

DESPRE

 LIBRĂRIE ONLINE

 REVISTA VOX AUTHORS

 CITEȘTE GRATIS!

 PENTRU SCRIITORI

 CAUTĂ

Texte de GHEORGHE URZICĂ

BIBLIOCARTI24 noiembrie 2019
Vă invităm să lecturați două povestiri – semnate de Gheorghe Urzică – extrase din cel
de-al treilea volum al antologiei de texte contemporane Ad Infinitum.

Oglinda, unguentul şi stiloul

Am în faţă pe noptieră, oglinda rămasă de la soţie, orientată în aşa fel încât la ridicarea din
pat să-mi provoace o reacţie la intemperiile vremii şi vremurilor în care mă străduiesc să-mi
continui trăirea și afară, dincolo de chepengul voalat al ferestrei mansardei.
Deschid noptiera şi dau de cutia cu unguent, nu înainte ca proiecţia mea din oglindă să
tragă cu ochiul dincolo de cutie să mai descopere un stilou înăuntru.
De ceva timp am în casă acest unguent preparat de mine pentru protecţia pielii obrazului şi
a mâinilor de noroiul îmbâcsit de motorină, de uleiul sau rugina de sub camioane, pe când
lucram ca mecanic auto.
De când nu mai lucrez am un obraz în aparenţă întinerit, dar văd că proiecţia mea din
oglindă are destule riduri şi şanţuri apărute şi hiperbolizate de lipsa alifiei cu care se
obișnuise epiderma. Acum, dacă din instinct am băgat degetele în pasta aproape întărită,
este că în sinea mea aş vrea să fiu din nou la lucru, dar poate mai degrabă mă amăgesc,
să păcălesc un suflet pustiit, o minte debusolată şi incapabilă să mai găsească soluţii de
ieşire din criză. Am luat puţină pastă cu două degete, nu cu trei ca altădată când o făceam
în grabă, să o întind apoi cu podul palmei, însă acum doar vârful celor două degete
alunecau pe obrazul uscat şi ridat în căutarea a ceva ce mintea nu mai ştia, dar poate ştiau
ele, degetele, în atingere, că trebuie să oprească transmiterea mai departe prin nervuri şi
sinapse la centru, ci să le păstreze pentru sine. Degetele trăiau prin ele însele, încercau pe
cont propriu o simbioză cu trăirea întregului corp, excluzând judecata şi ordinul minţii
centrale.
Ele nu mai erau aspre şi înnegrite de ulei ars de motor, iar epiderma moale şi unghiile
normal colorate mi se păreau atipice pentru mine. Alifia îndepărta patina timpului şi uzura
zilei, însă eu ştiu că oblojesc sufletul, un rol discret şi bine pus la punct de structurile psihice
apărute în lipsa obiectului muncii.
Las degetele să lucreze singure. În oglindă încape numai capul, mă aplec şi văd parţial
obrazul, gura sau ochii, celulele epidermice şi părul aspru, ori rizurile pupilei oculare. Le-am
luat pe rând şi parcă nu le simt că ar mai fi ale mele, însă dacă mă îndrept de coloană, mă
îndepărtez puţin de noptieră cu oglinda şi stau cu spinarea dreaptă de parcă ar fi o trimitere
simbolică la demnitatea şi identitatea mea mereu pusă la încercare, atunci mă zăresc, mă
descopăr dincolo de ea într-un halou cu o anumită lumină ce îmi pune în valoare propria
personalitate.
Unguentul pregătește starea fizică de intrare în simbioză cu starea psihică deja sărită pe o
octavă superioară.
Nu degeaba se mai zice uneori despre cineva că este sărit de pe fix. Starea psihică a
zburat şi s-a instalat pe gard ca un cocoș mexican ieşit din agonia unei bătăi crunte, ciufulit
şi răguşit după prea multe încercări de salvare, ca o parabolă, cu tendinţa de a-şi lua zborul
spre alte tărâmuri şi, ingrată, lasă starea fizică să-şi rupă singură rădăcinile de trecut.
Degetele îmi netezesc obrazul, pregătesc o mască de zi, o nouă identitate cu care să mă
contopesc şi să ies din casă în intemperiile vremii. Mai au misiunea de a lua stiloul
descoperit de ochiul oglinzii, stilou pe care îl folosesc în zile de sărbătoare și mă erijez în
prozator de duminică, să caut alte cărări şi alte chipuri de oameni cu care să mă asemăn,
ori să fiu diferit pentru a face o analiză, să compar şi să văd unde am greşit eu şi cum
greşesc alţii şi dacă au soluţii rezonabil unanime, ori personale cu păstrarea esenţei umane.
Cele trei degete ţin stiloul şi scrierea pe hârtie a cuvintelor curge dintr-o poveste zămislită
instantaneu în centrul de sinapse, dar povestea este completată de fiecare organ în parte
cu fragmente, pentru că fiecare are programul lui de viaţă conectat la mintea centrală.
Fiecare organ, inimă, plămân, cu sânge şi plasmă, îşi pune la lucru celulele pentru a spune
povestea. Se aude un cor de voci în capul meu şi trebuie să fac ordine. Dar de unde ştiu eu
ce ordine să fac într-un aşa zbucium când fiecare celulă participă vocal în forul meu
interior? Fiecare părticică din mine îşi revendică dreptul la comunicare, ascultare şi
repunere în discuţie a unui nou plan de viață pentru remodelare.
Dacă unguentul întins pe obrazul meu are efect atât fizic cât şi psihic, scrisul unei povești
pe care mi-o dictează propria fiinţă este o cale reală spre mine însumi, cum este alifia ce se
lipește de epidermă, ori este una virtuală, cu rolul de a-mi reconsidera personalitatea reală
printr-o reparaţie, ori construcţie din temelii a propriei mele fiinţe pe care am neglijat-o din
neştiinţă, ori din prea mare prosteală, ori de fidelitatea faţă de munca aleasă pentru a avea
din ce trăi fizic pe o anumită perioadă de timp când se considera că este demn doar să ai
ce mânca şi îmbrăca. Doar pentru trup. Se zicea că muncitorii nu gândesc, ei muncesc.
Poate unii. Dar văd că celulele care au fost puse la borcan în cămara cu murături, la tăcere
pentru iarna raţiunii, acum îşi cer în cor dreptul la gândire.
O explozie atomică, până şi mintea adormită s-a trezit de lava gândului topit în tot
organismul. Poate că scrierea unei poveşti să fie robinetul de scurgere, ba chiar rampa de
evacuare a acestei lave incendiare, care să mă vindece de prea plin, ori, în caz suprem, să
mă transpună în ceea ce trebuie sa fiu de-acum înainte.
Vin alte gânduri şi mintea se mişcă precum un fluid ce intră şi iese dintr-un vas comunicant
sub presiune. Să devin alt om? Oglinda a apărut de înţeles pe noptiera mea, pusă într-o
poziţie să-mi văd faţa numai în momentul când mă ridic de la orizontală şi stau cu spatele
drept. A folosit-o soţia? Ochiul metafizic al oglinzii este în măsură să analizeze şi să aleagă
între unguent şi stilou. Să înțeleg că se așază din nou la lucru, nu la întinsul alifiei pe obraz
şi gât, ci la punerea în pagină a pastei narative, sonorizată de corul fiinţei mele.
O rezolvare există şi în scris, pentru că eu, autorul, încerc să construiesc sau să repar
obiectul imperfect al copilăriei şi adolescenţei mele, ori chiar al maturităţii ratate, să
construiesc în compensație un nou model de viaţă.
Deşi multe – chiar aproape toate informaţiile băgate în proză vin de pe margine – ce nu au
legătură cu mine direct, le consider importante şi le îmbrac cu gânduri, scenarii create şi
regizate în minte.
Este o iluzie să-mi pot împlini menirea, intrându-mi în rol, precum fac actorii care şi-au luat
viaţa în mâini şi au modelat-o precum olarul – lutul. Actorul se transpune, îşi sublimă în rol
traumele şi provocarea înălţării, dar prozatorul poate face el asta? În acest mod pot pune
măcar ordine în lipsurile sau surplusul de afectivitate, care au venit la timpul nepotrivit, ori
vindecarea unor traume trecute cu vederea? Măcar artistul are o şansă.
Relaţia mea cu cel din oglindă este de analiză şi nu voi sări din faţa lui la prima spaimă. Într-
o speranţă trecută de la veşted la curcubeu aştept să ne luăm de mână şi să o pornim pe
jos, pe lângă linia ferată, să dăm de o staţie mare, ori să tăiem câmpia cu orizontul
reverberat, să ne făurim un alt spaţiu şi alt pas al timpului.
Că mi-am pus mari speranţe în mine este adevărat, dar nu am cerut eu să-mi promit. Au
făcut-o alții și posibil să fi știut despre ce vorbesc. A fost greu după aceea să spun că nu
mai pot trece podul către mine însumi. Pentru că îl trec deja.

Paiul și cuțitul

—Iepuraşii mei, tată, au lăbuţele pline de sânge ca vecinul Meteleagă. S-au bătut ca chiorii.
—Fraţii Meteleagă sau iepurii? întrebă absent tatăl copilului, care era preocupat de selecţia
cucoşului pentru găinile sale.
Se trezi copleşit de atâtea afirmaţii spuse de un copil de patru ani. Se îndreptă către şura
iepurilor pentru a-i acorda atenţia fiului frământat de realitatea adulţilor, constrâns să o
înţeleagă după puterile lui.
Pe padoc, iepurii stăteau întinşi pe burtă, sătui după ce mâncaseră sfecla roșie.
—L-ai văzut tu? întrebă speriat tatăl, care se temu să nu fi fost de faţă în timpul
fulgerătoarei crime din vecini.
—Hei, tată, vorbesc oamenii.
—De când vorbeşti tu cu oamenii mari? Pe uliţă din cei de seama ta nu sunt?
—Vorbesc ca ei, nu cu ei. Toţi copiii fac aşa.
—Şi-au dat lăbuţele cu ojă roşie, le-au întins la uscat, spuse prosteşte tatăl, încercând să-şi
îndepărteze copilul de la discuţia despre tragedia din vecini.
Se întoarse la banca din umbra şurii şi reluă urmărirea comportamentului celor doi cocoşi
din ogradă. Se gândea să-l lase la găini pe cucoşul porumbac, de talie mijlocie, pe care-l
îndrăgise de când era pui. Era deosebit, de chema şi ţinea în jurul lui toate puicile și găinile.
Întotdeauna le recompensa cu câte ceva găsit prin iarba de lângă gard ori pietrişul din
mijlocul ogrăzii. Pe puici le drăgălăşea, dar nu-l văzuse încă să le calce.
Al doilea cucoş era alb, de talie mare, umbla teleleu prin curte şi bătea orice orătanie fără
motiv, le lua mâncarea, iar pe găini ori puici le trântea la pământ pentru a le călca, de parcă
ar fi în ring la lupte de cocoşi. Când îl vedea pe porumbac cu găinile şi puicile adunate,
preocupate de atenția lui, se repezea cu ghearele înainte şi cu aripile desfăcute asupra
rivalului. Ţinta se ferea printr-o piruetă scurtă, dar tot lua o lovitură de cioc; agresorul se
ducea înainte de-a rostogolul, neputându-se opri şi se lovea mereu de ceva.
—A călcat o găină! A călcaaat… se exterioriza bucuros de nebun ca un crainic sportiv.
—Ce e tată?
—Avem cucoş la găini şi…
—Şi pe care-l tai ? îi luă copilul vorba din gură.
Cucoşul alb văzu că porumbacul întârzie să se scuture de pe găină, îşi desfăcu aripile şi
porni în iureş de-abia călcând pământul asemeni gâştelor ce-şi luau zborul. Dar porumbacul
se feri printr-o rotire, clipă în care îi dădu o lovitură în cap, lângă ureche.
Agresorul îşi strânse aripile cu care măturase câţiva metri pietrişul ogrăzii, se întoarse
înverşunat să-l pedepsească pe îndrăzneţul care opusese rezistenţă, ba chiar ripostase
uluitor de precis. Se avântă iară, însă ţinta se feri şi lovi cu ciocul în partea cealaltă a
capului.
Scoase un sunet strident şi disperat de pasăre de pradă învinsă sau prinsă în capcană.
Primise două lovituri cât să înţeleagă de-acum că porumbacul este şeful pe ograda cu găini.
L-a mai ciocănit de câteva ori pe cel mare, detaşat, amical, de parcă spunea ca oamenii:
hai, mă, lasă-mă, du-te-ncolo, nu vezi că te-am bătut şi eşti terminat, ce mai vrei?
Însă nu părea că renunţă aşa uşor şi doreşte să recupereze autoritatea pierdută din ogradă.
Se apropie de porumbac, înfoindu-se, gata pentru confruntare directă.
—Uită-te la el! Acum vrea să lupte cinstit! Gândea omul de pe bancă.
Luă şi celălalt o poziţie de confruntare, privindu-l de jos în sus fiindcă era mai mic de
statură. Se uită la capul celuilalt studiindu-i bănuţii groşi şi roşii, creasta mare şi bleagă,
ochii ca nişte mărgele cenuşii, apoi la picioare şi iar la cap de parcă i-ar măsura înălţimea.
Descoperi un pai între ei, ce marca întâmplător teritoriul fiecăruia, se uită la el cu clipeala
ochilor în bătaia soarelui şi îl luă de jos cu ciocul, găsindu-i o trebuinţă.
Insistă ca celălalt să apuce paiul ca un semn al împăcării, gândea tatăl.
Cucoşul alb se uita la paiul din ciocul învingătorului, încercând să înţeleagă limbajul
consensului propus de partenerul său de luptă. Coborî puţin capul şi privi paiul, apoi îl înălţă
privindu-l de-acum în ochi. Nehotărât făcu asta de câteva ori, apoi luă paiul de jos, îl ridică
până în dreptul capului cucoşului porumbac şi îl depuse la picioare.
Dădu din aripi, repetând fiecare după celălalt de câteva ori. Le strânse şi se apropiară unul
de altul, lipindu-şi trupurile ca într-o îmbrăţişare omenească, apoi fiecare îşi văzu de-ale lui.
Omul se ridică de pe banca din umbra şurii, luă o cioată şi un topor şi le aşeză la marginea
curţii pentru tăierea cucoşului învins. În clipa aceea, cel ochit pentru tăiere se apropie de
cioată, trase cu ghearele să o răstoarne pentru cercetare, îi ciocăni lemnul, apoi fierul
toporului şi o luă la fugă, zburând către poarta grădinii. Se uită speriat prin grilajul metalic
de parcă ar fi zărit o nălucă. Se întoarse încurcat şi panicat către celălalt de la care ar fi
aşteptat consolare. Îi veni în întâmpinare cu încetineală, de parcă mersul lui studiat prin
pietrişul ogrăzii ar fi transmis vreun mesaj numai de ei ştiut. Ajuns la el îi netezi gâtul, până
unde ajungea cu ciocul şi-l învălui cu o aripă, consolându-l.
Cocoşul speriat se aşeză în pietriş şi îşi băgă ciocul în pene, sub aripă, de parcă s-ar
odihni. Porumbacul se duse printre găini, întinse gâtul şi trase o cântare. Și-i mai zise de
câteva ori.
Dincolo, peste gard, la vecinii Meteleagă se auzea cântarea preotului la scoaterea mortului
din casă. Niciunul nu bocea, însă toți vorbeau în şoaptă, la ureche, să nu deranjeze, însă
vocile lor deveneau stridente de se auzeau până la vecini. Cortegiul părea că se urneşte
către poarta de la drum, unde se făptuise crima.
—Se aveau ca fraţii, de-adevăratelea, dar moştenirea, blestemata, casa şi pământul…
—Ce i-o fi venit s-o ceară, după atâţia ani, chiar dacă era de drept a lui…
—Cum a intrat pe poartă s-au îmbrăţişat ca fraţii… atunci ispita, năluca morţii, că ură nu a
avut cel care l-a primit cu cuțitul. Numai o dată a dat, asta e ispită, nu ură, vedeţi, l-a omorât
din dragoste, nu din ură…
Se auzea fragmentat, prin tusea unui moșneag.
—Taci, mă, din gură, şi tu, ce-i în capul tău?