J.

Mearsheimer se bazeaza pe 5 asumptii:

1. sistemul international este anarhic, nu exista “un guvern al guvernelor” pentru a impune reguli;

2. statele nu pot fi sigure de intentiile celorlalte state sau asupra faptului ca acestea nu vor folosi forta
impotriva lor;

3.scopul principal este supravietuirea;

4. statele sunt actori rationali care gandesc strategic si aleg acea strategie care le maximizeaza scopul
princial –supravietuirea;

5. statele dispun tot timpul de capacitati militare.

Mearsheimer considera ca scopul primordial al statelor este supravietuirea si in ciuda faptului

ca la un moment dat acestea se pot angaja intr-o anumita forma de cooperare pentru creare unei noi
ordini mondiale, acestea nu au sanse de supravietuire pe termen lung datorita tensiunilor generate de
dorinta de putere, de supravietuire si de securitate, tensiuni ce vor conduce la prabusirea unei
eventuale aliante. Astfel, balanta puterii apare ca o competitie continua pentru securitate datorita
faptului ca nu toate statele isi pot maximiza puterea simultan. Principalul risc care definește participarea
la o alianță este acela că statul își asumă o obligație care poate deveni mai târziu dezavantajoasă.Poți fi
atras în conflicte care nu sunt ale tale. Libertatea de acțiune este redusă considerabil. „Situația la un
moment dat nu este niciodată la fel ca situația care va exista cinci ani mai târziu, într-adevăr este ceva
semnificativ diferit, chiar dacă etapele prin care se produce schimbarea sunt rareori vizibile la momentul
respectiv. De aceea oamenii de stat înțelepți și experimentați se feresc de regulă de angajamente care,
la un moment dat, pot constitui limitări ale comportamentului unui guvern la o dată necunoscută în
viitor, în fața unei situații neprevăzute.” (George Kennan) Principalul risc care definește participarea la o
alianță este acela că statul își asumă o obligație care poate deveni mai târziu dezavantajoasă:
Entanglement. În esență, în SUA, alianțele sunt văzute ca fiind dezavantajoase.

Când vorbim despre alianțe, în mod inevitabil, la pachet cu ele, este echilibrul puterii. Există
această conștiință a faptului că poți avea pace atâta vreme cât puterea în sistem este astfel distribuită
încât să nu pericliteze echilibrul. Statele nu trebuie să devină nici prea slabe, nici prea puternice, orice
dezechilibru ducând la război. Mijlocul prin care echilibrezi puterea în sistem este încheierea unor
alianțe.

Există un factor foarte important într-un sistem internațional marcat din perspectiva
realismului politic de această realitate a existenței alianțelor și, în consecință, a echilibrului de putere.Ca
să poți realiza o distribuție echilibrată a puterii, într-un sistem de independențe multiple care își
maximizează potențialul în alianțe parohiale diferite, întotdeauna există o țară cu numele de „balancer”,
care se ocupă cu menținerea echilibrului. O astfel de țară este o mare putere care nu acceptă ca o altă
putere să domine în zona ei de influență ca o condiție esențială a supraviețuirii ei într-un mediu
ostil. Balancerul este țara care înclină balanța într-o parte sau alta a puterii. Churchill a arătat în 1948 că
Marea Britanie a fost un astfel de balancer „de 400 de ani politica externă a Angliei a fost aceea de a se
opune celei mai puternice, celei mai agresive, celei mai dominante puteri de pe continent, alăturându-se
statelor mai slabe.”