FAGOTUL – INSTRUMENT MUZICAL DE SUFLAT

Construcție și sonoritate specifică :

În cazul fagotului, sursa de producere și susținere a

sunetului este ancia ( mică lamă elastică de metal, de lemn sau
de trestie așezată la gura unui instrument de suflat, servind la
producerea sunetelor sau la intensificarea lor ) ținută între
buzele interpretului și pusă în vibrație cu ajutorul aerului
expirat de acesta. Vibrațiile comunică cu tubul de rezonanță
prin coloana de aer. Producerea și rezonarea sunetului
constituie un cuplu dinamic. Tuburile fagotului permit
trecerea și îmbunătățesc coloana de aer. Scara cromatică a
înălțimilor este produsă cu ajutorul orificiilor oblice laterale,
cu dimensiuni variabile, artificiale. Spre deosebire de orgă,
unde fiecare sunet este emis de câte un tub diferit o dată cu
trecerea aerului, fagotul emite 42 de sunete dintr-un tub de
lemn dotat cu clape, folosind cele zece degete ale
instrumentistului. În perioada modernă, datorită timbrului și
sonorității sale, dulci și foarte maleabile, fagotul este exploatat
la justa valoare, ocupând un loc important alături de celelalte
instrumente de suflat din orchestră.

Rolul fagotului în orchestra simfonică :

În această secțiune am urmărit succint traseul fagotului în

contextul muzicii europene. Istoria sa a început în perioada
barocului, odată cu formulele de susținere a discursului sonor,
conform cu posibilitățile sale tehnice „profunde”, dar îl găsim
și în ipostazele solistice evidențiate, de exemplu, de cele 39 de
concerte pentru fagot și orchestră de A. Vivaldi și în Suita în
do major pentru două oboaie, fagot și orchestră de coarde de
J. S. Bach. Fagotul își află apoi profilul diversificat în
orchestra clasicilor vienezi W. A. Mozart și L. van Beethoven,
unde pasajele solistice încredințate îi evidențiază
caracteristicile. Perioada romantică și mai ales post romantică
lărgește posibilitățile de manifestare complexă ale fagotului.

CHIUARU COSMIN

Clasa a – IX –a E