ECHIPAMENTE ELECTRICE 5

B
BIIB
BLLIIO
OGGR
RAAFFIIE
E

1. Delesega I, Aparate şi echipamente electrice, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2006,

2. Hortopan Gh, Aparate electrice, ed. a 3-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980,
3. Hortopan Gh, Aparate electrice de comutaţie, ed. a 5-a, vol. 1, Principii, Ed. tehnică,
Bucureşti, 1993,
4. Hortopan Gh, Aparate electrice de comutaţie, ed. a 5-a, vol. 2, Aplicaţii, Ed. tehnică, Bucureşti,
1996,
5. Gheorghiu N, ş.a, Echipamente electrice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981,
6. Popescu Lizeta, Echipamente electrice, vol.1, Ed. Alama Mater, Sibiu, 2007,
7. Popescu Lizeta, Echipamente electrice, vol.2, Ed. Alama Mater, Sibiu, 2008.
8. Vasilievici Al, Aparate şi echipamente electrice, vol. I şi II, Ed. M.S, Sibiu, 1996,
9. Vasilievici Al, Andea P, Aparate şi echipamente electrice, Ed. Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2007
10. *** Cahiers Techniques Schneider Electric, issued in English, http://www.schneider-
electric.com/sites/corporate/en/products-services/technical-publications/technical-
publications.page

11. Hortopan Gh, ş.a, Probleme de aparate electrice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982,
12. Vasilievici Al, Andea P, Aparate şi echipamente electrice, Aplicaţii, Ed. Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2002,

13. Delesega I, Bazele încercărilor de aparate electrice. Localizarea defectelor în cabluri, Ed.
Brumar, Timişoara, 2001,
14. Mathe B, Cîrstea D, ş.a, Încercarea aparatelor electrice, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976
15. Popescu Claudia, Aparate electrice. Tehnici de încercare şi măsurare, Ed. Electra ICPE,
Bucureşti, 1998,
16. Zbereanu D, Verificarea echipamentelor şi instalaţiilor electrice de joasă tensiune, Ed. AGIR,
Bucureşti, 2007.
17. *** NTE 116/2001, Normă tehnică energetică privind încercările şi măsuratorile la
echipamente şi instalaţii electrice
18. *** NTE 002/03/00, Normativul de încercări şi măsurători pentru sistemele de protecţii,
comandă-control şi automatizări din partea electrică a centralelor şi staţiilor,
 Liviu Neamţ 6

II.. IIN
NTTR
ROOD
DUUC
CEER
REE

Datorită avantajelor energiei electrice, în raport cu alte forme de energie, începind cu

producerea, realizată la randamente mari, transmiterea (transportul) la distanţă rapidă si economică,
distribuirea simplă şi sigură la un număr mare de consumatori de puteri diferite, transformarea în alte
forme de energie în condiţii avantajoase, măsurarea cu precizie, domeniile de utilizare a acesteia,
numărul şi puterea instalata a consumatorilor de energie electrica cresc continuu ajungind la începutul
mileniului trei ca 45-50% din energia primară să fie transformată în energie electrică.
Consumul de energie electrică se realizează simultan cu producerea acesteia, sistemul prin care
aceasta este produsă (exclusiv generatoarele), transportată şi distribuită reprezintă sistemul
electroenergetic. Acesta este parte componenta a sistemului energetic care cuprinde şi resursele de
energie primară, cu instalaţiile de obţinere şi transport, partea neelectrica a producerii energiei
electrice, precum si receptoarele de energie electrica inclusiv maşinile si mecanismele antrenate.
Reţeaua electrică este partea sistemului electroenergetic destinata transportului si distribuţiei
energiei electrice, incluzind: LEA, LES, Staţii electrice. Totalitatea receptorilor de energie electrica
dintr-un contur tehnologic, casnic, ... este consumatorul.

În sens larg, prin echipament electric se înţelege orice "dispozitiv" întrebuinţat în cadrul
proceselor de producere, de transformare, de distribuţie şi de utilizare a energiei electrice.
Prin interconectarea (într-un spaţiu limitat şi după anumite reguli) a unui ansamblu de
echipamente electrice, alese corespunzător şi cu scop funcţional bine precizat se obţine o instalaţie
electrică.
Aparatele electrice reprezintă o categorie de echipamente electrice, prin intermediul cărora se
realizează comanda, reglajul şi protecţia instalaţiilor electrice. Aparatetele de comutaţie sunt sisteme
electrice sau electromecanice cu ajutorul cărora se stabileşte sau se întrerupe un circuit electric.

Evoluţia ascendentă a sistemelor electroenergetice este generatoare a unei presiuni continue de

creştere a performanţelor, calităţii şi fiabilităţii echipamentelor electrice. De asemenea consideraţii
legate de protecţia mediului duc la o continuă înlocuire a unor materiale utilizate în construcţia
acestora.
Abordarea coerentă a problematicii echipamentelor electrice este tributară unui prealabil
studiu al proceselor fundamentale asociate cu solicitările la care echipamentele sunt supuse în
exploatare.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 7

IIII.. G
GEEN
NEER
RAAL TĂ
LIIT ĂŢ
ŢII
Tranzitul energiei electrice de la sursă la consumator este comandat, reglat şi protejat de către
aparate electrice care au unul sau mai multe roluri funcţionale în SEE şi anume:
- stabilirea sau întreruperea circuitelor electrice,
- comutarea (modificarea legăturilor electrice) în anumite circuite,
- supravegherea şi protejarea instalaţiilor electrice în regimuri anormale de funcţionare sau în
regimuri de avarie,
- controlul şi măsurarea mărimilor fizice caracteristice funcţionării unei instalaţii electrice,
- supravegherea şi menţinerea automată a regimului de funcţionare dorit pentru o instalaţie
electrică.

Principalele elemente componente ale aparatelor electrice:

- elemente conductoare al căror ansamblu formează calea (căile) de curent,
- elemente izolatoare al căror ansamblu formează izolaţia,
- elemente necesare îndeplinirii funcţiilor pentru care este destinat,
- elemente de susţinere, protejare, etc. ale ansamblelor de mai sus.

Cllaassiiffiiccăărrii
C

D.p.d.v. al tensiunilor D.p.d.v. al felului tensiunii

de joasă tensiune de înaltă tensiune de curent alternativ de curent continuu

D.p.d.v. al numărului de poli D.p.d.v. al locului de funcţionare

monoploare multipolare de interior de exterior capsulate

D.p.d.v. al regimului de funcţionare

regim de lungă durată regim de scurtă durată

regim permanent regim intermitent

D.p.d.v. al rolului funcţional clasificarea nu este univocă, un aparat poate avea rol de comutaţie
într-un regim şi rol de protecţie în alt regim. Definirea tuturor echipamentelor, atât cele ce fac obiectul
prezentului curs (subliniate) cât şi cele ce sunt studiate la alte discipline, este de natură a clarifica
poziţia acestora în S.E.E:
Întreruptoarele: sunt aparate de comutaţie mecanică care stabilesc, conduc şi întrerup curenţi
nominali şi curenţi de avarie.
Separatoarele: deschid şi închid circuite fără sarcină şi care în poziţia deschis asigură o
distanţă prescrisă între contactele acestuia. (asigură separarea de lucru şi configurarea reţelelor).
Separatoarele de sarcină: au aceleaşi roluri ca şi separatoarele dar permit manevrarea
curenţilor nominali.
 Liviu Neamţ 8

Siguranţele fuzibile: sunt aparate de protecţie care realizează întreruperea rapidă a curenţilor
de scurtciruit.
Contactoarele electromagnetice: închid, suportă şi deschid circuite parcurse de curenţi
nominali şi suprasarcină permiţând un număr mare de manevre.
Aparate de comutaţie manuale: asigură comutaţia curenţilor nominali la comenzi manuale.
Descărcătoare: asigură protecţia izolaţiei echipamentelor SEE la apariţia unor supratensiuni.
Bobine de reactanţă: limitează curenţii de scurtcircuit în reţelele electrice.
Bobine de stingere: realizează legarea la pământ a neutrului reţelelor de medie tensiune pentru
limitarea curenţilor capacitivi care apar la puneri la pământ monofazate.
ECHIPAMENTE ELECTRICE 9
Liviu Neamţ 10
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 11

Cllaassee ddee iizzoollaaţţiiee

C

Clasele de izolaţie reprezintă categorii de materiale electroizolante, care au proprietatea

comună că îşi păstrează proprietăaţile dielectrice chiar când sunt încălzite până la o temperatură limită
(temperatura maximă a clasei de izolaţie) şi funcţionează la acea temperatură timp îndelungat.
Un echipament electric construit într-o anumită clasă de izolaţie are în componenţa sa materiale
izolante din clasa respectivă sau clase superioare. Nu se folosesc materiale din clase inferioare chiar
dacă acestea nu sunt în contact direct cu părţile active ale instalaţiei (care se încălzesc cel mai mult în
timpul funcţionării).
Sunt definite şapte clase de izolaţie (STAS 6247-60), ale căror simboluri, temperaturi maxime
şi materiale componente sunt prezentate în continuare:

Dimensionarea unei instalaţii electrice în condiţiile unei anumite clase de izolaţie trebuie să
ţină seama de condiţia ca temperatura celui mai fierbinte punct din maşină, la funcţionarea în regim
termic stabilizat, să nu depăşească temperatura maximă a clasei de izolaţie.
 Liviu Neamţ 12

Grraaddee ddee pprrootteeccţţiiee

G

Protecţia (în cazul unui echipament electrotehnic) reprezintă ansamblul măsurilor luate pentru a
permite funcţionarea corespunzătoare a acestuia în condiţii date şi pentru a asigura securitatea
persoanelor care îl deservesc. Tipurile de protecţie a maşinilor şi transformatoarelor electrice sunt
standardizate (STAS 5325 - 70) şi simbolizate cu literele IP urmate de două cifre xy (IP xy) care au
următoarea semnificaţie:
x - marchează protecţia personalului contra atingerii pieselor interioare aflate sub tensiune, sau
a părţilor în mişcare din interiorul maşinii, cât şi protecţia împotriva corpurilor solide care ar putea
pătrunde în zona părţilor active ale maşinii şi ar împiedica funcţionarea. Există 7 grade de protecţie de
acest tip, simbolizate cu cifrele 0,....,6 şi care semnifică, în mod gradat, sporirea măsurilor de protecţie.
De exemplu: 0 înseamnă fără protecţie; 4 simbolizează asigurarea protecţiei contra corpurilor solide cu
dimensiuni mai mari de 1mm; 6 reprezintă protecţie completă , deci şi împotriva prafului, maşina fiind
complet capsulată.
y - marchează protecţia împotriva pătrunderii apei în maşină. Există 9 grade de protecţie de
acest tip, simbolizate cu cifre de la 0 la 8, marcând creşterea gradului de etanşeizare a carcasei maşinii.
De exemplu, 0 înseamnă fără protecţie, 3 marchează protecţia la pătrunderea apei de ploaie sub un
unghi de înclinare de max. 60o faţă de verticală; 4 marchează protecţia contra stropirii cu apă din orice
direcţie; 8 se aplică la instalaţiile submersibile, asigurând etanşeizare totală.

C
COON
NDDIIŢ
ŢIIII FFU
UNND
DA AMMEENNTTA
AL LEEC CE ET
TRRE EB BUUIIEE ÎÎN ND
DE EPPL
LIIN NIITTEEDDE EE ECCH HIIPPA
AMME
ENNT
TEEL
LEE
E L E C T RI CE , p en tru o f u n cţ
ELECTRICE, pentru o funcţionare normală în exoploatare:
i o n a re n o rm a l ă î n ex o p l o a ta re:

 Funcţionare sigură şi de lungă durată la parametrii pentru care a fost dimensionat;

 Stabilitate termică şi dinamică la curenţii de scurtcircuit prescrişi pentru aparat;
 Izolaţia electrică să reziste la solicitările supratensiunilor, care nu depăşesc tensiunile de
încercare recomandate pentru aparat;
 Stabilitate la solicitările factorilor climatici;
 Construcţia să fie cât mai simplă, alcătuită din elemente tipizate şi să permită execuţia în flux
tehnologic;
 Gabaritul, masă şi costul să fie cât mai reduse;
 Deservirea, revizia şi repararea să fie uşoare şi cu maxim de securitate.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 13

IIIIII.. PPR
ROOC
CEESSE
ETTE
ERRM
MIIC
CEE

În echipamentele electrice aflate în funcţionare se dezvoltă continuu caldură, în virtutea legii

transformării unei părţi din energia electromagnetică în energie termică. Ca urmare a căldurii degajate
temperaturile diferitelor părţi ale acestora cresc până la valorile limită, corespunzătoare regimului
staţionar, când întreaga căldură dezvoltată ulterior este cedată mediului ambiant. Echipamentul electric în
regim staţionar posedă o anumită "încărcătură calorică", care se păstrează în stare potenţială, până în
momentul deconectării, când acesta nemaiprimind energie de la surse, toată căldura acumulată este
disipată integral, în mod progresiv, mediului ambiant, mai rece până la un nou echilibru termic.
Acest regim este regimul normal de funcţionare al aparatelor supuse curenţilor de lucru (mai mici
sau egali cu cei nominali) şi generează regimul de încălzire de durată.
Dacă procesul de încălzire se realizează sub acţiunea unor supracurenţi, regimul duce la creşterea
temperaturii şi în general nu se finalizează cu echilibrul termic datorită perioadei scurte de acţiune a
supracurenţilor (deconectare prin protecţii) sau a distrugerii aparatului prin supraîncalzire. Acest regim
este regimul de încălzire de scurtă durată. Se poate aprecia că în acest regim întreaga căldură produsă
este “înmagazinată” în echipament fără a se ceda în exterior.

Pentru a garanta o funcţionare satisfăcătoare şi de lungă durată a echipamentelor electrice, sub

aspectul solicitărilor termice (păstrarea proprietăţilor fizico-chimice ale conductoarelor,a proprietăţilor
izolante ale materialelor electroizolante, evitarea oxidării contactelo, ...), standardele impun, în funcţie de
materialele utilizate şi de condiţiile de exploatare, anumite limite (valori) maxime admisibile pentru
temperaturile în cele două regimuri.
Temperatura unui echipament electric, θ, este determinată de temperatura mediului ambiant, θa,
la care se adaugă creşterea de temperatură, τ, datorată încălzirii aparatului prin efect electrocaloric.
Temperatura mediului ambiant în procesul încălzirii şi răcirii aparatului joacă un rol important, valoarea
acesteia fiind determinată, prin norme, de latitudine şi altitudine, cât şi de anumite particularităţi specifice
locului concret de amplasare (şi funcţionare) a echipamentului.
Diferenţa dintre temperatura suprafeţei corpului cald θ şi temperatura mediului ambiant θa se
numeşte supratemperatura corpului faţă de temperatura mediului ambiant şi este independentă de
alegerea originii pe scara temperaturilor. Majoritatea normelor indică două valori pentru fiecare regim şi
anume: 1) supratemperatura maximă (limită) admisă τ şi
2) temperatura maximă admisă (θ, T),
legătura dintre ele fiind dată de relaţia:  s =  -  a = T - T a , [grd] , unde cu θ s-a simbolizat temperatura
în grade Celsius [oC], iar cu T temperatura în grade Kelvin [K]. Pentru temperatura mediului ambiant de
referinţă (în regiunea temperată), ca limită normală se admite valoarea θa = 40 0 C.

Regim de durată Regim de scurtă durată

Denumire piesă
θ[ C]
0
τ θ[0C]
Contacte de Cu, în aer
- argintate 105 65 330
- neargintate 75 35 300
Contacte de Cu, în ulei
- argintate 90 50 265
- neargintate 75 35 300
Ulei 80 40 -
Materiale electroizolante din clasa:
Y 90 50 200
A 105 65 250
B 130 90 320
 Liviu Neamţ 14

Prin construcţia sa, orice echipament electric are o structură neomogenă, elementele lui
componente putând să fie: căi de curent, contacte electrice, bobine, miezuri feromagnetice, camere de
stingere etc. În unele părţi componente ale echipamentului se dezvoltă căldură datorită diferitelor procese
fizice.
De regulă, principalele surse de căldură în echipamentele electrice sunt, în special, părţile lor
active, dar nu numai:
- conductoarele parcurse de curenţi electrici (în care se dezvoltă căldură prin efect Joule)
- miezurile feromagnetice (din fier) străbătute de fluxuri magnetice variabile în timp (încălzirea
fiind cauzată de pierderi prin histerezis magnetic şi prin curenţi turbionari)
- în echipamentele cu comutaţie mecanică (cu contacte) şi în siguranţele fuzibile se produce o
mare degajare de căldură în arcul electric ce însoţeşte funcţionarea acestora.
- în plus, în materialele izolante pot lua naştere încălziri suplimentare, datorate pierderilor
dielectrice produse sub acţiunea câmpurilor electrice variabile în timp.
Restul elementelor echipamentului, care nu sunt surse de căldură, se pot încălzi puternic pe calea
propagării termice (a transmiterii căldurii de la un corp la altul).
Ceea ce interesează, din punct de vedere practic, sunt nivelul şi distribuţia temperaturilor în
diferitele elementele componente ale echipamentului electric la un anumit moment. Acestea depind, în cea
mai mare măsură, atât de puterea surselor de căldură, cât şi de localizarea lor în construcţia
echipamentului electric în discuţie.
În general, cu cât "încărcarea echipamentului" (adică, mărimea curentului de sarcină) este mai
mare, cu atât mai mari vor fi şi pierderile de energie electrică. Aceasta înseamnă că, în condiţii de răcire
identice, supratemperaturile elementelor componente ale echipamentului vor fi mai ridicate.
Capacitatea oricărui echipament electric de a rezista (adică, de a nu se degrada) sub acţiunea
solicitărilor termice, în condiţii predeterminate de standarde, se numeşte "stabilitate termică".
Prin urmare, puterea echipamentului este restricţionată de valorile supratemperaturilor maxim
admise în diferitele lui părţi, iar aceste supratemperaturi depind de natura materialelor utilizate.
Pe de altă parte, pentru a nu se face risipă de material conductor (la căile de curent) şi de material
feromagnetic (la miezurile magnetice), cât şi pentru a executa echipamente cu dimensiuni reduse, este
necesar ca densitatea de curent "J" în conductoare şi inducţia magnetică "B" în miezurile de fier să fie cât
mai mari. Dar, unor densităţi J şi inducţii B mari le corespund importante pierderi de energie, care
determină o încălzire generală mai mare a echipamentului. Pentru ca această încălzire să nu depăşească
limitele admise de standarde este necesar ca transmiterea căldurii către mediul înconjurător (adică,
răcirea echipamentului) să fie cât mai eficientă.
Scopul tuturor calculelor termice constă în a verifica dacă încălzirile diverselor elemente
componente ale echipamentelor nu depăşesc limitele admisibile care, în principiu, diferă pentru cele două
regimuri de încălzire sus menţionate.
Prin urmare, se poate spune că gradul de solicitare termică are o influenţă directă asupra
aspectului tehnico-economic al construcţiei şi exploatării echipamentelor electrice (în general) şi asupra
siguranţei în funcţionare a acestora (în special). O încălzire excesivă (hipertermie) periclitează buna
funcţionare a echipamentului şi-i scurtează viaţa de exploatare, pe când o încălzire prea scăzută
(hipotermie) este rezultatul unei construcţii supradimensionate, total neraţională din punct de vedere
economic.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 15

III.1. Dezvoltarea căldurii în echipamentele electrice

Temperaturile maxime atinse de echipamentele electrice sau de componentele acestora depind, pe
de o parte de cantitatea de căldură dezvoltată, iar pe de altă parte de cantitatea de căldură transferată. În
echipamentele electrice căldura se dezvoltă, mai ales, în masa materialelor active, adică în conductoare
electrice şi în miezuri feromagnetice. Pentru calculul solicitărilor termice ale părţilor componente ale
echipamentelor electrice trebuie să se determine căldura dezvoltată în căile de curent (prin efect Joule-
Lenz) şi căldura dezvoltată în miezurile feromagnetice (prin curenţi turbionari şi prin histerezis magnetic).
Anexa IV. me_neamt pierderi

III.2. Noţiuni de câmp termic

Repartiţia temperaturilor într-un corp este o funcţie de spaţiu si timp, adică:

Pentru un câmp termic staţionar (invariabil în timp) se obţine o repartiţie doar spaţială a
temperaturii care se exprimă astfel:

Deoarece temperatura este o mărime care poate fi caracterizată, într-un sistem de măsură dat,
printr-un singur număr, nefiind legată de noţiunea de direcţie si sens, câmpul de temperaturi este un câmp
scalar.
Totalitatea punctelor cu aceiasi temperatură dintr-un câmp termic formează o suprafaţă izotermă
sau suprafaţă de nivel. Pentru a ajunge de la o izotermă la o altă izotermă pe drumul cel mai scurt se
utilizează vectorul gradient (grad θ) definit astfel:

Astfel se asociază fiecarui punct al câmpului de temperatură θ (x, y, z) o valoare determinată

pentru vectorul grad θ, iar funcţia grad θ = f(x, y, z) reprezintă un câmp vectorial plan al gradienţilor de
temperatură. Sensul pozitiv al gradientului de temperatură este sensul în care temperatura creste de la o
izotermă la alta, iar direcţiile grad θ si a izotermelor în fiecare punct sunt perpendiculare. Conform legilor
calorimetriei între două puncte învecinate cu temperaturi diferite, energia calorică se propagă de la punctul
cu temperatură mai mare spre punctul cu temperatură mai mică. Sensul acestei energii de egalizare
(caracterizat de un flux termic P) coincide cu sensul descresterii temperaturii.
Dacă raportăm căldura transmisă între două izoterme (dQ) la timpul în care are loc acest transfer
de căldură obţinem fluxul termic P:

Raportând fluxul termic la unitatea de suprafaţă se obţine densitatea fluxului termic ( q ):

 Liviu Neamţ 16

III.3. Transmiterea căldurii în echipamentele electrice

Căldura dezvoltată în masa materialelor active ale echipamentelor electrice va fi evacuată pe calea
transmiterii termice, care are loc întotdeauna (conform principiului al II-lea al termodinamicii) de la
corpurile (sau părţile lor) mai calde, la corpurile (sau părţile lor) mai puţin calde. Acest proces
termocinetic este cu atât mai intens cu cât temperatura corpurilor calde este mai mare faţă de temperatura
corpurilor învecinate (de obicei, mediul ambiant) şi durează până când temperaturile acestora devin egale.
Oricât de mare este încălzirea unui material activ, în final se ajunge la situaţia în care cantitatea de căldură
dezvoltată în material devine egală cu cantitatea de căldură cedată în exterior pe calea transmiterii termice.
Se stabileşte, astfel, regimul termic staţionar (sau permanent), când temperatura părţilor active rămâne la
o valoare constantă. Atât durata de timp necesară atingerii acestui regim, cât şi temperatura de regim
staţionar depind, în mare măsură, de intensitatea răcirii părţilor active, adică de modul în care se realizează
transmiterea căldurii. Prin urmare, pentru a putea "solicita" cât mai mult un echipament electric, fără ca
temperaturile staţionare să depăşească valorile admise de standarde este necesar să se asigure o răcire cât
mai eficientă a părţilor active ale sale.
Un regim termic se zice staţionar dacă întreaga căldură dezvoltată este cedată mediului ambiant
(mai rece), nefiind posibilă acumularea căldurii în corpuri. Temperatura oricărui corp aflat în regim termic
staţionar este constantă (calculul termic presupune determinarea distribuţiei spaţiale a temperaturilor).
Invers, un regim termic este nestaţionar dacă nu există egalitate între căldura dezvoltată şi cea disipată în
exterior (calculul termic presupune determinarea distribuţiei spaţiale şi în funcţie de timp a
temperaturilor). Un regim termic cu caracter periodic, care se repetă după o anumită lege constituie un
regim termic cvasistaţionar.

În procesele de încălzire şi de răcire a echipamentelor electrice se disting trei moduri de

transmitere a căldurii, şi anume: 1) prin conducţie ( sau conductibilitate) termică, 2) prin convecţie
termică şi 3) prin radiaţie termică. Aceste moduri de transmitere a căldurii pot avea loc şi simultan, atât în
regim staţionar, cât şi în procese nestaţionare.

Transmiterea căldurii prin conducţie termică. Conducţia termică este fenomenul de transmitere a
căldurii prin masa corpurilor solide. Conducţia termică se întâlneşte şi în cazul fluidelor (lichide şi gaze)
imobile. Transferul căldurii se face întotdeauna de la punctele (sau zonele) cu temperatura mai ridicată
către punctele (sau zonele) cu temperatura mai scăzută. Prin conducţie termică se nivelează temperatura,
deci şi diferenţele între energiile cinetice ale moleculelor. Când în toate punctele unui corp temperatura
este aceeaşi, transmisia căldurii prin conducţie termică încetează. Cea mai mare conducţie termică (viteză
de transmisie a căldurii) o au metalele, pe când cea mai redusă conducţie termică se întâlneşte la gazele
rarefiate.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 17

Transmiterea căldurii prin radiaţie termică. Orice corp cu temperatura diferită de zero absolut
emite energie. Energia emisă se numeşte radiaţie termică. Radiaţia termică este cu atât mai importantă cu
cât temperatura corpului radiant este mai mare.
Conform teoriei lui Maxwell, energia radiată este emisă în spaţiu ca "raze de căldură", sub formă
de unde electromagnetice cu lungimi de undă în intervalul (0,4....340)m . Aceste "raze de căldură"
(unde electromagnetice) transportă energie de la sursă (emiţător) spre mediul înconjurător (radiaţia solară,
radiaţia unui radiator electric, radiaţia filamentului unui bec cu incandescenţă, radiaţia arcului electric
etc.).
Ca undă electromagnetică, căldura radiată se propagă în linie dreaptă de la suprafaţa corpului
radiant (emiţător) spre mediul ambiant. În drumul lor, razele de căldură pot fi absorbite sau reflectate de
obstacolele (corpurile) pe care le întâlnesc. Corpul care absoarbe integral radiaţia incidentă este numit
"corp negru". În realitate, corpurile nu absorb decât o fracţiune din radiaţia incidentă, restul radiaţiei fiind
reflectată.
Schimbul de căldură între corpuri cu temperaturi diferite, pe calea energiei radiate/absorbite se
numeşte transmitere prin radiaţie (sau absorbţie) termică.
Densitatea fluxului termic cedat prin radiaţie mediului ambiant (qr) se obţine pe baza Legii lui
Stefan–Boltzman:

în care αr [W / m2 · grd] transmisivitatea termică prin radiaţie a cărei expresie este:

Valoarea coeficientul de radiaţie, ε, al corpului este dată în tabele, în funcţie de aspectul, culoarea
si rugozitatea suprafeţei de cedare a căldurii prin radiaţie. Trebuie avut în vedere că suprafaţa radiantă Sr,
este numai suprafaţa care radiază în spaţiul liber şi care este mai mică decât suprafaţa laterală în cazul
carcaselor profilate. Este de asemenea avantajos ca suprafeţele exterioare ale corpului să fie vopsite în
culori mate si închise care favorizează cedarea de căldură prin radiaţie.

Căldura totală transmisă prin radiaţie de un corp, mediului ambiant este:

Material Tratamentul suprafeţei Coeficient de radiaţie

(valori medii)
Cu lustruit 0.07
Cu vopsit mat 0.75
Al lustruit 0.07
Al vopsit mat 0.52
 Liviu Neamţ 18

Transmiterea căldurii prin convecţie termică. Fenomenul de convecţie termică se bazează pe

schimbul de căldură între suprafaţa unui corp şi mediul fluid cu care se află în contact. Această formă de
transmisie a căldurii nu poate avea loc în vid. În schimb, în orice mediu fluid (lichid sau gazos)
uniformizarea temperaturii între punctele cu solicitări termice diferite se face simultan, atât prin conducţie
termică, cât şi prin convecţie termică.
Atunci când un corp cald este înconjurat de un fluid (un
lichid sau un gaz) mai puţin cald, căldura corpului cald se
transmite mai întâi prin conducţie la particulele de fluid care
sunt în contact direct cu suprafaţa corpului. Particulele se
încălzesc, iar masa de fluid care conţine aceste particule îşi va
micşora densitatea. În câmpul gravitaţional ea va deveni mai
uşoară, pe când masa mai rece din vecinătate va fi mai grea şi va
provoca mişcarea particulelor calde în sus. În locul lor vor veni
particule mai reci, care, de asemenea se vor încălzi şi se vor
deplasa în sus sub acţiunea forţelor ascensionale. Aceste
particule fiind în permanentă mişcare, pe trasee paralele cu
suprafaţa caldă dau naştere unor curenţi de fluid (fenomenul
convecţiei), care vor "transporta" o parte din căldura dezvoltată
în corpul încălzit. În cazul când corpul solid este mai rece decât
fluidul cu care vine în contact, sensul curentului de convecţie este invers, mişcarea particulelor făcându-se
de sus în jos (fenomenul fiind reversibil).
În procesul transmisiei termice prin convecţie, atunci când mişcarea fluidului se datorează numai
diferenţei de greutate dintre straturile mai calde şi cele mai puţin calde ale fluidului, convecţia se zice
naturală (sau liberă), iar atunci când mişcarea fluidului este accelerată prin mijloace exterioare - cu
ajutorul pompelor (la lichide) sau al ventilatoarelor (la gaze), convecţia este numită artificială (sau
forţată).
Fluxul termic obţinut prin convecţie nu poate fi separat de cel prin conducţie şi deci rezultă:

unde, αc [W / m2·grd] este transmisivitatea termică prin conducţie si convecţie.

Această transmisivitate depinde de foarte mulţi factori cum ar fi: temperatura corpului,
temperatura fluidului de răcire, natura fluidului de răcire, forma, dimensiunea si orientarea suprafeţei prin
care se cedează căldura lichidului de răcire. Valorile acestuia se dau în literatura de specialitate.
Căldura totală transmisă prin conducţie si convecţie de la aparat mediului ambiant este:

Schimbul real de căldură are loc prin radiaţie, convecţie si conducţie. Ponderea celor trei
fenomene diferind de la un aparat la altul.
Luând în considerare toate cele trei tipuri de transmisivităţi termice obţinem pentru densitatea
fluxului termic global expresia:

Notând cu α [W / m2 grad] transmisivitate termică globală rezultantă:

Cantitatea totală de căldură disipată prin transmisivitate termică de la aparat spre mediul ambiant
este:

sau dacă cele două suprafeţe (radiantă şi de conducţie-convecţie) se pot considera egale:
Q     ( c   a )  dS  dt,[ J ]
S
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 19

III.4. Câmpul termic în regim tranzitoriu (nestaţionar). Încălzirea şi răcirea

echipamentelor electrice

Regimul tranzitoriu este regimul în care câmpul de temperatură este funcţie atât de coordonatele
spaţiale cât si de timp: q = f(x, y, z, t).
Căldura care se dezvoltă în aparate contribuie la cresterea temperaturii corpului în timp, iar
transmisia căldurii către mediul ambiant se face combinat prin conducţie, convecţie si radiaţie.
Determinarea repartiţiei spaţio-temporale a temperaturilor se poate face ţinând cont de dependenţa
de temperatură a „constantelor“ de material (conductivitatea termică, transmisivitatea termică,
rezistivitatea electrică etc.) conform teoriei moderne a încălzirii. Conform acestei teorii dependenţa de
temperatură se face polinomial (empiric) sau exponenţial.
Teoria modernă a încălzirii este mai precisă, dar necesită un volum mai mare de calcule si este
folosită mai ales în proiectarea asistată pe baza metodelor numerice.
O metodă mai simplă de calcul a câmpului termic în regim tranzitoriu este teoria clasică a
încălzirii, în care se neglijează dependenţa de temperatură a constantelor de material şi, pentru
simplificarea calculelor, se fac si următoarele ipoteze simplificatoare:
– corpul este omogen;
– pierderile în unitatea de volum sunt constante (p = cst.);
– temperatura mediului ambiant este constantă (θa = cst.).

III.4.1. Încălzirea în regim de lungă durată

Se consideră un conductor cilindric rectiliniu si omogen de lungime infinită si cu diametru
suficient de mic pentru a putea aproxima aceeasi temperatură într-o secţiune oarecare. Conductorul este
parcurs de un curent electric, ce dezvoltă o putere p în unitatea de volum şi nu se ţine cont de efectul de
capăt. (Dacă se ţine cont de efectul de capăt, considerând că la origine există o sursă suplimentară de
căldură, care dă nastere la un flux termic longitudinal, temperatura corpului nefiind constantă de-a lungul
conductorului, există tendinţa de uniformizare a temperaturilor prin conductivitate termică)
Legea conservării energiei pentru conductorulul drept, de secţiune constantă si mică A are
expresia:
dQ = dQ1 + dQ2
unde:
– dQ este cantitatea de căldură dezvoltată în timpul dt, prin efect Joulle-Lentz:
– dQ1 este cantitatea de căldură consumată pentru creşterea temperaturii, în timpul dt ,
– dQ2 este cantitatea de căldură cedată mediului ambiant prin transmisivitate termică combinată, în dt:
Rezultă:
R  I 2  dt  M  c  d    S  (   a )dt
unde:
- R este rezistenţa conductorului,
- M este masa conductorului,
- c este căldura specifică a materialului [ Ws/m3grd]
- α este coeficientul de transmisie al căldurii,
- S suprafaţa laterală a conductorului.
R  I 2 d   S
  
M  c dt M  c
 Liviu Neamţ 20

Rezolvare:
În regim staţionar când temperatura nu variază: supratemperatura sstaţionară τs devine:
RI 2
s 
 S
Soluţia generală se determină impunând la t = 0, τi = θi – θa (θi – temperatura iniţială a
conductorului care poate fi θa situaţie în care τi = 0, sau altă temperatură):
  
t

t
   s 1  e T    i e T
 
cM
în care T este constanta termică de timp: T  .
 S
Concluzii:
- supratemperatura conductorului depinde de pătratul curentului şi de constanta termică de timp a
materialului;
- atingerea lui τs se realizează după un timp infinit (practic se poate considera că la t = 4T aceasta este
atinsă deoarece are valoarea 98,2% τs)

III.4.2. Răcirea
Dacă încetează dezvoltarea de căldură în conductor (p = 0), din acel moment începe procesul de
răcire, care constă în cedarea căldurii acumulate în conductor mediului ambiant. Când temperatura
conductorului atinge temperatura mediului ambiant, întreaga cantitate de căldură se consideră complet
evacuată, si procesul de răcire încheiat.
În ecuaţia bilanţului termic dispare termenul ce conţine sursa şi soluţia ecuaţiei devine:
t

   ie T
Constanta termică de timp a unui corp este aceeasi la încălzirea si răcirea corpului cu condiţia ca
atât încălzirea cât si răcirea să aibă loc în aceleasi condiţii. Astfel dacă răcirea este forţată prin ventilare
sau prin circularea artificială a fluidului de răcire, constanta termică de timp T se modifică.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 21

III.4.3. Încălzirea corpurilor în regim de scurtă durată. Regimul de scurtcircuit

Un caz specific al regimului de scurtă durată, de o deosebită importanţă tehnică, corespunde
regimului de scurtcircuit care se caracterizează prin curenţi de intensitate foarte mare, de 10 – 20 de ori
mai mari decât curenţii nominali, sau chiar mai mari, si o durată foarte scurtă (0,05 ÷ 2 s), deoarece
aparatele de protecţie elimină defectul. De aceea, acest regim se poate considera adiabatic, întreaga
căldură care se dezvoltă în aparat, în regim de scurtcircuit, acumulându-se în aparat, neavând loc cedare
de căldură către mediul ambiant.
Încălzirea unui corp în regim de scurtcircuit, după un regim permanent (cazul cel mai frecvent
întâlnit în practică) în conformitate cu următoarea evoluţie:

Ecuaţia bilanţului termic devine:

R  I sc2  dt  M  c  d
cu soluţia:
t
 s
T
Se observă că temperatura variază liniar cu timpul. Reprezentarea grafică a regimului de
scurtcircuit, declansat la momentul t1 când corpul se găseste la temperatura stasionară τs si care durează
până la momentul t2. Deoarece durata regimului (t2 – t1) este foarte scurtă, supratemperatura maximă τm
depăseste de 2 ÷ 3 ori supratemperatura în regim staţionar. Evident, scurtcircuitul poate apare înainte de
atingerea regimului staţionar, sau putem conecta un aparat direct în regim de scurtcircuit, în care caz
temperatura va varia după o curbă paralelă cu cea din figură dar deplasată corespunzător în jos.
Conform relaţiei de mai sus se poate da o interpretare fizică constantei termice de timp T după
cum urmează: constanta termică de timp este acel interval de timp în care conductorul, fără încălzire
iniţială si fără schimb de căldură cu mediul ambiant se încălzeste, la pierderi constante (p=ct.) până la
s
supratemperatura τs din regim staţionar ( T  t ).

Conductoarele parcurse de curentul de scurtcircuit se încălzesc puternic, ceea ce poate duce la
topirea lor si la avarii grave în instalaţii. Rezultă că este de dorit ca aparatele de protecţie să elimine cât
mai rapid defectul de scurtcircuit, înainte ca conductoarele să fie avariate prin efectul cumulativ al căldurii
înmagazinate.
 Liviu Neamţ 22

III.5. Stabilitatea termică a echipamentelor electrice

Stabilitatea termică a unui aparat este caracterizată în regim permanent de către curentul nominal
al aparatului (In), care este în c.c. valoarea maximă a curentului, iar în curent alternativ valoarea efectivă
maximă, denumită şi curent maxim admisibil. Acest curent este curentul ce produce o supraîncălzire în
regim permanent egală cu supraîncălzirea maxim admisibilă pentru o anumită temperatură a mediului
ambiant şi este valabil atâta timp cât condiţiile termice exterioare sau de răcire sunt cele prescrise în
standarde. În caz contrar trebuieste adaptat regimul de lucru la noile condiţii termice.
RI 2  S
Din relaţia  s  rezultă I adm   adm . Pentru altă temperatură a mediului ambiant,
 S R
θNOU, decât ceea stabilită în standarde, θst , valoarea curentului se recalculează astfel:
   NOU
I admNOU  I adm adm
 adm   st

Deoarece fenomenele termice sunt cumulative în regim tranzitoriu valorile maxime admisibile vor
fi si în funcţie de timpul cât aparatul va fi solicitat termic. Astfel pentru curentul de scurtcircuit care apare,
în general, după funcţionarea aparatului în regim nominal de durată încălzirea va depinde si de
temperatura avută de aparat anterior regimului de avarie. Deoarece durata scurtcircuitului este mică se
admite o încălzire mai mare decât încălzirea staţionară din regim nominal, fără a exista pericolul de
degradare a aparatului.
Stabilitate termică a aparatelor electrice în regim de avarie se exprimă prin curentul limită termic
pentru o secundă (I1t). Valoarea lui este prevăzută în documentaţia tehnică a aparatului. Dacă este indicat
curentul, Ilt , pentru o altă perioadă de timp, t, diferită de o secundă atunci:
I1t  I lt t
Verificarea stabilităţii termice pentru un aparat, se face ţinând seama de valorile maxime ale
curentului de scurtcircuit (în cazul cel mai defavorabil) si de durata maximă posibilă a acestui curent,
ţinând cont de caracteristicile schemei de protecţie, prin determinarea curentului mediu echivalent al
scurtcircuitului (ce produce acelaşi efect termic ca şi curentul real):
I scm  I sc0 (m  n)t sc
în care:
Isc0 = valoarea iniţială a componentei periodice;
m = coeficient ce ţine seama de aportul componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit = f(tsc, kşoc);
kşoc = factor ce depinde de raportul R/X al căii de curent dintre sursa şi scurt;
n = coeficient ce ţine seama de variaţia în timp a valorii eficace a componentei periodice = f(tsc, Isc0/Isc∞);
Isc∞ = valoarea eficace a curentului permanent de scurtcircuit;
tsc = timpul defectului.
Valorile lui m, n, kşoc, sunt date sub formă de nomograme.

Condiţia ce trebuie satisfăcută pentru asigurarea stabilităţii termice la scurctcircuit este:

I1t  I scm
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 23

maa ddee ccaassăă 11..

TTeem

1. Determinaţi supratemperaturile la care ajunge, după 2, 10 şi 60 minute, un conductor

circular de Cu, având secţiunea transversală de 10mm2, lungimea de 1m, parcurs de un
curent de 50A, cunoscând, pentru Cu: densitatea, 8960kg/m3, rezistivitatea, 0,017Ωmm2/m,
căldura specifică, 387W•s/kg•grd coeficientul global de transmisie al căldurii, 10W/m2•grd.
Reprezentaţi grafic variaţia supratemperaturii în raport cu timpul. Conductorul se consideră
iniţial la temperatura mediului ambiant (400C).

2. Dacă după o oră se opreşte circulaţia curentului prin conductor, stabiliţi durata după care
conductorul va avea 550C.

3. Stabiliţi temperatura conductorului după 2s de la conectarea acestuia (din starea rece) pe un

scurtcircuit (considerând procesul adiabatic).

4. Să se verifice la stabilitate termică un întreruptor automat PKZ NZMN3-ME350, cu datele

disponibile în catalog (se notează din cataloagele disponibile în Laboratorul de echipamente
electrice, sau de pe pagina web a firmei Moeller), dacă se cunosc: Isc0 = 23,5 KA; raportul
R/X al căii de curent dintre sursa şi scurt = 0,21; Isc∞ = 16,5 KA; tsc = 1s.
 Liviu Neamţ 24

IIV
V.. FFO
ORRŢ
ŢEEE
ELLE
ECCT
TRRO
ODDIIN
NAAM
MIIC
CEE
Forţele electrodinamice sunt forţele care se exercită între circuite parcurse de curenţi electrici şi
au ca efect tendinţa de a deforma şi/sau de a deplasa circuitele. În regimuri normale de funcţionare,
forţele electrodinamice au valori relativ mici, dimpotrivă, în regimuri de avarie (la scurtcircuite, când
curenţii devin foarte mari) valorile acestor forţe sunt importante şi pot produce distrugeri mecanice
ireversibile ale echipamentelor parcurse de curenţii de defect.
Practic, în funcţie de mărimile diverşilor parametri, precum: valoarea maximă (instantanee) a
curentului, lungimea, forma şi poziţia reciprocă a circuitelor străbătute de curenţi, proprietăţile
magnetice ale mediului în care se găsesc circuitele respective etc, forţele electrodinamice pot avea
valori de la câţiva decanewtoni la câteva mii de kilonewtoni. De aici rezultă necesitatea ca
echipamentele electrice să fie astfel dimensionate (sau alese) în funcţie de valorile curenţilor, încât să
se asigure stabilitatea mecanică a acestora, numită şi stabilitate electrodinamică.
Prin stabilitate electrodinamică se înţelege capacitatea echipamentelor electrice de a suporta
şi de a rezista la acţiunile forţelor mecanice produse de curenţii electrici, în orice regim (normal
şi/sau anormal) de funcţionare.
În cazul circuitelor suficient de simple, stabilitatea electrodinamică se poate verifica plecând de
la calculul forţelor electrodinamice.

IV.1. Metode si relaţii de bază pentru calculul forţelor electrodinamice

Forţa lui Laplace este forţa care acţionează asupra unui conductor de lungime l parcurs de un
curent i şi plasat într-un câmp magnetic de inducţie B :
 l    
F = i   dl x B = i  (l x B) (4.1)
0
având modulul:
F = i  l  B  sin 
 
unde  este unghiul dintre direcţia conductorului l şi liniile de câmp magnetic B . Dacă vectorul
inducţie este normal pe direcţia conductorului  = 90 , iar F = i  l  B .
Forţa Laplace stă la baza unor importante aplicaţii tehnice din domeniul curenţilor tari.
Forţa lui Ampère (consecinţă a formulării Laplace) este forţa care se exercită între două
conductoare filiforme, paralele parcurse de curenţii electrici i1 şi i2 situate la distanţa, d<<l, unul de
celălalt şi are expresia:
 l 4 10-7 l l
F = 0  i1  i 2  =  i 1  i 2  = 2  10-7  i 1  i 2  (4.2.)
2 d 2 d d
Când cele două conductoare sunt parcurse în acelaşi sens de curenţii electrici i1 şi i2 forţele
electrodinamice F sunt de atracţie, iar când curenţii electrici i1 şi i2 (din cele două conductoare) sunt de
sensuri opuse, forţele F sunt de respingere.
Pe baza forţelor generalizate: Menţinând curenţii constanţi şi modificând într-o singura
direcţie poziţia relativă a componentelor ce definesc geometria modelului de analizat, componenta pe
direcţia respectivă a forţei electrodinamice este egală cu derivata parţială a energiei magnetice
(coenergiei magnetice în cazul materialelor neliniare) în raport cu coordonata care suferă modificarea.
În cazul unei variaţii suficient de mici a coordonatei s se poate scrie:
Wco Wco
Fs   (4.3)
s s
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 25

IV.2. Forţe electrodinamice între conductoare. Exemple

Forţele care se exercită între două conductoare filiforme, paralele, parcurse de curenţii electrici şi
situate la distanţa, d, unul de celălalt se determină pe baza forţei Laplace (teorema Biot-Savarat-Laplace)
determinând inducţia magnetică produsă de curentul din unul din conductoare.
Astfel pentru o lungime infinită forţa se reduce la expresia Forţei lui Ampere (5.2), din care se
deduce forţa pe unitate de lungime:
F 1
= 2  10-7  i1  i2  (4.4)
l d
În practică această aproximare este acceptabilă dacă sunt satisfăcute simultan următoarele condiţii:
- Filiformitate: dimensiunea liniară maximă a secţiunii transversală a conductoarelor (indiferent de
valoare) este mult mai mică decât distanţa dintre conductoare (minim de 10 ori)
- Lungime infinită: distantă dintre conductoare este mult mai mică decât lungimea acestora (minim 20 ori).
Dacă una din condiţii nu este satisfăcută atunci relaţia se corectează prin introducerea unor
coeficienţi care ţin seama de lungimea finită sau de profilul secţiunii transversale a conductoarelor, astfel:

IV.2.1. Influenţa profilului secţiunii transversale:

Forţa rezultantă se determină prin superpoziţia efectelor fiecăror tuburi elementare parcurse de
curent ce constituie conductoarele. Atfel se reduce expresia forţei la o formă simplă:
F k
= 2  10-7  i1  i2  (4.5)
l d
în care coeficientul K, este factorul de formă. Acest coeficient are o expresie complicată. Pentru
conductoare cu profil dreptunghiular valoarea acestuia a fost determinată de către Dwight. Operarea cu
k în formă analitică este dificilă preferându-se identificarea acestuia din „curbele lui Dwight”:

fig. 4.1
 Liviu Neamţ 26

Pentru conductoare cu secțiune circulară, dispuse ca în fig. 4.2, expresia forței devine:
F 1
= f  2  10-7  i 2  (4.6)
l a  r 

fig. 4.2

IV.2.2. Influenţa lungimii finite:

Pentru conductoare paralele de lungimi mici, dar egale, faţă de distanţa dintre ele expresia forţei
devine:
F k d2 d 
= 2  10-7  i1  i 2   1  2   (4.7)
l d  l l 
sau în forma şi mai simplă:
F k
= 2  10-7  i1  i2   C (4.8)
l d
unde coeficientul C, se determină din curbe funcţie de configuraţia conductoarelor considerând c = 0:

fig. 4.3

Pentru conductoare paralele de lungimi mici, dar inegale, faţă expresia forţei se pune într-o relaţie
asemănătoare cu (4.8):
= 2  10-7  i1  i2   C1  C2 
F k
(4.9)
l d
cu coeficienţii C1 şi C2:

şi (4.10)
în care c1 şi c2 sunt distanţele evidenţiate în figura de mai jos:
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 27

fig. 4.4

Coeficienţii C1 şi C2 se determină din figura 4.3, impunând de astă dată valoare corectă pentru
raportul c1/l, respectiv c2/l

IV.2.3. Conductoare nerectilinii:

Situaţia unui conductor nerectiliniu este des întâlnită în componenţa echipamentelor electrice.
Astfel de conductoare au comportament diferit fată de conductoarele rectilinii întrucât acestea
determină forţe între părţi ale aceluiaşi circuit.
Pentru cazul unui conductor compus dintr-o parte rigidizată, a, şi una liberă, b:

fig. 4.5

Forţa are expresia:

(4.11)

IV.2.4. Conductoare în prezenţa materialelor feromagnetice:

Conductoarele aparatelor electrice se află de multe ori în apropierea unor pereţi din materiale
feromagnetice fiind supuse fenomenului de atracţie exercitat de aceştia. Acest fenomen are numeroase
aplicaţii tehnice, dintre care în domeniul aparatelor electrice amintim: stingerea arcului electric în
camerele de stingere, construcţia barelor de conexiune şi a celulelor de înaltă tensiune, etc.
Calculul analitic al forţelor implică asumarea unor ipoteze simplificatoare (permeabilitatea fierului
infinită, simetrii, lungimi infinite, etc).
Considerăm un conductor drept plasat paralel cu un perete feromagnetic, la distanţa a şi parcurs de
curentul i, figura 4.6.
 Liviu Neamţ 28

fig. 4.6

Valoarea şi sensul forţei care acţionează asupra conductorului aflat în vecinătatea peretelui
feromagnetic poate fi determinată cu ajutorul metodei imaginilor electrice (imagini conforme): peretele se
echivalează cu un conductor imagine parcurs de acelaşi curent ca şi conductorul real şi situat la aceeaşi
distanţă faţă de suprafaţa peretelui.
Valoarea forţei devine (4.6) cu i1 = i2, sau dacă conductoarele au diametru 2·r (nu pot fi
considerate filiforme):
F 1
= f  2  10-7  i 2  (4.12)
l ar
Dacă conductorul se află plasat într-o nişă feromagnetică (cazul camerelor de stingere) de formă
dreptunghiulară sau triunghiulară, fig. 4.7, respectriv 4.8,

fig. 4.7 fig. 4.8

Relaţia analitică de calcul (cu ipotezele asumate anterior) pentru nişa dreptunghiulră este:
 l
F = 0 i2   x (4.13)
2 
iar pentru ceea triunghiulară:
2 l h2
F = 2  0  i   (4.14)
 2  h  x 2

IV.2.5. Conductoare de forme şi secţiuni complexe:

Forţele electrodinamice pentru configuraţii complexe se determină prin analiza numerică a
câmpului electromagnetic din domeniul respectiv şi calculul forţelor în etapa de postprocesare. Dintre
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 29

metodele de analiză numerică se pot aminti Metoda Diferenţelor finite şi mai ales Metoda Elementului
finit, metodă foarte dezvoltată şi beneficiară a unour softwareuri utilitare de calcul extraordinare.

IV.3. Forţe electrodinamice exercitate în instalatii sisteme trifazate

Toate expresiile deduse în capitolul precedent sunt aplicabile în curent alternativ, doar curenţii
intervin în formule ca valori instantanee, rezultând astfel forţe electrodinamice variabile în timp. Pentru
studiul solicitărilor electrodinamice ale aparatelor electrice interesează valorile maxime ale acestor forţe şi
în special în regimurile de avarie cele mai solicitante (scurtcircuitele).
Presupunând un sistem trifazat simetric de curenţi:
ia  I m sin t
 2 
ib  I m sin t  
 3 
 2 
ic  I m sin t  
 3 
şi apreciind conductoarele ca filiforme şi infinite se obţine, prin suprapunerea efectelor:
f  f 2  f 2  2 f f cos Aˆ
a ab ac ab ac

cu:
f ab 1 1  2 
= 2  10-7  ia  ib   2  10-7  I m2 sin t  sin t  
l c c  3 
f ac 1 1  2 
= 2  10-7  ia  ic   2  10-7  I m2 sin t  sin t  
l b b  3 

fa

fab
fac

c b

B a C

fig. 4.8

Analog se determină celelalte două forţe ce acţionează asupra conductoarelor B şi C.

Relaţiile rezultate sut complexe dar admit forme simplificate în situaţii particulare, cele mai de
interes fiind ceea corespunzătoare sistemului trifazat cu conductoare aşezate în acelaşi plan, respectiv ceea
determinată de conductoarele unui circuit monofazat sau bifazat.
 Liviu Neamţ 30

IV.3.1. Conductoare ale sistemului trifazat dispuse în acelaşi plan:

Întrucât valoarea maximă a forţelor este ceea care interesează se determină maximul forţelor în
rapot cu timpul (prin egalarea primei derivate cu 0, rezultând pulsaţia care determină aceste valori
maxime, pulsaţie care se înlocuieşte în formulele forţelor)
După efectuarea calculelor se obţin relaţiile:
- pentru forţele exercitate asupra conductoarelor exterioare:
f exterior 1
=  2  10-7  I m2  0.808
l c
- pentru forţele exercitate asupra conductorului central:
f
central =  2  -7  I 2 1  0.866
10 mc
l

IV.3.2. Conductoare ale sistemului monofazat sau bifazat:

Conform celor prezentate mai sus acest sistem generează o forţă uşor de dedus:
fa i i 1
= 2  10-7  a a  2  10-7  I m2 sin 2 t
l c c

a cărei valoare maximă corespunde pulsaţiei   şi egală cu:
2
f a max 1
= 2  10-7  I m2
l c
Solicitările în orice regimuri pot fi apreciate în baza acestor relaţii prin introducerea valorilor
curenţilor de regim normal sau a celor de avarie.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 31

IV.6. Stabilitatea electrodinamică a echipamentelor electrice

Stabilitate electrodinamică a unui echipament electric reprezintă capacitatea acestuia de a
suporta şi de a rezista la acţiunile forţelor mecanice produse de curenţii electrici, în orice regim
(normal şi/sau anormal) de funcţionare.
Verificarea stabilităţii se face în regim de scurtcircuit, prin determinarea curentului de şoc, care
este ceea mai mare valoare instantanee a curentului de scurtcircuit (apare după un timp t = 0,01 s la 50
Hz, de la producerea scurtcircuitului):
isoc  k soc 2 I sc 0
în care:
Isc0 = valoarea iniţială a componentei periodice;
kşoc = factor ce depinde de raportul R/X al căii de curent dintre sursa şi locul scurtcircuitului şi este dat în
nomograma de mai jos:

fig. 4.9

Verificarea propriu zisă se face prin compararea curentului limită dinamic, Ild, cu valoarea
curentului de şoc:
isoc  I ld
sau dacă cataloagele furnizează coeficientul de stabilitate electrodinamică Kd prin relaţia de mai jos:
isoc  2  I n  K d
 Liviu Neamţ 32

maa ddee ccaassăă 22..

TTeem

11.. Determinaţi valorile forţelor electrodinamice exercitate între două conductoare de lungime 10
m, paralele, de secţiune dreptunghiulară, 20 x 10mm2, parcurse de curenţii I1 = I2 = 100 A,
având acelaşi sens. Conductoarele au laturile mici paralele (apoi laturile mari paralele) şi sunt
situale la 20 mm distanţă unul faţă de calălalt (distanţa este măsurată între feţele cele mai
apropiate). Aceeaşi problemă utilizând analiza numerică prin FEMM® sau Infolytica MagNet
2D.

2. Verificaţi prin metoda elementului finit, cu ajutorul utilitarelor FEMM® sau Infolytica MagNet
2D aplicabilitatea condiţiei de filiformitate (dimensiunea liniară maximă a secţiunii transversală
a conductoarelor (indiferent de valoare) este mult mai mică decât distanţa dintre conductoare
(minim de 10 ori)) în aprecierea forţelor electrodinamice.

3. Studiaţi prin metoda elementului finit, cu ajutorul utilitarelor FEMM® sau Infolytica MagNet
2D, comportarea unui conductor parcurs de curent electric în prezenţa materialelor
feromagnetice (perete, nişă dreptunghiulară, nişă triunghiulară).

4. Să se verifice la stabilitate electrodinamică un întreruptor automat PKZ NZMN3-ME350, cu

datele disponibile în catalog (se notează din cataloagele disponibile în Laboratorul de
echipamente electrice, sau de pe pagina web a firmei Moeller), dacă se cunosc: Isc0 = 23,5 KA;
raportul R/X al căii de curent dintre sursa şi scurt = 0,21; Isc∞ = 16,5 KA; tsc = 1s.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 33

V
V.. FFO
ORRŢ
ŢEEE
ELLE
ECCT
TRRO
OMMA
AGGN
NEET
TIIC
CEE.. E
ELLE
ECCT
TRRO
OMMA
AGGN
NEEŢ
ŢII

Forţele electromagnetice apar datorită variaţiei energiei magnetice prin intereacţiunea dintre
curenţii electrici şi corpurile feromagnetice.
Electromagnetul, este un magnet temporar, care transformă energia electrică în energie mecanică,
prin intermediul energiei magnetice, având în structura sa trei sisteme componente: electric, magnetic şi
mecanic. Este format dintr-o armătură fixă formată din material feromagnetic, bobina de excitaţie
parcursă de curent şi armătura mobilă feromagnetică. Când bobina este parcursă de curent, prin
intermediul câmpului magnetic creat de acesta în armătura fixă, se manifestă forţe de atracţie ce
acţionează asupra armăturii feromagnetice. Conversia energiei electrice, ce se transformă în lucru mecanic
odată cu deplasarea armăturii mobile, se realizează prin intermediul energiei magnetice.

Clasificarea electromagnetilor:
• modul de lucru: atragere şi elevator;
• curentul de alimentare: de curent continuu şi curent alternativ;
• modul de conectare în circuit: serie şi paralel;
• regimul de funcţionare: de durată, intermitent şi de scurtă durată;
• rapiditatea în acţionare: rapizi (0.003 s - 0.004 s), normali, cu temporizare (> 0.3 s);
• mişcarea armăturii: de translaţie şi de rotaţie;
• construcţie: plonjor cu fig.VI.1. a, şi fără limitator fig.VI.1. c, în formă de U, fig.VI.1. b, E, cu
clapetă, fig.VI.1. d, etc.

fig. V.1
 Liviu Neamţ 34

V.1. Regimul dinamic al electromagnetului

Momentul conectării înfăşurării electromagnetului la sursa de tensiune este urmat de un regim

tranzitoriu electric, în care curentul, respectiv, forţa de atracţie, cresc spre valoarea maximă. În vederea
determinării duratei de acţionare a unui electromagnet de curent continuu este deci necesar să se cunoască
regimul tranzitoriu al curentului i = f(t) şi al forţei F = f(t), începând din momentul iniţierii curentului de
excitaţie până în momentul stabilirii întrefierului minimal.
În figura VI.2. este reprezentat circuitul de alimentare al electromagnetului caracterizat prin
inductivitatea L şi rezistenţa R a bobinei.

fig. V.2

Armătura mobilă de masă m este reţinută printr-o forţă rezistentă dată de un resort:

iar prin D s-a notat constanta de amortizare vâscoasă.

Analiza regimului dinamic necesită rezolvarea ecuaţiilor clasice din dinamica
electromagneţilor deduse pornind de la: ecuaţia bilanţului electric, Teorema forţelor generalizate la i = ct
şi ecuaţia echilibrului mecanic:

Deoarece rezolvarea directă a ecuaţiilor regimului dinamic este incomodă, nefiind posibilă
stabilirea unor soluţii analitice exacte, se procedează fie la rezolvarea aproximativ analitică a acestora sau
grafo-analitic.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 35

O rezolvare aproximativ analitică pleacă de la oscilograma curentului funcţie de timp, reprezentată

în figura VI.3.
Se constată următoarele:
- în intervalul de timp tp – numit timp de pornire – curentul creşte şi deoarece forţa de acţionare este mai
mică decât forţa rezistentă, întrefierul rămâne la valoarea iniţială.
- în intervalul de timp td – numit timp de deplasare – întrefierul scade până la întrefierul minim. Se
constată că în acest interval de timp se manifestă reacţia armăturii, care constă în diminuarea curentului în
bobina de excitaţie datorită efectului legii inducţiei electromagnetice.
- după timpul td curentul creşte şi se stabileşte în final la valoarea I = U / R.
- la întreruperea alimentării, curentul scade de la valoarea I la zero într-un timp tr – numit timp de
revenire.

fig. V.3

Studiul regimului tranzitoriu comportă analizarea etapelor mai sus menţionate. Astfel, în intervalul
tp, deoarece F < Fr, ecuaţia circuitului este:

a cărei soluţie determină o lege de variaţie exponenţială:

unde L şi R sunt inductivitatea şi rezistenţa la întrefierul maxim.

În punctul A cele două forţe sunt egale, adică F = Fr şi deci:

de unde:
 Liviu Neamţ 36

În intervalul td forţa activă F devine mai mare decât forţa rezistentă Fr şi armătura mobilă îşi
execută cursa până ce se ciocneşte de armătura fixă . În acest interval de timp trebuie să se
ţină seama de variaţia inductivităţii în raport cu timpul şi ecuaţia diferenţială a circuitului este:

Rezolvarea acestei ecuaţii este posibilă numai prin metode iterative.

Durata totală: ta = tp + td, se numeşte timp de acţionare şi reprezintă timpul scurs din momentul
închiderii circuitului de alimentare al bobinei până în momentul atingerii armăturii fixe de către
armătura mobilă.
Din punctul B încetează mişcarea armăturii, iar ecuaţia circuitului este:

unde L' este inductivitatea corespunzătoare întrefierului δ practic egal cu zero.

Legea de variaţie a curentului devine:

unde T' = L' / R, curentul i tinzând spre valoarea de regim permanent I = U / R.

Acţionarea electromagnetului încetează din momentul întreruperii curentului. Perioada de
variaţie a curentului corespunzătoare desprinderii armăturii, până la poziţia iniţială şi, se numeşte timp
de revenire (t1).
Determinarea acestui timp de revenire se face prin rezolvarea ecuaţiei diferenţiale:

În cazul electromagneţilor de curent alternativ, sistemul de ecuaţii devine:

a cărui rezolvare este posibilă prin metode numerice cu ajutorul calculatorului.

 ECHIPAMENTE ELECTRICE 37

V.2. Circuitele magnetice ale electromagneţilor. Metode de calcul

În general, un circuit magnetic se defineşte ca ansamblul mediilor fizice prin care se poate închide
un flux magnetic. Circuitele magnetice se clasifică după mai multe criterii:
a) circuite magnetice omogene, caracterizate de o aceeaşi valoare a permeabilităţii, μ, în toate punctele lor
şi respectiv neomogene în caz contrar;
b) circuite magnetice liniare, a căror permeabilitate este independentă de fluxul ce le străbate şi respectiv
neliniare în caz contrar;
c) circuite magnetice simple, parcurse pe toată lungimea lor de acelaşi flux magnetic şi respectiv circuite
complexe sau ramificate.
Calculul circuite magnetice de geometrie şi proprietăţi magnetice cunoscute, constă în
determinarea solenaţiei când se dă fluxul („problema directă“) sau în determinarea fluxului necesar pentru
obţinerea unei solenaţii de valoare dată („problema inversă“).
Circuitele liniare, simple şi omogene sau neomogene permit calculul bazat pe Legea circuitului
magnetic, uzual prin intermediul reluctanţei sau permeanţei magnetice:

adică:

De exemplu pentru un circuit cu întrefier:

fig. V.4

ţinând cont că în zona întrefierului apare un efect de margine (liniile de câmp fiind practic ortogonale la
muchiile fierului), care duce la creşterea secţiunii tubului de flux în aer (de la Af la Aσ):
 Liviu Neamţ 38

Calculul circuitelor magnetice neliniare implică considerarea curbei de magnetizare a materialului

magnetic, fig. VI.5, şi actualizarea inducţiei după calculul intensităţii câmpului magnetic; existenţa
fluxurile de dispersie, circuitele ramificate, etc implică aplicarea unor metode diferite de calcul: a)
construirea circuitului magnetic echivalent, exemplificată în fig. VI.6; b) metoda transformărilor
conforme; c) metode numerice (Metoda Elementului Finit).

fig. V.5 fig. V.6

V.3. Calculul forţei dezvoltate de electromagneţi

Forţa electromagnetică care se exercită asupra armăturii mobile, depinde de variaţia energiei
magnetice înmagazinată în întregul spaţiu ocupat de câmpul magnetic al electromagnetului.
Acest spaţiu cuprinde următoarele domenii distincte: întrefierurile de lucru şi parazite, zonele
ocupate de fluxurile de dispersie şi circuitele feromagnetice ale coloanelor, jugurilor şi armăturilor mobile.
Deoarece în majoritatea cazurilor, la electromagneţii bine dimensionaţi, căderea de tensiune
magnetică în fier este neglijabilă, rezultă că la determinarea forţei de atracţie se va lua în considerare
numai variaţia energiei localizate în întrefierurile de lucru.

V.3.1. Calculul forţei de atracţie la electromagneţii de curent continuu

Cel mai frecvent caz întâlnit este cel al electromagneţilor cu poli plani. În acest caz facem ipoteza
simplificatoare că fluxul în întrefier este perpendicular pe suprafaţa polilor şi se poate neglija dispersia.

fig. V.7

Conform Teoremei forţelor generalizate:

în care fluxul total este:

şi solenaţia se consideră:
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 39

Expresia forţei devine:

în care dacă se introduce permeanţa întrefierului:

se obţine:

Pentru cazul considerat în figura VI.7, avem:

şi deoarece forţa şi întrefierul variază în sensuri contrare, dμ = –dx, se obţine:

Ţinand seama că:

expresia forţei dezvoltate de un electromagnet de curent continuu, în ipotezele acceptate este:

cu o dependenţă de întrefier reprezentată în fig. VI.8:

fig. V.8

Relaţiile stabilite pentru calculul forţei de atracţie dezvoltată de electromagneţi evidenţiază

dependenţa pronunţată de întrefier a acesteia, în sensul că la întrefieruri mici se obţin forţe mari, care scad
însă rapid cu creşterea întrefierului, figura VI.8.
Acest lucru constituie un dezavantaj în acele aplicaţii ale electromagneţilor în care este necesară
realizarea unei forţe constante pe întregul parcurs al acţionării. Din aceste considerente s-au conceput
numeroase forme pentru armăturile electromagnetului, astfel încât permanenţa dintre ele să depindă mai
mult sau mai puţin de întrefierul de lucru (ex: electromagnetul plonjor).
 Liviu Neamţ 40

V.3.2. Calculul forţei de atracţie la electromagneţii de curent alternativ monofazat

La electromagneţii de curent alternativ, în care curentul din înfăşurare are o variaţie sinusoidală în
timp, relaţiile de calcul stabilite pentru forţa de atracţie în curent continuu, dau valoarea momentană a
acestei forţe în funcţie de valoarea momentană a curentului.
Se pot astfel stabili, pentru regimul permanent, relaţiile analitice de calcul care dau variaţia în timp
a forţei dezvoltate de electromagnet. Pentru un curent de excitaţie sinusoidal de forma:

Inducţia magnetică în întrefier se poate scrie:

pentru care se obţine valoarea momentană a forţei:

unde s-a notat forţa maximă cu expresia:

Din relaţiile de mai sus rezultă că forţa momentană dezvoltată de electromagnetul de curent
alternativ are două componente:
- o componentă continuă:

- o componentă variabilă:

a cărei frecvenţă este dublul frecvenţei curentului de excitaţie. Forţa rezultantă, reprezentată în figura VI.9
pulsează de la valoarea zero la o valoare maximă Fm, de două ori în fiecare perioadă a inducţiei. Valoarea
medie a forţei este:

Se constată că forţa medie, care este forţa utilă este egală cu componenta constantă a forţei de
atracţie a unui electromagnet de c.a. Componenta variabilă a forţei generează vibraţia nedorită a armăturii
mobile a electromagnetului.

fig. V.9

Comparând un electromagnet de curent continuu cu unul de curent alternativ, în ipoteza că

inducţiile în întrefier sunt egale (Bμc = Bμm), atunci forţa utilă de atracţie a electromagnetului de curent
alternativ este jumătate forţa dezvoltată de electromagnet de curent continuu.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 41

V.3.3. Calculul spirei în scurtcircuit

Forţa momentană dezvoltată de un electromagnet monofazat trece periodic prin valoarea zero.
Din această cauză, armătura mobilă are tendinţa de îndepărtare sub acţiunea forţei antagoniste a unui
resort.
Atragerea armăturii cu o pulsaţie dublă faţă de pulsaţia reţelei produce o vibraţie caracteristică.
Pentru eliminarea vibraţiilor se recurge la două soluţii:
a) la electromagneţii monofazaţi se plasează în piesa polară, în zona întrefierului, o spiră în
scurtcircuit (spiră ecran) prin a cărei reacţie inducţia în întrefier nu mai atinge valoarea zero;
b) se utilizează electromagneţi trifazaţi, în care caz forţa rezultată nu mai depinde de timp.

Considerăm o porţiune dintr-un electromagnet de curent alternativ monofazat având o parte din
suprafaţa polului ecranată cu o spiră în scurtcircuit şi considerat în poziţia de întrefier minim (figura
3.20 a). În lipsa spirei cele două fluxuri ce străbat suprafeţele ecranată (Ae) şi neecranată (An) notate cu
Φ’δe respectiv Φ’δn sunt în fază, aşa cum rezultă din figura VI.10, determinând fluxul total Φ’δ.

fig. V.10

În cazul prezenţei spirei în scurtcircuit, fluxul Φ’δe ce străbate zona ecranată induce în spira o
tensiune electromotoare Ues, ce generează curentul is, rezultând fluxul Φs ce reprezintă fluxul de reacţie
al spirei în scurtcircuit. Fluxul rezultant în zona ecranată Φδe determinat prin compunerea vectorială a
fluxurilor Φ’δe şi Φs, este defazat faţă de fluxul porţiunii neecranate Φδn cu unghiul β, aşa cum rezultă
din diagrama fazorială din figura VI.10.
Calculul spirei în scurtcircuit se realizează pe baza analizei circuitului magnetic, determinând
rezistenţa electrică a acesteia, pe baza căreia se determină materialul şi secţiunea.
Forţa electromagnetului cu spira în scurtcircuit se determină prin însumarea celor două
componente ale forţelor în ariile ecranată şi neecranată, ceea de a doua componentă fiind defazată faţă
de prima cu unghiul 2β:
 Liviu Neamţ 42

În figura VI. 11 s-au reprezentat variaţiile inducţiilor în porţiunile ecranate şi neecranate,

defazate cu unghiul β şi diagrama forţelor momentane rezultată ca sumă a forţelor pe porţiunile
ecranate şi neecranate.

fig. V.11

Deoarece maximul şi minimul acestor forţe nu coincid în timp, forţa rezultantă va avea în
fiecare moment o valoare mai mare decât zero. Vibraţia cea mai mică se obţine punând condiţia ca
forţa variabilă să fie zero, adică:

adică dacă se realizează condiţiile:

În cazul unor execuţii practice, pentru a valorifica la maximum utilizarea spirei ecran, în sensul
obţinerii unor forţe medii de atracţie cât mai mari şi a unei vibraţii cât mai mici, se stabilesc relaţiile:

unde se recomandă ca: 1 < m < 2 şi k ≈ 0,7 (β ≈ 45 °).

 ECHIPAMENTE ELECTRICE 43

V.3.4. Electromagnetul trifazat

Electromagneţii trifazaţi sunt folosiţi mai ales ca electromagneţi elevatori de mare putere. Se
realizează ca electromagneţi în manta sau cu circuit E+I. Acest tip de electromagnet prezintă avantajul
că valoarea totală a forţei este constantă. Dacă bobinele sunt plasate pe coloane separate atunci punctul
de aplicaţie al forţei se deplasează de pe un pol pe altul şi apare o uşoară vibraţie a armăturii, dar dacă
înfăşurările sunt coaxiale forţa este cu adevărat constantă.
În figura VI.12 este prezentat schematic un electromagnet trifazat cu bornele R, S, T, legate la o
reţea trifazată şi având un întrefier δ egal pe cele trei coloane.

fig. V.12

Forţa dezvoltată de un asemenea electromagnet şi care acţionează asupra armăturii mobile,

rezultă ca sumă a forţelor dezvoltate pe cele trei coloane:

Forţa totală exercitată asupra armăturii mobile este:

adică forţa dezvoltată este constantă în timp şi de trei ori mai mare decât forţa medie a unei coloane.

Deşi forţa nu depinde de timp, punctul de aplicaţie al acestei forţe se deplasează pe armătură,
deoarece pe rând forţa maximă trece de la o coloană la alta, ceea ce poate genera unele vibraţii ale
armăturii mobile.
 Liviu Neamţ 44

V.3.4. Modificarea timpului de acţionare al electromagneţilor

Modificarea timpului de acţionare se urmăreşte să se obţină fie o acţionare rapidă, fie o
acţionare întârziată.
a) Acţiunea rapidă la atragere se realizează, din punct de vedere constructiv, prin lamelarea miezului
magnetic şi prin reducerea la minimum a masei armăturii mobile. Realizarea miezului magnetic din
tole, la electromagneţii de curent continuu rapizi, are drept efect suprimarea curenţilor turbionari în
miezul de fier masiv şi deci anularea reacţiei armăturii în aceste piese.
b) Acţiunea rapidă la eliberare se realizează fie prin conectarea unui condensator în paralel cu bobina
de excitaţie a electromagnetului, fie prin realizarea unui tip constructiv, numit electromagnet de
reţinere echipat cu un şunt magnetic.
c) Acţiunea întârziată la închidere se realizează prin conectarea unei bobine suplimentare (L1, R1) cu
rezistenţă cât mai mică în serie cu bobina electromagnetului (L, R), ca în figura VI.13.

fig. V.13

Se obţine astfel o constantă de timp:

mai mare decât ceea iniţială:

d) Acţiunea întârziată la eliberare se obţine prin conectarea unei rezistenţe R2 în paralel pe bobina
electromagnetului (L, R) ca în figura VI.14.

fig. V.14

În acest caz la deconectarea electromagnetului de la sursa de alimentare, curentul electric din

bobina electromagnetului nu dispare brusc, ci exponenţial, cu constanta de timp:
ECHIPAMENTE ELECTRICE 45
 Liviu Neamţ 46

V
VII.. PPR
ROOC
CEESSE
EDDE
ECCO
OMMU
UT AŢ
TA ŢIIE
E

Procesele de conectare şi de deconectare apar la închiderea şi respectiv la deschiderea

circuitelor electrice, cu sau fără curent, sau atunci când se modifică anumite legături electrice în
circuite, în scopul asigurării anumitor regimuri de funcţionare. Astfel, producerea de scurtcircuite, ca şi
comutaţia normală efectuată de un aparat sunt procese ce conduc la regimuri tranzitorii, în care
mărimile electrice determină solicitări termice, electrodinamice şi dielectrice, atât pentru echipamentul
de comutaţie, cât şi pentru instalaţia electrică în care acesta funcţionează.
În continuare vor fi prezentate procesele de conectare şi de deconectare reprezentative pentru
echipamentele electrice de comandă şi de protecţie, de tip electromecanic.

VI.1. Conectarea și deconectarea unui circuit R-L sub tensiune continuă

Tensiunile şi curentul din circuit, la conectare sursei U, sunt date de:

di
U  uR  uL  Ri  L
dt
t
U 
i  (1  e  )
R
t

uL  U  uR  Ue 
unde : τ = L/R [s] este constanta de timp a circuitului RL. Variaţiile în timp ale mărimilor electrice
sunt prezentate în fig.VI.1.b.

Fig.VI.1 Conectarea şi deconectarea bobinelor reale

 ECHIPAMENTE ELECTRICE 47

La deconectarea sursei U (cu bornele a,b în scurtcircuit), fig.VI.1.c, bobina L devine sursă
(având înmagazinată energia WL = 1/2LI02 ) rezultând relaţiile:
U L0  uR  0
t

i  I 0e 

t

u L  U L 0e 
unde UL0 şi I0 sunt tensiunea pe bobină şi curentul din circuit la momentul comutării sursei. Variaţiile
în timp ale mărimilor electrice sunt prezentate în fig.VI.1.d.

VI.2. Conectarea și deconectarea unui circuit R-C la tensiune continuă

Tensiunile şi curentul din circuit, la conectarea sursei cu tensiunea U, sunt:
t
1
U  uR  uC  Ri   idt
C0
t
U 
i e
R
uR  iR
t

uC  U  u R  U (1  e ) 

unde : τ = RC [s] este constanta de timp a circuitului RC. Variaţiile în timp ale mărimilor electrice
sunt prezentate în fig.VI.2.b.

Fig. VI.2 Conectarea şi deconectarea condensatorelor reale

 Liviu Neamţ 48

La deconectarea sursei U (cu bornele a,b în scurtcircuit), fig. VI.2.c, condensatorul C devine
1
sursă (având energia: WC  CU C2 0 ), rezultând relaţiile:
2
U C  uR  0
t
U 
i  C0 e 
R
t

uC  U C 0 e 
unde UCO este tensiunea pe condensator în momentul comutării sursei , fig. VI.2.d.

Observaţii. 1. În regim permanent (pentru t tinzând la infinit) curentul i(t) se anulează, adică o
tensiune continuă nu poate determina un curent continuu printr-un condensator. Se zice că, în
regim permanent, condensatorul întrerupe curentul continuu.
2. În cazul condensatoarelor de mărimi uzuale, constantele de timp τ = RC sunt mici. Se
pot obţine, însă, relativ uşor, constante mari de timp dacă se aleg rezistenţe foarte mari (ceea ce,
practic, nu prezintă dificultăţi). În schimb, dacă rezistenţa de încărcare e foarte mică, valoarea
iniţială (la t=0) a curentului de încărcare i(0)=U/R poate fi exagerat de mare, periclitând astfel
siguranţa instalaţiilor.
3. Dacă, după încărcarea unui condensator, se deschide întreruptorul, condensatorul C
rămâne încărcat, un timp îndelungat (cu tensiunea la borne egală cu cea aplicată înainte de
deschiderea înteruptorului). În circuit deschis, condensatorul se descarcă lent, numai prin
rezistenţa de pierderi, foarte mare, a dielectricului său. De aceea, pentru a evita pericolul
electrocutării, trebuie luate măsuri speciale de descărcare a condensatoarelor (după deconectarea
circuitelor de la sursele de energie).

VI.3. Fenomene specifice la deconectare

După deconectarea unui receptor (sau a unei linii electrice), la bornele echipamentului de
comutaţie apare o tensiune tranzitorie de restabilire (TTR). Dacă deconectarea s-a realizat în urma a unui
scurtcircuit, la bornele întreruptorului tensiunea tranzitorie de restabilire are un caracter oscilant
amortizat, datorită prezenţei în reţea a două categorii de acumulatoare de energie: unul inductiv şi celălalt
capacitiv. În cazul deconectării unui scurtcircuit, solicitarea dielectrică determinată de tensiunea oscilantă
de restabilire este sensibil mai mare decât cea cauzată de tensiunea de restabilire în regim permanent.

*) **)
În figura *) s-a reprezentat schematic circuitul electric, cu întreruptorul K, la bornele căruia se
stabileşte tensiunea oscilantă "u" (după deconectarea scurtcircuitului dintre punctele a şi b), iar în figura
**) s-au reprezentat curbele tensiunii de alimentare us şi curentului i (la întreruperea regimului de
scurtcircuit).
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 49

Pentru a calcula tensiunea oscilantă de restabilire u, se admite că întreruperea curentului de

scurtcircuit "i" are loc la trecerea lui naturală prin zero (ceea ce se apropie mult de realitate). Prin urmare,
curentul de scurtcircuit "i" se consideră de forma:
Us
i= 2   sin t
R + (   L)
2 2

Tensiunea de alimentare, în ipoteza considerării ca origine a timpului (t=0) momentul trecerii prin
zero a curentului de scurtcircuit este:
L 
u s = 2 U s sin( t +  ) ;  = arctan( ) ; 0 < <
R 2
Ecuaţia diferenţială a circuitului în primele momente, imediat după deschiderea întreruptorului
"K" este de forma:
di
2 U s sin ( t +  ) = Ri + L + u
dt
du
cu: i = C , C fiind capacitatea echivalentă a liniei.
dt
În funcţie doar de tensiunea "u" (de la bornele întreruptorului K), ecuaţia diferenţială se poate
rescrie ca mai jos:
2
d u du
2 U s sin( t + ) = LC 2 + RC + u
dt dt
Condiţiile iniţiale pentru tensiunea de restabilire "u" se obţin din considerente fizice. Astfel, la
momentul t=0 (întreruptorul fiind închis), atât tensiunea "u", cât şi curentul prin capacitatea echivalentă
1
i=Cdu/dt erau nule. În plus, deoarece frecvenţa proprie (de oscilaţie) a circuitului f 0 = este mult
2 LC
mai mare decât frecvenţa reţelei f, se poate obţine o relaţie relativ simplă pentru tensiunea tranzitorie de
restabilire dacă, pe durata în care se studiază fenomenul, se considera tensiunea alternativă de alimentare
ca fiind constantă şi egală cu amplitudinea 2  U s .
La considerarea amortizării ( R  0 ) şi a aproximaţiei că, pe durata TTR, tensiunea sursei este
constantă şi egală cu valoarea maximă, adică 2 U s sin( t +  )  2 U s ecuaţia diferenţială completă
devine:
2
1 d u R du 1
2U s = 2 +  + u
LC dt L dt LC
1 R
Cu notaţiile: 0 = şi  = - factor de atenuare, e = 02   2 - pulsaţia proprie a
LC 2L
tensiunii de restabilire, ecuaţia devine:
2
d u du
2 U s 0 = 2 + 2  + 02  u
2

dt dt
Rezultă expresia tensiunii tranzitorii de restabilire:

u = 2 U s [1 - e-t ( cos e t + sin  e t)]
e
Întrucât δ << ωe, termenul în sinus al ecuaţiei se poate
neglija, astfel încât, pentru tensiunea tranzitorie de restabilire
rezultă expresia simplificată:
u = 2 U s (1 - e-t cos e t)
Ecuaţia de mai sus descrie analitic tensiunea
tranzitorie de restabilire (TTR) cu o singură frecvenţă de
oscilaţie, a cărei variaţie este reprezentată în figura alăturată şi
 Liviu Neamţ 50

care este caracterizată prin doi parametri: factorul de oscilaţie (γ) şi frecvenţa proprie de oscilaţie (f0):
1. Factorul de oscilaţie γ, definit ca raport dintre valoarea de vârf umax (a tensiunii de restabilire) şi
valoarea maximă 2 U s (a tensiunii de frecvenţă industrială).
Pentru t = π/ωe (când TTR devine maximă), factorul de oscilaţie γ se aproximează analitic cu:

 = u max = 1 + e-  e
2Us
2. Frecvenţa proprie de oscilaţie fe, care reprezintă inversul perioadei proprii de oscilaţie Te=2tC,
adică:
1 1
f e= =
Te 2  t c
unde tC este timpul la care se atinge umax .
În locul frecvenţei proprii de oscilaţie, se poate utiliza ca parametru viteza "v" de creştere a
tensiunii oscilante de restabilire, ca mai jos:
  2 U s
v = u max = = 2  f e    2 U s
tC tC
Valorile parametrilor tensiunii tranzitorii de restabilire γ şi fe joacă un rol decisiv în realizarea unei
întreruperi reuşite de către echipamentul de comutaţie. Astfel, după separarea mecanică a contactelor, în
polul unui întreruptor apare un arc electric, care se stinge la trecerea prin zero a curentului (la aparatele de
curent alternativ). În acest moment are loc întreruperea electrică şi începe procesul de refacere a
rigidităţii dielectrice în camera de stingere a întreruptorului; tensiunea de ţinere se restabileşte după o
funcţie crescătoare în timp. Dacă în fiecare moment, tensiunea de ţinere este mai mare decât tensiunea de
restabilire (aceasta fiind solicitarea dielectrică a întreruptorului), întreruperea este "reuşită". În caz
contrar are loc o reamorsare a arcului electric în întreruptor, iar întreruperea este "nereuşită".
O tensiune tranzitorie de restabilire cu un factor de oscilaţie γ mare şi o frecvenţă proprie f0 mare
constituie o solicitare dielectrică mai importantă decât solicitarea produsă de o tensiune de restabilire cu
parametri mai mici.

Tensiunea de restabilire (TR) are două componente: tensiunea tranzitorie de restabilire (TTR) şi
tensiunea de restabilire de frecvenţă inductrială (TRI)
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 51

V
VIIII.. C
COON
NTTA
ACCT
TEEE
ELLE
ECCT
TRRIIC
CEE

Contactul electric este un element constructiv cu ajutorul căruia se realizează o legătură

electrică între două sau mai multe conductoare pentru a permite trecerea curentului de la unele la
altele. Elementele de contact sunt piesele prin care se realizează contactul. În tehnica aparatelor
electrice se vor numi contacte chiar piesele de contact prin a căror atingere, sub o presiune oarecare, se
stabileşte continuitatea unui circuit electric.
Contactele electrice sunt piesele cele mai solicitate ale aparatelor electrice de comutaţie
deoarece ele trebuie să suporte încălzirea în timpul funcţionării, uzura prin ciocniri şi frecări, acţiunea
arcului electric ce se stabileşte, îndeosebi la deschiderea circuitului electric.
Comportarea contactelor în funcţionarea aparatelor şi echipamentelor electrice este hotărâtoare,
în sensul că o construcţie greşită sau o stare nesatisfăcătoare a lor, poate conduce la avarii grave.
Deoarece condiţiile de lucru ale contactelor electrice sunt diferite, fiind folosite atât în circuite
de mică putere cât şi în cele de mare putere, forma lor constructivă este foarte variată.

După cinematica elementelor sale, contactele se clasifică în:

- contacte fixe, ce realizează îmbinarea celor două elemente de contact, putând fi demontabile (prinse
cu buloane) sau nedemontabile (sudate sau lipite);
- contacte de întrerupere, la care cel puţin unul din elementele de contact este mobil, determinând
închiderea sau deschiderea unui circuit;
- contacte alunecătoare sau glisante, la care deplasarea piesei mobile faţă de cea fixă se face fără
întreruperea circuitului.

Din punct de vedere al formei geometrice a suprafeţelor de contact se deosebesc contacte:

- punctiforme,
- liniare,
- de suprafaţă.

a. contacte punctiforme b. contacte liniare c. contacte de suprafaţă

Fig. VII.1

VII.1. Procese fizice în contactele electrice

În orice circuit electric prezenţa unui contact electric va conduce, întotdeauna, la creşterea
rezistenţei electrice a cicuitului. Această creştere se datorează "rezistenţei de contact" Rc.
Rezistenţa de contact este suma a două componente,
RC = RS + RP , (VII.1)
şi anume:
- rezistenţa de stricţiune RS, este cauzată de fenomenul de stricţiune a liniilor de curent care se
manifestă în toate situaţiile
- rezistenţa peliculară RP, produsă de formarea unei pelicule disturbatoare pe suprafaţa
elementelor de contact.
 Liviu Neamţ 52

VII.1.1 Stricţiunea liniilor de curent

Oricât de bine ar fi prelucrate suprafeţele de contact, totuşi atingerea lor se realizează doar în
câteva zone de contact, zone în care liniile de curent suferă o stricţiune (strângere), ca în figura VII.2.
Cu alte cuvinte, contactul electric nu se face prin aria integrală (comună) a suprafeţelor celor două
elemente de contact (suprafaţa aparentă de contact), ci doar printr-o mulţime de puncte (sau zone)
separate. Dacă piesele în contact sunt presate cu o forţă F, în punctele de atingere materialul se
deformează şi suprafaţa reală de contact se măreşte. La un contact realizat cu o suprafaţă aparentă
mare, atingerea pieselor de contact se realizează prin micropuncte de contact, adică în locurile în care
materialul este deformat. Micropunctele de contact sunt grupate în zone de contact, care se mai
numesc şi puncte de contact.

Fig. VII.2

Fiecare zonă de contact este formată din microarii în care materialul este deformat fie plastic,
fie elastic, fie la limita între plastic şi elastic. Numărul (al zonelor de contact) şi dimensiunile zonelor
de contact depind atât de rezistenţa mecanică a materialului contactului, cât şi de forţa de apăsare
normală (a contactului).
Dependenţa între forţa de apăsare normală F şi aria de contact AR , pe care se exercită această
forţă (în condiţii de deformare plastică) este dată de relaţia lui Holm:
n n
F
F    H  AR =   H   ARi ; AR = =    ai2 (VII.2)
i 1  H i 1
unde H, este duritatea materialului (în N/mm2), ξ este coeficientul lui Prandtl (acest coeficient este
subunitar (0,2 < ξ < 1) şi ţine seama că duritatea vârfurilor de contact este mai mică decât duritatea H
măsurată macroscopic.), iar ai este raza cercului echivalent (cu aria) pentru fiecare din cele n zone de
contact.
Experimental se constată că raportul dintre suprafaţa reală de contact AR şi suprafaţa aparentă
de contact este de ordinul 10–3 ÷ 10–5 la contactele de suprafaţă şi tinde către 1 la contactele
punctiforme.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 53

Determinarea rezistenţei de stricţiune:

Suprafeţele elementare de contact, aşa cum rezultă din figura VII.2, au o formă geometrică
oarecare, neregulată. Rezistenţa de stricţiune se poate calcula numai în ipoteza că suprafeţele au o
formă geometrică regulată şi rezistivitatea materialului este constantă, nedepinzând de temperatură.
Pentru stabilirea expresiei de calcul a rezistenţei de stricţiune s-au propus două modele şi
anume: modelul sferei de conductivitate infinită şi mai nou modelul elipsoidului turtit (Holm).
În general contactul celor două piese este multipunctiform, adică curentul trece prin mai multe
suprafeţe de contact distribuite neuniform pe suprafaţa aparentă. Considerând toate suprafeţele reale de
contact, în număr de n, de formă circulară de rază a şi distanţate între ele astfel că liniile de curent să
nu se influenţeze reciproc, rezistenţa de stricţiune se determină:
Rezistenţa de stricţiune a unei punct de atingere:

RS  , (VII.3)
2a
iar rezistenţă totală (n rezistenţe în paralel):
 
RS   , (VII.4)
n
2na
 2a
i 1
i

VII.1.2 Pelicula perturbatoare

În cazul unui contact metalic curat, adică atunci când nu există pelicule disturbatoare (oxizi,
sulfuri etc.) pe suprafaţa de contact, rezistenţa de contact ,RC, este constituită numai din rezistenţele de
stricţiune. Numai că, în realitate, suprafeţele metalice ale elementelor de contact reacţionează cu
atmosfera înconjurătoare, iar transformările care au loc determină apariţia peliculelor de oxizi şi
depind atât de natura metalului contactului cât şi de proprietăţile mediului ambiant. Prin urmare,
rezistenţa de trecere este alcătuită atât din rezistenţa de stricţiune (a două elemente de contact), cât şi
din rezistenţa peliculei disturbatoare (oxizi, sulfuri). În plus, peliculele disturbatoare formate pe
suprafeţele metalice de atingere (ale contactelor electrice) nu împiedică prea mult trecerea curentului
prin contacte, pentru că, până la urmă, ele se distrug.

Concret se pot evidenţia în suprafeţele reale de contact ARi următoarele zone (figura VII.2):
a) zona contactului pur metalic;
b) zona contactului cvasimetalic;
c) zona contactului acoperit cu o peliculă disturbatoare.
În zona a, trecerea curentului are loc analog cu trecerea lui prin masa metalului.
În zona b, datorită unor pelicule disturbatoare foarte subţiri (maxim 20 – 50 Å), trecerea
curentului are loc prin efect tunel. Prin efect tunel se înţelege fenomenul de trecerea a electronilor, cu o
anumită probabilitate, prin pelicule subţiri, a căror grosime este comparabilă cu lungimea de undă a
electronilor.
În zona c, datorită peliculelor disturbatoare determinate de oxidarea contactelor, trecerea
curentului are loc datorită fenomenului de fritting. Fenomenul de fritting constă, în principal, din
străpungerea peliculei disturbatoare şi formarea la locul străpuns a unei punţi metalice conductoare cu
o mare conductivitate electrică, dacă tensiunea dintre elementele de contact depăşeşte o anumită
valoare (106 ÷ 107 V/cm).
 Liviu Neamţ 54

Deci din punctul de vedere al formării (şi al existenţei) peliculei disturbatoare, contactele
electrice se pot clasifica în următoarele categorii:
a. Contacte electrice cu atingere metalică (fără peliculă disturbatoare). Acestea sunt realizate
din metale nobile (Au, Ag, Pt) în vid sau din metale nenobile în vid şi care nu au suferit (în prealabil)
acţiunea vreunui mediu agresiv (oxidant);
b. Contacte electrice cu atingere cvasimetalică. Aceste contacte sunt realizate din metale
nobile, dar sunt utilizate în atmosferă normală. Din această categorie fac parte contactele din Au, Ag,
Pt, care se acoperă cu pelicule disturbatoare cu grosimi de circa 20 Å;
c. Contacte electrice cu peliculă disturbatoare. În această categorie intră contactele realizate din
Cu în atmosferă normală (caz în care pelicula disturbatoare este de oxid de cupru Cu 2O) şi contactele
de Ag în atmosferă de vapori sulfuroşi (în acest caz pelicula fiind de sulfură de argint Ag2S). În
conducţie, pelicula este distrusă.

Determinarea rezistenţei peliculare:

Pelicula perturbatoare, formată din oxizi, la care se mai alipesc şi alte corpuri străine generează
un strat semiconductor practic de grosime, d, constantă şi rezistivitate ρp’.
Rezistenţa peliculară a punctului de contact i devine:
 'p  d  p p
RPi    , (VII.5)
Ari Ari   a 2
iar a celor n puncte:
p
RP  , (VII.6)
n   a2
unde ρp este rezistivitatea peliculară determinată experimental şi disponibilă în tabele.

VII.1.3 Dependenţa rezistenţei de contact de forţa de apăsare

Rezistenţa de contact cu n locuri de atingere devine (VII.4 şi VII.5):
 p
RC   , (VII.7)
2na n   a 2
Elementele ce trebuie calculate, în raport cu forţa de apăsare, sunt numărul punctelor de contact
şi raza unei suprafeţ reale de contact (toate fiind presupuse egale).

Pornind de la relaţia lui Holm (VII.2) şi pe baza relaţiei semiempirice:

n  (0,5  2,5) 105  H 0, 625  F 0, 2 , (VII.8)
în prectică se foloseşte relaţia:
RC  c  F  m  e  F 1 , (VII.9)
în care coeficienţii: c, m, e sunt daţi în tabelul de mai jos, cu exprimare în sistemul SI:

Tabelul VII.1.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 55

Determinarea experimentală a dependenţei RC = f(F) pentru variaţii crescătoare şi

descrescătoare ale forţei de apăsare, evidenţiază faptul că rezistenţa de contact scade cu mărirea forţei
de apăsare (în conformitate cu relaţia VII.9). Deoarece peste o anumită valoare a forţei de apăsare,
respectiv a presiunii pe contact, rezistenţa nu se mai micşorează substanţial, figura VII. 3, în practică se
stabileşte o valoare optimă a presiunii de contact. Dependenţa RC = f(F) pentru valori crescătoare ale
forţei este diferită de cea pentru valori descrescătoare, deoarece datorită deformaţiilor plastice apărute
la forţe mari, aria reală de contact rămâne mai mare.

Fig. VII.3

Contactele de întrerupere se echipează cu resoarte precomprimate, care au rolul de a asigura

forţa de apăsare chiar din momentul atingerii elementelor de contact.
Densitatea de curent în aria reală de contact este relativ mare (≈ 103 A/mm2) dat fiind numărul
mic al punctelor de atingere şi dimensiunile reduse ale Ar.
Caracteristic unui contact este şi căderea de tensiune pe contact (ΔUc = Rc · In), care în
realizările practice, la curenţi nominali, este de ordinul 1 ÷ 50 mV.

VII.2. Solicitări ale contactelor electrice

Ca parte componentă a echipamentelor electrice, solicitările la care sunt supuse contactele
electrice sunt de aceeaşi natură ca şi a întregului. Efectul acestora are, însă şi componente distinctive
precummigraţia materialului între contacte, lipirea şi sudarea contactelor, vibraţia acestora, etc.

VII.2.1 Încălzira contactelor electrice

La trecerea curentului, prin rezistenţa de contact, se dezvoltă căldură prin efect Joule–Lentz. În
regim permanent de funcţionare, supratemperaturile datorate rezistenţei de contact se menţin în limite
relativ mici, de 2 ÷ 10 grade, în timp ce în regimul de scurtcircuit temperatura nu trebuie să conducă la
topirea contactelor.
La temperaturi până la 200°C se poate considera că rezistenţa de contact variază cu
temperatura, conform relaţiei:
2
RC  RCa  (1    R  ) , (VII.10)
3
unde RCa este rezistenrţa de contact la temperatura mediului ambiant şi τ supratemperatura suprafeţei
de conducţie.
 Liviu Neamţ 56

Dependenţa dintre căderea de tensiune pe contact ΔUc şi diferenţa de temperatură ΔT = T1 – T0,

dintre temperatura (exprimată în grade K) a suprafeţei de conducţie (T1) şi temperatura (exprimată în
grade K) a căii de curent, a fost stabilită de Holm sub forma:
U C2
L  (T12  T02 )  , (VII.11)
4
unde L ≈ 2,4 · 10–8 [V 2/ K2] este coeficientul lui Wiedermann–Franz–Lorentz.
Relaţia de mai sus permite determinarea căderii de tensiune pe contacte astfel încât contactul să
nu se topească, fie determinarea temperaturii contactului la o tensiune de contact dată.

VII.2.2 Forţele electrodinamice în contactele electrice

Datorită stricţiunii curentului în punctele de contact, elementele de contact sunt supuse unor
forţe de respingere reciproce. Direcţiile liniilor de forţă ale curenţilor la sistemul de contacte frontale
din figura VII. 4, sunt în mare măsură paralele dar cu sensuri opuse. Din această cauză iau naştere forţe
elecrodinamice care tind să respingă cele două piese de contact îndepărtându-le una de alta. Rezultă că
sub acţiunea curenţilor, forţele electrodinamice se opun forţelor de apăsare pe contacte şi pot provoca
deschiderea contactelor.

Fig. VII.4

Astfel forţa efectivă de apăsare se diminuează şi ca urmare, rezistenţa electrică a contactului

creşte. Practic acest proces este unul oscilant adică: creşterea rezistenţei de contact duce la scăderea
curentului, deci la scăderea forţelor electrodinamice adică la creşterea forţei de apăsare a contactelor de
unde scăderea rezistenţei de contact (relaţia lui Holm), ş. a. m. d.
În cele din urmă repulsia contactelor poate avea drept efect fie topirea sau sudarea contactelor,
ca urmare a creşterii puterii disipate în rezistenţa de contact, fie formarea unui arc electric între cele
două elemente de contact, în cazul în care forţa de repulsie este în măsură să învingă forţa de apăsare
datorită resoartelor..
Contactele de tip tulipă caracteristice întreruptoarelor de I.T, prezintă două efecte ale forţelor
electrodinamice: tendinţă de deschidere fig. VII.5.a şi tendinţă de gripare (mult mai periculoasă fiind
evitată constructiv), fig. VII.5.b.

Fig. VII.5
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 57

VII.2.3 Vibraţia contactelor

Vibraţia contactelor poate apărea datorită forţelor de repulsie, cât mai ales datorită ciocnirii
contactelor mobile de cele fixe, în momentul închiderii contactelor.
Ciocnirea elastică poate conduce la respingerea şi separarea elementelor de contact după ce, în
prealabil ele s-au atins, conducând la vibraţia contactelor. Într-adevăr, la respingerea elementelor
mobile de contact, în cazul stabilirii unui circuit electric, acesta nu se întrerupe şi se menţine prin
intermediul arcului electric. Efectul termic al arcului electric este de natură să producă migraţia de
material şi deci să uzeze contactul electric.
Este deci foarte importantă aprecierea comportării în regim dinamic a contactului.
Ca şi o concluzii generale se pot evidenţia:
- importanţa existenţei unei percomprimări a resoartelor sau arcurilor în momentul atingerii
contactelor,
- alegerea corespunzătoare a electromagnetului de acţionare astfel încât ciocnirea armăturilor acestuia
după închiderea contactelor să nu inducă vibraţiia ale contactelor (forţa activă şi forţa rezistentă să fie
corect gestionate),
- consumarea energiei sistemului după ciocnire prin frecare,
- reducerea unghiului de atac al tijei mobile a contactului tulipă, etc.

VII.2.4 Lipirea şi sudarea contactelor

Datorită încălzirii, suprafaţa de contact la început se oxidează, crescând rapid rezistenţa de
contact. Dacă încălzirea este mai intensă, materialul contactelor se înmoaie, micşorându-îi duritatea.
Apare deformarea plastică a contactelor ce favorizează lipirea acestora. Lipirea se datorează
interacţiunii ionilor materialului, aflaţi în straturile superioare ale reţelei cristaline. Forţa necesară
dezlipirii pieselor de contact este relativ mică, aşa încât lipirea pieselor de contact nu implică dificultăţi
mari la deschiderea contactelor.
Când temperatura suprafeţelor reale de contact atinge temperatura de topire a materialului
pieselor de contact, are loc o mărire bruscă a suprafeţelor reale de contact, urmată de o scădere a
temperaturii, formarea unor punţi conductoare între piesele de contact, apărând o sudare parţială
(fenomenul de ardere periferică), iar apoi chiar sudarea contactelor.
Forţa necesară deschiderii contactelor sudate este proporţională cu suprafaţa sudurii şi cu
rezistenţa specifică de rupere a sudurii. Sudura contactelor poate împiedica deschiderea lor, cu
consecinţe grave, mai ales în caz de scurtcircuit.
La întreruptoarele cu ulei consecinţele sunt şi mai grave, deoarece sudarea unui singur contact
poate provoca blocarea mecanismului şi dacă la celelalte faze se formează un arc permanent, prin
descompunerea uleiului poate duce la explozia întreruptorului.

VII.2.5 Migraţia materialului la contacte

În procesul de comutaţie, la închiderea şi deschiderea contactelor, apare un transport de
material de la un contact la celălalt, ce poartă denumirea de migraţie a materialului. Procesul depinde
de valoarea tensiunii între contact şi de intensitatea curentului.
a. Migraţia fină apare în lipsa arcului electric, în procesul de deschidere al contactelor şi constă
dintr-un transport de metal de la anod la catod unde se depune sub forma unor ace, şi se explică pe
baza efectelor Thomson şi Peltier. În cazul contactelor din acelaşi material, anodul este mai cald decât
catodul din cauza efectului Thomson (Acest efect constă în apariţia unui flux termic suplimentar,
atunci când curentul care parcurge un conductor are acelaşi sens cu gradientul de temperatură). Dacă
piesele de contact sunt din materiale diferite, apare efetul Peltier (Dacă curentul trece de la piesa cu
potenţial electrochimic mai mare la piesa cu potenţial electrochimic mai mic, are loc un proces de
încălzire suplimentar. Cum conductivităţile termice ale celor două materiale sunt diferite, încălzirile lor
vor fi diferite). De aceea nu se recomandă ca elementele de contact să fie realizate din materiale
diferite.
 Liviu Neamţ 58

b. Migraţia brută sau arderea contactului apare în prezenţa arcului electric, când sub acţiunea
temperaturii ridicate, materialul se evaporă şi dispare din masa solidă a contactului.
Transportul de material de la catod la anod se explică astfel: catodul este mai cald, materialul
se evaporă întâi de la catod. O parte din materialul evaporat se va regăsi pe anod unde se depune, prin
condensarea vaporilor metalici, sub forma unor ciuperci.
La contactele folosite în curent continuu, este suficient să se utilizeze materiale cu punct de
fierbere ridicat (Wolfram). La întreruptoarele de curent alternativ, folosirea materialelor cu punct de
fierbere prea ridicat are neajunsul de a menţine, în pauza de curent, o temperatură ridicată a
electrodului şi ca urmare favorizează reaprindere arcului în semiperioada următoare.

VII.2.6 Uzura contactelor

În timpul funcţionării contactelor, datorită fenomenelor descrise mai sus, apare o uzură
mecanică, chimică şi electrică a acestor contacte.
Uzura mecanică se datorează loviturilor şi frecşrilor ce apar între piesele de contact, depinzând
de proprietăţile materialului şi de forma constructivă a contactelor.
Uzura chimică sau coroziunea duce la formarea pe suprafeţele de contact a unor straturi de
oxizi şi impurităţi. Aceste straturi fiind fragile, sub acţiunea şocurilor şi a frecărilor între piesele de
contact, pot să se detaşeze, provocând uzura treptată a suprafeţelor de contact.
Uzura electrică sau eroziunea contactelor este cauzată de arderea şi migraţia materialului
pieselor de contact, constituind principala formă de uzură a contactelor.

contact nou contact uzat

Fig. VII.6

Datorită uzurii contactelor se modifică forma şi dimensiunile pieselor de contact, proprietăţile

fizice ale materialului şi ca urmare se înrăutăţeşte treptat funcţionarea contactului. De aceea,
admiţându-se o anumită rezistenţă la uzură a contactelor, se determină durata lor medie de funcţionare,
respectiv numărul de cicluri de funcţionare. Din aceste motive, supravegherea şi îngrijirea periodică a
contactelor reprezintă o condiţie strict necesară pentru asigurarea bunei funcţionări a aparatelor
electrice.

Pentru a verifica starea contactelor fără a demonta aparatul se poate utiliza un milivoltmetru
de curent continuu. Se trece prin aparat un curent continuu egal cu curentul nominal şi se citeşte
căderea de tensiune pe contactul închis. Această cădere de tensiune pe contact (ΔUc) trebuie să fie sub
50 mV. Valoarea indicată este informativă, dar constituie o indicaţie pentru starea contactelor.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 59

VII.3. Materiale utilizate pentru contacte

VII.3.1 Condiţii de funcţionare ale contactelor

Condiţiile de funcţionare ale unui echipament electric de comutaţie constituie factorul hotărâtor
atât pentru alegerea materialelor cât şi pentru stabilirea soluţiei constructive a contactelor electrice. După
acest criteriu, contactele electrice ale echipamentelor electrice de comutaţie se pot clasifica în:
a. Contacte care stabilesc sau întrerup un circuit electric în absenţa curentului electric
(comutaţie fără sarcină). În această grupă intră contactul fişă-priză, contactul siguranţelor fuzibile,
contactele separatoarelor etc. Acestea se dimensionează ţinând seama de proprietăţile fizice ale
materialelor, astfel ca încălzirea rezultată a contactului să fie limitată, uzual, în cadrul prescripţiilor din
norme. Pentru reducerea pierderilor de energie la funcţionarea de lungă durată se impune ca rezistenţa de
contact să fie redusă, încât căderea de tensiune în contact U C să se situeze sub câţiva milivolţi.
b. Contacte pentru tensiuni reduse şi curenţi mici. Astfel de contacte sunt utilizate la relee. În
funcţionare, la aceste contacte apare fenomenul migraţiei fine de material (de la anod la catod). Lucrând la
tensiuni mici (sub 10-12 V) şi în absenţa arcului electric, singura problemă ce trebuie rezolvată este cea a
migraţiei fine de material.
c. Contacte pentru puteri de rupere medii. Aceste contacte lucrează la joasă tensiune (110-500 V)
şi curenţi sub 1000A, aflându-se (mai ales la deschidere) sub acţiunea arcului electric. În circuitele de
curent continuu, în contacte are loc transportul de material de la catod la anod (migraţia brută). Asemenea
contacte există în echipamentele electrice de comutaţie de joasă tensiune: la contactoare şi la
întreruptoare. Solicitarea contactelor pentru puteri medii constă în arderea contactelor (vaporizarea
metalului) şi în tendinţa de sudare a lor. Această tendinţă este cu atât mai pronunţată cu cât frecvenţa de
lucru a contactelor este mai mare. Încălzirea contactelor este cauzată nu numai de rezistenţa de contact
mărită, dar şi de energia cedată contactelor de arcul electric. În plus, curenţii de scurtcircuit intenşi pot
conduce la sudarea contactelor şi, deci, menţinerea aparatului închis la o eventuală comandă de
deschidere.
d. Contacte pentru puteri de rupere mari. În această categorie intră contactele echipamentelor de
comutaţie de joasă tensiune, curenţi nominali intenşi (630 - 2000 A) şi curenţi de scurtcircuit importanţi
(1- - 60 KA), precum şi contactele întreruptoarelor de înaltă tensiune (6-750 kV). Asemenea contacte sunt
supuse unor încălziri puternice, cauzate de piciorul arcului electric de curent mare (foarte intens). În acest
caz, problema arderii contactelor şi a migraţiei brute se pune în cea mai mare măsură. De asemenea, sub
acţiunea temperaturii ridicate a arcului electric pot avea loc reacţii importante cu elemente ale mediului
înconjurător.
e. Contacte glisante. Anumite echipamente de comutaţie de joasă tensiune şi aproape toate
întreruptoarele de înaltă tensiune sunt echipate cu contacte glisante, adică contacte care electric nu se
deschid, dar care, prin glisare, îşi schimbă locul de contact. Astfel de contacte ridică doar probleme
tehnologice. Materialele utilizate trebuie să aibă un coeficient de frecare (la alunecare) cât mai redus.

VII.3.2 Materiale pentru contacte electrice

Materialele utilizate la confecţionarea contactelor electrice influenţează atât durata de serviciu
(viaţa echipamentului), cât şi siguranţa funcţionării lui. În context, materialele pentru contacte trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii, precum:
- să fie dure şi să aibă o rezistenţă mecanică mare;
- să aibă conductibilitate termică şi electrică mare;
- să reziste la corodare şi să aibă stratul de oxid bun conductor electric;
- să se înmoaie şi să se topească la temperaturi cât mai înalte;
- să se poată prelucra mecanic cu uşurinţă şi, în fine,
- să nu fie scump.
O parte din aceste cerinţe sunt contradictorii şi nu pot fi îndeplinite simultan de un singur material.
De aceea, la proiectarea şi la fabricarea contactelor electrice se va alege soluţia optimă corespunzătoare
condiţiilor concrete în care va lucra contactul.
 Liviu Neamţ 60

Prin urmare, obţinerea unui contact convenabil tehnic şi acceptabil economic este posibilă doar
printr-un studiu amănunţit al condiţiilor de exploatare şi prin utilizarea unor materiale care să asigure un
compromis între cerinţele (o parte, antagoniste) prezentate mai înainte. Atât din punct de vedere tehnic,
cât şi din considerente economice, în domeniul curenţilor tari, ca materiale pentru contacte interesează Cu,
Ag, W, fie sub formă pură, fie în aliaje cu alte elemente sau sub formă de pulberi sinterizate. Ele vor fi
prezentate pe scurt, în continuare.
a. Cuprul şi aliajele de cupru. Cuprul electrolitic are o rezistenţă electrică mică şi, de aceea, este
folosit la realizarea contactelor pentru curenţi mari (la controlere, contactoare şi întreruptoare de joasă
tensiune etc.). Dar, caracteristic pentru cupru este şi faptul că are o elasticitate redusă, că proprietăţile
mecanice (de exemplu, rezistenţa la tracţiune) scad odată cu creşterea temperaturii şi că pentru distrugerea
(prin fisurare) a peliculei de oxid de cupru sunt necesare forţe mari (de apăsare) în contacte. De aceea, în
construcţia contactelor electrice se utilizează mai mult aliajele de cupru. Astfel, prin adăugarea unei
cantităţi de 2-8% Ag, cuprul îşi îmbunătăţeşte proprietăţile mecanice şi se poate utiliza ca material pentru
contactele siguranţelor fuzibile automate şi ale comutatoarelor de sarcină ale transformatoarelor. O
îmbunătăţire suplimentară a proprietăţilor mecanice se poate obţine prin adăugarea unei cantităţi de 1,5%
cadmiu (Cd), pe lângă argint. Prin adăugarea de 1,2-2% beriliu (Be) în cupru se obţine un aliaj care poate
fi folosit în construcţia resoartelor. Contactele lamelare multiple, construite dintr-un astfel de material nu
mai au nevoie de resorturi suplimentare pentru asigurarea forţei de apăsare.
b. Argintul şi aliajele lui. Argintul pur este un metal nobil, relativ ieftin, caracterizat printr-o
rezistivitate electrică mică. El este frecvent utilizat în construcţia contactelor echipamentelor electrice, sub
formele:
- de acoperiri galvanice (contacte de cupru argintate), având grosimi de 5  10 m , cu o largă
utilizare în echipamentele de curenţi slabi, dar şi în tehnica curenţilor tari, atunci când întreruperea este
fără curent sau cu un curent redus (la clemele de curenţi tari, la fişe şi prize, la contactele separatoarelor
etc.);
- de contacte masive de argint, sub formă de nituri, piese sudate sau piese placate, în domeniul
comutaţiei la joasă tensiune (cu tensiuni de circa 120-500 V şi curenţi până la 1000 A).
Argintul pur are şi câteva proprietăţi nefavorabile în exploatarea contactelor electrice: migraţia de
material este mărită (contactul de argint se uzează electric rapid), duritatea mecanică redusă, are tendinţa
de lipire şi rezistenţă redusă la acţiunea sulfului etc. Din această cauză, contactele de curenţi tari se
realizează cu aliaje de argint, care au proprietăţi superioare argintului pur. Astfel, se utilizează aliajul de
argint-cadmiu (Ag-Cd), care poate să aibă un conţinut de Cd de până la 37%. Prezenţa cadmiului în
materialul contactului conduce la reducerea sensibilă a scânteilor, adică la crearea unor condiţii mai bune
de stingere a arcului electric, datorită faptului că energia de disociere a oxidului de cadmiu (CdO) se
extrage din energia arcului electric. De asemenea, formarea oxidului de cadmiu la suprafaţa contactului
micşorează tendinţa de lipire a contactelor, fără a mări sensibil rezistenţa de contact.
c. Aurul şi platina sunt metale nobile scumpe, caracterizate de faptul că reacţionează foarte puţin
cu mediul înconjurător. Prin urmare, la contactele realizate din Au şi Pt pelicula disturbatoare are o
grosime foarte mică, iar rezistenţa de contact este foarte mică (practic, neglijabilă). Aceste metale sunt
utilizate în construcţia contactelor electrice străbătute de curenţi foarte mici şi supuse la forţe de apăsare
extrem de reduse (ca, de exemplu, în microelectronică, în tehnica calculatoarelor etc.).
d. Aluminiul prezintă, faţă de cupru, o rezistenţă mecanică mică (deci, se uzează mecanic repede)
şi o rezistivitate electrică mai mare. Aluminiul se foloseşte doar la legăturile de contact (cu bare plane)
fixe şi doar în cazul unor curenţi de scurtcircuit relativ mici.
e. Oţelul se caracterizează printr-o rezistenţă mecanică mult mai mare decât a cuprului, dar şi
printr-o rezistivitate electrică mare. În practică, oţelul se foloseşte la realizarea legăturilor electrice între
conductoarele de legare la pământ şi cuvele metalice ale echipamentelor sau ale flanşelor izolatoare.
f. Wolframul (W) este un metal foarte mult utilizat în construcţia contactelor întreruptoarelor de
înaltă tensiune (puternic solicitate termic de piciorul arcului electric), datorită temperaturii de topire
ridicate (3410 grd.C), a durităţii şi a rezistenţei la uzură ridicate. Utilizarea wolframului nu este indicată în
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 61

construcţia contactelor echipamentelor de joasă tensiune şi curenţi mari. Wolframul se prelucrează relativ
greu, folosind procedee tehnologice specifice, deseori neconvenţionale.
g. Materiale de contact sinterizate (din pseudoaliaje). Acestea sunt mixturi solide din două
metale, care nu se combină sub forma unui aliaj, ci prin procedee speciale ce aparţin tehnicii metalurgiei
pulberilor. Un contact sinterizat este realizat cu scopul de a avea conductivitate electrică mare (rezistenţă
de contact redusă), dar şi rezistenţă ridicată la ardere (punct de topire ridicat) şi, deci, uzură electrică
redusă.
Contactele sinterizate cel mai des utilizate sunt din: argint-tungsten, argint-molibden, argint-
nichel, argint-oxid de cadmiu, argint-grafit, argint-grafit-cupru, cupru-molibden. Materialele sinterizate
sunt utilizate la construcţia contactelor electrice pentru curenţi medii şi mari.

VII.4. Soluţii constructive de contacte electrice

Contactele electrice au forme şi dimensiuni constructive în funcţie de instalaţiile (sau
echipamentele) în care urmează să fie montate. Ele pot fi fixe sau mobile.
Contactele fixe sunt folosite la realizarea conexiunilor electrice permanente între părţi complet
separate. Punctul de contact (de suprapunere) trebuie să fie sigur, rezistent mecanic şi cu rezistenţa
electrică de contact mică.
a. Contacte fixe
- Contacte pentru fixarea conductoarelor electrice, figura VII.7. Sunt realizate cu ajutorul
şuruburilor care, prin strângere, blochează conductorul electric în locaşuri corespunzătoare. De cele mai
multe ori, conductoarele sunt cositorite, iar piesele de strângere sunt din alamă argintată, zincată sau
nichelată.

Fig. VII.7

- Contacte fixe pentru bare plane (şi derivaţii la bare, fig. VII.8). Se realizează prin îmbinarea
elementelor de contact (a barelor de Cu sau Al) cu ajutorul buloanelor de oţel. Barele sunt din cupru
argintat, cositorit sau din aluminiu.

Contacte pentru fixarea barelor plane Detaliu la contactul între două bare plane
Fig. VII.8
 Liviu Neamţ 62

- Contacte fixe de tip fişă/priză (comutaţie fără sarcină). În această categorie intră contactele
folosite în construcţia aparatelor de laborator, a aparatelor electrocasnice şi de uz insdustrial sau a
siguranţelor de joasă/înaltă tensiune. Cele două piese ale unui astfel de contact trebuie să îndeplinească
următoarele funcţii:
1) de a asigura presiunea pe contact (prin elasticitatea mecanică) şi
2) de a asigura un bun contact electric (piesele fiind din cupru argintat).

Fig. VII.9

Pe acelaşi principiu sunt construite şi contactele pentru siguranţe fuzibile de joasă tensiune, la care
contactul cu rezistenţă electrică redusă este asigurat de piese din cupru argintat, iar presiunea pe contact se
realizează cu resorturi (din oţel de arc).
Contactele (g) şi (h) sunt contate tip deget în care degetele de alamă 2 sunt presate pe cuţitul
trapezoidal 1 cu ajutorul arcurilor. Aceste contacte sunt specifice şi separatoarelor intrând în acest caz în
gama contactelor de întrerupere.
Contactele siguranţelor fuzibile de medie tensiune se realizază ca în figura VII.10 :

Fig. VII.10
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 63

b. Contacte de întrerupere
- Contactele releelor. Acestea se realizează ca în variantele prezentate de fig. VII.11, prin nituire,
sudare electrică, placare etc:

Fig. VII.11

Materialul de contact (nitul, pastila de sudare sau placatul) se confecţionează din materiale cu
tendinţă redusă de lipire şi stabile în mediul înconjurător, precum:
- argintul aurit, când există pericolul formării Ag2S;
- aliajul Ag-Pd, pentru a evita formarea peliculei disturbatoare;
- aliajul Ag-Ni, pentru contactele circuitelor cu curenţi mari la închidere;
- aliajul Ag-CdO, pentru contactele circuitelor cu sarcini capacitive şi lămpi;
- aurul şi platina, pentru contactele circuitelor de curenţi mici.
Drept suport pentru elementul activ de contact se foloseşte bronzul sau beriliul.
- Contacte pentru microîntreruptoare. Acestea sunt destinate stabilirii şi/sau întreruperii
curenţilor mici (de până la câţiva amperi) şi pot fi aranjate cu un singur punct de contact sau cu mai multe
puncte de contact. Forma lor este ilustrată în fig. VII.12. Tehnologic, contactele microîntreruptoarelor sunt
asemănătoare (ca formă şi dimensiuni) cu contactele pentru relee.

Fig. VII.12

- Contactele contactoarelor se execută în două variante de bază, ca în fig. VII.13 (în care
întreruperea este dublă). Astfel, în varianta a piesele de contact sunt aşezate pe suport prin placare, iar în
varianta b piesele de contact sunt realizate prin lipitură tare. Ca material, contactele contactoarelor sunt
executate, aproape fără excepţie, din aliaj Ag-CdO.

Fig. VII.13
 Liviu Neamţ 64

- Contactele întreruptoarelor de joasă tensiune se construiesc ţinând seama că aceste

echipamente sunt destinate să întrerupă curenţii de scurtcircuit.

Fig. VII.14

Din acest motiv, la valori mari ale curentului nominal (IN>200 A) şi ale curentului de scurtcircuit
(Isc>8 kA), întreruperea se realizează cu ajutorul unui sistem format din două contacte A şi B (conectate în
paralel), ca în fig.VII.14. Atunci când întreruptorul este închis (poz.a), prin contactul A trece (0,7-0,8)I, iar
prin contactul B (în paralel cu A) trece (0,3-0,2)I. La deschidere (poz.b), se întrerupe mai întâi calea de
curent cu contactul A, încât tot curentul va fi condus de contactul B. Acesta va întrerupe ultimul, iar între
elementele lui apare arcul electric de comutaţie. În continuare, arcul este împins şi întins pe rampe de
cupru (poz.c), urmând ca apoi să fie introdus în camera de stingere (pentru a fi stins, poz.d). Întrucât
elementele contactului A nu sunt expuse acţiunii arcului electric, ele se execută din aliaje Ag-Ni. Din
contră, elementele contactului B sunt supuse acţiunii arcului electric şi, de aceea, ele se realizează din
pseudoaliaje de tip Ag-W şi Cu-W.
- Contactele întreruptoarelor de înaltă tensiune. Din multitudinea tipurilor constructive ale
acestor contacte, cel mai reprezentativ este contactul tijă-tulipă:

Fig. VII.15

Tulipa este formată din segmente conductoare de tip deget 1, cu profil trapezoidal, lameloar sau
în forma litereei Z, aşezate pe periferia unui cerc. Fiecare deget este prevăzut în zona inferioară cu o
inserţie de wolfram 2 pentru preluarea arcului electric. În mod similar, tija 4 este prevăzută cu un vârf de
wolfram 3. În poziţia închis (punctat în figură) contactul se realizează între piese de cupru dur (argintat).
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 65

În figura VII.16 este prezentată o variantă constructivă a contactelor întreruptoarelor cu vid, care
folosesc tehnologia arcului rotitor. Datorită formei contactelor forţa Lorenz are o componentă tangenţial
importantă care determină rotirea arcului.

Fig. VII.16

c. Contacte glisante:
Asigură trecerea curentului electric între piese în mişcare fără pierderea continuităţii.
Contactul alunecător cu role este reprezentat în fig.VII.17. Transferul curentului de pe tija mobilă
3 către barele 1 şi 5 se face prin intermediul sistemului de role 2 şi 4. Presiunea rolelor pe tija centrală 3 şi
pe barele laterale 1 şi 5 este controlată prin intermediul resorturilor 6 şi 7.

Fig. VII.17
Alte tipuri de contacte alunecătoare sunt utilizate în construcţia maşinilor electrice: perii –
colector, perii – inele colectoare. Periile sunt realizate din grafit sau cupru.
Tracţiunea electrică este un de asemenea un domeniu în care contactele alunecătoare au o mare
importanţă şi anume în legătura firului de contact cu pantograful.
 Liviu Neamţ 66

maa ddee ccaassăă 55..

TTeem

1. Contactele unui contactor, sub forma unor pastile de argint, sunt parcurse de un curent
electric de 200 A. Forţa de apăsare a contactelor este de 4 kgf. Considerând contactul ca
fiind de suprafată şi punctele de atingere identice, calculaţi rezistenţa de contact, numărul
punctelor de contact, raza unei suprafeţe de contact şi căderea de tensiune pe acesta.
Determinaţi eroarea de determinare a rezistenţei de contact prin cele două relaţii aplicabile.
Parametrii de material sunt: H=5000 kgf/cm2, ρ=2·10-6 Ω∙cm, ξ=0,45, ρp=10-12 Ω∙m2.

2. Determinaţi căderea de tensiune pe un contact de argint, astfel încât să nu se topească la

temperatura mediului ambiant de 350C, dacă supratemperatura căii de curent în care este
montat contactul este de 500C. Temperatura de topire a argintului este de 960,50C.

3. Studiaţi, în Laboratorul de echipamente electrice, două variante constructive de contacte.

Realizaţi schiţa contactului, precizând dimensiunile importante, din măsurători şi încercaţi,
pe baza observaţiilor şi a prezentărilor de la curs să stabiliţi materialul utilizat.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 67

V
VIIIIII.. A
ARRC
CUUL
LEEL
LEEC
CTTR
RIIC
C

Deconectarea (sau deschiderea) sub sarcină a unui circuit electric este însoţită de apariţia unui
arc electric (de deschidere) între elementele de contact ale echipamentului de comutaţie. Existenţa
arcului electric conduce la o solicitare suplimentară a echipamentului electric, cauzată de transferul de
energie din coloana arcului electric către piesele componente (conductoare şi/sau izolante) ale
echipamentului. Pe de altă parte, dacă procesul de apariţie a arcului electric nu ar exista, ar apărea
greutăţi în funcţionarea instalaţiilor electrice, întrucât toată energia câmpului magnetic (a sistemului) s-
ar transforma, la întreruperea circuitului, în energie a câmpului electric, conducând la apariţia de
supratensiuni periculoase. Ori prezenţa arcului electric face ca energia magnetică a sistemului să se
transforme în energie termică.
Trebuie menţionat că şi la închiderea circuitelor electrice poate apărea un arc electric (între
elementele de contact ale echipamentului de comutaţie) dar, pentru că viteza de închidere a contactelor
este mare, efectul termic al acestui arc este mic.

VIII.1. Proprietăţile arcului electric

Arcul electric reprezintă o descărcare autonomă într-un gaz (aer, hexafluorură de sulf (SF6),
aer (N2) etc.), caracterizată prin temperatură înaltă, densitate mare de curent (la electrod) şi cădere
mică de tensiune (adică, un gradient redus al tensiunii în coloana arcului).
Caracteristica principală a descărcării în gaze (a arcului electric) este proprietatea spaţiului de
gaz (în general izolant) de a deveni bun conductor electric. Conductibilitatea electrică a gazului este
determinată de densitatea purtătorilor de sarcină liberi şi de viteza lor de deplasare spre cei doi
electrozi, şi variază cu densitatea, cu temperatura, cu natura mediului şi cu intensitatea câmpului
electric.
Descărcarea autonomă este caracterizată prin existenţa unei ionizări suficient de intense care
să permită formarea avalanşei de electroni şi de ioni. Trecerea de la descărcarea neautonomă la cea
autonomă are loc atunci când nu mai este necesar un agent exterior de ionizare. Procesul de ionizare
este dependent de câmpul electric şi de presiunea gazului respectiv.
În figura VIII.1 este reprezentată caracteristica tensiune-curent a descărcării în gaze.
Descărcarea luminiscentă (zona I) are loc pentru o cădere de tensiune catodică de 200-250 V şi un
curent de 10-5-10-1 A. O creştere a curentului până la 1 A determină o cădere bruscă a tensiunii,
reprezentând aşa-numita regiune de trecere (zona II), în care descărcările nu sunt stabile şi au loc
numai în regim tranzitoriu. După această zonă, la creşterea curentului apare descărcarea prin arc
electric (zona III), caracterizată de o cădere de tensiune catodică mică (10-20 V) şi o densitate de
curent foarte mare (până la 105 A/cm2).

fig. VIII.1
 Liviu Neamţ 68

Variaţia căderii de tensiune pe lungimea arcului este arătată în figura VIII.2. Se observă că
lângă catod are loc o variaţie bruscă a tensiunii, denumită cădere de tensiune catodică.
În lungul coloanei arcului tensiunea creşte uniform, în această porţiune gradientul tensiunii
fiind constant. Lângă anod are loc, de asemenea, o variaţie bruscă de tensiune, denumită cădere de
tensiune anodică, mai mică decât căderea de tensiune catodică şi dependentă de curent. Căderile de
tensiune de lângă electrozi sunt concentrate pe porţiuni foarte mici din lungimea arcului (de circa 10 -4
cm).
Prin urmare, tensiunea în lungul arcului (sau căderea de tensiune în arc) se poate exprima prin
relaţia:
U a = U aK +U aC + U aA (VIII.1)
În cazul contactelor din acelaşi material, pentru acelaşi mediu, aceeaşi presiune şi temperatură,
căderea de tensiune în coloana arcului este independentă de curentul din arc. Aceasta înseamnă că
arcul electric se poate considera ca un conductor electric a cărui secţiune se ajustează în mod automat
la curentul care trece prin el.

UaA

UaC

UaK

fig. VIII.2

VIII.1.1 Procese de ionizare a arcului electric

a. Ionizarea prin ciocniri. Electronii liberi, care se găsesc întotdeauna în spaţiul dintre electrozi,
se deplasează cu viteză mare spre anod, sub acţiunea câmpului electric existent. În drumul lor, aceşti
electroni produc ionizarea prin ciocniri a particulelor neutre. Ionizarea prin ciocniri depinde de presiunea
gazului, de potenţialul de ionizare a moleculelor gazului din spaţiul de arc şi de tensiunea aplicată.
Creşterea presiunii gazului în jurul arcului atenuează procesul de ionizare. La deschiderea contactelor,
datorită creşterii rapide a distanţei dintre elementele de contact, intensitatea câmpului electric din coloana
arcului scade şi, prin urmare, ionizarea prin ciocniri (singură) nu poate asigura conductibilitatea necesară a
spaţiului de descărcare în arc.
b. Ionizarea prin emisie. Emisia de electroni de la suprafaţa catodului se face în două feluri:
- prin emisia (auto)electronică produsă de un câmp electric intens în regiunea catodului şi
- prin emisia termoelectronică.
Emisia autoelectronică are loc în primele momente după separarea contactelor când, distanţa între
elementele de contact fiind foarte mică, apare un gradient de potenţial foarte mare, care poate genera
smulgerea de electroni de la suprafaţa catodului. După deschiderea contactelor, întrucât distanţa dintre
elementele de contact creşte rapid, gradientul de potenţial electric scade mult, ducând la dispariţia
fenomenului.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 69

Emisia de electroni de la suprafaţa catodului nu încetează odată cu terminarea emisiei

autoelectronice. Ea se continuă prin emisia termoelectronică de la suprafaţa încălzită a petei catodice. În
general, arcul electric se produce prin depărtarea piesei mobile a unui contact electric. În rezistenţa de
contact se dezvoltă căldură, temperatura elementelor de contact creşte şi prin aceasta se favorizează emisia
termică de electroni (sau emisia termoelectronică).
c. Ionizarea termică. Procesul de ionizare în coloana arcului se datorează (în cea mai mare parte)
temperaturii înalte a gazului, ionizarea termică fiind fundamentală şi, practic, singura care contribuie la
procesul de dezvoltare şi de menţinere a arcului electric.
În arcul electric există următoarele categorii de purtători de sarcină:
- electronii (cu sarcina -e);
- ionii pozitivi, rezultaţi din pierderea a unuia sau mai multor electroni (deci cu sarcina e, 2e, 3e ...)
şi
- ionii negativi, care rezultă prin captarea de către atomii neutri a unuia sau mai multor electroni
(sarcina lor fiind -e, -2e, -3e ...).
Toţi aceşti purtători de sarcină sunt vehiculaţi către electrozii de semn contrar sarcinii lor. În
circuitul exterior, curentul electric apare odată cu iniţierea deplasării purtătorilor de sarcină.
Prin urmare, arcul electric este un flux de electroni şi de ioni, care are în zona sa centrală o
temperatură foarte ridicată (de 5000-10000 K, iar în cazuri deosebite atingând chiar 50000 K). Starea de
agregare a gazului în coloana arcului electric se numeşte plasmă, care, în esenţă, este un gaz ionizat.
Fluxul de electroni şi ioni constituie miezul arcului (zona axială), a cărui secţiune transversală are o
anumită valoare pentru o presiune a mediului înconjurător dată şi este proporţională cu intensitatea
curentului din arc. Această parte a arcului electric (care are o luminozitate intensă) este, de fapt, coloana
arcului şi are conductibilitatea electrică cea mai mare, prin ea trecând aproape 95% din curent. Acest miez
este înconjurat de un strat mai gros, dar mai puţin luminos, denumit aureolă, a cărui natură diferă, datorită
temperaturii mari, de mediul iniţial în care s-a produs arcul. Aureola reprezintă un gaz destul de încălzit şi
luminos, dar temperatura lui fiind relativ mică, şi conductibilitatea lui este mică.
În aparatele de comutaţie se folosesc frecvent lichide de stingere, în special uleiul izolant. La
deschiderea contactelor într-un mediu fluid, are loc, sub influenţa temperaturilor înalte din arcul electric, o
rapidă vaporizare şi supraîncălzire a lichidului înconjurător. Se obţine o bulă de gaz sub presiune (figura
VIII.3) în care se poate deosebi o repartiţia a temperaturilor în zone mai mult sau mai puţin conturate.

fig. VIII.3

La temperaturile foarte înalte din coloana arcului, atomii şi moleculele gazului capătă viteze foarte
mari, respectiv energii cinetice E c = m  v2 /2 exagerat de mari. Prin urmare, la ciocniri apar particule
încărcate cu sarcini de semn contrar: electroni şi ioni. Ionizarea termică a gazelor are loc la temperaturi de
ordinul a 10000 K, pe când ionizarea vaporilor de metal are loc la 4000 K. În arcul electric (care se
formează la întreruperea unui curent) există întotdeauna vapori metalici, deci pentru a se produce
ionizarea termică a gazelor este necesar ca temperatura în zona centrală să aibă valori de peste 4000 K.
 Liviu Neamţ 70

VIII.1.2 Procese de deionizare a arcului electric

Din cele arătate până acum rezultă că dintre toate tipurile de ionizări, ionizarea termică este aceea
care menţine arcul electric. Prin urmare, cea mai potrivită măsură pentru stingerea arcului electric este
îndepărtarea căldurii din spaţiul de arc, adică scăderea temperaturii acestuia. Pe de altă parte, scăderea
temperaturii gazului din coloana arcului contribuie la recombinarea particulelor încărcate cu sarcini
pozitive şi negative, obţinându-se procesul invers ionizării, proces care se cheamă deionizare. Procesul de
deionizare în spaţiul de arc are loc simultan cu procesul de ionizare şi, atât timp cât arcul arde stabil, cele
două procese se găsesc în echilibru. În stadiul de aprindere şi de dezvoltare a arcului electric, procesul de
ionizare este preponderent, pe când în stadiul de stingere a arcului, important este procesul de deionizare.
Procesul de deionizare se realizează atât prin recombinarea particulelor încărcate electric, cât şi
prin difuzia ionilor în afara spaţiului de arc.
a. Fenomenul de recombinare descrie faptul cum două particule încărcate cu sarcini electrice
pozitive şi negative atunci când se ating îşi neutralizează sarcinile electrice, rezultând particule neutre. În
coloana arcului se recombină ionii de semn contrar. Recombinarea directă a unui electron cu un ion
pozitiv este puţin probabilă, întrucât viteza de deplasare a electronilor este de circa 1000 de ori mai mare
decât viteza de deplasare a ionilor. În aceste condiţii, recombinarea se face cu ajutorul unui al treilea
agent: particulele neutre. Există aşa-numitele gaze electronegative (printre care şi hexafluorura de sulf
SF6), ale căror molecule, prin captarea electronilor formează ioni negativi stabili. După aceea, în coloana
arcului, ionii pozitivi şi ionii negativi, care au aproximativ aceeaşi masă şi aceeaşi viteză de deplasare, se
atrag reciproc şi atingându-se se transformă în particule neutre. Procesul de recombinare este însoţit
întotdeauna şi de emisie de căldură.
Atingerea particulelor care se recombină se face fie pe calea atracţiei electrostatice, fie datorită
agitaţiei termice. Cu cât energia cinetică a particulelor este mai mare, cu atât mai mare este viteza de
mişcare şi, deci, cu atât mai mică va fi probabilitatea de recombinare a lor.
Prin urmare, intensitatea procesului de recombinare depinde de următorii factori:
- de gradientul câmpului electric: cu cât gradientul este mai mic cu atât viteza de mişcare a
particulelor încărcate este mai mică şi cu atât este mai mare posibilitatea de recombinare a lor;
- de natura fizică a gazului;
- de temperatura gazului în spaţiul de arc: cu cât temperatura este mai mică cu atât intensitatea
recombinării este mai mare;
- de presiunea gazului în spaţiul de arc: cu cât presiunea este mai mare cu atât intensitatea
procesului de recombinare este mai mare;
- de secţiunea transversală a coloanei arcului: la secţiuni mici ale arcului electric, recombinarea
este mai intensă.
În plus, o recombinare mai intensă a particulelor încărcate electric s-a observat atunci când arcul
vine în atingere cu suprafaţa unui dielectric solid.
b. Difuzia ionilor este al doilea proces de deionizare a arcului. El constă în deplasarea particulelor
încărcate din zona arcului (cu concentraţie mare de sarcini electrice) în mediul înconjurător (cu
concentraţie mai mică de sarcini electrice). Se ştie că, în gaze, orice modificare locală a stării nu poate
persista mult timp. Într-un gaz ionizat orice acumulare de ioni sau de electroni (determinată de o cauză
oarecare) se va împrăştia imediat după apariţie, datorită mişcării termice în întregul volum ocupat de gaz.
Legile difuziei se deduc din teoria cinetică a gazelor. De aici rezultă că în cazul repartiţiei neuniforme a
densităţii sarcinilor electrice pe secţiunea transversală a arcului va apărea un câmp electric care va forţa
ionii să se mişte perpendicular pe axa arcului, părăsind chiar zona acestuia, datorită diferenţei mari de
temperatură care există între spaţiul de arc şi mediul înconjurător. Ionii pozitivi care difuzează în mediul
ambiant îşi pierd sarcinile din cauza recombinării cu ionii negativi care se găsesc în mediul înconjurător.
Prin urmare, difuzia produce o reducere a numărului de ioni din arc, micşorând conductibilitatea
electrică a arcului.
Pentru ca ionii care difuzează în mediul înconjurător să nu formeze în jurul arcului zone cu sarcini
pozitive (care ar împiedica mai departe difuzia ionilor pozitivi din arc) este necesar ca recombinarea
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 71

ionilor în mediul înconjurător să fie intensă. În acest scop, intensificarea recombinărilor în mediul
înconjurător se obţine prin suflarea arcului cu ajutorul unui gaz relativ rece şi neionizat. Acest suflaj,
mărind diferenţa de temperatură dintre arc şi mediul înconjurător, contribuie direct la intensificarea
difuziei. Acelaşi rezultat se poate obţine şi prin deplasarea arcului în mediul ambiant.
Din punct de vedere fizic, difuzia depinde de:
- diferenţa de temperatură dintre temperatura arcului şi temperatura mediului înconjurător;
- de lungimea arcului;
- de raza coloanei arcului, variind invers proporţional cu pătratul acesteia.
Temperatura arcului variază brusc de la axa lui spre periferie. Cu cât este mai bruscă căderea de
temperatură, cu atât mai repede se micşorează zona de ionizare termică din secţiunea arcului şi creşte
difuzia.
În concluzie, se poate spune că în cazul arcului liber recombinarea este importantă, iar difuzia este
neglijabilă. Pe de altă parte, în cazul când arcul este deionizat puternic printr-un suflaj, iar raza arcului este
mult mai mică decât în cazul arcului liber, difuzia începe să devină mai intensă. In cazul arcului care arde
în spaţii înguste sau în canale cu pereţi izolanţi, recombinarea are un rol hotărâtor, crescând foarte mult
dacă arcul atinge pereţii.
Toate aceste observaţii vor sta la baza principiilor de stingere a arcului electric.

VIII.2. Arcul electric de curent continuu

Arcul electric de curent continuu are următoarele caracteristici:
- În faţa catodului există o cădere de tensiune UaK de ordinul 25 – 30 V, datorită concentraţiei de ioni
pozitivi cu o mobilitate relativ redusă. Catodul generează electroni, ce contribuie cu peste 90 % la
formarea curentului. Zona de trecere dintre căderea de tensiune catodică şi coloana de arc este
caracterizată de o grosime de ordinul 10–3 mm şi o strălucire puternică(pată catodică). Temperatura în
faţa catodului poate atinge 2500 – 3000 K.
- Coloana arcului electric are lungimi variabile în funcţie de construcţia camerei de stingere a
aparatului. Lungimea arcului poate ajunge la 0,5 m şi chiar mai mare. Temperatura coloanei, în axul ei,
poate atinge valori de 3000 – 15000 K, în funcţie de modul de răcire şi intensitatea curentului electric.
- Căderea de tensiune anodică UaA se datorează sarcinilor spaţiale de electroni în faţa anodului şi este
de ordinul 2 - 6 V. În faţa anodului curentul este, practic în exclusivitate, datorat electronilor care au o
mare mobilitate în raport cu ionii pozitivi. Densitatea de curent în faţa anodului este cu un ordin de
mărime mai mică decât cea de la catod.
Caracteristica arcului electric se defineşte ca dependenţa dintre căderea de tensiune pe arc (Ua)
funcţie de intensitatea curentului prin arc (i), întâlnită sub denumirea de caracteristică tensiune–curent.
Caracteristicile sunt statice, pentru regimul staţionar, respectiv dinamice la variaţii ale
curentului.

VIII.2.1 Caracteristicile statice ale arcului electric

Caracteristica statică determină dependenţa Ua = f(i) în regim staţionar, la o lungime constantă
a arcului. Aceasta se determină experimental sau cu relaţii aproximative. Analiza caracteristicilor
statice din figura VIII.4, arată că la o lungime constantă căderea de tensiune Ua scade cu creşterea
curentului i, atingând un minim şi apoi creşte din nou conform liniei punctate.
Scăderea căderii de tensiune, la curenţii mici, se poate explica prin scăderea rezistenţei electrice
a coloanei arcului determinată de intensificarea ionizării, creşterea secţiunii coloanei arcului deci
creşterea conductivităţii electrice odată cu creşterea curentului prin arc.
La curenţi foarte mari se poate considera că întregul spaţiul dintre cei doi electrozi este complet
ionizat, rezistenţa electrică a arcului rămâne constantă şi deci cu creşterea curentului căderea de
tensiune pe arc prezintă din nou o alură crescătoare.
 Liviu Neamţ 72

fig. VIII. 4

Pentru domeniul uzual (zona căzătoare a caracteristicilor statice) se folosesc diferitele relaţii
prin care se aproximează curbele ridicate experimental. Relaţia cea mai folosită este a lui Ayrton şi
este de forma:
  l
Ua      l  , (VIII.2)
i
în care:
Ua – este căderea de tensiune pe arc în V;
i – curentul prin arc în A;
l – lungimea arcului în cm,
α, β, γ şi δ – constante ce depind de materialul electrozilor şi mediul de stingere.
Relaţia (VIII.8), la intensităţi mari ale curentului, căderea de tensiune pe arc rămâne practic
constantă, ea nu poate modela porţiunea de caracteristică crescătoare a curbei Ua = f(i).
Valorile constantelor din relaţia lui Ayrton sunt date în tabelul VIII.1:

Tabelul VIII.1

VIII.2.2 Caracteristicile dinamice ale arcului electric

La o modificare rapidă a curentului, căderea de tensiune pe arc nu mai urmăreşte caracteristica
statică, datorită inerţiei termice şi modificărilor ne instantanee de geometrie a arcului care au ca urmare
o creştere mai mare a căderii de tensiune la creşterea curentului şi o comportare inversă la scăderea
tensiunii.
Astfel, de exemplu, dacă se modifică curentul la un arc de curent continuu prin salt de la
valoarea Ia1, la valoarea Ia2 (figura VIII.5), atunci se modifică căderea de tensiune pe arc de la valoarea
Ua1 din regim staţionar la o valoare mai mare şi apoi scade în timp la noua valoare staţionară Ua2.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 73

fig. VIII. 5

Saltul căderii de tensiune peste valoarea Ua1 se explică prin aceea că rezistenţa coloanei arcului
în momentul variaţiei curentului rămâne constantă. Abia ulterior, după creşterea ionizării, scade
căderea de tensiune pe arc datorită micşorării rezistenţei arcului la noua valoare staţionară.

fig. VIII. 6

Modul în care variaţiile de curent influenţează caracteristicile arcului rezultă în figura VIII.6.
Pentru diferite pante de variaţie a curentului în raport cu timpul (di/dt), între limitele (0 şi ∞) se obţin
diferite caracteristici dinamice. Pentru di/dt = 0 se obţine caracteristica statică şi pentru di/dt = ∞, Ua
= f(i) are o variaţie liniară, datorită faptului că rezistenţa (conductivitatea) arcului rămâne constantă la
modificarea curentului. Între cele două extreme se găsesc caracteristicile dinamice ale arcului de curent
continuu.

VIII.2.3 Ardere stabilă şi instabilă a arcului electric

În diferitele domenii ale electrotehnicii, ca, de pildă în sudura electrică, cuptoare electrice cu
arc, în aparatele de proiecţie, ş.a., este necesar ca arcul să aibă o ardere stabilă. Dimpotrivă, în
aparatele de comutaţie, la descărcătoare, siguranţe fuzibile, etc., se impune ca arcul să se stingă cât mai
repede cu putinţă, cu alte cuvinte să fie pronubnţat instabil.
Pentru determinarea condiţiilor de ardere a arcului se considera cazul simplificat, când
contactele după întrerupere s-au îndepărtat rapid ajungând până la poziţia finală. Astfel pe toată durata
 Liviu Neamţ 74

arcului avem i = ct. şi în acest caz putem considera caracteristica statică a arcului determinată
experimental.
Fie un circuit serie (figura VIII.7.a) alimentat în curent continuu de tensiune U, care conţine o
rezistenţă R, inductivitatea L şi arcul electric pe care apare căderea de tensiune ua.

fig. VIII. 7

În regim dinamic ecuaţia diferenţială a circuitului este:

di
U  Ri  L  u a , (VIII.3)
dt
Notând cu:
di
UL  L , (VIII.4)
dt
tensiunea de reducere, definită astfel pentru că inductivitatea L defineşte viteza de reducere a
curentului, rezultă:
U L  U  Ri   u a , (VIII.5)
În figura VIII.7.b, se reprezintă caracteristica statică a arcului ua = f(i),caracteristica externă a
sursei, dreapta (U – R · i), iar UL reprezintă diferenţa celor două caracteristici.
În regim staţionar ecuaţia circuitului este:
U  Ri  u a , (VIII.6)
Această condiţie este îndeplinită în punctele α şi β, la intersecţia caracteristicii externe a
circuitului cu caracteristica arcului.
Se observă că stingerea arcului este posibilă dacă există tendinţa de scădere a curentului, adică
dacă UL < 0. Această condiţie este îndeplinită pentru i < iα şi i > iβ.
Pentru i > iβ, UL < 0 şi curentul scade la valoarea iβ. Pentru iα < i < iβ, UL > 0 şi curentul creşte
spre valoarea iβ. Rezultă că β este un punct de ardere stabilă a arcului, deoarece creşterea sau
descreşterea curentului este însoţită de apariţia căderii de tensiune negative respectiv pozitive, care
readuc curentul la valoarea iβ
În schimb punctul α este un punct de ardere nestabilă a arcului electric, deoarece creşterea
curentului este însoţită de apariţia unei căderi de tensiune UL pozitive care va mări în continuare
curentul până la valoarea iβ; iar scăderea curentului sub valoarea ia este urmată de apariţia unui UL
negativ, care accentuează scăderea curentului până la valoarea zero.

VIII.2.4 Modalităţi de stingere a arcului electric

Din figura VIII.7 rezultă că stingerea arcului la orice valoare a curentului i este posibilă dacă
este îndeplinită condiţia de a nu avea intersecţie între caracteristica arcului ua = f(i) şi caracteristica
externă a sursei, dreapta (U – R·i) = f(i), caz în care UL este negativ pentru orice valoare a curentului.
Prin urmare caracteristica arcului aparatului de comutaţie trebuie să se afle în întregime
deasupra caracteristicii externe a sursei. De aici rezultă clar că un circuit se poate întrerupe numai cu
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 75

un anumit întreruptor, dat fiind că ua = f(i) este o caracteristică bine determinată pentru fiecare
întreruptor.
Această condiţie se poate obţine pe două căi: fie prin ridicarea caracteristicii ua = f(i); fie prin
înclinarea dreptei (U – R·i).
Ridicarea caracteristicii arcului se poate realiza prin alungirea mecanică a arcului pe calea
îndepărtării contactelor, prin deionizarea mediului de arc prin suflaj magnetic, suflaj cu fluide, răcirea
arcului în camere de stingere. În figura VIII.8.a, se prezintă posibilitatea stingerii arcului prin lungirea
sa. Pentru lungimea l1 arcul arde stabil şi pentru o lungime l3 arcul arde nestabil. Situaţia limită de la
care arcul începe să ardă nestabil este cazul în care curba este tangentă la dreaptă în punctul A.
Începând de la această lungime numită lungime critică arcul începe să ardă instabil.
A doua metodă constă în înclinarea caracteristicii externe a circuitului, prin introducerea unor
rezistenţe suplimentare în serie cu arcul electric. Din figura VIII.8.b. se constată că cu cât creşte
rezistenţa circuitului, curentul de funcţionare stabilă scade şi începând de la valoarea rezistenţei critice
(Rcr) când dreapta este tangentă la curbă, arcul arde nestabil, fapt valabil şi pentru orice altă rezistenţă
R > Rcr.

fig. VIII. 8

VIII.3. Arcul electric de curent alternativ

Arcul electric de curent alternativ este un proces în regim variabil şi se caracterizează prin
stingeri şi aprinderi periodice, la fiecare trecere a curentului prin zero.

VIII.3.1 Caracteristicile dinamice ale arcului electric

La modificări rapide ale curentului, temperatura şi diametrul coloanei deci conductivitatea
arcului electric nu se pot modifica rapid. Arcul are o inerţie termică, care are ca urmare o creştere mai
mare a căderii de tensiune la creşterea curentului şi o comportare inversă la micşorarea curentului.
Arcul de curent alternativ se caracterizează printr-un proces dinamic, caracteristica sa tensiune
– curent, precum şi variaţiile în timp ale curentului şi căderii de tensiune pe arc sunt prezentate în
figura VIII.9.
Se constată că arcul se aprinde atunci când tensiunea atinge valoarea uap numită tensiune de
aprindere şi durează până când tensiunea scade la o valoare uas numită tensiune de stingere. În
intervalul tp numit pauza de curent (pauza de arc) prin circuit circulă un curent postarc de valoare mică.
În acest timp spaţiul de arc devine din ce în ce mai izolant, prin creşterea rigidităţii sale
dielectrice pe măsura răcirii arcului electric. Refacerea proprietăţilor dielectrice decide fie reaprinderea
în semiperioada următoare, fie stingerea arcului electric. Tensiunea de aprindere uap este strâns legată
 Liviu Neamţ 76

de procesele ce au loc în timpul pauzei de curent, presiunea mediului care înconjoară arcul şi
temperatura şi natura materialului contactelor. Tensiunea de stingere depinde de inerţia de deionizare a
gazului, conductivitatea acestuia modificându-se mai lent. Se constată că întotdeauna uap > uas.

fig. VIII. 9

Curentul şi căderea de tensiune pe arc sunt în fază, datorită caracterului rezistiv al arcului, dar
nici tensiunea şi nici curentul nu îşi păstrează forma sinusoidală deoarece arcul este un element
neliniar.
Prin eliminarea timpului între caracteristicile ua = f(t) şi i = f(t) din figura VIII.9.a, rezultă
caracteristica tensiune–curent a arcului de curent alternativ ua = f(i) sub forma unei bucle de histerezis
reprezentată în figura VIII.9.b. Aria acestei bucle este proporţională cu energia înmagazinată în arc. Cu
creşterea frecvenţei bucla de histerezis scade, astfel că la frecvenţe foarte mari se obţine o variaţie
aproape liniară.

VIII.3.2 Modalităţi de stingere a arcului electric

Întrucât în curent alternativ arcul se stinge şi se aprinde la fiecare trecere a curentului prin zero
pentru o stingere definitivă a arcului trebuie luate măsuri care să evite reaprinderea. Se ştie că spaţiul
de arc nu se deionizează instantaneu şi păstrează după stingerea arcului un anumit grad de
conductivitate, ceea ce permite trecerea unui curent postarc. Curentul postarc produce o încălzire a
spaţiului arc, încălzire care împiedică deionizarea şi favorizează reaprinderea arcului.

fig. VIII. 10
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 77

În cazul circuitelor pur rezistive, fig. VIII.10, curentul fiind în fază cu tensiunea, trece simultan
prin zero odată cu acesta. Arcul se reaprinde când tensiunea atinge valoarea uap şi se stinge când
tensiunea atinge valoarea uas.
Între momentul stingerii arcului şi al reaprinderii următoare, curentul este practic nul, şi apare
pauza de curent. În acest interval de timp (tp), spaţiul de arc din starea precedentă cu atribute de
conductor devine progresiv un mediu izolant a cărui grad de regenerare dielectrică decide în ultimă
instanţă stingerea definitivă sau reaprinderea arcului.

fig. VIII. 11

În cazul circuitelor inductive, figura VIII.11, pauza de curent este mult mai mică şi în
consecinţă stingerea arcului este mult mai dificilă. Explicaţia intervalului mult mai mic de al pauzei de
curent (tp) constă în faptul că în momentul trecerii prin zero al curentului arcul se stinge dar se
reaprinde imediat, deoarece tensiunea sursei este mai mare decât tensiunea de aprindere.
În practică circuitele sunt nici pur rezistive şi nici pur inductive, aşa că la un circuite R, L pauza
de curent este cuprinsă între cele două limite extreme prezentate.

VIII.3.3 Arcul electric în aparatele de comutaţie

Din punct de vedre tehnic cel mai important caz îl reprezintă studiul stabilităţii arcului electric
în camerele de stingere a aparatelor de comutaţie. Deoarece un aparat de comutaţie este plasat într-o
reţea, reuşita sau nereuşita întreruperii arcului electric în camera de stingere depinde de parametrii
reţelei (curentul de scurtcircuit şi tensiunea de restabilire) şi de parametrii aparatului (tensiunea pe arc
şi tensiunea de străpungere sau tensiunea de ţinere, care semnifică refacerea rigidităţii dielectrice în
coloana arcului).
Condiţiile de stingere ale arcului la trecerea prin zero a curentului, se studiază în cazul cel mai
dezavantajos şi anume circuitul pur inductiv (figura VIII.12).
La trecerea curentului prin zero are loc stingerea definitivă a arcului dacă tensiunea de
restabilire ur(t) rămâne tot timpul inferioară tensiunii de străpungere (ţinere) us1(t) a spaţiului arc.

fig. VIII. 12
 Liviu Neamţ 78

Astfel în figura VIII.13 se prezintă oscilograma deconectării reuşite a unui întreruptor cu ulei
puţin de înaltă tensiune. Punctul ta marchează momentul deschiderii contactelor şi începerii procesului
de ardere al arcului electric, iar punctul tb marchează momentul stingerii definitive a arcului, când
curentul trece prin zero. Apariţia acrului între contacte este însoţită de o cădere de tensiune pe arc, care
creşte progresiv, pe măsură ce contactele se îndepărtează şi arcul se alungeşte. Curentul în timpul
acestui proces îşi micşorează treptat amplitudinea. În perioada de restabilire (10-100 ms) oscilaţiile
tensiunii de restabilire se suprapun tensiunii de frecvenţă industrială, tensiunea oscilatorie rezultantă
are o formă complicată, iar panta de restabilire este mare.

fig. VIII. 13

La finele procesului tranzitoriu (tc) valoarea momentană a tensiunii devine egală cu valoarea
momentană a t.e.m. a sursei, iar curentul din circuit devine egal cu zero.
Din cele prezentate rezultă că deconectarea circuitelor de curent alternativ este mai uşoară
decât deconectarea circuitelor de curent continuu.
Întreruptoarele de curent alternativ sunt astfel construite încât ele nu forţează ruperea unui
curent, ci folosesc deionizarea arcului în momentul trecerii curentului prin zero, cu scopul de a
preîntâmpina reaprinderea arcului.
În curent alternativ trifazat, datorită decalajului curenţilor, atingerea arcului pe cele trei faze nu
poate avea loc simultan. Cum deconectarea mecanică a celor trei faze se face concomitent, surpinderea
curenţilor la diferit valori momentane, face ca tensiunile de restabilire să difere pe cele trei faze.
Valoarea tensiunilor de restabilire în circuitele trifazate, în caz de deconectare la scurtcircuit,
depinde de natura şi momentul apariţiei surtciruitului, de felul conexiunilor reţelei şi de modul de
tratare a neutrului instalaţiei.
Pentru aprecierea capacităţii de rupere la scurtcircuit, a unui aparat de comutaţie, se utilizează
parametrul denumit puterea de rupere şi exprimat convenţional prin relaţia:
Pr  3  U n  I rn [MVA], (VIII.7)
unde: Un [kV] este tensiunea înlănţuită nominală a reţelei,
Irn [kA] curentul de rupere nominal, ce reprezintă valoarea efectivă a celui mai mare curent pe
care îl poate deconecta întreruptorul, când tensiunea de restabilire de frecvenţă
industrială este Un.
Puterea de rupere nu este o mărime fizică ci una convenţională, de calcul, deoarece se exprimă
prin produsul a două mărimi a căror existenţă în procesul deconectării nu este simultană. Înaintea
întreruperii circuitului există căderea de tensiune pe arc, iar curentul este cel de scurtcircuit; după
întrerupere apare tensiune de restabilire, iar curentul este nul.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 79

VIII.4. Principii şi dispozitive (camere) constructive de stingere a arcului electric

Echipamentele electrice de comutaţie, destinate a efectua comutaţii sub sarcină (în domeniul
arcului electric) sunt echipate cu incinte, numite camere de stingere. În camera de stingere "se dezvoltă" şi
"se stinge" arcul electric. Funcţional, camerele de stingere au rolul de a răci intensiv arcul electric şi de a
crea instabilitate în arderea lui. Aceste obiective pot fi realizate prin folosirea anumitor principii de
stingere a arcului electric, principii care determină forma constructivă a camerei de stingere. Utilizarea
unuia sau altuia dintre principiile de stingere a arcului electric se stabileşte în funcţie de o serie de
caracteristici, precum: felul curentului (continuu sau alternativ), de parametrii sarcinii (tensiunea
nominală, intensitatea curentului de întrerupt), de natura sarcinii (rezistivă, inductivă, capacitivă), de
regimul de lucru (durata relativă de conectare, frecvenţa de conectare) etc.

VIII.4.1 Efectul de electrod. Efectul de nişă. Suflajul magnetic

După cum s-a arătat în paragrafele anterioare, un arc electric este caracterizat prin parametrii
electrici: tensiunea de ardere, intensitatea curentului, căderile de tensiune UaK, UaC, UaA şi prin parametrii
geometrici: lungimea arcului şi diametrul coloanei.
Când intensitatea curentului i este mare, în relaţia lui Ayrton termenul care conţine pe i la numitor
se poate neglija şi expresia (VIII.2) se reduce la:
Ua = + l , (VIII.10)
Efectul de electrod constă în divizarea arcului în n segmente (cu ajutorul unor plăcuţe metalice), în
scopul creşterii de n ori a căderilor de tensiune la electrozi. Astfel, în cazul împărţirii arcului în n
segmente, condiţia stingerii arcului este:
n  +  l > u , (VIII.11)
unde u este tensiunea de ardere a arcului electric.

fig. VIII. 14

Efectul de electrod nu este aplicat la stingerea arcului electric de curent continuu deoarece
eficienţa unei camere de stingere construită după acest principiu este foarte redusă. Stingerea arcului de
curent continuu are loc prin lungirea arcului, cât şi prin contactul (atingerea) lui cu pereţii reci ai camerei
de stingere.
Efectul de electrod este frecvent utilizat la stingerea arcului electric de curent alternativ. În acest
caz, stingerea arcului electric este urmată de trecerea naturală prin zero a curentului, astfel încât tensiunea
(pe interval) între două plăcuţe, necesară stingerii arcului este de circa 100-200 V. Numărul intervalelor de
stingere se calculează ţinând seama de valoarea tensiunii de restabilire.
Dispoziţia plăcilor metalice într-o cameră de stingere cu efect de electrod este arătată în figura
VIII.14. Plăcuţele sunt din oţel zincat (pasivizat) şi au forma literei V, pentru ca, sub acţiunea nişei astfel
 Liviu Neamţ 80

formate, arcul să fie împins în camera de stingere, spre a fi divizat. În consecinţă, prin crearea efectului de
nişă, eficienţa camerei de stingere este mărită.
Principiul efectului de electrod este aplicat în construcţia camerelor de stingere de la contactoarele
electromagnetice şi de la întreruptoarele de c.a. de joasă tensiune.

1-bobina de suflaj; 2-plăcuţe metalice; 3-arcul electric; 4- elementele de contact

fig. VIII. 15

Împingerea arcului electric în camera de stingere se poate face cu ajutorul suflajului magnetic,
adică cu ajutorul unui câmp magnetic exterior B (perpendicular pe direcţia arcului) creat de o bobină
parcursă chiar de curentul care trebuie întrerupt (ca în fig.VIII.15). În aceste condiţii, arcul electric va fi
supus acţiunii forţei electromagnetice F = B  l  i care, lungindu-l, tinde să-l introducă în camera de
stingere.
Principiul suflajului magnetic este aplicat în construcţia contactoarelor de curent continuu, de
joasă tensiune.

VIII.4.2 Curenţii de plasmă. Deionizarea în contact cu pereţii reci

Un arc electric (care arde într-un gaz) nu îşi menţine coloana sub formă cilindrică deoarece
piciorul arcului se găseşte pe un material conductor (metal), unde densitatea de curent este mare, iar
coloana arcului se dezvoltă într-un gaz, care este un mediu mai puţin conductor. Ca urmare, diametrul
coloanei în gaz va depăşi sensibil diametrul din dreptul electrozilor, iar arcul electric va prezenta o
umflare în zona centrală. Această modificare de diametre, pe măsură ce se trece la altă secţiune
transversală în coloana arcului, determină o asimetrie de câmp magnetic şi de densitate de curent, adică o
modificare a forţelor Lorentz faţă de cazul modelului cilindric. Efectul acestei asimetrii constă în formarea
de curenţi de plasmă către axa de simetrie transversală a arcului electric. În zona acestei axe, curenţii de
plasmă provenind de la cei doi electrozi se izbesc şi dau naştere unei expulzări de plasmă în planul de
simetrie transversal.

fig. VIII. 16
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 81

Formarea curenţilor de plasmă are drept consecinţă eliminarea unei mase de plasmă şi, deci,
deionizarea arcului. Sub acest aspect, în tehnica întreruperii se urmăreşte formarea de zone strangulate de
arc electric, ca de exemplu în figura VIII.16.a, unde arcul 3 este strangulat de plăcile izolante 1 şi 2.
Disimetria astfel formată determină curenţi de plasmă după direcţiile marcate cu săgeată. În figura
VIII.16.b, arcul electric (apărut între elementele de contact 1 şi 2) este obligat să parcurgă orificii
(strangulări) practicate în pereţi ceramici izolanţi 3. Aici, expulzarea de plasmă (care are loc după
direcţia săgeţilor) este însoţită de răcirea plasmei eliminate, în contact cu pereţii ceramici reci.
Introducerea arcului între pereţii ceramici se realizează prin suflaj magnetic sau de aer.
Echipamentele de comutaţie la care se aplică principiul răcirii arcului electric în contact cu pereţii
reci sunt contactoarele şi întreruptoarele de curent continuu de joasă şi de medie tensiune.

VIII.4.3 Expandarea. Jetul de lichid. Jetul de gaz. Vidul avansat

Principiul expandării asociat cu jetul de lichid este folosit la stingerea arcului electric cu ajutorul
unui mediu lichid, cum este uleiul mineral (care are şi bune proprietăţi electroizolante). În acest caz,
energia arcului este folosită parţial la vaporizarea uleiului şi, deci, la formarea unei presiuni de 30-100 bar
în camera de stingere. Prin aceasta se realizează o conductivitate termică sporită, care permite transferul
căldurii din coloana arcului electric către pereţii camerei de stingere.
În cazul curentului alternativ, intensităţii maxime a curentului îi corespunde o presiune locală
maximă, după care, odată cu scăderea curentului şi presiunii, are loc o vaporizare (expandare). Acest
proces de expandare este reluat de 2-3 ori, până când presiunea în camera de stingere a crescut suficient
pentru a determina stingerea arcului electric la trecerea prin zero a curentului.
La intensităţi mici ale curentului, cantitatea de gaze este insuficientă pentru răcirea arcului electric
şi, de aceea, se creează un jet de lichid dirijat asupra arcului electric, pe cale mecanică.

fig. VIII. 17

În figura VIII.17 se prezintă camera de stingere cu expandare şi jet de ulei combinat, creat parţial
mecanic prin aducţiune prin tija 2 şi parţial prin acţiunea arcului electric. În poziţia închis tija mobilă 2 se
află în interiorul tulipei fixe 1. Camera de stingere este prevăzută cu un ajutaj 4 şi o serie de canale 3 prin
care poate circula uleiul. Capul tijei 2 este din material izolant, astfel încât la deschiderea contactelor arcul
electric este obligat să ia un traseu strangulat. Se obţine astfel un traseu parţial longitudinal (în zona
inferioară a arcului) şi parţial transversal în zona superioară a arcului. Se spune că arcul suferă un jet radial
al unui curent de ulei.
 Liviu Neamţ 82

Principiul expandării asociat cu jetul de lichid este aplicat în construcţia camerelor de stingere de
la întreruptoarele cu ulei puţin de medie şi de înaltă tensiune.
Jetul de gaz. Conductivitatea termică relativ redusă a aerului atmosferic (din cauza conţinutului
mare de azot), ca şi rigiditatea dielectrică redusă (20-30 kV/cm, în câmp omogen) sunt caracteristici care
nu oferă posibilitatea obţinerii de performanţe ridicate în cazul comutaţiei curenţilor intenşi (la tensiuni
înalte) în aerul atmosferic.
În opoziţie cu acesta, un mediu gazos, cum este hexafluorura de sulf (SF6), cu autosuflaj, utilizat la
presiuni suficient de mari (10-30 bar), determină răcirea arcului electric şi refacerea rigidităţii dielectrice
în camera de stingere după o întrerupere reuşită. Jetul de gaz folosit la stingerea arcului electric poate fi
dirijat longitudinal (în lungul arcului electric) sau transversal. Întreruptoarele cu SF6 au performanţe
ridicate şi folosesc atât principiul jetului axial, cât şi principiul jetului radial.
Vidul avansat. Principiul vidului avansat în camerele de stingere îmbină două idei de bază:
1) rigiditate dielectrică sporită la distanţe extrem de reduse între contacte şi
2) dezvoltarea arcului electric în vapori metalici proveniţi din eroziunea fină a elementelor de contact.
Arcul electric format la separarea elementelor de contact este o plasmă de vapori metalici, care se
dezvoltă în vidul avansat. Procesele fizice în faţa catodului rămân aceleaşi ca la orice arc electric.
Caracteristic arcului electric în vid avansat este, însă, difuzia extrem de rapidă a vaporilor metalici şi, deci,
a plasmei care, în contact cu pereţii reci ai unui ecran, se condensează şi, astfel, vidul este refăcut. Toate
echipamentele de comutaţie în vid au tendinţa de a smulge (tăia) curentul din arcul electric care, astfel, nu
se mai stinge la trecerea naturală prin zero, ci mai devreme. Refacerea rigidităţii dielectrice, după o
întrerupere, se efectuează extrem de rapid, datorită difuziei şi condensării vaporilor metalici.
Realizarea echipamentelor de comutaţie cu stingerea arcului electric în vid avansat a fost posibilă
prin progrese tehnologice în direcţia realizării de lipituri metal-sticlă, metal-ceramică şi în direcţia
obţinerii de noi materiale pentru contacte. La echipamentele cu comutaţie în vid, pe lângă condiţiile
normale pe care trebuie să le îndeplinească un contact, se mai cere ca din el să se poată dezvolta, în
prezenţa arcului electric, o cantitate suficientă de vapori metalici, pentru a nu se produce smulgerea
timpurie a curentului. Principiul vidului avansat se aplică în construcţia întreruptoarelor de medie tensiune
şi (mai nou) chiar şi la înaltă tensiune.
Materialul granulat. Stingerea arcului electric în contact cu granule din material refractar este un
principiu utilizat în construcţia siguranţelor fuzibile. În aceste echipamente arcul electric apare după
topirea, provocată de trecerea curentului de scurtcircuit, a benzilor sau firelor aşezate în mediu granulos
(nisip de cuarţ). Transferul de căldură de la plasmă la granulele de nisip se realizează prin conducţie
termică, arcul se răceşte, sfârşind prin a se stinge.
 ECHIPAMENTE ELECTRICE 83

maa ddee ccaassăă 66..

TTeem

1. Un circuit de curent continuu este alimentat de la o sursă de tensiune continuă U=110V.

Cunoscând valoarea curentului în circuitul închis, 8A, să se determine la ce lungime a
arcului electric se obţine o ardere stabilă, la curentul de 2A. Determinaţi energia dezvoltată
în arc pentru o perioadă de ardere de 5s.

2. Să se determine punctele de ardere stabilă respectiv instabilă pentru arcul electric de curent
continuu produs de două contacte de cupru, la distanţa de 4cm, dacă circuitul este alimentat
la o tensiune de 120V şi rezistenţa circuitului este de 0,5Ω.