedia, Vol. 4, John Wiley & Sons, New Jersey, USA,
pp. 44-49.
16. Koola, P.M., Ravindran, M. and Raju, V.S., (1993), Design options
for a multipurpose wave energy breakwater; Proc. International
Symposium on Ocean Energy Development (ODEC), Muroran, Japan,
pp. 584-591.
17. Kraemmer, D.R.B., Ohl, C.O.G., McCormick, M.E., (2000),
Comparison of experimental and theoretical results of the motions
of a McCabe wave pump, Proceedings 4th European Wave Power
Conference, Aalborg, Denmark, paper H1.
18. Lemonis, G., (2005), Wave and Tidal Energy Conversion,
Encyclopedia of Energy, Vol. 6, Elsevier Inc., Boston, pp. 385-396.
19. Lennard, D.E., (2005), Ocean Thermal Energy, Encyclopedia of
Energy, Volume 6, Elsevier Inc., Boston, pp. 511-520.
20. Neumann, F., Brito-Melo, A., Didier E., Sarmento, A., (2007), Pico
OWC Recovery Project: Recent Activities and Performance Data,
Proc. of the 7th European Wave and Tidal Energy Conference, Porto,
Portugal.
21. Pierson, Neumann and James, (1960), Practical methods for
observing and forecasting ocean waves by means of wave spectra
and statistics, Hydrographic Office, Washington D.C..
22. Pizer, D. and Korde, U., (1998), Recent studies on Mighty Whale
hydrodynamic efficiency, Proceedings 3rd European Wave Power
Conference, Patras, Greece, pp. 31-38.
23. Queen’s University of Belfast, (2002), Islay LIMPET Wave Power
Pant, Publishable Report, 1 November 1998 to 30 April 2002.
24. Raju, V.S., Ravindran, M. and Koola, P.M., (1991), Energy from sea
waves - the Indian wave energy program, Proceedings 3rd Symp.
on Ocean Wave Energy Utilization, JAMSTEC, Yokosuka, Japan,
pp. 405-414.
25. Salter, S., (1974), Wave power, Nature, Vol. 249, pp. 720-724.
26. Salter, S., (1993), Changes to the 1981 design of the spine-based
ducks, Proceedings European Wave Energy Symposium, Edinburgh,
pp. 295-310.
27. Takahashi, S.; Nakada, H.; Ohneda, H.; Shikamori, M., (1992), Wave
power conversion by a prototype wave power extracting caisson in
Sakata port, 23rd Coastal Engineering Conference, ASCE, Venice,
Italy, pp. 3440-3453.
260
28. Thorpe, T. W., (1999), A Brief Review of Wave Energy, ETSU
Report Nr. R-120 for The UK Department of Trade and Industry.
29. Tjugen, K. J., (1995), Tapchan wave energy project at Java.
Updated project status, Proceedings of the Second European Wave
Power Conference, Lisbon, Portugal, 8-10 Nov. 1995, pp. 42-43.
30. Usachev I.N. and Vorob'ev I.N., (2003), Modern Floating Power
Engineering Structures in Russia, Power Technology and
Engineering, Vol 37, No. 4, pp 201-206.
31. Wavegen, Ltd., (2002), Research into the Further Development of
the LIMPET Shoreline Wave Energy Plant, DTI Sustainable Energy
Programmes.
32. WaveNet Full Report, (2003), Results from the Work of the
European network on Wave Energy, European Community
publication ERK5-CT-1999-20001, 2000-2003.
33. WEC - World Energy Council, (2001), Energy Technologies for the
Twenty-First Century, World Energy Council, London.
34. WEC - World Energy Council, (2004), 2004 Survey of Energy
Resources, Elsevier, London.
35. Zhang, L., (2006), Relevant Ocean Energy Activity in China,
Canada & the Ocean Renewable Energy Symposium, Royal BC
Museum, Victoria, BC, Canada May 2006, pp. 1-36.

Adrese URL accesate în vederea documentării:

36. http://www.worldenergy.org
37. http://www.ca-oe.net
38. http://www.oceanlinx.com
39. http://www.pelamiswave.com
40. http://www.wavedragon.net
41. http://www.awsocean.com
42. http://www.teamwork.nl
43. http://www.seageneration.co.uk
44. http://www.marineturbines.com
45. http://www.nelha.org
46. http://www.emec.org.uk
47. http://www.wavegen.com
48. http://www.pulsegeneration.co.uk
49. http://www.openhydro.com
50. http://xenesys.com
51. http://www.ocees.com
261
 MODULUL 4: STRUCTURI DE SISTEME DE
CODUCERE

1. Calculatorul ca ansamblu al sistemului informational

Configuratia generala a unui sistem de calcul pentru conducerea proceselor este

data mai jos.

SISTEMUL CODUS SISTEMUL DE CODUCERE CU CALCULATOR DE PROCES

(PROCES)
Subsistemul I/E IDUSTRIALE Subsistem UITATE Subsistemul I/E CLASICE
(elemente de proces) CETRALA (periferice standard)

I/E Analogice
Unitate aritmetica
Repartitor

Masura
si logica
Reglare Consola operator
I/E Numerice Unitate de
Comanda de proces
comanda
Semnalizare
Memorie interna
Alarme

(benzi,discuri,etc.)
Imprimanta rapida

Sisteme de afisare
Memorie externa

Hard - copy

Monitoare
Plotter

Fig. 1 - Subsistemele principale ale unui sistem de conducere cu CP

Structura sistemelor de calculatoare de proces este dictata de o serie de

criterii, cum ar fi:
- functiile pe care trebuie sa le indeplineasca sistemul de calcul si modul de
rezolvarea a acestora;
- siguranta in functionare;
- asigurarea flexibilitatii;
- criterii economice, etc.

De cele mai multe ori configuratia aleasa trebuie sa sigure un compromis intre
satisfacerea mai multor astfel de criterii.

Vom prezenta mai jos cateva puncte de vedere in stabilirea configuratiei sistemelor
de conducere a proceselor cu echipamente numerice (SCPEN), in particular cu
calculatoare de proces (CP).

1
2. Structura cu sistem centralizat si descentralizat

Se va pune problema, delimitarii sarcinilor intre calculator si celelalte

instalatii. Exista insa o serie de consideratii care recomanda impartirea sarcinilor,
cum ar fi: dezvoltarea progresiva a gradului de automatizare, marirea capacitatii
calculatorului, pastrarea posibilitatii de interventie a personalului, siguranta in
functionarea, etc.
Calculatorul de proces ca instalatie de prelucrare centrala a datelor unui
proces este pus in alternativa cu dispunerea descentralizata a aparaturii de
masura, comanda, reglare si semnalizare.

u1 u2 ..... un u1 u 2 un
...........

⇓
.....

⇓
.........
y1 y2 ym y1 y2 ym

a) b)
Fig. 2 - Fluxul de informatii in sistemul descentralizat (a) si sistemul centralizat (b)

Comparatia dintre aceste doua sisteme arata ca ambele structuri prezinta atat
avantaje. cat si dezavantaje. Mentionam printre altele:
- siguranta in functionare la sistemul descentralizat este mai mare deoarece
exista o probabilitate de intrerupere a tuturor canalelor mai mica decat in
cazul sistemului centralizat;
- posibilitatile de schimbare in instalatie sunt practic egale: la sistemul
descentralizat schimbarile se fac in general in cadrul conexiunilor iar la cel
centralizat prin program, ceea ce conduce la cel mult usoare perturbatii in
functionare;
- intrarile si iesirile la sistemul descentralizat sunt continue in timp (I/E sunt
canale paralele): la sistemul centralizat apar discontinuitati datorita
multiplexarii canalelor I/E;
- sistemul descentralizat este orientat pe probleme, dar cel centralizat are
posibilitati multilaterale de interventie;
- depistarea erorilor se face relativ usor in ambele cazuri: la sistemul
descentralizat, existand canale individuale, se pot depista direct: la sistemul
centralizat se tipareste la imprimanta eroarea, fie la interventia automata a
sistemului de operare, fie prin programe de testare.

2
Daca la sistemul descentaralizat eroarea perturba numai canalul respectiv, la
sistemul centralizat exista posibilitatea interuperii intregii instalatii; etc.
Rezulta ca va trebui intotdeauna sa se distribuie sarcina de prelucrare asfel incat
sa fie folosite la maximum avantajele ambelor sisteme.

3. Structura unui sistem cu calculator de proces considerata din punct

de vedere al fiabilitatii.

Obiectul de baza pentru problemele de fiabilitate in cazul calculatoarelor de

proces din instalatiile de automatizare este de a se estima pericolul si urmarile
unei defectari si de a aplica metode de reducere a acestui pericol pana la o limita
admisa. Aceste probleme trebuiesc ridicate chiar din faza de proiect in functie de
conditiile de utilizare.

• Pentru aprecierea proprietatilor de functionare a structurilor de conducere cu

CP din punct de vedere fiabilistic se folosesc urmatoarele notiuni:
- Timpul mediu de nefunctionare (defect) MDT (Mean Down Time) tD este
intervalul de timp intre momentul defectarii si repunerea din nou in
functionare a intregii capacitati a echipamentului;
- Timpul mediu de functionare, tF MTBF (Mean Time Between Failure)
este timpul mediu intre sfarsitul timpului de suspendare pana la inceputul
unei noi nefunctionari:
- Probabilitate de nefunctionare:
tD
p= (1)
tD + tF
- Probabilitate de functionare care se mai numeste disponibilitate:
tD
q= (2)
tD + tF
:
cu observatia ca
p + q =1 (3)

• Sa consideram doua situatii extreme in care se poate descompune un sistem in

subsistemele componente: montarea in serie si montarea in paralel.

3
 E1

E2
E1 E2 En

En

a) b)
Fig. 3 a) structura serie (neredondant); b) structura paralel (redondant)

In cazul a n elemente conectate in serie (sistem neredondant) probabilitatea de

functionare
n
Qs = Πqi (4)
1

iar cea de nefunctionare, in cazul in care pi << 1

n
Ps = ∑ pi (5)
1

Daca se considera ca tD << tF si ca timpul mediu de functionare este acelasi la toate

cele n elemente, va rezulta:
1
tFS = n
(6)
1
∑1 t
Fi

Daca sistemul poate fi descompus in elemente conectate in paralel (sistem

redondant), lucru ce impune functionarea a cel putin a unui subansamblu pentru
functionarea intregului sistem, rezulta ca probabilitatea de nefunctionare va fi:
n
Ps = Π pi (7)
1

Daca se considera tD = tD << tF

S i i
iar aceasta este aceiasi pentru toate
subansamblurile, atunci:
( tF ) m
tFS = (8)
( tD ) m −1
cu tF = tF si tD = tD
i i

4
Sa consideram un sistem constituit din n subansambluri de acelasi fel, care se
mentine in functionare daca m din cele n dispozitive functioneaza (m ≤ n) .
Probabilitatea de nefunctionare a sistemului este:
n −υ
n
1 
PS = p n
Σ n!
 − 1
υ = ( n − m +1) υ !( n − υ ) p
(9)
 
cu un timp mediu de functionare

tD
t FS = (9’)
Ps

Pentru un sistem “1 din n” relatia de mai sus devine:

PS = p n (10)

La sistemul “n din n” (deci la care defectarea unuia din cele n dispozitive conduce
la nefunctionarea ansamblului):

  1  n −1 n(n − 1)  1 n − 2 
PS = p  n  − 1 +
n
 − 1 + .... (11)
  p  2 p  

si daca p<<1
n −1
1
Ps = p n  
n
= n⋅ p (11’)
 p

Observatii

Din relatiile de mai sus se observa ca pentru a creste siguranta in functionare

(cresterea lui q) se poate merge pe doua directii: cresterea lui tF sau micsorarea lui
tD .

Intradevar
tD
q = 1− p = 1− (12)
tF

tD
PS = ( mp )
2
cu tFS = (13)
PS

5
 p2 > p

p1 > p2 > p

p1 .... n
p 1 n+1 n+2

.....
n
p3 ≫ p2 , p ; p3 ≫ p2 , p
p 1 p 2 p 3 p
Sistemneredondat Ps = n ⋅ p + p 2 + p 3
Ps = p + p2
Sistem redondat Ps1 = n ⋅ p + p2 + ( p3 ) < Ps
2

a) b)
c)

Subsistem 1 Subsistem 2

p 1 1 P
MASTER SLAVE
p 2 2 P
P1 P2
p
PTs = P1 ⋅ P2
m m P

Ps = ( m ⋅ p )
2

e)
d)

Fig. 4 - Structuri de calculatoare de proces cu disponibilitate ridicata:

a)- sistem monocalculator; b)- sistem ierarhizat; c)- sistem cu redondanta la nivel
de echipament; d)- sistem de calcul dublu; e)- sistem master-slave.

PTS = P1 ⋅ P2 (14)

6
4. Arhitecturi de sisteme mono si multicalculator

Exista o justificare tehnico-economica pentru introducerea de CP la diverse

nivele de automatizare.

Justificarea tehnica este legata de exactitatea si viteza de transmitere a

valorilor masurate si comandate, precum si de posibilitatea perturbarii semnalelor
pe liniile de transmisie.

La justificarea economica se are in vedere spatiile ocupate, numarul

personalului, situatia pieselor de schimb, etc.

a) Sistem monocalculator
CALCULATOR
de
PROCES CALCULATOR
de
CALCULATOR I/E PROCES
de IDUSTRIALA
PROCES I/E
CALCULATOR IDUSTRIALA
de I/E
IDUSTRIALA
PROCES
PROCES
I/E
PROCES
IDUSTRIALA
PROCES CALCULATOR
de
PROCES
PROCES I/E
IDUSTRIALA

a)
PROCES

b)
CALCULATOR
de
PROCES

AUTOMATICA
COVETIOALA

PROCES

c)
Fig. 5 - Sisteme monocalculator:
a) sistem monocalculator izolat;b) sisteme monocalculator izolate dar grupate
teritorial;
c) sistem monocalculator cu rezerva constituita din automatica conventionala
(back-up system)

7
b) Sisteme multicalculator.

α. Sistem in paralel.
I/E CLASICE

I/E CLASICE MEMORIE MEMORIE

EXTERA EXTERA

CALCULATOR CALCULATOR
CALCULATOR CALCULATOR
de de
de de
PROCES PROCES
PROCES PROCES

I/E IDUST. I/E IDUST.

I/E IDUSTRIALE

PROCES PROCES

a) b)
Fig. 6 - Sisteme informatice de proces paralel:
a) cu unitati centrale dublate; b) cu interfata de proces dublata

β. Ierarhii de calculatoare.
Spre / de la nivelul
ierarhic superior
Spre / de la nivelul
ierarhic superior

CALCULATOR de
PROCES
CALCULATOR de
(Capacit.mare/medie)
PROCES
(Capacit.mare/medie)

CALCULATOR
CALCULATOR CALCULATOR CALCULATOR de
de de de PROCES
PROCES PROCES PROCES CALCULATOR
de I/E IDUST.
I/E IDUST. I/E IDUST. I/E IDUST. PROCES CALCULATOR
de
I/E IDUST. PROCES
PROCES I/E IDUST.
PROCES PROCES PROCES 2
1 2 n
PROCES
1
PROCES
n

a) b)
Fig.7 - Sisteme ierarhice cu:
a) echipamente dispuse centralizat; b) echipamente dispuse descentralizat.

8
5. Arhitecturi de sisteme cu calculator de proces considerata din punct
de vedere al interconexiunii cu procesul

Fiabilitatea ceruta unui calculator de proces depinde in mare masura de

interconectarea acestuia cu procesul, interconectare care la randul ei este
dependenta de functiile pe care vrem sa i le atribuim:
- functia de informare;
- functia de ghid de conducere;
- functia de conducere automata.
Ca urmare, se pot distinge urmatoarele moduri de interconexiune ale CP (SCPEN).

α Conexiunea in circuit deschis “off-line” (“open-loop”, “date logging”);

MCC
CALCULATOR
de CD, DVD, etc.
PROCES
CALCULATOR

AUTOM. COVET.
OPERATOR
PROCES

UMA

PROCES
de

OPERATOR
UMA

AUTOM. COVET.

PROCES

a) b)
Fig.8 - Conexiunea off-line
a)- colectare manuala a datelor de intrare;
b)- colectare automata a datelor de intrare cu MCC

β. Conexiune “on-line”:
a) Conectare in circuit deschis sau functionare cuplata cu procesul pe o
singura parte (on-line open loop).
b) Conectarea in circuit inchis sau functionarea cuplata cu procesul pe
ambele parti on-line closed-loop:
i) Comanda procesului (reglajul comandat de calculator, conducere in
circuit inchis de urmarire sau calculator de ghidaj a automaticii
conventionale – “Supervisory Computer Control” SCC).
ii) Reglarea numerica a procesului care consta in preluarea de catre
calculator a functiilor regulatoarelor automate conventionale.
In utilizarea calculatorului de proces pentru reglarea numerica a procesului
deosebim doua structuri:
- Calculatorul conduce procesul dupa o strategie optimala sau dupa un model
matematic.

9
Reglarea numerica directa multipla (“Direct Digital Control” - DDC)

CALCULATOR CALCULATOR
de de
PROCES PROCES

OPERATOR
UMA
DISP. AUTOM.
COVET.

DISP.AUTOM. COVET.

PROCES PROCES

a) b1)

Model Strategie ALGORIT. de COD.

CALCULATOR de CALCULATOR de
PROCES PROCES

DISP. AUTOM.
COVET.

PROCES PROCES

b2) b3)

Fig. 9 – Conexiunea on-line

a)- conexiune in circuit deschis (on-line open-loop);
b)- conexiune in circuit inchis (on-line closed-loop;
b1)- calculator de ghidaj a automaticii conventionale
(Supervisory Computer Control-SCC);
b2)- reglare numerica cu adaptarea parametrilor reglajului conventional;
b3) – reglare numerica directa multipla (Direct Digital Control – DDC)

10
 1. Centrale hidro-electrice

1.1. Sursa energiei hidraulice

Pământul primeşte în fiecare oră aproximativ 1,74x1017 kWh de energie solară
[www.windpower.org], care se repartizează aleatoriu pe suprafaţa globului, în funcţie de
mişcarea de rotaţie, de unghiul de incidenţă, de relieful concret, de fenomene meteorologice
etc. O parte neînsemnată a energiei incidente (circa 1 %) încălzeşte apele lacurilor şi
oceanelor, provocând evaporarea apelor de pe suprafaţa acestora. Ca urmare se formează nori
care se transformă în precipitaţii. Apele astfel precipitate formează scurgeri, sub formă de
râuri şi fluvii, şi revin în oceane si lacuri. Se poate spune că în acest fel se formează un ciclu
energetic al apei cu o sursă de energie inepuizabilă, numită energie hidraulică. Acest ciclu are
ca sursă de alimentare ciclică- energia solară.
Acest ciclu energetic, cu un potenţial însemnat, poate fi orientat în vederea satisfacerii
unor necesităţi imediate ale omului. Astfel, de alungul timpului, energia cinetică a apelor
râurilor şi fluviilor a fost şi este folosită în vederea punerii în mişcare a unor mecanisme,
mori, gatere etc., în funcţie de diverse cerinţe ale omului. Deoarece în acest ciclu energetic,
combustibilul, care este apa, nu se consumă ci este în permanenţă recirculat (sistemul se
reîncarcă datorită fenomenelor naturii, energia hidraulică poate fi considerată ca o sursă de
energie regenerabilă şi nepoluantă.

1.1.1. Cadru de dezvoltare, realizări, perspective

Urmare a conferinţei de la Kyoto din decembrie 1997, privind schimbările climatice
,Uniunea Europeană a adoptat măsuri urgente de reducere cu 8% ,până în 2010, a emisiilor de
gaze cu efect de seră, faţă de nivelul de referinţă din 1990.
Pentru atingerea acestui obiectiv Comisia Europeană a identificat o serie de acţiuni
orientate în special pe reducerea consumurilor energetice şi a emisiilor de bioxid de carbon.
Un pas important în reducerea emisiilor de bioxid de carbon este producerea de energie
din surse regenerabile.
Consiliul European şi Parlamentul au elaborat Directiva 2001/77/EC pentru promovarea
electricităţii produse din resurse energetice regenerabile.
În prezent producerea electricităţii prin utilizarea resurselor hidraulice ocupă primul loc
in domeniul utilizarii surselor energetice regenerabile.
La nivelul Comunităţii Eropene această producţie reprezintă 13% din totalul energiei
electrice generate şi conduce la o reducere a emisiilor de bioxid de carbon de 67 milioane de
tone pe an (Fuel, 2007).
În tabelul 1.1 sunt indicati principalii producători de energie hidroelectrică din lume (BP
Statistical Review, 2007) În tabel este dat şi factorul de încărcare mediu, ca raport dintre
puterea efectiv produsă şi puterea instalată.
Tabelul 1.1
Producţie anuală de
Putere instalată Factor de Procentul din total energie
Ţara energie hidroelectrică
(GW) încărcare electrică produsă
TWh
China 563.3 171.52 0.37 17.18
 Brazilia 371.5 69.080 0.56 85.56
Canada 368.2 88.974 0.59 61.12
USA 250.8 79.511 0.42 5.74
Rusia 179.0 45.000 0.42 17.64
Norvegia 135.3 27.528 0.49 98.25
India 122.4 33.600 0.43 15.80
Venezuela 83.9 - - 67.17
Japonia 83.6 27.229 0.37 7.21
Suedia 66.2 16.209 0.46 44.34
Paraguay 64.0 - -
Franţa 63.6 25.335 0.25 11.23

Din punct de vedere istoric pot fi prezentate o serie de amenajări hidroenergetice:

 Appletan, Wisconsin, SUA, terminată în 1882. Amenajarea a fost făcută pe râul
Fox, asigura energie hidroelectrică pentru iluminat la două fabrici de hârtie şi o
casă la numai doi ani după ce Thomas Edison demonstrase posibilitatea
iluminatului cu incandescenţă.
 Niagara Falls, SUA a fost timp de mai mulţi ani cea mai mare staţie
hidroelectrică din lume. A devenit operaţională în 1895 şi energia a fost
distribuită în Buffalo în 1896.
 St. Stephan, Canada este cea mai veche centrală hidroelectică operaţională
începând cu anul 1882.
În tabelul 1.2 sunt prezentate cele mai seminificative realizări de centrale hidroelectrice
în construcţie pe plan mondial (august 2008).
Tabelul 1.2
Capacitatea Data Data
Nume Ţara Observaţii
maximă începerii finalizării
Cea mai mare centrală
hidroelectrică din lume.
Decembrie Prima etapă finalizată în 2007 cu
Three Gorges Dam 22.500 MW China 2009
14, 1994 o putere instalată de 12.600 MW.
Amortizarea costurilor investiţiei
în 5 8 ani.
Construcţie momentan oprită
Decembrie datorită studiilor de impact
Xiluodu Dam 12.600 MW China 2015
26, 2005 asupra mediului datorate lacului
de acumulare.
Noiembrie
Xiangjiaba Dam 6.400 MW China 2015
26, 2006
Decembrie
Longtan Dam 6.300 MW China Iulie 1, 2001
2009
Nuozhadu Dam 5.850 MW China 2006 2017
Jinping 2
Ianuarie 30, Sunt necesare dislocarea a 23
Hydropower 4.800 MW China 2014
2007 familii şi a 129 rezidenţi.
Station
Aprilie 18,
Laxiwa Dam 4.200 MW China 2010
2006
Xiaowan Dam 4.200 MW China Ianuarie 1, Decembrie
 2002 2012
Jinping 1
Noiembrie
Hydropower 3.600 MW China 2014
11, 2005
Station
Martie 30,
Pubugou Dam 3.300 MW China 2010
2004
Noiembrie 8,
Goupitan Dam 3.000 MW China 2011
2003
Sunt realizate drumurile de acces
Guanyinyan Dam 3.000 MW China 2008 2015
şi canalul deversor.
Boguchan Dam 3.000 MW Russia 1980 2012
Chapetón 3.000 MW Argentina
August 15,
Dagangshan 2.600 MW China 2014
2008[19]
Decembrie
Jinanqiao Dam 2.400 MW China 2010
2006
Noiembrie 11
Guandi Dam 2.400 MW China 2012
2007
Liyuan Dam 2.400 MW China 2008[20]
Amenajare în bazinul Low
Tocoma Dam
2.160 MW Venezuela 2004 2014 Caroni care va reuni 6 centrale
Bolívar State
pe acelaşi râu.
Devierea râului începută în
Ludila Dam 2.100 MW China 2007 2015
2009.
Bureya Dam 2.010 MW Russia 1978 2009
Shuangjiangkou Decembrie,
2.000 MW China Barajul va avea 314 m înălţime.
Dam 2007[22]
Ahai Dam 2.000 MW China Iulie 27, 2006
Lower Subansiri
2.000 MW India 2005 2009
Dam

În tabelul 1.3 sunt prezentate cele mai mari proiecte pentru dezvoltarea de amenajări
hidroelectrice.
Tabelul 1.3
Capacitatea Începerea Finalizarea
Nume Ţara Observaţii
maximă construcţiei investiţiei
În curs de aprobare; va
Red Sea dam 50.000 MW Orientul apropiat Necunoscut Necunoscut fi cel mai mare baraj
din lume
Democratic
Grand Inga 40.000 MW Republic of the 2010 Necunoscut
Congo
Baihetan Dam 12.000 MW China 2009 2015 În curs de aprobare
Siang Upper Va fi cel mai mare
11.000 MW India 2012 Necunoscut
HE Project baraj din India
Wudongde
7.500 MW China 2009 2015 În curs de aprobare
Dam
Maji Dam 4.200 MW China 2008 2013
Songta Dam 4.200 MW China 2008 2013
Liangjiaren
4.000 MW China 2009 2015 În curs de aprobare
Dam
Jirau Dam 3.300 MW Brazil 2007 2012
Pati Dam 3.300 MW Argentina
Santo Antônio
3.150 MW Brazil 2007 2012
Dam
Lianghekou
3.000 MW China 2009 2015
Dam
Lower
2.800 MW Canada 2009 2014
Churchill
Subansiri
Upper HE 2.500 MW India 2012 Unknown
Project
Changheba
2.200 MW China 2009 2015
Dam
Banduo 1 Dam 2.000 MW China 2009

1.1.2. Avantajele şi dezavantajele producerii energiei hidroelectrice

1.2. Procese şi instalaţii în centralele

hidro-electrice
În cadrul centralelor hidroelectrice (CHE) are loc transformarea energiei cinetice şi
potenţiale hidraulice a apei, ca energie primară, în energie electrică, în cadrul unui ciclu
hidraulic-mecanic-electric. În urma acestui ciclu de obţinere a energiei electrice, apa ca agent
primar şi agent energetic nu se consumă, iar procedeul este "curat" (nepoluant).
Centrala hidroelectrică face parte dintr-un ansamblu mai mare, numit amenajare
hidroenergetică (AHE).
O AHE reprezintă un ansamblu de instalaţii/construcţii hidrotehnice,
instalaţii/echipamente hidromecanice, electrice şi de automatizare care permit conversia
energiei hidraulice în energie electrică.
Principalele elemente componente ale unei AHE sunt prezentate în fig. 1.1.
 5
3
pM
M

vM

Dt 8
DMN

HMN
9b
1
6

7 9a
HM

12
2
pN
N
4
 DMN vN HN
Cota de referinţă 10 11 

Fig. 1.1. Schema principială a unei amenajări hidroenergetice

1 - lac de acumulare; 2 - baraj; 3 - priza de apă; 4 - aducţiune de alimentare; 5 -
camera de echilibru (castel de echilibru); 6 - casa vanelor;
7 - conductă/galerie forţată; 8 - centrală hidroelectrică; 9 - agregat hidroenergetic (9a
- turbină hidraulică; 9b - generator electric); 10 - galerie de aspiraţie; 11 - canal de
fugă; 12 - emisar.

Apa, din lacul de acumulare (1), este preluată prin priza de apă (3), amplasată în mod
obişnuit, în afara barajului şi transmisă prin conducta de aducţiune (4) spre casa vanelor. În
amonte de casa vanelor se află castelul de echilibru, care are rolul de a prelua şocurile
hidraulice (şocuri de presiune la închiderea sau deschiderea bruscă a vanelor). În casa vanelor
se află vana/vanele de distribuţie şi de dirijare a debitului D de apă spre turbina/turbinele (9a),
care primesc debitele individuale Dt, prin intermediul conductei/conductelor forţate (7).
Clădirea (8), având o infrastructură şi o suprastructură corespunzătoare tipului şi puterii
centralei adăposteşte, pe lângă turbinele (9a), generatoare sincrone cu excitaţiile lor (9b),
precum şi o serie de echipamente şi instalaţii de deservire.
În general, subansamblul turbină hidraulică - generator sincron (9a+9b), numit
turboagregat, este de construcţie verticală. În imediata vecinătate a clădirii centralei
hidroelectrice (8) sunt amplasate transformatoarele sistemului energetic (TSE) care
alimentează barele sistemului energetic (SE), respectiv transformatoarele serviciilor interne
(TSI) care alimentează barele serviciilor interne ale centralei.
Apa care a lucrat, deci a cedat energie în turbinele hidraulice, este evacuată prin galeria
de aspiraţie (10), şi trece prin canalul de fugă (11) spre emisarul (12). De aici apa poate
ajunge, eventual, la un alt lac de acumulare sau poate reveni în albia râului principal. (Pavel şi
Zarea, 1965)
După modul de exploatare a CHE, acestea pot fi:
- centrale de bază, cu durata de funcţionare de 40006000 h/an;
- centrale de vârf, cu durata de funcţionare de 18002500 h/an.
Se observă că, în cazul CHE, apa ca purtător de energie nu se consumă ci este restituită
mediului ambiant, spre deosebire de centralele energetice pe bază de combustibil
convenţional sau nuclear, în care combustibilul se consumă total sau parţial (CNE).
 Foarte adesea, pe lângă producerea de energie electrică, AHE rezolvă şi alte probleme:
alimentarea cu apă a unor consumatori urbani sau industriali, agricultura si piscicultura,
irigaţii, navigaţie, protejarea mediului, agrement, sport etc. [40]
România este o ţară cu resurse hidrografice şi hidroenergetice modeste.
Distribuţia surselor de energie hidraulică utilizate în vederea producerii de energie
electrică, pe teritoriul României, este neuniformă. Centrul de greutate se află în sudul ţării,
unde Dunărea reprezintă un potenţial de cca. 30% din totalul surselor de energie hidraulică
disponibile.
Surse mai importante şi deja exploatate parţial sunt: Oltul şi Mureşul cca. 13%, Siretul
11%, Someşul 8,5%, Jiul 7% etc.
Până în 1950, resursele hidroenergetice din România erau utilizate în CHE de foarte
mică putere (sub 1 MW). Cea mai importantă CHE era la Dobreşti cu o putere totală instalată
de 16 MW, având turbine hidraulice de 4 MW.
După anul 1950 în România au fost întreprinse acţiuni de evaluare sistematică a
resurselor hidroenergetice. Au fost înfiinţate centre speciale de proiectare, laboratoare de
cercetare, care au desfăşurat activităţi complexe în domeniu. În urma acestor activităţi au
rezultat următoarele evaluări (Bogdan, 1996):
 Potenţial hidroenergetic teoretic 75.000 GWh/an
din care:
- cursuri de apă interne cu un potenţial de peste 200 MW/km
2.000 GWh/an;
- Dunărea - partea Română - 18.000 GWh/an;
- microcursuri - 5.000 GWh/an.

 Potenţial tehnic posibil de exploatat 40.000 GWh/an

din care:
- cursuri de apă interne - 25.000 GWh/an;
- Dunărea (partea României) - 11.500 GWh/an;
- microcursuri - 3.500 GWh/an.

Faţă de acest potenţial, în 1990, CHE construite aveau o putere instalată de 5.600 MW
cu o capacitate medie de producţie de 16.000 GWh/an.
Pe baza unor evaluări statistice a rezultat că în perioada 1990-1995 în balanţa sistemului
energetic al României, energia hidraulică a reprezentat o cotă de 17,228,7%.
Se estimează ca în viitorii 2025 ani, prin exploatarea sistematică a tuturor resurselor
hidroenergetice posibile se va ajunge la o producţie de cca. 24. 000 GWh/an,. (Bogdan, 1996),
(Meier, 1994), (Ziegert, 1994)

1.3. Energia hidraulică

Din paragraful precedent rezultă că CHE utilizează, ca sursă primară de energie, energia
potenţială gravitaţională (geodezică) energia potenţială de presiune şi energia cinetică a unor
căderi de apă naturale sau artificiale.
Energia hidraulică totală, teoretică EMNt, dezvoltată de cantitatea m de apă, care curge
între două puncte (M şi N), situate între ele la distanţă l şi o diferenţă de nivel (cădere de
nivel) HMN (fig. 1.2)
H MN  H M  H N m (1.1)
este:
E MNt  E M  E N  J  (1.2)
Ţinând seama de componentele gravimetrice, de presiune şi cinetice ale energiilor
conţinute în masa de lichid, corespunzătoare punctelor M şi N, se poate scrie conform relaţiei
lui Bernoulli:
  M vM
2    v2 
p
E MNt  mg  H M  M     H  pN  N N   J  . (1.3)
  2g   N
 
 2g 


M vM
HMN
HM

vN
N
l

HN
Fig. 1.2. Diferenţă de nivel între două puncte

În relaţiile de mai sus:

- EMNt, EM şi EN sunt energia hidraulică totală, respectiv energia corespunzătoare
punctelor M şi N;
- HMN, HM şi HN sunt diferenţa de nivel, respectiv înălţimile geodezice ale punctelor M
şi N;
- pM şi pN - presiunile statice în punctele M şi N;
- vM şi vN - vitezele de curgere ale masei de fluid la priza de apă şi în emisar;
- M şi N - coeficienţi Coriolis ale secţiunilor de curgere respective;
- g - acceleraţia gravitaţională;
-  - greutatea specifică a apei.
Ţinând seama de faptul că p M  p N şi  M   N  1 , se obţine:

 2  v2 
vM

E MN  mg H MN  N 
 J . (1.4)
 2g 
 
2  v2
vM N
Pentru AHE fluviale (vM  vN) şi pentru AMH cu cădere mare ( H MN  ),
2
energia hidraulică totală, teoretică se poate aprecia prin relaţia
E MNt  mgH MN  J  . (1.5)
3
Puterea hidraulică teoretică a unei AHE, având un debit de aducţiune DMN<m /s>, se
poate exprima cu relaţia:
gH MN D MN
PMNt   9,81H MN D MN  KW ] (1.6)
1000
 Puterea electrică teoretică a unei AHE reprezintă suma puterilor obţinute de la
generatoarele electrice; această putere se poate evalua cu relaţia:
PMNe   AHE PMNt  kW  (1.7)
unde:
 AHE   h t  g (1.8)

este randamentul global al AHE, caracterizând calitativ transformarea energiei hidraulice în

energie cinetică.
În relaţia (3.8):
h - este randamentul hidraulic al amenajării (0,85....0,99);
t - randamentul turbinei (0,8....0,94);
g - randamentul generatorului (0,9....0,98).
Producţia de energie electrică realizată de AHE, pe un interval de timp dat , (de obicei 1
an), se calculează cu relaţia:
E  PMNe t f  kWh  (1.9)

unde tf este durata de funcţionare a AHE, din intervalul de timp T, în ore.

Un alt parametru caracteristic AHE este puterea specifică
P
l
PMN  MNt  KW / km  (1.10)
l
unde lungimea l a cursului de apă se exprimă în km.
Evident, o AHE este cu atât mai avantajoasă cu cât cursul de apă are o putere specifică
mai ridicată.
În realitate, datorită unor pierderi de energie în amonte pe elementele de concentrare a
energiei hidraulice (priza de apă 3, aducţiunea 4, conducte forţate 7) şi în aval de turbina
hidraulică (pierderile pe tronsonul de după turbină), căderea de nivel HMN scade, devenind
căderea netă sau disponibilă
H MNd  H MN (1.11)
şi în consecinţă scad puterea electrică teoretică şi producţia de energie electrică date de
relaţiile (1.7), respectiv (1.9).
Spre deosebire de centralele termoelectrice, centralele hidroelectrice au unele
particularităţi, ele fiind dependente de:
- înălţimea de cădere, specifică fiecărei amenajări;
- debitul de apă pe râu, variabil în timp;
- configuraţia geografică a zonei şi geologia ei.
Fiecare centrală hidroelectrică este o unitate diferită de celelalte, practic fără posibilităţi de
tipizare.
Centralele hidroelectrice lucrează cu un randament ce depăşeşte în medie 80%. (Moţoiu,
1974)

1.4. Debitul instalat într-o CHE

În decursul unui an debitele râurilor se modifică în funcţie de anotimpuri şi condiţiile
meteorologice concrete ale perioadei respective. Astfel, debitele râurilor sunt mari, primăvara,
după topirea zăpezilor şi toamna în perioada mai ploioasă şi devin mici iarna şi vara. Pentru
fiecare râu se poate determina debitul mediu Dmed <m3/s>.
Debitul instalat într-o centrală hidroelectrică, Di este superior debitului mediu. Raportul
Di
k  (1.12)
Dmed
se numeşte coeficient de suprainstalare.
Coeficientul de suprainstalare depinde de:
- rolul atribuit CHE în sistemul energetic;
- mărimea compensării prin acumulare.
Coeficientul de suprainstalare optim se determină pe baza unor calcule tehnico-
economice.
Grupurile energetice, acţionate cu turbine hidraulice, se pot porni şi încărca foarte
repede. Exploatarea unei turbine hidraulice poate fi efectuată în siguranţă pentru viteze mari
de variaţie a sarcinii electrice cu regimuri dese de pornire, funcţionare în gol şi oprire.
Din aceste cauze CHE sunt cele mai potrivite centrale pentru preluarea vârfurilor de
sarcină.
După modul de realizare al amenajării hidraulice CHE se clasifică în: CHE fără lac de
acumulare şi CHE cu lac de acumulare pentru compensarea debitelor.
În cazul CHE fără lac de acumulare (AHE fluviale) se poate utiliza numai debitul
momentan. Puterea este produsă în funcţie de regimul de scurgere al râurilor, iar rolul
centralei va putea fi numai de bază.
În cazul unei CHE cu lac de acumulare, energia produsă depinde de mărimea
compensării pe care o poate realiza lacul de acumulare. Regimul de funcţionare al centralei
poate fi ales atât ca regim de bază cât şi ca regim de vârf dependent de cantitatea de apă din
lacul de acumulare, de coeficientul de suprainstalare şi de rolul rezervat acumulării în
amenajarea generală a apelor din bazin.
Compensările prin acumulare la CHE pot fi:
- anuale - putând prelua variaţiile debitelor pe întregul an;
- sezoniere - egalizând nivelele de debit pe anumite sezoane;
- lunare;
- săptămânale - zilnice, compensări care permit ca CHE să funcţioneze în anumite ore pe
zi şi să fie oprită în alte ore la debite reduse ale râului, fără să poată realiza o acumulare
suficientă pentru regularizarea cursului apei.
Cu cât compensarea este mai scăzută cu atât regimul de exploatare este mai aproape de
cazul fără lac de acumulare. Prin acumulare se reuşeşte să se reţină o parte din apa care se
scurge la debite mai mari decât cel instalat în centrală şi prin aceasta se majorează cantitatea
de apă scursă la perioada de debite mici, obţinându-se o curbă de debit aplatizată, deci un spor
de energie electrică produsă în CHE.
Cu cât acumularea este mai mare cu atât aplatizarea debitelor este mai accentuată, la
limită, în cazul unei compensări anuale, apare posibilitatea teoretică de obţinere a unei
scurgeri constante cu debit egal cu debitul mediu al râului. În acest caz cantitatea de apă
trecută prin turbină este independentă de coeficientul de suprainstalare şi energia electrică
produsă anual de CHE este constantă. Acumularea apei râului poate fi legată exclusiv de un
scop energetic sau poate avea şi alte scopuri. În ultimul caz regimul electric cerut de sistem
intervine numai în parte asupra regimului de scurgere dictat de celelalte nevoi care au caracter
prioritar.
Turbinele hidraulice ale unei astfel de amenajări urmează să fie dimensionate pentru a
putea folosi debitele de apă cerute în aval pentru celelalte nevoi.
 Centralele hidroelectrice cu acumulare cu caracter de bază sunt întâlnite în sistemele
energetice în care energia hidraulică este preponderentă ca sursă (Elveţia, Suedia, Norvegia).
CHE cu acumulare sunt prevăzute cu coeficienţi importanţi de suprainstalare (CHE
Bicaz k = 4; CHE - Argeş k = 5; CHE Porţile de Fier - Dunăre k = 10).
Calculele pentru determinarea coeficientului optim de suprainstalare trebuie să ţină
seama de costul energiei de vârf produsă în centralele termoelectrice ale sistemului precum şi
de faptul că puterea suplimentară instalată în asemenea unităţi hidroelectrice este oricând la
dispoziţie pentru intervenţie, înlocuind astfel o putere echivalentă din sistem.
Dacă centrala hidroelectrică ar avea o putere mai mică şi ar funcţiona ca centrală de
bază partea superioară a curbei ar fi preluată de CTE care vor funcţiona neeconomic, din
cauza variaţiei sarcinii şi a necesităţii unor porniri şi opriri repetate. În calculul economic al
CHE de vârf trebuie să se ţină seama că prin reducerea corespunzătoare a puterii CTE se
realizează o economie de investiţii care compensează o parte din investiţiile suplimentare
pentru realizarea centralelor hidroelectrice. Avantajul folosirii CHE pentru acoperirea vârfului
de sarcină se răsfrânge asupra consumului specific din CTE, întrucât acestea sunt folosite în
mai mare măsură ca unităţi de bază.

1.5. Elementele componente ale AHE

1.5.1. Baraje
Barajele sunt construcţii hidroenergetice speciale, realizate cu scopul de a opri cursul
unui râu şi de a forma un lac de acumulare.
Barajele sunt foarte diferite ca mod de execuţie în funcţie de înălţime (baraje de mică şi
de mare înălţime), de realizare, de natura terenului de fundare, de condiţiile tehnice şi
economice de exploatare etc. (Moţoiu, 1974)
Barajele joase sunt în general de lungime mare (baraje fluviale) în timp ce barajele
înalte sunt scurte, fiind situate în văi înguste, în zone de munte.
Barajele se pot executa din pământ şi piatră, din beton sau din beton armat.
Un exemplu de baraj din pământ şi piatră este arătat în fig. 1.3.
8
3

1 4 7
2 6
5

9
10

Fig. 1.3. Baraj din pământ şi piatră

1 - barbadou amonte; 2- pereu din plăci de beton; 3 - pereu de etanşare din beton; 4 -
anrocamente; 5 - zonă de trecere; 7 - nucleu de argilă; 8 - anrocamente de protecţie; 9 -
galerie de injecţie; 10 - voalul de etanşare.

 1 1
Asemenea baraje se caracterizează prin pante de taluz mici    la pământ şi
 1,5 2 
1 1 
   la piatră, din care cauză au la bază o lăţime mare şi deci un volum foarte mare de
 1 1,5 
material. Barajele din pământ şi piatră au în partea centrală o porţiune impermeabilă din argilă
(7), sub care se formează în pământ un voal de etanşare (10). Partea care vine în contact cu
apa are suprafaţa protejată cu pereţi de piatră sau de
beton (2, 3). Acest tip de baraj se construieşte în
locurile cu terenurile de fundare slabe, care nu suportă
eforturile transmise de masivele de beton şi care
TH h
prezintă eventuale pericole de tasare. Barajul este stabil
prin greutatea sa, ocupă o lăţime de 2,5-5 ori mai mare
decât înălţimea sa şi se poate realiza până la înălţimi de
330 m. Barajul Vidra pe Lotru are o înălţime de 121 m
şi un volum construit de 3.500.000 m3 (fig.3.3).
G R Barajele de beton, de greutate, fig. 1.4, sunt
b
construcţii a căror stabilitate fată de presiunea
Fig. 1.4. Secţiune printr-un baraj de hidrostatică a apei din lac se asigură prin geometria
greutate secţiunii şi prin greutatea lor. La aceste baraje
rezultanta forţelor de greutate şi hidrostatice trebuie să
cadă în zona centrală a poligonului de susţinere. Barajele transmit totalitatea efortului la
fundaţie şi rezistă independent de lungimea lor, din care cauză forma lor în plan este dreaptă.
Se pot realiza până la înălţimi mari în locuri cu rezistenţă bună a solului de fundare. Barajul
nu exercită nici o solicitare asupra malurilor albiei. Barajul de greutate necesită un volum
mare de beton simplu (fig. 1.4).
În corpul barajului se prevăd tunele şi galerii speciale în care se instalează aparatura de
măsură şi control pentru identificarea stării barajului, precum şi aparatele de siguranţă şi
avertizare a unor avarii (stări periculoase).
Un exemplu de baraj de greutate este barajul de la Bicaz, situat la Izvorul Muntelui, pe
Bistriţa, cu o înălţime de 127 m şi un volum de beton de 1.625.000 m3.
Reducerea volumului de beton este posibilă, prin crearea de goluri în corpul barajului.
Barajele de acest tip sunt cunoscute în literatură ca baraje cu contraforţi (fig. 1.5).
Secţiunea A-A'

A A'

Fig. 1.5. Baraj cu contraforţi

Barajele executate pe fluvii sunt baraje de greutate, de lungime mai mare şi de înălţime
redusă. Acestea sunt construite cu mai multe picioare, denumite pile, între care se realizează
suprafeţe de închidere plane sau curbe (fig. 1.6).
La barajele în arc, rezistenţa este asigurată datorită fenomenului de boltă sau de cupolă
(fig. 1.7). Forţa hidrostatică a apei acţionează pe partea convexă şi se descompune în forţe de
compresiune în baraj iar acestea se transmit terenului pe întregul contur de susţinere. Un
asemenea baraj se poate construi numai în zone cu roci stabile şi capabile să preia eforturi
mecanice, însemnate. Înălţimea barajului poate fi mare dar deschiderea redusă. Din această
categorie face parte barajul Vidraru cu o înălţime de 166 m.
 Fig. 1.6. Baraj cu pile Fig. 1.7. Descompunerea
eforturilor într-un baraj în arc
Deşi barajele de tip arc pot atinge înălţimi mari, volumul de material folosit este redus
în comparaţie cu volumul barajelor de greutate, deoarece grosimea peretelui barajului de
aceeaşi înălţime, este redusă.
Barajele sunt prevăzute cu următoarele elemente funcţionale:
- un sistem deversor, realizat pe o parte din lungimea coronamentului, care permite
eliminarea surplusului de apă din lacul de acumulare, când acesta a atins înălţimea
prescrisă;
- o golire de fund, situată la baza barajului, care permite scurgerea apelor în vederea
golirii şi curăţirii lacului;
- un sistem de disipare a energiei cinetice a apei deversate peste baraj, cu scopul de a feri
de eroziunea apei piciorul barajului şi albia din aval de baraj.

1.5.2. Aducţiuni de alimentare

Aducţiunea apei asigură circulaţia acesteia între captare şi castelul de echilibru cu o
pierdere minimă de nivel. Aducţiunea poate fi realizată sub formă de:
- canale deschise de coastă;
- conducte (de beton sau metalice);
- tunele (necăptuşite sau căptuşite cu beton armat sau metal).
Căptuşirea tunelului este necesară din motive de etanşeitate şi de rezistenţă. În general,
secţiunea tunelelor este circulară, diametrul lor putând ajunge la 8  12 m. Viteza de circulaţie
a apei în aducţiuni este limitată la valori sub 2 m/s, din motive de pierdere de sarcină.
Exemple de tunele de aducţiuni importante sunt la amenajările de la Bicaz, Argeş şi
Lotru.

1.5.3. Castelul de echilibru

Castelul de echilibru are rolul principal de a reduce şocurile hidraulice, care apar în
timpul regimurilor tranzitorii de curgere a apei, din conducta de aducţiune atunci când vanele
turbinelor se închid dintr-un motiv oarecare. Energia undei de presiune se disipă prin oscilaţii
amortizate ale masei de apă din castelul de echilibru.
Geometria castelului poate fi realizată ca cilindru vertical sau trunchi de con evazat,
astfel încât volumul de apă evacuat din aducţiune să realizeze o înălţime de salt cât mai redusă
(fig. 1.1).
Construcţia castelului poate fi supraterană din beton armat sau subterană, sub formă de
puţ cilindric betonat.
 Cea de-a doua funcţie a castelului de apă este de a asigura o cantitate de apă în perioada
tranzitorie de accelerare a masei de apă, din conductă, la pornirea turbinei.
Efectul loviturii de berbec (a undei de presiune) din conducta forţată nu poate fi preluat
integral de castelul de apă. Atenuarea acestui efect se obţine numai prin reducerea progresivă
a secţiunii de scurgere a vanelor în momentul opririi turbinei.

1.5.4. Conducta forţată şi distribuitorul

Conducta forţată face legătură între castelul de echilibru şi turbinele hidraulice pe linia
de cea mai mare pantă şi pe traseul cel mai scurt.
Conductele forţate pot fi: individuale sau comune.
Conductele forţate de tip individual, pentru fiecare turbină, conferă o mare siguranţă şi
simplitate schemei hidraulice.
La CHE moderne, pentru realizarea unor economii de investiţie, sunt folosite conducte
forţate comune, una pentru două sau chiar mai multe turbine.
În majoritatea cazurilor conductele forţate sunt construite din oţel, dar pentru căderi
reduse ele pot fi realizate şi din beton armat în construcţie pretensionată.
În fig. 1.8. se prezintă o piesă de distribuţie pentru trei turbine hidraulice alimentate de o
singură conductă forţată.
3 A'
1 Secţiune A-A'

A 3 Fig. 1.8. Distribuitor:

2 1 - conductă forţată colectivă;
2 - ramificaţii spre turbine;
3 - piese de rigidizare.
2
1

În zona ramificaţiei (secţiunea A-A'), secţiunea de scurgere se abate de la forma

circulară, din care cauză apar eforturi puternice de încovoiere datorită presiunii interioare.
Preluarea acestor eforturi se face cu ajutorul unui sistem de rigidizare 3 care măreşte local
momentul de inerţie. În figură este arătat un sistem de rigidizare cu aripi de formă eliptică
sudate normal la suprafaţă.
În unele cazuri piesele de distribuţie se înglobează pentru siguranţă în blocuri de beton
armat (CHE Bicaz).

3.6. Turbine hidraulice

3.6.1. Definiţii şi clasificări

Turbina hidraulică (TH) este o maşină de forţă care transformă energia hidraulică,
conţinută în volumul de apă vehiculat prin maşină, în energie mecanică disponibilă la axul
turbinei. În aplicaţiile energetice aceasta este folosită pentru antrenarea unui generator
electric. Transformarea de energie are loc în urma interacţiunii dintre fluid şi paletele
rotorului.
Principalele mărimi ce caracterizează funcţionarea şi construcţia TH se referă la:
  Debitul de lichid ce trece prin maşină Dt, exprimat, în general în <m3/s> sau
<m3/h>;
 Energia specifică totală, exprimată în <kW> prin relaţia (1.5);
 Puterea hidraulică teoretică cedată de lichid, exprimată prin relaţia (1.6);
 Randamentul TH;
 Numărul de rotaţii efectuate de arborele maşinii în unitatea de timp:
- turaţia n, exprimată în <rot/min>;
- frecvenţa f, exprimată în <rot/s>.
 Turaţia caracteristică sau rapiditatea cinematică
D
nq  n <rot/min> (1.13)
H3/ 4
 Turaţia specifică sau rapiditatea dinamică
PMN
ns  n <rot/min> (1.14)
H 3/ 4
 Viteza unghiulară , în <rad/s>;
 Gradul de reacţie R; precizează ponderea energiei potenţiale din energia hidraulică
totală schimbate de TH; având în vedere ecuaţia (3.3), R se poate exprima prin
relaţia:
pM  p N
HM  HN 

R  . (1.15)
H MN
Când R = 0, TH este cu acţiune, prelucrând numai energia hidraulică sub formă
cinetică;
Când R = 1, TH este cu reacţiune, prelucrând energia hidraulică numai sub formă
potenţială;
Când 0 < R < 0,5 maşina hidraulică este cu acţiune parţială, respectiv cu reacţiune
parţială când 0,5 <R < 1.
 Diametrul caracteristic al rotorului d caracterizează mărimea maşinii hidraulice;
adesea celelalte mărimi constructive se exprimă în funcţie de acest parametru. De
exemplu:
- la turbinele radiale şi diagonale, d reprezintă diametrul cercului descris de
punctele exterioare ale muchiilor paletelor rotorice;
- la turbinele Pelton, d reprezintă diametrul cercului cu centrul în axa de rotaţie a
rotorului şi tangent la axele injectoarelor.

TH pot fi clasificate din următoarele puncte de vedere:

- după rapiditate;
- după gradul de reacţie;
- după mărime sau putere;
- după particularităţi constructive.
 Clasificarea TH după turaţia specifică sau rapiditate este importantă, deoarece prin
valoarea acestui parametru sunt precizate şi alte caracteristici, cum ar fi:
- tipul constructiv - funcţional şi domeniul de variaţie a unor parametri funcţionali
(Tabel 1.4);
 - valorile nominale ale unor mărimi ce caracterizează funcţionarea acestor maşini;
- alura unor caracteristici funcţionale, etc.
Tabelul 1.4
Tipuri constructive ns [kW] HMN Direcţie acces apă în
[m] rotor
Pelton (P), cu 13 injectoare 336  300
Pelton (P), cu 46 injectoare 3650 3001000 Tangenţială

Bánki (Ba) 50200 1020(50)

Francis (F) lente 60130 300500
Francis (F) normale Radială
130215 150250
Kviatkovski (Kv) 120200 100250
Francis (F) rapide 215350 50150
Deriaz (D) Diagonală
170300 50150
Elicoidală (E) 300900 1550
Kaplan (K)
Propeller (Pr) Axială
Semi-Kaplan (S.K.)
Bulb (B) 7001400 0,515

 După gradul de reacţie, în mod asemănător cu turbinele cu abur, TH pot fi cu

acţiune (sau acţiune parţială), respectiv cu reacţiune (sau cu reacţiune parţială).
Din categoria TH cu acţiune, respectiv acţiune parţială, fac parte turbinele de
tipul Pelton şi Bánki. Toate celelalte TH utilizate în energetică sunt turbine cu
reacţiune sau cu reacţiune parţială (Francis sau Kaplan, etc).
 Din punctul de vedere al puterii TH se pot grupa în:
- TH de putere mică cu 10 kW ≤ PMN  10 MW, cu limita inferioară
corespunzătoare unor căderi nete HNM mici; constructiv astfel de turbine pot fi de
tipul Pelton (HMN ≈150 m) sau Francis (HMN ≈ 25 m);
- TH de putere mare, cu PMN  10 MW, şi mergând chiar până la ordinul a
500800 MW.
 Particularităţile constructive, care diferenţiază TH se referă la:
- Poziţia axului rotorului:
- cu ax orizontal, pentru unităţi de putere mică şi medie;
- cu ax vertical, pentru unităţi de mare putere;
- cu ax oblic, în cazul unor unităţi specializate, capsulate, de putere mică.

- Modul de acces al apei în rotor

- cu rotor cu simplu flux;
- cu rotor cu dublu flux (se echilibrează forţele de împingere axială).

- Numărul de rotoare:
- cu un singur rotor (monoetajate);
- cu mai multe rotoare (multietajate).

- Posibilităţi de reglare:
- TH nereglabile (de exemplu TH elicoidale de mică putere);
 - TH cu simplă reglare:
- cu reglare rotorică (de ex. TH semi-Kaplan);
- cu reglare statorică (de ex. TH Bulb, Francis, Pelton, Bánki etc).
- TH cu dublă reglare:
- cu reglare statorică şi rotorică (de ex. Kaplan, Bulb etc.);
- cu dublă reglare statorică (de ex. Pelton etc.).

O TH este constituită din următoarele părţi principale:

 Rotorul, ca parte componentă principală, care realizează nemijlocit transformarea

energetică; conţine în general un sistem de palete de forme adecvate principiului de
funcţionare, care realizează interacţiunea fluid-palete;
 Subansamblul de dirijare a circulaţiei lichidului prin TH, în direcţia intrare-ieşire:
- camera de admisie, stator, aparat director, pe partea de intrare;
- tub aspirator (TH cu reacţiune) sau carcasa (TH cu acţiune), pe partea de ieşire.
 Subansamblul ce asigură mişcarea de rotaţie, compus din:
- arbore, pentru susţinerea paletelor rotorice şi pentru transmiterea cuplului la generator;
- lagăre, pentru rezemare (axiale, radiale);
- subansamble pentru etanşare, între rotor şi carcasă, la trecerea arborelui prin carcasă
etc.
Alegerea TH se face pe baza relaţiilor (1.13) şi (1.14).

1.6.2. Ecuaţiile fundamentale, principiu de funcţionare

1.6.2.1. Sisteme de coordonate. Triunghiul de viteze. Ecuaţia de

continuitate
Rotorul turbinei hidraulice este un solid rigid în mişcare
z de rotaţie, cu viteza unghiulară  , în jurul axului delimitat de
lagărele turbinei. Studiul mişcării curentului de fluid (a apei) în
interiorul turbinei se poate face într-un sistem fix de coordonate
P
 cilindrice (O, r, , z), fig.1.9, sistem la care axa Oz coincide cu
r axa rotorului turbinei. În acest sistem de coordonate vectorul
y viteză absolută va fi notat cu c .
O 
În plus se poate considera şi un sistem de coordonate mobil
x r în care se defineşte vectorul viteză relativă (tangent la linia de
Fig.1.9 Sistemul de curent) w .
coordonate al mişcării În cazul general c şi w sunt funcţii de timp
c  c (R , t) w  w ( R , t ). (1.16)
 Din consideraţii practice, legate de faptul că în energetică turbina funcţionează la viteza
unghiulară =ct., se poate considera că vectorii viteza nu sunt funcţii de timp.
Viteza tangenţială u a unei particule de fluid aflate la distanţa r de axa de rotaţia va fi
identică cu viteza tangenţială a rotorului în acel punct iar în cazul unei mişcări relative va fi
considerată viteza de transport.
Mărimile c , w şi u sunt legate prin relaţia:
c  wu, (1.17)
a cărei reprezentare grafică, fig.1.10, este cunoscută în aplicaţiile tehnice ale mecanicii
fluidelor ca triunghiul vitezelor.
Z

cm  u
c cu
cz
 cr 
w r
wm
wu

Fig.1.10. Triunghiul vitezelor

Vitezele c şi w pot fi descompuse după direcţiile radială r, tangenţială u şi a axei de

rotaţie z rezultând componentele c r , cu , c z respectiv wr , wu , w z .
Proiecţiile vitezelor c şi w în planul meridian sunt c m şi wm . Între vitezele c , w şi
componentele lor există următoarele relaţii:
c  c m  cu ; w  wm  wu
(1.18)
c m  c r  c z ; wm  wr  w z .
Dacă se consideră relaţiile (1.18) şi analizând fig. 1.10, se observă că c m  wm , ceea
ce implică şi c r  wr , respectiv c z  w z .
Expresiile componentelor vârtejului (Pavel, Zarea, 1965) , în sistemul (Pruz) vor fi:
 1  c z  rcu  
 r  2r    z 
  
 
1 r c  c 
 u    z (1.19)
 2  z r 
 1    rc u  c r 
 z    
 2r  r  

Într-o mişcare axial simetrică componentele vitezelor nu depind de unghiul de rotaţie 

şi ca urmare relaţiile (1.19) devin:
  1  rcu 
 r   2r z
 1  c r c 
 u    z (1.20)
 2  z r 
 1  rcu 
  .
 z
2r r
În aceleaşi condiţii, ale unei mişcări axial simetrice, ecuaţia de continuitate se poate
scrie (Popescu, 1993):
c r c c
 z  r  0. (1.21)
r z r
În multe aplicaţii se poate proceda la extinderea relaţiilor valabile pentru tuburile de
curent subţiri la tuburi de curent groase
2
Q  kDS p , (1.22)

unde: Q este debitul volumic de fluid, kD coeficient de debit, S secţiunea de curgere, 
densitatea fluidului, p căderea de presiune pe porţiunea considerată.

1.6.2.2. Ecuaţia de conservare a energiei, ecuaţia lui Bernoulli,

aplicată în cazul turbinelor
Mişcarea fluidului (apei) prin organele fixe ale turbinei (carcasă, stator şi aspirator)
poate fi asimilată curgerii prin tuburi de curent groase. Dacă se neglijează repartiţia
neuniformă a vitezelor în secţiunea de curgere, între două secţiuni drepte 1-1, 2-2 ale unui tub
de curent, în mişcare permanentă, se poate scrie:
c12 p1 c2 p
  z1  2  2  z 2  h1  2 , (1.23)
2g  2g 
unde:  este greutatea specifică a fluidului, p1 şi p2 sunt presiunile statice în secţiunile
considerate, z1 şi z2 înălţimile secţiunilor de intrare 1-1 şi respectiv de ieşire 2-2, în sistemul
de coordonate considerat, iar h1-2 este pierderea de sarcină (energie) între cele două secţiuni
( h1  2  h2  h1 ).
La nivelul rotorului viteza absolută c se descompune în elementele w şi u (vezi relaţia
(1.17)). Într-un tub de curent de lungime l şi secţiune variabilă S, mărginit de două pale se
poate considera elementul de lungime dl şi volum Sdl, în centrul căruia se cunoaşte triunghiul
vitezelor (1.17), putându-se scrie acceleraţiile masei m de apă:
d
- acceleraţia tangenţială de transport a rotorului: a ut  r ;
dt
u2
- acceleraţia normală centripetă: a un   r 2 ;
r
dw
- acceleraţia relativă tangenţială: a rt  ;
dt
w2
- acceleraţia relativă normală: a rR  ;
R
 - acceleraţia Coriolis, normală pe planul w ,   , a c  2w sin  , w  ;
- acceleraţia absolută:
a a  aut  aun  a rt  a rR  ac . (1.24)
În regim permanent:

aut  0 art  0

aun  au  r
2 (1.25)
 w2
arR  ar 
 R
şi ca urmare acceleraţia absolută are expresia:
a a  au  a r  a c . (3.26)


Ecuaţia de mişcare a masei elementare dm  Sdl devine, conform principiului
g
suprapunerii efectelor

a a dm  dF , (1.27)

unde F reprezintă rezultanta forţelor care acţionează simultan asupra masei dm.
În mărimi relative ecuaţia mişcării devine:
a r dm  dF  a u  a c dm. (1.28)

În cazul particular al unei mişcări relative nepermanente (Popescu, 1993) integrarea

ecuaţiei (1.28) pe o linie de curent, între un punct 1 situat la intrarea în canalul format de două
pale succesive ale rotorului şi un punct 2 la ieşirea din acesta, conduce la o formă particulară a
ecuaţiei lui Bernoulli:

w12  u12 p w 2  u 22 p
r
1 d 2
g dt 
 1  z1  2  2  z 2  h1  2  rd . (1.29)
2g  2g 
r1

Pentru o mişcare cu  = ct (mişcarea relativă permanentă), rezultă:

w12  u12 p w 2  u 22 p
 1  z1  2  2  z 2  h1 2 . (1.30)
2g  2g 
Relaţia (1.30) este frecvent utilizată în proiectare.
În literatura de specialitate (Moţoiu, 1974), (Popescu, 1993), (Pavel, Zarea, 1965) se
definesc:
z  z1  z 2 , diferenţa de înălţime a secţiunilor de intrare şi de ieşire;
p1  p 2 u 2  u12 w 2  w12
 1  1  z  h1  2 , suprapresiunea de la intrare faţă de
 2g 2g
ieşire
 p1  p 2
R  , gradul de reacţiune al turbinei.
H

1.6.2.3. Puterea şi cuplul hidraulic al unui curent de lichid

Expresia puterii hidraulice transformate în rotorul turbinei, în putere mecanică de

antrenare a rotorului, se poate deduce plecând de la ecuaţia lui Bernoulli (1.30) pusă sub
forma:
w12  w22 p  p1 u 2  u 22
 2  z 2  z1  h2  h1  1 . (1.31)
2g  2g
În triunghiurile de viteze, similare celor din fig. 1.10, se definesc:
cu1  c1 cos 1 c m1  c1 sin 1
. (1.32)
cu 2  c 2 cos  2 c m 2  c 2 sin  2

Teorema lui Pitagora generalizată permite exprimarea vectorilor viteză absolută w1, w2:
w1  c 2  u 2  2c1u1 cos 1  c 2  u 2  2cu u1
1 1 1 1
 2
1
(1.33)
 2
w  c 2  u 2  2c u cos   c 2  u 2  2c u ,
2 2 2 2 2 2 2 u2 2

care prin scădere membru cu membru şi împărţire cu 2g conduce la:

w12  w22 c12  c 22 u12  u 22
2g

2g

2g

1

c u  c u2 u 2 .
g u1 1
 (1.34)

Din (1.31) şi (1.34) rezultă:

c12  c 22 u12  u 22 p  p1 u 2  u 22
2g

2g

1
g
 
cu1 u1  cu2 u 2  2

 z 2  z1  h2  h1  1
2g
, (1.35)

sau
 c2   c2  1
 1  p1  z    2  p 2  z  h
 2g  1 
2g  2

2 1  
g u1 1

c u  c u2 u 2 .  (1.36)
   
 c2 p 
Expresiile de forma  i  i  z i  , i = 1,2, reprezintă energiile specifice H1e şi H2e
 2g  
 
ale elementului de fluid respectiv, la intrarea şi la ieşirea din turbină, raportate la 1 kg de
fluid. Membrul drept, notat cu Hh, reprezintă energia totală cedată de curentul de fluid
(energia specifică prelucrată hidraulic de rotor):
H e1  H e2  H h . (1.37)

Puterea hidraulică Ph , dezvoltată de debitul total Q de apă la nivelul rotorului şi

Q
exprimată în CP, se obţine înmulţind relaţia (1.37) cu :
75
 Ph  
Q

c u  c u2 u 2 ,
75 u1 1
 (1.38)

unde  este dat în Kgf/m3 iar Q în m3/s.

Se poate defini puterea teoretică disponibilă la intrarea în turbină
QH
Pt  , (1.39)
75
unde H este căderea hidraulică netă disponibilă (vezi § 1.3).
Cuplul hidraulic se exprimă prin:

Mh 
75 Ph


Q

c r  cu 2 r2 .
g u1 1
 (1.40)

1.6.3 Tipuri constructive de turbine hidraulice

Alegerea tipului de TH se face în funcţie de înălţimea de cădere şi de puterea necesară.
Criteriul care caracterizează domeniile de folosire este cel al rapidităţii cinematice nR , relaţia
(1.13) sau al rapidităţii diamice ns, relaţia (1.14).
Toate TH transformă energia hidraulică în energie mecanică, dar după forma energiei
hidraulice primare şi felul transformării ei se disting două categorii: TH cu acţiune şi TH cu
reacţiune.
TH cu acţiune transformă în stator întreaga cădere netă în înălţime cinetică, adică
primesc la intrarea în rotor energia hidraulică sub formă pur cinetică şi o transformă, după
principiul impulsului, în energie mecanică. Presiunea la intrarea în cupele rotorului este egală
cu cea de la ieşire şi ambele sunt egale cu presiunea atmosferică, din care cauză se mai
numesc şi TH de egală presiune. În această categorie intră turbinele Bánki (de interes istoric)
şi turbina contemporană Pelton.
TH cu reacţiune, denumite şi TH cu suprapresiune, primesc energia hidraulică
preponderent sub formă potenţială de presiune, având şi o cotă parte de energie cinetică.
Presiunea la intrarea în rotor, p1, este mai mare decât presiunea de la ieşire, p2. În această
categorie se încadrează tipurile contemporane de TH Francis, Kaplan şi bulb.
Turbinele Pelton sunt caracteristice căderilor mari şi debitelor reduse, deci amenajărilor
hidroenergetice din zone de munte. Construcţia este simplă şi robustă şi poate fi realizată cu
ax orizontal sau vertical.
Organele hidromecanice principale ale turbinelor Pelton sunt: rotorul, statorul, compus
din unul sau mai multe injectoare, distribuitorul spre injector, deflectoarele, funcţionând ca
regulatoare de presiune, mecanismele de manevră şi reglaj şi aparatura anexă. Ca organe
mecanice se disting: arborele turbinei, batiul, carcasa superioară, blindajul camerei de
evacuare şi alte organe mecanice anexe (lagăre, instalaţia de ungere, etc.). În fig. 1.11 se
prezintă schiţa unei turbine Pelton monorotoare – monoinjectoare cu ax orizontal, în care se
disting organele principale.
Distribuitorul este racordat la capătul din dreapta la vana turbinei (nereprezentată în
figura 1.11) şi în stânga , prin flanşe, la conducta forţată 8 a statorului care este curbată pentru
a primi în interiorul ei acul 2 al injectorului 1. La capătul din dreapta al acului se găseşte
servomotorul 3 al injectorului, iar la capătul din stânga se racordează ajutajul injectorului. În
figură sunt reprezentate şi mecanismele de reglaj şi regulatorul automat.
 6
5
9 4 7 2 5 5
3

1
1 8
4 2 3
1
2
4
Fig. 1.11 Schema turbinei Pelton Fig. 1.12. Cupa rotorică
1- injector; 2- acul injectorului; 3– servomotorul de acţionare a 1- muchia de intrare; 2- muchiile de
acului 2; 4– cupele rotorului; 5- carcasa; 6- arbore rotoric; 7- ieşire;3- tăietura de la intrare; 4-
deflector; 8- conducta forţată; 9- injector de frână. nervura de rigidizare; 5-coada de
fixare

Jetul de apă care vine din distribuitor trece prin injector, de unde iese cu viteză foarte
mare şi loveşte cupele 4. Cupele sunt fixate rigid şi uniform pe discul rotorului prin
intermediul unor cozi în formă de furcă. O cupă, fig. 1.12, constă din două părţi simetrice de
formă elipsoidală despărţite de o muchie ascuţită 1. La intrare cupele au practicate tăieturile 3
în partea de jos. Turbina Pelton lucrează cu admisie parţială, activă fiind numai cupa aflată în
dreptul injectorului. Datorită tăieturii din partea inferioară , jetul acţionează simultan asupra a
2 ... 3 cupe. Energia potenţială a apei este transformată în energie cinetică în elementul fix al
turbinei, paletajul cupelor realizând ca şi la turbinele cu acţiune cu abur numai o schimbare de
direcţie a jetului de lichid. Forma elipsoidală a cupelor deviază jetul de apă cu aproximativ
1800, ceea ce face să apară o forţă tangenţială de impuls suplimentar, care se exercită asupra
rotorului turbinei.
Pentru turbinele care necesită debite mai mari se instalează până la şase injectoare la o
roată, plasate simetric pe conturul roţii. Turbinele pentru puteri mari se pot construi şi cu două
roţi în paralel, în care caz însă axul nu poate fi decât orizontal.
Înălţimea căderii nete se măsoară la turbinele Pelton până la axul injectorului, diferenţa
de înălţime până la canalul de fugă fiind inutilizabilă. Randamentul turbinelor Pelton atinge
cifre maxime de 90  90,5%.
Reglajul turbinei Pelton se face prin variaţia secţiunii injectorului, printr-un ac profilat
hidrodinamic. Injectorul de frână 9 este folosit la oprirea turbinei Pelton, după ce jetul de apă
a fost îndepărtat de cupele rotorice prin intermediul deflectorului 7.

Turbinele cu reacţiune sunt alcătuite din următoarele părţi principale: carcasa spirală,
statorul (există numai la turbinele de dimensiuni mari), aparatul director, rotorul şi aspiratorul.
De asemenea aceste turbine mai au arbore, lagăre, capace, inele de reglaj, etc. (Pavel, Zarea,
1965)
Modul de funcţionare a TH cu reacţiune este următorul: apa din conducta forţată
pătrunde în camera spirală, este condusă spre aparatul director, unde energia potenţială a
curentului de apă este transformată parţial în energie cinetică, apoi pătrunde în rotor în care,
prin variaţia momentului cinetic al apei, se obţine cuplul motor la arborele turbinei. După ce
iese din turbină apa trece prin aspirator şi apoi este evacuată în canalul de fugă.
Rolul funcţional al principalelor părţi componente ale TH cu reacţiune tip Francis şi
Kaplan poate fi sintetizat astfel:
Carcasa spirală (numită şi melc):
- face legătura între vana de admisie şi statorul turbinei;
- creează un cuplu hidraulic necesar funcţionării turbinei;
- repartizează uniform debitul şi vitezele pe periferia statorului sau a aparatului director;
- permite racordul regulatorului de presiune;
- prin rezistenţa sa poate transmite forţe spre fundaţia turbinei, prin palele statorice fixe
de la gura melcului.
Statorul:
- distribuie debitul uniform pe periferia aparatului director;
- rigidizează carcasa spirală şi preia forţele care acţionează asupra acesteia.
Aparatul director (distribuitorul):
- distribuie uniform debitul pe periferia rotorului;
- transformă parţial energia de presiune în energie cinetică;
- realizează unghiul α0 al vectorului vitezei absolute c0, necesar intrării corecte a apei în
rotor;
- reglează debitul care trece prin turbină de la zero la valoarea maximă;
- la poziţia închis, aparatul director se închide etanş şi reduce debitul la zero;
- realizează pierderi de sarcină minime prin pale cu profile hidrodinamice mobile în jurul
unui ax;
- conţine mecanisme de reglaj robuste şi precise (inel de reglaj, pârghii şi trăgătoare).
Rotorul, transformă puterea hidraulică, potenţială şi cinetică, în putere mecanică la
arborele pe care este montat.
Aspiratorul:
- permite aşezarea rotorului într-o poziţie corectă, conform calculelor hidromecanice;
- realizează „aspiraţia Hs>0”, cu rotorul montat la înălţimea Hs deasupra nivelului aval,
sau „contrapresiunea Hs<0”, cu rotorul scufundat sub nivelul din aval;
- recuperează o parte din energia cinetică a apei la ieşirea din rotor, mărind randamentul
turbinei;
- permite devierea curentului de apă, după nevoie, din direcţia orizontală în aceea
verticală sau invers;
- evacuează apa spre canalul de fugă al CHE în condiţii hidrodinamice optime.

Turbinele Francis sunt turbine cu reacţiune cu admisie totală. Construcţia lor obişnuită
este cu ax vertical, ceea ce permite ca distribuitorul de apă al turbinei să formeze o spiră în
plan orizontal. Transformarea energiei potenţiale a apei în energie cinetică are loc chiar în
canalele formate de palele rotorului construite din tablă cu o formă şi un profil curb în spaţiu.
Forma paletelor depinde de rapiditatea maşinii. La turbinele cu rapiditate redusă alura
generală a scurgerii este centripetă, în timp ce la maşinile cu rapiditate mare scurgerea se
transformă treptat într-o scurgere axială, după cum se poate observa în fig. 1.13 şi fig. 1. 14.
La ieşirea din turbină presiunea este subatmosferică, aspiratorul înecat cu marginea
inferioară sub nivelul apei din canalul de fugă, asigurând coloana neîntreruptă de lichid.
 1 2 1
2

3 3

4 4

Fig. 1.13. Turbina Francis cu rapiditate Fig. 1.14. Turbina Francis cu rapiditate mare
mijlocie ns = 160; ns = 400
1 - distribuitor; 2 palete directoare de reglaj; 3 -
rotorul; 4 - aspiratorul.
Reglajul turbinelor Francis se face prin intermediul palelor mobile 2 ale distribuitorului
1 cu care se reglează debitul de apă care trece prin rotorul turbinei.
Puterea limită a turbinelor Francis este determinată de dimensiunile maxime de uzinare
ale rotorului.
Rotoarele turbinelor Francis de la CHE Krasnoiarsk, pe Ienisei, au diametre de 7,5 m,
realizând la căderi de 101 m puteri de 508 MW.
În România funcţionează numeroase turbine Francis cum ar fi: la Bicaz 50MW, căderea
145 m; la Argeş 55 MW, H = 324m.
În fig. 1.15 este prezentată schiţa unui rotor de turbină Francis. Randamentul turbinelor
Francis este ridicat, depăşind 90% la unităţile mari.

6 2
3
5

Fig. 1.15. Rotor de turbină Francis Fig. 1.16. Schema unei turbine Kaplan:
1 – corpul butucului; 2 - manivelă; 3- fus; 4 – bielă; 5-
bolţ; 6- ureche; 7- pistonul servomotorului.

Turbinele Kaplan sunt turbine elicoidale cu palete rotorice cu unghi variabil. Acestea
acoperă domeniul rapidităţilor maxime întâlnite.
 Funcţionarea acestor turbine nu se deosebeşte de cea a turbinelor Francis rapide. La
turbinele Kaplan curgerea lichidului este complet axială. Rotorul unei turbine Kaplan are
forma unui butuc fuzelat hidrodinamic cu palete analoage celor ale elicelor de avioane sau de
nave, fig. 1.16. Numărul paletelor rotorice este de 6 - 8.
După modul de realizare al reglării se întâlnesc următoarele subtipuri:
- turbine Kaplan, la care în timpul funcţionării sunt mobile în jurul axelor proprii atât
paletele aparatului director cât şi paletele rotorului, deci se realizează un reglaj dublu,
datorită căruia se obţin valori mari ale randamentului. Curba randamentului în funcţie
de sarcină este aplatizată.
- turbine semi-Kaplan, la care paletele aparatului director sunt fixe, iar reglajul se face
numai cu paletele rotorice care sunt mobile. Curba de randament este mai puţin plată ca
la turbinele Kaplan.

Mecanismul de rotire a paletelor, fig. 1.16, se compune dintr-un servomotor hidraulic şi

un sistem de pârghii, care leagă pistonul 7 al servomotorului de manivelele 2 fixate pe fusurile
3 ale paletelor. O astfel de cuplare asigură la mişcarea pistonului servomotorului hidraulic
rotirea paletelor rotorului la unghiul condiţionat de deschiderea aparatului director pentru
căderea respectivă.
Rotirea paletelor se realizează în modul următor: din instalaţia de ulei sub presiune
printr-un sertăraş, uleiul ajunge alternativ, prin golurile din coloana de distribuţie montată în
interiorul arborelui şi găurile radiale din tija servomotorului, fie în camera servomotorului de
sub pistonul 7, fie în camera de deasupra lui. Pistonul servomotorului se deplasează sub
acţiunea presiunii uleiului în sus şi în jos, iar mişcarea paletelor este determinată de acţiunea
pistonului servomotorului asupra manivelelor inelare, direct prin bielele 4şi urechile 6.
Într-o altă variantă constructivă, TH Kaplan cu stea de conducere, fig. 1.17, tija 6 a
pistonului servomotorului hidraulic este cuplată rigid cu tija de reglare 5. Rotirea paletelor se
realizează astfel: manivela 2 solidară cu fusul 1 al paletei este legată prin bieleta 3 de steaua
de reglare 4. La deplasarea pistonului servomotorului în sus, paletele rotorului se mişcă spre
închidere, adică se aşează la un unghi mai mic, iar la deplasarea pistonului în jos paletele se
rotesc în sens invers, spre deschidere.
Diametrul maxim al rotoarelor TH Kaplan limitează puterea la 175  180 MW.
Turbinele Kaplan de la CHE Porţile de Fier au puterea de 178 MW, căderea de 33 m şi
diametrul rotorului de 9 m.

5 1

2
3
4
Fig. 1.17. Paletă de turbină Kaplan acţionată cu stea de conducere
1- fusul paletei; 2- manivelă; 3- bieletă; 4- steaua de reglare;
5- tija de reglare; 6- pistonul servomotorului hidraulic
 O categorie aparte a turbinelor axiale o formează turbinele bulb. Aceste turbine de mică
putere sunt în construcţie monobloc (în ţeavă). Turbina formează corp comun cu generatorul
electric şi este introdusă împreună cu acesta în canalul în care are loc scurgerea, fig. 1. 18.
Axul grupului poate fi orizontal, vertical sau înclinat.

9
8 7
3

2
1* 2*

4
1
Fig. 1.18. Turbină bulb
1 - Capsula generatorului electric (bulbul); 2 - generatorul electric (alternator);
3 - coloana (paleta) statorică; 4 - paleta rotorică; 5 - butucul rotorului; 6 - capota rotorului; 7 -
tubul aspirator; 8 – camera rotorului; 9 - tub de protecţie a conductorilor electrici.

1.6.3.1. Dispoziţia utilajelor în centralele hidroelectrice

Turbinele hidraulice antrenează generatoare cu mai multe perechi de poli, de construcţie
cu poli aparenţi, răcite cu aer. Construcţia cea mai caracteristică a hidrogeneratorului este cea
cu ax vertical, purtând deasupra statorului lagărul axial ce suportă suspendat întregul rotor şi
apoi excitatricea.
Diametrele rotorului generatorului sunt astfel alese încât să permită montarea şi
demontarea rotorului turbinei hidraulice care se extrage pe la partea superioară traversând
statorul generatorului.
Turbinele hidraulice nu necesită precauţii speciale la pornire, neavând regimuri
tranzitorii cu variaţii mari de temperatură. De îndată ce presiunea de ulei a fost stabilită în
circuitele auxiliare, asigurând ungerea şi acţionarea organelor de reglaj, maşina poate demara
şi lansa imediat în turaţie, ceea ce permite ca durata de la prima manevră şi până la punerea în
paralel să fie de cca. două minute. Datorită momentului mare de inerţie ale rotoarelor, cea mai
mare parte din timp se consumă cu creşterea turaţiei grupului.
Forţele de acţionare ale organelor de reglaj sunt deosebit de mari, motiv pentru care la
aceste turbine se foloseşte în exclusivitate reglajul hidraulic acţionând prin servomotoare
asupra dispozitivelor care schimbă poziţia acelor injectoare, a paletelor directoare sau a
unghiului palelor rotorice.

Fig.1.19 CHE cu turbine

 CONSTRUCTII HIDROTEHNICE IN ROMANIA
Cele mai mari hidrocentrale de pe fluviul Dunarea:
Portile de Fier I, cu o putere instalata de 1080 MW
Portile de Fier II, cu puterea instalata de 250 MW
Ambele hidrocentrale sunt exploatate in parteneriat cu partea yugoslava, centralele romana si
yugoslava la Portile de Fier I cumuland 2160 MW, iar cele de la Portile de Fier II cumuland 500 MW
Centralele Portile de Fier I si II pot turbina un debit instalat de 8700 mc/s. Centrala Portile de Fier I
este amplasata la 15 km amonte de orasul Drobeta Turnu-Severin (inaltime baraj = 60 m , lungime
coronament = 1278 m), iar centrala Portile de Fier II (inaltime baraj = 35 m, lungime
coronament=412m) la 60 km in aval.
Sistemul Portile de Fier I este una din cele mai mari constructii hidrotehnice din Europa si cea mai
mare de pe Dunare. Lacul sau de acumulare cu un volum de peste 2200 milioane mc se intinde de la
baraj pana la confluenta cu raul Tisa (S = 320 kmp, L = 140 km). Lacul cuprinde in principal zona
Defileului Dunarii, cel mai mare defileu din Europa, cuprins intre localitatile Bazias si Orsova.
Portile de Fier I,ce are un inalt grad de eficienta: pentru o putere instalata de 1.050 MW si o energie de
5,4 miliarde KWh/anul mediu (printre cele mai importante din Europa), a costat aproximativ 400
milioane dolari SUA, dar produce energie de circa 220 milioane dolari SUA/an, ajungand la statutul de
cea mai eficienta investitie din Europa, indiferent de domeniul de activitate. La executia ei s-au folosit
cele mai performante tehnologii de executie, din acea perioada: batardou celular, platforme de Long,
derocarea sub apa cu ajutorul explozibilului si altele. Primul vas a trecut prin ecluza romaneasca la 3
august 1970, iar primul agregat, de 175 MW, a fost pus in functiune la 14 august 1970.
In toamna anului 1965 este atacata o lucrare de mari dimensiuni pe raul Lotru. La aceasta amenajare,
prin concentrarea debitelor si a caderilor s-a ajuns la o solutie de proiect care cuprinde 156 km de
galerii de aductiuni secundare, galerii ce transporta in acumularea principala debitele unor afluienti sa
rauri din bazinele adiacente, debite ce se uzineaza folosind cea mai mare cadere disponibila in tara, de
809 m. Aceasta amploare a bazinului montan de retentie si lungime de aductiuni, da amenajarii un
caracter de unicat pe plan mondial. Barajul Vidra este executat din anrocamente cu miez de argila (h =
121 m)si formeaza in spatele lui un lac de acumulare de 340 mil. mc. Centrala Lotru-Ciunget are o
putere instalata de 510 MW. Punerea in functiune a primului hidroagregat s-a facut in anul 1972.
La inceputul anului 1970 s-au inceput lucrarile de pe Somesul Cald, cuprinzand treapta
superioara cu barajul de anrocamente Fantanele (92 m) formand in spate o acumulare de 212
mil. mc, o galerie de derivatie de 12,8 km, centrala subterana Mariselu cu o putere instalata de
220 MW, treapta inferioara cu barajul de beton in arc de la Tarnita si centrala de la piciorul
barajului avand o putere instalata de 45 MW.
In anul 1972 au fost incepute lucrarile de pe raul Sebes, care sunt compuse din 2 acumulari si 2
centrale cu o putere instalata totala de 300 MW.
O lucrare importanta, realizata in colaborare cu fosta Uniune Sovietica si destinata reducerii
inundatiilor in lunca raului Prut, a fost inceputa in anul 1973. Amenajarea Stanca-Costesti a
cuprins un baraj din anrocamente cu inaltimea de 45m ce formeaza un lac de acumulare de 1.20
mil. mc volum util si o uzina la piciorul barajului cu o putere instalata totala de .... MW
In 1975 au inceput lucrarile de la Raul Mare in Muntii Retezat. Retezatul este masivul muntos cu cea
mai mare umiditate si scurgere din Carpatii Meridionali, cu o retea hidrografica destul de densa,
orientata în doua directii. În bazinul râului Mures sunt colectate, prin intermediul Streiului, râurile:
Barbat, Serel, Râul Alb, Parosu. Râul Mare, care se varsa si el în Strei, colecteaza râurile: Lapusnicul
Mare, Zlata, Rîusor, Nucsoara si Salasu. Partea sudica a masivului este drenata de Jiul de Vest, având
ca afluenti Buta, Valea Lazarului si Pilugul. Amenajarile hidrotehnice s-au finalizat în 2000 (barajul de
la Gura Apei; captarile râurilor Barbat, Alb, Nucsoara si Râusor; tunelele subterane; salba de
microcentrale de pe Râul Mare). Amplasat pe versantul de nord al masivului Retezat, la poalele
Rezervatiei si a Parcului National Retezat, barajul de la Gura Apelor este cel mai inalt si cel mai
voluminos baraj din tara. Construit din anrocamente cu miez de argila, cu o inaltime de 168 m si cu un
volum total de 10,252 mil. mc creeaza conditiile formarii in spatele sau a unui lac de acumulare de 210
mil mc. Si printr-o aductiune de 18.400 m, pune in functiune 2 turbine Francis avand o putere instalata
totala de 335 MW si producand o energie electrica in anul hidrologic mediu de 605 GWh/an.
In anul 1981 a inceput executia amenajarii Bistra – Poiana Marului – Ruieni – Poiana Rusca,
situata in jud. Caras – Severin, regularizand afluientii din bazinul superior al raului Timis, de pe
o suprafata de 670 kmp. Sunt prevazute 3 centrale hidroelectrice subterane (Ruieni, Poiana
Marului, sistata pe moment, Raul Alb – total 260 MW) care vor da 522 GWh/ anul hidrologic
mediu si 3 baraje (Poiana Marului – anrocamente cu nucleu de argila, 125,5 m, Scorilo – beton in
arc sistat pe moment si Poiana Rusca – beton in arc, 75 m). Aductiunea principala Poiana
Marului – Ruieni cu o lungime de 9842 m si Di = 4,90 m, a fost pusa in functiune din 1995.
Amenajarea hidroenergetica Bistra-Poiana Marului-Ruieni-Poiana Rusca are in componenta 3
caderi cu 3 acumulari, 3 centrale de mare capacitate 3 CHEMP-uri cu o putere instalata totala d
275 MW si o energie medie anuala de 560 GWh/an. Barajul Maru (inaltime = 125 m) : este situa
pe drumul ce leaga orasul Otelu Rosu de statiunea turistica Poiana Marului la 8 km, aval de
aceasta si 12 km amonte de Otelu Rosu.Centrala hidroelectrica Ruieni : este de tip subteran de
mare cadere, echipata cu doua turbine Francis FVM 78 – 326 respectiv doua hidrogeneratoare
verticale tip HVS –500 / 164 – 14 . Puterea centralei = 153 MW (2 x 76,5 MW) cu un debit instala
de 55,4 mc/s ( 2 x 27,7 mc/s).
Cel mai mare lac artificial amenajat pe raurile interioare este Lacul Izvorul Muntelui (Lacul
Bicaz) pe raul Bistrita, "nascut" in iulie 1960 in spatele barajului inalt de 127 m si lung de 435 m
cu o suprafata de 33 kmp. Lungimea lacului este de 35 km, iar latimea variaza intre 200 si 2000
m, volumul maxim fiind de 1250 miliarde mc si alimenteaza hidrocentrala Bicaz-Stejaru. Pe
Bistrita mai sunt 12 lacuri de acumulare in aval de lacul Izvorul Muntelui pe o distanta de 140
km ( un numar de 7 lacuri de acumulare, 36,5 km de canale de derivatie si 12 centrale electrice
totalizand o putere instalata de 244 MW).
In anul 1966 afost desavarsita una din cele mai mari lucrari hiodroenergetice din tara: barajul d
la intrarea in cheile Argesului. Pentru a asigura volumul de apa prevazut pentru lac, au fost
construite baraje, lacuri de acumulare, captari si conducte de aductiune dinspre rauri vecine
Argesului: Topologul, Valsanul, Cernatul, Raul Doamnei, Baciu si altele. S-au construit trei
lacuri mai mici, pe afluenti, in zona montana si alte 13 lacuri (cu hidrocentrale ), in aval, pana la
Pitesti. Hidrocentrala de la Vidraru (220 MW) a necesitat realizarea unui baraj de beton in arc,
care in momentul terminarii se situa, prin inaltimea sa de 166,6 m, pe locul 5 in Europa si pe locu
9 in lume, a unui lac de acumulare cu un volum de 465 mil. mc, a unei derivatii principale de 13,
km, a unei centrale subterane, la Corbeni, cu o putere instalata de 220 MW si a unui sistem de
captari si aductiuni secundare de 29 km. Centrala subterana Vidraru este adevaratul “templu“ a
amenajarii. Intr-o caverna avand dimensiunile H=31,70 metri, L=67,80 metri si l=16,70 metri,
amplasata la 104 metri sub nivelul albiei raului Arges, se afla sala masinilor si transformatoarele
 de inalta tensiune. Pentru a ajunge la cele patru turbine Francis verticale de cate 55 MW si la ce
7 transformatoare monofazate de 40 MVA, trebuie sa strabatuti cei 104 metri ai putului vertical
de 7,20 metri diametru, pe unde a fost de altfel introdus tot echipamentul centralei si apoi cei 132
metri ai unei galerii de acces orizontale cu sectiunea de 33 metri patrati. Turbinele si
generatoarele electrice sincrone verticale, care dezvolta o putere de 61 MVA fiecare, asigura o
productie de energie, intr-un an hidrologic mediu, de 400 GWh/an. Energia electrica produsa est
transportata in exteriorul centralei pana la platforma de la nivelul blocului administrativ prin
cabluri de 220 kV amplasate intr-o galerie inclinata de 178 metri lungime, care este utilizata de
asemenea, si ca acces secundar in centrala subterana si de aici mai departe, printr-o linie dubla d
220 kV de circa 2 km lungime, pana la statia de transformare Aref de 400/200/110 kV. Galeria d
fuga, lunga de 11,9 km, evacueaza apele uzinate la coada lacului de acumulare al centralei
hidroelectrice Oiesti, pentru a fi apoi folosite pentru cascada de hidrocentrale de pe raul Arges,
pana la Golesti. Dintre aductiunile secundare, cele mai importante sunt Doamnei-Valea cu Pesti
de 19,2 km lungime si 2,8-3,2 metri diametru si galeria Topolog Cumpana avand lungimea de 7,6
km si sectiunea de 6 metri patrati. Schema de amenajare a centralei hidroelectrice Vidraru este
intregita de centralele Cumpana si Valsan de cate 5 MW fiecare si de barajele arcuite din beton
Doamnei (H=33,5 m), Cumpana (H=33 m) si Valsan (H=27 m).
In 1982 la Siriu, pe raul Buzau se incepe executia barajului cu acelasi nume, al doilea ca marime
din tara, dintre barajele de anrocamente – 8,8 mil mc cu 123 m inaltime, o aductiune principala
de 7746 m cu Di = 3,70 m si o centrala de 42 MW care da o energie de 122 GWh/an hidrologic
mediu.
In anul 1988 a inceput amenajarea Jiului la iesirea din defileu. Dintre cele 3 centrale amintim
centrala de la Valea Sadului care are o caracteristica diferita fata de celelalte lucrari. Rolul ei est
de a retransforma Jiul intr-un rau cu pesti, prin decantarea in lacul de acumulare a suspensiilor
carbonifere rezultate de la instalatiile de preparare a carbunelui cocsificabil din amonte. Volumu
lacului de 306 mil. mc permit, in extremis, decantarea aluvionara pe urmatorii 3 – 400 de ani,
timp in care rezervele miniere se vor fi terminat de mult.
Amenajarea in cascada a raului Olt, incepand din depresiunea Fagaras, apoi in defileul Turnu
Rosu - Cozia, continuand in Subcarpati si in zona de campie, cu cele 30 de hidrocentrale, dintre
care 6 inca in executie, are o putere totala de 1.088 MW.
Pe raul Cerna se afla lacul de acumulare Cerna (baraj din anrocamente, de 110m inaltime) ale
carui ape trec pe sub Muntii Mehedinti spre valea Motrului (lacul Valea Mare), unde s-a
comstruit hidrocentrala Valea Mare. Pe Tismana si Bistrita se afla lacuri hidroenergetice, la 5 km
amonte de Baile Herculane pe Cerna s-a amenajat lacul Prisaca. Toate aceste amenajari fac part
din sistemul hidroenergetic Cerna- Motru - Tismana. Apele Cernei sunt barate si in zona 7
Izvoare , de un baraj din beton in dublu arc, cu o inaltime de 58,8 m ; 13 m latime la baza ; 3,6 m
latime la coronament ; 188 m lungime coronament .Acumularea realizata de baraj se prezinta cu
date astfel : volum total = 14,7 mil.mc ; 12,16 mil.mc volum util, suprafata lacului 86,6 ha ;
suprafata bazinului de receptie 125 kmp . Centrala Herculane destinata sa prelucreze energia
potentiala acumulata in spatele barajului, este de tip semiingropat cu sala masini si camera
comanda la suprafata. Este echipata cu 2 grupuri de 2 respectiv 5 MW cu o productie medie de
energie de 12 GWh.
Principalele baraje din ROMANIA:
Nr. An H L Volum lac Suprafata lac Suprafata
crt.
Numele barajului
PIF Râul [m] [m] [mil.mc] [ha] [kmp]

1 GURA APELOR Raul Mare 168,0 464 210,0 411 235

2 VIDRARU 1965 Arges 166,0 305 465,0 1000 286

IZVORUL
3 1961 Bistrita 127,0 430 1230,0 31000 4025
MUNTELUI

4 POIANA MARULUI Bistra Marului 125,0 425 96,0 273 204

5 SIRIU 1994 Buzau 122,0 570 155,0 420 681

6 VIDRA 1973 Lotru 121,0 350 340,0 1240 167

7 DRAGAN 1987 Dragan 120,0 424 112,0 292 159

8 RAUSOR 1987 Raul Targului 120,0 380 60,0 190 115

CERNA
9 1980 Cerna 110,0 266 124,0 300 222
INCHIDERE

CERNA
10 1979 Cerna 110,0 342 124,0 300 129
PRINCIPAL

11 PALTINU 1971 Doftana 108,0 460 53,7 198 334

12 PECINEAGU 1984 Dambovita 105,0 276 69,0 182 103

13 RASTOLITA Rastolita 105,0 340 43,0 117 112

14 TARNITA 1974 Somesul Cald 97,0 237 74,0 220 491

15 VAJA Bistrita 93,0 270 29,4 96 100

Bistrita
16 COLIBITA 1991 92,0 250 90,0 314 113
Ardealului

17 FANTANELE 1978 Somesul Cald 92,0 400 225,0 826 325

18 OASA 1979 Sebes 91,0 300 136,0 401 187

19 RUNCU 2000 Mara 90,0 325 26,0 85 85

20 POIANA UZULUI 1973 Uz 82,0 500 90,0 334 420

21 TAU 1984 Sebes 78,0 187 21,0 81 401

22 MANECIU 1994 Teleajen 75,0 750 60,0 192 247

23 POIANA RUSCA Paraul Rece 75,0 280 35,0 139 142

24 GURA RAULUI 1980 Cibin 74,0 330 17,5 68 147

25 BALEIA Baleia 67,0 236 1,7 9 10,5

26 CIRESU Basca Mare 63,0 320 191,0 1142 286

27 BRADISOR 1981 Lotru 62,0 225 39,0 130 759

28 CORNEREVA Belareca 62,0 240 13,8 75 125

29 NEGOVANU 1960 Sadu 62,0 157 6,3 32 360

30 LESU 1973 Iad 61,0 180 28,0 143 89

PORTILE DE FIER
31 1971 Dunarea 60,0 1278 2100,0 10441 57725
I

32 GALBENU 1974 Latorita 59,0 170 2,4 17

33 HERCULANE 1986 Cerna 58,0 190 15,8 78

34 CLOCOTIS Bistrita 56,0 155 3,3 72

35 VALEA DE PESTI 1972 Valea de Pesti 56,0 230 5,3 35

36 BOLBOCI 1985 Ialomita 55,0 500 18,0 100

37 PONEASCA Poneasca 52,0 200 8,3 51

38 STRAMTORI 1964 Firiza 52,0 198 16,6 113

39 VALEA SADULUI Jiu 51,0 7350 305,0 1000

40 JIDOAIA 1977 Jidoaia 50,0 152 0,4 4

41 PETRIMANU 1977 Latorita 50,0 190 2,5 21

42 CINCIS 1964 Cerna 48,0 220 43,0 260

43 CUGIR Cugirul Mare 48,0 120 1,0 15

44 MOTRU 1982 Motru 48,0 370 4,8 37

45 ZETEA 1993 Tarnava Mare 48,0 520 44,0 234

46 GOZNA 1953 Barzava 47,0 25 10,1 60

47 SACELE 1975 Tarlung 45,0 709 18,3 148

 48 TURNU 1982 Olt 44,0 841 13,0 154

49 SOMESUL RECE 1977 Somesul Rece 43,0 122 0,8 6

STANCA-
50 1978 Prut 43,0 3000 1290,0 7700
COSTESTI

BALINDRU
51 1978 Lotru 42,0 103 0,7 6
(LOTRU AVAL)

OBREJII DE
52 1986 Sebes 42,0 145 3,5 25
CAPALNA

53 SECU 1963 Barzava 41,0 136 15,1 734

54 FENES 2000 Ampoi 40,0 175 6,5 22

55 FRUMOASA 1986 Frumoasa 38,0 500 10,6 81

56 TILEAGD 1988 Crisul Repede 37,0 14246 52,9 605

57 IGHIS 1978 Ighis 36,0 475 13,4 102

58 SURDUC 1976 Gladna 36,0 130 50,0 532

PORTILE DE FIER
59 1984 Dunarea 35,0 412 600,0 5200 5
II

60 VALCELE 1976 Arges 35,0 5696 54,8 640

61 BACIU 1966 Doamnei 34,0 105 0,7 6

62 DRAGANESTI 1988 Olt 34,0 27656 76,0 1000

63 IONESTI 1978 Olt 34,0 14638 24,9 466

64 MIHAILENI 1998 Crisul Alb 34,0 325 10,3 125

RAMNICU
65 1974 Olt 34,0 2530 19,0 319
VALCEA

66 SOMESUL CALD 1983 Somesul Cald 34,0 131 7,0 78

Principalele hidrocentrale din Romania:

Puteri
Puterea Vol.stocat Perio
Centrala Riul unitare Acumularea
inst. (MW) (mil.mc) p.
(MW)
PORTILE DE FIER I Dunarea 1050,0 6x175 Portile de Fier 2.400,0 19

LOTRU CIUNGET Lotru 510,0 3x170 Vidra 370,0 19

RAUL MARE
Raul Mare 335,0 2x167,5 Gura Apelor 200,0 19
RETEZAT

MARISELU Somes 220,5 3x73,5 Fantanele 220,0 19

VIDRARU Arges 220,0 4x55 Vidraru 465,0 19

PORTILE DE FIER II Dunarea 216,0 8x27 Portile de Fier II 800,0 19

Izvorul
STEJARU Bistrita 210,0 6x35 1.230,0 19
Muntelui
11. Conectarea calculatorului in cadrul unui proces tehnologic
12. Structura calculatorului de proces
13. Arhitecturi de sisteme mono si multicalculator
14. Tipuri de arhitecturi de sisteme cu calculator functie de
interconexiunea cu procesul
 SISTEME SCADA

SCADA (Supervisory Control and Data Acquisition) este tehnologia care oferă
operatorului posibilitate de a primi informaţii de la echipamente situate la distanţă şi de a
transmite un set limitat de instrucţiuni către acestea.
SCADA este un sistem bidirecţional care permite nu numai monitorizarea unei
instalaţii ci şi efectuarea unei acţiuni asupra acesteia.
Sistem deschis dispune de posibilităţi care permit implementarea aplicaţiilor astfel ca:
-să poată fi executate pe sisteme provenind de la mai mulţi furnizori;
-să poată conlucra cu alte aplicaţii realizate pe sisteme deschise (inclusiv la distanţă);
-să prezinte un stil consistent de interacţiune cu utilizatorul.

modem modem

RTU 1 RTU 2
modem

modem radio
consola operator
MTU

modem radio modem radio

RTU 3 RTU 4

Structura unui sistem SCADA

Unităţile RTU
Unităţile RTU realizează o legătură dublă cu MTU: retransmite către acesta
informaţiile culese din instalaţie şi executarea comenzilor primite.

Intrări de la MTU Intrări de la periferice

Comenzi discrete
Instrucţiuni analogice de setare
Pulsuri pentru motoare pas cu pas
Comenzi de răspuns
Semnal unificat 4÷20 mA
R Alarmă binară (0/24V)
Stare instalaţie (0/24 V)
T
Măsurare impulsuri
U Interfeţe seriale RS 232

Intrările unui RTU

 Ieşiri către MTU Ieşiri către periferice
Semnale analogice
Contacte sau comenzi binare 0/24 V
Alarme R
Comenzi analogice 4÷20 mA
Stare instalaţie
T Pulsuri pentru motoare pas cu pas
Semnale totalizatoare
Interfeţe seriale RS 232
Mesaje echipamente U

Ieşirile unui RTU

La/de la MTU

MODEM

INTERFAŢĂ COMUNICAŢIE
MEMORIE
PROGRAM C
MEMORIE
CONFIGURARE P
MEMORIE U
DATE
INSTALAŢIE
INTERFAŢĂ INSTALAŢIE
INTERFEŢE INTERFEŢE
INTRARE IEŞIRE

De la instalaţie La instalaţie

Structura tipică a unui RTU

Tipuri de comenzi realizate de RTU

Pentru conducerea reţelelor electrice există două tipuri de semnale de comandă care
sunt utilizate de către sistemele SCADA:
a. Comenzi în impulsuri, cu durate de 0,5÷3 s, pentru comanda întreruptoarelor,
comutatoarelor de ploturi etc;
b. Comenzi permanente, care sunt menţinute până la o nouă comandă, cu semnificaţie
contrară celei dintâi, de exemplu pentru comanda punerii în funcţie respectiv a scoaterii din
funcţie a automatizărilor.
Cerinţe referitoare la comenzi:
a. Eliminarea riscului confuziei unei comenzi datorită erorilor de transmisie.
b. Eliminarea riscului comenzilor multiple.
c. Eliminarea riscului de emisie intempestivă a unor comenzi.
d. Semnalizarea funcţionării incorecte a lanţului de comandă.
 Comanda binară
Comanda este reprezentată de aducerea la 1 a valorii biţilor corespunzători
echipamentelor respective.
Toţi regiştrii sunt citiţi ciclic, sincron cu semnalul de tact, iar informaţia este transmisă
într-un registru buffer care comandă driverele unor relee aflate pe o placă de ieşire. Releele
asigură comanda elementelor de execuţie (contactoare, bobine, electrovane etc.).

Registru Clock Registru Drivere Relee

04 buffer relee ieşire
Bit 0 32 1 1 Spre
Bit 1 33 1 1 elemente
Bit 2 34 0 de execuţie
0

Citirea ciclică a regiştrilor

Comanda analogică
În acest caz se folosesc mai mulţi biţi pentru transmiterea comenzii: fiecare bit
comandă o sursă de tensiune iar tensiunile de ieşire se însumează. Pentru transmiterea
8
⎛1⎞
comenzii pe 8 biţi, precizia este de ⎜ ⎟ < 0,5% . Dacă este nevoie de o precizie mai bună se
⎝2⎠
folosesc biţii următorului octet.
Dacă este nevoie, se pot folosi convertoare tensiune-curent şi semnalul de ieşire poate
fi transformat în semnal unificat 4÷20 mA. Transmiterea efectivă a comenzii se face prin
intermediul unor plăci de ieşire analogică.

Registru Surse de Amplificator

comenzi Clock Registru tensiune Sumator de putere
analogice buffer
1 5
1
1 2,5
1
0 1,25
0
0
0 0,625 Σ ×1
7,5 V
0 0,312
0
0 0,156
0
0 0,078
0
0 0,039
0

Placă de ieşire analogică

Comanda în impulsuri
De obicei, pentru realizarea acestui tip de comandă se foloseşte un registru de 16
biţi: primul bit arată sensul mişcării (1-incrementare, 0-decrementare) iar restul de 15
biţi reprezintă numărul de paşi care trebuie efectuat.
Biţii registrul nu sunt citiţi simultan ca pentru comenzile anterioare ci serial.
Comanda serială
Din ce în ce mai multe elemente de execuţie acceptă comanda numerică directă, fiind
prevăzute cu interfeţe de comunicaţie serială.
Pentru comanda acestora, RTU este prevăzut cu interfeţe de tip RS 232.
 Monitorizări realizate de RTU
Monitorizare = preluarea anumitor informaţii din sistem prin intermediul unor
interfeţe şi sisteme de achiziţie specializate.

Monitorizarea semnalelor binare

Aceasta presupune urmărirea stării unor contacte auxiliare din proces cu ajutorul unor
interfeţe cu separare galvanică. Astfel determinată, starea contactelor este stocată în regiştrii
de intrare ai RTU, sincronizat cu semnalul de tact
Registru intrări
discrete
+24 V 0
Clock 1
2
Condiţionare semnal: 3
-antivibraţie 5V 4 1
-eliminare fenomene 5
tranzitorii 6
7
Monitorizare semnale binare

Funcţiuni suplimentare:
a. Blocarea automată a transmiterii către nivelul superior în cazul în care intrarea
numerică are un număr prea mare, neplauzibil, de tranziţii în unitatea de timp.
b. Blocarea, la cerere, a preluării datelor referitoare la intrarea respectivă atunci când
urmează să se intervină la echipamentul respectiv pentru reparaţii.
c. Verificarea automată a integrităţii circuitelor de preluare a semnalelor.

Contactelor din sistemele electroenergetice a căror stare este preluată de RTU se pot
împărţi în următoarele categorii:
a. Semnalizări de poziţie monopolare: este cazul citirii poziţiei separatoarelor, cuţitelor
de legare la pământ, stării automatizărilor şi alte echipamente, altele decât întreruptoarele.
Aceste stări sunt preluate de la un singur contact, care copiază starea echipamentului
b. Semnalizări de poziţie bipolare: este cazul preluării poziţiei întreruptoarelor, care se
face prin intermediul a două contacte, unul normal închis şi altul normal deschis.

Semnalizări de poziţie bipolare

Contact A Contact B Semnificaţie
deschis deschis ambiguitate de tip „00”
deschis închis întreruptor anclanşat
închis deschis întreruptor anclanşat
închis închis ambiguitate de tip „11”

c. Semnalizări de alarmă care sunt semnalizări monopolare şi pot fi de două tipuri:

-semnalizări de tipul „apare/dispare” la care sunt semnificative atât momentul
închiderii cât şi momentul deschiderii contactului;
-semnalizări de tipul „funcţionare protecţie” la care este semnificativ numai momentul
apariţiei semnalizării, nu şi momentul dispariţiei acesteia.

Monitorizarea semnalelor analogice

În scopul includerii mărimii respective în sistemul SCADA se realizează
transformarea acestuia sub formă numerică şi apoi încărcarea în regiştrii RTU sincronizat cu
semnalul de tact .
 Clock Registru
buffer
0
Convertor 1
semnal:
-eşantionare 0
-memorare 1
Traductor 5V -eliminare C
4÷20 mA A/N 1
fenomene
tranzitorii 0
-filtru
250 Ω 1
trece-jos
0

Monitorizarea semnalelor analogice

Principalele mărimi analogice care prezintă interes în conducerea de la distanţă a

reţelelor electrice sunt tensiunile, curenţii şi puterile activă şi reactivă. Aceste mărimi electrice
pot fi preluate din proces în două moduri:
-utilizând traductoare externe corespunzătoare, caz în care RTU are intrări analogice
în semnal unificat;
-preluare directă prin interfeţe corespunzătoare a tensiunilor şi curenţilor.
A doua soluţie este net superioară atât din punct de vedere tehnic cât şi economic,
motiv pentru care este preferată în sistemele SCADA moderne.
Mărime
analogică

Filtrare Eşantionare
Adaptare hardware Multiplexare memorare

1 N
0110 ∑[ ]
N i =1
Conversie Filtrare Calcul Mărime
A/N software valoare numerică

Schema de principiu a unui lanţ de măsurare

Monitorizarea semnalelor sub formă de impulsuri

Semnalele sub formă de impulsuri se obţin, în general, la ieşirea contoarelor, fiecare
impuls reprezentând o cantitate fixă a mărimii măsurate

Contor
+24 V

Condiţionare semnal: Contor

-antivibraţie acumulator
-eliminare fenomene
tranzitorii Registru 16 biţi

Monitorizare semnale sub formă de impulsuri

 Monitorizarea semnalelor numerice
Echipamentele care au ieşiri numerice (traductoare complexe, analizoare etc.) pot fi
conectate direct la RTU prin intermediul interfeţelor standardizate RS 232. RTU se comportă
ca un echipament master şi solicită echipamentului periferic un răspuns. Acesta transmite un
mesaj serial cu un format bine definit care este memorat de RTU şi retransmis către MTU la
solicitarea acestuia.

Unităţi MTU
Funcţiile unei unităţi MTU sunt următoarele: elaborarea comenzilor, centralizarea
datelor, memorarea informaţiilor, comunicarea cu alte sisteme, interfaţa cu operatorul.
Pentru a realiza funcţiile specificate, unitatea MTU trebuie ca procesorul acesteia să
cunoască foarte detaliat toţi senzorii şi elementele de execuţie conectaţi la sistem. Descrierea
sistemului se face sub formă ierarhică. Descrierea procesului pentru MTU se numeşte
configurare şi constă în completarea unor tabele de căutare pe care acesta le poate utiliza ori
de câte ori are nevoie să actualizeze configuraţia procesului. Configurarea este similară cu
configurarea unui calculator personal, după această operaţie MTU fiind capabil să utilizeze
protocoalele corecte pentru fiecare caz.
Pentru configurarea legăturilor radio trebuie specificate mai mulţi parametri: trebuie
specificate numărul de RTU care intră în componenţa sistemului, identificarea acestora şi
echipamentele periferice conectate la fiecare dintre ele.
Aşa cum RTU trebuie să memoreze anumite date critice şi să le stocheze până la
prima cerere de transmitere a MTU, acesta trebuie să fie, la rândul său, capabil să memoreze
pentru intervale mari de timp anumite date importante.
Legăturile dintre MTU şi calculatoarele de nivel superior pot fi întrerupte accidental
sau, din cauza unor defecţiuni, acestea pot fi în imposibilitate să preia datele o perioadă.
Capacitatea de memorare se dimensionează în funcţie de timpul maxim estimat pentru
eliminarea acestor defecţiuni.
În afară de aceste date care trebuie memorate pe durate relativ mici, există date
importante care trebuie memorate pe durate mai mari: regimuri deosebite de funcţionare care,
la cererea operatorului, sunt memorate în istoricul funcţionării sau date care sunt necesare
pentru a se putea face o reprezentare a evoluţiei sistemului pe durate mari (luni, ani)
Prin integrarea MTU în sisteme rapide de calculatoare, aceste date sunt transmise şi
memorate în baze centrale de date, memoria MTU rămânând disponibilă pentru informaţii
vitale ale sistemului.

Interfaţa operator
Interfaţa operator = legătura dintre sistemul SCADA şi operator. Aceasta trebuie să
faciliteze decizii corecte şi rapide ale operatorului, atât funcţional cât şi din punct de vedere al
întreţinerii sistemului.
În cadrul sistemului există mai multe niveluri de securitate, organizate ierarhic.
Alarmarea: prevenirea operatorului asupra depăşirii unor parametri esenţiali ai
procesului urmărit. Pentru procesele complexe semnalele de alarmă sunt organizate pe
niveluri de priorităţi. Alarmele sunt organizate ierarhic: de câte ori un defect produce
activarea mai multor alarme, acesta este semnalizat operatorului printr-una singură.
În cazul în care pentru efectuarea unei manevre complexe este necesar să fie efectuate,
într-o ordine precisă, mai multe operaţii, operatorul trebuie să fie degrevat de comanda
efectuării fiecăreia dintre acestea. Sistemul va asigura evidenţierea reacţiei la aceste manevre
prin transmiterea spre operator a stării procesului sau efectului manevrei.
Comenzile de importanţă deosebită vor trebui reconfirmate de către operator.
O altă funcţie a interfeţei operator este prezentarea, sub formă uşor interpretabilă, a
unor date din istoria funcţionării instalaţiei.
 Particularităţile sistemelor SCADA utilizate în sisteme electroenergetice
Funcţii:
a. Achiziţia şi transferul de date
Funcţia este utilizată pentru a asigura interfaţa sistemului informatic destinat
conducerii operativa a instalaţiilor cu echipamentele de achiziţie de date şi alte sisteme
informatice externe. În cadrul acestei funcţii se realizează:
-culegerea şi transmiterea informaţiilor din instalaţii;
-recepţia informaţiilor şi schimbul de date cu alte trepte de conducere operativă sau
alte sisteme informatice;
-controlul plauzibilităţii şi validarea datelor achiziţionate.
b. Înregistrarea secvenţială a evenimentelor
O serie de echipamente din instalaţiile energetice pot fi selectate pentru înregistrarea
secvenţială: orice modificare a stării acestora, considerată ca eveniment, va fi înregistrată.
Datele provenind din această înregistrare sunt tratate separat de cele referitoare la
schimbările normale de stare, ele nefăcând parte din procesul de tratare a alarmelor, ci sunt
stocate şi raportate separat.
c. Prelucrarea datelor
Această funcţie include următoarele acţiuni:
-prelucrarea de date analogice: realizează convertirea acestora în unităţi tehnice şi
verificarea încadrării lor între limitele prestabilite;
-prelucrarea datelor referitoare la stări: punerea în evidenţă a schimbării stărilor
anumitor echipamente (întreruptoare, comutatoare);
-prelucrarea de date de tip acumulare (energii): convertirea numărului de impulsuri
provenite de la contoare în unităţi de energie;
-calcule în timp real: sumări, medii, maxime şi minime pe anumite intervale de timp,
bilanţuri energetice (inclusiv puterile absorbite de consumatori şi verificarea încadrării
acestora în valorile contractate); se poate face şi verificarea topologică a informaţiilor.
d. Revista post-factum
La intervale de timp bine precizate se citesc şi se stochează mărimile din anumite
puncte selectate de operator sau a întregii baze de date într-un fişier care conţine un număr
limitat de asemenea înregistrări. La preluarea unei noi citiri, cea mai veche din fişier se
pierde. În cazul producerii unui eveniment prestabilit (acţionare protecţii, deschidere
întreruptor etc.) sau la cerere ştergerea ultimei informaţii este anulată; la fişierul existent se
mai adaugă un număr precizat de înregistrări după momentul respectiv. Acest set de date se
stochează în memorie şi se numeşte “set de revistă”. Ele conţin informaţiile referitoare la
funcţionarea sistemului condus pe intervale de timp care încep înainte şi se termină după
producerea evenimentului respectiv.
e. Înregistrare instantanee de date
La cererea operatorului sau la producerea unor tipuri de evenimente preselectat, baza
de date este stocată pe disc pentru a fi folosită în diferite scopuri.
f. Istoricul funcţionării
Prin această funcţie se realizează actualizarea şi completarea bazelor de date. Pentru
crearea, întreţinerea şi accesul în sistemul de informaţii istorice se utilizează, în mod normal,
un sistem de gestiune a bazelor de date accesibil comercial, cum ar fi ORACLE.
g. Telecomanda, telereglaj în instalaţii
Prin intermediul sistemului operatorul poate telecomanda echipamentele din instalaţie:
întreruptoare (închis/deschis), separatoare acţionate cu mecanism de acţionare
(închis/deschis), baterii de condensatoare (conectat/deconectat), poziţie comutator de ploturi
la transformatoare (creşte/scade), valori de consemn, reglaj bobine de stingere.
 h. Marcarea
“Marcarea” unui echipament este semnalizarea vizuală asupra acestuia pe o schemă
reprezentată pe display care arată că este interzisă comanda acestui echipament sau că trebuie
realizată cu atenţie. Este posibil să se execute marcarea unui echipament până la patru
niveluri:
-interzisă comanda;
-interzisă comanda de închidere;
-interzisă comanda de deschidere;
-comada permisă, dar se recomandă atenţie.
i. Interfaţa cu utilizatorul
Pentru realizare interfeţei cu utilizatorul se pot utiliza:
1. Console display cu grafică completă, care poate avea următoarele echipamente:
-consola operator (2-3 monitoare);
-consola de programare-planificare (1 monitor);
-consola programator (1-2 monitoare);
-consola pentru baza de date (1 monitor);
-consola pentru întreţinerea reprezentărilor grafice (1 monitor);
-consola pentru management (1 monitor).
2. Echipamente de imprimare
3. Copiatoare video.
j. Prelucrarea şi gestiunea alarmelor
Alarmele detectate de sistemul SCADA sunt prelucrate astfel încât condiţiile de
alarmă importante să fie transmise într-o manieră clară şi concisă numai la consolele care au
nevoie de aceste informaţii.
k. Afişarea pe panou sinoptic: Această funcţie este opţională.
l. Prelucrarea parolelor
Această funcţie asigură gestionarea accesului utilizatorilor potenţiali în sistemele
informatice pe care sunt implementate sistemele SCADA, sau la anumite funcţii ale acestora.
m. Supravegherea stării sistemului informatic
Funcţia asigură supravegherea stării de funcţionare a sistemului informatic, ca şi a
diferitelor componente ale acestuia. Toate stările anormale în funcţionare, ca şi diagnosticarea
defectelor, vor fi semnalizate operatorului şi administratorului de reţea.

Sisteme SCADA pentru conducerea staţiilor electrice

Un sistem de protecţie, control şi monitorizare a staţiilor electrice se înaltă tensiune este

sistemul Panorama Station Automation al firmei ABB. Acest sistem se compune din trei subsisteme
distincte:
-Subsistemul de comandă-control al staţiei (SCS)
-Subsistemul de monitorizare a staţiei (SMS)
-Subsistemul de măsurare a energiei (Meetering System)
Funcţionarea acestor trei subsisteme este strâns legată de un ansamblu de terminale ce
realizează funcţiile de protecţie, control şi monitorizare la nivel de celulă.
Sistemul de comandă-control al staţie are ormătoarele funcţii principale:
-Comanda aparatajului primar de către operatorul din staţie sau direct de către dispecer. Ca
rezervă la comanda prin sistem este prevăzută posibilitatea comenzii echipamentelor de la cabina de
relee.
-Informarea operatorului cu privire la funcţionarea echipamentelor primare şi secundare din
staţie.
-Monitorizarea şi înregistrarea parametrilor care definesc funcţionarea staţiei în orice moment.
 El este situat în camera de comandă a staţiei şi reprezintă punctul de lucru al operatorului din
camera de comandă; El poate fi accesat de către dispecer (DET sau DEN) prin intermediul
echipamentelor de transmisie de date.
Transmiterea comenzilor către aparatajul primar se realizează, după verificarea blocajelor de
celulă sau staţie şi condiţiilor de sincronizare, se face prin intermediul terminalelor de comandă
(REC 561) amplasate câte unul la fiecare celulă. Pentru a se evita ca ieşirea din funcţiune a REC-ului
unei celule să afecteze blocajele la nivelul staţiei, s-a convenit ca o celulă al cărei REC este scos din
funcţie (dintr-un motiv oarecare) să nu mai fie luată in considerare de către celelalte REC-uri la
evaluarea blocajelor generale ale staţiei. Aceasta impune ca operatorul să evalueze el însuşi dacă sunt
verificate condiţiile de blocaj referitoare la celula sau celulele al căror REC este scos din funcţie, prin
verificare pe teren a poziţiei aparatajului aferent acestor celule. Această situaţie este amintită
permanent operatorului printr-un mesaj.
Verificarea blocajelor la nivelul staţiei este realizată independent de funcţionarea sistemului
central prin comunicaţia între toate REC-urile staţiei.
Sistemul de comandă-control al staţiei conţine următoarele componente:
a. Aplicaţia MicroSCADA se constituie ca interfaţă om-maşină între operator şi procesul
condus (echipamentele primare şi secundare ale staţiei). MicroSCADA este un soft specializat realizat
de firma ABB pentru conducerea staţiilor electrice.
b. Un calculator personal pentru comanda la nivel de staţie, situat în camera de comandă.
Acesta reprezintă controlerul sistemului şi constituie suportul hard pe care rulează aplicaţia
MicroSCADA. Totodată el reprezintă consola operator a sistemului.
c. Un calculator personal utilizat pentru comunicaţia cu dispecerul. Prin intermediul acestuia
dispecerul poate exercita controlul direct asupra echipamentelor staţiei. El reprezintă suportul hard pe
care rulează aplicaţia MicroSCDA a DET.
d. Terminalele de celulă, care realizează următoarele funcţii:
-comanda efectivă a aparatajului primar;
-urmărirea funcţionării echipamentelor primare şi secundare;
-protecţiile şi automatizările celulei.
La nivelul unei celule sunt instalate un terminal de comandă şi control, un terminal de
protecţie şi trei terminale pentru achiziţia de date şi echipamentele de comunicaţie.
e. Dispozitivul de supraveghere internă a SCS care verifică funcţionarea tuturor
echipamentelor aferente sistemului de comandă-control.
Comanda locală de la cabina de relee asigură numai comanda şi monitorizarea aparatajului
primar, fără posibilitatea obţinerii unor informaţii suplimentare privind funcţionarea echipamentelor
secundare sau valoarea parametrilor staţiei. Elaborarea unei comenzi se realizează prin intermediul
butoanelor de comandă amplasate pe panoul de comandă al celulei respective. Comanda locală este
independentă de starea sistemului central, fiind operaţională chiar în cazul opririi acestuia sau a
aplicaţiei MicroSCADA.
Comunicaţia dintre terminalele de celulă şi calculatoare este realizată pe magistrala de tip
LON, organizată pe principiul multi-master, care permite realizarea unei viteze ridicate de transfer
de date (1,25 MB/s) şi foloseşte ca mediu fizic de transmitere fibra optică.
Reţeaua este folosită atât pentru comunicaţia între terminalele de celulă şi calculatoare cât şi
pentru comunicaţia între diferitele terminale de celulă (pentru interblocajele staţiei).
Sistemul de monitorizare
Acest sistem are următoarele funcţii:
-setarea parametrilor şi configurarea terminalelor de la celule;
-evaluarea semnalelor de defect de la terminale.
care sunt îndeplinite utilizând următoarele componente:
a. trei pachete de programe:
-programul SMS care realizează setare parametrilor;
-programul CAP 531 prin care se configurează terminalele;
-programul Reval prin care se evaluează semnalizările de defect furnizate de terminale.
b. Un PC (SMS Computer) pe care sunt implementate cele trei programe.
 c. Terminalele de celulă, ca parte componentă şi a SMS
Comunicaţia între echipamentele din cadrul sistemului de monitorizare se face printr-o reţea
separată, de tip SPA, caracterizată de o viteză de transfer mai mică. Spre deosebire de magistrala
LON, întreruperea comunicaţiei pe magistrala SPA nu este semnalizată de MicroSCADA deoarece nu
reprezintă un pericol imediat pentru sistemul de conducere-control.

Terminale
Terminalul REC 561 este unitatea de bază a sistemului de conducere a staţiilor Panorama
Station Automation.
Privite ca parte integrantă a SCS aceste terminale constituie legătura dintre sistemul central şi
procesul controlat. Privite ca parte componentă a SMS ele realizează înregistrarea defectelor apărute în
reţea, care sunt apoi evaluate de inginerul de sistem cu programul Reval.
Terminalul REC 561 poate realiza toate funcţiile de comandă, control, măsură şi protecţie
dintr-o celulă, cum ar fi:
-comandă aparataj de comutaţie (întreruptor, separatoare, CLP)
-blocaje aparataj primar;
-funcţia de rezervare a unui echipament aflat sub comandă (un singur echipament din întreaga
staţie se poate afla sub comandă la un moment dat);
-verificare condiţii de sincronizare sau lipsă tensiune la conectarea unui întreruptor;
-măsurare valori curent, tensiune, putere activă, putere reactivă, putere reactivă, frecvenţă;
-achiziţii date şi înregistrare;
-înregistrare defecte;
-monitorizare funcţionare protecţii numerice.
În afara acestor funcţii, el mai îndeplineşte anumite funcţii specifice în cadrul sistemului:
-comunicaţie serială pentru SCS;
-comunicaţie serială pentru SMS;
-monitorizare funcţionare servicii proprii;
-monitorizare funcţionare echipamente telecomunicaţii.
Terminalele de protecţie REL 511, REL 531, REL 521 constituie protecţia de bază a celulelor
de linie şi de cuple (REL 511 şi REL 531), ca şi a bobinelor de compensare (REL 521).
Protecţiile REL 511 şi REL 531 îndeplinesc următoarele funcţii:
-protecţie de distanţă;
-protecţie homopolară direcţională;
-protecţie maximală de curent;
-protecţie împotriva funcţionării în regim asincron;
-blocarea protecţiei de distanţa la dispariţia unei tensiuni;
-măsurare valori tensiune, curent, putere activă şi reactivă;
-locator de defecte;
-RAR.
La rândul său terminalul REL 521 îndeplineşte toate funcţiile pentru protecţia bobinelor de
compensare:
-protecţie diferenţială;
-protecţie homopolară de curent;
-protecţie maximală de curent;
-înregistrator de defecte.
În afara acestor terminale ABB pot fi integrate sistemului alte protecţii numerice. În general,
aceste protecţii nu pot fi conectate la magistralele LON sau SPA, deci ele nu fac efectiv parte din SCS
sau SMS. Informaţii de la aceste protecţii sunt transmise sistemului prin REC-urile din celule
utilizând intrări binare pentru informaţiile cele mai importante. Toate aceste informaţii se
concretizează în evenimente sau alarme MicroSCADA.

Sistemul MicoSCADA
Pentru înţelegerea particularităţilor sistemului MicroSCADA trebuie avute în vedere aspecte
referitoare la mecanismul de autorizare, nivelurile de comandă, elementele grafice şi dialogurile
posibile între operator şi sistem.
Mecanismul de autorizare este instrumentul prin care se realizează accesul diferenţiat al
operatorilor în aplicaţie. În funcţie de nivelul de autorizare, fiecărui operator îi este permis un pachet
bine definit de operaţii în aplicaţie. Acest mecanism a fost creat pentru a preveni accesul unor
persoane neautorizate în aplicaţie.
Accesul fiecărui operator este definit în funcţie de apartenenţa lor la două grupuri de
autorizare: GENERAL şi OPERATOR.
Grupul GENERAL este format din persoane ce sunt autorizate să aibă acces la funcţii cu
caracter general: blocare semnale, confirmare alarme, inginerie, adăugare sau eliminare operatori.
Grupul OPERATOR este format din persoane care sunt autorizate să aibă acces la comenzi
care privesc operarea aparatajului primar: comenzi conectare sau deconectare, şuntare interblocaje,
şuntare control sincronism, introducere manuală a poziţiei echipamentului etc.
Ierarhizarea în cadrul fiecăruia din aceste grupuri se face prin definirea unor niveluri de
autorizare, de la 0 la 5 pentru grupul GENERAL şi de la 0 la 2 pentru grupul OPERATOR.
În funcţie de nivelul său de autorizare, un utilizator are sau nu acces la o funcţie
MicroSCADA.
Blocarea accesului utilizatorului la o funcţie se face prin alocarea nivelului 0 de autorizare.
Prezentarea principalelor funcţii specifice ale aplicaţiei care au nevoie de un grad de autorizare
mai mare de 0 şi precizarea grupei şi nivelului de autorizare asociat este prezentată în tabelul următor

Nr. Funcţia MicroSCADA Grupul de autorizare

GENERAL OPERATOR
1. Control global staţie - 2
2. Opţiuni / setări 5 -
3. Opţiuni / utilizatori 5 -
4. Opţiuni / înregistratoare 1 -
5. Inginerie 2 -
6. Confirmare alarme 1 -
7. Filtre alarme 1 -
8. Setări liste alarme 5 -
9. Filtre evenimente 1 -
10. Setări liste evenimente 5 -
11. Înregistrări 1 -
12. Rapoarte măsură 1 -
13. Nivel comandă celulă 1 -
14. Blocare semnale celulă 1 -
15. Blocare proces celulă 2 -
16. Comandă aparataj - 1
17. Comandă cu şuntare blocaje 1 2
18. Comandă cu şuntare sincronism 1 2
19. Blocare semnale aparataj 2 -
20. Blocare proces aparataj 1 2
21. Introducere manuală poziţie aparataj 1 2
22. Blocare semnale măsură 1 -
23. Editare limite măsură 1 -
24. Listă blocaje 1 -
25. Sfârşit de sesiune 5 -

Nivelul de comandă MicroSCADA desemnează locul de unde poate fi realizată comanda unui
echipament primar de comutaţie (întreruptor, separator sau CLP). În ordinea de prioritate există
următoarele patru nivele de comandă:
-Dispecer
-Staţie (camera de comandă)
-Cabina de relee
-Local
Prin prioritate se înţelege capacitatea unui nivel de a lua comanda altui nivel. Nivelul Local
este nivelul cu prioritatea cea mai mare.
O remarcă specială trebuie făcută în ceea ce priveşte nivelul “Dispecer”: acesta se transmite de
la nivelul staţie către dispecer (deci el de “dă” de la staţie la dispecer şi u se “ia” de dispecer de la
staţie). În acelaşi timp trebuie precizat că la nivel “Dispecer” se transmite comanda la nivel global (de
staţie sau de celulă) şi nu la nivel individual (de întreruptor, separator sau CLP).
Elementele grafice generale ale unei aplicaţii MicroSCADA cuprinde elementele generale,
care apar în toate ecranele aplicaţiei respective. Aceste elemente generale sunt: bara activă, bara meniu
hederul, bara alarme.
Bara activă nu aparţine efectiv aplicaţiei, fiind specifică aplicaţiilor Windows. Ea conţine
numele aplicaţiei şi numărul monitorului.
Bara meniu conţine meniul standard care permite navigarea în întreaga aplicaţie. În afara
capitolelor de comenzi, bara meniu poate conţine un număr de butoane de comandă cu sarcini
specifice, care trebuie să poată fi executate într-un punct oarecare al aplicaţiei (de exemplu listă
alarme, anulare semnalizare acustică).
Header-ul este linia de afişaj situată imediat sub bara meniu şi este o prezentare particulară
fiecărui ecran al aplicaţiei. O zonă specifică este semnalizare alarme: la apariţia unei alarme din proces
operatorul este anunţat printr-un semnal, indiferent de ecranul în care se găseşte.
Bara alarme are un rol de avertizare, similar într-o oarecare măsură cu indicatorul optic de
semnalizare din header. Bara de alarme este situată imediat sub header, cu excepţia ecranelor ce
monitorizează mărimile aplicaţiei, şi conţine un text în care este explicitată alarma şi un buton de
confirmare a alarmei. Atunci când, al un moment dat, sunt active mai multe alarme, numai explicarea
ultimei va fi afişat. În această situaţie poate fi obţinută o listă de alarme care conţine toate alarmele
neconfirmate la momentul respectiv.
Dialogurile dintre operator şi sistem se realizează prin intermediul unor elemente grafice
specifice: butoane (cu două poziţii, radio, butoane reprezentări complexe), liste derulante, câmpuri de
date, selector grupă reglaje, indicator poziţie (RAR, teleprotecţie), indicator stare etc.