2. Cancerul.

Definitia si importanta lui ca problema de sanatate publica

R. A. Willis: CANCERUL - „O masă anormală de ţesut a cărei creştere se produce în

exces faţă de normal, este necontrolată şi neconcordantă cu cea a ţesuturilor normale, şi care
continuă în acelaşi mod progresiv chiar după încetarea stimulului care a determinat-o”.
Cancerul, în fapt este un grup de boli caracterizat de creştere celulară necontrolată şi
invazia cu diseminarea celulelor din sediul de origine, sau sediul primar către alte sedii din
organism la distanţă
Pentru clinician, cuvântul cancer sugerează evoluţia unei tumori ce invadează local şi
poate disemina la distanţă (metastaza) în orice sediu din corpul uman, determinând o varietate
enormă de aspecte clinice.
Pentru anatomopatolog cancerul evocă un ţesut de neoformaţie, cu caracteristici
morfologice particulare, ce infiltrează structurile normale din care ia naştere.
Pentru biolog, cancerul reprezintă un grup relativ redus de boli determinate de defecte
moleculare similare în funcţionarea celulară, rezultând defecte commune prin alterări ale genelor
celulare.
În anul 2000, Hanahan şi Weinberg au identificat principiile care formează baza de
înţelegere logică a diversităţii remarcabile pe care o reprezintă cancerul.

Cele şase capacităţi (emerging hallmarks) iniţiale erau:

1. semnalizare proliferativă susţinută
2. sustragerea (insensibilitatea) la supresorii creşterii
3. capacitatea de invazie şi metastazare
4. imortalitatea replicativă (replicare nelimitată)
5. inducţia angiogenezei
6. rezistenţa la moartea celulară
În anul 2011, aceiaşi doi cercetători constatând valabilitatea celor şase capacitati iniţiale au
identificat alte două noi capacităţi: - eludarea (scăparea) distrugerii imune
- reorganizarea metabolismului energetic

şi două condiţii favorizante care fac posibilă achiziţionarea celor şase capacităţi ale fenotipului
malign:
- instabilitatea genomică şi mutaţiile
- inflamaţia cronică
Termenii de „neoplasm” sau „neoplazie” (lat. neo=nou, plasio=creştere) sunt utilizaţi curent ca
sinonime celui de tumoră malignă.

1.Celulele maligne invadează şi distrug ţesuturile normale din jur. Tumorile benigne cresc prin
expansiune şi sunt obişnuit încapsulate, fără invazia ţesuturilor vecine, pe care însă le pot
comprima, prin efectul de masă, cu consecinţe negative asupra funcţiei acestora şi putând chiar
pune în pericol viaţa prin compresiunea nervilor, vaselor de sânge sau prin secreţia unor
substanţe biologic active, precum hormonii, care modifică mecanismele homeostatice normale

2.Tumorile maligne tind să migreze pe calea vaselor limfatice şi sangvine spre ganglionii
limfatici şi spre alte ţesuturi ale corpului uman, sau pe calea seroaselor în marile cavităţi.
Tumorile benigne rămân localizate şi nu metastazează.

3. Tumorile benigne sunt de obicei asemănătoare cu ţesuturile din care iau naştere. Iniţial, unele
tumori maligne (în particular cele cu creştere mai lentă şi mai puţin invazive, cu alte cuvinte
„bine diferenţiate”) se aseamănă structural şi funcţional cu ţesutul de origine, pentru ca ulterior,
pe măsura progresiei procesului malign – prin invazie şi metastazare – să piardă aceste
similitudini.

4. Odată ce ajung într-un stadiu detectabil clinic, tumorile maligne prezintă o rată rapidă de
creştere (săptămâni-luni), spre deosebire de cele benigne care prezintă o creştere lentă pe
parcursul a mai multor ani.

5. Tumorile maligne continuă să crească chiar şi în condiţiile spolierii nutritive a gazdei, ducând
în cele din urmă la decesul acesteia. Aceste tumori comprimă şi invadează ţesuturile vecine,
metastazează în organelle vitale (creier, măduvă, pulmon, ficat) determinând compromiterea
funcţiilor vitale ale gazdei. Efectele cele mai frecvente sunt: caşexia, hemoragia şi infecţiile.
Celulele maligne prezintă următoarele trăsături:

1. Provin dintr-o singură celulă care conţine o acumulare de mutaţii cu rol iniţiator, cu
alte cuvinte cancerul are origine şi dezvoltare clonală.
2. Sunt instabile genetic datorită defectelor în repararea leziunilor ADN, conducând la
heterogenitatea populaţiei celulare de la nivelul tumorii.
3. Pot fi identificate prin morfologia lor anormală, de obicei diferită de celula
corespondentă normală a ţesutului de origine.
4. Tind să fie mai puţin diferenţiate decât ţesuturile înconjurătoare, cu care pot prezenta
unele asemănări, dar pot fi şi nediferenţiate, făcând dificilă identificarea ţesutului de origine.
5. Sunt dezorganizate în relaţie cu celelalte celule şi pierd capacitatea de a-şi îndeplini
funcţiile normale, dar câştigă funcţii diferite – capacitate de migrare, sinteză de molecule
biologic active (enzime, hormoni etc.) care amplifică activităţi organice specifice.
6. Pierd capacitatea de recunoaştere şi aderenţă la celulele aceluiaşi ţesut, permiţând
migrarea spre alte sedii ale organismului.
7. Pierd sau îşi alterează markeri şi receptori de pe suprafaţa membranei, modificându-
şi activităţile normale şi devenind de nerecunoscut de către sistemul imun, care nu le percepe ca
anormale (non-self).
8. Devin nemuritoare ca urmare a alterării susceptibilităţii la apoptoză (moartea celulară
programată) prin pierderea funcţiilor genelor supresor.
9. Prezintă un potenţial replicativ nelimitat (menținerea lungimii telomerelor).
10. Numărul total şi procentul de celule care proliferează (fracţia sau rata de proliferare)
într-o tumoră este mult mai crescut decât cel al celulelor normale cu aceeaşi origine tisulară.
11. Se divid în manieră întâmplătoare, dezorganizată, rezultând celule cu leziuni
genetice şi alterări structurale şi funcţionale.
12. Pierd inhibiţia de contact.
13. Proliferează independent de substrat. Celulele normale din ţesuturile de cultură nu se
pot divide dacă nu prezintă un ancoraj la un substrat solid. Celulele neoplazice pot creşte
independent într-un mediu de cultură semisolid, fără a necesita un substrat de aderenţă Mai mult,
majoritatea clonelor celulare maligne sunt capabile, spre deosebire de cele normale, să
supravieţuiască în hipo-/anoxie, ceea ce le permite proliferarea chiar în condiţii de deficit de
nutrimente, şi se pot autodistruge prin continuarea diviziunii chiar şi după ce au consumat
factorii nutritivi din mediul de cultură.
Creşterea celulară malignă poate fi însă stimulată de hormoni specifici (ex. estrogenii în
cancerul mamar, testosteronul în cancerul de prostată), factori de creştere (ex. factorul de
creştere epidermal [EGF]), sau enzime (ex. ciclinkinaze, cicline).
14. Invadează frecvent ţesuturile normale, depăşind membrana bazală.