7

EXTINDEREA COMUNISMULUI SOVIETIC

DE LA PACTUL RIBBENTROP - MOLOTOV LA YALTA

După cum se ştie, lovitura de stat bolşevică din 7 noiembrie 1917

a marcat instaurarea regimului totalitar comunist în Rusia. În acel
moment, credinţa lui Lenin, părintele insurecţiei ruseşti, era că revoluţia
se va extinde şi în alte ţări ale Europei, însă ecourile ei au fost
vremelnice şi sporadice, manifestate prin evenimente mai violente în
Germania şi Ungaria, şi aproape paşnic în Slovacia. Ba mai mult, în
timpul războiului polono-sovietic - când Armata Roşie a încercat să
recupereze teritoriile pierdute de fostul imperiu ţarist - polonezii au
reacţionat sub imboldul idealului naţional-statal, şi nu sub impulsul
solidarităţii proletare revoluţionare, alungând trupele sovietice.
Înfrângând cu mari jertfe armatele intervenţioniste străine şi albgardiste
ruse, Rusia Sovietică s-a considerat totuşi - încă din primii ani ai
perioadei interbelice - port-drapelul revoluţiei socialiste mondiale într-o
lume capitalistă ostilă. Astfel, în 1921, unităţi ale Armatei Roşii pătrund
în Mongolia şi împreună cu Armata populară din această ţară încep
ofensiva împotriva albgardiştilor conduşi de baronul Ungern, care
ocupaseră regiuni întinse, inclusiv oraşul Urga. Prin prezenţa Armatei
Roşii sunt stimulate şi aici o serie de transformări revoluţionare, care
determină în 1924 trecerea Mongoliei de la feudalism la socialism după
modelul sovietic.
După moartea lui Lenin (ianuarie 1924) şi preluarea puterii
politice în Uniunea Sovietică de către Stalin, acesta a opus conceptului
de revoluţie permanentă a lui Troţki propriul său slogan (Michael
Lynch), socialismul într-o singură ţară. Eşecurile lui Troţki în
campaniile propagandistice din deceniul al treilea au avut ca efect
marginalizarea lui în Biroul Politic, iar la Congresul partidului bolşevic
din 1925 a fost demis din funcţia de comisar de război. Uneltele lui
Stalin la acest congres au fost Zinoviev şi Kamenev, prim-secretari la
Moscova şi Leningrad. Dar din acest moment şi cei doi lideri sovietici au
intrat în vizorul lui Stalin, ca potenţiali rivali, întrucât la acelaşi congres
 8

ei au afirmat public - îngrijoraţi de înapoierea URSS - că este nevoie de

victoria revoluţiei proletare în rândul naţiunilor capitaliste pentru ca
Uniunea Sovietică să desăvârşească socialismul. Poziţia lor politică a
stat la baza mişcării numită noua opoziţie (sau opoziţia unită),
nediferenţiată de troţkism. Drept urmare, n-a fost întâmplător faptul că în
1926 Troţki s-a alăturat foştilor săi adversari, pentru a forma împreună în
cadrul partidului bolşevic un bloc oportunist troţkisto-kamenievisto-
zinovievist. Stalin însă, cu spijinul unor lideri comunişti de dreapta (în
special Buharin, Râkov şi Tomski), a obţinut înlăturarea lui Kamenev şi
Zinoviev din funcţiile lor politice, ei fiind înlocuiţi cu alţi doi puternici
susţinători ai dictatorului de la Kremlin, Molotov la Moscova, şi Kirov
la Leningrad. Ulterior şi Troţki a fost exclus atât din Biroul Politic cât şi
din Comitetul Central, iar în 1927 chiar din partid. Doi ani mai târziu
este exilat din URSS şi, astfel, toţi reprezentanţii stângii complet
anihilaţi.
Curând însă vor fi loviţi de Stalin şi liderii dreptei (Buharin,
Râkov şi Tomski) din conducerea partidului, care manifestau două
slăbiciuni fundamentale, una ideologică şi cealaltă organizatorică.
Răfuiala lui Stalin cu acest trio al dreptei a avut loc la începutul anului
1929, când toţi au fost demişi din funcţiile lor de conducere, însă li s-a
permis să rămână în partid doar după ce îşi recunoscuseră public
greşelile lor de doctrină. Din acest moment, triumfând asupra ambelor
curente, Stalin îşi consolidează puterea în partid şi statul sovietic,
devenind - prin metode şi acţiuni - tot mai dictatorial. În anii ce-au urmat
el a ordonat o serie de epurări soldate cu sute de mii de victime din
rândul celor calificaţi de autorităţile sovietice drept naţionalişti
burghezi, aripă de stânga antibolşevică sau deviaţionişti. Din 1934
epurările şi teroarea comunistă înregistrează cote inimaginabile.
Pretextul epurărilor din acest an l-a constituit asasinarea lui Kirov, lider
al partidului în Leningrad. După părerile multor sovietologi din
Occident, inspiraţi şi de afirmaţiile făcute de Hruşciov în „raportul
secret“ din 1956, este foarte probabil ca uciderea lui Kirov să fi fost
chiar rezultatul unui complot pus la cale de Stalin însuşi, lezat de imensa
popularitate a acestuia. Dimensiunea arbitrariului în teroarea stalinistă
 9

este elocvent exprimată de soarta delegaţilor la congresul PCUS din

1934. Din cei 1996 delegaţi participanţi la forumul partidului, 1108 au
fost arestaţi şi executaţi în următorii trei ani, iar din cei 139 membri ai
Comitetului Central aleşi la acel congres, doar 41 au scăpat cu viaţă în
timpul epurărilor, ceilalţi 98 fiind ucişi.
Declarând că Uniunea Sovietică se afla „sub stare de asediu“,
Stalin a declanşat între anii 1936-1939 marea epurare, care a afectat
progresiv întreaga populaţie, printre victimele proceselor publice
numărându-se şi vechii bolşevici, eroi ai revoluţiei din 1917 şi ai
războiului civil, judecaţi ca duşmani ai statului, condamnaţi la moarte şi
executaţi. Astfel, după ce Kamenev şi Zinovieiv împreună cu alţi 14
vechi bolşevici au fost executaţi, în 1937 a avut loc un alt proces-
spectacol în care 17 militanţi comunişti, denunţaţi ca „centru antisovietic
troţkist“, au fost acuzaţi - culmea! - de spionaj în favoarea Germaniei
naziste. În 1938, tot în cadrul unui proces-spectacol, Buharin, Râkov -
Tomski se sinucise între timp - împreună cu alţi 18 troţkişti au fost
acuzaţi de sabotaj, înaltă trădare, spionaj şi conspiraţie pentru lichidarea
lui Stalin. A fost executat şi Buharin, părintele constituţiei sovietice din
1936, pe care Stalin a definit-o „cea mai democratică din lume“.
Din anul 1937 valul epurărilor, arestărilor şi execuţiilor în masă
s-a extins şi asupra armatei. Mai întâi a fost arestat mareşalul
Tuhacevski, popularul şef al Marelui Stat Major, împreună cu alţi 7
generali, toţi remarcându-se prin fapte de arme ca eroi ai războiului civil.
Mareşalul sovietic a fost învinuit de înaltă trădare şi spionaj în favoarea
Germaniei naziste şi Japoniei militariste şi împreună cu ceilalţi 7
generali sunt condamnaţi la moarte şi executaţi în iunie 1937. Pentru a
preveni orice reacţie militară posibilă, din ordinul lui Stalin s-a declanşat
imediat o adevărată represiune împotriva cadrelor de comandă din
Armata Roşie. În decurs de un an şi jumătate, toţi cei 11 comisari de
război au fost înlocuiţi din funcţii; trei din cei cinci mareşali ai Uniunii
Sovietice au fost trecuţi în rezervă; 75 din cei 80 de membri ai
Consiliului Militar Suprem au fost executaţi; 14 din cei 16 comandanţi
de armată şi aproape două treimi din cei 280 de comandanţi de divizie au
fost mutaţi; jumătate din membrii corpului ofiţeresc (35.000 în total) au
 10

fost ori întemniţaţi, ori împuşcaţi. Decimări similare au avut loc

deopotrivă în marină şi aviaţie, astfel că în 1939 toate cele trei forţe
armate se aflau sever descoperite şi conduse de cadre incompetente, ori
lipsite de experienţă.
Toate aceste valuri de epurări se petreceau într-un context politic
internaţional care ameninţa din ce în ce mai mult securitatea frontierelor
şi pacea popoarelor, iar obiectivul principal de politică externă a statului
sovietic, iniţiat de Stalin, era tocmai acela de a înlătura ameninţarea
nazistă şi a adresa chemări în vederea formării „fronturilor populare
antifasciste“ între partidele comuniste şi diferitele grupări politice de
stânga din statele europene. În acest scop, Stalin s-a folosit cu abilitate
de Comintern, subordonându-l intereselor Uniunii Sovietice. Este
pilduitor faptul că partidele comuniste din Europa sau din alte zone ale
lumii, care îşi exprimau dorinţa de afiliere la Comintern, „trebuiau să-şi
declare oficial absoluta loialitate faţă de linia dictată de Uniunea
Sovietică“ (Michael Lynch).
Dar propaganda antisovietică pe care naziştii au declanşat-o în
Germania după venirea lor la putere nu era cu nimic mai prejos alături de
antisemitismul lor. Nu întâmplător, două mari puteri ale lumii, ostile
Uniunii Sovietice, Germania nazistă şi Japonia militaristă au semnat la
Berlin, la 25 noiembrie 1936, Pactul anticomintern, la care aderă şi
Italia fascistă (la 6 noiembrie 1937), constituindu-se astfel alianţa
agresivă axa Berlin-Roma-Tokio. După semnarea acestui pact asupra
Uniunii Sovietice plana pericolul unui atac pe două fronturi, fapt ce l-a
obligat pe Stalin să-şi înteţească eforturile pentru realizarea unor
aranjamente defensive cu puterile occidentale. Când, în zilele de 29-30
septembrie 1938 s-a desfăşurat conferinţa de la München, la care
Uniunea Sovietică nu fusese invitată, în ciuda alianţei sale oficiale cu
Cehoslovacia din 1935, dictatorul de la Kremlin a interpretat acest act
drept o conspiraţie antisovietică a puterilor occidentale cu intenţia de a
acorda Germaniei mână liberă să atace URSS, pe-atunci destul de izolată
pe plan diplomatic. Succesele lui Hitler, pe fundalul politicii
conciliatoriste a Vestului european, l-au determinat pe Stalin să încerce
grabnic o înţelegere cu Franţa şi Marea Britanie.
 11

Regimurile politice din Europa în 1938

Drept urmare, începând din martie 1939 - mai întâi prin Litvinov,
apoi prin succesorul său de la Ministerul de externe, Molotov, - guvernul
sovietic a lansat o serie de propuneri de alianţă guvernelor francez şi
englez, însă convorbirile tripartite de la Moscova în vederea încheierii
unui tratat de asistenţă mutuală vor eşua în luna august a aceluiaşi an
 12

datorită suspiciunilor cercurilor occidentale, care au trimis la negocieri

delegaţii de mâna a doua, fără împuterniciri speciale.
În atari împrejurări, în august 1939, cursul politicii externe
sovietice se va schimba brusc şi radical. La 21 august Molotov a redactat
un proiect de comunicat, anunţând că Germania şi Uniunea Sovietică au
convenit să încheie un pact de neagresiune. În aceeaşi zi, Voroşilov
propunea delegaţilor occidentali amânarea sine die (Jack van Doorn) a
negocierilor, desfăşurate până atunci sub semnul unor tărăgănări şi
clauze care nu-i satisfăcuseră pe sovietici. Drept urmare, două zile mai
târziu, la 23 august 1939, „spre surpriza generală“ (Serge Bernstein,
Pierre Milza), se semnează la Moscova de către cei doi miniştri de
Externe, Molotov, respectiv Ribbentrop, un pact de neagresiune sovieto-
german, care a avut „efectul unei bombe în Vest“, lăsându-l „perplex“
(Jack van Doorn), căci imposibilul se produsese. Nimeni din lume până
atunci nu putea concepe că cei doi duşmani ideologici declaraţi făţiş,
Germania nazistă şi Rusia comunistă, s-ar putea alia.
Încheiat pe o perioadă de 10 ani, pactul era însoţit de un protocol
adiţional secret (ce va fi făcut cunoscut opiniei publice abia în 1946),
care - împărţind sferele de influenţă din Estul Europei - recunoştea
drepturile Uniunii sovietice asupra Finlandei, Letoniei, Estoniei şi
Basarabiei şi prevedea împărţirea Poloniei. Noua frontieră trecea de-a
lungul râurilor Pisa, Narev, Weichsel şi San. Germanii şi sovieticii n-au
căzut însă de acord asupra chestiunii privind menţinerea sau nu a unui
mic stat polonez, stabilind că aceasta o vor reglementa la o dată
ulterioară.
Hitler putea să jubileze. Pactul sovieto-german, care, aparent,
satisfăcea orgoliile şi revendicările Uniunii Sovietice pentru cea mai
mare parte a teritoriilor pierdute de Rusia comunistă în anii 1918-1920,
îi asigura în schimb „spatele“ dictatorului nazist în viitoarele agresiuni
din nordul şi vestul Europei, dar mai ales slăbea considerabil capacitatea
de apărare a U.R.S.S. pe noile sale frontiere din apus. Prin urmare, cel
care a riscat cel mai mult a fost Stalin. În această privinţă, verdictul
istoricului Martin McCauley a fost necruţător: „Pactul său aproape fatal
cu Hitler i-a dat o lecţie de neuitat, învăţându-l să nu se încreadă în
 13

alianţe care să fie garante ale securităţii Rusiei“. Pilduitoare este şi

reflecţia lui Boris Souvarine, aşternută pe hârtie încă în martie 1940, la

Europa la 1 septembrie 1939

Paris: „De frica lui Hitler, (Stalin - I.C.) trebuia să pactizeze cu orice
chip cu Hitler. De frica unui război anume, trebuia să împingă toată
Europa în război“.
 14

La 1 septembrie 1939 armatele hitleriste invadează Polonia,

marcând astfel începutul celui de-al doilea război mondial. Două zile
mai târziu, pentru a-şi respecta obligaţiile prin tratatele încheiate cu
Polonia, Anglia şi Franţa declară război Germaniei, dar se mărginesc la
schimburi de focuri sporadice în Vest, pe linia Maginot. După aproape 4
săptămâni de rezistenţă, armata polonă este zdrobită de maşina de război
germană, iar Varşovia capitulează la 27 septembrie. Între timp, conform
înţelegerilor stipulate în pactul sovieto-german şi în protocolul adiţional
secret, unităţi ale Armatei Roşii trec la 17 septembrie frontiera polono-
sovietică, anexând nu numai Ucraiana apuseană şi Bielorusia apuseană,
ci şi teritorii poloneze până la Bug, însumând 47,5% din teritoriul ţării,
iar „a patra împărţire a Poloniei devine fapt împlinit“ (Dinu C.
Giurescu).
În aceste împrejurări, Ribbentrop revine la Moscova pentru a
tranşa definitiv chestiunea polonă. Drept urmare, la 28 septembrie 1939
se semnează un tratat de prietenie şi trei protocoale adiţionale secrete, în
urma cărora cele două părţi semnatare fac un schimb convenabil de
teritorii, fixând partajul teritoriilor poloneze pe linia Curzon, astfel încât,
de acum, Lituania cade în sfera de influenţă a URSS, în timp ce
voievodatul Lublin şi părţi ale voievodatului Varşovia sunt cuprinse într-
un „Guvernământ General“ sub administraţie germană (Gerhard L.
Weinberg; Florin Constantiniu). Se mai preciza clar că: „Ambele părţi nu
vor tolera în teritoriile lor nici un fel de agitaţie poloneză care afectează
teritoriile celeilalte părţi. Vor suprima în teritoriile lor orice încercări de
asemenea agitaţii şi se vor informa una pe alta în legătură cu luarea
măsurilor potrivite“ (Michael Lynch).
Nu era un secret pentru nimeni că cele două regimuri totalitare -
cel nazist şi cel sovietic - aveau multe trăsături în comun: represiunea
totală prin eliminarea fizică a unor categorii întregi, pe criterii rasiale
(naziştii) sau de clasă (sovieticii); înfiinţarea unor mari lagăre de muncă
şi exterminare; atotputernicia poliţiei politice; manipularea populaţiei şi
cenzura completă a informaţiilor; dispreţul total faţă de drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului; dictatura unui singur partid; politică
de expansiune teritorială (Dinu C. Giurescu).
 15

Anexarea ţărilor baltice s-a făcut în trei scurte etape. Mai întâi, în
toamna anului 1939 Stalin le-a impus deopotrivă Estoniei, Letoniei şi
Lituaniei semnarea unor tratate bilaterale de ajutor reciproc privind
staţionarea trupelor sovietice, pe care Jack van Doorn le considera - pe
bună dreptate - avangarda viitoarei armate de invazie. Mai greu
puteau fi încheiate „conturile“ cu Finlanda, fapt ce l-a iritat la culme pe
Stalin, declanşând pe 29 noiembrie 1939 - prin invocarea unui incident
de frontieră - ostilităţile militare cu această ţară, desprinsă şi ea din fostul
imperiu ţarist şi proclamată republică independentă în 1918. Rezistenţa
dârză a micii dar eroicei armate finlandeze în iarna anilor 1939-1940 a
prelungit nesperat acest conflict, transformându-l într-o adevărată
catastrofă pentru Armata Roşie. Referindu-se la acest eveniment, acelaşi
Boris Souvarine remarca la numai câteva zile de la încheierea
conflictului că, Stalin „n-a putut îngenunchia un mic stat dezarmat a
cărui populaţie nu o depăşeşte cu mult pe cea a Leningradului şi care n-a
semnat pacea, în martie 1940, decât la ameninţarea cu o invazie militară
germană în peninsula scandinavă“. Drept urmare, sub presiune germană
în favoarea aliatului său, Finlanda consimte să cedeze Uniunii Sovietice
o regiune din sud-estul ţării, de aproximativ 40.000 km2 (din zona
Kareliei, inclusiv oraşul Viborg), dezvăluind însă întregii lumi
slăbiciunile militare ale „colosului cu picioare de lut“, afectat de
consecinţele epurărilor anterioare din forţele armate, la care se mai
adăuga şi slaba înzestrare tehnică a trupelor sovietice combatante.
Soarta celor trei state baltice a fost pecetluită în intervalul 17
iunie - 6 august 1940. În etapa a doua, în decurs de numai cinci zile (17-
21 iunie), Moscova intervine brutal pe plan politic, forţându-le pe fiecare
să instaureze guverne populare (infiltrate de comunişti şi controlate de
sovietici), însărcinate cu pregătirea alegerilor parlamentare şi
transformarea lor în republici socialiste pentru a fi integrate în Uniunea
Sovietică, sacrificându-şi astfel independenţa. În cea de-a treia etapă (3-6
august), RSS Lituaniană, RSS Estonă şi RSS Letonă au fost încorporate
în cadrul Uniunii Sovietice, ca republicile a 16-a, a 17-a şi a 18-a.
În aceeaşi perioadă (vara anului 1940) Stalin şi-a exprimat
imperativ şi revendicările teritoriale asupra României, într-un context
 16

politic internaţional complet favorabil pretenţiilor sovietice, mai ales că

evenimentele de pe frontul de vest (din mai-iunie) răsturnaseră complet
toate previziunile. Drept urmare, la 26 iunie, orele 22, ministrul de
externe sovietic Viaceslav Molotov îi remite lui Gheorghe Davidescu,
ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, ultimatumul prin care
guvernul URSS „propunea“ (culmea ironiei - I.C.) guvernului regal al
României: 1. „Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia, 2.
Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele
potrivit cu harta alăturată“. A urmat apoi un al doilea ultimatum, remis în
noaptea de 27 spre 28 iunie, ce fixa intrarea trupelor sovietice în
Basarabia şi nordul Bucovinei, cu începere de la 28 iunie 1940, orele 14.
Evacuarea armatei române trebuia efectuată în decurs de 4 zile. Dacă
opunea rezistenţă armată, România risca - după maximum câteva
săptămâni de luptă - să fie împărţită între URSS, Germania, Ungaria şi
Bulgaria. Prin urmare, a prevalat soluţia cedării teritoriilor revendicate
prin ultimatum, păstrându-se astfel statul român cu instituţiile şi forţele
sale armate (Gh. Buzatu; V. Fl. Dobrinescu). Cu acest prilej, Uniunea
Sovietică mai încorpora încă un teritoriu de 50.762 km 2 (Basarabia şi
nordul Bucovinei), cu o populaţie de 3.766.000 locuitori, în majoritate
români.
Aşadar, în decurs de un an (23 august 1939 - 6 august 1940),
Uniunea Sovietică - cu excepţia Finlandei (mutilată şi ea) - îşi
recâştigase aproape toate teritoriile pierdute în urma primului război
mondial. Ba mai mult, a anexat şi Bucovina de nord, teritoriu care n-a
aparţinut niciodată Rusiei ţariste, dar pe care l-a revendicat drept
compensaţie pentru desprinderea Basarabiei în perioada interbelică. În
această primă fază expansionistă a comunismului sovietic, Stalin a
recurs la toate mijloacele (diplomaţie, forţă militară, viclenie politică). A
recurs la violenţe considerabile şi când a impus în statele baltice aşa-
zisele guverne populare. Astfel, de pildă, numai în noaptea de 14-15
iunie 1940, zeci de mii de lituanieni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, au
fost arestaţi şi deportaţi în Siberia. Aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi zeci
de mii de români din Basarabia şi Bucovina de nord, teritorii supuse şi
ele unei comunizări rapide.
 17

Până la sfârşitul anului 1940 pactul sovieto-german nu a fost

repus în discuţie, căci Hitler fusese preocupat să-şi asigure controlul - cu
excepţia a patru ţări neutre (Elveţia, Suedia, Spania şi Portugalia) asupra
întregii Europe continentale. Din septembrie 1940 a manipulat în
favoarea Germaniei naziste şi statele din centrul şi sudul Europei,
obţinând - rând pe rând - aderarea la pactul tripartit de la Berlin a
Ungariei (20 noiembrie), României (23 noiembrie), Slovaciei (24
noiembrie), Bulgariei (1 martie 1941) şi Iugoslaviei (25 martie 1941),
pentru ca în lunile aprilie-mai 1941 să dezlănţuie, împreună cu aliaţii săi,
agresiunile împotriva Iugoslaviei şi Greciei. După această dată, Uniunea
Sovietică rămâne ultimul obstacol în calea dominării întregii Europe
continentale de către Reichul german. În tot acest timp Stalin asistase
neputincios şi în faţa pătrunderilor germanilor în Marea Baltică,
încercând totuşi să profite de răgazul acordat prin pactul cu Hitler pentru
a-şi reorganiza armata. Această Europă cucerită sau satelizată intereselor
şi concepţiilor Reichului va fi mai apoi atrasă în susţinerea planului
Barbarossa, vizând distrugerea bolşevismului şi cucerirea unui vast
spaţiu de colonizare în Est.
Atacul împotriva URSS este lansat în dimineaţa zilei de 22 iunie
1941 cu peste 200 de divizii, dintre care 17 de tancuri, însumând peste 3
milioane de oameni, şi aproximativ 40 de divizii aliate (româneşti,
finlandeze, italiene, ungare şi o divizie spaniolă) înrolate toate în
Cruciada împotriva bolşevismului. Deşi istoriografia sovietică sublinia
faptul că URSS a fost atacată prin surprindere, înalţii demnitari
comunişti de la Kremlin primiseră prin diverse canale de informaţii date
cât se poate de evidente cu privire la iminenţa unei agresiuni. Nu este
însă exclusă nici posibilitatea ca Stalin să se fi încrezut prea mult în
cuvintele înscrise în tratatul de prietenie sovieto-german.
Trezit din uluiala primelor zile ale agresiunii germane, Stalin
preia conducerea generală a războiului de apărare, aplicând tactica
„pământului pârjolit“ în faţa invadatorilor. Şi deşi nu făcuse nici un efort
de a ajuta Anglia în lupta ei cu Germania după dezastrul naţional al
Franţei din mai-iunie 1940, totuşi Londra întinde o mână de ajutor
Moscovei prin semnarea la 12 iulie a unui acord anglo-sovietic privind
 18

lupta comună împotriva Germaniei, urmat apoi de un alt acord sovieto-

britanic, tot la Moscova, de comerţ, credit şi clearing, semnat la 16
august 1941. Când se încheia cel de-al doilea acord, trupele germane se
aflau în faţa Leningradului şi la circa 100 km de Moscova, capturând
peste 2.000.000 de soldaţi sovietici şi distrugând cea mai mare parte a
avioanelor şi blindatelor ruseşti. Cunoscând tăria maşinii de război
naziste, englezii i-au ajutat deîndată pe sovietici pentru a preveni
prăbuşirea lor. Din păcate, îndoctrinaţi profund ideologic, istoricii
militari sovietici, precum şi propaganda comunistă, au trecut practic sub
tăcere impresionantul ajutor britanic, iar când totuşi l-au semnalat, au
făcut-o de o manieră imperceptibilă. În decursul războiului, englezii le-
au furnizat sovieticilor 5000 de tancuri şi 7000 de avioane. Alte 300.000
de tone de furnituri de război au fost scufundate cu vase cu tot de
submarinele şi cuirasatele germane, care atacau în permanenţă
convoaiele engleze de transport. În operaţiile de escortă marina engleză a
pierdut 2669 de ofiţeri şi marinari, plus 2 crucişătoare, 6 distrugătoare, 3
şalupe, 2 fregate, 3 dragoare, 62 de nave mari şi 792 de nave comerciale.
Până în septembrie 1941 SUA n-au avut nici o intenţie de a ajuta
URSS. În această lună, însă, demersul britanic dă roade, iar conferinţa
tripartită (URSS, Marea Britanie şi SUA) de la Moscova, din 29
septembrie - 1 octombrie 1941, proclama unitatea celor trei mari
puteri în lupta împotriva hitlerismului (denumită de unii istorici
marea alianţă) şi se elaborează programul livrărilor anglo-americane
către URSS. În atari împrejurări, având în vedere uriaşul potenţial al
economiei americane, ajutorul furnizat de SUA Uniunii Sovietice a fost
enorm şi variat: circa 2000 de locomotive, 375.000 de camioane, 52.000
de jeepuri, aproape 4 milioane de pneuri, 35.000 de motociclete, 451.000
de aparate telefonice, 15 milioane de perechi de cizme, 4 milioane de
tone de alimente, maşini-unelte în valoare de 500 milioane de dolari,
materii prime în valoare de 2,5 miliarde de dolari etc. (Boris Souvarine).
Ajutoarele aliaţilor au suplinit în mare măsură lipsurile din dotarea
tehnică a Armatei Roşii influenţând direct şi cursul evenimentelor
militare pe frontul de est în favoarea Uniunii Sovietice.
 19

După deschiderea celui de-al doilea front în vestul Europei, şi pe

măsură ce războiul se apropia de sfârşit, prefigurând prăbuşirea
definitivă a Germaniei naziste, asperităţile ideologice dintre URSS şi
ceilalţi aliaţi, care fuseseră în mare parte estompate din cauza nevoilor
de cooperare antihitleristă, au început să răbufnească din nou. În
cercurile politice şi militare de la Kremlin se vehicula opinia că Marea
Britanie şi SUA îşi vor dezvălui adevărata faţă capitalistă, încercând să
antreneze Germania într-un război împotriva comunismului sovietic. În
schimb, aliaţii occidentali erau îngrijoraţi de faptul că înaintarea
sovietică spre centrul şi sud-estul Europei putea să declanşeze începutul
unei noi perioade de expansiune comunistă. Cele dintâi semne ale acestei
îngrijorări apăruseră încă la începutul anului 1943, îndată după bătălia de
la Stalingrad, când Stalin pune capăt planurilor britanice ce preconizau o
reorganizare a Europei Centrale sub forma unor federaţii sau
confederaţii. Pe de altă parte, tot el, în relaţiile externe - prin renunţarea
aparentă la vocaţia revoluţionară internaţională (simbolizată prin
dizolvarea Kominternului în 1943) - a convins o mare parte a opiniei
publice occidentale să-şi schimbe în mare măsură imaginea asupra
Uniunii Sovietice, care se erija deja ca protectoare a populaţiilor
oprimate, susţinând principiul respectării identităţii naţionale, bazat pe
egalitate şi dreptate.
Din 1944, aspiraţiile postbelice ale lui Stalin îi conturau tot mai
clar şi mai necesar ca obiectiv edificarea în jurul Uniunii Sovietice a
unui cordon defensiv extern, deopotrivă în Europa, în Asia Mică şi în
Extremul Orient (J.- Fr. Soulet). În acest scop, el a propus aliaţilor, în
două rânduri, o împărţire de comun acord a sferelor de influenţă în
Europa, refuzată de fiecare dată de britanici şi americani. Totuşi, în
octombrie 1944, cu prilejul vizitei lui Churchill la Moscova, în cursul
unei întâlniri „intime” cu Stalin, premierul britanic a schiţat pe un colţ de
masă un acord foarte vag care delimita „zonele de influenţă” ale celor
două ţări în Europa de sud-est: România 90% pentru URSS, 10% pentru
aliaţi; Bulgaria 80% pentru URSS, 20% pentru aliaţi; Grecia 90% pentru
Marea Britanie, 10% pentru URSS; iar în privinţa Ungariei şi Iugoslaviei
împărţirea s-a făcut pe principiul fifty-fifty. Roosvelt, însă, nu acceptă să
 20

recunoască acest acord şi refuză să aprobe orice proiect de reîmpărţire a

Europei care ar fi fost lansat înaintea hotărârilor viitoarei conferinţe de
pace. Atitudinea sa era motivată de faptul că nu încetase să spere nici
acum că regulile de drept internaţional vor fi respectate şi de către
URSS.
La sfârşitul anului 1944 şi începutul lui 1945 „tăvălugul” rusesc
pătrundea din ce în ce mai adânc în Europa Centrală, înclinând cartea
războiului în favoarea Uniunii Sovietice. În momentul în care la Yalta, în
Crimeea, se deschidea Conferinţa interaliată la cel mai înalt nivel (4
februarie), armatele lui Jukov şi Koniev se aflau pe Oder, la mai puţin de
80 de km de Berlin. Pe frontul de vest, după stăvilirea contraofensivei
germane din Ardeni, trupele aliate băteau pasul pe loc aşteptând luna
martie ca să treacă Rinul. În atari împrejurări, pretenţiile lui Stalin cresc
considerabil, iar Churchill şi Roosvelt le acceptă cu unele reţineri. Prin
poziţia sa, care avea şi o doză de naivitate, şeful executivului american -
excluzând „împărţirea” Europei - lasă însă în ambiguitate chestiunile
legate de viitorul statut politic al continentului. Partenerii lui Stalin
acceptă ca Prusia orientală să fie anexată URSS-ului, iar Polonia să fie
văduvită de o parte a teritoriilor sale din est. În compensaţie, o parte a
Pomeraniei şi Prusiei erau cedate Poloniei, astfel încât aceasta îşi vedea
frontierele mutându-se considerabil spre vest, pe linia Oder-Neisse. În
est erau fixate, în mare parte, pe „linia Curzon”, întocmai cum se
târguiseră sovieticii şi cu germanii în 1939. Totuşi, la Yalta, graniţele
Poloniei spre vest încă n-au fost definitivate, aşa cum voiau polonezii şi
cum intenţiona Stalin să le ceară partenerilor din coaliţia antihitleristă. În
ceea ce priveşte guvernul care trebuia să conducă destinele statului
polonez, cele trei mari puteri au ajuns la un compromis prin care la
Comitetul de la Lublin, instalat cu ajutorul Armatei Roşii, deci
prosovietic, se vor alătura unele dintre personalităţile guvernului exilat la
Londra în 1939. Această situaţie îl avantaja pe Stalin, făcând din el
principalul arbitru al Europei Centrale, întrucât Polonia constituia o zonă
tampon pentru securitatea URSS.
La sfârşitul conferinţei de la Yalta se semnează o Declaraţie
asupra Europei eliberate, în care se preciza că cele trei mari puteri
 21

recunoşteau „dreptul tuturor popoarelor de a-şi alege forma de

guvernământ sub care doreau să trăiască” şi se angajau să „instituie
autorităţi guvernamentale provizorii în care să fie prezente toate
elementele democratice ale populaţiilor respective şi care îşi vor lua
angajamentul să instaureze, imediat ce va fi posibil, prin alegeri libere,
guverne care să reprezinte expresia voinţei popoarelor”.
Curând însă, potrivit reflecţiilor lui Serge Bernstein şi Pierre
Milza, Yalta devine pentru o mare parte a opiniei publice occidentale
„simbolul târgului păcăliţilor şi a manevrelor planetare ascunse”. Căci
dacă aici s-a făcut o „împărţire” a Europei, ea a fost determinată direct
de situaţia concretă a războiului. Ba mai mult, partenerii lui Stalin au
fost surprinşi de pătrunderea bruscă a sovieticilor în Balcani. La Yalta, ei
nu au putut decât să încerce să-i limiteze consecinţele, care vizau în
primul rând expansiunea comunismului. Să mai precizăm şi faptul că în
Crimeea au fost discutate şi acceptate şi revendicările teritoriale ale
Uniunii Sovietice în Extremul Orient.

COMUNIZAREA UNOR ŢĂRI DIN EUROPA CENTRALĂ

ŞI DE SUD-EST (1945-1949)

Chiar dacă Uniunea Sovietică a suportat din greu poverile celui

de-al doilea război mondial, Moscova n-a încetat nici în anii marii
conflagraţii să adăpostească şi să pregătească militanţi comunişti străini
pentru responsabilităţile postbelice. Până în mai 1943, când a fost
dizolvat, instruirea acestora s-a făcut în cadrul activităţilor
Kominternului, iar mai apoi în vechiul sediu al Internaţionalei
comuniste, în aşa-numitul Institut nr. 205. Astfel, de pildă, aici au fost
„şcoliţi” germanii Wilhelm Pieck, Walter Ulbricht, românca Ana Pauker,
polonezul Jacob Berman, ungurul Gerö Ernö şi alţii, care - după război -
au avut un rol important în comunizarea ţărilor lor în spiritul şi voinţa
Moscovei. Potrivit politicii stabilite la Kremlin, de pildă, prin mesajul
transmis de Gheorghi Dimitrov, în Bulgaria partidul comunist conduce
începând din iulie 1942 un Front Patriotic în colaborare cu agrarieni şi
 22

social-democraţi, care - la pătrunderea trupelor sovietice - va declanşa o

insurecţie şi va prelua puterea în septembrie 1944.
Dar în procesul extinderii comunismului şi a creării unui raport
de forţe favorabil Uniunii Sovietice, cel mai important rol l-a avut
Armata Roşie. În acest sens, deosebit de grăitoare este confidenţa pe care
i-ar fi făcut-o Stalin lui Tito: „Acest război nu seamănă cu cel din trecut:
cine ocupă un teritoriu îşi impune propriul sistem social atât de
departe cât poate avansa armata sa” (J. - Fr. Soulet). Şi, într-adevăr,
începând cu 1944, în marşul ei ofensiv, Armata Roşie nu îşi mai
concentrează eforturile în direcţia Poloniei şi Germaniei, ci o parte din
trupele sale se revarsă spre Balcani şi Europa Centrală, cu scopul de a-i
devansa pe aliaţii din coaliţia antihitleristă. Pe de altă parte, pătrunderea
sovieticilor în aceste spaţii a fost facilitată direct de atitudinea oscilantă
şi îngăduitoare a comandamentului aliat. Astfel, de pildă, în Germania,
americani se opresc la Elba şi cedează sovieticilor Turingia, Saxonia şi
Meklenburg, iar în Cehoslovacia îşi limitează înaintarea, oprindu-se la
Plzeň, oraş situat doar la 60 km de Praga. Prin dreptul de cuceritoare,
Uniunea Sovietică deţine sub controlul său România, Bulgaria, Ungaria,
teritoriile orientale ale Austriei şi Germaniei, iar ca aliată se stabileşte
provizoriu în Polonia şi Cehoslovacia. În ţările ocupate de Armata Roşie,
comportamentul sovieticilor este totalitar, impunând treptat regimuri
procomuniste, în ciuda protestelor membrilor englezi şi americani ai
Comisiilor aliate de control.

Polonia

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Polonia eliberată de

sub ocupaţia germană avea două guverne. De subliniat faptul că puterile
occidentale au recunoscut guvernul constituit în toamna anului 1939, în
exil la Londra, din oameni politici de opoziţie refugiaţi în urma invaziei
germano-sovietice, guvern din care au fost excluşi atât comuniştii cât şi
adepţii vechiului regim. La 1 ianuarie 1945 s-a constituit la Lublin un
guvern prosovietic. În atari împrejurări, când întreaga Polonie se afla sub
ocupaţie sovietică, aliaţii occidentali ai Uniunii Sovietice n-au putut
 23

interveni, sperând doar că Moscova va accepta revenirea în ţară a

membrilor guvernului din exil şi cuprinderea, cel puţin a unora, în cadrul
unui cabinet de uniune naţională. Drept urmare, printre oamenii politici
din exil, convinşi de occidentali să revină în ţară şi să colaboreze cu
comuniştii, s-a aflat chiar şi premierul Stanislaw Mikolajczyk, liderul
partidului ţărănesc. Şi astfel, la 28 iunie 1945 se constituie un guvern
provizoriu al unităţii naţionale, din care 17 membrii proveneau din
Comitetul - comunist - de la Lublin, iar 4 din cel aflat în exil la Londra.
Preşedinte a fost desemnat Edward Osóbka-Moravski. La 6 iulie SUA şi
Marea Britanie recunosc guvernul polonez provizoriu al unităţii
naţionale de la Varşovia.
După ce la Conferinţa de la Potsdam se adoptă acordul privind
graniţa apuseană a Poloniei, procesul de comunizare a ţării înregistrează
un ritm rapid. Fiind majoritari în guvern, şi îndeplinind „orbeşte”
indicaţiile Moscovei, comuniştii au început să reorganizeze după bunul
lor plac angrenajele fundamentale ale statului: armata, poliţia, justiţia,
administraţia. Încă din 1945, soldaţii şi ofiţerii armatei Interiorului sunt
urmăriţi fără încetare de poliţia politică sovietică (NKVD), arestaţi,
torturaţi sau deportaţi în URSS. Locul acesteia a fost luat de armata
populară creată de comunişti, pe nucleul armatei din Berling (constituită
în Rusia în anii 1942-1943). La 3 ianuarie 1946 Krajova Rada Narodowa
adoptă Legea cu privire la naţionalizarea principalelor ramuri ale
economiei naţionale, iar la 30 iunie referendumul popular organizat de
comunişti aprobă politica Blocului Partidelor Democratice, în frunte cu
Partidul Muncitoresc Polonez. În noiembrie 1946 se semnează un acord
între Partidul Muncitoresc Polonez şi Partidul Socialist Polonez privind
unitatea de acţiune. De precizat şi faptul că, în timp ce comuniştii
tergiversau alegerile pentru Seim (parlamentul polonez), are loc
fărâmiţarea partidelor democratice (democraţii burghezi, social-
democraţii şi ţărăniştii s-au scindat).
În sfârşit, la 19 ianuarie 1947 s-au desfăşurat alegerile pentru
Seimul Legislativ. Prin violenţe şi vicleşug, comuniştii au reuşit acum să
împiedice candidatura reprezentanţilor partidului ţărănesc în o cincime
din circumscripţiile electorale. În atari împrejurări, alegerile s-au soldat
 24

cu victoria Blocului Partidelor Democratice, creat de comunişti. După

înfrângerea în alegeri, şicanele comuniştilor împotriva lui Stanislaw
Mikolajczyk se înmulţesc, motiv pentru care acesta este nevoit în
octombrie 1947 să fugă din ţară. Astfel, fiind lipsit de liderul lor, Partidul
Ţărănesc a încetat să mai fie un factor politic.
În prima sa sesiune, desfăşurată în zilele de 5-6 februarie 1947,
noul Seim (în care comuniştii şi socialiştii deţineau 80% din mandatele
de deputaţi) l-a ales pe Boleslaw Bierut ca preşedinte al Republicii
Poloneze şi pe Józef Cyrankiewicz ca prim-ministru.
Etapa comunizării Poloniei s-a încheiat în zilele de 15-21
decembrie 1948 când la Varşovia a avut loc congresul de unificare al
Partidului Muncitoresc cu Partidul Socialist, creându-se Partidul
Muncitoresc Unit Polonez, ca partid unic marxist-leninist, înfăptuindu-se
astfel dictatura proletariatului.

România

După lovitura de stat de la 23 august 1944, în urma căreia

guvernul Antonescu a fost arestat, iar România a ieşit din războiul
antisovietic, alăturându-se coaliţiei antihitleriste, Stalin urmărea să
impună regimuri comuniste în toate ţările est-europene ocupate de
armata sovietică. De precizat faptul că SUA şi Marea Britanie, prin
„Acordul de procentaj” din 9 octombrie 1944 de la Moscova, lasă
România în proporţie de 90% în sfera de influenţă sovietică.
În atari împrejurări, instaurarea regimului totalitar comunist în
România a cunoscut trei etape. Prima, desfăşurată între 23 august 1944 -
6 martie 1945, este etapa coaliţiei reale, în care reprezentanţii Blocului
Naţional Democrat (creat încă la 20 iunie 1944) sunt asociaţi la actul de
guvernare. Între timp, însă, partidul comunist elaborează un proiect de
platformă a Frontului Naţional Democrat, la care aderă formaţiuni
politice de stânga, iar la 12 octombrie 1944 se creează Consiliul FND
alcătuit din reprezentanţi ai PCR, PSD, Sindicatelor Unite, Frontului
Plugarilor, Uniunii Patrioţilor, cu scopul de a prelua puterea politică. De
altminteri pentru aceasta au fost instruiţi şi pregătiţi la Moscova
 25

militanţii comunişti Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraş şi alţii. O

săptămână mai târziu, la 19 octombrie, ca urmare a refuzului PNŢ şi
PNL de a adera la proiectul de platformă a FND, Blocul Naţional
Democrat se destramă.
Întrucât presiunile comuniştilor pentru obţinerea puterii politice
se intensifică, la 4 noiembrie 1944 se formează un nou guvern prezidat
de generalul Sănătescu, un cabinet de coaliţie a FND cu principalele
partide burgheze PNŢ-Maniu şi PNL-Brătianu, în care FND deţinea
vicepreşedinţia, o treime din departamente şi trei subsecretariate de stat.
Acest al doilea guvern Sănătescu a fost însă de scurtă durată; la 2
decembrie şi-a prezentat demisia. Patru zile mai târziu, generalul Nicolae
Rădescu formează ultimul guvern de coaliţie reală, în care FND îşi
păstrează poziţiile din cabinetul anterior. Între timp, însă, la Bucureşti
sunt concentrate mari unităţi sovietice de blindate şi se înteţesc abuzurile
şi violenţele trupelor de ocupaţie asupra populaţiei civile. Este interzisă
legătura cu armata română de pe frontul antihitlerist. Radioul şi presa
trec sub control sovietic. Prezenţa Armatei Roşii în România determină
astfel amplificarea procesului de comunizare, permiţând comuniştilor să
controleze prin „guvernul de uniune” sectoare cheie, precum armata,
justiţia, internele. Din această poziţie PCR invocă argumentul epurărilor
antifasciste.
La începutul anului următor, considerând că a sosit momentul
prielnic pentru formarea unui guvern comunist, Moscova intervine direct
în treburile interne ale României. În acest scop, în februarie 1945 soseşte
la Bucureşti Andrei Vâşinski (ministru adjunct de externe al URSS), care
- într-o întrevedere cu regele Mihai - îi cere demiterea guvernului de
coaliţie prezidat de Nicolae Rădescu. Acum, sub oblăduirea Moscovei,
manevrele PCR de îndepărtare a liderilor politici anticomunişti ating
apogeul, silind guvernul Rădescu să demisioneze la 2 martie 1945.
Impunerea la 6 martie a guvernului Petru Groza a marcat trecerea la
etapa a doua în instaurarea regimului comunist în România, numită etapa
coaliţiei false (6 martie 1945 - 19 noiembrie 1946), când puterea a fost
gestionată de comunişti (sprijiniţi de URSS) în asociere cu dizidenţe ale
partidelor democrate. De subliniat faptul că în cabinetul Petru Groza
 26

FND deţinea poziţii preponderente, întrucât avea preşedinţia şi 14

ministere. Drept urmare, comuniştii din guvern au impus măsuri de
comunizare rapidă a ţării: o reformă agrară prin care au fost expropriate
terenurile mai mari de 50 ha; suprimarea libertăţii presei, interzicându-se
ziarele de opoziţie; legea epurării aparatului de stat; au fost create
tribunale populare şi organizate lagăre de deţinuţi politici; s-au înfiinţat
sovromurile etc.
Alarmaţi de efectele acestor măsuri, la 19 august 1945 diplomaţii
britanici din Bucureşti îl avertizează pe rege că nu recunosc guvernul
Groza. Însuşi regele înaintează, în aceeaşi lună, o notă Comisiei Aliate
de Control în legătură cu poziţia sa faţă de guvernul Groza şi a refuzat să
mai aibă contacte cu guvernul şi să ratifice decretele sale, declarând
astfel greva regală. Poziţia fermă a regelui a fost sprijinită de cercurile
politice democrate, iar la 8 noiembrie - în semn de solidaritate - tineretul
PNL şi PNŢ a organizat prima mare demonstraţie anticomunistă,
reprimată dur de autorităţi, care au operat peste 1000 de arestări. Ea a
avut ecou şi peste hotare, întrucât în urma mai multor reuniuni ale
miniştrilor de externe ai SUA, URSS şi Marii Britanii, în zilele de 31
decembrie 1945 - 1 ianuarie 1946 a avut loc la Bucureşti vizita unei
delegaţii mixte, formată din Al. I. Vâşinski (URSS), Averell Harimann
(SUA) şi Archibald Clark-Kerr (Marea Britanie), care au comunicat
regelui şi guvernului român deciziile reuniunilor miniştrilor de externe ai
Marilor Puteri. Drept urmare, la 6 ianuarie 1945, au fost numiţi prin
decret regal în guvernul Groza: Mihail Romniceanu din partea PNL şi
Emil Haţieganu din partea PNŢ. Din acest moment greva regală a
încetat, iar peste o lună guvernul român era recunoscut de puterile
occidentale.
Cu toate acestea, prigoana împotriva opoziţiei nu s-a diminuat.
Dimpotrivă, în anii 1946-1947 procesele politice s-au intensificat, fiind
judecaţi şi condamnaţi de Tribunalele poporului, sub acuzaţia de
„criminali de război”, foşti funcţionari superiori şi membrii ai guvernului
Antonescu. Astfel, de pildă, între 7-18 mai 1946, în cadrul aşa-zisului
„proces al trădării naţionale” au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte,
printre alţii Ion şi Mihai Antonescu. În iulie 1946, fiind considerat „un
 27

organ reacţionar”, Senatul a fost desfiinţat şi s-a publicat o nouă lege

electorală, care a exclus de la vot orice persoană suspectă de a fi
colaborat cu fascismul. La alegerile din 19 noiembrie 1946, desfăşurate
într-o atmosferă de tensiune, Blocul Partidelor Democratice - organizat
şi controlat de comunişti - a obţinut prin fraudă electorală 78,46% din
voturi, adică 376 mandate din totalul de 414.
Cu alegerile din noiembrie 1946 debutează cea de-a treia etapă, a
asaltului final pentru instaurarea regimului totalitar. Nici contextul
internaţional n-a fost favorabil României; Conferinţa de la Paris din
februarie 1947 nu a recunoscut cobeligeranţa României. Stipulaţiile
documentelor păcii au fost extrem de dure: România trebuia să plătească
două miliarde de lei despăgubiri de război Uniunii Sovietice, Basarabia
şi nordul Bucovinei rămâneau sub ocupaţia URSS, trupele sovietice
urmau să staţioneze în România 90 de zile (prezenţa lor s-a prelungit
până în 1958), dar s-a anulat Dictatul de la Viena. Unii oameni politici,
de cultură şi militari care se aflau în străinătate, încercând să se opună
regimului comunist în curs de stabilizare în ţară, s-au străduit să pună
bazele exilului românesc: N. Rădescu, C. Viişoianu, G. Gafencu, V.
Cadere şi alţii. Comitetul Naţional Român urma să atragă atenţia lumii
asupra consecinţelor instaurării comunismului în România. Între timp,
guvernul Groza a continuat campania de discreditare a liderilor
partidelor istorice. În aprilie 1947 s-a organizat înscenarea de la
Tămădău în care au fost implicaţi fruntaşii PNŢ. Maniu şi alţi lideri ai
partidelor democrat-burgheze au fost judecaţi între 29 octombrie - 4
noiembrie 1947 şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Tot acum PNL
îşi încetează existenţa, iar la 6 noiembrie 1947 au fost înlăturaţi din
guvernul Groza reprezentanţii grupării Gh. Tătărescu care au făcut jocul
comuniştilor.
În sfârşit, PCR - considerând că monarhia, deşi o instituţie
respectată, a devenit o anomalie şi putea să constituie un centru de
opoziţie - a decis abolirea ei, silindu-l la 30 decembrie 1947 pe regele
Mihai să abdice şi să părăsească ţara. În aceeaşi zi a fost proclamată
Republica Populară Română, trecându-se la o „democraţie populară”
impusă. Prin congresul de unificare a PCR cu PSD din 21-23 februarie
 28

1948 se crează, pe baza marxism-leninismului, Partidul Muncitoresc

Român ca partid unic, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej,
reprezentant al unui regim dictatorial, ce a nesocotit drepturile şi
libertăţile individuale.

Bulgaria

După ce la 7 septembrie 1944 armata sovietică intră în Bulgaria,

se declanşează aici o insurecţie armată victorioasă care va aduce la
cârma ţării în 9 septembrie un guvern al Frontului Patriei, în frunte cu
Kimon Gheorghiev, în care rolul conducător îl aveau comuniştii. Este
semnificativ faptul că, la numai o săptămână de la pătrunderea trupelor
sovietice în Bulgaria sunt numiţi 1480 de „ajutori de comandanţi pentru
munca politică în armată”, dintre care 1109 comunişti şi 358 membri ai
Tineretului comunist (J.- Fr. Soulet). Aceştia au fost încadraţi de îndată
în cele două brigăzi ale Armatei de Eliberare Naţională, create la Sofia
încă în mai 1944. Cu aceste forţe militare Bulgaria a intrat în război
împotriva Germaniei la 10 septembrie 1944.
Între timp, însă, va izbucni o luptă ascuţită între comunişti şi
mişcarea ţărănistă, păstrătoare a tradiţiilor democratice, în urma căreia
ţărăniştii şi social-democraţii au ieşit deopotrivă din guvern şi Frontul
Patriei. La indicaţiile Moscovei, comuniştii bulgari se înfiltrează pe
ascuns în partidele ţărănesc şi social-democrat, prin intermediul unor
militanţi pro-sovietici care, treptat, formează fracţiuni de „stânga”
favorizate de putere în detrimentul grupărilor majoritare, considerate
drept „reacţionare”. Deşi războiul încă mai continua, Bulgaria a fost
prima ţară europeană în care principalii criminali de război au fost
judecaţi şi condamnaţi la 1 februarie 1945.
În procesul de comunizare, sprijinit activ de URSS, înregistrăm
încă în 1945 două momente importante. Mai întâi, adoptarea la 6 aprilie
a legii privind crearea gospodăriilor agricole cooperatiste de muncă, iar
la 18 noiembrie alegerile pentru Adunarea Poporului, la care forţele
democratice au refuzat să participe. Alegerile, trucate de comunişti, au
avut ca rezultat victoria categorică a Frontului Patriei (88,2%). La
 29

protestele viguroase ale opiniei publice democratice din Bulgaria şi în

interesul recunoaşterii guvernului bulgar de către Occident, sovieticii s-
au văzut obligaţi să accepte organizarea de noi alegeri, planificate în
toamna anului 1946.
Între timp, atenţia Moscovei şi a comuniştilor bulgari s-a
concentrat împotriva monarhiei, care coalizase toate forţele democratice
ale ţării. În acest scop a fost organizat la 8 septembrie 1946 un
referendum privitor la forma de guvernământ; 92,7% din participanţii la
vot s-au pronunţat pentru abolirea monarhiei şi proclamarea republicii.
Drept urmare, o săptămână mai târziu, la 15 septembrie este înlăturată
monarhia şi Bulgaria se proclamă republică populară.
Pentru a fi siguri că evenimentele vor evolua pe făgaşul dorit de
sovietici, Vâşinki a fost trimis la Sofia pentru a impune ca guvernul
bulgar prosovietic să poată să aleagă el însuşi candidaţii opoziţiei ce
porneau în alegeri. Partidele de opoziţie au respins însă acest demers.
Încă din zilele premergătoare alegerilor, care au avut loc la 27 octombrie
1946, teroarea şi intimidarea au atins cote inimaginabile: 24 de activişti
ai opoziţiei au fost asasinaţi, accesul alegătorilor din partidele democrate
a fost împiedicat la urnele de votare, iar la numărătoarea voturilor s-au
înregistrat falsuri grosolane. În atari împrejurări, Frontul Patriei condus
de comunişti a obţinut 78,3% din totalul voturilor exprimate. Pe baza
scrutinului, la 22 noiembrie s-a format un nou guvern al Frontului Patriei
în frunte cu comunistul Gheorghi Dimitrov.
Deşi liderul Partidului Ţărănesc, Nikola Petkov, şi-a demonstrat
sentimentele filosovietice, aceasta n-a însemnat prea mult în ochii
comuniştilor. Drept urmare, în 1947 el a fost arestat şi executat. Din
acest moment procesul de comunizare în Bulgaria se apropia de sfârşit.
La 4 decembrie a fost adoptată Constituţia R. P. Bulgaria, iar între 23-27
decembrie sunt votate de parlament legile privind naţionalizarea
întreprinderilor industriale, miniere şi a băncilor. Tot acum, se încheie şi
procesul de clarificare ideologică în sânul conducerii politice
prosovietice. La congresul al II-lea al Frontului Patriei, ţinut în zilele de
2-3 februarie 1948, are loc transformarea acestuia într-o organizaţie
social-politică de masă sub conducerea comuniştilor. Câteva luni mai
 30

târziu, la 13 mai, se semnează protocolul privind unificarea Partidului

Muncitoresc Bulgar cu PSD pe baza principiilor ideologice şi
organizatorice marxist-leniniste. Sub conducerea partidului comunist s-a
instaurat astfel şi în Bulgaria un regim totalitar, aflat sub controlul direct
al Kremlinului.

Ungaria

În noiembrie 1944, când unităţi ale armatei sovietice luptau cot la

cot cu armata română împotriva trupelor hitleriste pe teritoriul Ungariei,
s-a constituit la Budapesta sub conducerea lui Bajcsy-Zsilinszky Endre
Comitetul Naţional Maghiar al Luptei de Eliberare la care au aderat
partidele grupate în Frontul de Libertate al Studenţilor Maghiari.
Curând, însă, datorită unei trădări, liderii acestui comitet au fost arestaţi
şi apoi executaţi de gărzile militare fasciste „Crucile cu săgeţi”.
În exterior, însă, încă din octombrie 1944 începuseră discuţiile
privind viitorul Ungariei între comuniştii ce acţionau la Moscova şi
Comitetul Maghiar format din membrii delegaţiei maghiare trimise
pentru tratativele de armistiţiu în capitala Uniunii Sovietice (Faragho
Gábor, Teleki Géza şi generalul Miklós Béla, comandantul Armatei I-a
ungară, trecut de partea sovieticilor). Deşi au fost concepute câteva
scenarii sovietice împreună cu militanţii comunişti maghiari de la
Moscova pentru răsturnarea guvernului Szálasi Ferenc, ele au fost
abandonate şi abia la 2 decembrie 1944 s-a constituit la Szeged Frontul
Naţional Ungar al Independenţei, având în componenţă: partidul
comunist, partidul independent al micilor agrarieni, partidul social-
democrat, partidul naţional-ţărănesc, partidul naţional-creştin şi
sindicatele. Trei săptămâni mai târziu, la 21 decembrie s-a întrunit la
Debreczen Adunarea Naţională Provizorie, iar a doua zi s-a constituit -
pe baza listei pregătite la Moscova - guvernul naţional provizoriu.
După semnarea armistiţiului cu Ungaria (la Moscova, în 20
ianuarie 1945), în teritoriile eliberate guvernul a instituit cu ajutorul
sovieticilor comisii de verificare a funcţionarilor publici, iar criminalii
 31

de război au fost arestaţi şi deferiţi tribunalelor poporului. S-au

pronunţat 477 condamnări la moarte, din care au fost executate 189, iar
27.000 de oameni au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.
Din vara anului 1945 atenţia principală a comuniştilor maghiari,
dar şi a sovieticilor a fost îndreptată spre alegerile parlamentare,
proiectate să aibă loc în toamna aceluiaşi an. Comuniştii credeau atunci
că pe liste comune cu social-democraţii vor putea să obţină în capitală
peste 50% din voturi. De aceea au devansat alegerile locale în Budapesta
cu o lună înaintea alegerilor generale. Dar, surprinzător, la alegerile din
capitală Partidul Micilor Agrarieni a obţinut peste 50% din voturi. În
atari împrejurări, reprezentantul Kremlinului, mareşalul Voroşilov, a
intervenit direct încercând să repare eroarea politică a comuniştilor. El a
propus ca cele patru partide mai importante care participau cu candidaţi
la alegeri (partidul micilor agrarieni, partidul ţărănesc, partidul comunist
şi partidul social-democrat) să prezinte liste comune, iar voturile ce
aveau să le obţină în comun să fie împărţite într-o proporţie stabilită în
prealabil. Cu excepţia comuniştilor, liderii celorlalte trei partide s-au
opus categoric acestui plan, iar Voroşilov nu a mai insistat. Drept
urmare, în urma primelor alegeri generale libere din 4 noiembrie 1945
(ultimele alegeri libere până în 1990), partidul micilor agrarieni a obţinut
57% din voturi, partidul social-democrat - 17,4%, partidul comunist -
16,9%, iar partidul ţărănesc - 6,8%. După rezultatele obţinute în alegeri,
partidul micilor agrarieni ar fi putut să constituie şi singur guvernul, dar
în Ungaria de atunci, aflată deja sub ocupaţie sovietică, acest lucru s-a
dovedit a fi imposibil, întrucât comuniştii nu puteau fi lăsaţi în afara
actului de guvernare. Prezenţa sovietică a fost decisivă în privinţa
destinului vieţii politice postbelice. Astfel, s-a format o coaliţie din cele
două partide ţărăneşti şi cele două muncitoreşti, ceea ce însemna că
guvernul nu mai avea practic opoziţie parlamentară.
Sarcina formării guvernului i-a fost încredinţată lui Tildy Zoltán,
preşedintele partidului independent al micilor agrarieni. Dând curs
pretenţiilor sovietice, comuniştii au cerut vehement portofoliul
internelor, pe care după tratative anevoioase l-au obţinut, iar mai apoi şi-
au asigurat şi posibilitatea controlului asupra economiei, în condiţiile în
 32

care - la propunerea lor - s-a înfiinţat Consiliul Superior Economic care

funcţiona ca minister economic de vârf, sub conducerea comunistului
Vas Zoltán. La 1 februarie 1946 Adunarea Naţională a proclamat
Ungaria republică, al cărei preşedinte a devenit Tildy Zoltán, iar ca
premier, în locul său, a fost desemnat tot un lider agrarian, Nagy Ferenc.
În noua situaţie se părea că poziţiile comuniştilor în viaţa politică
slăbeau în mod vizibil. Dar nu a fost aşa, întrucât - din iniţiativa lor - la 5
martie 1946 se fondează Blocul de Stânga în care au mai intrat partidul
social-democrat, partidul naţional-ţărănesc şi sindicatele, revendicând
apărarea reformei agrare (decretată în 17 martie 1945), epurarea
administraţiei, naţionalizarea resurselor de petrol şi a minelor de bauxită,
dirijarea către stat a întreprinderilor cheie din industria grea. Două zile
mai târziu, la 7 martie, Blocul de Stânga a mobilizat într-o demonstraţie
de forţă 300.000 de oameni pentru „apărarea reformei agrare”, cerând
totodată excluderea „reacţionarilor” din partidul micilor agrarieni. În
urma acestor proteste, Kovács Béla, ministrul agrarian al agriculturii
demisionează, iar la cererea Blocului de Stânga, partidul micilor
agrarieni a exclus din parlament 21 din proprii reprezentanţi, care - sub
conducerea lui Sulyok Dezsö - au întemeiat Partidul Libertăţii Maghiare.
În vara aceluiaşi an, sub presiunea comuniştilor, s-a realizat
naţionalizarea minelor de cărbune şi a termocentralelor, întocmindu-se
apoi alte liste „negre” cu funcţionarii publici, pe baza cărora 60.000 de
salariaţi au fost concediaţi. Pe de altă parte, prin decret, Rajk László,
ministrul comunist de interne, sub pretextul lichidării „cuiburilor
reacţiunii” a desfiinţat în iulie 1946 aproape 1500 de organizaţii sociale
şi religioase de tineret.
În cursul anului 1947 ofensiva comuniştilor împotriva
agrarienilor atinge apogeul. Printr-o înscenare de conspiraţie
antirepublicană, liderul acestui partid, Kovács Béla, este arestat şi dat pe
mâna sovieticilor care l-au deportat în URSS. Apoi, alţi politicieni
agrarieni sunt arestaţi, iar 13 deputaţi suspectaţi ai partidului sunt excluşi
din parlament. În sfârşit a venit şi rândul premierului Nagy Ferenc, care
a fost forţat să demisioneze, în locul său fiind desemnat Dinnyés Lajos
şi, astfel, comuniştii au putut să treacă la organizarea unor alegeri
 33

anticipate. Pentru a nu mai avea surprize, în numele Blocului de Stânga,

ei au impus modificarea legii electorale, apoi prin preşedintele republicii,
Tildy Zoltán, au dizolvat parlamentul şi au fixat data alegerilor pe 3
august 1947. Noile alegeri, desfăşurate sub semnul arbitrariului,
abuzurilor şi falsurilor, au dat câştig de cauză comuniştilor cu 22,3%, în
timp ce agrarienii au obţinut doar 15,4%, dar împreună cu celelalte
partide democratice totalizau mai mult de 50% din voturi. Nici acum nu
au avut posibilitatea să constituie o coaliţie guvernamentală fără
comunişti.
După alegeri au fost îndepărtaţi din viaţa politică a ţării ultimii
reprezentanţi ai partidelor democrate. Astfel, Varga Béla (preşedintele
parlamentului, membru al partidului micilor agrarieni), Kovács Imre
(fost secretar general al partidului ţărănesc), Barankovics István (liderul
partidului naţional-democrat), Peyer Károly (lider social-democrat) şi
alţii au fost obligaţi să emigreze. Ba mai mult, în vara anului 1948 chiar
şi preşedintele republicii, Tildy Zoltán, a fost determinat să demisioneze,
în locul său comuniştii numindu-l pe Szakasits Árpád. După ce au făcut
imposibilă în practica politică funcţionarea partidelor democratice,
pentru supravegherea partidului micilor agrarieni şi a partidului ţărănesc
existente încă formal, comuniştii au constituit Frontul Popular al
Independenţei Maghiare (1949) în care acestea au fost silite să adere ca
organisme, fiind astfel nevoite să se supună hotărârilor Consiliului
Naţional al Frontului Popular, al cărui preşedinte a fost desemnat Rákosi
Mátyás, iar secretar general Rajk László.
Procesul de comunizare se încheia în 1949, când la alegerile
„unipartidice” din 15 mai Frontul Popular, adică candidaţii comuniştilor
au obţinut 96% din voturi. Adunarea de Stat aleasă pe baza acestui
scrutin adoptă o nouă constituţie la 18 august, iar Ungaria se proclamă
republică populară.

Cehoslovacia

Spre deosebire de celelalte ţări din Estul Europei, comunizarea

Cehoslovaciei a avut, cel puţin în prima etapă, o desfăşurare legală, mai
 34

ales că încă în timpul războiului guvernul cehoslovac provizoriu, aflat în

exil în capitala Marii Britanii, ce acţiona sub conducerea fostului
preşedinte al republicii, Eduard Beneš, fusese recunoscut atât de Londra
cât şi de Moscova. Ba mai mult, în decembrie 1943 Eduard Beneš
semnează un tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, fapt ce-i atrage
simpatia comuniştilor. Pe de altă parte, autorităţile sovietice au ţinut cont
şi de înaltul grad de implicare în rezistenţa împotriva nazismului.
Drept urmare, după război, Beneš s-a întors în ţară, devenind şef
de stat, şi se formează un guvern de coaliţie compus din reprezentanţii
principalelor partide politice, inclusiv comuniştii. Stabilitatea vieţii
politice i-a determinat deopotrivă pe americani şi sovietici să-şi retragă
trupele din Cehoslovacia la 15 noiembrie 1945, în timp ce organizaţiile
partidului comunist creşteau necontenit, iar comuniştii respectau regulile
jocului democraţiei, susţinând voinţa majorităţii populaţiei de a se trece
la profunde reforme structurale. Această poziţie politică a fost
confirmată în timpul lucrărilor Congresului XVIII al PCC din 28-31
martie 1946, când a fost adoptat un program ce viza întărirea rânduielilor
democrat-populare în Cehoslovacia. Pe temeiul acestui program,
popularitatea partidului comunist a crescut considerabil, iar la alegerile
din 26 mai 1946 a obţinut 38% din voturi, devenind cel mai puternic
partid parlamentar. Se adevereau astfel prezicerile lui Churchill care
declarase la 6 martie 1946 la Fulton (Statele Unite) că adevărata
democraţie nu mai există în Europa Centrală, „cu excepţia
Cehoslovaciei” (J.-Fr. Soulet). Într-adevăr, corectitudinea alegerilor
pentru Adunarea Naţională Constituantă şi pentru comitetele naţionale
locale, armonia relaţiilor între partidele aflate la putere, înţelegerile
dintre ele asupra politicii de reformă a constituit atunci o veritabilă
excepţie în această parte a continentului. Guvernul Frontului Naţional
format după alegeri, la 2 iulie, condus de comunistul Klement Gottwald
a fost recunoscut deopotrivă de Uniunea Sovietică şi puterile
occidentale.
În vara anului 1947, însă, se produce brusc o ruptură politică, iar
Frontul Naţional se dezbină. Între timp, partidul comunist acţionase din
umbră, cu multă discreţie, pentru a controla departamentele cheie din
 35

stat (armata, poliţia, administraţia). Spre deosebire de partidele

comuniste surori din celelalte ţări est-europene, PCC abia de acum se
lansează deschis în lupta pentru întreaga putere politică, formulând
revendicări demagogice, delimitându-se de partenerii din coaliţia
Frontului Naţional, pe care îi hărţuieşte pe toate căile. În acest context,
merită subliniat şi faptul că, după o întrevedere cu Stalin, conducerea
partidului comunist refuză planul Marshall, care fusese primit favorabil
de celelalte partide. Din acest moment comuniştii au dezlănţuit o
puternică campanie de discreditare a partidelor democrate din Frontul
Naţional. PC Slovac, de pildă, atacă virulent partidul democrat,
acuzându-l de naţionalism şi filofascism (?!). În toamna anului 1947 o
vie agitaţie socială este menţinută cu grijă de comunişti, care lansează
numeroase proiecte şi revendicări, precum extinderea naţionalizărilor,
refacerea şi dezvoltarea economiei naţionale, creşterea salariilor etc. Prin
intermediul sindicatelor, aceştia înmulţesc numărul grevelor, reînfiinţând
chiar „miliţiile populare”, unităţi desfiinţate la sfârşitul războiului.
Totodată, se amplifică propaganda sovietofilă şi se întăreşte influenţa
comuniştilor asupra presei şi radioului. Comuniştii doreau astfel să aibă
controlul principalelor pârghii de putere în stat înaintea viitoarelor
alegeri, prevăzute pe ziua de 30 mai 1948.
Tensiunea politică din Cehoslovacia atinge apogeul la 21
februarie 1948, când 12 miniştri moderaţi demisionează din guvern. În
criza politică creată, preşedintele Beneš acceptă - sub presiunea
sindicatelor şi miliţiilor populare - constituirea la 25 februarie a unui nou
cabinet alcătuit din 20 de miniştri, din care 12 comunişti, condus tot de
liderul PCC, Klement Gottwald. Această „operaţiune politică”,
desfăşurată doar în câteva zile, a luat prin surprindere puterile
occidentale, care au considerat-o totuşi normală într-o ţară democrată. Ea
a permis însă comuniştilor, la îndemnul sovieticilor, să pregătească în
linişte momentul decisiv al preluării întregii puteri politice: alegerile
legislative din 30 mai. În acest scop, Frontul Naţional e reînnoit, iar la 10
martie este dată publicităţii Declaraţia-program a noului guvern al
Frontului Naţional, condus de K. Gottwald. De acum măsurile de
comunizare cunosc un ritm ascendent, intrând în faza decisivă. Astfel, de
 36

pildă, la 21 martie Adunarea Naţională adoptă o nouă lege privind

reforma agrară, în urma căreia proprietăţile de peste 50 ha sunt
cumpărate de stat şi împărţite ţăranilor, iar la 28 aprilie are loc
naţionalizarea tuturor întreprinderilor cu peste 50 de muncitori. Cu trei
săptămâni înaintea alegerilor legislative, la 9 mai este adoptată
Constituţia Republicii Democrat-Populare Cehoslovace, de tip sovietic.
În aceste împrejurări, alegerile pentru Adunarea Naţională din 30
mai au fost câştigate de Frontul Naţional Reînnoit, care a obţinut
6.431.000 voturi (87,12%) din totalul de 8.000.000 de electori înscrişi pe
liste. Această lovitură de la Praga, calificată de unii politicieni drept
„criză guvernamentală”, de alţii „revoluţie muncitorească”, „lovitură de
stat” sau „puci” a fost în realitate un amestec de legalitate (noul guvern
fiind desemnat de preşedintele republicii) şi violenţe (intervenţia armată
a miliţiilor muncitoreşti la 25 februarie în timpul demonstraţiilor de la
Praga), de autonomie (prin acţiunile iniţiate şi conduse de PCC şi
sindicatele cehe) şi ingerinţă (manifestată prin amestecul direct al
ambasadorului sovietic Zorin).
În epocă, mulţi comentatori occidentali considerau lovitura de la
Praga ca prima „lovitură de tun” a războiului rece. „În realitate, ea
oficializa doar o stare de drept şi adăuga - cum aprecia, pe bună dreptate,
istoricul francez J.-Fr. Soulet - o ultimă verigă lanţului defensiv pe care
Stalin se străduia să-l desfăşoare, de mai mulţi ani, de-a lungul
frontierelor sovietice”.

Crearea Republicii Democrate Germane

După cum se ştie, la 5 iunie 1945 Puterile Aliate au semnat

„Declaraţia cu privire la înfrângerea Germaniei”, preluând puterea
supremă în fostul Reich. Totodată, URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa
stabilesc un acord cu privire la mecanismele de control în Germania pe
timpul ocupaţiei. În aceeaşi lună, la 11 iunie iese la rampă partidul
comunist din Germania, care lansează un apel către poporul german,
expunându-şi programul pentru făurirea unei Germanii antifasciste şi
democratice. O săptămână mai târziu se reînfiinţează la Berlin partidul
 37

social-democrat. Între conducerile celor două partide de stânga se

încheie la 19 iunie un acord cu privire la unitatea de acţiune.
Dar politica Kremlinului de constituire a „fronturilor” în ţările
europene aflate sub controlul său va fi aplicată ad-literam şi în zona de
ocupaţie sovietică din Germania. Drept urmare, după reconstituirea
grabnică a mai multor partide se organizează la 14 iulie un asemenea
„front unit” şi aici, numit Blocul Partidelor Antifasciste şi Democratice,
alcătuit din PCG, PSD, Uniunea Creştin-Democrată (înfiinţată la 26
iunie) şi Partidul Liberal-Democrat (întemeiat la 7 iulie). De menţionat
faptul că un rol important în constituirea acestui „bloc politic” l-a avut
echipa de militanţi comunişti condusă de W. Ulbricht, abia sosită din
URSS, care, folosind tactica manipulării învăţată la sovietici, s-a
mobilizat efectiv şi în acţiunile de reconstituire a partidelor social-
democrat, liberal şi creştin-democrat, infiltrându-şi activişti în cadrul
acestora. Drept urmare, deşi social-democraţii refuză în marea lor
majoritate fuziunea cu comuniştii, totuşi, începând din luna februarie
1946 presiunile asupra acestora se înteţesc, la fel cum se înmulţesc şi
ameninţările sub umbrela sovietică. Manipulările Moscovei dau câştig de
cauză comuniştilor şi astfel se ajunge ca în zilele de 21-22 aprilie 1946
să se întrunească congresul de constituire a Partidului Socialist Unit din
Germania prin unificarea din zona răsăriteană (sub ocupaţie sovietică) a
Partidului Comunist (preşedinte Wilhelm Pieck) cu partidul social-
democrat (preşedinte Otto Grotewohl). Ca un simulacru de democraţie,
în toamna aceluiaşi an sunt create organe de autoadministrare, iar la 20
octombrie se desfăşoară alegeri pentru organele administrative
provinciale, în urma cărora Partidul Socialist Unit obţine 50% din voturi.
De precizat faptul că întregul proces de denazificare şi
democratizare în Germania era dirijat de Comisia Aliată de Control, care
la 25 februarie 1947 hotăreşte desfiinţarea statului Prusia. În acelaşi
timp, se punea cu acuitate problema unificării Germaniei, dar la
Conferinţa din 6-9 iunie 1947 a miniştrilor prezidenţi ai landurilor, care a
avut loc la Mainz, reprezentanţii Germaniei răsăritene refuză s-o discute.
Totuşi, în toamnă, la congresul II al Partidului Socialist Unit, din 20-24
septembrie, sub presiunea opiniei publice, se ia în dezbatere şi această
 38

chestiune, adoptându-se un program privind asigurarea unităţii

Germaniei şi a unei hotărâri privind elaborarea planului de dezvoltare a
producţiei paşnice. Sprijiniţi, dar şi manipulaţi de autorităţile sovietice,
comuniştii est-germani convoacă două congrese populare la Berlin
(primul la 6-7 decembrie 1947, al doilea la 18-19 aprilie 1948) pentru
unitatea Germaniei şi pentru încheierea unei păci juste.
Tot în primăvara anului 1948, pentru a demonstra occidentalilor
că în zona de ocupaţie sovietică există un autentic pluralism politic, s-au
mai constituit Partidul Ţărănesc Democratic (la 29 aprilie) şi Partidul
Naţional Democratic (la 25 mai), condus de Lothar Bolz.
Curând (iunie 1948), însă, sovieticii vor declanşa blocada
Berlinului de Vest, care va duce în mod inevitabil la încordarea
raporturilor Uniunii Sovietice cu foştii ei aliaţi. Reacţionând prompt şi
ferm, americanii au organizat un pod aerian de aprovizionare, asigurând
astfel supravieţuirea populaţiei din partea de vest a oraşului. În
momentul său de vârf, după cum preciza Martin McCauley, traficul
aerian a ajuns la 13.000 de tone de mărfuri pe zi şi a continuat timp de
324 de zile. În mai 1949, Stalin - recunoscându-şi eşecul - a ridicat
blocada, dar conflictul a tensionat relaţiile sovieto-americane. Dată fiind
vulnerabilitatea Vestului în faţa agresivităţii sovietice, americanii au
decis să-l ocrotească, fondând astfel în aprilie 1949 o alianţă militară
defensivă, numită Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
În atari împrejurări, ruptura fiind totală, chestiunea unificării
Germaniei a fost amânată sine die. S-a ajuns astfel la constituirea a două
state germane separate. Pe teritoriul zonei de ocupaţie sovietică s-a
proclamat la 7 octombrie 1949 Republica Democrată Germană (condusă
exclusiv de Partidul Comunist) şi a fost adoptată Constituţia R.D.G. La
11 octombrie 1949 Wilhelm Pieck este ales preşedinte al R.D. Germane,
iar o zi mai târziu se formează un guvern provizoriu în frunte cu Otto
Grotewohl. Statul comunist est-german va fi recunoscut de îndată de
URSS, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, China, Coreea de Nord,
Polonia, România şi Ungaria.
39
 40

Preluări de putere autonome în Europa de Sud-Est:

Albania şi Iugoslavia

Încă în timpul războiului, având prerogativele unui guvern

democratic provizoriu, se înfiinţează în Albania la 29 mai 1944
Consiliul Antifascist al Eliberării Naţionale, care - după eliberarea
teritoriului naţional - confiscă la 13 ianuarie 1945 proprietăţile italiene şi
germane din ţară, iar a doua zi emite decretul de naţionalizare a
întreprinderilor industriale. În august 1945 Frontul de Eliberare
Naţională îşi schimbă numele în Frontul Democratic. Este surprinzător
faptul că Moscova n-a căutat să stabilească în anii războiului nici un
contact direct cu Albania, dar nici n-a recunoscut guvernul comunistului
Enver Hodja decât în noiembrie 1945, adică la un an după ce comuniştii
- fără vreun ajutor străin - au ajuns să preia puterea politică şi să conducă
efectiv întreaga ţară.
Mergând pe propriul lor drum, fără amestecul Moscovei,
comuniştii albanezi organizează la 2 decembrie 1945 primele alegeri
democratice pentru Adunarea Constituantă, soldate cu victoria Frontului
Democratic (93,18% din voturi). La 11 ianuarie 1946 Albania se
proclamă republică populară, iar la 14 martie Adunarea Constituantă
adoptă Constituţia R. P. Albania.
Cu Iugoslavia lui Tito legăturile Moscovei au fost mai strânse,
întrucât Stalin lui i-a încredinţat sarcina de a reorganiza partidul
comunist, afectat de epurările din 1937. Dar, în timpul războiului, Stalin
s-a opus iniţiativelor lui Tito de a crea un guvern provizoriu şi a aboli
monarhia. Acceptând, totuşi, sugestiile lui Stalin şi ordinele
Kominternului, la 2 noiembrie 1944 se ajunge la acordul Tito-Subasić
privind crearea unui guvern unic al Iugoslaviei, care va fi realizat în
practică la 7 martie 1945, când se va şi constitui un guvern de uniune
naţională prezidat de I. Broz Tito şi recunoscut deopotrivă de URSS şi
puterile occidentale. Din cei 25 de miniştri din cabinetul Tito 23 erau
comunişti. De subliniat faptul că mişcarea de rezistenţă condusă de Tito
a fost susţinută logistic şi material mai mult de anglo-americani, decât de
 41

Uniunea Sovietică, care dorea să evite instalarea în Iugoslavia a unui

regim comunist scăpat de sub controlul ei.
După eliberarea completă a Iugoslaviei (15 mai 1945), prin
autoritatea şi prestigiul remarcabil câştigat de partizanii lui Tito în
rezistenţa împotriva ocupanţilor germani şi italieni, se fac pregătirile
deschiderii la Belgrad a primului congres al Frontului Popular din
Iugoslavia, în care comuniştii aveau rolul determinant (5 august 1945).
Cinci zile mai târziu, Vecea Antifascistă de Eliberare Naţională îşi
schimbă denumirea în Scupştina Populară Provizorie a Iugoslaviei
Democratice Federative. Având sub controlul său toate pârghiile politice,
economice şi administrative din stat, comuniştii iugoslavi în frunte cu
Tito au luat o serie de măsuri de combatere a unor eventuali opozanţi,
arestând adversarii sub acuzaţia de colaboraţionism, interzicând ziarele
democratice şi împiedicând ţinerea adunărilor mişcărilor necomuniste. În
atari împrejurări, la alegerile din 11 noiembrie 1945 pentru Adunarea
Constituantă, chiar dacă 11% din alegători s-au abţinut de la vot, 90,48%
din voturi au fost exprimate pentru Frontul Popular condus de comunişti.
Astfel, fără amestecul Moscovei, a luat naştere regimul partidului unic,
iar Parlamentul a proclamat la 29 noiembrie 1945 Republica Populară
Federativă Iugoslavia.
Între timp, divergenţele politico-ideologice dintre Stalin şi Tito se
accentuează, fapt care îl va irita la culme pe dictatorul de la Kremlin.
Drept urmare, pentru că şi-a permis o independenţă prea mare, Partidul
Comunist din Iugoslavia este exclus din Biroul Informativ al partidelor
comuniste. Dar Tito, menţinând regimul comunist, s-a apropiat de statele
occidentale cu care va încheia mai apoi tratate economice şi militare.

Eşecuri şi limite în expansiunea comunismului

După incidentele violente de la Atena şi Pireu, din zilele de 3-5

decembrie 1944, ca urmare a conflictului izbucnit între guvern (sosit din
emigraţie) şi organizaţiile din rezistenţa antifascistă (EAM şi ELAS) s-a
ajuns la un război civil, iar ordinea publică a fost restabilită doar parţial
de poliţie şi trupele britanice. Dar comuniştii din Frontul de Eliberare
 42

Naţională (EAM) au încălcat convenţia comună şi în primăvara anului

1946 au reînceput lupta, obţinând mai multe succese semnificative.
Momentul culminant al confruntărilor sângeroase dintre detaşamentele
înarmate ale comuniştilor şi autorităţile guvernamentale a avut loc la
sfârşitul anului 1946, când ELAS-ul constituie în Munţii Grammos, un
guvern al Greciei libere.
Cei care au salvat Grecia de la comunizare au fost britanicii,
întrucât au intervenit militar atât împotriva Frontului de Eliberare
Naţională (EAM), de inspiraţie comunistă, cât şi a guvernului provizoriu
al Greciei libere condus de generalul Markos şi susţinut de sovietici. În
1947, considerând că determinarea anglo-americanilor era mult mai
puternică în această regiune meridională a Europei, Stalin nu mai insistă,
acceptând principiul tacit al împărţirii zonelor de influenţă.
Un „baraj” în calea expansiunii sovietice au făcut englezii şi
americanii încă din 1946 şi pe teritoriul Iranului. Ei obţin evacuarea
trupelor sovietice din toată partea de nord a Iranului, lipsind astfel de un
sprijin serios regimurile autonome procomuniste pe care URSS le
constituise în Azerbadjan şi Kurdistan, condamnate la dispariţie.
În ceea ce priveşte Finlanda, politica Moscovei s-a dovedit a fi în
aceşti ani relativ moderată, întrucât interesul ei strategic în nordul
continentului era mai mic decât în Europa Centrală, iar Uniunea
Sovietică - pe baza condiţiilor de armistiţiu semnat în septembrie 1944 şi
reluate în tratatul de pace din februarie 1947 - obţin confirmarea
anexiunilor teritoriale din 1940 şi cedarea pentru 50 de ani a zonei
Pokkala (aproape de Helsinki). Ba mai mult, îndată după război, şi
Finlanda părea că se îndreaptă pe calea pe care păşiseră ţările din Centrul
Europei, căci alegerile generale din martie 1945 fuseseră câştigate de
Uniunea democratică populară (de orientare comunistă) în dauna social-
democraţilor. Însă, trei ani mai târziu, la alegerile din iulie 1948
comuniştii au suferit o gravă înfrângere, în timp ce procentele obţinute
de socialişti, dar mai ales de agrarieni şi conservatori, crescuseră în mod
considerabil. Kremlinul n-a reacţionat în faţa acestei întorsături
neaşteptate în viaţa politică a Finlandei, mărginindu-se să se
 43

mulţumească cu prevederile pactului de cooperare şi ajutor reciproc

semnat la Helsinki, la 4 aprilie 1948.

COMUNIZAREA UNOR STATE DIN ASIA (1945-1949)

China

Pe teritoriul Chinei luptele pentru alungarea invadatorilor

japonezi au fost dublate de războaiele civile purtate de trupele comuniste
împotriva armatelor gomindaniste ale lui Cian Kai Şi. Din noiembrie
1943 situaţia din această zonă a Asiei i-a interesat tot mai mult pe aliaţii
occidentali, iar cu prilejul întâlnirii dintre Churchill, Roosvelt şi Cian
Kai Şi aceştia au decis ca China să reprimească teritoriile ocupate de
japonezi. Pe de altă parte, în treburile interne ale Chinei s-a amestecat
direct mai ales Uniunea Sovietică. Drept urmare, sub constrângerea
Kominternului şi a Kremlinului, comuniştii chinezi au propus
Gomindanului un front unit împotriva Japoniei.
La 8 august 1945 URSS declară război Japoniei, iar în zilele
următoare - după lichidarea rezistenţei japoneze din Manciuria - ocupă
Harbinul şi Mukdenul (19 august), Dairen şi Port Arthur (22 august) şi
Sahalinul (28 august). Profitând de operaţiunile militare, încununate de
succes, ale trupelor sovietice pe teritoriul Chinei, în zilele de 10-11
august Armata VIII şi Noua Armată IV (comuniste) chineze trec şi ele la
ofensivă împotriva unităţilor japoneze. Din acel moment, Mao Zedong şi
armatele comuniste chineze au preluat - cu sprijin sovietic - cea mai
mare parte a teritoriilor din nordul, centrul şi estul ţării.
După capitularea Japoniei au reapărut la orizont norii războiului
civil. Totuşi situaţia politică internă se stabilizează oarecum în urma
acordului PC Chinez - Gomindan (din 10 octombrie) privind obligaţia de
a nu admite dezlănţuirea unui război civil, precum şi a acordului din 10
ianuarie 1946 de încetare a focului între unităţile Armatei Populare de
Eliberare şi armata gomindanistă. Însă ostilităţile militare sunt reluate în
luna iulie a aceluiaşi an de către trupele lui Cian Kai Şi, sprijinite de
 44

americani, care atacă unităţile comuniste în provinciile Tziansi şi

Anhuei, începând astfel un nou război civil. În teritoriile stăpânite de
trupele comuniste sunt confiscate domeniile moşiereşti, iar pământul a
fost împărţit ţăranilor. Sub influenţa acestui act, ţărănimea
împroprietărită s-a aliat cu comuniştii. Pe de altă parte, sute de mii de
combatanţi din armata gomindanistă au abandonat tabăra naţionaliştilor
lui Cian Kai Şi, trecând şi ei de partea comuniştilor. În atari împrejurări,
în anii 1947-1949 comuniştii au provocat Gomindanului cel mai mare
dezastru militar în bătălia de la Huai-hai (150 de km NV de Nanjing),
pentru ca apoi - avansând în marş forţat - să cucerească cele mai mari
oraşe: Beijing (31 ianuarie 1949), Nanjing (aprilie), Shanghai (mai),
Canton (octombrie).
Deşi trupele gomindaniste beneficiaseră de un important ajutor
logistic şi material din partea americanilor, victoriile comuniştilor nu pot
fi socotite ca surprinzătoare, întrucât propaganda lor printre ţărani
(împroprietăriţi pe loc) şi acţiunile perseverente de stimulare a
sentimentului patriotic, prezentând SUA ca fiind noii invadatori, au dat
roadele scontate, ducând la dezagregarea regimului naţionalist a lui Cian
Kai Şi. Aceste realităţi l-au determinat pe Lucien Bianco să afirme
îndrituit că „Armata Roşie nu a cucerit China: China a venit la ea”.
Drept urmare, la 1 octombrie 1949 se proclamă la Beijing
Republica Populară Chineză, Mao Zedong fiind ales preşedinte al
guvernului popular central şi preşedinte al Comitetului militar popular
revoluţionar. În acest timp, trupele gomindaniste mai controlau doar
câteva enclave din teritoriul Chinei continentale şi erau complet
demoralizate. În atari împrejurări, la 8 decembrie 1949 guvernul
ciankaişist îşi mută sediul la Taipei, în insula Taiwan, unde se retrag şi
rămăşiţele trupelor gomindaniste. China devenea astfel a doua mare
putere comunistă a lumii.

Crearea Republicii Populare Democrate Coreeană

În august 1945 Coreea s-a eliberat de sub dominaţia japoneză şi,

conform unei înţelegeri prealabile, partea de nord a ţării a fost ocupată
 45

de trupele sovietice, iar în sud s-au instalat americanii. Din acest

moment, sub oblăduirea Moscovei, în regiunea de nord a ţării au fost
aduse la putere comitetele populare organizate şi dirijate de comuniştii
coreeni. De subliniat faptul că odată cu trupele sovietice au venit din
Uniunea Sovietică aproximativ 30.000 de coreeni din cei 200.000
emigraţi în URSS, printre care şi viitorul conducător, Kim Ir Sen,
încorporat în rândurile Armatei Roşii mai întâi ca subofiţer (format la
Şcoala de informaţii din Habarovsk), fiind apoi înaintat la gradul de
căpitan (J.-Fr. Soulet). În zona ocupată de ei, americanii au impus alegeri
parlamentare, având ca obiectiv înfăptuirea unei societăţi democratice,
bazată pe pluralismul politic.
La 17 iulie 1948, în sudul ţării este adoptată o constituţie care
proclamă Republica Coreea. În replică, la 9 septembrie, în nord, sub
influenţa nemijlocită a Uniunii Sovietice, are loc actul proclamării R. P.
D. Coreeană sub conducerea lui Kim Ir Sen. La sfârşitul aceluiaşi an,
atât trupele sovietice cât şi cele americane se retrag din peninsulă, lăsând
astfel o posibilă decizie de unificare pe seama poporului coreean. O
asemenea şansă părea că există, când la 11 iunie 1949 se creează Partidul
Muncii din Coreea, prin unificarea Partidului Muncii din Coreea de
Nord cu Partidul Muncii din Coreea de Sud. Ba mai mult, două
săptămâni mai târziu, în zilele de 25-28 iunie are loc congresul de
constituire a Frontului Unic Patriotic Democratic la care aderă
numeroase partide şi organizaţii politice din Coreea de nord şi de sud.
Iniţiativa politică a reunificării ţării pe cale paşnică va aparţine nordului
comunist, propunerea fiind lansată oficial la 19 iunie 1950. Însă, spre
surpriza tuturor, R.P.D. Coreeană declanşează - cu importante forţe
militare - un război fulger prin care, în scurt timp, a fost ocupată aproape
în întregime Coreea de Sud. În faţa acestei situaţii, reacţionează prompt
deopotrivă Consiliul de Securitate al ONU, care condamnă invazia, dar
mai ales SUA care îşi trimite de îndată trupele pentru a salva Sudul (27
iunie). În numai trei luni, trupele ONU (în majoritate americane) au
eliberat complet teritoriile de la sud de paralela de 38º, înaintând apoi în
nord până în apropierea graniţei cu China. Devenită extrem de critică
situaţia militară a Nordului comunist, China îi sare în ajutor, trimiţând la
 46

luptă de la 25 octombrie, alături de armata R.P.D. Coreeană, unităţi de

voluntari, care însumau peste 200.000 de oameni. Cu ajutorul acestora,
trupele nord-coreene resping forţele ONU, iar frontul se stabilizează în
vara anului 1953 în apropierea frontierei iniţiale. La 27 iulie 1953 s-a
semnat, la Panmunjon, armistiţiul coreean privind încetarea ostilităţilor,
restabilindu-se situaţia anterioară războiului. Dar conflictul, potrivit
aprecierilor lui Martin McCauley, „a înrăutăţit relaţiile dintre marile
puteri, amânând perioada de destindere cu 20 de ani”.

Crearea Republicii Democrate Vietnam

În timpul războiului această regiune a Asiei de sud-est, colonie

franceză, a fost invadată de japonezi. La sfârşitul conflagraţiei, puterile
învingătoare au hotărât ca trupele japoneze să fie dezarmate în partea de
sud a Vietnamului de Marea Britanie, iar în nord de Republica Chineză.
Punând în practică această decizie, trupele britanice şi indiene au intrat
în Saigon, iar unităţi chineze din armata lui Cian Kai Şi în Hanoi.
Guvernul francez a intervenit însă pentru redobândirea coloniei sale şi,
mai întâi englezii, apoi şi chinezii, au acceptat ca trupele lor să fie
înlocuite de francezi.
În contextul acestor evenimente nu putea fi neglijată însă nici
mişcarea de rezistenţă vietnameză condusă de comunişti în frunte cu Ho
Şi Min. Aceştia l-au alungat pe împărat, care a colaborat cu autorităţile
japoneze de ocupaţie şi, la 2 septembrie 1945, au proclamat Republica
Democrată Vietnam, constituind un guvern de factură comunistă sub
conducerea lui Ho Şi Min. După ce la 23 septembrie trupele franceze
ocupă Saigonul şi încep ostilităţile în sudul ţării, Ho Şi Min a început
tratative cu aceştia, încheind apoi o înţelegere privind prezenţa trupelor
franceze. Dar vietnamezii care se împotriveau guvernului comunist au
constituit, cu ajutorul francezilor, un guvern provizoriu, ale cărui forţe
armate - cu sprijin militar francez - l-au respins pe Ho Şi Min şi guvernul
său în teritoriile din nord.
Procesul de „transformări socialiste” iniţiat de comunişti a fost
intensificat din anul 1946. După organizarea la 6 ianuarie a alegerilor
 47

generale pentru Adunarea Naţională a R. D. Vietnam, la 2 martie Ho Şi

Min devine preşedinte al guvernului popular. Patru zile mai târziu, la 6
martie, printr-o convenţie preliminară franco-vietnameză, Franţa
recunoaşte Republica Democrată Vietnam ca stat liber. În viaţa politică
apare din vara acestui an Partidul Socialist, constituit la 22 iulie.
După încetarea ostilităţilor militare franco-vietnameze (14
septembrie), se întruneşte într-o sesiune extraordinară Adunarea
Naţională, care adoptă prima constituţie a R.D. Vietnam. Dar conflictul
colonial se redeschide curând (la 19 decembrie) şi durează până la 20
iulie 1954. Ca o replică la statul comunist din nord, autorităţile franceze
creează la 5 iunie 1949 în partea de sud a Vietnamului un stat în frunte
cu Bao Dai (fostul împărat), în cadrul Uniunii Franceze. În nord, printr-
un decret din 1 iulie 1949 al guvernului R.D. Vietnam, sunt confiscate
pământurile colonialiştilor şi trădătorilor vietnamezi, iar la 10 ianuarie
1950 sunt naţionalizate, tot aici, bogăţiile minerale ale ţării. În aceeaşi
lună (ianuarie) URSS şi R.P. Chineză recunosc în mod oficial R.D.
Vietnam, stabilind relaţii diplomatice şi acordându-i întregul sprijin
posibil, material şi militar. Concomitent, Statele Unite i-a sprijinit cu
arme pe vietnamezii din sud şi pe francezi, deoarece în America se
vehicula pe atunci opinia că e mai bine colonialism decât comunism.
În Vietnam, ca şi în Coreea, procesul frontist s-a desfăşurat
anevoios. În finalizarea lui un rol determinant l-a avut congresul din
februarie 1951 al Partidului Comunist din Indochina, când s-a hotărât
transformarea secţiei vietnameze în Partidul celor ce muncesc din
Vietnam (Lao Dong). În urma acestei decizii, la 3 martie are loc crearea
oficială a acestui partid, fundamentat pe doctrina marxist-leninistă. Tot
atunci, Viet Minul (fondat în 1941) fuzionează cu Lien-Vietul (întemeiat
în mai 1946), creând Frontul naţional unic al Vietnamului, Laosului şi
Cambodgiei.
Luptele împotriva colonialiştilor francezi au durat până în
primăvara anului 1954, când în bătălia de la Dien Bien Phu armata
populară vietnameză obţine o victorie decisivă asupra trupelor franceze.
În urma acesteia, în zilele de 20-21 iulie 1954 se încheie Acordurile de la
Geneva, care - statuând terminarea oficială a războiului - scindează
 48

totodată Vietnamul în două părţi (de Nord şi de Sud), delimitate de

paralela de 17º. În timp ce în nord se perpetua regimul comunist, în sud -
cu ajutorul SUA - s-a organizat un nou regim vietnamez, orientat spre
valorile democraţiei occidentale.
Aşadar, după R. P. Mongolia - comunizată cu ajutorul Armatei
Roşii încă din 1924 - comunismul a pătruns adânc şi pe continentul
asiatic, cuprinzând în acest sistem alte trei state: R.P. Chineză, R.P.D.
Coreeană şi R.D. Vietnam, cu posibilităţi de a se extinde şi în alte
regiuni din Asia de sud-est.

OFENSIVELE COMUNISTE ÎMPOTRIVA STRUCTURILOR DE

BAZĂ ALE SOCIETĂŢII. NAŢIONALIZAREA,
COLECTIVIZAREA ŞI PLANIFICAREA ÎN ŢĂRILE
COMUNIZATE.

În toate ţările comunizate, atât din Europa cât şi din Asia, urmând
exemplul bolşevicilor ruşi după lovitura de stat din 7 noiembrie 1917,
partidele comuniste s-au angajat pe plan politic în activitatea cea mai
grea şi mai complexă, aceea de înlocuire a societăţii existente,
considerată purtătoarea tuturor relelor generate de capitalism, cu o
societate nouă, înzestrată cu speranţele şi virtuţile socialismului.
În acest proces, prima clasă vizată a fost ţărănimea, care avea cea
mai importantă pondere numerică. Mijloacele folosite în eliminarea
„duşmanilor de clasă”, dar şi de atragere a ţărănimii sărace de partea
grupurilor comuniste au cunoscut o mulţime de similitudini, dar şi de
particularităţi. Subliniem însă dintru început faptul că, în nici un stat,
partidul comunist nu s-a limitat numai la exproprierea moşierilor şi la
împărţirea pământurilor lor ţăranilor săraci în etapa precolectivizării.
Obiectivul său, cu „bătaie” ideologică mai lungă, nu se limita doar la o
simplă reformă agrară, ci se urmărea chiar eliminarea făţişă a ţărănimii
tradiţionale din noua ordine socială.
În acelaşi mod arbitrar s-au desfăşurat şi naţionalizările masive
întreprinse de guvernele comuniste, întrucât ele urmăreau nu numai
 49

„lichidarea” marilor capitalişti, ci a tuturor categoriilor burgheze,

inclusiv mica burghezie meşteşugărească, comercială şi rezultând din
profesiile liberale. Pe aceste căi a dispărut definitiv încă din 1950
sectorul privat în Bulgaria, Polonia şi Cehoslovacia. În China, în schimb,
naţionalizările au avut loc mai încet, dar mai violent. Aici, în timpul
războiului civil şi imediat după război, comuniştii în frunte cu Mao i-au
menajat întrucâtva pe capitaliştii cooperanţi, de care aveau nevoie pentru
relansarea economiei, dar după refacerea acesteia, sub pretextul
fraudelor şi „tratativelor ilegale” ale industriaşilor şi comercianţilor, s-a
dezlănţuit o cruntă represiune împotriva întregii burghezii de la oraşe,
soldată cu sute de mii de execuţii şi, probabil, 2.000.000 de condamnări
la închisoare. În „democraţiile populare” din Europa s-au constituit
„comisii pentru combaterea speculei” cu scopul de a ţine sub control şi
reprima burghezia. Astfel, de pildă, în Polonia dacă în 1946 o comisie ad
hoc constatase doar 5646 de cazuri de „speculă”, în 1949 numărul
acestora a ajuns la 64.680.
După cucerirea puterii politice, pentru conducătorii comunişti -
întocmai cum procedaseră bolşevicii în anii ’20 - realizarea unei noi
societăţi impunea pretutindeni eradicarea religiei şi distrugerea
Bisericilor, care puteau deveni locul de refugiu al unei eventuale
opoziţii. Ele se prezentau peste tot ca puteri veritabile, având resurse
economice proprii şi bucurându-se de un mare prestigiu în rândul
populaţiilor de enoriaşi. În mod paradoxal, controlul Bisericilor ortodoxe
din România, Bulgaria sau Iugoslavia s-a făcut fără prea mari dificultăţi,
chiar şi relaţiile cu confesiunile protestante au fost relativ puţin
conflictuale. Nici măcar importantele minorităţi musulmane din URSS şi
China n-au fost supuse unor hărţuieli dure. Dimpotrivă, faţă de Biserica
catolică comportamentul comuniştilor a fost mult mai agresiv, dată fiind
structura centralizată a acesteia, dar mai ales puternica ei subordonare
faţă de Roma. În atari împrejurări, prezenţa şi activitatea liberă,
nesupravegheată, a unei Biserici catolice majoritare sau puternice în
Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Lituania sau Iugoslavia (în Croaţia şi
Slovenia) a fost considerată de liderii comunişti un real pericol, care
ameninţa cu adevărat însăşi fundamentele ideologice marxist-leniniste,
 50

deci existenţa noilor regimuri. La rândul ei, Biserica catolică - în frunte

cu Papa Pius al XII-lea - „vedea în comunism răul absolut” (J.-Fr.
Soulet). Prin urmare, nu întâmplător, comuniştii au dezlănţuit cele mai
felurite metode şi forme de presiuni şi teroare împotriva ierarhilor
Bisericii catolice. Mai întâi au vizat resursele materiale ale Bisericii.
Astfel, de pildă, în cadrul reformei agrare, Biserica catolică din Ungaria
a fost deposedată în 1948 de 320.000 ha, iar Biserica catolică din
Polonia de 225.000 ha în 1950. Pe de altă parte, înalţii ierarhi catolici din
ţările europene comunizate au fost discreditaţi, arestaţi şi maltrataţi fie
sub învinuirea de colaboraţionism în timpul războiului, sau de „incitare
la intoleranţă religioasă”, ori de înţelegere cu „imperialiştii occidentali”.
Încă din 1946, Stepinac, arhiepiscopul Zagrebului, a fost arestat şi
condamnat la 16 ani de detenţie; în Ungaria, arhiepiscopul-primat
Mindszenty a fost arestat în ziua de Crăciun în 1948 şi condamnat la
închisoare pe viaţă; omologul său ceh Béran a fost închis în 1949; în
România au fost arestaţi şi întemniţaţi în 1948 episcopii greco-catolici
(români), iar în 1951 şi episcopii catolici maghiari; în 1953 aceeaşi
soartă au avut-o în Polonia primatul Wyszyński împreună cu alţi 8
episcopi. Peste tot au fost însă prigoniţi, persecutaţi şi arestaţi şi
numeroşi preoţi de rând. În ciuda acestor represiuni, au fost şi cazuri de
compromisuri. Astfel, în Polonia regimul comunist a acceptat menţinerea
Universităţii catolice de la Lublin şi a autorizat apariţia în continuare a
publicaţiilor catolice.
Simultan cu aceste represiuni împotriva Bisericilor, urmând
exemplul Moscovei şi prin brutalitatea excesivă a lui Stalin faţă de
minorităţi, în toate ţările comunizate din Europa şi Asia regimurile
comuniste au dezlănţuit vaste operaţii de deculturalizare şi distrugere a
identităţilor naţionale. Deşi, formal, prin noile constituţii adoptate, era
garantată egalitatea tuturor cetăţenilor, iar în unele ţări (R.P. Chineză,
Iugoslavia etc) şi autonomia naţională regională, practicile
discriminatorii s-au înmulţit. Cele mai sistematice persecuţii îi vizau pe
tibetani în R.P. Chineză, pe tătari, baltici, uiguri, kazahi, kirghizi,
ucraineni, ceceni, inguşi etc din URSS, ungurii din România şi
Cehoslovacia, turcii din Bulgaria ş.a.
 51

Un efort la fel de substanţial a fost îndreptat spre întărirea

departamentelor de propagandă, care trebuiau să se ocupe de controlul
propagării ideilor oficiale în întregul corp social (şcoli, administraţii,
întreprinderi, instituţii, mass-media). Presa comunistă, radioul, iar mai
târziu şi televiziunea, aveau ca sarcini nu atât prezentarea de ştiri
revelatoare cu privire la mersul construcţiei societăţii socialiste, cât mai
ales convingerea opiniei publice să adere la ideile şi programul
Partidului. Urmând exemplul sovietic, odată cu venirea comuniştilor la
putere, în toate ţările se produce o transformare consistentă a
conţinutului şi prezentării presei, având ca obiectiv eliminarea „ideilor
burgheze” şi inocularea valorilor comuniste. Ba mai mult, învăţământul
marxist-leninist devine peste tot obligatoriu.
După distrugerea structurii vechii societăţi, partidele comuniste
s-au străduit să impună o altă concepţie de structuri, imposibil de
anihilat. Codul etic socialist care se încearcă a fi impus trebuia să-i
cuprindă spre modelare pe toţi indivizii societăţii. S-au creat astfel
diferite organizaţii de tineret: „octombriştii” pentru copii de 7-9 ani,
pionierii pentru adolescenţii de 10-14 ani, tineretul muncitor sau
comunist (după modelul Komsomolului din URSS) pentru cei între 15-
25 ani. Marea masă a populaţiei active a fost încadrată în sistemul
sindicalismului, sindicatul devenind în ţările comuniste un auxiliar docil
al Partidului, căci singura sa misiune era aceea de a-i susţine politica. Pe
de altă parte, comuniştii au acordat o atenţie deosebită tuturor
organizaţiilor de masă, inclusiv celor de femei, al căror scop era
accelerarea emancipării femeii atât în familie cât şi în viaţa publică şi
profesională. În China, spre exemplu, Asociaţia femeilor democrate a
ajuns să numere în 1952 peste 76 milioane de aderente.
Dărâmând structurile de bază ale societăţii şi creând în locul lor
altele noi, partidele comuniste au schiţat şi premisele unei mentalităţi
noi, prin care doctrina marxist-leninistă glorificau Partidul şi
conducătorii. De alminteri, după modelul sovietic, unde cultul faţă de
Stalin a atins paroxismul, un cult la fel de intens se dezvoltă în jurul lui
Mao în China şi, treptat, în toate celelalte ţări comuniste, conducătorii
naţionali devenind astfel eroi, ale căror „fapte” din anii „ilegalităţii” sau
 52

din timpul luării puterii politice, apoi din anii când s-au aflat la
conducerea Partidului sunt celebrate mereu, unii dintre ei fiind chiar
zeificaţi. Tot acum, potrivit ideologiei bolşevice, partidele comuniste din
ţările „frăţeşti” îmbrăţişează orbeşte şi internaţionalismul, ca o valoare
forte, opus cu îndârjire „naţionalismului şi şovinismului burghez”. Prin
conceptul marxist-leninist al internaţionalismului proletar se afirma
egalitatea oamenilor indiferent de rasă şi de naţionalitate, preconizându-
se unirea popoarelor dincolo de frontiere.
Dar, noua societate, pe care comuniştii încercau s-o creeze s-a
dovedit a fi inegalitară, în care erau obligaţi să coexiste un grup de
privilegiaţi (aşa-zisa nomenclatură comunistă) cu o masă de oameni
defavorizaţi. Pe de altă parte, nici elitele comuniste nu sunt scutite de
seisme. Mai întâi au loc peste tot „campanii de verificare”, care restrâng
drastic efectivele partidelor comuniste. De pildă, numărul membrilor
Partidului Comunist Român se reduce de la 1.000.000 în 1948 la
600.000 în 1954, rândurile Partidului Comunist Cehoslovac scad de la
2.500.000 la 1.500.000 membri, în timp ce efectivele Partidului
Comunist din Ungaria şi Partidului Comunist est-german scad şi ele cu o
treime. Paralel, se iniţiază şi vaste „vânători de vrăjitoare”, ţinta lor fiind
chiar unii activişti de frunte ai partidelor, încheiate cu procese-
spectacol, spre a demonstra că poziţiile lor pot fi repuse în discuţie
oricând şi oricum va dori Partidul. Dacă primul val de procese,
desfăşurat în anii 1947-1948, i-a avut ca protagonişti pe adversarii
comuniştilor, al doilea (1948-1949) este destinat epurării partidelor de
conducătorii naţionali care nu datorau totul URSS şi care nu prea erau
dispuşi să accepte întrutotul îndrumările ei. Sunt astfel îndepărtaţi şi
pedepsiţi ministrul de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu în România; Rajk
László, fost ministru de interne al Ungariei; Traicio Kostov, fost secretar
general al PC clandestin, în Bulgaria; Clementis, viceministrul
cehoslovac al afacerilor externe; ministrul de interne albanez Koçi Xoxe
şi alţii. Al treilea val de procese din ţările comunizate (1951-1953) i-a
vizat direct pe comuniştii „moscoviţi”, foşti kominternişti şi stalinişti
fideli, precum Ana Pauker şi Vasile Luca în România, Slánsky Rudolf în
Cehoslovacia, despre care - după cum preciza Silviu Brucan - „există
 53

dovezi că arestarea lui a fost ordonată de Stalin personal”. În februarie

1954, doi înalţi demnitari chinezi, Gao Gang şi Rao Shushi, cad şi ei sub
acuzaţia de „individualism” şi activităţi fracţioniste în interiorul
Partidului. Cu toate acestea, luând ca model exclusiv stalinismul
sovietic, numeroşi activişti de partid din ţările „frăţeşti” sunt şcoliţi la
Moscova, iar Kremlinul trimite peste tot un mare număr de consilieri
pentru a ajuta partidele comuniste în opera de organizare a noilor
instituţii politice, economice, sociale şi culturale după sistemul sovietic.
Operele lui Stalin, traduse şi difuzate în milioane de exemplare, îi
călăuzesc pe toţi liderii comunişti. O mătrurisire a lui Mao Zedong,
făcută în 1949, este extrem de elocventă: „Sub conducerea lui Lenin şi
Stalin - afirma el - Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a ştiut nu
numai să facă revoluţie, dar şi să construiască un mare, magnific stat
socialist. PCUS este învăţătorul nostru cel mai bun, a cărui şcoală trebuie
s-o urmăm”.
În acest context trebuie să menţionăm însă faptul că, puterea
absolută a partidului comunist nu s-a realizat dintr-o dată, ci treptat.
Doar URSS şi România cunosc un regim cu partid unic. În celelalte ţări
sunt menţinute, formal, formaţiunile politice care au colaborat la
instalarea regimului comunist. Acestor partide „prietene” - ca număr 8 în
China, 4 în RDG, 4 în Cehoslovacia, 2 în Polonia şi Coreea, 1 în
Bulgaria - aflate sub controlul direct al partidelor comuniste şi aliate cu
acestea, li s-a atribuit doar rolul de a suplini acţiunea comuniştilor în
anumite sectoare ale vieţii sociale şi de a propaga în opinia publică o
imagine pluralistă a sistemului comunist.
Nimeni însă nu se îndoia de faptul că puterea politică aparţinea
partidului comunist, care - potrivit teoriilor leniniste - era prezentat peste
tot ca un partid de avangardă, reunind în rândurile sale elita clasei
muncitoare. Pe de altă parte, aspectul său dictatorial era mascat cu grijă,
printr-o propagandă zgomotoasă, subliniindu-se ori de câte ori era
nevoie fundamentul „democraţiei interne” a partidului, electivitatea
tuturor organelor de conducere, conducerea colectivă. Prin aceste
principii se încerca crearea iluziei unei funcţionări democratice în
interiorul partidelor comuniste, întrucât şi congresul - organul superior -
 54

trebuia convocat de regulă o dată la patru sau cinci ani, pentru stabilirea
liniei generale a Partidului, pentru revizuirea statutelor, controlarea
activităţii din trecut a Comitetului Central şi alegerea unui nou Comitet.
Din păcate, delegaţii la congrese - în principiu, aleşi - sunt de fapt
desemnaţi de instanţele conducătoare ale Partidului (Biroul Politic şi
Secretariatul).
Urmând modelul sovietic, Partidul-Stat a decis să gestioneze
după bunul său plac toate sectoarele din economia noilor ţări comuniste.
În acest scop au fost mai întâi naţionalizate industriile de bază, sursele de
energie, băncile, transporturile şi comerţul exterior, creându-se sectorul
socialist de stat în dauna celui privat. Privit în ansamblu, ritmul
naţionalizărilor a fost destul de rapid. Încă din anii 1945-1946 legislaţia
adoptată stipulează confiscarea a 65% din mijloacele de producţie
industriale în Cehoslovacia (octombrie 1945, martie 1946), a trei sferturi
în Coreea (10 august 1946) şi în totalitate în Iugoslavia (5 decembrie
1946). Analizând stadiul acestei acţiuni în ţările comunizate, reuniunea
Kominternului din septembrie 1947 încurajează conducerile partidelor
comuniste, astfel încât în anul următor întreg sectorul industrial, uneori
chiar şi sectorul meşteşugăresc, ajunge în mâinile statului. Doar o parte a
comerţului cu amănuntul a rămas privat în Iugoslavia, Ungaria şi RDG.
După eliminarea burgheziei din afaceri, noile regimuri completează
măsurile de naţionalizare prin introducerea unor metode de planificare
pe termen scurt şi mediu. Astfel, de pildă, într-o primă fază (pentru
Europa de Est şi Coreea între anii 1946-1948, iar pentru China între
1949-1952) guvernele comuniste se mulţumesc cu planuri anuale în
România şi Coreea, bienale în Albania, Bulgaria şi Cehoslovacia,
trienale în Polonia şi Ungaria pentru refacerea sectoarelor economice
afectate de război, aprovizionarea oraşelor, reconstrucţia uzinelor şi
căilor de comunicaţie, combaterea inflaţiei, reluarea schimburilor
comerciale cu străinătatea etc. După refacerea parţială a economiei,
partidele comuniste iniţiază - după modelul sovietic - planuri pe durate
mai lungi (în general cincinale), având ca scop restructurarea, o creştere
accelerată a industriei grele, ba chiar recuperarea foarte rapidă a
decalajului economic ce separa aceste ţări de statele puternic
 55

industrializate. Din nefericire, dându-se prioritate industriei grele şi

constructoare de maşini în detrimentul bunurilor de consum, nivelul de
trai a crescut lent, uneori înregistrându-se o degradare a aprovizionării.
Iar aceste fenomene accentuau tot mai mult dependenţa economiilor din
ţările comuniste faţă de URSS, care profita de respectivele situaţii pentru
a-şi consolida supremaţia în blocul comunist. În acest sens, verdictul
istoricului iugoslav Vladimir Dedijer este categoric şi deosebit de
relevant: „Era clar că Uniunea Sovietică îşi propusese să ne aservească
economic ţara, să facă din ea o sursă de materii prime şi o dependinţă a
economiei ruseşti, să împiedice industrializarea şi să întârzie dezvoltarea
socialismului la noi”.
N-a fost un secret faptul că, încă din anii războiului, URSS se
arătase deosebit de interesată de bogăţiile naţionale ale ţărilor ocupate.
Astfel, spre exemplu, cu prilejul intervenţiei sale militare în Manciuria
(în august 1945), armata sovietică pune stăpânire pe utilajul industrial al
provinciei, a cărui valoare va fi estimată la 2 miliarde de dolari. În contul
viitoarelor reparaţii de război, pretinse Germaniei, autorităţile sovietice
de ocupaţie demontează sistematic între anii 1945-1948 principalele
uzine şi fabrici din această zonă, diminuându-i capacitatea industrială cu
cel puţin 40%. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu numeroase fabrici şi uzine
din România, Ungaria şi Bulgaria. Spolierea lor a atins cote
inimaginabile. Astfel, spre exemplu, reparaţiile plătite de România în
1948 (cereale, vite, petrol, lemn, tractoare, zahăr etc) au fost evaluate la
85% din venitul său naţional. În viitoarea RDG peste 200 de mari
întreprinderi din sectoarele de bază ale industriei sunt transformate de
autorităţile sovietice de ocupaţie în „Societăţi sovietice pe acţiuni”
(SAG) conduse în exclusivitate de sovietici, care administrează astfel, în
folosul lor, o parte importantă din sursele de energie şi industria grea a
ţării. Pe de altă parte, tot cu scopuri similare, sovieticii au iniţiat în ţările
comuniste sistemul „întreprinderilor mixte”. În România, de pildă, acest
sistem a fost materializat prin „sovromurile” constituite între anii 1945-
1952, care au cuprins toate domeniile vieţii economice: de la industria
extractivă până la cea prelucrătoare, de la bănci la transporturi, de la
producţia agricolă la bunurile de larg consum.
 56

Însă presiunea economică a Uniunii Sovietice a cunoscut şi alte

forme de manifestare. Astfel, pentru a-şi întări controlul asupra
economiilor ţărilor devenite socialiste, dar şi pentru a suplini cooperarea
cu SUA şi ţările occidentale (revigorate prin planul Marshall), pe care le-
o interzisese, URSS procedează începând cu 1947 la semnarea a
numeroase acorduri de împrumuturi şi ajutoare financiare şi tehnice,
însoţite de clauze comerciale. Apoi, completând aceste acorduri, dar mai
ales ca o replică la planul Marshall, URSS impune la 5 ianuarie 1949
crearea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) cu
participarea Uniunii Sovietice, Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei,
României şi Ungariei, având sediul la Moscova; în februarie 1949 aderă
Albania, în septembrie 1950 - RDG, iar în iulie 1962 - Mongolia. China,
Iugoslavia şi din 1957 şi Coreea de Nord au fost admise ca observatori.
Până la moartea lui Stalin (1953) obiectivele CAER-ului erau destul de
limitate, rezumându-se în general la facilitarea schimburilor de
experienţă, armonizarea planurilor economice şi organizarea unui sistem
de ajutor reciproc privind produsele agro-alimentare, materiile prime şi
echipamentele industriale. Funcţiile sale s-au stabilit în 1956, iar mai
apoi s-au definitivat la conferinţa de la Sofia din 1959, la care au
participat - în afara statelor fondatoare - China, Mongolia, Coreea de
Nord şi Vietnamul de Nord. CAER-ul, însă, dată fiind autarhia care
domina în acea vreme viaţa social-economică din URSS şi din ţările
comuniste est-europene a însemnat, mai degrabă, un nou mijloc - din
atâtea altele - pentru Uniunea Sovietică de a impune noi poveri statelor
mult mai slabe din blocul său.
Dependenţa economică accentua, totodată, şi dependenţa politică
faţă de URSS. Ne-o confirmă Branco Lazić, care în acest sens notifica
următoarele: „Fiecare democraţie populară primea un număr tot mai
mare de «specialişti» sovietici de orice fel, având fiecare dreptul de a
supraveghea un sector al vieţii naţionale al ţării-satelit. Supraveghetorul
numărul unu era, bineînţeles, ambasadorul sovietic…” Blocând din start
orice încercare a acestor ţări de a se apropia de Occident, Kremlinul
înfiinţează în septembrie 1947 o organizaţie internaţională, Kominform,
cu scopul de a strânge rândurile în jurul Uniunii Sovietice şi de a
 57

armoniza politicile din „lagărul anti-imperialist şi democratic”. Sediul

acestei organizaţii a fost stabilit la Belgrad, acolo unde Tito - un an mai
târziu - va declanşa, prin iniţiativele sale de reorganizare a raporturilor
interstatale în Balcani, o ruptură cu Moscova. Prin intermediul
Kominformului, Stalin spera că îl va putea îndepărta pe Tito şi astfel va
putea impune „o nouă linie politică Iugoslaviei”. S-a înşelat însă
amarnic, întrucât la Congresul PC iugoslav - întrunit la 21 iulie 1948 -
forul comunist l-a sprijinit masiv pe Tito, care a profitat de acest lucru
eliminând din aparatul de partid toate cadrele prostaliniste. Referindu-se
la aceste evenimente în întreg contextul internaţional, reputatul profesor
britanic Martin Mc Cauley sublinia că: „Regimul lui Stalin făcea din
Rusia şi din Europa de Est o zonă sigură pentru comunismul de tip
stalinist. Singura ţară care scăpase, Iugoslavia lui Tito, rămânea ca un
spin înfipt în carnea Moscovei. Cetăţenii noului imperiu rusesc plăteau
scump pentru tensiunea existentă între Moscova şi Washington”.
Stalinismul sovietic a servit drept model şi în privinţa structurilor
agricole, care - în câţiva ani - au fost total modificate şi remodelate
potrivit teoriilor bolşevice. Mai întâi a avut loc pretutindeni o
redistribuire a pământurilor, apoi s-a trecut la colectivizare. Reformele
agrare de împroprietărire a ţăranilor s-au făcut în ţările est-europene în
perioada 1944-1947, iar în China prin legea din 28 iunie 1950. Procesele
de colectivizare au avut însă o similitudine frapantă, dată fiind sursa de
inspiraţie: colectivizarea înfăptuită de Stalin în URSS, în deceniul al
patrulea.
Soluţiile propuse ţăranilor de către Partidul-Stat sunt foarte
apropiate unele de altele, deşi clasificarea lor a variat în funcţie de ţară: 2
mari categorii în China (cooperativele „elementare” sau „semisocialiste”
şi cele „superioare” sau „socialiste”); 3 în România şi Coreea; 4 în
Iugoslavia. În general, ţăranii aveau posibilitatea să opteze pentru una
din cele 3 mari tipuri de asociaţii cooperatiste. În cele din prima
categorie pământul era folosit în comun (dar nu şi vitele), iar retribuţia
era proporţională cu suprafaţa înscrisă. Cel de-al doilea tip este identic,
prevăzând în plus numai folosirea în comun a vitelor. Ultima categorie
respectă modelul colhozului sovietic, unde ţăranii cooperativizaţi erau
 58

remuneraţi numai în funcţie de muncile prestate. Ţăranilor înscrişi

întruna din cele trei categorii de asociaţii cooperatiste li se permitea să
păstreze un mic lot de pământ pentru a-l cultiva în folosul familiei.
La început, ritmul procesului de colectivizare a fost mai prudent
şi moderat, cu excepţia doar a Albaniei şi Bulgariei unde presiunile
comuniştilor au fost mai energice, chiar dure. Stalin, însă, nemulţumit de
evoluţia lui în ţările comuniste, solicită în 1948 dezbaterea lui în cadrul
Kominformului, care adoptă decizia radicalizării colectivizării în statele
est-europene. În urma noilor hotărâri, socializarea suprafeţelor agricole
creşte într-un ritm rapid începând cu anul 1949. Mai mult, s-a stabilit ca
retribuţia ţăranilor cooperativizaţi să fie unică, pe baza normelor de
productivitate. În China, în cursul verii anului 1955 comuniştii lui Mao
Zedong reiau cu un avânt impetuos procesul de colectivizare, astfel
încât, la sfârşitul anului următor, Partidul se putea lăuda cu faptul că
toate cele 120 milioane de familii rurale au fost încorporate în reţeaua de
cooperative agricole. Urmând exemplul Chinei, Kim Ir Sen realizează şi
el socializarea a agriculturii în Coreea de Nord într-un răstimp de 5 ani
(1953-1958). În Europa de Est, după un debut promiţător, procesul
cooperativizării lâncezeşte până în 1955. Abia în 1957 cooperativele
agricole de producţie devin majoritare în Cehoslovacia (51% din
suprafaţa agricolă), Albania (58%) şi Bulgaria (87%). În România
cooperativizarea agriculturii s-a încheiat, în linii generale, în 1962.
Peste tot însă, partidele comuniste - cu sprijinul masiv al
organelor de represiune (miliţie, securitate) - au exercitat cele mai
diverse forme de teroare asupra familiilor ţărăneşti pentru a le integra în
agricultura socialistă, distrugându-le tradiţionalele sentimente şi
respectul pentru proprietate şi muncile agricole individuale. În România,
de pildă, după cum recunoştea liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-
Dej în 1961, datorită metodelor abuzive iniţiate de Ana Pauker, Vasile
Luca şi Teohari Gerogescu (înalţi demnitari de partid şi de stat), „în
numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de ţărani, în majoritate
ţărani muncitori, au fost trimişi în judecată”. Iar rezultatele directe ale
acestei politici s-au văzut direct şi repede în curba producţiei agricole,
care nu o urmase pe cea ascendentă a producţiei industriale,
 59

răsfrângându-se astfel, negativ, asupra nevoilor de consum. Astfel, spre

exemplu, în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria,
recolta medie de grâu şi secară scade în cursul anilor 1953-1955 cu 7%
faţă de perioada interbelică.

EŞECURILE POLITICII STALINISTE. PRIMA CRIZĂ A

SISTEMULUI TOTALITAR COMUNIST (1953-1957)

În ultimele luni ale anului 1952, prin chemarea la coexistenţă

paşnică lansată de Gheorghi Malenkov, se declanşează un oarecare
„dezgheţ” între Est şi Vest, consolidat mai apoi - după moartea lui Stalin
- de noul lider comunist sovietic, Nichita Hruşciov. Ba, mai mult, au
apărut şi unele speranţe de descătuşare în sânul conducerilor partidelor
comuniste „frăţeşti”, căci reaproprierea lui Hruşciov de Tito, precum şi
declaraţia noului stăpân de la Kremlin, potrivit căreia fiecare naţiune se
poate îndrepta spre comunism pe propriul drum, vor determina dacă nu
încetarea, cel puţin slăbirea controlului Uniunii Sovietice în blocul
comunist. Pe plan extern, URSS dorea să se asigure că Germania nu se
înarmează din nou şi să relaxeze relaţiile încordate cu SUA şi Marea
Britanie. În acest scop, participă activ la conferinţa miniştrilor de externe
ai URSS, SUA, Angliei şi Franţei de la Berlin, din 25 ianuarie-18
februarie 1954, unde au fost examinate o serie de măsuri pentru slăbirea
încordării în relaţiile internaţionale, problema germană, sarcinile
asigurării securităţii în Europa, Tratatul de Stat cu Austria. În acelaşi an,
în intervalul 26 aprilie - 21 iulie se desfăşoară la Geneva conferinţa
miniştrilor de externe ai URSS, RP Chineze, SUA şi Angliei în problema
Indochinei, semnându-se Acordurile privind încheierea armistiţiului
franco-indochinez (terminarea oficială a războiului), recunoaşterea
suveranităţii depline a Cambodgiei şi Laosului; între RD Vietnam şi
Vietnamul de Sud se stabileşte o linie de demarcaţie de-a lungul paralelei
de 17º şi se convine asupra ţinerii de alegeri în iulie 1956, în cele două
părţi ale Vienamului, în vederea reunificării lor. În mai 1955, ca o replică
la NATO, în urma conferinţei statelor socialiste din Europa se încheie
 60

Tratatul de la Varşovia de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc, pe 20

de ani (semnatari: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia,
România, Ungaria şi URSS).
În februarie 1956, Hruşciov i-a şocat deopotrivă pe comunişti şi
pe democraţii occidentali prin diatribele sale la adresa lui Stalin.
Partizanatul său pentru o politică de coexistenţă paşnică cu lumea
capitalistă nu viza însă şi ideologia. Dacă în aprilie 1956 a acceptat să
dizolve Kominformul, a făcut-o condiţionat de Tito pentru normalizarea
relaţiilor cu Iugoslavia. După această dată toate activităţile
Kominformului au fost transferate Secretariatului CC al PCUS,
înfiinţându-se în acest scop un departament special pentru legătura cu
partidele comuniste şi muncitoreşti frăţeşti. Hărţuirea împotriva
„titoiştilor” declanşată în toate ţările după ruptura din 1948, „sfârşise
prin minarea aparatelor de partid” (J. Fr. Soulet), mai ales că prin
reformele sale din 1950 liderul comunist iugoslav demonstrase lumii că
era posibilă construirea unui regim socialist original şi independent de
Moscova.
Curând însă, decepţia faţă de regimurile comuniste se
generalizează, căci ele impuseseră cu brutalitate noi structuri, noi moduri
de viaţă şi chiar o nouă gândire. În mediul rural, nemulţumirile sociale
au atins cote greu de închipuit. Sarcinile fiscale au devenit extrem de
împovărătoare şi peste tot se semnalează diverse forme de rezistenţă.
Penuria bunurilor de consum agravează şi situaţia populaţiei urbane,
astfel încât din 1953 apar şi o serie de manifestaţii şi revolte
muncitoreşti. Din lungul şir al nemuţumirilor sociale care au răbufnit cu
violenţă le semnalăm aici doar pe cele mai reprezentative. În mai-iunie
1953, de pildă, muncitorii cehi din numeroase întreprinderi industriale
au protestat energic împotriva efectelor reformei monetare, care - iniţiată
de guvernul comunist cu scopul de a opri inflaţia galopantă - a dus însă
la diminuarea salariului real cu 12% şi, implicit, la creşterea costului
vieţii cu 29%. În atari împrejurări, la Praga au izbucnit incidente la uzina
mecanică CKD Stalingrad, iar la Plzeň mii de muncitori de la uzina
Stalin (fostă Škoda) au luat cu asalt primăria oraşului, aruncând
portretele lui Stalin şi Gottwald şi călcând în picioare drapelul sovietic.
 61

Muncitorii cehi au cerut totodată şi alegeri libere. Pentru reprimarea

revoltelor muncitoreşti a intervenit atât armata, cât şi miliţia, arestând
427 de grevişti şi manifestanţi.
La numai câteva zile după revoltele muncitorilor cehi, s-a
declanşat între 12-17 iunie 1953 o puternică revoltă muncitorească în
RDG, cu larg ecou în opinia internaţională datorită intervenţiei trupelor
sovietice de ocupaţie. Scânteia care a declanşat aici revolta a fost
hotărârea conducerii partidului prin care se anunţa creşterea generală a
normelor de lucru cu 10%, începând din 5 iunie. Măsura, considerată
abuzivă, n-a fost acceptată de muncitorii constructori care lucrau pe
Stalinallee, care, la 12 iunie, au declarat grevă. În zilele următoare
mişcarea grevistă s-a extins deopotrivă în Berlinul de Est şi în alte peste
270 de oraşe din RDG. La 17 iunie muncitorii au ales comitete de grevă,
s-au elaborat programe - mai întâi cu caracter social-economic, apoi
politice - şi au fost organizate numeroase alte acţiuni şi manifestări de
protest. Cu prilejul acestora s-au produs incidente violente în mai multe
oraşe (Berlin, Liepzig, Halle, Merseburg etc); numeroase sedii ale
Partidului au fost incendiate, iar unele infrastructuri neutralizate (căi
ferate, instalaţii de gaz). În Berlin, muncitorii revoltaţi - scandând lozinci
ca: „Nu suntem sclavi!”, „Alegeri libere!”, „Grevă generală!” - au
înfruntat miliţia, întărită cu ostaşi sovietici. Aceştia din urmă, deşi au
scos pe străzi şi tancurile, nu au reuşit să obţină controlul în capitală
decât abia în jurul orei 21. Incidentele sângeroase de pe întreg cuprinsul
RDG s-au soldat cu 21 de morţi, 187 răniţi, iar numărul celor arestaţi şi
deportaţi (mai ales în lagărele sovietice) a fost estimat la vreo 25.000.
Aceste revolte muncitoreşti, ca de altfel şi cele ale prizonierilor
din gulagurile sovietice (în special din regiunea Peciora, Karaganda,
Norilsk, Vorkuta, Kazahstan etc), ne dezvăluie grăitor cele mai
semnificative frustrări generate de sistemul stalinist şi speranţa că, după
moartea „tătucului” de la Kremlin, socialismul va cunoaşte un nou curs.
De altminteri, respingerea ordinii staliniste nu se limitează doar la ţările
de „democraţie populară” din Europa, ci cuprinde întreaga lume
comunistă.
 62

Procesul de distrugere a cultului lui Stalin a fost declanşat într-o

manieră spectaculoasă, dar şi dramatică, de „raportul secret” prezentat de
Hruşciov delegaţilor la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956.
În raportul său, Hruşciov a urmărit întreaga carieră politică a lui Stalin,
dezvăluind în detalii greşelile şi crimele comise de acesta atât împotriva
partidului, cât şi împotriva unor categorii sociale din populaţia Uniunii
Sovietice. Critici deosebit de violente i-a adresat noul lider de la Kremlin
şi pentru greşelile făcute în politica externă, îndeosebi în legătură cu
ţările est-europene. Însă scopul lui Hruşciov era doar să ponegrească
numele lui Stalin, nu să aducă diatribe partidului comunist. Inaugurând
procesul de destalinizare, el a urmărit astfel să justifice introducerea unor
reforme economice în URSS, să obţină credibilitatea Occidentului pentru
politica Moscovei de coexistenţă paşnică şi să-i absolve pe Hruşciov şi
alţi lideri sovietici din aceea vreme de complicitate la erorile şi crimele
lui Stalin.
Curând, după ce au cunoscut conţinutul acestui raport, numeroşi
observatori şi politicieni din Vest au apreciat că noul curs al
evenimentelor din URSS permite o reală deschidere spre toleranţă şi
libertate, dar s-au înşelat încă o dată. Hruşciov nu s-a gândit nici o clipă
că destalinizarea ar putea să fie interpretată ca o liberalizare reală a
societăţii sovietice, chiar dacă cenzura a devenit mai relaxată şi un mare
număr de prizonieri şi deţinuţi politici au fost eliberaţi din gulagurile
existente încă de pe timpul lui Stalin. Pe de altă parte, dacă Kremlinul
tolerase ani în şir dreptul Iugoslaviei lui Tito de a se dezvolta propriei
viziuni comuniste, mulţi lideri comunişti est-europeni sau asiatici sperau
de-acum în posibilitatea întăririi independenţei naţionale. Drept urmare,
în blocul comunist din Europa vor izbucni mişcări de emancipare de sub
tutela Moscovei, mai puternice fiind cele din Polonia şi Ungaria. Mulţi
lideri comunişti est-europeni vedeau în experimentul titoist
(decolectivizarea, descentralizarea, înfiinţarea consiliilor muncitoreşti
etc) un posibil nou model socialist, o alternativă la modelul sovietic.
În primăvara anului 1956 se înregistrează un al doilea „dezgheţ”,
mai ales în activitatea intelectualilor, marcat de libertatea discuţiilor şi
curajul manifestat în unele creaţii literare, cum au fost, de pildă, poeziile
 63

lui Evgheni Evtuşensko. Ba mai mult, la Moscova, Leningrad şi Vilnius

încep să circule, pe ascuns, ziare manuscrise redactate de studenţi, iar în
capitala RDG un grup de tineri scriitori încearcă să obţină autorizaţia
oficială pentru a întemeia un club de reflecţie, cu sediu şi ziar. Acţiunile
intelectualilor contestatari sunt mai virulente şi de mai mare amploare în
Ungaria şi Polonia. Astfel, spre exemplu, la Budapesta - încă din martie -
clubul „Petőfi” iniţiază o serie de dezbateri libere, în cadrul cărora nici
măcar liderul comunist Rákosi nu a fost menajat. Ulterior, la conferinţa
scriitorilor din RP Ungară, el a fost acuzat direct de moartea lui Rajk
László şi a colegilor acestuia, condamnaţi în septembrie 1949 pentru
subversiune şi spionaj în favoarea Iugoslaviei lui Tito.
În Polonia, după moartea în martie 1956 a liderului comunist
Boleslaw Bierut, conflictele ideologice dintre regim şi intelectualitate se
acutizează, iar succesorul său, Eduard Ochab (un stalinist mai moderat) a
amnistiat în aprilie peste 30.000 de deţinuţi politici, printre care şi fostul
conducător comunist Wladislaw Gomulka (exclus din partid în 1948 şi
arestat în 1951), sperând în atenuarea nemulţumirilor social-politice.
Intelectualii polonezi rămân însă pe poziţie, cerând o schimbare radicală
a politicii şi a oamenilor din conducerea partidului. Gazeta studenţească
săptămânală „Po Prostu” devine astfel „vârful de lance al disputei” (J. Fr.
Soulet). Curând, agitaţiile se generalizează, cuprinzând toate marile
centre urbane, iar muncitorii cer şi ei repunerea în discuţie a sistemului
stalinist.
Ciclul violent al evenimentelor din 1956 din lumea comunistă
est-europeană a fost deschis de revoltele muncitoreşti de la Poznań. Aici,
nemulţumirile răbufnesc la 28 iunie 1956, când aproximativ 20.000 de
muncitori de la uzina de vagoane Stalin - nereuşind să obţină de luni de
zile nici o ameliorare a situaţiei lor - intră în grevă şi încearcă să se
întâlnească cu reprezentanţii autorităţilor regionale şi guvernamentale.
Aceştia s-au eschivat însă, determinând o reacţie violentă din partea
muncitorilor grevişti, care atacă sediul organelor de securitate şi mai
multe clădiri publice, eliberând deţinuţii politici încarceraţi aici. În
aceste împrejurări, şi riposta poliţienească este promptă şi dură,
soldându-se cu 53 de morţi, 300 de răniţi, iar alţi 300 de manifestanţi au
 64

fost arestaţi. Blamat de opinia publică pentru represalii, Eduard Ochab

recunoaşte vinovăţia partidului şi a sindicatelor pentru situaţia din ţară.
Pentru a-i calma pe muncitorii revoltaţi, la plenara din 19-20 octombrie
Wladislaw Gomulka - dată fiind popularitatea lui - este repus în drepturi,
fiind ales prim-secretar al CC al PMUP. Cu toate acestea, deşi viaţa
politică se calmează, spiritele reformiste nu se potolesc, punând sub
semnul întrebării modelul economic sovietic.
După „vara poloneză” a urmat „toamna ungară”, unde
intelectualitatea se încăpăţâna să obţină o mai mare libertate de
exprimare. Ea profită de nemulţumirea generală declanşată, încă din
primăvara anului 1955, de îndepărtarea brutală a lui Nagy Imre din
funcţia de premier, apoi şi din partid, pentru a-l înfrunta pe Rákosi şi
acoliţii săi cu o dârzenie accentuată. În cursul anului 1956 Clubul pro-
nagyist „Petőfi” a organizat o serie de dezbateri în jurul celor mai
importante chestiuni ale vieţii social-politice din ţară. Adversarii lui
Rákosi au fost „ajutaţi” decisiv de Kremlin, din ordinul căruia acesta va
fi înlocuit, în a doua jumătate a lunii iulie, din fruntea partidului cu Gerő
Ernő, care nu era cu nimic mai bun decât înaintaşul său. În septembrie a
luat o atitudine hotărâtă şi Uniunea Scriitorilor din Ungaria, care a
revendicat revenirea în viaţa politică a lui Nagy Imre. Furtuna avea să
izbucnească în octombrie. Mai întâi, în ziua de 6, cu prilejul funeraliilor
solemne ale lui Rajk László şi a colegilor lui, la Budapesta are loc o
manifestaţie de amploare la care participă peste 200.000 de oameni. Din
acest moment evenimentele se precipită pe întreg cuprinsul Ungariei. La
14 octombrie Nagy Imre este reprimit în partid, iar opoziţia îşi amplifică
criticile la adresa regimului comunist. Două zile mai târziu, la 16
octombrie, se constituie la Szeged Uniunea Societăţilor din
Universităţile şi Şcolile Superioare Maghiare (MEFESZ-ul), prima
organizaţie de tineret independentă de partid. La 22 octombrie au ţinut
întruniri politice studenţii din Budapesta, Miskolc, Pécs şi Sopron, toţi
alăturându-se MEFESZ-ului. Ba mai mult, la adunarea studenţilor de la
Politehnica din Budapesta, revendicările au fost sintetizate în 16 puncte,
care prevedeau democratizarea ţării pe baza pluralismului politic şi
independenţa naţională, depăşindu-se cererile de până atunci ale
 65

opoziţiei şi devenind astfel programul revoluţiei. La 23 octombrie

intelectualii Clubului „Petőfi” şi studenţii au organizat o imensă
manifestaţie de solidaritate cu poporul polonez, care - începută la statuia
lui Petőfi, continuată apoi la statuia lui Bem - se termină în faţa
Parlamentului. Acolo, chemat de o mulţime entuziastă, Nagy Imre ţine
un scurt discurs, care i-a dezamăgit pe oameni, întrucât a propus
revenirea la programul de guvernare din 1953 şi rezolvarea problemelor
în interiorul partidului, după care le-a cerut celor peste 200.000 de
participanţi la manifestaţie să se întoarcă la casele lor. În timp ce
mulţimea se împrăştia, unii spre statuia lui Stalin, pe care au răsturnat-o,
iar studenţii spre sediul Radioului - revendicând citirea celor 16 puncte -
forţele de securitate (AVH) deschid focul asupra mulţimii care voia să ia
în stăpânire clădirea Radioului. După o luptă până în zori, cu victime de
ambele părţi, clădirea Radioului a ajuns în mâinile insurgenţilor. Între
timp, însă, primele unităţi sovietice au pătruns în capitală, angajând lupte
crâncene cu mulţimile revoltate.
Din acest moment, când insurgenţilor li s-au alăturat şi unele
unităţi ale armatei conduse de generalii Maléter şi Király, hărţuind
trupele detestate ale AVH-ului şi ale sovieticilor, revolta maghiară se
transformă într-o adevărată revoluţie. Noul guvern condus de Nagy Imre
nu va obţine credibilitatea populaţiei decât atunci când va anunţa
retragerea trupelor sovietice începând din 29 octombrie. Ziua de 25
octombrie a fost marcată de două evenimente importante. Mai întâi,
înainte de prânz, trupele AVH au dezlănţuit un adevărat masacru
împotriva manifestanţilor neînarmaţi adunaţi în faţa Parlamentului,
ucigând peste 200 şi rănind alte câteva sute dintre ei. Şi tot în aceeaşi zi
au sosit la Budapesta, trimişi de Hruşciov, Anastas Mikoian şi Mihail
Suslov, care - după tratative cu conducerea partidului - l-au înlăturat pe
Gerő, înlocuindu-l cu Kádár János. Cu toate acestea, luptele au
continuat, radicalizându-se prin alte acţiuni anticomuniste: îndepărtarea
de pe clădirile publice a tuturor simbolurilor noului regim (stema cu
stele, steaua roşie). Era evident că mulţimile revoltate doreau o reală
democraţie şi independenţă naţională.
 66

Conflictele sângeroase se extind în întreaga ţară. La 26 octombrie

numai la Mosonmagyaróvár sunt ucişi peste 100 de oameni. Pe fundalul
acestora, s-a generalizat greva, s-au constituit consilii muncitoreşti şi
comitete revoluţionare care au preluat administraţiile locale. În
numeroase localităţi soldaţii şi insurgenţii au format, în comun, gărzi
naţionale. Sub presiunea evenimentelor, conducerea de partid a acceptat
la 27 octombrie modificarea compoziţiei guvernului prin încredinţarea
unor portofolii ministeriale celor doi cunoscuţi politicieni mici agrarieni,
Kovács Bela şi Tildy Zoltan. A doua zi, la 28 octombrie, se părea că
revoluţia era biruitoare, întrucât - într-un discurs radiodifuzat - premierul
Nagy Imre a decretat încetarea imediată a focului, definind cele
întâmplate în Ungaria ca o mişcare democratică şi naţională. A făcut
cunoscut faptul că trupele sovietice părăsesc Budapesta şi că vor începe
tratativele pentru retragerea lor din ţară. De asemenea, a anunţat
dizolvarea AVH-ului, şi amnistie, declarând ziua de 15 martie ca zi
naţională. În sfârşit, a promis mulţimilor revoltate încetarea colectivizării
forţate şi mărirea generală a salariilor.
După o scurtă perioadă de acalmie, survine o schimbare radicală
la 4 noiembrie când blindatele sovietice revin în forţă la Budapesta,
angajându-se în recucerirea ei, stradă cu stradă, clădire cu clădire. Nagy
Imre este înlocuit din fruntea guvernului de Kádár János. După atacul
sovietic, cu trupe însumând 200.000 de soldaţi şi ofiţeri (dotaţi cu 2.000
de tancuri), la 7 noiembrie revin în capitală pe blindatele sovietice şi
membrii guvernului Kádár, ocrotit de Kremlin. Între timp, devenise
intolerabilă situaţia lui Nagy Imre şi a tovarăşilor săi, refugiaţi cu
familiile lor la ambasada iugoslavă. Aceştia, având promisiunea
guvernului maghiar că se puteau întoarce liniştiţi la casele lor, au părăsit
la 22 noiembrie clădirea ambasadei, dar autorităţile sovietice i-au răpit şi
i-au transportat în România.
În timpul acestor lupte revoluţionare şi-au pierdut viaţa 2500 de
oameni, iar aproape 20.000 au fost răniţi. La acest tragic bilanţ mai
trebuiesc adăugate victimele represiunii lui Kádár, când aproape 400 de
revoluţionari au fost executaţi iar peste 20.000 au fost închişi sau
deportaţi. Faţă de aceste evenimente, Occidentul - umilit de eşecul
 67

intervenţiei franco-engleze de la Suez - s-a mărginit doar la proteste

diplomatice şi în mass-media.
În primăvara anului 1958 au fost aduşi în faţa tribunalului Nagy
Imre şi tovarăşii săi. Nagy Imre, Maléter Pál şi Gimes Miklós au fost
condamnaţi la moarte şi executaţi la 16 iunie. Ceilalţi colegi din echipa
lui au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.
Analizând comparativ evoluţia revoltelor populare din Polonia şi
Ungaria, constatăm o serie de similitudini, care ne permit să emitem
câteva judecăţi de valoare. În primul rând, în ambele ţări partidele
comuniste s-au dovedit a fi destul de slabe, iar conducătorii acestora au
avut de înfruntat numeroase dificultăţi pentru a menţine cât de cât
coeziunea în interiorul Partidului şi autoritatea Statului. Atât în Polonia,
cât şi în Ungaria, catolicismul a reprezentat principala forţă spirituală, cu
o influenţă considerabilă în rândul maselor. În seara zilei de 30
octombrie, din dispoziţia guvernului maghiar a fost eliberat cardinalul
Mindszenty, care avea domiciliu forţat, şi reinstalat a doua zi în palatul
arhiepiscopal din Buda. Nu trebuie neglijată nici charisma lui Gomulka
şi Nagy, ambii consideraţi de către concetăţeni drept salvatori ai ţării şi
poporului. Dar să nu uităm faptul că ei erau totuşi comunişti, dar animaţi
de concepţii reformiste, adepţi ai socialismului autentic, potrivnic
modelului sovietic. Mai presus de toate, prin revoltele din 1956 s-a
afirmat dimensiunea naţională a acestora, căci şi polonezii şi ungurii au
fost profund lezaţi de sovietizarea brutală a ţărilor lor. Anul 1956, după
cum sublinia în acest sens Molnár Miklós, „însemna oarecum
recucerirea unei istorii furate, pe care intervenţia tancurilor, nu mai mult
decât represiunea şi restaurarea, nu au mai putut-o lua înapoi niciodată în
întregime”. Referindu-se la aceleaşi evenimente din Ungaria, Fejtő este
şi mai categoric: „Ideea de eliberare naţională, rezistenţa împotriva
presiunilor sovietice devin numitorul comun al tuturor aspiraţiilor, baza
unui nou tip de umanitate naţională, liantul ce uneşte toate clasele
sociale”.
Dacă au existat atâtea similitudini, e firesc să ne întrebăm de ce
sovieticii au intervenit militar doar în Ungaria, deşi trupe aveau şi la
porţile Varşoviei. Mai presus de toate, Kremlinul a fost impresionat de
 68

fidelitatea lui Gomulka, dar şi de popularitatea acestuia în rândurile

tuturor categoriilor sociale. În Ungaria, revenirea lui Nagy Imre nu a
dezamorsat criza social-politică; dimpotrivă, a marginalizat Partidul,
care - în noul guvern de coaliţie - a ajuns să fie minoritar, fapt care a
determinat reacţia militară sovietică. „Mâna grea lăsată de Hruşciov
asupra Ungariei - preciza în acest sens Michael Lynch - a fost o dovadă
certă că destalinizarea nu avea în nici un fel intenţia de a îmblânzi
atitudinea fundamentală a URSS. Când Uniunea Sovietică şi-a văzut
ameninţată propria securitate sau controlul asupra blocului estic disputat,
a fost gata să folosească cea mai dură presiune pentru a-şi forţa sateliţii
la ascultare”. În contextul acestor evenimente, ceilalţi lideri comunişti au
reacţionat corespunzător, prin măsuri de evitate a contaminării ţărilor lor
cu spiritul revoluţionar al maselor revoltate din Polonia şi Ungaria.
Totuşi, în anii 1956 şi 1957 acţiunile contestatare cuprind şi
regimurile comuniste din China şi Vietnam. În China, spre exemplu,
măsurile autoritare pentru constrângerea ţăranilor la munca în colectiv şi
a muncitorilor în ritmul stahanovismului determină amplificarea
nemulţumirilor sociale de la sate şi oraşe. Climatul hruşciovist de
destindere intelectuală influenţează totuşi şi echipele conducătoare de la
Beijing şi Hanoi. Mao, în special, dorind să-şi slăbească adversarii din
conducerea partidului, decide relansarea campaniei de liberalizare în
favoarea intelectualităţii, dar şi incitarea întregii societăţi civile din
China pentru denunţarea abuzurilor. Astfel, la 27 februarie 1957 el
susţine teza potrivit căreia în cadrul sistemului socialist apar anumite
antagonisme (de pildă, între elita conducătoare şi cei conduşi, între ţărani
şi muncitori), care - spre deosebire de opoziţiile dintre popor şi duşmanii
săi - pot fi rezolvate fără măsuri represive, doar prin critici şi discuţii.
Drept urmare, în ciuda unor reticenţe manifestate de gruparea Liu
Shaoqi-Peng Zhen, Mao şi aderenţii săi îşi impun punctele de vedere, iar
la 1 mai 1957 organul central de presă al partidului lansează aşa-zisa
mişcare de „rectificare”, ce va intra în istoria contemporană a Chinei sub
numele de cele O sută de flori, la care trebuie să participe întreaga
societate oficială şi civilă. Din păcate, critica se exprimă anevoie şi se
limitează cel mai adesea la revendicări categoriale extrem de izolate.
 69

Însă, pe măsură ce timpul trecea, criticile evoluau, vizând chiar rolul

partidului comunist şi ineficienţa politicii sale. Sunt aduse apoi diatribe
epurărilor şi arestărilor masive, precizându-se că „teroarea roşie a
înlocuit pur şi simplu teroarea albă a trecutului”. În acest context,
studenţii au fost cei mai activi şi mai virulenţi, ei creându-şi numeroase
suporturi contestatare: cluburi, dazibao, ziare, mitinguri etc. Referindu-
se la episodul celor o sută de flori, J. L. Domenach îl aprecia îndrituit
drept „primul moment de libertate a cuvântului” din istoria Chinei
comuniste, deşi nu se transformă într-o revoltă socială sau insurecţie. Cu
toate acestea, conducerea de partid şi de stat a fost atât de înspăimântată,
încât în lunile iunie-iulie a declanşat o represiune de mare amploare,
căreia i-au căzut victimă aproximativ 400.000 de persoane (îndeosebi
jurişti şi profesori), condamnaţi la ani grei de închisoare.
Spre surprinderea generală, mesajul celor o sută de flori este mai
bine primit în Vietnam decât în China, unde elita intelectuală se
înviorează sub influenţa cuvintelor îndrăzneţe ale criticului Nguhen Huu
Dang, care militează pentru o „reformă agrară în literatură şi artă”. Încă
de la sfârşitul lunii august 1956 apar două periodice destinate difuzării
acestor idei: ”Umanismul” şi „Frumoasele opere ale toamnei”. Din
păcate, „dezgheţul” vietnamez, deşi intens, este foarte scurt şi limitat
doar la literatură.

STRATEGII REFORMISTE
ÎN ŢĂRILE BLOCULUI COMUNIST

După înăbuşirea „verii poloneze”, dar mai ales a „toamnei

ungare”, liderii comunişti est-europeni au luat o serie de măsuri de
prevenire a unor asemenea revolte, ba chiar - profitând de ele - Novotny
în Cehoslovacia, de pildă, şi Ulbricht în RDG au reuşit la începutul
anului 1957 să-şi sporească influenţa politică şi să consolideze regimul.
Pretutindeni însă, în sprijinul „dezgheţului”, ideile reformiste vor găsi
aderenţi în rândurile unei părţi a intelectualităţii. Dar în privinţa
caracterului şi profunzimii reformelor, discuţiile au fost extrem de
aprinse. Acum apar la rampă pe lângă nucleele de intelectuali
 70

reformatori şi comuniştii etichetaţi drept „revizionişti” (de pildă Djilas în

Iugoslavia; Harich şi Havemann în RDG; Bienkowski, Kolakowski,
Lange şi Lipinski în Polonia; Hoang Minh Chinh în RD Vietnam etc),
care respingeau dictatura proletariatului, planificarea centralizată şi
colectivizarea forţată, preconizând în schimb constituirea unor consilii
muncitoreşti şi creşterea rolului intelectualităţii (prin acordarea totalei
libertăţi de creaţie). Comuniştii reformişti şi revizionişti aveau în comun
dorinţa de acţiona în interiorul partidului pentru „îndulcirea sistemului
fără a atinge unitatea morală şi funcţională necesară societăţii socialiste”
(Martin Malia).
Cea dintâi ţară comunistă care se lansează într-o serie de reforme
profunde a fost Iugoslavia lui Tito, întrucât - exclusă din Kominform în
1948 - s-a distanţat vizibil de modelul sovietic. În planul vieţii politice,
PC iugoslav (schimbându-şi doar numele în 1952, în Liga comuniştilor)
păstrează toate principiile marxist-leniniste fundamentale, în special
dreptul exclusiv de a conduce şi orienta politica şi practicarea
„centralismului democratic”. Eliminarea lui Djilas din organele de
conducere (în 1954) declanşează excluderea a 70.000 de membri de
partid, Tito întărindu-şi astfel autoritatea politică. Pe de altă parte,
reforma statului (13 ianuarie 1953) - reluată zece ani mai târziu, în
Constituţia din 1963 - consolidează puterea celor şase republici
componente ale Iugoslaviei, dar mai ales a comunelor. Pe plan
economic, un rol covârşitor l-a avut legea din 27 iunie 1950 ce
transformă profund gestiunea întreprinderilor, care - din ”proprietăţi
naţionale” - devin „proprietăţi sociale”, administrate de acum înainte fie
direct de întregul personal, fie (în cazul celor cu peste 30 de angajaţi)
printr-un consiliu muncitoresc. Potrivit legii, sindicatele şi comunele (ca
reprezentate ale autorităţilor de stat) sunt asociate la gestiune.
Întreprinderile, investite cu responsabilităţi economico-financiare
depline, stabilesc ele însele producţia, cheltuielile materiale şi salariale,
vânzările şi investiţiile, fiind libere să decidă modul de împărţire a
beneficiilor. Pentru ca autonomia organelor de gestiune să aibă o
eficienţă sporită, guvernul a legiferat încă din 1954 principiul pieţei
libere (fără a elimina totuşi stabilirea preţurilor la numeroase produse
 71

industriale), decretând astfel şi un nou mod de planificare. Deosebit

radical de modelul sovietic, planul iugoslav se limitează la determinarea
marilor priorităţi şi a proporţiilor repartizării surplusurilor, din care
trebuie să se inspire planurile republicilor federale, ale comunelor şi
întreprinderilor.
Strategia reformistă iugoslavă a vizat deopotrivă şi agricultura,
urmărind înlăturarea constrângerilor în politica de colectivizare. Astfel, o
lege adoptată în 1953 repune în discuţie modul de „socializare a
agriculturii” prin colectivizare forţată, ducând la desfiinţarea a 4/5 din
cooperativele agricole. În anii următori, însă, prin diferite stimulente
economice şi sociale, regimul comunist din Iugoslavia reuşeşte să
relanseze acţiunile de colectivizare, astfel încât, de la 100.000 în 1954,
numărul ţăranilor cooperativizaţi va ajunge la cifra de 1.260.000.
O altă prioritate reformistă a fost acordată bunurilor de consum,
ea fiind stabilită în programul Ligii comuniştilor din 1958, ce avea ca
obiectiv principal „crearea, pe baza abundenţei de produse, a unei
societăţi comuniste libere, fără stat, clase sau partid”. Potrivit acestui
program, produsele de larg consum au fost mai bine distribuite în
întreaga ţară, iar în ansamblu economia iugoslavă înregistrează o
dezvoltare echilibrată şi rapidă, care scoate Iugoslavia din starea de
subdezvoltare. Pe plan internaţional, Tito se exprimă printr-o politică de
nealiniere, rămânând însă fidel principiilor marxism-leninismului.
În URSS, strategia reformistă a lui Hruşciov - după elaborarea
unor măsuri care să pună capăt terorii şi toleranţa acordată dezbaterilor
de idei - vizează şi câteva domenii de bază din economie. Cele mai
urgente măsuri aveau ca scop împiedicarea distrugerii complete a
agriculturii şi înlăturarea penuriei bunurilor de consum de la oraşe. Drept
urmare, într-o primă etapă (1953-1958), prin mărirea preţului produselor
agricole achiziţionate de stat de la colhozuri, a avut loc o creştere
apreciabilă a veniturilor ţărănimii. Pe de altă parte, pentru a anula
insuficienţa producţiilor cerealiere, Hruşciov lansează programul
desţelenirii pământurilor necultivate din Kazahstanul de Nord, Siberia,
Altai şi din sudul Uralului, care a dus la o creştere semnificativă a
suprafeţelor cultivate: între anii 1953-1956 au fost câştigate pentru
 72

culturile agricole 37 milioane de hectare, iar din 1959 până în 1963 alte
22,2 milioane de hectare. În ceea ce priveşte bunurile de consum, în
timpul primei etape creşterea producţiei agricole permite o îmbunătăţire
substanţială a consumului alimentar în mediul urban. Dar, întrucât
Hruşciov nu renunţă la priorităţile acordate industriei grele, treptat
situaţia materială a populaţiei active de la oraşe stagnează, ba chiar se
degradează, provocând nemulţumiri sociale.
Conştient fiind de necesitatea de a relansa sistemul socialist,
liderul de la Kremlin nu se va mai sprijini numai pe partid, ci pe întreaga
societate sovietică. În acest scop, el încearcă să revitalizeze toate
organizaţiile şi asociaţiile capabile să realizeze o bună mediere între
putere şi structurile sociale. Suprimă majoritatea ministerelor industriale
centrale, repartizând atribuţiile acestora la aproximativ 150 de consilii
economice regionale, iar în noiembrie 1962 decide divizarea în două
domenii distincte - industrial şi agricol - a principalelor structuri
organizatorice ale Partidului. Această reformă hruşciovistă, după cum
remarca M. Malia, care „răsturna Partidul cu susul în jos, deoarece
subordona politicul economicului”, nu a fost bine primită de către
activiştii de partid.
Dar, în pofida eşecului său final, hruşciovismul a avut o puternică
influenţă asupra politicilor reformatoare din ţările comuniste est-
europene. Astfel, de pildă, scurtul experiment reformist din Ungaria,
promovat de Nagy Imre, este apreciat de F. Fejtő drept un „gen de NEP
cu caracter unguresc, care includea renaşterea micului comerţ şi a
artizanatului (…), oferea ajutor intelectualilor, proclama toleranţa în
problemele religioase şi promitea îndreptarea erorilor grosolane comise
împotriva ţărănimii”. Tot astfel poate fi etichetat şi scurtul experiment
polonez a lui W. Gomulka, care încerca să îndrepte erorile şi laturile
negative ale politicii staliniste (limitarea puterii miliţiei şi securităţii,
eliberarea unor categorii de deţinuţi politici, sporirea atribuţiilor
Seimului, reîntoarcerea parţială la exploatarea privată în agricultură etc).
Din nefericire, opera reformatoare a liderului comunist polonez a fost
înfrântă de adepţii sistemului centralizator.
 73

În RDG, Walter Ulbricht a decis, într-o primă fază - după

revoltele muncitoreşti din iunie 1953 - moderarea socializării economiei,
oprind practic colectivizarea în mediul rural. Dar la începutul anului
1960 a reluat într-un ritm draconic campania de colectivizare, care a fost
terminată în decurs de numai zece săptămâni. Parodia reformistă a
oficialităţilor conservatoare din RDG s-a încheiat lamentabil după
construcţia zidului Berlinului în 1961, printr-o întărire a centralizării şi
printr-o mai mare integrare economică în CAER. Totuşi, semnalăm ca
pozitiv faptul că, în urma congresului XX al PCUS, unii intelectuali
influenţi est-germani, ca Wolfang Harich, Ernst Bloch, Jürgen
Kuczynski, Fritz Behrens şi alţii, au elaborat şi propus conducerii de
partid un program reformator în domeniul vieţii politice (parlament ales
în mod democratic), economice (renunţarea la colectivizarea forţată,
crearea de consilii muncitoreşti) şi de reunificare a Germaniei, prin
cooperarea dintre Partidul comunist est-german şi Partidul social-
democrat din RFG. Ulbricht, însă, a calificat această iniţiativă reformistă
ca intolerabilă şi a decis arestarea lui W. Harich şi a colaboratorilor săi.
La începutul anului 1958 liderul comunist est-german avea să-i anihileze
şi pe „fracţionişti”, devenind astfel singurul conducător al Partidului, cu
o autoritate de necontestat.
„Dezgheţul” hruşciovist, amploarea şi brutalitatea destalinizării,
precum şi revoltele populare din Polonia şi Ungaria, i-au convins pe
liderii comunişti chinezi să nu mai urmeze orbeşte modelul sovietic. De
aceea, corectând defectele acestui model după care s-au călăuzit până
atunci, Mao şi grupul lui Liu Shaoqi ajung la un consens asupra unor
obiective concrete şi ambiţioase, care îşi vor găsi materializarea în
„Marele Avânt” din perioada 1958-1960. Prin decretul din 15 noiembrie
1957 gestiunea economică este transferată, parţial, de la ministerele
centrale la autorităţile provinciale. Concomitent au loc importante
epurări (până în vara anului 1958), care permit reînnoirea şi întărirea
cadrelor de partid regionale şi locale. Oficial, Marele Avânt este lansat
abia în mai 1958. Sunt create în mediul rural noi structuri, mai vaste
decât cooperativele, şi anume: comunele populare (în medie 4500 până
la 5000 de familii), care dispun de o autonomie administrativă, o miliţie
 74

populară, bazându-se pe autarhia economică. Potrivit ideilor lui Mao,

populaţia activă din aceste comune populare era repartizată în „echipe
de producţie” pentru cultivarea pământului şi în „brigăzi de producţie”
pentru activităţile şi administrarea echipamentelor colective.
Experimentul chinez, din care s-au inspirat atât Coreea de Nord, cât şi
RD Vietnam, a fost întrerupt definitiv după recolta dezastruoasă din vara
anului 1960 şi foametea care a urmat, când numărul celor morţi din
cauze nenaturale a fost estimat între 16-30 milioane de oameni, adulţi şi
copii. Pentru mulţi chinezi eşecul Marelui Avânt a constituit începutul
„marii dezamăgiri declanşate de Mao” (Jung Chang). În atari
împrejurări, Liu Shaoqi, şeful statului, ajutat de personalităţi ca Lu
Dingyi, Luo Ruiquin, Deng Xiaoping, Peng Zhen, care participaseră la
iniţierea lui, dar observaseră destul de repede deriva, adoptă - încă din
noiembrie 1960 - câteva măsuri de urgenţă. În mai 1961 se trece la
reducerea comunelor populare şi la încurajarea sub diferite forme a
exploatărilor agricole familiale, acordându-se libertatea de a cultiva
loturile individuale şi de a vinde produsele. Cu acest prilej, Deng
Xiaoping şi-ar fi lansat faimoasa sentinţă, ce va exprima pragmatismul
echipei aflată la putere: „Dacă măreşte producţia, agricultura privată este
tolerabilă. Nu contează dacă o pisică este albă sau neagră, atât timp cât
prinde şoareci”. S-a dat astfel din nou prioritate experţilor în faţa
ideologilor, iar intelectualii şi specialiştii nu au mai fost suspectaţi;
dimpotrivă, competenţa lor era apreciată. Evident, cel mai umilit se
simţea Mao, care - din septembrie 1962 - se lansează într-o campanie de
redobândire a puterii.
În Coreea de Nord, conducerea de partid lansează în sectoarele
industriale aşa-numita „mişcare în goana Kolâmei”, al cărei ţel era
îndeplinirea înainte de termen a obiectivelor stabilite de plan. În mediul
rural, după exemplul lui Mao Zedong, Kim Ir Sen decide - începând din
1958 - regruparea cooperativelor agricole în ansambluri vaste, care ajung
să cuprindă, de la o medie de 80 de familii şi 130 de hectare,
aproximativ 300 de familii şi 500 de hectare. Concomitent, creşte şi
timpul de lucru al ţăranilor cooperativizaţi; de la 301 zile pe an în 1959,
la 345 în 1960, spre nemulţumirea acestora.
 75

În RD Vietnam, liderii comunişti - după ce au recunoscut deschis

excesele săvârşite în aplicarea reformei agrare - au trecut la epurări în a
doua jumătate a anului 1956. Apoi, începând cu anul următor, lansează o
campanie de „rectificare a greşelilor”, având ca scop dezvăluirea publică
a celor mai arbitrare acţiuni şi nedreptăţi sociale. Curând, în urma unor
denunţuri ale abuzurilor săvârşite în mediul rural, şi după verificări
minuţioase, unele nedreptăţi sunt curmate prin înapoierea pământurilor
confiscate, iar numeroase familii de ţărani primesc despăgubiri. Aceste
acţiuni reparatorii redresează climatul social-economic de la sate,
permiţând o creştere sensibilă a producţiei agricole. Întrucât în aceste
condiţii procesul de colectivizare stagna (în aprilie 1959 doar 8% din
familiile ţărăneşti erau înscrise în cooperativele agricole), conducerea de
partid decide socializarea totală a agriculturii până în vara anului 1960.
Efectele acestei campanii sunt dezastruoase; producţia de orez pe
locuitor scade de la 305 kilograme (în 1958) la 261 în 1960, iar şeptelul
de animale scade şi el într-un ritm alarmant. Cum era şi firesc, scade şi
nivelul de trai al ţăranilor; protestele lor fiind zadarnice, căci autorităţile
comuniste le interzic să părăsească cooperativele.
Aşadar, comunismul asiatic iese dezorientat şi slăbit din aceste
experimente reformiste. Căci vizau o corecţie sensibilă a politicii lor
economice prin accelerarea integrării ţărănimii în structuri colectiviste,
prin creşterea productivităţii muncitorilor şi ţăranilor şi sporirea
considerabilă a producţiei industriale şi agricole.

SCHISMA CHINO-SOVIETICĂ (1957-1963)

Spre sfârşitul anilor ’50, în ciuda „dezgheţului” hruşciovist,

contradicţiile ideologice şi divergenţele de interese din sânul blocului
comunist se amplifică, determinând noi rupturi faţă de Moscova (a doua
cu Iugoslavia în 1957-1958, Albania în 1961 şi China în 1963). Când
Tito reia dialogul cu Kremlinul după prima ruptură (din 1948),
susţinându-l pe Hruşciov şi pe ceilalţi lideri comunişti reformişti est-
europeni, el urmărea - mai presus de toate - încurajarea unei politici anti-
staliniste în blocul statelor comuniste. Pe de altă parte, el spera că prin
 76

îndepărtarea de Kremlin va avea posibilitatea să-şi valorifice proiectul de

creare a unei zone de ţări neutre în Europa, care ar fi inclus pe lângă
Iugoslavia, Austria, chiar şi Ungaria. În atari împrejurări, sprijinindu-l
moral pe Nagy Imre în timpul revoltei din 1956, Tito nutrea speranţa
într-o evoluţie a Ungariei - cu acordul Uniunii Sovietice - spre
neutralitate. Hruşciov, însă, îl convinge să-l susţină pe Gerő, adversarul
lui Nagy Imre, iar liderul iugoslav se supune presiunii Moscovei, îl
abandonează pe premierul maghiar reformist şi aprobă intervenţia
militară sovietică. Schimbarea atitudinii lui Tito în contextul acestor
evenimente i-a determinat pe principalii lideri stalinişti est-europeni să
lanseze un atac dur împotriva tuturor susţinătorilor „comunismului
naţional”, în primul rând împotriva lui Tito.
Stând o vreme în expectativă, China comunistă şi-a atribuit rolul
de arbitru în această dispută, recunoscând şi acum rolul Uniunii
Sovietice de centru al mişcării comuniste internaţionale. Dar la
conferinţa partidelor comuniste şi muncitoreşti din 14-16 noiembrie
1957, care trebuia să adopte o nouă cartă a mişcării comuniste,
Iugoslavia nu a participat, semnând doar manifestul pentru pace. Ba mai
mult, poziţia lui Tito se radicalizează, când la 13 martie 1958 publică un
program ce reafirmă orientările primordiale ale sistemului comunist
iugoslav, precum şi principiile care trebuiau să stea la baza noilor
raporturi dintre ţările socialiste (egalitate, suveranitate, neamestec etc).
Programul lui Tito a fost dezavuat de Mao, care îl acuză că a abandonat
socialismul, dar mai ales de Hruşciov, care în iunie 1958 blamează
„revizionismul” iugoslav. Noua ruptură intervine însă într-un context
politic internaţional mai favorabil Iugoslaviei, iar din 1962
„reconcilierea” dintre URSS şi Iugoslavia avea premise certe.
Mult mai profundă şi cu consecinţe mai grave pentru Moscova a
fost însă marea schismă chino-sovietică din anii 1957-1963. Până în
1957 acţiunile Chinei n-au deranjat Moscova, întrucât Mao Zedong n-a
avut curajul să-l înfrunte direct pe Hruşciov. Prin experimentele sale
reformiste, Beijingul devine un model pentru alte partide comuniste,
îndeosebi pentru Coreea de Nord şi RD Vietnam. Dar, treptat, Mao
încearcă să influenţeze cursul politicii externe sovietice, convingându-l
 77

pe Hruşciov să ia măsuri energice împotriva Iugoslaviei „răzvrătite” din

nou. Poziţia energică a Chinei la conferinţa comunistă internaţională din
noiembrie 1957, care obligă URSS să accepte principiul egalităţii în
raporturile dintre partide, înseamnă - potrivit aprecierilor lui J. Levesque
- „sfârşitul de facto al hegemoniei Partidului şi guvernului sovietic
asupra mişcării comuniste internaţionale”.

Ţările comuniste din Asia în 1960

 78

Dar Hruşciov continuă să ignore sfaturile şi interesele Chinei,

înrăutăţind astfel relaţiile cu ea. În august 1958 un comunicat sovieto-
chinez încearcă să atenueze decepţiile lui Mao, sperând în realizarea unei
„complete identităţi de puncte de vedere” prin „discuţii generale” cu
privire la cele mai stringente chestiuni de politică mondială, în care un
loc de frunte trebuiau să-l ocupe relaţiile de prietenie, ajutorul reciproc şi
alianţa dintre URSS şi RP Chineză.
Din 1959, raporturile Moscovei cu Beijingul devin şi mai
tensionate. Acum, liderii comunişti chinezi acuzau Kremlinul pentru
anularea arbitrară a acordului încheiat la 15 octombrie 1957 cu privire la
cooperarea în domeniul nuclear, apoi de intensificarea dialogului (cu
prilejul unor vizite) între Hruşciov şi „lagărul imperialist”, precum şi
menţinerea bunelor relaţii cu India, duşmana Chinei. Până la
confruntarea ideologică decisivă, preconizată a avea loc cu prilejul
conferinţei comuniste internaţionale, convocată tot la Moscova, în
noiembrie 1960, criticile în presa din ambele tabere devin tot mai
virulente, China îndeosebi atacând cu vehemenţă tezele „revizioniştilor
contemporani” ce propovăduiesc coexistenţa paşnică. În contextul
acestor dispute, atât Hruşciov, cât şi Mao Zedong, se străduiesc să
câştige de partea lor partidele „frăţeşti”. Dar unii dintre liderii ţărilor
comuniste, îndeosebi Kim Ir Sen, refuză să adere clar la una din tabere,
păstrându-şi neutralitatea faţă de marea schismă chino-sovietică.
În vara anului 1960, Hruşciov pune în aplicare un nou mijloc de
presiune asupra Chinei comuniste, hotărând retragerea celor 1390 de
experţi sovietici detaşaţi aici în cadrul angajamentelor de ajutor tehnic şi
reducerea substanţială a livrărilor de echipamente industriale prevăzute
în acordurile anterioare, măsuri considerate de liderii chinezi drept o
trădare a solidarităţii socialiste şi o grea lovitură dată proiectelor
autohtone de dezvoltare economică. La conferinţa din 11-25 noiembrie
1960 Hruşciov a reuşit doar să-i determine pe participanţi să accepte
conceptul nou de stat de democraţie naţională (acordat unor regimuri
din lumea a treia, cum ar fi Cuba, care încearcă să doboare capitalismul
şi să devină socialiste), fiind neputincios în privinţa anihilării contestării
chineze. În final, aprobându-se principiul „unanimităţii obţinute prin
 79

intermediul consultărilor”, delegaţii prezenţi la conferinţă pun capăt

definitiv unităţii internaţionale comuniste. Pe Hruşciov l-a nemulţumit
profund şi discursul violent al liderului comunist albanez Enver Hodja,
în favoarea Chinei, motiv pentru care - în aprilie 1961 - Moscova anunţă
suspendarea ajutorului economic acordat Tiranei. Spre dezamăgirea
Kremlinului, China intervine imediat, aprobând Albaniei credite
substanţiale care să compenseze deficitul provocat de anularea
angajamentelor sovietice şi est-europene.
În cursul anilor 1961-1962 conflictul chino-sovietic este tot mai
larg comentat în coloanele presei de pe întreg mapamondul, mai ales că
unele incidente de frontieră opun direct forţele grănicereşti din cele două
state şi repun în discuţie tratatele oneroase încheiate de Rusia ţaristă cu
China în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din primăvara anului
1963 litigiul chino-sovietic este relansat făţiş de presa chineză, care
acuză tot mai vehement Kremlinul de „aventurism” în politica
internaţională şi de „capitulaţionism” - după desfiinţarea bazelor de
rachete sovietice instalate în Cuba - faţă de SUA.
În ciuda acestor divergenţe majore, Moscova mai întreprinde la
începutul anului 1963 o ultimă tentativă de conciliere politico-
ideologică. Hruşciov îi propune lui Mao Zedong organizarea unei
conferinţe în vara aceluiaşi an. Liderul chinez acceptă propunerea, iar în
vederea întâlnirii, Beijingul publică (la 14 iunie 1963) documentul
intitulat Propuneri privind linia generală a mişcării comuniste
internaţionale. Cuprinzând 25 de puncte, documentul respectiv reia
principalele abordări ale tezei chinezeşti din 1956, subliniind încă o dată
că fundamentala contradicţie dintre proletariat şi burghezie nu poate fi
înlăturată decât prin revoluţie proletară (punctul 5); recurgerea la
război este inevitabilă (punctul 14); fiecare ţară comunistă are dreptul la
independenţă doctrinară, astfel încât este inadmisibil ca „unele state să
se amestece în afacerile altor ţări frăţeşti pentru a le forţa să-şi schimbe
orientarea, în vederea impunerii propriei lor linii eronate” (punctul 20).
Prin replica hruşciovistă la cele „25 de puncte” ale lui Mao, din 14 iulie,
poziţiile celor două părţi rămân însă ireconciliabile. Deschiderea la
Moscova, la 15 iulie, a unei conferinţe tripartite (SUA, Marea Britanie şi
 80

URSS) cu privire la încetarea experienţelor nucleare, considerată de

China drept o provocare, a fost determinantă pentru întreruperea
dialogului. Astfel, data de 20 iulie 1963 marchează sciziunea definitivă
chino-sovietică, iar încercările ulterioare de reluare a convorbirilor
bilaterale sunt sortite eşecului.
De acum mişcarea comunistă devine „bicefală” (J. Fr. Soulet). În
timp ce majoritatea ţărilor comuniste est-europene rămân alături de
URSS, China îi are ca aliaţi ideologici pe albanezi, apoi Coreea de Nord,
şi după unele ezitări, face acest pas şi RD Vietnam. Doar românii rămân
neutrii. Ne-o mărturiseşte foarte clar Paul Niculescu-Mizil, care - într-o
convorbire cu Nedic Lemnaru - preciza că „Dej a stabilit o orientare
categorică; nu ne mai aliniem la nici un fel de condamnare. Din acel
moment, Partidul Comunist Român n-a mai condamnat nici un partid”.
În anii următori, şapte partide (din Indonezia, Japonia, Laos, Malaezia,
Tailanda, Vietnamul de Sud, Noua Zeelandă), aflate în opoziţie în ţările
lor, se alătură şi ele taberei chineze, iar alte 17 - după frământări interne -
au creat sciziuni şi fracţiuni prochineze. Deşi schisma chino-sovietică a
produs o oarecare confuzie în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale şi a afectat blocul statelor socialiste în relaţiile
internaţionale, ea a avut şi unele efecte pozitive, căci a reactivat
ideologic partidele şi a stimulat experienţe noi, mai ales în lumea a treia.

INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST ÎN CUBA

Extinderea comunismului pe largi arii geografice europene şi

asiatice după cel de-al doilea război mondial a avut influenţe şi asupra
vieţii politice din statele Americii Latine. Într-o primă etapă
reprezentanţii partidelor de stânga au intrat în diverse guverne de coaliţie
în Chile, Ecuador, Venzuela, Costa Rica, Columbia şi Uruguay,
contribuind la iniţierea şi aplicarea unor reforme democratice interne şi
la schimbarea politicii externe. Astfel, spre exemplu, în primul guvern de
front popular din Chile, format în 1946 de Gonzalo Videla, au intrat trei
miniştri comunişti; guvernul Gran San Martin din Cuba a colaborat în
1946 cu partidul socialist popular (de inspiraţie marxist-leninistă), al
 81

cărui preşedinte, Juan Marinelo, a devenit vicepreşedinte al Senatului; în

1947 comuniştii venezueleni au obţinut patru portofolii ministeriale în
guvernul preşedintelui Romulo Gallegos; la alegerile din 1946,
comuniştii din Uruguay şi-au asigurat şase mandate în Camera
deputaţilor. Prefacerile economice şi politice înfăptuite de aceste guverne
de coaliţie, deşi au avut un caracter precar şi limitat, au stârnit totuşi
reacţiunea internă şi internaţională, îndeosebi ostilitatea cercurilor
conducătoare din SUA, care - unindu-şi eforturile - au declanşat o serie
de acţiuni în vederea răsturnării guvernelor respective. În multe cazuri
juntele militare şi civile instalate la putere au instituit regimuri militare
autoritare, decretând starea de asediu şi dezlănţuind represalii împotriva
forţelor democratice, interzicându-se totodată activitatea legală a
partidelor comuniste, a sindicatelor muncitoreşti.
O situaţie mai explozivă se naşte în Cuba, când la 10 martie 1952
preşedintele Carlos Prio Socarrás e răsturnat, iar puterea o preia
generalul Fulgencio Batista y Zaldivar (fost preşedinte în anii 1940-
1944), care instituie un regim dictatorial. Curând, împotriva acestuia se
înfiripează rezistenţa opoziţiei democratice şi se amplifică mişcările
studenţeşti, care culminează cu asaltul cazărmii Moncada din Santiago
de Cuba de către 165 tineri conduşi de Fidel Castro-Ruz, eşuat însă.
Guvernul ia măsuri de intimidare a opozanţilor de tot felul, iar la 10
noiembrie 1953 sunt interzise activităţile comuniste. În ciuda terorii,
forţele democratice se regrupează şi fondează noi organizaţii
revoluţionare. Între acestea, un rol important îl va avea „Mişcarea de la
26 iulie”, constituită la 19 martie 1956 şi numită astfel în amintirea
asaltului asupra cazărmii Moncada. Se vor organiza şi detaşamente de
insurgenţi care vor declanşa, la 30 noiembrie 1956, răscoale împotriva
dictaturii la Santiago de Cuba, Holguin şi Havana. La 2 decembrie, un
alt detaşament de insurgenţi (compus din 82 de oameni), condus de Fidel
Castro-Ruz, debarcă de pe goeleta „Granma” pe ţărmul de est (provincia
Oriente) şi începe lupta de partizani în munţii Sierra Maestra.
În primăvara anului următor se răzvrătesc studenţii de la
universitatea din Havana, care, la 13 martie, întreprind un atac nereuşit
asupra palatului prezidenţial. În aceeaşi zi se întemeiază organizaţia
 82

studenţească revoluţionară Directoratul revoluţionar „13 martie”

pentru a strânge sub acelaşi steag de luptă întreg tineretul universitar.
Întrucât nemulţumirile sociale se amplifică, la fel şi măsurile
represive ale autorităţilor împotriva opozanţilor de tot felul, Fidel Castro
adună în jurul său tot mai mulţi guerrilleros, gata să lupte până la
sacrificiul suprem pentru răsturnarea regimului dictatorial al generalului
Fulgencio Batista. În atari împrejurări, anul 1958 va fi decisiv pentru
insurgenţii lui Castro. Astfel, în martie se deschide un al doilea front de
luptă în provincia Oriente, detaşamentele de guerrilleros obţinând mai
multe succese răsunătoare împotriva trupelor guvernamentale, în urma
cărora Batista se vede silit să facă unele concesii forţelor democratice,
anunţând chiar - pe data de 3 noiembrie - alegeri prezidenţiale. Ca
răspuns la această provocare, în octombrie se creează Frontul
Muncitoresc Naţional Unit (FONU) cu participarea „Mişcării de la 26
iulie”, a Partidului Socialist Popular şi a altor grupări politice. La
îndemnul Frontului, 75% din populaţie boicotează alegerile, iar patru
zile mai târziu începe ofensiva finală a forţelor revoluţionare. Încolţit din
toate părţile, Batista fuge la 1 ianuarie 1959 din ţară, iar a doua zi
insurgenţii conduşi de Fidel Castro intră victorioşi în Havana, iar Dr.
Manuel Urrutia Lleo este desemnat preşedinte provizoriu.
Din acest moment, în Cuba se inaugurează un şir întreg de
prefaceri social-economice şi politice. Mai întâi, la 7 februarie este
adoptată legea fundamentală a Republicii Cuba, pe baza Constituţiei din
1940. Apoi, la 16 februarie, Fidel Castro-Ruz formează guvernul, care
decretează la 17 mai legea privind reforma agrară, o năzuinţă mai veche
a ţărănimii. La 17 iulie Dr. Osvaldo Dorticós-Torrado devine preşedinte
provizoriu al Cubei. În toamnă este adoptată legea privind proprietatea
naţiunii asupra bogăţiilor subsolului şi interzicerea acordării de
concesiuni străinilor. Definind încă de pe atunci sarcinile revoluţiei
cubaneze, Blas Roca scria că „aceste sarcini istorice sunt
antiimperialiste, de eliberare naţională, antifeudale, progresiste, populare
şi democratice”.
Întrucât economia Cubei fusese puternic înfeudată capitalului şi
monopolurilor din SUA, guvernul castrist naţionalizează mai întâi (la 1
 83

iulie) întreprinderile petroliere americane, fapt care determină reacţia

imediată a Statelor Unite, care prin administraţia Eisenhower suspendă
importul de zahăr. Moscova, însă, care din mai 1960 stabilise relaţii
diplomatice cu Havana, iar în iunie încheiase un acord cu Castro,
intervine direct în conflict, Hruşciov proferând chiar ameninţări: „În caz
de necesitate - preciza el - artileriştii sovietici pot sprijini poporul
cubanez cu rachetele lor, dacă forţele agresive ale Pentagonului
îndrăznesc să declanşeze o intervenţie împotriva Cubei”. Încurajat de
poziţia fermă a Kremlinului, Castro naţionalizează - în perioada august-
octombrie - toate întreprinderile plantaţiilor de trestie de zahăr,
întreprinderile de transporturi, companiile de asigurare ş.a. aparţinând
monopolurilor din SUA, şi - totodată - proprietăţile marii burghezii
autohtone.
Evident, în aceste împrejurări presiunea economică şi
diplomatică exercitată de americani se amplifică, dar şi Hruşciov şi Mao
Zedong au intervenit în sprijinul noului conducător cubanez, încă
necomunist, acordând ajutor economic regimului lui Castro. La 3
ianuarie 1961 SUA au rupt legăturile diplomatice cu Cuba şi au sprijinit
material încercarea de debarcare a unor emigranţi cubanezi la Playa
Girón (17-20 aprilie). Însă, „acţiunea din Golful Porcilor” s-a soldat cu
un dezastru pentru cei 1500 de exilaţi cubanezi, care urmau să-l
răstoarne pe Castro; 300 au fost ucişi, iar 1179 au fost capturaţi. La acea
dată armata cubaneză era deja dotată cu puşti automate uşoare
cehoslovace şi cu blindate sovietice. Preşedintele american, umilit, s-a
văzut silit să negocieze cu Castro eliberarea acestora. După aceste
evenimente, care au avut un larg ecou mai ales în ţările din emisfera
vestică, „Cuba revoluţionară - conform reflecţiei lui Mercado,
conducătorul mişcării democratice de tineret din Bolivia - este steaua
călăuzitoare a Americii Latine. Cuba a inaugurat mişcarea de eliberare şi
după ea vor urma, în mod inevitabil, celelalte popoare ale Americii
Latine care doresc, ca şi Cuba, să creeze o societate nouă în care
majoritatea să nu mai îndure foame, iar un mic grup să trăiască în lux”.
Luând ca model noile stări social-politice din ţările comuniste,
regimul castrist naţionalizează la 6 iunie 1961 toate instituţiile de
 84

învăţământ, instituind gratuitatea învăţământului şi separarea şcolii de

biserică. Apoi, în lunile iulie-august - prin contopirea „Mişcării de la 26
iulie”, a Directoratului Revoluţionar „13 martie” şi a Partidului Socialist
Popular - se creează un partid unic, numit Organizaţiile Revoluţionare
Integrate (ORI). De altfel, în decembrie 1961, această stare de lucruri era
recunoscută chiar de Fidel Castro, care scria că „orice revoluţie
adevărată trebuie să se îndrepte inevitabil spre marxism”.
Între timp, la 30 noiembrie, preşedintele Kennedy a autorizat
operaţiunea Mongoose pentru „a ajuta Cuba să răstoarne regimul
comunist” (Martin McCauley). Mai întâi SUA a încercat să o sufoce
economic, începând de la 4 februarie 1962 embargoul total asupra
Cubei. Zece zile mai târziu, Consiliul Organizaţiei Statelor Americane
(OSA), influenţată de administraţia americană, exclude Cuba din
organizaţie.
Întrucât SUA aveau informaţii certe că sovieticii construiau
amplasamente pentru rachete cu focoase nucleare în Cuba, l-au avertizat
pe Hruşciov la 22 octombrie că un atac din Cuba va fi considerat de
americani un atac din partea URSS. S-a încercat blocarea coastelor
Cubei (între 22 octombrie - 21 noiembrie) de către forţele navale ale
SUA pentru a împiedica expedierea rachetelor, dar acestea erau deja
instalate. La acea dată staţionau în Cuba trupe sovietice (cu un efectiv
total de 42.000 de soldaţi şi ofiţeri) care dispuneau de arme nucleare
tactice. Pentru a putea deveni operaţionale, sovieticii au urgentat
construirea amplasamentelor pentru rachete. Dar şi americanii vor
reacţiona prompt, elaborând planuri concrete pentru un atac aerian la 29-
30 octombrie. „Criza din Marea Caraibilor” părea să îndrepte omenirea
spre un nou război mondial. Însă după negocieri între Casa Albă şi
Kremlin, Hruşciov îl anunţă pe Kennedy la 28 octombrie că ordonase
dezafectarea rachetelor sovietice şi expedierea lor în URSS. Şocul
acestei crize a salvat Cuba de invazie, schimbând totodată şi natura
relaţiilor sovieto-americane. Din acest moment, disputele dintre cele
două mari puteri nucleare urmau să fie transferate către alte zone alte
globului, în Vietnam, Etiopia, Somalia, Angola, Mozambic, Afganistan
şi altele.
 85

Pe plan politic, noul regim - comunist - din Cuba se consolidează

odată cu constituirea în aprilie 1963 a Partidului Unit al Revoluţiei
Socialiste (PURS), Fidel Castro-Ruz fiind ales prim-secretar al
conducerii naţionale. În toamna aceluiaşi an (3 octombrie), guvernul
naţionalizează, cu compensaţii plătibile în 10 ani, proprietăţile mai mari
de 67 ha. Doi ani mai târziu, la 2 octombrie 1965 Partidul Unit al
Revoluţiei Socialiste îşi schimbă denumirea în Partidul Comunist din
Cuba.

REVIGORAREA COMUNISMULUI (1964-1979).

NOILE REFORME ECONOMICE. COMUNISMELE UTOPICE

Aşadar, pentru Hruşciov anul 1963 a fost anul unor mari eşecuri
politice. Ele s-au revărsat din plin şi în timpul Conferinţei la nivel înalt
al statelor din CAER, din iulie 1963, când liderul comunist român
Gheorghe Gheorghiu-Dej opune un veto formal proiectului sovietic de
planificare supranaţională. Prin atitudinea sa, Dej îl obligă pe Hruşciov
„să bată în retragere şi dă într-un fel semnalul începutului dezagregării
sovietice în Europa de Est” (Serge Berstein, Pierre Milza). Din acest
moment, comuniştii români „colindă ţările occidentale pentru a întinde
punţi de sprijin politicii româneşti de independenţă naţională” (Paul
Niculescu-Mizil). Se lărgesc relaţiile diplomatice ale României cu
numeroase ţări şi se semnează acorduri economice cu mai multe state
capitaliste. În primăvara anului următor, la Plenara lărgită a CC al PMR
din 15-22 aprilie 1964 se adoptă Declaraţia cu privire la poziţia PMR
în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale,
care a fost cel mai important document al independenţei României
comuniste. „Dată fiind diversitatea condiţiilor de construcţie socialistă, -
se precizează în „Declaraţia din aprilie” - nu există şi nu pot exista tipare
sau reţete unice, nimeni nu poate hotărî ce este just şi ce nu pentru alte
ţări sau partide. Elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor şi
metodelor construcţiei socialiste constituie un atribut al fiecărui partid
marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist”. În contextul
politic internaţional de atunci, după cum sublinia recent Silviu Brucan,
 86

„Declaraţia Plenarei din aprilie 1964 echivala cu o adevărată revoluţie în

lagărul socialist mondial, iar ecoul ei în toată lumea a fost extraordinar”.
Ba mai mult, „încrezător în forţele sale, Gheorghiu-Dej trimitea la Pekin
o delegaţie condusă de Bodnăraş, asistat de Ceauşescu, având sarcina de
a media între mai marii lumii comuniste” (Silviu Brucan).
În octombrie 1964, fiind tot mai izolat şi lipsit de susţinători
politici, Hruşciov îşi pregătise terenul propriei eliminări, funcţia sa fiind
preluată de Leonid Brejnev şi Alexei Kosâghin. Pe atunci însă, datorită
efectelor pozitive ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice, întreaga societate
umană a înregistrat profunde schimbări cantitative şi calitative. În ţările
dezvoltate a crescut rapid ponderea oamenilor instruiţi, culţi; pătura de
mijloc (care dobândea averi mai mari sau mai mici) a devenit grupul cel
mai numeros în rândul populaţiei. Schimbările sociale nu au favorizat
mişcarea comunistă, puternic afectată de reprimarea revoltelor din
Polonia şi Ungaria din 1956 şi de schismele Uniunii Sovietice cu
Iugoslavia şi China. În atari împrejurări, în Occident, unde numeroşi
intelectuali au crezut sincer în idealul comunist, au văzut cum în practică
au fost înfăptuite regimuri inumane, despotice, motiv pentru care s-au
detaşat de liderii de la Moscova şi au început să experimenteze iluzia
eurocomunismului.
În deceniul al şaptelea un rol important în schimbarea
raporturilor internaţionale l-a avut afirmarea independenţei ţărilor foste
colonii. Acestea, în majoritatea lor, nu s-au alăturat nici Occidentului,
nici taberei sovietice, ci au încercat să promoveze o politică
independentă. În 1965, aceste state reprezentau 70% din ţările membre
ale ONU. Au acceptat ajutorul material şi moral al Uniunii Sovietice, dar
cele mai multe au păstrat rezerve semnificative faţă de ideologia
comunistă. Ca un factor de stabilitate mondială trebuie menţionată
mişcarea de nealiniere, constituită în 1961 sub conducerea Egiptului,
Indiei şi Iugoslaviei, cuprinzând 24 de state din trei continente. Cu
organizarea ţărilor lumii a treia s-au amplificat însă contradicţiile dintre
Nordul dezvoltat şi Sudul înapoiat.
Dacă cea mai mare parte a strategiilor comuniste elaborate de
statele comuniste îndată după moartea lui Stalin s-au inspirat încă
 87

exclusiv din marxism, în deceniile şapte şi opt se acordă o atenţie

deosebită funcţionării liberalismului, cu scopul de a găsi o sursă de
inspiraţie şi cele mai bune soluţii economice. Deşi minoritari,
economiştii reformatori din ţările comuniste îşi sporesc totuşi influenţa
în rândul unui grup social în continuă creştere numerică; este vorba de
grupul specialiştilor în ştiinţă şi tehnică. Mentorul acestora a fost Evsei
Libermann, profesor de economie la Universitatea din Harkov, care -
într-un articol publicat în Pravda încă la 9 septembrie 1962 - propunea
dezvoltarea pieţei socialiste şi transformarea profitului în principalul
indicator al activităţii întreprinderilor. Succesorii lui Hruşciov, în special
Kosâghin, apelând şi la alţi economişti de renume, ca Malâşev şi
Korobov, adepţi convinşi ai reformelor, pun în practică tezele lui
Libermann. Sunt desfiinţate sovnarkhoz-urile şi restabilite ministerele
centralizate, iar noua echipă de la conducerea Uniunii Sovietice acordă
întreprinderilor mai multă autonomie şi reintroduce (prin decretul din 4
octombrie 1965) noţiunea de profit. Din nefericire, la sfârşitul anilor ’60
reforma economică din URSS „a fost înghiţită cu totul de oceanul unei
birocraţii în plină expansiune” (J. Fr. Soulet).
Spre surprinderea Moscovei, primii care au îmbrăţişat tezele
libermanniene au fost comuniştii est-germani. Astfel, încă din iulie 1963
Walter Ulbricht anunţă un Nou sistem economic în RDG, al cărui scop
era îmbinarea planificării centralizate cu o „largă punere în practică a
stimulentelor materiale sub forma unui sistem complet şi coerent de
pârghii economice”. Ca o particularitate, reforma economică din RDG
păstrează controlul central al investiţiilor, dar sporeşte rolul profitului ca
indicator şi stimulent; apoi creează (în 1967) bănci speciale şi întemeiază
asociaţii de întreprinderi care beneficiază de o autonomie limitată.
În Ungaria strategia reformistă debutează cu o serie de măsuri
care relansează agricultura şi sporesc încrederea populaţiei în politica
economică a partidului de guvernământ. Astfel, cooperativelor agricole li
se acordă o largă autonomie de gestiune, sunt acordate facilităţi în
cultivarea loturilor individuale şi la creşterea animalelor în gospodăriile
ţărăneşti. Drept urmare, penuria alimentară dispare, iar agricultura,
zootehnia, pomicultura şi viticultura devin mari exportatoare. În mai
 88

1966 s-a elaborat proiectul general de reformă a economiei, şi a fost pus

în aplicare de la 1 ianuarie 1968 cu multă discreţie sub numele de Noul
mecanism economic (NME), pentru a nu „deranja” noua echipă de la
Kremlin. Iniţiatorii acestui proiect reformator au fost Fehér Lajos, Fock
Jenő şi Nyers Rezső. Potrivit noului mecanism economic, întreprinderile
au primit o mai mare autonomie; ele puteau de acum să decidă singure în
problemele producţiei, aprovizionării şi valorificării. Cel mai de seamă
efect al reformei economice a fost acela că a făcut posibilă dezvoltarea
unei economii paralele, adică şi a economiei private şi mişcarea forţei de
muncă.
În Iugoslavia, reforma economică lansată în 1950 în privinţa
autogestiunii întreprinderilor - cu efecte pozitive timp de un deceniu - se
blochează după 1962, când rambursarea datoriilor externe se transformă
într-o povară pentru economia naţională. În sânul conducerii de partid şi
de stat de la Belgrad apar două aripi ce se înfruntă deschis: aripa
conservatoare (care îl are ca lider pe sârbul Alexander Ranković,
secretar al CC al Uniunii Comuniştilor cu probleme organizatorice şi de
personal), favorabilă legăturilor strânse cu URSS şi reticentă la reforme,
şi aripa liberală (reprezentată de Edvard Kardelj, fost ministru de
externe şi preşedinte al parlamentului), susţinută de elitele slovenă şi
croată, favorabilă liberalizării vieţii economice şi politice. Decizia în
această dispută i-a aparţinut lui Tito, care - după multe şovăieli - se
pronunţă deschis şi ferm pentru calea liberală, adoptând la 24 iulie 1965
o reformă radicală, care - acceptând legile pieţei - depăşeşte
experimentele de până atunci încercate simultan în RDG şi URSS, iar
mai târziu în Ungaria şi Cehoslovacia. Drept urmare, preţurile sunt aduse
treptat la nivelul preţurilor de pe piaţa mondială, sistemul bancar este
transformat, fiscalitatea întreprinderilor este relansată, iar controlul
arbitrar al importurilor este substituit de un tarif vamal raţional. Prin
aceste măsuri, reforma iugoslavă şi-a propus să instaureze un sistem
economic şi social radical diferit de modelul centralizat stalinist, un
sistem în care întreprinderile, cu toţi angajaţii lor, sunt în mare parte
stăpâni pe munca şi destinul lor. În atari împrejurări, reforma trebuia să
deschidă larg frontierele spre ţările capitaliste dezvoltate, atât mărfurilor,
 89

cât şi oamenilor. Dar măsurile reformiste au avut şi efecte negative. În

planul vieţii social-economice s-a înregistrat curând o creştere a
şomajului, accentuarea diferenţelor de dezvoltare dintre republicile şi
regiunile autonome componente ale Iugoslaviei, creşterea corupţiei,
adâncirea diferenţelor dintre nivelurile de trai, creşterea preţurilor,
inflaţia etc. Pe plan politic, pentru a favoriza reforma, Tito îl înlătură din
conducerea partidului pe conservatorul Alexander Ranković şi
declanşează o vastă epurare în rândul activului de comandă al securităţii
şi a demnitarilor din întreaga administraţie. Se reduce numărul de
activişti în aparatul de partid, iar alegerile delegaţilor la congres sunt mai
democratice. Este reorganizată conducerea partidului prin crearea unui
Prezidiu şi a unui Comitet Executiv. La Plenara din 4 octombrie 1966
Tito este reales preşedinte al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia, iar
Mialko Todorović, secretar al Comitetului Executiv al UCI. Pe plan
administrativ naţional, noul sistem limitează posibilităţile de intervenţie
ale guvernului federal, astfel încât „cele şase republici evoluează, treptat,
spre un statut destul de apropiat de cel al unei confederaţii” (A. Shub).
La 17 mai 1967 Vecea Federală îl realege pe Tito şi ca preşedinte al RSF
Iugoslavia.
Experienţa iugoslavă a fost urmărită cu viu interes mai ales de
reformatorii cehi şi slovaci. Aceştia erau profund nemulţumiţi de politica
autoritară a lui Novotný, care abia în 1963 se decide la câteva reabilitări
şi la înlăturarea din partid a unui număr de conducători stalinişti cu un
trecut încărcat. Astfel, unul dintre aceştia, Karel Bacilek, prim-secretar al
PC slovac, este înlocuit cu Alexander Dubček, un activist tânăr, adept al
concepţiilor reformiste. În anii următori, se încheagă echipe de activişti
şi specialişti reformişti (economişti, jurişti, politologi etc.), printre care
Ota Šik, directorul Institutului de ştiinţe economice din Praga, Zdenek
Mlynar, Radovan Richta, Karel Kuba ş.a. Aceşti valoroşi intelectuali se
aflau în contact direct cu organele de conducere ale partidului, fiind
cooptaţi în diverse comisii de lucru. În numeroase consfătuiri politice, ba
chiar şi la congresul scriitorilor din iunie 1967, sunt repuse în discuţie nu
numai practicile social-politice, ci şi însăşi natura regimului de tip
sovietic. Nu întâmplător, deci, în cadrul partidului comunist se
 90

consolidează o puternică fracţiune reformistă ce-i uneşte împotriva lui

Novotný deopotrivă pe liberalii cehi şi naţionaliştii slovaci, care - la
Plenara CC din 4-5 ianuarie 1968 - îl obligă să-şi dea demisia din fruntea
partidului, iar la 28 martie şi din funcţia de preşedinte al Republicii. În
locul lui Novotný Comitetul Central l-a ales, la 5 ianuarie, ca lider al
partidului pe Alexander Dubček, care înlătură imediat din prezidiu
majoritatea membrilor din echipa conservatoare, pentru a-i înlocui cu
activişti reformişti, printre care Cernik şi Kolder. Liderul de la Kremlin a
fost de acord cu această schimbare, dar stă în expectativă în privinţa
acceptării spiritului democratic al strategiei reformiste.
La 5 aprilie 1968 echipa reformatoare condusă de Dubček adoptă
propriul program de acţiune a Partidului Comunist din Cehoslovacia,
care - chiar dacă nu repune în discuţie principiile marxist-leniniste -
prevede instaurarea unui sistem politic federal (cu egalitate în drepturi a
naţiunilor cehă şi slovacă), acceptarea pluralismului, transformarea
parlamentelor în adevărate adunări legislative, separarea clară a puterilor
între Stat şi Partid, revizuirea legii electorale pentru a se permite o
alegere reală între mai mulţi candidaţi şi mai multe liste, acordarea unei
largi autonomii întreprinderilor, băncilor şi consumatorilor, desfiinţarea
cenzurii în mass-media, libertatea de întrunire etc. Pe-atunci, însă,
potrivit reflecţiilor lui Martin McCauley, Dubček „nu realiza că aderarea
sa la o mai amplă democraţie în Cehoslovacia era percepută ca o
ameninţare la doctrina socialistă a Moscovei”. Drept urmare, anticipând
doctrina suveranităţii limitate, Brejnev îi desemnează pe liderii unor
„ţări frăţeşti” (Jivkov, Ulbricht, Gomulka şi Kádár) să desprindă
„mersul” politicii reformatoare a lui Dubček, care în curând vor fi
„obsedaţi de teama ca transformările în curs în Cehoslovacia să nu
repună în discuţie structurile blocului sovietic est-european şi modelul
regimului în vigoare în acest ansamblu”. Într-adevăr, „Primăvara de la
Praga” devine contagioasă, iar în Polonia, spre exemplu, au loc în luna
mai o serie de manifestaţii ale studenţilor şi profesorilor, reprimate cu
brutalitate de regimul lui Gomulka. În Uniunea Sovietică, reacţia este tot
atât de puternică, îndeosebi după publicarea în Literarni Listi de la
Praga (la 27 iunie) a apelului către populaţia cehoslovacă (cele „2000 de
 91

cuvinte”) prin care aceasta era solicitată să lupte împotriva forţelor

conservatoare ale societăţii, care - abuzând de putere - au nimicit
patrimoniul colectiv.
La 3 iulie 1968 reacţionează direct şi liderul de la Kremlin, care -
prin declaraţiile sale - ne oferă o primă formulare a ceea ce se va numi
mai apoi doctrina Brejnev sau doctrina suveranităţii limitate. Iată ce
afirma el cu acest prilej: „noi nu putem să rămânem indiferenţi faţă de
soarta construirii socialismului în celelalte ţări”. Încercând să-l readucă
pe „calea cea bună”, Brejnev îl invită pe Dubček, la mijlocul lunii iulie,
la o reuniune a Tratatului de la Varşovia, dar acesta refuză, aprobat fiind
de Comitetul Central şi susţinut de populaţia ţării, care îşi exprima astfel
adeziunea faţă de noua politică a partidului. Liderii sovieticii au
considerat refuzul lui Dubček ca un atac împotriva socialismului şi au
decis intervenţia militară în Cehoslovacia, susţinută de îndată de
conducătorii din RDG, Polonia, Bulgaria şi Ungaria. Drept urmare, la 21
august 1968 are loc invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, cărora li
s-au alăturat contigente militare ale celorlalte patru „ţări frăţeşti”.
România, membră şi ea a Tratatului de la Varşovia, nu numai că a refuzat
să participe la această operaţiune, dar a blamat invazia prin cuvântarea
virulentă rostită a doua zi de noul lider comunist de la Bucureşti, Nicolae
Ceauşescu, în Piaţa Palatului Republicii. „Noi am apărat, atunci, - afirma
Paul Niculescu-Mizil, analizând retrospectiv evenimentele - nu numai
interesele naţionale ale României, noi am apărat atunci interesele
poporului cehoslovac, dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî liber soarta,
fără amestec din afară! Am apărat normele dreptului internaţional!”. Iată
şi reflecţiile de mai târziu ale lui Dubček asupra aceloraşi evenimente:
„Noi gândeam că socialismul - cel puţin în ţara noastră - nu putea exista
fără democraţie, în vreme ce sovieticii voiau să restabilim modelul lor de
dictatură a partidului unic”. A prevalat însă doctrina Brejnev care stipula
clar că „Dacă forţele interne sau externe duşmănoase socialismului ar
încerca să convertească dezvoltarea vreunei ţări socialiste în restaurarea
regimului capitalist, dacă în ţara respectivă ar fi periclitat socialismul,
aceasta ar reprezenta un pericol pentru securitatea comunităţii ţărilor
 92

socialiste, astfel problema aceasta nu este numai a ţării date, ci este o

problemă generală, de care trebuie să-i pese fiecărei ţări socialiste”.
În aceste împrejurări dramatice pentru ţară, cu blindatele
sovietice patrulând pe străzile Pragăi, la 22 august se întruneşte într-o
uzină - sub protecţia miliţiei muncitoreşti - congresul partidului
comunist, în cadrul căruia conducerea se pronunţă pentru rezistenţă
legală. Pe de altă parte, generalul Svoboda, preşedintele republicii, îi
propune lui Brejnev un dialog la Moscova cu conducerea cehoslovacă.
Acceptându-i propunerea, Svoboda pleacă la Kremlin însoţit de Dubček
şi de Josef Smrkovsky (principalul responsabil din grupul
reformatorilor). Aici, prin acordul semnat la 26 august între cele două
conduceri de partid şi de stat, se va ajunge la un compromis. Sovieticii
acceptă menţinerea la putere a echipei Dubček, în schimb aceasta se
obligă să limiteze considerabil procesul de liberalizare, restabilind
cenzura. Calmând spiritele din viaţa internaţională, Brejnev continuă
apoi ofensiva nimicitoare împotriva comuniştilor reformatori din
Cehoslovacia, obţinând în aprilie 1969 înlăturarea echipei lui Dubček.
Succesorul acestuia, Gustav Husak, urmând ad-literam sfatul lui Brejnev,
întreprinde o epurare de mare amploare în partid, sprijinindu-se pe
„novotnişti”. Valuri de epurări cuprinde şi intelectualitatea, astfel încât la
sfârşitul acelui an elementele contestatare sunt complet eliminate, iar
„ordinea brejenviană domenşte singură peste societatea cehoslovacă”
(Serge Bernstein, Pierre Milza).
În Polonia, un prim avertisment dat regimului lui Gomulka l-au
constituit tulburările grave care izbucnesc în universităţi în primăvara
anului 1968, reprimate violent de autorităţi. Atunci contestatarii au
obţinut doar sprijinul intelectualilor, nu şi pe cel al muncitorilor. Însă în
decembrie 1970, la Gdansk şi în alte porturi de la Marea Baltică se
declanşează o puternică mişcare grevistă, urmată curând de revolte
violente ale muncitorimii, nemulţumite de hotărârea guvernului de a
mări deopotrivă normele de lucru şi preţurile la alimente, blocând
totodată creşterea salariilor. Gomulka refuză însă orice dialog cu
muncitorii revoltaţi şi angajează armata într-o represiune
antimuncitorească de amploare; la 17 decembrie vor fi aproape 300 de
 93

morţi la Gdynia şi 150 la Szczecin. Atitudinea sa faţă de aceste

evenimente a stârnit oprobiul întregului aparat de partid, şi abandonat
apoi şi de liderii de la Kremlin, Gomulka este nevoit să renunţe la
funcţia sa în favoarea rivalului său din Biroul Politic, Gierek, care „este
însărcinat de Brejnev cu misiunea de a salva «comunismul» în Polonia şi
care, pentru a duce la bun sfârşit această însărcinare, va primi un
important ajutor economic din partea URSS” (Serge Bernstein, Pierre
Milza).
În celelalte ţări socialiste, în special în România, Albania, Cuba,
Coreea de Nord şi Vietnamul de Nord, liderii partidelor comuniste se
opun reformelor economice de inspiraţie liberală, accentuând orientarea
regimului lor spre ceea ce s-a numit de către politologii occidentali
naţional-comunismul. La aceştia se observă din aceşti ani o tendinţă
comună de a propovădui ideologic un comunism „pur şi dur”, iniţiind şi
dezvoltând „comportamente populare naţionaliste” (J. Fr. Soulet). Printre
comunismele vremii, aceste sisteme sau experienţe ideologice ocupă un
rol intermediar, între strategiile reformiste de inspiraţie liberală (cum a
fost cazul Cehoslovaciei) şi comunismele utopice, la care sunt apreciate
radicalismul ideologic şi puterea de mobilizare. Cel mai tipic exemplu
în acest sens îl reprezintă România, care la începutul deceniului al
şaptelea a fost supusă presiunii unei iniţiative hruşcioviste, prin proiectul
de planificare supranaţională al CAER-ului, care afecta independenţa
economică a ţării, pe care îl refuză în iunie 1962. Doi ani mai târziu, din
aceleaşi motive, comuniştii români se opun proiectului lui E. B. Valev de
constituire a unui ansamblu economic interstatal la Dunărea de Jos,
cuprinzând ţinuturi sovietice, româneşti şi bulgare. Iată cum erau
apreciate la vremea lor de către comuniştii români aceste proiecte: „Se
preconizau forme şi măsuri de organizare în care economia românească
era scoasă de sub autoritatea, de sub conducerea naţională a Guvernului,
a Parlamentului României şi urma să fie decisă de organisme
supranaţionale. Se preconizau complexe interstatale proprietate comună.
Noi n-am putut fi de acord cu asemenea lucruri (Paul Niculescu-Mizil).
În Occident, spre sfârşitul anilor ’60, componenta comunistă a
acestor regimuri a fost plasată adeseori pe locul doi, în avantajul
 94

componentei naţionaliste, îndeosebi după reacţia României faţă de

invazia sovietică în Cehoslovacia. De subliniat faptul că n-a existat nici
un fel de originalitate în organizarea acestor regimuri, care au făcut
dovada unei remarcabile ortodoxii ideologice. Toate aveau în fruntea lor,
ca „forţă conducătoare”, un partid comunist, marxist-leninist, care îşi
desfăşura activitatea după principiile centralismului democratic şi se
sprijinea pe mari organizaţii sociale şi profesionale la scară naţională. În
viaţa social-economică au optat pentru o socializare radicală şi o
planificare supercentralizată. Plănuind să creeze un om nou şi de a
reveni la „puritatea marxism-leninismului”, aceste regimuri se apropie
mai degrabă de comunismele utopice, în special de maoism, căci sunt
atrase de practicile chinezeşti. Astfel, de pildă, încă din noiembrie 1966,
partidul comunist din Albania dezbate (în cadrul celui de-al V-lea
congres) proiectul unei revoluţii culturale, care demarează după
discursul lui E. Hodja din 7 februarie 1967. Fără egal, prin efectele sale,
revoluţia culturală a lovit în scurt timp întreaga elită culturală şi
spirituală a Albaniei. Pentru a se lichida religia, până la sfârşitul anului
1967 un număr de 2169 de biserici, moschei şi mănăstiri au fost închise.
Reîntors în ţară, după o vizită oficială în China, liderul comunist român
Nicolae Ceauşescu lansează la 6 iulie 1971 un program de inspiraţie
maoistă, cu scopul de a întări „conducerea şi controlul Partidului în
privinţa orientării activităţii politico-educative, în vederea unei largi
promovări în rândul maselor a ideologiei Partidului nostru, a politicii
sale marxist-leniniste, a creşterii spiritului combativ împotriva
influenţelor exercitate de ideologia burgheză şi mentalităţile retrograde,
străine, principiilor eticii comuniste şi spiritului de partid”.
Aceste regimuri au însă şi realizări remarcabile în domeniul
educaţiei şi sănătăţii. În Cuba, spre exemplu, numărul şcolilor creşte de
la 7682 în 1958 la 43097 în 1969, în timp ce populaţia şcolarizată se
triplează. În Coreea de Nord învăţământul primar devine obligatoriu în
 95

Ţările comuniste din Europa în 1970

 96

1956, primul ciclu de învăţământ secundar în 1958, învăţământul tehnic

în 1972. În România, din 1967 învăţământul general (care era gratuit şi
obligatoriu) se extinde pe o durată de 10 ani.
Dar ceea ce a fost mai şocant în aceste regimuri a fost
extraordinarul cult al personalităţii. Propaganda oficială îşi identifica
conducătorii cu Partidul, fiind prezentaţi ca nişte eroi, chiar semizei,
personalităţi marcante ale lumii contemporane. Presa comunistă din
aceste ţări se întrecea în calificative şi metafore pentru a-i desemna:
„erou între eroi”, „marele erou naţional”, „geniul Carpaţilor” (pentru
Nicolae Ceauşescu); „steaua umanităţii”, „geniul creaţiei”, „erou
invincibil” (pentru Kim Ir Sen); „ultimul supravieţuitor al marilor
conducători populari”, „mare figură a istoriei”, „nemuritor” (pentru E.
Hodja); „lider maximo” (pentru Fidel Castro). Operele lor scrise (150 de
volume pentru Hodja, 40 de volume pentru Kim Ir Sen, peste 20 pentru
Nicolae Ceauşescu) inundă librăriile şi bibliotecile şi fac obiectul multor
traduceri. Busturile şi statuile lor, cu excepţia lui Ceauşescu, sunt
amplasate în numerose locuri publice. Pe de altă parte, propaganda
oficială a acestor regimuri naţional-comuniste a avut grijă să procedeze
la o reconstrucţie a trecutului pentru a întreţine în mod util patriotismul
momentului. Drept urmare, în istoriografia oficială a ţărilor respective
instaurarea regimurilor comuniste „devine o epopee extraordinară, în
continuarea marilor lupte patriotice ale trecutului” (J. Fr. Soulet). Ne-o
mărturiseşte grăitor liderul comunist român, Nicolae Ceauşescu, care
sublinia că: „Mişcarea revoluţionară românească şi partidul nostru s-au
născut o dată cu apariţia clasei muncitoare şi pătrunderea ideilor
socialismului ştiinţific în ţara noastră, dar rădăcinile sale, ca ale unui
stejar secular, sunt ancorate adânc în pământul strămoşesc, în istoria de
peste 2500 de ani a dacilor”.
Pe de altă parte, în regimurile naţional-comuniste nepotismul a
devenit un fenomen general. În Albania, de pildă, Nedjmije Hodja, soţia
liderului comunist, participă la şedinţele Biroului Politic şi îşi dă avizul
în special la alegerea cadrelor. În România, Elena Ceauşescu
înregistrează o ascensiune politică extraordinară, devenind prim
viceprim-ministru al guvernului şi preşedintele Consiliului Naţional al
 97

Ştiinţei şi Învăţământului; doi fraţi ai lui Nicolae Ceauşescu sunt

generali cu importante funcţii; un cumnat al liderului comunist,
Bărbulescu, este promovat din funcţia de preşedinte al CAP Scorniceşti
în cea de secretar al CC al PCR cu probleme agrare etc. În Cuba, fratele
lui „lider maximo”, Raul Castro, ca vicepreşedinte al Consiliului de Stat
şi ministru al armatei, ocupă locul doi în ierarhia funcţiilor din stat. În
Coreea de Nord, circa 20 de persoane înrudite cu Kim Ir Sen obţin
funcţii de mare răspundere în aparatul de partid şi de stat; şase membri
din familia sa au fost promovaţi în Biroul Politic, iar fiul său cel mai
mare, Kim Jong Il, a fost numit din 1973 secretar cu probleme
organizatorice al partidului, iar în 1993 preşedinte al Comitetului
naţional de apărare şi succesor legitim.
Dar în această perioadă mai înregistrăm şi un alt fenomen; „unele
regimuri cred că îşi vor găsi salvarea printr-o refugiere pătimaşă şi
tragică în utopie” (J. Fr. Soulet). Cel mai semnificativ exemplu în acest
sens îl reprezintă China, care - începând din anul 1965 - este angajată de
Mao Zedong într-o „mare revoluţie culturală proletară”. Dialectica
maoistă a revoluţiei culturale este elocvent exprimată într-un editorial
apărut la 8 iunie 1966 în coloanele organului central de presă al
partidului comunist: „…criticăm vechea lume, ca de altfel şi vechea
ideologie, vechea cultură, vechile moravuri şi cutume pe care
imperialiştii şi toate clasele exploatatoare le utilizează pentru a otrăvi
poporul muncitor; criticăm toate ideologiile neproletare, toate ideile
reacţionare aflate în antagonism faţă de marxism-leninism şi faţă de
gândirea lui Mao Zedong”. Drept urmare, pentru a recuceri puterea
pierdută şi de a salva ţara, care - potrivit lui - „se scufunda în
revizionism”, Mao şi sprijinitorii lui îi demaschează şi îndepărtează din
funcţiile lor pe principalii conducători consideraţi „burghezi de dreapta”.
Dar cel mai grav a fost faptul că, în urma sloganurilor maoiste, sute de
mii de tineri s-au înrolat în Gărzile Roşii, participând la scară naţională -
cu înverşunare şi deseori cu cruzime - la vaste operaţii de pedepsire a
elementelor considerate conservatoare. În urma acestora, după anumite
estimări, persecuţiile fizice şi morale au afectat între anii 1965-1971 o
sută de milioane de persoane, iar pierderile de vieţi omeneşti s-au cifrat
 98

între unu şi două milioane de morţi. De acum înainte, ideologia oficială

nu mai este doar marxism-leninismul, ci gândirea lui Mao Zedong,
rezumată în Cărticica roşie tipărită în milioane de exemplare.
Din păcate, revoluţia culturală maoistă a fost o sursă de inspiraţie
şi pentru „experienţa revoluţionară” a kmerilor roşii cambodgieni. Ca şi
în China, şi în Cambodgia, după discursul lui Pol Poth din 27 septembrie
1977, înlăturarea „vechii lumi” se face tot prin violenţă, cu sprijinul
„maselor” reprezentate în principal din adolescenţi manipulaţi. De
precizat faptul că, până la sfârşitul anilor ’60 această ţară rămăsese
practic în afara marilor conflicte din Indochina. Însă din martie 1970,
când în urma unei lovituri de stat pusă la cale de generalul Lon Nol
(proamerican) prinţul Sianuk este înlăturat de la cârma statului, poporul
cambodgian a fost supus deopotrivă conflictelor dintre clanuri şi
corupţiei administraţiei Lon Nol, jafurilor sud-vietnamezilor şi
incursiunilor americane. În acest context apar şi se activizează gherilele
comuniste kmere, în opoziţie faţă de junta militară. Paralel cu acţiunile
opoziţioniste din interior, prinţul Sianuk formează (în exilul său din
Beijing) împreună cu câţiva lideri progresişti şi comunişti o mişcare
politică (Frontul unit naţional al Kampuchiei - FUNK) şi organizează o
armată pentru a-şi redobândi puterea. După încetarea bombardamentelor
americane (august 1973), kmerii roşii (circa 60.000 de oameni organizaţi
în 175 de batalioane) devin tot mai activi, reuşind să ocupe oraşul
Phnom Penh la 17 aprilie 1975. Controlând astfel întreg teritoriul ţării,
kmerii roşii se folosesc din plin de metodele bolşevice sau maoiste
pentru a-l neutraliza mai întâi pe Sianuk (de al cărui prestigiu se
folosiseră în justificarea luptei lor în ţară şi pe arena internaţională),
instalându-l într-o reşedinţă supravegheată începând din aprilie 1976;
apoi declanşează în rândurile Partidului şi în ţară o epurare draconică
condusă de Nokorbal (poliţia de stat). În aceste epurări se manifestă cele
trei curente majore ale partidului comunist (PCK): 1) tendinţa
provietnameză, mai ales în zona de frontieră cu Vietnamul (cu Heng
Samrin); 2) tendinţa prochineză, mai activă îndeosebi în sud-vestul ţării,
influenţată de radicalismul Revoluţiei culturale; 3) curentul militarist şi
naţionalist animat de Pol Poth, adeptul unei Cambodgii „purificate” şi
 99

puternice. Acest din urmă grup reuşeşte să domine Partidul prin

efectuarea unor epurări sângeroase şi prin concentrarea puterii în mâinile
câtorva oameni.
Astfel s-a clădit - prin teroarea şi dictatura unui clan - sistemul
Pol Poth, în multe privinţe asemănător celui stalinist din anii ’30. Din
punct de vedere ideologic, comunismul utopic al kmerilor roşii îşi
găseşte o primă materializare în prevederile constituţiei din 1976, care în
articolul 13 stipulează următoarele: „O egalitate completă trebuie să
existe între toţi cetăţenii Kampuchiei, într-o societate în care domină
egalitatea, dreptatea, democraţia, armonia, fericirea, în marea uniune
naţională pentru apărarea şi construirea ţării”. Pentru disoluţia rapidă şi
definitivă a societăţii civile, PCK organizează deportări masive de
populaţie, privând-o de toate bunurile sale şi făcând-o dependentă -
pentru aprovizionarea cu alimente şi pentru viaţa practică - de clanul Pol
Poth. Vechile şi tradiţionalele structuri rurale şi familiale - destrămate
prin aceste deportări - sunt înlocuite de cooperative ce reunesc între 50-
100 de locuinţe (cu bucătărie comună), controlate fiecare de o „unitate
de securitate” formată din agenţi şi militari. În cadrul acestora sunt
organizate permanent şedinţe de îndoctrinare ideologică şi autocritică. Pe
plan economic, kmerii roşii au încercat să impună o reformă care „să
schimbe imaginea satului” şi „geografia ţării”, aşezând la baza ei
agricultura, pe care o consideră „factorul fundamental”. „Experienţa
revoluţionară cambodgiană - sublinia Ieng Sary în martie 1977 - este fără
precedent. Ceea ce noi încercăm să construim nu s-a produs niciodată
până acum. Iată de ce nu imităm nici un model, chinez sau vietnamez.
Suntem pe cale să reorganizăm ţara, luând agricultura drept bază…
Poporul cambodgian are de secole propria sa experienţă cu orezul, şi
trebuie să plecăm de la orez”.
Dar aşa cum s-a întâmplat cu Marele Avânt şi cu Revoluţia
culturală din China, şi experimentul revoluţionar utopic al kmerilor roşii
- care sperau într-un scurt timp la „armonie şi fericire” - s-a soldat cu un
faliment total, lăsând în urmă peste două milioane de morţi prin execuţii,
maltratări şi privaţiuni de tot felul.
 100

INFLUENŢE COMUNISTE ÎN LUMEA A TREIA.

APARIŢIA UNOR REGIMURI DE INSPIRAŢIE
MARXIST-LENINISTĂ ÎN AFRICA ŞI AMERICA LATINĂ

Prin numeroasele acţiuni de politică externă, iniţiate în deceniile

şapte şi opt, creşte vertiginos rolul statelor comuniste în viaţa
internaţională, iar influenţa acestora în lumea a treia este tot mai mare, în
detrimentul democraţiilor occidentale. În acest context, politologii din
Vest au procedat la o nouă regrupare a statelor lumii. În „prima lume” ei
au aşezat cele două superputeri, SUA şi URSS, care încercau să-şi
asigure hegemonia mondială. În „lumea a doua” au regrupat ţările
dezvoltate, iar restul, adică ţările în curs de dezvoltare, formează „lumea
a treia”.
Punctul de plecare în toate aceste acţiuni l-a constituit anul 1960,
când un număr de 17 state africane, foste colonii (Camerun, Congo
(Brazzaville), Congo (Kingshasa), Dahomey, Gabon, Niger, Coasta de
Fildeş, Ciad, Mali, Mauritania, Somalia, Nigeria, Republica Central-
Africană, Republica Malgaşă, Senegal, Togo şi Volta Superioară) şi-au
proclamat independenţa naţională, evenimente cu un larg ecou în
întreaga lume. Drept urmare, la 14 decembrie 1960 este adoptată
Declaraţia ONU cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale care proclamă obligaţia puterilor coloniale de a
pune capăt „imediat şi necondiţionat colonialismului sub toate formele şi
manifestările sale” şi de a acorda neîntârziat independenţa ţărilor şi
popoarelor din colonii. Astfel conceput dreptul de autodeterminare
constituie premisa suveranităţii de stat, el implicând putinţa fiecărui
popor de a-şi stabili propria organizare statală şi obligaţia statelor de a
nu împiedica exercitarea acestui drept. În anii următori, prin activizarea
mişcărilor de eliberare naţională, îşi vor dobândi independenţa şi alte
state africane: Sierra Leone (1961); Algeria, Burundi, Rwanda, Uganda,
Tanganika (1962); Kenya, Zanzibar (1963); Malawi, Zambia (1964);
Gambia, Rhodesia (unilateral, 1965); Lesotho, Botswana (1966). În 1964
Zanzibarul s-a unit cu Tanganika, noul stat luând numele de Tanzania. În
 101

alte colonii africane luptele de eliberare naţională mai continuau,

prelungind cu încă câţiva ani agonia colonialiştilor europeni.
Aceste state africane, alături de fostele colonii din Asia, care au
obţinut suveranitatea naţională şi au devenit mai apoi membre ale ONU,
în marea lor majoritate nu s-au alăturat nici Occidentului, nici taberei
sovietice, ci au încercat să promoveze o politică independentă. În 1965,
ţările din lumea a treia reprezentau 70% din statele membre ale ONU.
Totuşi, Uniunea Sovietică şi-a exercitat la început cu succes influenţa
asupra mai multor ţări devenite independente, susţinându-le moral şi
economic, mai ales pe Ghana lui K. Nkrumah, Guineea lui Ahmed Seku
Turé, Mali lui M. Keita, Egiptul lui Nasser, Algeria lui Ahmed Ben
Bella, Birmania generalului Ne Win etc., care - promovând o politică
internă radicală (reforme agrare, naţionalizări) şi o politică externă
antioccidentală, nu sunt conduse de partide comuniste şi nu sunt
marxiste. Pentru a-şi justifica această susţinere, aşa cum au făcut-o şi în
cazul Cubei (înainte de adeziunea lui Fidel Castro la marxism), liderii
comunişti de la Kremlin considerau asemenea state democraţii
naţionale sau democraţii revoluţionare, chiar dacă erau lipsite la
început de un partid de avangardă, dar acceptau sprijinul ideologic al
Uniunii Sovietice. Astfel, de pildă, în Birmania după lovitura de stat
militară din 2 martie 1962 U Nu este înlăturat, iar puterea este preluată
de un Consiliu Revoluţionar în frunte cu generalul Ne Win. Este
suspendată constituţia şi dizolvat parlamentul, pentru ca la 30 aprilie să
fie dat publicităţii manifestul politic Calea Birmaniei spre socialism. În
zilele de 5-6 iulie 1962 este creat partidul Programul Socialist Birman,
care - după dizolvarea celorlalte partide şi organizaţii politice la 28
martie 1964 - este proclamat partid unic.
Curând, noua echipă de la Kremlin în frunte cu Brejnev, spre
deosebire de Hruşciov, luând act de desfăşurarea unor evenimente - care
au dus la înlăturarea de la putere a lui Ben Bella în Algeria (1965), a lui
Nkrumah în Ghana (1966), a lui Sukarno în Indonezia (1967), a lui Keita
în Mali (1968) - se arată mai exigentă, insistând asupra rolului
fundamental al partidelor de avangardă şi al forţelor armate în
instaurarea şi consolidarea socialismului. Dar, în această perioadă
 102

postcolonială, pe continentul african îşi disputau sferele de influenţă

deopotrivă URSS, SUA şi China. China, spre exemplu, avea o poziţie
bună în estul Africii şi în Zambia. În războiul civil din Nigeria de la
mijlocul anilor ’60, în timp ce sovieticii sprijineau guvernul federal,
China a susţinut pe cale diplomatică Biafra rebelă a lui Odumegwu
Ojukwu.
De subliniat faptul că, încă după valul de decolonizare africană
de la sfârşitul deceniului al şaselea, mai multe guverne se declară
socialiste, însă nici unul nu se inspiră direct din doctrina marxist-
leninistă. Aceste tinere state încearcă să construiască un socialism aparte,
adaptat condiţiilor locale, combinând elemente ale tradiţiilor africane,
ale creştinismului şi diverselor curente socialiste, acceptând şi curente
ideologice din marxism, ba chiar şi ajutorul statelor comuniste, cu
singura condiţie ca ele să nu atenteze la independenţa lor. Astfel, încă din
1958, atât URSS cât şi China se mobilizează activ pentru a sprijini
statele africane rămase fără nici un ajutor după ruptura brutală şi radicală
de fostele puteri coloniale. În 1959, la un an după proclamarea
independenţei, Guineea (fostă colonie franceză) primeşte un important
sprijin politic şi economic din partea Chinei şi Uniunii Sovietice.
Aceleaşi două mari state comuniste îşi îndreaptă apoi atenţia spre Ghana
şi Mali, semnând cu ele „tratate de prietenie şi cooperare”. Analizând
evoluţia evenimentelor social-politice din aceste ţări, ideologii de la
Kremlin au aşezat regimurile din Guineea, Ghana şi Mali imediat după
Cuba în rândul statelor de democraţie naţională, categorie în care
Moscova nominaliza ţările în care „tranziţia la socialism” este cu
certitudine demarată. În această categorie au fost apoi incluse şi Algeria
(după obţinerea independenţei în martie 1962 de către Ben Bella), Congo
(Brazzaville) după puciul lui Alphonse Mossamba-Débat din august
1963, care a dus la răsturnarea preşedintelui Fulbert Youlou. Câţiva ani
mai târziu, graba Uniunii Sovietice de a susţine aceste regimuri se
transformă într-un eşec pentru Moscova; Guineea rupe relaţiile cu
URSS, Ben Bella este răsturnat de la putere în Algeria în iunie 1965, iar
Nkrumah în Ghana în februarie 1966.
 103

Un asemenea eşec înregistrează şi China în Asia, unde în

Indonezia susţinuse activ ani în şir Partidul Comunist şi regimul
preşedintelui Ahmed Sukarno. Şeful statului indonezian, ajuns la putere
după proclamarea independenţei naţionale în 1945, fascinat de
personalitatea lui Mao Zedong şi de progresele Chinei din anii ’50, se
apropie tot mai mult de Beijing, care îi oferă ajutor economic, arme dar
şi „voluntari” pentru a înfrânge revoltele militare şi mişcările separatiste
din ţară (în Sumatra, Sulawesi, insulele Moluce). Din anul 1957 până în
1965 preşedintele Sukarno a înlocuit sistemul parlamentar cu o
„democraţie dirijată”, care a dat posibilitatea partidului comunist să
participe împreună cu Partidul naţional şi partidele religioase la
înfăptuirea Nasakom-ului, un fel de program hibrid între naţionalism şi
socialism.
Sub presiunea comuniştilor (trei milioane de adepţi), guvernul
decretează naţionalizarea companiilor petroliere străine, o reformă
agrară, naţionalizarea tuturor întreprinderilor şi băncilor olandeze etc. Ba
mai mult, considerându-se destul de puternici, comuniştii indonezieni -
încurajaţi şi ajutaţi de China - organizează la 30 septembrie 1965 o
lovitură de stat, pretext pentru conducătorii armatei de a trece la crunte
represiuni anticomuniste şi antidemocratice soldate cu 700 de mii de
oameni arestaţi, iar circa 100-150 de mii sunt ucişi în ultimele luni ale
acestui an. În urma acestora, Sukarno îl investeşte cu depline puteri pe
generalul Suharto, care, la 12 martie 1966 interzice partidul comunist şi
organizaţiile conduse de el, iar a doua zi dizolvă guvernul şi arestează 15
miniştri.
Revenind la „socialismele africane”, să precizăm faptul că
documentul programatic ce a definit „socialismul algerian” - Carta de la
Alger, adoptată de congresul naţional FNL din 16-21 aprilie 1964 - n-a
fost repusă în discuţie după lovitura de stat a colonelului Houari
Boumédienne, care a dus la arestarea lui Ben Bella. De asemenea, în
Congo (Brazzaville), guvernul condus de Alphonse Mossamba-Débat,
instaurat la 16 august 1963 după demisia abatelui F. Youlou, se pronunţă
în favoarea unei ideologii inspirată din marxism-leninism, pentru ca mai
apoi Partidul congolez al muncii, ca unicul partid de guvernământ să
 104

Ţările din Africa în 1970

Ţările din Africa în 1970
 105

opteze - la congresul constitutiv din decembrie 1969 - în mod oficial

pentru marxism, făcând din republica Congo primul stat african care
adoptă un regim comunist (J. Fr. Soulet). „Socialismul sudanez” este
implantat de generalul Nimeiri - instalat la putere în mai 1969 în urma
unei lovituri de stat - fără sprijinul Partidului Comunist, care a fost
învinuit pentru implicaţiile sale în tulburările tribale din sudul ţării şi
scos în afara legii în 1971. Acesta participă însă, câteva luni mai târziu,
la o nouă lovitură se stat pusă la cale de un grup de ofiţeri. Dar Nimeiri a
reprimat puciul şi îşi consolidează puterea înfiinţând partidul unic de
guvernământ Uniunea socialistă sudaneză, care pregăteşte în octombrie
1971 alegerea în funcţia de preşedinte al statului.
În Somalia, după lovitura de stat militară din 21 octombrie 1969
care a dus la răsturnarea lui Mohamed Hadji Ibrahim Egal şi la preluarea
puterii de către generalul Siad Barre (format ca ofiţer în armata rusă),
Consiliul Revoluţionar Suprem condus de el proclamă Republica
Democratică Somalia şi orientează ţara după modelul sovietic, spre
satisfacţia Moscovei, care îi acordă un puternic sprijin economic şi
militar.
În Republica Dahomey, după mai multe lovituri de stat militare,
comandantul armatei Mathieu Kérékou - ajuns la putere din 1972 - îşi
manifestă public intenţia la 30 noiembrie 1974 de a crea un regim
marxist leninist, optând deci pentru „socialismul ştiinţific”. Intenţia sa se
materializează un an mai târziu, la 30 noiembrie 1975, când Republica
Dahomey se transformă în Republica Populară Benin, condusă de
partidul unic al revoluţiei populare din Benin (PRPB). În aceeaşi vreme,
în Madagascar, căpitanul de fregată Didier Ratsiraka - cu sprijinul unor
elemente radicale din societatea civilă - elaborează Carta revoluţiei
socialiste malgaşe (aprobată prin referendum constituţional la 21
decembrie 1975), care proclamă Republica Democratică Malgaşă, şi
trece imediat la naţionalizarea bogăţiilor subsolului, a băncilor şi a
societăţilor de asigurări. Curând, împreună cu susţinătorii săi, fondează
partidul AREMA (Avangarda revoluţiei malgaşe), ca partid unic de
guvernământ.
 106

Privit în ansamblu, şirul statelor africane care experimentează

socialismul inspirat din marxism-leninism este destul de mare, el
cuprinde în deceniul al optulea vreo 12 ţări. Prosovietice s-au declarat
Somalia (la început), apoi Angola, Mozambic, Etiopia, Congo; în timp
ce regimurile din Guineea-Bissau şi Benin se prevalează de marxism, iar
cele din Algeria, Sudan, Tanzania, Republica Malgaşă şi Libia edifică un
„socialism specific”. De precizat faptul că, socialismele africane
inspirate din marxism sunt impuse fie prin voinţa personală a
conducătorului, fie ca rezultat al victoriei unei mişcări cu caracter
popular. Astfel, spre exemplu, încă în 1965, Jomo Kenyatta, preşedintele
Kenyei, publică o „carte albă” despre socialismul african, în care îşi
expune propria versiune - lacunară din punct de vedere ideologic -
asupra socialismului. În Libia, Geddafi, liderul „Marii Revoluţii de la 1
septembrie 1969”, elaborează ani în şir o nouă teorie asupra
socialismului („era maselor”) pe care o defineşte în martie 1977 -
cuprinsă în Cartea verde - nu ca pe o cale de mijloc între capitalism şi
marxism, ci ca pe o depăşire a acestor două teorii. Pe aceste temeiuri,
congresul Consiliului Comandamentului Revoluţiei - întrunit între 28
februarie - 2 martie 1977 - schimbă denumirea ţării în Jamahiria Arabă
Libiană Populară Socialistă.
O situaţie cu totul aparte o înregistrăm în coloniile portugheze
Angola, Mozambic şi Guineea-Bissau, care şi-au dobândit independenţa
în anii 1974-1975. În Angola, de pildă, după obţinerea suveranităţii
naţionale puterea era revendicată de trei grupări politico-militare:
Mişcarea pentru Eliberarea Angolei (MPLA), parţial marxistă, şi
dominată de lideri de diverse rase, era sprijinită de Uniunea Sovietică,
Cuba, Algeria şi de către guverne occidentale; Frontul Naţional pentru
Eliberarea Angolei (FNLA), cu rădăcinile în tribul Bakongo, era susţinut
de SUA, Libia, China şi alte câteva guverne occidentale; Unitatea
Naţională Totală a Angolei (UNITA), ce cuprinde în majoritate
reprezentanţi ai populaţiei ovimbundu, beneficia de ajutor din partea
Chinei şi era favorizată de Africa de Sud. Încercând să prevină
ascensiunea la putere a unui guvern prosovietic, chinezii şi americanii au
suplimentat livrările de arme către FNLA. În atari împrejurări, sovieticii
 107

şi cubanezii furnizează armament pentru MPLA. În conflictul dintre cele

două tabere intervine şi Africa de Sud, pentru ca în noiembrie 1975 să
apară şi unităţi militare cubaneze (circa 17.000 de soldaţi şi ofiţeri) cu
misiunea de a preveni căderea capitalei, Luanda. În sprijinul Mişcării
populare de eliberare a Angolei soseşte şi un numeros grup de experţi
militari est-germani, astfel încât pe la jumătatea lunii februarie a anului
1976 - după mai multe victorii pe câmpurile de luptă - MPLA iese
învingătoare împotriva celor doi adversari (FNLA şi UNITA) şi este
recunoscută de Organizaţia Unităţii Africane (OUA) drept reprezentantă
a poporului angolez. Sub conducerea preşedintelui A. Agostinho Neto,
liderul MPLA, Angola trece la o cale necapitalistă de dezvoltare întrucât
regimul politic instaurat aici era de inspiraţie marxist-leninistă.
În Mozambic, altă fostă colonie portugheză, Frontul de Eliberare
(FRELIMO) condus de Samora Machel (un marxist lipsit de
dogmatism), care devine şef al statului, trece la realizarea unui vast
program de reconstrucţie a ţării (naţionalizarea întreprinderilor, băncilor
şi marilor latifundii etc) şi înfăptuieşte ample transformări sociale
(controlul statului asupra învăţământului şi a reţelei sanitare, crearea de
organe locale ale puterii populare etc.). Astfel, cele două noi state
africane, orientate ferm spre marxism, se ancorează în lumea comunistă
prin tratatele încheiate în 1976 (Angola) şi 1977 (Mozambic). Un regim
de tip marxist, sprijinit de sovietici, a fost instaurat de Partidul African al
Independenţei şi în Guineea-Bissau după proclamarea suveranităţii
naţionale, recunoscută de Portugalia la 10 septembrie 1974. Începea
astfel „să prindă contur lumea a treia comunistă şi se părea că Moscova
înregistrase o victorie hotărâtoare în faţa Washignton-ului” (Martin
McCauley).
Dar la o analiză mai atentă şi riguroasă vom observa dintru
început că socialismele africane au dat o interpretare foarte liberă
doctrinei clasice marxist-leniniste. Chiar şi în regimurile din ţările în
care se face referire constantă la această ideologie (Congo, Angola,
Mozambic, Benin, Etiopia), realizările din viaţa social-economică rămân
cel mai adesea departe de înfăptuirile ţărilor socialiste europene sau
asiatice. Conducătorii acestora „par convinşi că realizează - după cum
 108

remarca D. G. Lavroff - o nouă cale de construcţie a socialismului,

alături de cele deja existente”. Geddafi, de pildă, propovăduia în Libia
un socialism islamic, opus comunismului ateu, dar mai ales
capitalismului occidental. Totuşi, în două importante acţiuni
reformatoare, adoptate de majoritatea acestor ţări africane, ele se
prevalează de socialism: naţionalizarea bogăţiilor subsolului, a
întreprinderilor străine, a băncilor şi societăţilor de asigurări (Algeria,
Libia, Congo, Benin, Republica Malgaşă, Etiopia, Somalia, Mozambic
etc) şi colectivizarea pământului. În Algeria, de pildă, încă din
octombrie 1963 sunt naţionalizate toate latifundiile colonialiştilor
francezi, în 1965 „bunurile dobândite pe căi ilicite” (aproximativ trei
sferturi din exploatările speculative), iar în anii 1970-1971 „revoluţia
agrară” permite redistribuirea unui milion de hectare ţăranilor săraci. În
Libia lui Geddafi, ca şi în Etiopia, deposedarea marilor proprietari de
pământuri este aproape totală.
Pe plan politic, inspirate de modelul sovietic, toate socialismele
africane sunt „călăuzite” de un partid unic, definit în cartele şi
constituţiile adoptate drept un partid de avangardă, Partidului acordându-
i-se supremaţia în raport cu Statul, iar de cele mai multe ori funcţia de
secretar general al partidului este legată de aceea de şef al statului
(Congo, Benin, Angola, Mozambic etc). În politica externă, aceste state
africane susţin pretutindeni poziţiile internaţionale ale ţărilor comuniste,
îndeosebi ale Uniunii Sovietice, care le-a furnizat în repetate rânduri
cantităţi însemnate de armament şi echipamente militare. Alături de
URSS, şi alte state comuniste, mai ales Cuba, RDG, Coreea de Nord şi
China, trimit consilieri şi au încheiat cu ţările africane (nu numai cu cele
de orientare socialistă) numeroase tratate de colaborare şi asistenţă
economică şi tehnică. Dar Africa n-a fost totuşi, niciodată, o zonă de
expansiune sigură şi uşoară pentru comunism. Ne-o dovedeşte faptul că
atunci când, în timpul perestroikăi lui M. Gorbaciov, Uniunea Sovietică
va sista ajutoarele materiale, aceste regimuri de inspiraţie marxist-
leninistă, prosovietice, se vor prăbuşi rând pe rând.
În America Latină, după criza cubaneză din 1962, atât Hruşciov,
cât şi succesorul său, Brejnev vor fi mai prudenţi, dezamăgindu-l pe
 109

Fidel Castro. Prin această politică, liderii sovietici refuză să sacrifice

„destinderea” dintre Est şi Vest în numele expansiunii comunismului în
America Latină. Temperându-l pe Castro, ei susţin teza potrivit căreia, în
această zonă a lumii comunismul se poate impune mai bine prin
participarea la guverne de coaliţie, decât prin revoluţii violente. Dar
pentru a contracara influenţa Chinei, Kremlinul consimte totuşi la
conferinţa partidelor comuniste de la Havana (decembrie 1964) să facă
un compromis, acceptând ca partidele comuniste din America Latină să
susţină - cu ajutorul Uniunii Sovietice - lupta armată în şase ţări
(Guatemala, Honduras, Haiti, Venezuela, Columbia şi Paraguay).
Curând, dar după intervenţia militară americană în Santo-Domingo
(Republica Dominicană), în 1965, şi după eşecurile unor gherile
comuniste (mai ales în Venezuela), Moscova ajunge la convingerea că
singura tactică acceptabilă în această parte a lumii este aceea a formării
unor largi fronturi politice şi populare. Astfel, în Chile, la alegerile
parlamentare din 24 octombrie 1970 Salvador Allende Gossens, candidat
al Frontului Unităţii Populare, este ales preşedinte al statului. Guvernul
Allende, care îşi fixase drept ţel construirea socialismului, trece la o serie
de reforme şi transformări economice şi sociale radicale, iniţiind o
politică externă independentă. Trei ani mai târziu, în urma loviturii de
stat militare din 11 septembrie 1973, Salvador Allende este ucis,
parlamentul dizolvat, partidele politice şi sindicatele sunt interzise şi este
instituit până în 1990 un regim de dictatură militară în frunte cu
generalul Augusto Pinochet.
În Nicaragua, în 1961 ia fiinţă Frontul Sandinist de Eliberare
Naţională (FSNL), având drept scop răsturnarea regimului somozist.
Tinerii marxişti grupaţi în FSLN, fascinaţi de mişcarea castristă din
Cuba, optează la început pentru gherila rurală, dar fără succes. În atari
împrejurări, sandiniştii se apropie de opoziţia civilă, regrupată în
Uniunea Democratică de Eliberare, cu care încheie o alianţă. Prin unirea
acestor forţe civile cu cele ale gherilelor sandiniste, acţiunile FSLN -
sprijinite de o mare parte a populaţiei (de la burghezie până la sărăcimea
oraşelor şi ţărănime) - cunosc o deosebită amploare după atacul din 22
 110

august 1978 asupra Palatului Naţional

Ţările Americii şi insurecţia
Latine în 1970 generală din 9
 111

august 1978 asupra Palatului Naţional şi insurecţia generală din 9

septembrie 1978. Din acest moment nu mai este „o gherilă, ci un război
de eliberare naţională” (A. Touraine), al cărui obiectiv final este
răsturnarea familiei Somoza, care monopolizase bogăţiile ţării.
Repetatele atacuri asupra garnizoanelor din capitală şi din alte oraşe ale
ţării se transformă într-o ofensivă generalizată în mai 1979, iar la 17 iulie
1979 FSLN creează un guvern provizoriu, iar două zile mai târziu, la 19
iulie, se instalează la Managua. Curând după căderea lui Somoza,
sandiniştii marxişti câştigă preponderenţa în Junta guvernamentală de
reconstrucţie naţională şi - pentru a face faţă forţelor Contras
(contrarevoluţionare) şi boicotului Statelor Unite - impun o radicalizare
politică şi o apropiere tot mai strânsă de ţările comuniste (mai întâi de
Cuba, apoi de URSS), care le acordă un ajutor militar substanţial. După
câţiva ani de colaborare, se produce ruptura de burghezie, iar confiscarea
tuturor instituţiilor statului devine efectivă începând din 1983. Din acest
moment, împotriva lor se adună - pe lângă forţele Contras - grupurile
politice opoziţioniste burgheze şi minorităţile etnice miskito şi sumu,
rămase şi acum neintegrate în viaţa social-politică.
Dată fiind prudenţa exagerată a Uniunii Sovietice, şi chiar dacă
„Guatemala a trecut de partea Moscovei” (Martin McCauley), dintre
toate ţările comuniste Cuba joacă cel mai important rol în America
Latină. Considerând că-i este favorabilă conjunctura internaţională, Fidel
Castro încurajează şi sprijină material toate gherilele sau mişcările
insurecţionare din America Latină. În El Salvador, de pildă, el joacă rolul
de intermediar în unificarea gherilelor (de inspiraţie cubaneză, chineză,
sovietică şi chiar albaneză), care decid să facă acest pas la 15 octombrie
1979, după răsturnarea generalului Carlos Humberto Romero. În
Nicaragua, Fidel Castro colaborează strâns cu sandiniştii, le acordă
ajutor material, iar militari cubanezi instruiesc gherilele din această ţară.
În insula Grenada, regimul comunist castrist susţine lovitura de stat a lui
Maurice Bishop, care - la 13 martie 1979 - înlătură de la putere guvernul
lui Eric Matthew Gairy, trimite consilieri militari şi reacţionează cu forţă
la intervenţia militară a SUA din octombrie 1983. În timpul crizei din
Grenada, „Castro a tunat şi fulgerat la adresa imperialismului american,
 112

dar Moscova nu a reacţionat, considerând că este prea riscant să se

amestece în curtea Statelor Unite” (Martin McCauley). În urma
intervenţiei militare, SUA a reuşit să limiteze expansiunea comunistă în
America Latină doar la Cuba, întrucât şi regimul sandinist se va prăbuşi
peste câţiva ani datorită loviturilor din interior. În tot acest timp, însă,
mişcarea Contras a fost ajutată în continuare de guvernul american,
efectivele sale fiind instruite de CIA.

ACORDUL DE LA HELSINKI DIN 1975

ŞI LUMEA COMUNISTĂ EUROPEANĂ

Unele evenimente care au avut loc în Europa la mijlocul

deceniului al optulea (prăbuşirea dictaturii de extremă dreaptă din
Portugalia, în 1974; căderea dictaturii militare din Grecia şi revenirea
ţării la un regim civil, tot în 1974; moartea dictatorului spaniol Francisco
Franco în 1975) au alarmat în mare măsură democraţiile occidentale, mai
ales Casa Albă, întrucât partidele comuniste erau influente în toate aceste
trei state şi, de asemenea, exista posibilitatea ca puternicile partide
comuniste din Franţa şi Italia (eurocomuniştii) să intre în componenţa
unor guverne de coaliţie.
Între timp, Kremlinul stăruia asupra câtorva obiective
primordiale în Europa de Vest: scoaterea treptată a acestei părţi a
continentului din sfera de influenţă a Statelor Unite şi, prin aceasta,
subminarea NATO; achiziţionarea tehnologiilor avansate din Occident şi
a know-how-ului; recunoaşterea inviolabilităţii frontierelor stabilite în
1945, ceea ce ar fi reconfirmat victoria Uniunii Sovietice în Europa la
acea dată. Pactul de neagresiune încheiat de URSS cu RFG în 1970 a
netezit drumul pentru acordurile intergermane din 1972 şi pentru
recunoaşterea RDG de către statele occidentale.
Cea dintâi propunere de a se convoca o mare conferinţă
europeană a fost lansată încă în 1954, dar abia în decembrie 1971
Consiliul Atlanticului a acceptat demersul Tratatului de la Varşovia de a
se organiza o conferinţă asupra securităţii în Europa. Pe aceste temeiuri
s-au inaugurat discuţiile preliminarii, iar în iulie 1973 a avut loc la
 113

Helsinki o conferinţă internaţională la care au participat 33 de state,

inclusiv din NATO, Tratatul de la Varşovia, mişcarea de nealiniere şi ţări
neutre. Doar Albania a boicotat conferinţa. NATO a fost reprezentat
inclusiv de SUA şi Canada. În interesul îmbunătăţirii atmosferei
tratativelor, în iunie 1975 a avut loc o acţiune spaţială comună: navele
cosmice Apollo şi Soiuz s-au racordat în spaţiu, iar echipajele celor două
nave s-au vizitat reciproc.
Conferinţa de la Helsinki a hotărât şi organizarea în viitor a unor
reuniuni pentru trecerea în revistă a aplicării documentelor adoptate:
primul se referea la principiile de bază ale colaborării şi securităţii şi
măsurile militare în legătură cu acestea; al doilea se ocupa de
colaborarea realizabilă în domeniile economiei, ştiinţei şi protejării
mediului înconjurător; iar al treilea, cel mai spinos pentru ţările
comuniste, privea drepturile omului şi modalităţile de colaborare în
direcţia apărării lor. Prima întrunire de acest fel a fost programată pentru
anul 1977, iar ca loc de desfăşurare a fost ales Belgradul, capitala
Iugoslaviei. Astfel, Uniunea Sovietică a acceptat prezenţa în Europa a
Statelor Unite, în schimbul recunoaşterii divizării Europei.
Actul final de la Helsinki a fost semnat la 1 august 1975 de către
preşedintele american Gerard Ford, de Leonid Brejnev (de fapt el nu ar fi
trebuit să semneze, căci era doar conducător de partid; abia în 1977 a
devenit preşedinte al URSS) şi de alţi şefi se stat. Cu acest prilej, liderii
sovietici îşi atinseră scopul: status quo în Europa. Preţul plătit de ei
consta în acceptarea, pentru prima dată, a caracterului universal al
drepturilor omului, precum şi faptul că ideile şi oamenii puteau circula
liber în Europa. Cu timpul, Brejnev a ajuns să regrete amarnic concesia
făcută Occidentului, deoarece a permis constituirea unor organisme de
monitorizare Helsinki şi a unor organisme care militau pentru
respectarea drepturilor omului în Uniunea Sovietică. Liderul de la
Kremlin acceptase ideea că drepturile omului constituiau preocupări
legitime ale altor state, iar acum - prin Acordul de la Helsinki - se
creaseră premisele criticilor care puteau fi aduse respectării drepturilor
omului în URSS. Oamenii politici americani credeau atunci că sovieticii
nu se vor mai strădui după semnarea acordului de la Helsinki să schimbe
 114

situaţia mondială conturată. S-au înşelat însă încă o dată, întrucât în scurt
timp aveau să constate că respectarea drepturilor omului şi neamestecul
în problemele interne sau abţinerea de la folosirea forţei erau la Moscova
altfel înţelese decât la Washington.
În atari împrejurări, cu semnarea documentului final de la
Helsinki s-a şi întrerupt procesul de destindere, căci Moscova şi-a atins
scopul, reglementând chestiunile Europei şi, astfel, a putut să-şi
concentreze întreaga atenţie asupra lumii a treia. Deşi tratativele sovieto-
americane privind limitarea armelor strategice continuau, sovieticii se
înarmau în ritm susţinut. Ei au fabricat noi tipuri de rachete
intercontinentale cu mai mult focoase nucleare, cu mare precizie de
lovire, iar în 1977 şi-au înlocuit sistemul rachetelor cu rază medie de
acţiune cu rachetele SS-20, cu efect pe o rază de 5000 km.
Mai presus de toate, însă, după semnarea Acordului de la
Helsinki, se amplifică disidenţa în majoritatea statelor comuniste
europene. În unele ţări ea se limitează la o elită, dar în altele se extinde la
o mare parte din populaţie, atingând domenii la fel de sensibile (religia
sau naţionalismul). Excepţie va face doar Polonia, unde întreaga
societate intră în disidenţă. Astfel, spre exemplu, în 1976, se creează în
URSS o asociaţie condusă de Iuri Orlov care să vegheze la respectarea
acordurilor de la Helsinki (semnate în august 1975). În acelaşi an, prin
efortul unui grup de zece intelectuali, printre care Jacek Kuron şi Jan
Jósef Lipski, se înfiinţează în Polonia un Comitet de susţinere a
muncitorilor victime ale represiunii (ca urmare a grevelor din luna
iunie): KOR. Aceasta a fost prima legătură între intelectualitate şi clasa
muncitoare poloneză. La sfârşitul anului 1976 are loc acţiunea de
fondare a Cartei 77 în Cehoslovacia, având ca ţel denunţarea violării
tratatelor internaţionale, îndeosebi a acordurilor de la Helsinki, iniţiativă
susţinută de crearea, în aprilie 1978, a unui Comitet de apărare a
persoanelor urmărite pe nedrept (VONS). De precizat faptul că,
intelectualii au plătit scump angajarea lor în aceste mişcări disidente,
mulţi dintre ei primind grele pedepse cu închisoarea, ori au fost internaţi
în spitale de psihiatrie speciale sau forţaţi să se expatrieze. În Uniunea
Sovietică şi în celelalte ţări socialiste europene samizdatul semnalează
 115

numeroase arestări de preoţi şi credincioşi, şi o politică sistematică de

reducere a învăţământului religios. Cu toate acestea, după cum nota
scriitorul sovietic Anatoli Levitin-Krasnov, în decembrie 1979, „în
paralel, datorită prăbuşirii idealurilor comuniste şi decepţiei cauzate de
filosofia materialismului dialectic impusă de sus, se naşte un spirit
religios în rândul tinerilor. Mulţi tineri, de multe ori copii ai foştilor
bolşevici sau chiar agenţi KGB, cer să fie botezaţi”. Nu întâmplător,
deci, la 27 decembrie 1976 preotul Gleb Iakunin şi prietenii săi fondează
Comitetul creştin pentru apărarea credincioşilor în URSS, care - înainte
de a fi reprimat de KGB (în toamna anului 1979) reuşise să publice peste
70 de documente, mărturii ale încălcării libertăţii de conştiinţă. Pe de altă
parte, în toate ţările comuniste est-europene proliferează şi devin extrem
de populare sectele (baptiste, penticostale şi adventiste), ale căror
efective sporesc mereu şi dintre care multe nu sunt declarate şi
recunoscute oficial.
După Acordul de la Helsinki, în strânsă conexiune cu renaşterea
credinţelor religiose, problema naţionalităţilor se înrăutăţeşte, iar unele
populaţii îndrăznesc să conteste reorganizările administrativ-teritoriale
înfăptuite la instaurarea regimurilor comuniste sau ulterior, precum şi
politica lor de centralizare şi uniformizare. Cele mai mari discrepanţe şi
tulburări apar, cum era şi firesc, în URSS, unde republicile baltice sau
Georgia se mândresc cu faptul că au un nivel de viaţă superior celui al
„stăpânilor” ruşi. Sprijinindu-se pe Declaraţia universală a drepturilor
omului, pe acordurile de la Helsinki sau pe Amnesty International, la
jumătatea lunii aprilie 1978 circa 25-30.000 de georgieni manifestează
pe străzi în Tblisi pentru a protesta împotriva dispariţiei limbii georgiene
ca limbă oficială. În ţările baltice, sub impulsul catolicilor, numărul
publicaţiilor clandestine atinge cifre record (în iulie 1981, numai în
Lituania au apărut 16 periodice de acest fel). „Problemele în materie de
naţionalităţi în actuala Uniune Sovietică - afirma îndrituit Alexandr
Soljeniţîn în noiembrie 1975 - sunt cu mult mai acute decât în fosta
Rusie. Utilizând scara seismică Richter de 12 grade pentru a înregistra
nivelul disensiunilor între naţiuni, în fosta Rusie acest nivel s-ar putea
situa la 2, iar în URSS-ul de astăzi s-ar ridica la aproximativ 10”.
 116

Disidentul sovietic avea perfectă dreptate când făcea această remarcă,

mai ales că şi după Helsinki situaţia minorităţilor deportate în mod
autoritar de Stalin la mii de kilometri de patria lor de origine a rămas
blocată. Minoritatea germană din URSS, de pildă, dislocată în Rusia şi
Kazahstan, se opune din răsputeri asimilării forţate şi dorea în continuare
să emigreze, ca şi minoritatea evreiască.
Dar, mai presus de toate, încă din această perioadă apar cele mai
multe dintre conflictele interetnice care vor marca şi grăbi sfârşitul
„blocului sovietic”. Ele pot fi grupate în două categorii: cele dintâi
reprezintă dezacordurile ivite în privinţa echilibrului interetnic în
interiorul statelor comuniste; celelalte, de natură iredentistă, vizează
contestări teritoriale. Astfel, de pildă, RSS Georgia din Uniunea
Sovietică este greu încercată de revendicările abhazilor şi oseţilor, care
consideră că în ciuda structurilor autonome de care beneficiază - primii
ca republică, ceilalţi ca regiune - sunt supuşi dominaţiei georgienilor.
Această stare de lucruri este recunoscută de însuşi liderul comunist din
Georgia, Eduard Şevarnadze, care sublinia în 1976 că „nu s-a acordat
destulă atenţie” nevoilor minorităţilor naţionale în domeniul culturii şi
învăţământului. Protestele legale culminează cu scrisoarea adresată
Sovietului Suprem, prin care un număr de 130 de intelectuali abhazi
demască încălcarea drepturilor lor de către administraţia politică
georgiană. Întrucât n-au fost luate măsurile corespunzătoare, în
primăvara anului 1978 protestele abhazilor proliferează în adunări de
mase, care cer ca republica lor autonomă să fie separată de Georgia şi
integrată în Federaţia Rusă. Kremlinul refuză demersul abhazilor, dar le
acordă anumite avantaje pe plan cultural şi economic.
În Iugoslavia, regimul federal creat de Tito - unic în blocul
statelor comuniste - de descentralizare, care a permis transferarea către
cele şase republici a unor importante pârghii de putere politică şi
economică, nu a rezolvat nici pe departe chestiunile naţionale, ci mai
degrabă a adâncit dezechilibrele între diversele regiuni ale ţării, reliefând
totodată rigiditatea şi dogmatismul Belgradului în privinţa limbilor şi
confesiunilor religioase. De precizat faptul că, la fel ca şi în URSS,
fragilitatea federalismului devine tot mai evidentă începând cu deceniul
 117

al optulea. Încă în 1971 aşa-numita „primăvară croată” se dezvoltă pe

fundalul grevei celor 30.000 de studenţi croaţi din Zagreb, dar Tito, el
însuşi croat, reprimă cu duritate mişcarea, printr-o masivă epurare în
rândurile Partidului şi prin numeroase arestări (circa 17.000 de
persoane), între care şi istoricul Franjo Tudjman, care avea să ajungă la
putere în 1990 în Croaţia, iar un an mai târziu a desprins ţara sa din
federaţia iugoslavă. Dar împotriva centralismului sârb au protestat nu
numai croaţii, ci toate naţionalităţile. Astfel, de pildă, albanezii din
Kosovo cereau acum să fie trataţi ca popor şi nu ca minoritate, ceea ce
le-ar fi permis să-şi formeze în cadrul federaţiei nu doar o simplă regiune
autonomă, ci o republică aparte. Concesiile lui Tito pe seama albanezilor
au fost însă destul de moderate: a lărgit reţeaua învăţământului în limba
albaneză, a sporit finanţarea regiunii Kosovo pentru dezvoltarea
economică şi a mărit în 1974 gradul de autonomie provincială. După
moartea lui Tito, dar mai ales în ultimul deceniu al secolului XX, a
reieşit cât se poate de clar şi convingător faptul că, regimul comunist de
la Belgrad a eşuat în tentativa sa de a rezolva chestiunea naţională,
producând disoluţia Iugoslaviei. Astăzi statul iugoslav mai are în
componenţa sa doar două republici: Serbia şi Muntenegru.
Conflicte interetnice, dar nu atât de evidente ca în URSS sau în
Iugoslavia, au existat şi în Cehoslovacia, în ciuda federalizării statului în
octombrie 1968, după „primăvara de la Praga”. „În consecinţă - preciza
A. Dubček în Memoriile sale - rezistenţa slovacă (după august 1968) a
fost mai puţin dură şi mai puţin disperată decât în teritoriile cehe; întru
nimic comparabilă Cartei 77, această mişcare pentru drepturile omului
care sfida în mod deschis regimul Husák”. Cu toate acestea, după
„revoluţia de catifea” de la Praga din 1989, care a marcat prăbuşirea
comunismului în această ţară, asperităţile dintre cele două naţiuni slave
se intensifică, iar statul federal cehoslovac se descompune la 1 ianuarie
1993 în republicile independente Cehia şi Slovacia. Până atunci însă să
mai semnalăm faptul că în sânul minorităţii maghiare din Slovacia
(aproximativ 600.000 de locuitori) se constituie, în 1978, un comitet de
apărare care denunţă efectele opresive prin politica discriminatorie în
privinţa folosirii limbii maghiare (închiderea unor şcoli, desfiinţarea
 118

şcolii normale de institutori etc) şi insuficienta participare a

reprezentanţilor minorităţii maghiare la viaţa politică a statului federal
cehoslovac.
O situaţie aproape similară împărtăşeau şi maghiarii din
România, ei simţind efectele noii împărţiri administrativ-teritoriale a ţării
şi a planului de reorganizare economică, motive reale pentru creşterea
cererilor de emigrare în Ungaria. Revendicări identice cu cele ale
ungurilor din România au avut şi cei aproape trei milioane de polonezi
care trăiau de secole în Lituania, Bielorusia şi Ucraina. Dacă o parte
dintre ei doreau să se stabilească în Polonia, cei mai mulţi însă voiau să
se pună capăt politicii de discriminare naţională faţă de ei. Tot în această
perioadă, la Erevan, capitala Armeniei, se adună numeroase plângeri
venite din partea celor 170.000 de armeni din Nagorno-Karabah (o mică
regiune din Caucaz, integrată din 1923 în republica vecină, Azerbaidjan)
care protestau împotriva degradării condiţiilor de viaţă şi a mediului lor
cultural. Asperităţile interetnice dintre armeni şi azeri, calmate cu greu
de Kremlin, s-au transformat în această regiune – încă înainte de
prăbuşirea imperiului sovietic în 1991 – în conflicte sângeroase, cu mii
de victime de ambele părţi.

INTERVENŢIA MILITARĂ SOVIETICĂ ÎN AFGANISTAN

ŞI CONSECINŢELE EI PENTRU COMUNISM

În aprilie 1978 Uniunea Sovietică a sprijinit preluarea puterii în

această ţară de către un nucleu de ofiţeri pregătiţi la Moscova, grupaţi
într-un Consiliu Democratic Republican Revoluţionar, condus de Nur
Muhammad Taraki, care proclamă Afganistanul republică democratică şi
adoptă o serie de măsuri progresiste. La 16 septembrie 1979 Taraki este
înlăturat, iar secretar general al CC al Partidului Democratic al Poporului
(fondat în 1965) şi preşedinte al statului ajunge Hafiz Ullah Amin. Trei
luni mai târziu, la 27 decembrie 1979, Amin este înlăturat şi el de la
putere, judecat şi executat; Babrak Karmal devine – cu sprijin sovietic -
lider al partidului şi preşedintele ţării. A doua zi, la 28 decembrie,
autorităţile de la Kabul dau publicităţii o declaraţie în care se precizează
 119

faptul că, „Guvernul Afganistanului, având în vedere amestecul continuu

şi tot mai clar şi provocările duşmanilor externi ai ţării şi în scopul
apărării cuceririlor revoluţiei din aprilie 1978, a integrităţii teritoriale, a
independenţei naţionale şi al menţinerii păcii şi securităţii, în baza
tratatului de prietenie, de bună vecinătate şi colaborare din 5 decembrie
1978, a adresat URSS cererea insistentă de a-i acorda ajutor politic,
moral, economic, inclusiv militar. Guvernul Uniunii Sovietice a
satisfăcut cererea părţii afgane”. Într-adevăr, primele unităţi de blindate
sovietice treceau graniţa în Afganistan încă în ultimele zile ale lui
decembrie 1979, ocupând apoi această ţară musulmană, şi apropiindu-se
periculos de sursele de petrol de unde se aprovizionau în mare măsură
statele occidentale.
Reacţia Statelor Unite a fost promptă şi categorică, preşedintele
Carter apreciind invazia sovietică drept „cel mai serios pericol pentru
pace din 1945”. Prin acest act intervenţionist, „într-o vreme în care
autoritatea şi prestigiul SUA în lume erau foarte scăzute, Moscova
arunca Washington-ului odgonul salvator, unind Orientul Mijlociu
împotriva URSS” (Martin McCauley). Desigur, decizia Kremlinului n-a
fost uşoară, liderii sovietici luând în calcul şi posibilele reacţii negative.
Dacă Moscova nu venea în sprijinul prietenilor săi din Kabul, unii lideri
comunişti din lume puteau trage concluzia că Uniunea Sovietică îşi
diminua rolul de mare putere în favoarea Statelor Unite. Pe de altă parte,
Leonid Brejnev se arătase îngrijorat de apariţia unui nou lider local,
Amin, acordându-i un sprijin total lui Babrak Karmal, care – după ce l-a
înlăturat de la putere pe Amin, la 27 decembrie 1979, printr-o lovitură de
stat – i-a înscenat rapid un proces, în urma căruia a şi fost executat. Prin
intervenţia militară sovietică, Brejnev a evitat deci ca liderii de la Kabul
să intre sub influenţa Chinei sau chiar a Statelor Unite. Deşi în
componenţa Uniunii Sovietice existau şase republici şi mai multe regiuni
autonome cu populaţii musulmane, Moscova a nesocotit totuşi – în ciuda
propagandei sale – posibilitatea apariţiei unor manifestări interne de
solidaritate religioasă, dar mai ales amploarea efectului negativ pe care îl
va produce invazia în lumea islamică exterioară într-un context
internaţional favorabil acesteia după proclamarea Iranului la 1 aprilie
 120

1979 ca republică islamică, înrâurită de personalitatea liderului religios

şiit ayatolahul Khomeiny, reîntors în ţară după exilul său în Franţa.
Operaţiunea „Furtuna 333”, condusă de unităţi KGB, s-a desfăşurat aşa
cum fusese ea prevăzută la Kremlin; încă în ziua de 27 decembrie 1979,
la numai câteva ore după lovitura de stat, la „chemarea guvernului
Karmal”, aproximativ 40.000 de soldaţi şi ofiţeri sovietici au invadat
Afganistanul. Pentru URSS începea de-acum un lung război sângeros,
soldat până în 1989 cu 15.000 de soldaţi ucişi şi numeroşi alţii răniţi şi
mutilaţi. Chiar şi în februarie 1986, Kremlinul – prin glasul lui Mihail
Gorbaciov, noul secretar general al PCUS – considera că numai
„contrarevoluţia şi imperialismul au transformat într-o rană sângerândă
Afganistanul”. În 1989, însă, devenind o povară grea pentru bugetul
URSS (circa 2-3 miliarde de dolari pe an) şi extrem de nepopular în toate
republicile, Gorbaciov va recunoaşte în sfârşit marea greşeală a
Moscovei de a fi intrat în „proasta afacere afgană”, luând decizia de
retragere a trupelor sovietice din această ţară.
Revenind la reacţia Statelor Unite după difuzarea ştirii despre
invazie, mai precizăm faptul că preşedintele Carter a anunţat o nouă
politică: „Uniunea Sovietică trebuie să plătească un preţ concret pentru
agresiunea sa. Invazia fiind în curs, noi şi alte ţări nu putem continua
relaţiile noastre cu Uniunea Sovietică ca înainte (…) Am adus la
cunoştinţa Comitetului Olimpic că, până ce forţele de invazie sovietice
sunt în Afganistan, nici eu şi nici poporul american nu îl poate
sprijini…” Drept urmare, din cauza agresiunii sovietice în Afganistan,
occidentalii nu au participat la Olimpiada de la Moscova din 1980, iar,
ca replică, URSS şi celelalte ţări comuniste (cu excepţia României) au
boicotat Olimpiada de la Los Angeles din 1984. Succesorul lui Carter la
Casa Albă, Ronald Reagen, caracteriza în 1981 politica externă sovietică
cu şi mai multă asprime: „Până acum destinderea era o stradă cu un
singur sens, pe care Uniunea Sovietică înainta spre scopul său (…)
aceste scopuri dovedesc că a hotărât extinderea revoluţiei mondiale şi
crearea unui singur stat socialist sau comunist. Singura morală pe care o
recunoaşte este cea care corespunde intereselor sale. Formulează dreptul
de a comite orice fapte criminale, de a minţi şi a înşela, ca să-şi atingă
 121

scopul”. Dacă majoritatea statelor lumii, exceptând blocul statelor

comuniste, au condamnat invazia sovietică în Afganistan, au fost însă şi
unele ţări nealiniate care au refuzat să facă acest lucru. India, de pildă, ce
semnase cu URSS un important tratat la 9 august 1971, care îi permise
să încheie victorioasă în decembrie acelaşi an războiul cu Pakistanul
(prieten al Chinei), a manifestat un spirit de înţelegere faţă de acţiunea
sovietică intervenţionistă împotriva rebelilor afgani, refuzând să o
dezavueze. De altfel, la numai câteva zile după invazie, Kremlinul s-a
grăbit să-şi „liniştească” conducătorii din blocul comunist, precizând că
nu era vorba despre un amestec în treburile interne ale Afganistanului, ci
de faptul că Moscova răspunsese favorabil unei cereri de ajutor militar
solicitat de guvernul de la Kabul în baza tratatului de colaborare încheiat
între Afganistan şi URSS la 5 decembrie 1978. Dar în timp ce liderii
comunişti est-europeni acceptau, de voie, de nevoie, „explicaţiile”
sovietice, liderii comunişti din China şi Vietnam erau extrem de belicoşi,
încercând să-şi extindă propria lor influenţă în anumite zone din Asia,
ajungându-se chiar şi la rivalităţi militare. Începând încă din februarie
1979, RS Vietnam stabilea cele mai strânse legături cu Cambodgia, cu
care a încheiat un tratat de pace şi prietenie, asemănător celui semnat cu
Laosul, ceea ce i-a permis să-şi mărească efectivele militare din această
ţară până la 150-200.000 de soldaţi în 1980 (J. Fr. Soulet). Vietnamul
comunist aproape împlinise, în câţiva ani, dorinţa lui Ho Şi Min
exprimată în urmă cu peste trei decenii: „Obiectivul strategic – afirmase
el atunci – este acela de a recupera întregul Vietnam, Laosul,
Cambodgia, de la China până la capul Ca Mau, de la coasta Indochinei
până la fluviul Mekong…” Datorită rivalităţii sale cu Uniunea Sovietică
şi ajutorul militar enorm pe care aceasta l-a acordat tot timpul
Vietnamului, China n-a mai putut juca în această perioadă un rol
hegemonic în Asia. Ba, mai mult, a trebuit să negocieze cu Marea
Britanie promisiunea retrocedării Hong Kong-ului (în 1997), iar cu
Portugalia a ţinutului Macao (în 1999), în timp ce obiectivul obsedant de
a „elibera Taiwanul” se îndepărta vertiginos.
În 1980, mişcările greviste din Polonia, soldate cu victoria
sindicatelor Solodarităţii au atras atenţia lumii întregi asupra faptului că
 122

ţările comuniste est-europene erau tensionate de contradicţii şi probleme

economico-sociale grave. Sindicatul liber Solidaritatea (Solidarnosc),
condus de Lech Walesa, recunoscut la 30 august 1980 şi de către
autorităţi, a demonstrat faptul că reformele din Polonia, menite să
asigure ieşirea din criza adâncă, se puteau înfăptui doar cu sprijinul
societăţii civile şi care îşi exercită autocontrolul. Conducerea de partid şi
de stat a respins dialogul, iar Kremlinul – după invazia în Afganistan –
n-a mai îndrăznit să-şi asume riscurile unei noi intervenţii militare.
Ameninţarea plana totuşi, determinând Varşovia să introducă în ţară la
sfârşitul anului 1981 dictatura militară. Cu toate acestea, pe măsură ce se
adâncea criza, au devenit tot mai hotărâte şi declaraţiile opoziţiei. Drept
urmare, „normalizarea” impusă de Kremlin şi aplicată de liderii
comunişti polonezi n-a putut frânge dorinţa de libertate şi independenţă a
majorităţii populaţiei, pe care „duritatea represiunii nu reuşea să o
îndepărteze de militanţii «Solidarităţii» şi ai KOR-ului şi care vedea tot
mai mult în puternica Biserică Catolică, adevărat stat în stat susţinut de
Ioan Paul al II-lea, o structură foarte greu de distrus, în care putea să se
încadreze” (S. Bernstein, P. Milza). Nu întâmplător deci, eşecul
măsurilor din anii ’80, vizând redresarea economică şi politică a ţării,
adânceşte şi mai mult criza în care se zbătea societatea poloneză, sporind
coeziunea poporului în jurul sindicatului independent Solidaritatea, cel
mai viguros vârf de lance împotriva regimului comunist.
Scăderea dramatică a dinamismului economic se înregistrează
însă în toate statele comuniste, de la Varşovia la Tirana, de la Moscova la
Belgrad, de la Havana la Hanoi, astfel încât Kremlinul simţea la
începutul anilor ’80 – pentru prima dată – că povara imperiului comunist
devenise extrem de apăsătoare. Din ce în ce mai multe ţări solicitau
Moscovei noi subvenţii (spre exemplu Cuba, Vietnam, Afganistan,
Etiopia) în timp ce „miliardele de dolari ce trebuiau alocate pentru a
susţine aceste regimuri erau vital necesare în URSS pentru revigorarea
economiei naţionale. În această ţară, războiul din Afganistan era
nepopular şi eroda statutul armatei sovietice” (Martin McCauley). Exista
însă şi o excepţie, China, unde – paralel cu demitizarea lui Mao Zedong
– echipa condusă de Deng Xiaoping întreprinde cea mai radicală reformă
 123

din întregul bloc comunist, orientând marea ţară asiatică spre economia
de piaţă.

DEMAOIZAREA ÎN CHINA
ŞI NOILE REFORME ECONOMICE

Fondatorul Chinei comuniste, Mao Zedong, a fost confruntat şi

ultimul an al vieţii, în zilele de 4 şi 5 aprilie 1976 cu puternice
manifestaţii în Piaţa Tian an Men din Beijing, care îl proslăveau pe Deng
Xiaoping, acuzat de „revizionism de dreapta” încă de la începutul
revoluţiei culturale. Acest incident politic violent, calificat de oficiosul
comunist Jenmin Jibao drept contrarevoluţionar, determină o
puternică represiune, furnizându-i lui Hua Guofeng, succesorul lui Zhou
Enlai la şefia statului, pretextul de a-l destitui pe Deng Xiaoping din
funcţiile sale politice. După moartea lui Mao (survenită în septembrie
1976), sub presiunea unor cadre de comandă din armată (printre care
mareşalul Liu Bocheng) şi a unei părţi din elita de partid, Hua Guofeng
decide, la 6 octombrie 1976, arestarea „bandei celor patru”, din care
făcea parte şi soţia lui Mao. Folosindu-se cu abilitate de vechile surse de
influenţă militare şi din partid, Deng îl determină în cele din urmă pe
Hua Guofeng să-l reabiliteze în iulie 1977, când este repus în funcţiile
avute în primăvara lui 1976. Din acest moment, singurul său obiectiv
ce-l mai avea de realizat era eliminarea lui Hua Guofeng din ierarhiile
puterii, nu brusc, ci treaptă cu treaptă. Mai întâi, îl obligă în decembrie
1978 să-şi facă o autocritică; apoi, în februarie 1980, îl constrânge să
accepte destituirea unui mare număr de prieteni din Biroul Politic; în
toamna aceluiaşi an este eliberat din funcţia de prim-ministru; în iulie
1981 este retrogradat din funcţia de preşedinte al Partidului, ajungând
ultimul din cei şase vicepreşedinţi; şi, în sfârşit, în septembrie 1982 este
exclus din Biroul Politic.
Înlăturându-l definitiv pe Hua Guofeng din toate funcţiile de
conducere din aparatul de partid şi de stat, Deng n-a râvnit însă nici la
preşedinţia partidului şi nici la funcţia supremă din stat, ci s-a mulţumit
cu demnităţile de vicepreşedinte al partidului şi viceprim-ministru.
 124

Pretextând vârsta sa înaintată (avea 75 de ani în 1979), el propagă la vârf

cu abilitatea care îl caracteriza ideea întineririi cadrelor, promovând doi
oameni de valoare – consideraţi mult timp succesorii săi: Hu Yaobang şi
Zhao Ziyang. Celui dintâi, care îşi asumă din 1981 până în ianuarie 1987
funcţia esenţială de secretar general al partidului, i se datorează
demaoizarea şi reformele economice radicale, precum şi deschiderea
Chinei spre exterior. Zhao Ziyang, mai înţelept şi mai realist, este prim-
ministru din 1980 şi urmaşul lui Hu Yaobang la conducerea partidului
după 1987. Fără sprijinul acestora, „deng-xiaoping-ismul n-ar fi obţinut
asemenea succese” (J. Fr. Soulet).
Declanşând marea sa operă reformatoare, Deng Xiaoping ţine să
precizeze totuşi faptul – într-un discurs rostit la 30 martie 1979 – că nu
va abandona niciodată calea socialistă, dictatura proletariatului, rolul
conducător al Partidului şi ideologia comunistă (marxism-leninismul şi
gândirea maoistă). Prin ideile sale novatoare se năştea însă o tendinţă
originală de împăcare a socialismului cu economia de piaţă. Utilizând
termenul de „modernizare”, noua putere încearcă să convingă opinia
publică din China că e vorba doar de o reorganizare, deşi obiectivele
propuse încă în 1978 de echipa lui Deng depăşesc cu mult stadiul unei
simple modernizări. Astfel, punctul culminant al „modernizării” iniţiate
de către Deng Xiaoping îl reprezenta extinderea progresivă a rolului
economiei de piaţă. Pentru a-i linişti pe reprezentanţii aripii de stânga
(conservatoare) din PCC, el ţine să precizeze faptul că: „Este greşit să
presupunem că o economie de piaţă nu se poate dezvolta decât într-un
sistem capitalist. În sânul sistemului socialist pot coexista o economie de
piaţă şi o economie bazată pe planificarea producţiei, şi este posibilă
coordonarea lor”.
Pragmatic în inspiraţia sa, şi pentru a fi sigur de o victorie
categorică împotriva dogmaticilor din partid, s-a experimentat în vara
anului 1978, mai întâi în provincia Anhui, o politică de liberalizare
moderată („Zhengce”), care a servit drept test pentru proiectul lui Deng
Xiaoping. În luna decembrie a aceluiaşi an, noua politică economică a
fost oficializată şi răspândită pe teritoriul întregii Chine, prin intermediul
a două documente de partid cu o formulare extrem de derutantă: „Decizii
 125

în legătură cu câteva probleme privind accelerarea dezvoltării agricole”

şi „Reguli de muncă în Comunele populare rurale”. Prin aplicarea în
practică a deciziilor respective, direcţia maoistă de până atunci a fost
abandonată pentru totdeauna, trecându-se astfel la o decolectivizare şi la
dizolvarea treptată a comunelor populare. Ţăranilor care efectuau
muncile agricole în comunele populare, în echipe (de 20-30 familii) şi
brigăzi (de 200-300 de familii) li se propune de acum înainte semnarea
unor „contracte de responsabilitate” cu statul. La început se pretindea ca
actul să fie încheiat colectiv, de 5 sau 6 familii, dar foarte repede –
pentru a fi şi mai stimulativ – se acceptă angajamentul contractual al
unei singure familii. Conform clauzelor din contracte, fiecare familie
primea în arendă – pentru o perioadă de 3, apoi de 15 ani – un lot de
pământ proporţional cu mărimea familiei, pe care aceasta îl putea să-l
lucreze după cum voia, cu profituri sau pierderi, în schimbul achitării
unui impozit şi al furnizării către stat a unei treimi din recolte, la un preţ
fixat prin contract, şi a unei alte părţi („supra-cote”) la un preţ variabil,
în funcţie de evoluţia pieţei. Noul sistem a avut un succes enorm, el
generalizându-se în întreaga ţară până în 1984, perioadă în care preţurile
medii plătite pentru recoltele achiziţionate de stat de la ţărani au crescut
cu 54%. Drept urmare, au crescut considerabil şi veniturile populaţiei
rurale: cu 232% în 1985, faţă de 1978. Ba mai mult, peste 25 milioane
de familii – specializate în cultura de legume şi fructe sau în creşterea
animalelor, situate în jurul oraşelor – au reuşit să obţină în 1984 venituri
de 3-5 ori mai mari decât media altor gospodării.
Spre deosebire de entuziasmul populaţiei rurale, în mediul urban
noile reforme se desfăşoară mai anevoios, deşi ele urmăreau lărgirea
considerabilă a autonomiei întreprinderilor. După experimentul din
Sichuan, începând din iulie 1979 reforma urbană şi industrială se
răspândeşte progresiv în restul ţării, dar până în septembrie 1980 doar
16% din întreprinderi sunt reorganizate pe baza noilor principii
reformatoare (care asigură totuşi 45% din producţia industrială
naţională). În anii 1981-1982 reforma stagnează, ea fiind reluată cu un
nou suflu în octombrie 1984. Sistemul contractelor de responsabilitate a
fost introdus şi în întreprinderi, el prevăzând – după satisfacerea
 126

obligaţiilor cantitative şi calitative ale planului – posibilitatea ca fiecare

întreprindere contractantă să-şi poată păstra o parte din profituri.
Datorită înfiinţării unui congres al muncitorilor şi funcţionarilor,
deciziile conducerilor întreprinderilor devin mai puţin dependente de
partid şi sindicate. Pentru a responsabiliza mai mult personalul,
contractele se puteau negocia individual sau pe ateliere, revalorizându-se
totodată rolul tehnicienilor. Prin aplicarea acestor măsuri reformatoare
are loc creşterea câştigurilor băneşti ale muncitorilor, bazată pe
generalizarea primelor. Disfuncţionalităţile reformelor din industrie s-au
evidenţiat în sistemul general al preţurilor, întrucât aici combinaţia
planificării cu economia de piaţă s-a dovedit a fi delicată şi, deseori,
contracarată de o politică monetară prost controlată de autorităţile
centrale. Cu toate acestea, în câţiva ani, producţia industrială aproape s-a
dublat, iar venitul anual mediu al muncitorilor a crescut şi el, fiind în
1984 cu 34% mai mare faţă de cel obţinut în 1978 (J. Fr. Soulet).
Cel mai spectaculos salt l-a înregistrat „gaige”-ul chinez din 1978
încoace în urma aplicării legii privind întreprinderile mixte (extinsă de-a
lungul anilor), care a permis partenerilor străini să investească direct în
această ţară. Astfel, din 1978 până în 1985 circa 4,6 miliarde de dolari au
fost investiţi în economia chineză, în timp ce numai în 1985 au fost
înfiinţate 1300 de societăţi pe acţiuni cu capital mixt sau integral străin
în interiorul zonelor economice speciale. La această dată în zonele
respective (de-a lungul a 1800 kilometri de coastă) situate cu precădere
în apropriere de Taiwan şi Hong Kong investitorii străini beneficiau de
toate facilităţile (scutiri vamale şi degrevări fiscale) pentru a înfiinţa
întreprinderi de fabricare a unor produse pentru reexport, care vor
revigora în scurt timp economia chineză.
Concomitent cu reformele economice, Deng Xiaoping a iniţiat şi
demaoizarea ideologică a Chinei. Acest proces demarează printr-un
amplu document, intitulat Hotărârea asupra câtorva probleme ale
istoriei Partidului nostru de la crearea Republicii Populare Chineze,
supus atenţiei Comitetului Central la 27 iunie 1981. După evocarea
cronologică a principalelor evenimente din istoria partidului, un capitol
aparte este consacrat analizei critice a rolului şi gândirii social-politice a
 127

lui Mao Zedong. Diatribele aduse lui Mao sunt numeroase şi întemeiate,
vizând deopotrivă trăsăturile de caracter şi orientările politice. I se
reproşează vanitatea („Era tot mai orgolios, îndepărtându-se treptat de
realitate şi de masele populare”), autoritarismul excesiv
(„comportamentul său subiectivist a dăunat, puţin câte puţin,
centralismului democratic al Partidului”), dar mai ales faptul că a
acceptat şi încurajat un cult al personalităţii care „a atins paroxismul” în
timpul Revoluţiei culturale.
Cel mai virulent combătut a fost însă „stângismul” Marelui
Cârmaci, manifestat încă de la reuniunea din Luschan (iulie 1959), când
„a lansat pe nedrept o critică împotriva lui Peng Dehuai”, până în
primăvara anului 1976, el aducând în permanenţă felurite acuzaţii „celor
de dreapta” din partid. Concluzia finală a documentului din iunie 1981
este fără echivoc: „Istoria a demonstrat că «revoluţia culturală»
declanşată pe nedrept de conducătorul ei şi exploatată de grupuri
contrarevoluţionare a cufundat ţara în haos, cu consecinţe catastrofale
pentru Partid, pentru Stat şi pentru toate naţionalităţile”.
Totuşi, în acest rechizitoriu, echipa lui Deng Xiaoping a dat
dovadă de multă abilitate şi moderaţie, recunoscându-i lui Mao – în
comparaţie cu respingerea totală a acţiunii staliniste de către Hruşciov în
1956 – meritele incontestabile în fondarea şi dezvoltarea Partidului, pe
care l-a condus spre victorie în lupta pentru instaurarea regimului
comunist. Pe aceste temeiuri, documentul din 1981 afirmă răspicat:
„Tovarăşul Mao Zedong a fost un mare marxist, un mare revoluţionar,
un mare strateg şi un mare teoretician proletar. Cu siguranţă, el a comis
erori grave în timpul «Revoluţiei culturale», dar dacă avem în vedere
viaţa sa în ansamblul ei, contribuţia sa la revoluţia chineză depăşeşte cu
mult greşelile sale. Meritul se află pe primul loc, în timp ce erorile sale
au o importanţă secundară”. Erorile lui Mao de după 1970 sunt
justificate de vârsta înaintată a liderului comunist de la Beijing, întrucât
„la bătrâneţe, el nu a mai ştiut să facă o analiză corectă a multora dintre
probleme”.
Este semnificativ faptul că, în toţi aceşti ani, reforma sistemului
politic a fost mereu interpretată la Beijing ca un simplu mijloc de a însoţi
 128

relansarea economică. În atari împrejurări, deşi Deng Xiaoping îşi face

cunoscut punctul de vedere despre „reforma sistemului de conducere a
Partidului şi Statului” într-un discurs rostit în faţa Biroului Politic încă
în august 1980, acesta rămâne secret până în 1983. Dar abia în toamna
anului 1987, Zhao Ziyang, succesorul lui Hu Yaobang, reuşeşte să
convingă Comitetul central să adopte cel mai ambiţios plan de reformă
politică din epoca Deng Xiaoping, care – fără a repune în discuţie rolul
conducător al Partidului Comunist – preconizează o mai mare
descentralizare prin reechilibrarea rolurilor între cele trei componente ale
oricărui regim comunist: Partidul, Statul şi societatea. Astfel, potrivit
planului de reformă politică, sunt luate în primul rând măsuri de
reînnoire a cadrelor partidului; în 1982, de pildă, Comitetul Central avea
45% noi membri, iar în 1987 nu mai puţin de 65%. Deşi restabilirea
rolului instituţiilor de stat nu este dusă prea departe de către echipa
reformatoare, recrutarea funcţionarilor se va face de acum prin concurs,
iar adunările populare vor exercita un rol de observator asupra
„politicilor” recomandate de Partid. În schimb, societatea este prea puţin
asociată la exercitarea puterii, dar beneficiază totuşi de câteva măsuri
care limitează arbitrariul autorităţilor şi-i definesc mai clar drepturile.
În aplicarea acestor măsuri, din vara anului 1986 se înfruntă tot
mai înverşunat în sânul conducerii partidului tabăra progresistă, care
grupează în jurul lui Hu Yaobang cadre şi tehnocraţi tineri şi receptivi la
înnoiri (ca Hu Qili, Qiao Shi şi alţii), cu tabăra conservatoare, formată
din politicieni vârstnici, cu diferite nostalgii (de la maoism la liu-
shaoqism), ostili faţă de politica liderului comunist reformator de la
Beijing. Cei mai redutabili opozanţi ai direcţiei liberale vor fi Peng Zhen
(fost primar al Beijingului şi preşedinte al Adunării Naţionale între anii
1983-1988), Deng Liqun (care s-a remarcat prin dogmatismul său la
Congresul al XIII-lea al PCC) şi Li Xiannian (în calitatea sa de membru
al Comitetului permanent al Biroului Politic şi şef al statului). Motivul
disputelor între cele două tabere se regăseşte în nenumăratele rateuri ale
reformei economice, atât în mediul urban, cât şi în cel rural. În
agricultură, spre exemplu, deşi decolectivizarea se dovedise a fi un
succes, menţinerea puterii politice din mediul rural în mâinile cadrelor
 129

de partid a favorizat diverse practici ilicite şi îmbogăţirea unor activişti şi

funcţionari corupţi. Pe de altă parte, decolectivizarea a provocat, cu
timpul, un veritabil exod al populaţiilor: fie atunci când unii ţărani s-au
lansat în activităţi comerciale şi artizanale, fără însă a părăsi satele (exod
agricol); fie când migrau spre oraşe (exod rural). Drept urmare, din 1980
suprafaţa cultivată a ţării a scăzut în medie pe an cu peste 450.000 ha. În
sfârşit, începând din 1985, ţăranii îşi diminuează producţia agricolă în
zonele în care, ca urmare a surplusurilor, preţurile guvernamentale au
scăzut.
Distorsiuni şi mai grave, generând numeroase tensiuni sociale
apar însă în medul urban. Aici, în funcţie de sector (stat, colectiv sau
privat), de localizarea şi specializarea întreprinderilor, diferenţa dintre
veniturile realizate de muncitori şi tehnicieni era din ce în ce mai
discrepantă. În plus, în orizontul economic al Chinei plana de acum
spectrul şomajului, odată cu apariţia în fiecare an a şase milioane de
tineri pe piaţa forţei de muncă. Dereglarea brutală a salariilor şi
veniturilor – acceptată de aderenţii lui Deng Xiaoping, dar vehement
criticată de adversarii dogmatici din partid – era totuşi consecinţa directă
a introducerii noţiunilor de profit şi rentabilitate, fără de care o economie
de piaţă nu putea exista.
Fireşte, unele măsuri reformatoare au fost greşit înţelese şi
aplicate, generând în diverse întreprinderi şi zone numeroase
dezechilibre: stagnarea sau scăderea producţiei agricole, lipsa unor
materii prime (datorită deficienţelor mijloacelor de extracţie şi
transport), dezechilibrul accentuat al sistemului economic împărţit acum
într-un sector de stat şi unul privat, amplificarea inegalităţilor sociale,
diminuarea constantă a puterii centrale în favoarea structurilor
administrative regionale şi locale ce promovau un protecţionism
dăunător dezregionalizării economiei şi dezvoltării unei pieţe naţionale
concurenţiale, creşterea alarmantă a corupţiei în rândurile funcţionarilor
de stat şi ai activiştilor de partid, creşterea continuă a inflaţiei (după
cifrele oficiale cu 7,2% în 1987 şi cu 18,5% în 1988). În atari
împrejurări, pe fundalul distorsiunilor economice şi al inechităţilor
materiale, sporesc şi tensiunile sociale. Spre sfârşitul anilor ’80 în prim
 130

planul atenţiei se impun două mişcări de mare amploare: a tineretului

studenţesc, şi a comunităţii tibetane. Mişcarea contestatară studenţească
debutează la 9 decembrie 1986 cu o grevă a 3000 de studenţi de la
Facultatea Tehnică din Hefei (Anhui), al cărei prorector era
astrofizicianul Fang Lizhi, care vedea salvarea Chinei doar în
„occidentalizarea integrală”. În zilele următoare protestele studenţeşti
cuprind campusurile universitare din aproape întreaga ţară. La 1 ianuarie
1987, aproximativ 3000 de studenţi defilează în piaţa Tian an Men din
Beijing, cerând „democraţie”. Manifestaţii identice au loc în această
perioadă în 22 de mari oraşe ale Chinei, studenţii revendicând deopotrivă
democraţia în universităţi şi în afara lor, precum şi îmbunătăţirea
condiţiilor din cămine, sporirea cuantumului burselor etc. Din nefericire,
de acest val de manifestaţii a profitat din plin gruparea conservatoare din
partid pentru a discredita tabăra progresistă şi a dezavua intelectualitatea
contestatară. Prima victimă a dogmaticilor este chiar Hu Yaobang, care a
fost obligat să demisioneze la 16 ianuarie 1987, apoi patru lideri ai
intelectualilor, Liu Binyan, Su Shaozhi, Wang Ruowang şi Fang Lizhi,
sunt excluşi din partid, fapt care le sporeşte prestigiul în rândurile
tineretului studenţesc şi le oferă prilejul de a critica mai vehement
regimul comunist. Întrucât tensiunile din mişcarea studenţească se
amplificau, Li Peng, noul prim-ministru, încearcă o calmare aspră a
spiritelor revoltate prin consolidarea formării lor politice, prin
organizarea de stagii de muncă în întreprinderi şi prin introducerea
taxelor pentru studiile universitare.
Între timp, în capitala Tibetului, Lhasa, izbucnesc mai multe
tulburări grave, care demonstrează – prin consecinţele lor – limitele
reformismului deng-xiaoping-ist şi al eşecului tentativelor de asimilare a
minorităţilor etnice din China. Cea dintâi acţiune antichineză are loc în
septembrie 1987, în timpul vizitei lui Dalai-lama în SUA, pe parcursul
căreia liderul religios tibetan expune un „plan de pace” în cinci puncte:
transformarea acestei regiuni într-o „zonă a păcii”, renunţarea liderilor
comunişti de la Beijing la politica lor de colonizare, respectarea
drepturilor omului, respectarea mediului natural, începerea negocierilor.
La numai 6 zile după acest discurs, la 27 septembrie 1987, în piaţa
 131

centrală din Lhasa, circa 30 de lama, fluturând drapelul Tibetului liber

(în culorile albastru, roşu, alb şi galben) scandează lozinci pentru
independenţă, dar sunt arestaţi imediat. La 1 octombrie, ziua naţională a
Chinei, acţiunea este repetată de aproximativ 40 de lama, sprijinită fiind
de mai multe mii de tibetani, care atacă cu pietre sediul poliţiei chineze.
Reacţia autorităţilor chineze este promptă şi violentă; 20 de oameni au
fost ucişi, iar numeroşi alţii răniţi. La 5 martie 1988, cu prilejul
sărbătorii Marii Rugăciuni, tinerii lama scandează din nou lozinci
antichineze („Libertate Tibetului!”, „Jos opresiunea chineză!”, „Trăiască
Dalai-lama!”), în timp ce aproximativ 6000 de manifestanţi – intonând
cântece naţionale - bombardează poliţia cu pietre, jefuiesc şi incendiază
magazinele chinezilor. Autorităţile restabilesc în cele din urmă ordinea,
înregistrându-se cel puţin opt morţi şi zeci de răniţi, iar circa 2500 de
tibetani (conform datelor furnizate de guvernul din exil) au fost arestaţi.
În ciuda represiunilor, manifestaţiile călugărilor lama continuă; cea din
10 decembrie 1988 se soldează cu 12 morţi şi zeci de răniţi, iar revolta
din centrul Lhasei, din zilele de 5, 6 şi 7 martie 1989 – degenerând în
violenţe împotriva instituţiilor oficiale, vehiculelor de poliţie şi
magazinelor aparţinând chinezilor – se încheie cu 50-60 de morţi, sute
de răniţi şi nenumărate arestări în urma decretării legii marţiale.
Dar în timp ce autorităţile chineze reprimau fără milă mişcările
separatiste iniţiate de călugării lama în Tibet, în universităţi acţiunile
contestatare ale intelectualităţii liberale şi ale studenţilor intrau într-o
nouă fază. Ele debutează acum pe fundalul funeraliilor lui Hu Yaobang,
decedat la 15 aprilie 1989, îndepărtat de la conducerea partidului cu doi
ani mai înainte. La 17 aprilie 6.000 de studenţi de la universitatea Beida
din Beijing s-au adunat în piaţa Tian an Men, scandând lozinci ca:
„Trăiască democraţia, libertatea şi egalitatea!”, „Jos corupţia şi
birocraţia!”. O zi mai târziu, tinerii manifestanţi cer reabilitarea totală a
lui Hu Yaobang şi demiterea guvernului. În zilele următoare sunt în
fierbere toate universităţile din Beijing, Sanghai, Tianjin, Hefei şi
Wuhan, fapt care determină controverse în sânul conducerii partidului.
La 22 aprilie „comisia autonomă universitară” din Beijing, care încearcă
să coordoneze mişcarea contestatară, lansează un apel pentru grevă
 132

generală în întreaga ţară, până la soluţionarea revendicărilor (dialog cu

guvernul, libertatea presei). Dar „Palma trasă lui Deng Xiaoping de către
studenţi” – după cum scria ziarul francez Libération – are loc în timpul
vizitei lui Gorbaciov (15-18 mai 1989). Cu acest prilej Deng se vede
contestat în public, iar oaspetele său este martorul unor manifestaţii de o
amploare fără precedent. Impresionaţi de dârzenia celor câteva mii de
studenţi intraţi în greva foamei la 12 mai în piaţa Tian an Men, sute de
mii de locuitori ai Beijingului pătrund în piaţă pentru a-i susţine,
perturbând protocolul de primire al liderului sovietic. La protestul paşnic
din capitală, din zilele de 17 şi 18 mai, defilează – cu banderole pe cap –
peste un milion de oameni. După discuţii furtunoase în Biroul Politic, în
seara zilei de 19 mai guvernul decide decretarea legii marţiale, ca
singurul remediu pentru anihilarea mişcărilor contestatare. Drept urmare,
a doua zi, la 20 mai 1989, blindate şi camioane ticsite cu soldaţi
(aproximativ 40.000 de mii) sunt îndreptate spre piaţa Tian an Men
pentru a o degaja de grevişti şi manifestanţi, dar militarii sunt opriţi de
baricadele ridicate la intrările în piaţă. Întrucât unităţile de miliţie se
dovediseră neputincioase în faţa acestei mari mişcări contestatare,
conducerea de partid şi de stat s-a văzut silită să apeleze la armată, dar
unii şefi militari erau ostili măsurilor de recurgere la forţă. În atari
împrejurări, Deng Xiaoping dă ordinul de intervenţie militară abia în
noaptea de 3-4 iunie 1989, când sute de tancuri pătrund în forţă în piaţa
Tian an Men, producând un adevărat măcel (peste 1000 de morţi), la care
se adaugă un mare număr de manifestanţi arestaţi şi întemniţaţi.
Represiuni similare au avut loc şi în alte centre, de pildă, la Chengdu şi
Lanzhou.
Deşi înăbuşirea mişcării contestatare a fost urmată de o
revigorare a forţelor conservatoare, aceasta a durat totuşi puţin timp, mai
ales că spre sfârşitul anului 1989 are loc prăbuşirea regimurilor
comuniste din Centrul şi Estul Europei, iar mai apoi implozia sovietică
din 1991. Aceste evenimente l-au convins pe Deng Xiaoping şi
colaboratorii săi că singura cale de a evita căderea comunismului şi în
China era relansarea rapidă a procesului de reformă şi reuşita tranziţiei
spre economia de piaţă.
 133

EŞECURILE STATELOR COMUNISTE REFORMISTE DIN

EUROPA. ACTIVIZAREA DISIDENŢELOR ELITELOR ŞI
TINERILOR. OFENSIVA GORBACIOVISTĂ
ŞI PRIMELE SALE EFECTE

Alegerea lui Karol Wojtyla, cardinal de Cracovia, la 16

octombrie 1978 ca Papă la Roma, sub numele de Ioan Paul al II-lea, a
avut un ecou şi o semnificaţie deosebită mai ales în Polonia, polarizând
în jurul Bisericii Catolice întreaga societate civilă, nemulţumită profund
de consecinţele adâncirii crizei regimului comunist. Mişcarea
contestatară poloneză din vara anului 1980, având ca punct de plecare
oraşul Lublin, cuprinde treptat şi alte oraşe, pentru a ajunge la mijlocul
lunii august la Gdansk, unde greva de la şantierele navale Lenin
„reprezintă primul act al unei ofensive care marchează apariţia clasei
muncitoare în primul plan al scenei” (S. Bernstein, P. Milza). Timp de un
an şi jumătate, în Polonia va exista un nou tip de compromis, fără
precedent în regimurile de „democraţie populară”, care permitea
coabitarea partidului comunist cu milioanele de muncitori, reuniţi în
sindicatul Solidarnosc (recunoscut legal de autorităţi la 30 august 1980),
sprijiniţi însă cu prudenţă dar ferm de Biserica Catolică. Din septembrie
1980 la conducerea partidului Stansilaw Kania l-a înlocuit pe Gierek,
care spera să nimicească mişcarea sindicală şi protestatară fără a recurge
la măsuri represive. La rândul său, Lech Walesa, liderul carismatic al
sindicatului liber Solidaritatea, căuta să menţină echilibrul în faţa
maselor de muncitori şi a tinerilor, nerăbdători, ce vor să ducă mişcarea
revendicativă până la capăt.
În aceste împrejurări, între 14-20 iulie 1981 îşi desfăşoară la
Varşovia lucrările congresului extraordinar al PMUP, încercând să
soluţioneze problemele politice şi social-economice din ţară, iar mai apoi
Plenara CC al PMUP din 16-18 octombrie 1981 acceptă demisia
primului secretar Stanislaw Kania şi alege în această funcţie pe generalul
Wojciech Jaruzelski, care din 11 februarie deţinea şi funcţia de premier.
Consolidându-şi autoritatea în aparatul de partid şi de stat, Jaruzelski
declanşează o ofensivă împotriva Solidarităţii, utilizând forţele armate
 134

pentru a restabili „ordinea socialistă” şi decretând spre mijlocul lunii

decembrie starea de asediu, cu acordul formal al Moscovei şi sub
controlul direct al mareşalului Kulikov, comandantul suprem al trupelor
pactului de la Varşovia. Drept urmare, la 13 decembrie 1981 s-a
constituit un Consiliu Militar de Salvare Naţională şi s-a decis arestarea
conducătorilor sindicatului liber Solidaritatea (Lech Walesa a fost închis

Întâlnirea de la Vatican (16 ianuarie 1981) dintre Papa Ioan Paul

al II-lea (de origine poloneză) şi liderul Solidarităţii, Lech Walesa
 135

într-o vilă în apropiere de Varşovia) şi aplicarea unor măsuri sociale şi

politice drastice: suspendarea dreptului la grevă, obligativitatea
camuflajului de la orele 22 la 6 dimineaţa, militarizarea întreprinderilor
strategice, revenirea la săptămâna de lucru de 6 zile şi reducerea la
jumătate a concediului anual.
Îndată după decretarea stării de asediu în Polonia, Statele Unite
au anunţat adoptarea unor sancţiuni economice împotriva acestei ţări şi a
Uniunii sovietice şi le-au cerut aliaţilor occidentali să li se alăture. Dar
reacţia ţărilor vest-europene a fost negativă, întrucât tocmai atunci se
afla în fază de construcţie conducta de gaz natural care transporta gazul
din URSS în Europa Occidentală. Din acest motiv americanii au
abandonat politica de sancţiuni economice. Dar, un an mai târziu, pentru
a evita naşterea unor noi tulburări, curentul reformist moderat a lui
Jaruzelski caută o soluţie de compromis cu societatea civilă, suspendând
în decembrie 1982 starea de asediu, eliberând şi toate persoanele arestate
cu un an în urmă.
Spre sfârşitul anului 1982, la 10 noiembrie, bătrânul şi foarte
slăbitul lider comunist moscovit Leonid Brejnev se stinge din viaţă. Îi
succede Iuri Andropov, care făcea parte din grupul de specialişti ruşi
pregătiţi în domeniul politicii externe. El moştenise o situaţie internă
deosebit de gravă; ştia că economia intrase în declin, dar nu era conştient
de faptul că Uniunea Sovietică se confrunta cu o criză sistemică. N-a
putut întreprinde mare lucru, căci în februarie 1984 muri şi el datorită
unui blocaj renal. Îl urmă la conducerea partidului un alt bătrân,
Konstantin Cernenko, dar tot pentru o perioadă scurtă (februarie 1984-
martie 1985). Cel zămislit să preia conducerea PCUS în aceste dramatice
împrejurări pentru popoarele Uniunii Sovietice nu era nimeni altul decât
carismaticul Mihail Gorbaciov, în vârstă de 54 de ani, care – fiind
convins de faptul că sistemul de organizare era ineficient – era partizanul
unor profunde reforme care să consolideze Partidul şi să accelereze
dezvoltarea economică a ţării.
Pe plan politic, prima măsură eficientă pe care a luat-o noul lider
sovietic a fost înlocuirea ministrului de externe Andrei Gromâko cu
Eduard Şevardnadze, astfel încât „perechea Gorbaciov-Şevardnadze a
 136

revoluţionat politica externă şi a câştigat un imens capital de simpatie în

întreaga lume. Sistemul lor de lucru a devenit cunoscut sub numele de
«noua gândire politică»” (Martin McCauley). Lansând încă din
primăvara anului 1985 cu multă fermitate cele două sloganuri glasnost şi
perestroika (larg mediatizate), Gorbaciov promitea popoarelor URSS o
reformă în profunzime a mijloacelor de expresie şi a sistemelor
economic şi politic, dar în realitate el reia politica iniţiată de Andropov
de corectare a abuzurilor care proliferaseră în perioada de „stagnare”
brejnevistă.

Mihail Gorbaciov, ultimul secretar general al PCUS şi preşedinte al

Uniunii Sovietice (1985-1991)
 137

Prima întâlnire a lui Gorbaciov cu liderii comunişti est-europeni

a avut loc încă în martie 1985, după funeraliile lui Cernenko, prilej cu
care i-a informat pe aceştia că s-a sfârşit cu doctrina Brejnev şi că, de
acum încolo, îşi vor putea alege propria linie politică şi propriii lideri,
după cum vor considera. Acest lucru a fost reconfirmat la consfătuirea
Pactului de la Varşovia, din aprilie 1985. Noul lider sovietic înţelegea,
fireşte, că ţările est-europene îşi aleseseră calea, adică socialismul, şi că
nu vor reveni asupra alegerii făcute. În atari împrejurări, reforma în ţările
est-europene urma să fie de tip socialist şi va propaga mesajul
socialismului pretutindeni în lume, care va deveni astfel mai tentant.
De remarcat faptul că, în Raportul politic pe care l-a prezentat la
Congresul XXVII al partidului, la 25 februarie 1986, M. Gorbaciov se
arăta încă foarte încrezător în destinele sistemului comunist, încercând să
prefigureze „cum va arăta Uniunea Sovietică atunci când va intra în
secolul XXI (…), înfăţişarea şi poziţiile socialismului pe arena
internaţională”. El era convins atunci că „socialismul mondial este o
formaţiune internaţională puternică; el se sprijină pe o economie bine
dezvoltată, pe o bază ştiinţifică solidă, pe un potenţial politico-militar
trainic (…) A apărut un mod de viaţă nou, bazat pe principiile echităţii
socialiste, în care puterea aparţine poporului”. Întrucât „idealul nostru –
sublinia Gorbaciov în acelaşi raport – îl constituie o lume fără arme şi
violenţă, o lume în care fiecare popor îşi alege liber calea de dezvoltare,
modul său de viaţă (…), destinele păcii şi progresului social sunt legate
mai strâns ca oricând de dinamismul dezvoltării economice şi politice a
sistemului mondial al socialismului”. Recunoscând apoi faptul că în
viaţa societăţii sovietice „au început să se facă simţite fenomene de
stagnare”, liderul sovietic iniţiază o direcţie de radicală reformare a
întregii societăţi, urmărind abandonarea dogmelor şi o nouă eficienţă în
plan economic şi politic, iar în viaţa internaţională obţinerea unei reale
destinderi. După congres, libertatea cuvântului şi desfiinţarea cenzurii
aduc dintr-o dată în prim-planul vieţii chestiuni blocate sau nerezolvate
de zeci de ani, iar imposibilitatea soluţionării peste noapte a acestora
contribuie la creşterea tensiunilor sociale. Numeroase populaţii solicită o
autonomie sporită, conflicte teritoriale şi interetnice (de pildă, între
 138

armeni şi azeri sau între gruzini şi abhazi) răbufnesc cu violenţă, în timp

ce republicile baltice, anexate de URSS în 1940, îşi revendică
independenţa, punând astfel în discuţie chiar integritatea teritorială a
URSS.
Revenind la evenimentele din Polonia, sub impulsul suflului nou
al Moscovei, autorităţile comuniste condamnă în 1985 la ani grei de
închisoare pe miliţienii care îl asasinaseră în octombrie 1984 pe preotul
catolic Popielusko şi acceptă apoi să negocieze cu Lech Walesa, care în
urma atribuirii Premiului Nobel pentru pace beneficia de un imens
prestigiu internaţional.
În ciuda tuturor aparenţelor, în anii ’80 majoritatea partidelor
comuniste din Europa centrală şi de sud-est erau serios afectate de
problemele interne şi de un context general defavorabil. Liderii acestora
au decis noi „epurări”, dar „normalizările” pe care le sperau au rămas
fără consecinţe. Dimpotrivă, excluderile, retrogradările sau „rotirile” de
cadre au accentuat disputele între generaţii. La sfârşitul epocii
brejneviste, circa 2,9% din membrii Partidului comunist ungar au fost
expulzaţi şi radiaţi (1980-1985), iar în Polonia, 158 de mii de membri de
partid au fost excluşi, ori au părăsit partidul la cerere. În România, în
anii ’80 frecvenţa epurărilor din aparatul de partid şi de stat creşte,
posturile-cheie fiind deţinute treptat de membrii clanului Ceauşescu. În
Iugoslavia, după moartea lui Tito, Liga comunistă – măcinată de
numeroasele răbufniri naţionaliste sau autonomiste – începe să-şi piardă
autoritatea. Dar, mai presus de toate, mai întâi în Ungaria şi Polonia,
apoi în România, în Cehoslovacia şi în RDG, exaltarea trecutului istoric
şi a culturii naţionale încerca să se substituie pe ascuns ideologiei
comuniste, „ca liant unificator al partidelor şi ca fundament posibil al
unei noi legitmităţi” (J. Fr. Soulet).
În aceşti ani s-au manifestat astfel, iar în unele state comuniste
chiar s-au accentuat, disfuncţiile societăţii oficiale, generând germenii
descompunerii sistemului politic. Fenomenul a marcat în primul rând
raporturile dintre Partidul-Stat şi societate, raporturi edificate în cele mai
variate forme şi exprimate după două modele extreme. Primul, bazat pe
un tip de relaţii foarte dure, oferea Partidului-Stat posibilitatea ca – prin
 139

utilizarea tuturor mijloacelor (inclusiv violente) – să introducă societatea

în cadrele prestabilite ale proiectului său ideologic. Cel de-al doilea
model, cu raporturi mai puţin antagoniste, în care Partidul – slăbit de o
presiune exterioară şi de mari eşecuri politice – este nevoit să fie mai
puţin dogmatic şi acceptă o oarecare autonomie societăţii civile. Acest
model, de pe la mijlocul anilor ’80 tinde să devină frecvent. Drept
urmare, nemaifiind capabilă de a răspunde necesităţilor elementare ale
populaţiei, puterea se vede nevoită să ţină cont, măcar în parte, de
schimbările sociale şi de aspiraţiilor noilor generaţii.
În proporţii diferite, în funcţie de caracterul sau de duritatea
măsurilor represive, în fiecare ţară est-europeană intelectualitatea s-a
unit cu tinerii, categoria ce s-a implicat cel mai mult în acţiunile
disidente. În Ungaria, de pildă, cele mai reprezentative personalităţi ale
opoziţiei au ţinut în 1985 o consfătuire la Monor, organizată de Donáth
Ferenc. În cadrul acesteia s-au analizat cauzele crizei economice şi
sociale a ţării şi s-au dezbătut felurite soluţii de ieşire din criză. Un an
mai târziu, în 1986, la adunarea Uniunii Scriitorilor Maghiari s-a ajuns la
confruntări violente între scriitori şi autorităţi. Cu prilejul alegerilor,
adunarea i-a înlăturat din conducere pe favoriţii partidului. Drept urmare,
partidul a încercat să organizeze o contrauniune a scriitorilor, dar a eşuat
lamentabil. În vara anului 1987, într-un număr special, Beszelö a publicat
- sub titlul Contract social – programul politic al opoziţiei radicale. În
acest studiu, cu un profund conţinut antikádárist, se făceau numeroase
referiri la programul revoluţiei din 1956, subliniindu-se faptul că „istoria
nu a clasat ca depăşite revendicările din octombrie, adică regimul
pluripartit şi democraţia reprezentativă … autoguvernarea …
autodeterminarea naţională şi neutralitatea în politica externă”. Încă în
iunie 1987 Kádár fusese nevoit să permită accesul la conducere al unei
noi generaţii. Astfel, Grósz Karoly (în vârstă de 57 de ani), considerat de
unii „Gorbaciov al Ungariei”, devenea prim-ministru, în timp ce Berecz
János intra în Biroul Politic cu imaginea unui reformator moderat. În
iulie 1987 este dat publicităţii Programul de evoluţie socială şi
economică, inspirat în mare măsură din perestroika gorbaciovistă, care –
prin prevederile de reorganizare radicală a structurii economice –
 140

urmăreşte o mai bună integrare a ţării în competiţia internaţională,

Ungaria devenind totodată şi primul stat comunist înzestrat cu un sistem
de impozitare pe venituri comparabil cu cele din ţările apusene.
Revenind la URSS şi la Gorbaciov, începând din 1987 se observă
o schimbare de fond în strategia liderului sovietic. Acesta nu mai
urmăreşte corijarea sistemului, ci reformarea lui în profunzime. Din
Biroul Politic al PCUS, el înlocuieşte treptat, din iulie 1985 până în
septembrie 1988, opt membri apropiaţi ai echipei Brejnev-Cernenko, cu
activişti aleşi de el. În Comitetul Central reînnoirea înregistrează un
procentaj de 85%. Dar ofensiva gorbaciovistă nu se opreşte aici, ci
cuprinde toate structurile de partid, astfel încât până în septembrie 1988
fuseseră numiţi în proporţie de 80% şi secretarii regionali, orăşeneşti şi
chiar ai comitetelor de cartiere. Ideea acestei reforme, care a fost impusă
şi aparatelor de partid din republicile unionale, viza dezangajarea
Partidului faţă de obligaţiile sale de gestiune în folosul Statului. Pe acest
temei, Gorbaciov preconiza „restaurarea deplină a rolului sovietelor ca
organe ale puterii politice şi fondatoare ale democraţiei socialiste”. Drept
urmare, în urma revizuirii constituţionale de la 1 decembrie 1988,
Congresul deputaţilor poporului, instanţă populară extinsă (2250 de aleşi
în loc de 1500), este înzestrat de acum cu atribuţii elective majore
(alegerea prin vot secret a celor 542 de deputaţi ai noului Soviet Suprem
şi a şefului statului) şi cu puteri decizionale esenţiale asupra celor mai
importante chestiuni constituţionale, politice şi social-economice.
De asemenea, echipa gorbaciovistă a adoptat o tactică mai suplă
în privinţa libertăţii religioase, sporindu-şi acţiunile de deschidere faţă de
înalţii ierarhi ai cultelor (în special faţă de demnitarii Bisericii
Ortodoxe). Apoi, militând pentru introducerea unui stat de drept,
începând mai ales din 1988 au fost adoptate o serie de legi şi decrete
care prevedeau dreptul cetăţenilor de a recurge la justiţie împotriva
deciziilor administrative, modificându-se în acest sens unele articole din
Codul Penal contrare exercitării libertăţilor.
Dorind promovarea societăţii civile, înăbuşită până atunci de
Partid, Gorbaciov a militat pentru o largă transparenţă (glasnost) în viaţa
publică, considerând că pluralismul părerilor exprimate în presă va fi în
 141

folosul perestroikăi. În acest context, în unele ziare şi reviste (mai ales în

Nouvelles de Moscou) au început să fie publicate informaţii interzise
până atunci, de pildă: despre ravagiile alcoolismului, criminalitate,
droguri sau despre unele personalităţi ale trecutului nedrept celebrate sau
discreditate, precum şi despre toţi cei care se opuneau perestroikăi
(birocraţia din aparatul de stat, KGB, miliţie etc.). La aflarea unor
asemenea ştiri, care apăreau de acum în presa din URSS, opinia publică
din Occident a fost cuprinsă de uimire, iar reacţiile politicienilor vest-
europeni faţă de reformele lui Gorbaciov au fost extrem de favorabile.
În plan economic, sistemul reformist al lui Gorbaciov era mai
limitat decât cel al lui Deng Xiaoping din China, deşi urmărea aceleaşi
obiective. Şi la Kremlin se dorea acum introducerea unui sector de
economie privată şi dezvoltarea autonomiei întreprinderilor de stat. În
acest sens, o lege (aprobată la 19 noiembrie 1986 şi completată la 26 mai
1988) îngăduia exercitarea cu titlu privat a circa 30 de activităţi
meşteşugăreşti sau servicii. Celor care îşi desfăşurau activitatea în
agricultură, la fel ca şi în China, li se propun „contracte de închiriere”
prin care una sau mai multe familii aveau posibilitatea să închirieze
terenuri pentru o lungă perioadă de timp (50 de ani) şi să dispună de
producţia obţinută. Faţă de acest proiect reformator sovieticii s-au arătat
destul de reticenţi, întrucât noul sistem contractual a cuprins până în
1991 doar 2% din suprafeţele cultivate şi 3% din şeptelul de animale.
În contextul general al evoluţiei statelor comuniste est-europene
din aceşti ani, doar Ungaria şi Polonia se arată receptive şi sensibile la
noua politică elaborată la Kremlin de echipa lui Gorbaciov. După
adoptarea programului de reorganizare a structurilor economice (iulie
1987), în Ungaria sunt elaborate şi adoptate apoi şi proiecte politice
curajoase. Astfel, din toamna anului 1988 sunt revalorizate rolurile
Parlamentului şi Consiliului Preşedinţiei, apoi are loc şi transferarea
către stat a tuturor responsabilităţilor de gestiune atribuite până atunci
Partidului. Înlăturarea vechii conduceri a PMSU în mai 1988 a marcat
sfârşitul epocii Kádár, dar succesorul său, Grósz Karoly, era dispus să
accepte anumite schimbări doar cu condiţia menţinerii neştirbite a
„rolului conducător” al partidului. La începutul lunii septembrie 1988
 142

Forumul Democrat Maghiar a ţinut a doua întâlnire de la Lakitelek şi a

decis constituirea sa ca organizaţie socială independentă cu membri, dar
practic funcţiona deja ca partid, ca de altfel şi FIDESZ-ul (Uniunea
Tinerilor Democraţi), care în octombrie s-a transformat în partid. În
noiembrie s-a înfiinţat Uniunea Liber-Democraţilor şi şi-a reluat
activitatea Partidul Independent al Micilor Agrarieni. Câteva săptămâni
mai târziu s-au reconstituit Partidul Social-Democrat, Partidul Popular
Maghiar, iar mai apoi şi Partidul Creştin-Democrat. În atari împrejurări,
în ianuarie 1989 – prin demonetizarea Partidului-Stat – se asigură
premisele pentru o tranziţie paşnică, întrucât conducerea PMSU,
neutralizată, acceptă sistemul pluralismului politic.
În Polonia, echipa generalului Jaruzelski face eforturi – în spiritul
demersului gorbaciovist – să redreseze situaţia economică dezastruoasă
(cu o datorie externă de 35 de miliarde de dolari faţă de statele
occidentale) printr-o reformă globală a sistemului. Ajungând în 1986 la
convingerea că redresarea societăţii poloneze se poate face numai printr-
un dialog cu Solidaritatea, el a luat două decizii extrem de importante în
această privinţă. Mai întâi, în septembrie 1986, a decretat o amnistie
generală, care a făcut din Polonia prima şi singura ţară comunistă care nu
mai avea deţinuţi politici, apoi a creat un consiliu consultativ pe lângă
preşedintele Consiliului de Stat, deschis către societatea civilă. Era,
consemna mai târziu Jaruzelski, „o breşă – nu îndrăznesc să spun
revoluţie – în tradiţiile şi practica noastră”.
În Bulgaria, Todor Jivkov, cel mai vechi lider comunist din
Europa (aflat la conducerea partidului din 1954) – chiar dacă programul
reformist a lui Gorbaciov nu-l însufleţea câtuşi de puţin – de voie, de
nevoie, anunţă cu mare vâlvă, câteva proiecte de reformă. Mai întâi, în
ianuarie 1986, la indicaţiile lui demarează „noi mecanisme economice”,
care în realitate au constat mai ales într-o regrupare în câteva
superministere a ministerelor specializate. În iulie 1987 el înfăţişează
Comitetului Central, într-un amplu raport, opiniile sale privind
restructurarea fundamentală a sistemului, printr-o descentralizare a
puterilor şi o reechilibrare a raporturilor dintre Partid şi Stat (realizată
efectiv şi prin concedierea a 30.000 de funcţionari). Pe plan economic,
 143

inspirându-se într-o oarecare măsură din perestroika sovietică şi

experienţa reformistă maghiară, Jivkov preconiza în Bulgaria
introducerea autogestiunii, acordarea unei mai mari autonomii
întreprinderilor şi băncilor, şi crearea unei asociaţii naţionale a
producătorilor, care „să le apere interesele faţă de organele de stat şi de
partid”. Dacă această „perustroistvo” bulgară n-a avut totuşi loc, ea s-a
datorat faptului că liderul comunist de la Sofia a evitat să încredinţeze
responsabilitatea înfăptuirii proiectului său unor reformatori. Ba mai
mult, în vara anului 1988 l-a îndepărtat de la conducerea partidului pe
Ciudomir Alexandrov, considerat atunci ca un bun „moştenitor”
gorbaciovist, agreat de Kremlin.
În Cehoslovacia, Gustáv Husák – aflat la apusul carierei sale
politice şi cu prudenţa unui lider în vârstă de peste 70 de ani – era
confruntat pe de-o parte cu ofensiva reformatoare a lui Gorbaciov, dar şi
cu manevrele din culise în privinţa succesiunii sale la conducerea
partidului. Simţindu-se puternic ameninţat în acest context de reînnoire,
Husák se decide să prezinte la 18 martie 1987, în faţa Comitetului
Central, un program de reforme şi de „democratizare” a societăţii
cehoslovace, inspirându-se şi el din glasnost-ul şi perestroika sovietică.
Confruntarea de idei a fost extrem de dură, căci în cadrul conducerii
partidului grupul reformatorilor în frunte cu Lubomir Štrougal,
partizanul unei „restructurări” (mai ales economice) de tip gorbaciovist,
cu greu puteau ţine piept majorităţii conservatoare condusă de Vasil
Bilak. În sfârşit, în decembrie 1987 lui Gustáv Husák îi succede, ca lider
al PCC, Miloš Jakeš, care declara ferm că „este cu neputinţă legalizarea
unei opoziţii politice, care nu ar putea fi decât antisocialistă”. Singura
concesie făcută reformatorilor este o angajare de continuare a procesului
„noului mecanism economic”, abandonată şi ea un an mai târziu. Din
acest motiv, în 1988 reformatorii Antonin Kapek şi primul-ministru L.
Štrougal încetează disputa ideologică cu conservatorii.
În RDG, România şi Albania, însă, partidele comuniste au refuzat
dintru început orice idee de schimbare de tip gorbaciovist. Astfel, de
pildă, cu prilejul convorbirilor cu Eduard Şevarnadze în februarie 1987,
liderul est-german Erich Honecker a declarat răspicat că nu se gândea să-
 144

şi revizuiască politica economică şi socială, ci, dimpotrivă, „să o

continue cu consecvenţă”. Aroganţa sa era justificată, întrucâtva, de
faptul că RDG avea încă o poziţie avansată pe toate planurile faţă de
celelalte state est-europene, refuzând astfel „sfaturile” altora în legătură
cu reformele. Autoritatea sa asupra echipei conducătoare din aparatul de
partid şi de stat nu mai era contestată de nimeni, el eliminând de-a lungul
timpului pe toţi opozanţii potenţiali, chiar şi pe „reformatorul” Hans
Modrow.
Cu totul alta era poziţia lui Nicolae Ceauşescu, secretarul general
al PCR şi preşedintele Republici Socialiste România. Din punct de
vedere economic, cele două state se aflau în situaţii diametral opuse:
dacă RDG fusese multă vreme în fruntea ţărilor comuniste est-europene,
România înregistra în această perioadă o descreştere continuă a nivelului
de trai (depăşită doar de Albania), cu o accentuată penurie de bunuri de
larg consum (alimentele de bază fiind raţionalizate). În acei ani, după
cum avea să declare în 1990 Ion Iliescu (fost nomenclaturist de partid,
eliminat politic din 1984 de Ceauşescu), „în România iniţierea măsurilor
de schimbare în cadrul sistemului nu era posibilă”. Căci, potrivit
reflecţiilor analistului politic Silviu Brucan, „incapabil de a exercita el
însuşi puterea într-o societate industrială modernă, ţăranul, devenit
muncitor, avea nevoie de o avangardă care să exercite puterea în numele
său. El aducea cu sine tradiţii săteşti, lipsite de organizare; libertatea
politică i se părea superfluă, iar libertatea presei n-a fost niciodată visul
analfabetului. Pe scurt, cultura lui politică l-a făcut un obiect perfect al
«revoluţiei de sus»”. În atari împrejurări, în România, după 1985 „puţini
erau acei – îşi amintea Ion Iliescu – cu care, pe stradă, în drum de la
serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete, discutând despre
degringolada regimului şi fundătura în care ne găseam, imaginam soluţii
politice şi conjuncturi care să permită ieşirea ţării din cercul tot mai
strâns al sistemului dictatorial”. Totuşi, în ciuda măsurilor represive ale
autorităţilor, revolta muncitorilor braşoveni din noiembrie 1987 era un
serios avertisment pentru regimul comunist şi cuplul Ceauşescu, întrucât
semnala „că s-a umplut cupa privaţiunilor şi clasa muncitoare nu mai
acceptă să fie tratată ca un servitor ascultător” (Silviu Brucan). Dar la
 145

mizeria cotidiană a vieţii social-economice din ţară se mai adăuga şi un

deşănţat cult al personalităţii, orchestrat cu grijă chiar de vârfurile
nomenclaturii. Ostil oricăror idei de reformă, Ceauşescu şi-a permis să-l
persifleze pe Gorbaciov cu prilejul vizitei sale în România, în mai 1987,
când îi replica liderului sovietic, nu fără vanitate, că „Noi ţinem cont de
realităţile ţării noastre, fără a copia nimic şi reţinând numai ceea ce
corespunde intereselor noastre”, deoarece „baza societăţii noastre este
proprietatea socialistă şi lichidarea definitivă a proprietăţii capitaliste”.
În Albania, ţara cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa, şi cea
mai izolată politic din blocul comunist, întrucât până la moartea sa
(1985) Enver Hodja impusese o dictatură fără egal, noul lider comunist
Ramiz Alia rămâne şi el ostil faţă de orice normalizare a relaţiilor cu
Moscova şi cu Beijingul. În viziunea Tiranei, Albania era singurul stat
socialist care nu s-a abătut niciodată de la ideologia leninist-stalinistă
(refuzând condamnarea lui Stalin) şi, prin urmare, unicul constructor al
societăţii socialiste. În concepţia echipei lui Ramiz Alia „galsnostul şi
perestroika sunt invenţii ale propagandei revizioniste pentru a masca
criza profundă în care se adânceşte Uniunea Sovietică”.
În Iugoslavia, după moartea lui Tito, Liga comunistă se confruntă
tot mai mult cu poziţiile ideologice divergente ale ligilor republicilor şi
regiunilor autonome, în timp ce naţionalismul slavilor de sud lua
amploare cu regularitate. În faţa tendinţelor manifestate de Croaţia şi
Slovenia în direcţia construirii unei noi confederaţii, întrucât decalajele
dintre republicile federale au ieşit la iveală tot mai pregnant (Slovenia,
de pildă, cu 1/10 din populaţie dădea 1/4 din PIB), Belgradul – prin
Slobodan Milošević – răspunde cu exacerbarea naţionalismului sârb,
fiind gata oricând să intervină cu forţa armelor pentru a înăbuşi orice
încercare de emancipare naţională.
Aşadar, încă din 1987, dar mai ales începând cu 1988, societăţile
civile din ţările est-europene, încurajate sau decepţionate de atitudinile
sau măsurile reformiste (venite, ori nu) din fruntea Partidului, încep să se
manifeste public şi să intre în acţiune, declanşând un uriaş „tăvălug”,
care va duce inevitabil – un an mai târziu – la prăbuşirea regimurilor
comuniste.
 146

DEZINTEGRAREA COMUNISMULUI
ÎN ŢĂRILE DIN CENTRUL ŞI ESTUL EUROPEI

Polonia

În declanşarea mişcării care a dus la prăbuşirea comunismului,

încă din 1988, Polonia şi Ungaria au jucat un rol esenţial. În cea dintâi,
în ciuda „normalizării”, întreaga societate civilă era implicată într-o
„rezistenţă mocnită, care obliga puterea să negocieze cu cele două
structuri principale, Biserica Catolică şi sindicatul Solidaritatea” (S.
Bernstein, P. Milza). Îndelungatele convorbiri de la „masa rotundă”
dintre guvern şi reprezentanţii opoziţiei iau sfârşit la 5 aprilie 1989 prin
semnarea unui acord care marca o cotitură hotărâtoare nu numai pentru
Polonia, ci şi pentru ansamblul blocului comunist est-european. Acordul
prevedea revenirea la pluralismul sindical, deci legalizarea Solidarităţii,
şi înfiinţarea unor noi instituţii politice. Ţara va fi condusă de acum
înainte de un preşedinte al republicii, ales pe o perioadă de 6 ani de
parlament şi având prerogative multiple. Forul legislativ devenea
bicameral (ales prin vot universal): o Dietă, în care opoziţia trebuia să se
mulţumească cu 35% din mandate, restul locurilor fiind obţinute de
comunişti şi de aliaţii lor; şi un Senat având dreptul de a respinge legile
votate de Dietă.
La alegerile din iunie 1989 – primele alegeri libere ţinute după
1947 – opoziţia grupată în jurul Solidarităţii a obţinut 99 din cele 100 de
locuri din Senat, iar în Dietă „independenţii” aveau 161 de deputaţi. În
iulie s-au organizat alegeri şi pentru desemnarea şefului statului. În
această atmosferă de vădită ostilitate faţă de regimul comunist, generalul
Jaruzelski a ezitat multă vreme să-şi depună candidatura, fiind în cele
din urmă ales la limită. O lună mai târziu, la 19 august 1989, Tadeusz
Mazowiecki, unul dintre liderii moderaţi ai Solidarităţii, este investit de
Dietă prim-ministru al Poloniei. Astfel, este pentru prima dată după 1948
când într-un stat est-european un necomunist devine şef al guvernului,
 147

iniţiind în această calitate un amplu program de reforme radicale.

Celebrarea victoriei opoziţiei grupate în jurul Solidarităţii prin desemnarea

lui Tadeusz Mazowiecki ca şef al guvernului (august 1989)

De la această cotitură istorică, Polonia şi-a continuat în mod

ireversibil drumul său spre democraţie. La 20 decembrie 1989,
parlamentul votează mai multe amendamente la Constituţie, abolind
prevederile referitoare la rolul conducător al partidului comunist (care se
destramă în anul următor) şi restabileşte numele oficial al ţării –
Republica Polonia, fără vreo referinţă la caracterul popular sau socialist
al statului.
Din acest moment, Polonia post-comunistă cunoaşte o relativă
instabilitate politică şi o radicală reformă economică, care a introdus
ferm mecanismul economiei de piaţă. În ianuarie 1980 Partidul
Muncitoresc Unit Polonez s-a dizolvat şi s-a transformat într-o nouă
organizaţie politică, numită Social-Democraţia Republicii Polonia, în
timp ce o minoritate se desprinde de aceasta pentru a întemeia Uniunea
Social-Democrată. În prim planul vieţii politice rămâne Lech Walesa,
sub presiunea căruia generalul Jaruzelski este nevoit să demisioneze din
funcţia de şef al statului. Drept urmare, în 1990 noile alegeri
 148

prezidenţiale (prin vot universal) îl aduc la preşedinţie (până în 1995) pe

fostul lider al Solidarităţii, iar pentru a fi eliminate şi ultimele vestigii ale
regimului comunist se decide şi organizarea noilor alegeri legislative,
prevăzute a avea loc în toamna anului 1991. Alegerile parlamentare din
1991 permit reprezentarea unui număr de 29 de formaţiuni politice în
forul legislativ al ţării, neputându-se astfel forma o majoritate, fapt care
s-a repercutat negativ în delicata etapă economică, reformatoare, în care
se angajase guvernul.
Pe plan internaţional, tratatul polono-german din 14 noiembrie
1990, semnat după reunificarea Germaniei, confirmă frontiera apuseană
a Poloniei, iar cele încheiate cu Ucraina şi Belarus (1992), pe cea
răsăriteană. De precizat faptul că, Lech Walesa este primul şef de stat
polonez care vizitează Germania (martie 1992), iar în 1993 devine
laureat al Premiului Nobel pentru pace. Tot în 1993 sunt retrase toate
trupele ruse staţionate încă pe teritoriul polonez.
Instabilitatea politică internă provoacă alegeri anticipate în 1993,
care aduc la putere un guvern de stânga, dominat de foştii comunişti,
nevoit să „coabiteze” cu un preşedinte de dreapta. Situaţia se inversează
cu prilejul noilor alegeri prezidenţiale şi parlamentare. Astfel, deşi
sprijinit de Biserica Catolică, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale
din 19 noiembrie 1995 Lech Walesa este învins de Alexander
Kwasniewski, liderul Alianţei Stângii Democrate. În schimb, alegerile
parlamentare din 1997 sunt pierdute de formaţiunile politice de stânga,
determinând acum „coabitarea” unui preşedinte de stânga cu un guvern
de centru-dreapta, format la 31 octombrie 1997 de către Jerzy Buzek.
Polonia, membru asociat al Uniunii Europene, a demarat în 1997
tratativele de aderare la NATO, exprimându-şi totala sa adeziune la
valorile democraţiilor occidentale.

Ungaria

După cum am mai subliniat, încă din vara anului 1988 în Ungaria
au luat fiinţă numeroase grupări, asociaţii culturale şi formaţiuni politice,
cărora parlamentul le-a recunoscut legalitatea, iar în februarie 1989
 149

PMSU a fost silit să accepte sistemul pluralist. Practic, schimbarea

regimului politic în această ţară s-a produs destul de repede şi fără
dispute violente, sub conducerea guvernului condus de Nemeth Miklos,
format din comunişti reformatori. În martie 1989, la iniţiativa Forumului
Juriştilor Independenţi (care activa din toamna anului 1988), grupările
politice din opoziţie au constituit Masa Rotundă Opoziţionistă (EKA),
demarând tratativele cu PMSU în vederea pregătirii unei tranziţii
paşnice, dar fără succes. În acel timp, însă, majoritatea societăţii civile se
îndrepta spre opoziţie, participând cu miile la acţiunile organizate sub
egida ei. Astfel, spre exemplu, sărbătorirea zilei de 15 martie 1989 s-a
transformat într-o manifestare revoluţionară, la care participanţii au cerut
nu numai schimbări politice interne, dar şi retragerea trupelor sovietice
din Ungaria.
Raportul de forţe din interiorul partidului s-a modificat în
favoarea reformiştilor în mai 1989, prin înlăturarea lui Kádár din funcţia
de secretar general, iar în iunie a fost zdruncinată şi poziţia lui Grósz,
instituindu-se în fruntea PMSU o preşedinţie de patru membri.
Schimbările dese de persoane şi reorganizările adânceau criza partidului.
Ziua de 16 iunie 1989 a înregistrat victoria morală a forţelor de
opoziţie, ea fiind prilejuită de reînhumarea solemnă a lui Nagy Imre şi a
tovarăşilor săi martiri, acţiune organizată de Comitetul Pentru
Restabilirea Adevărului Istoric şi la care au participat aproximativ un
sfert de milion de oameni. Tot în luna iunie au început tratativele între
EKA şi PMSU, încheiate în septembrie printr-o înţelegere, în cadrul
căreia un rol hotărâtor l-au avut liderii celor două părţi negociatoare:
Antall József şi Pozsgay Imre. După semnarea înţelegerii, PMSU şi-a
asumat obligaţia de a supune aprobării parlamentului modificările
constituţiei elaborate în comun. Astfel, în ultima sesiune parlamentară a
partidului-stat din octombrie 1989 au fost adoptate câteva legi
importante, printre care şi amendamentele la constituţie, în spiritul
exigenţelor democraţiei. La 23 octombrie 1989 se renunţă la titulatura de
republică populară, fiind proclamată Republica Ungaria (cea de-a patra
republică). Conform constituţiei, până la alegeri, funcţia de preşedinte al
republicii era îndeplinită de Szűros Mátyás, preşedintele parlamentului.
 150

PMSU s-a autodizolvat şi el în octombrie pentru a-şi continua practic

activitatea sub numele de Partidul Socialist Maghiar. Însă cei mai duri
dintre foştii activişti de partid n-au putut accepta această umilinţă,
reconstituind PMSU, dar redus numericeşte.

Proclamarea Republicii
(23 octombrie 1989)
 151

După adoptarea amendamentelor constituţionale şi proclamarea

republicii au început şi luptele electorale pentru alegerile din primăvara
anului 1990. În noul climat al libertăţii politice, până la alegeri s-au
constituit peste 100 de partide, dar numai 12 au reuşit să se organizeze la
nivel naţional. Primele alegeri legislative libere după 1945, ţinute în
două tururi de scrutin (la 25 martie şi la 8 aprilie 1990), consacră noul
sistem pluralist: Antall József, preşedintele Forumului Democrat
Maghiar (care a obţinut 42,7% din voturi), devine prim-ministru, iar
Göncz Arpád (liberal-democrat) este ales în august 1990 preşedinte al
republicii. Noul guvern, constituit în mai 1990 şi prezidat de Antall,
fiinţa pe baza coaliţiei Forumului Democrat Maghiar cu Partidul
Independent al Micilor Agrarieni şi Partidul Popular Creştin-Democrat.
În toamna aceluiaşi an au avut loc şi alegerile locale, finalizându-se
astfel în Ungaria schimbarea de regim la nivelul tuturor instituţiilor de
stat.
Pe planul activităţilor externe, Ungaria devine în noiembrie 1990
membru al Consiliului Europei, în 1995 al OECD, iar în 1997 începe
tratativele pentru aderarea la NATO. Chestiunea minorităţilor maghiare
din afara frontierei devine de acum o temă aprig disputată atât în cadrul
vieţii politice interne cât şi în raporturile cu ţările vecine. De menţionat
faptul că, în 1991 şi-a încetat existenţa Tratatul de la Varşovia şi CAER,
şi s-a încheiat retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Socialistul Horn
Gyula, victorios în alegerile parlamentare din mai 1994, constituie un
nou guvern de coaliţie, realizând – totodată – prima alternanţă la
guvernare în Ungaria epocii post-comuniste. Unii contemporani, care au
trăit din plin aceste evenimente, au definit anii 1988-1989 ca „anii
revoluţiei glorioase maghiare”, iar vechile embleme având deasupra
Corona Sfântului Ştefan au reapărut pe drapelul naţional.

Căderea Zidului Berlinului. Reunificarea Germaniei

Mai întâi şi mai presus de toate trebuie să precizăm faptul că, de

pe la mijlocul anilor ’80, criza societăţii est-germane se adânceşte, iar
decalajul faţă statul vest-german se accentuează, în condiţiile în care
 152

conducerea de partid şi de stat din RDG respinge ferm programul

reformator al liderului sovietic Gorbaciov. După deschiderea, de către
Ungaria şi de către Cehoslovacia, în 1989, a graniţelor lor cu Austria,
sute de mii de cetăţeni est-germani se refugiază în RFG, zidul Berlinului
pierzându-şi astfel sensul. Paralel, în marile oraşe din RDG se desfăşoară
manifestaţii de masă în favoarea democraţiei şi libertăţii. La Leipzig, de
pildă, la 25 septembrie 8000 de demonstranţi protestează împotriva
refuzului de autorizare a mişcării Noul Forum şi cer reforme. Dată fiind
autoritatea excesivă şi duritatea lui Erich Honecker şi a echipei sale,
majoritatea observatorilor politici străini înclinau şi acum să creadă că
RDG nu va putea să teacă la democraţie fără vărsare de sânge.
La festivităţile organizate la Berlin cu prilejul celei de a 40-a
aniversări a RDG (6-7 octombrie 1989), a participat şi Gorbaciov,
întâmpinat de mulţimile de oameni cu strigăte de „Gorbi! Libertate!”
Liderul sovietic i-a sugerat cu această ocazie omologului său est-german
că nu mai putea să conteze pe URSS pentru a apăra „egalitatea
socialistă”. „Trebuie să se ţină cont – preciza el – de procesul general de
modernizare şi de reînnoire care are loc în acest moment în tot blocul
socialist”. În atari împrejurări, marile manifestaţii populare care au loc în
principalele oraşe din RDG, mai ales în Berlinul de Est şi la Leipzig în
octombrie 1989, îl obligă pe Honecker să cedeze. La 18 octombrie el
renunţă la toate funcţiile sale din conducerea partidului şi armatei, dar şi
succesorul său, conservatorul Egon Kranz, se confruntă cu aceeaşi
presiune a manifestanţilor opozanţi, acceptând în cele din urmă să
deschidă frontierele cu RFG, iar pe 9 noiembrie să asiste neputincios la
căderea zidului Berlinului, care „a marcat sfârşitul erei politice
postbelice. Revoluţia se rostogolea peste Europa de Est ca un vânt al
schimbării de nestăvilit” (Martin McCauley). În zilele următoare, prin
breşele din Zidul Berlinului, făcute de berlinezii din est, s-au perindat
dintr-o parte în alta a marelui oraş milioane de germani, manifestându-şi
zgomotos sentimentele de fraternitate.
Revoluţia paşnică din noiembrie 1989 a adus la putere un guvern
al „înnoirii democratice”, condus de reformatorul Hans Modrow,
dominat tot de comunişti. Totuşi, la 11 noiembrie, CC al PSUG renunţă
 153

la monopolul puterii, aprobând votul „secret, liber, democratic şi

pluralist”. Alături de revendicările democraţiei şi pluralismului politic,
manifestanţii o adăugau de acum şi pe cea a reunificării, receptată la
început cu răceală la Moscova, cu un entuziasm moderat în ţările
occidentale, dar care nu putea fi împiedicată.

Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989)

În această delicată situaţie pentru dezideratul întregului popor

german, intervine decisiv cancelarul Helmut Kohl, care propune la 28
noiembrie – spre surprinderea generală – un plan în zece puncte având
ca obiectiv reunificare naţional-statală. „Epuizarea Republicii Democrate
Germane, - preciza în acest sens J. Levesque – care se dovedise a fi
 154

cheia de boltă a întregului sistem est-european, a dat un impuls

formidabil accelerării evenimentelor în toată regiunea. Echilibrele
politice fragile atinse în Polonia şi Ungaria au fost rupte, şi întreaga
Europă de est se va prăvăli până la urmă peste ruinele acestui zid al
Berlinului”.
Evenimentele se precipită, şi – în mai puţin de un an – germanii
îşi vor împlini visul. Mai întâi, în decembrie 1989 parlamentul est-
german aprobă pluralismul politic şi desfiinţează rolul conducător al
PSUG, iar la 15 ianuarie 1990 est luat cu asalt sediul central al poliţiei
politice (STASI). Este anunţată apoi urmărirea în justiţie a lui Erich
Honecker şi a altor foşti lideri comunişti stalinişti. În urma primelor
alegeri legislative libere din 18 martie 1990 creştin-democraţii obţin o
victorie zdrobitoare, marginalizând fostul PSUG (devenit acum PSD).
Este format un guvern de coaliţie condus de M. Lothar de Maizière, care
negociază şi realizează o uniune economică şi monetară cu RFG (1 iulie
1990) şi semnează cu Helmut Kohl, cancelarul RFG, tratatul de
reunificare intergerman. După ce cele patru puteri învingătoare în 1945
(URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa) acceptă procesul de reunificare
şi semnează la 12 septembrie 1990 un tratat prin care renunţă la toate
vechile drepturi ce le reveniseră în această calitate, Germania îşi
redobândeşte deplina suveranitate de stat. La 3 octombrie 1990 au loc
festivităţile oficiale care marchează reunificarea Germaniei, ea
înfăptuindu-se practic prin „absorbirea” RDG-ului de către RFG.
Alegerile pangermanice din 2 decembrie 1990 aduceau în
Bundestag victoria coaliţiei Uniunea Creştin Democrată – Uniunea
Creştin-Socială, grupată în jurul cancelarului Kohl, principalul artizan al
reunificării naţionale. Forul legislativ constituit în urma acestor alegeri
proclamă Berlinul ca nou sediu al Bundestagului şi guvernului. Astfel ia
naştere în centrul Europei un colos de 80 milioane de locuitori, prima
putere economică a continentului. Costurile tranziţiei celor cinci landuri
est-germane de la societatea socialistă centralizată la lumea economiei
de piaţă au fost imense (615 miliarde DM ajutor financiar acordat în
perioada 1991-1995) şi au creat în Germania cea mai gravă recesiune din
a doua jumătate a secolului XX.
 155

Alegerile parlamentare din 16 octombrie 1994 dau câştig coaliţiei

guvenamentale (UCD-UCS, PLD) şi îi asigură lui Kohl (la putere din
1982) un nou mandat de cancelar de patru ani. la 31 august 1994
ultimele unităţi militare ruseşti părăsesc teritoriul fostei RDG, iar la 8
septembrie 1994 trupele celor patru puteri învingătoare în cel de-al
doilea război mondial părăsesc, după 49 de ani, Berlinul, în aclamaţiile
populaţiei ce-şi redobândise demnitatea naţională.

„Revoluţia de catifea” din Cehoslovacia

Exodul refugiaţilor est-germani în drumul lor spre libertate,

tranzitând Cehoslovacia spre Vest, a implicat imediat şi această ţară în
procesul de liberalizare. La Praga activa o disidenţă pe care represiunea
poliţiei nu a putut s-o distrugă şi care începuse să se manifeste deschis
încă de la începutul anului 1989 prin comemorarea lui Jan Palach,
studentul care în umră cu 20 de ani şi-a dat foc în semn de protest
împotriva invaziei sovietice. În cursul verii demonstraţiile şi petiţiile s-
au înmulţit, determinând reacţia dură a autorităţilor. Printre
personalităţile arestate se numără şi dramaturgul disident Václav Havel,
închis în februarie, elibeerat în mai, arestat din nou în octombrie şi
internat cu forţa într-un spital de psihiatrie.
Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) a impulsionat şi
mai mult activitatea opoziţiei, manifestaţiile având de acum un caracter
de masă. Astfel, la 17 noiembrie, peste 30.000 de praghezi au decis
comemorarea manifestaţiei din 1939 împotriva ocupanţilor nazişti.
Autorităţile însă au intervenit în forţă, dispersându-i cu brutalitate pe
manifestanţi, iar zvonul morţii unui tânăr participant la această acţiune a
opoziţiei a provocat indignarea întregii populaţii. A doua zi, circa
200.000 locuitori ai capitalei se aflau pe străzi, iar universităţile şi
teatrele erau în grevă. La 19 noiembrie Václav Havel a reunit 12 mişcări
independente într-o singură organizaţie sub nume de Forumul Civic şi a
propus conducerii de partid şi de stat o masă rotundă cu privire la
„situaţia critică a ţării”. Două zile mai târziu, s-au realizat contacte cu
Ladislav Adamec, şeful guvernului.
 156

Confruntat cu această „revoluţie de catifea”, Biroul Politic al

partidului de guvernământ a demisionat în bloc la 24 noiembrie, iar
parlamentul a luat iniţiativa de a începe la sfârşitul acestei luni procesul
de liberalizare, hotărând abolirea rolului conducător al PC şi
recunoscând pluralismul politic. Tot la 24 noiembrie, în cadrul unei mari
manifestaţii, a revenit pe scena vieţii publice, alături de Václav Havel, şi
Alexander Dubček, artizanul „Primăverii de la Praga” din 1968. Din
acest moment Forumul Civic a preluat iniţiativa, determinându-l pe
Adamec să demisioneze. La 10 decembrie s-a constituit un cabinet de
uniune naţională, format în majoritate din necomunişti, care a hotărât
imediat dizolvarea poliţiei politice. La 28 decembrie 1989 Alexander
Dubček a fost ales preşedinte al parlamentului, iar a doua zi Václav
Havel îl înlocuieşte pe Gustáv Husák la preşedinţia republicii. Datorită
abnegaţiei şi efortului de unificare a opoziţiei, rezultatul final al
„revoluţiei de catifea” nu a fost, ca în Bulgaria, de pildă, numai o simplă

Figură emblematică a disidenţei ceholovace, Václav Havel proclamă la

10 decembrie 1989 formarea noului guvern. La 29 decembrie 1989 el a
fost ales preşedinte al republicii.
 157

schimbare de echipă, ci „o schimbare de sistem politic” (J. Fr. Soulet).

La 20 aprilie 1990 este adoptat noul nume al statului – Republica
Federativă Cehă şi Slovacă.
Alegerile legislative libere din iunie 1990 au adus Forumului
Civic majoritatea absolută în parlamentul federal (46,6% din voturi), în
timp ce PC obţinuse 13,6%, Uniunea Creştin-Democrată 12%, iar
mişcările reprezentând minorităţile aproximativ 10%. Concomitent cu
schimbările intervenite în viaţa politică s-au amplificat şi eforturile
pentru independenţă ale slovacilor, iar în urma tratativelor din
parlamentul cehoslovac este adoptată decizia separării Cehoslovaciei în
două state, măsură care intră în vigoare la 1 ianuarie 1993, odată cu
proclamarea Republcii Cehe ca stat independent, deşi 60% dintre
cetăţenii ambelor state s-au pronunţat împotriva divizării federaţiei.

Proclamarea independenţei Slovaciei în noaptea de 31 decembrie 1992

 158

De precizat faptul că, încă din 1991, iar mai apoi şi în 1995,
parlamentul ceh a votat prelungirea până în anul 2000 a interdicţiei
pentru foştii membri ai nomenclaturii comuniste, ofiţerii superiori cu
mari responsabilităţi din Serviciile de Securitate şi Miliţie să acceadă la
înalte demnităţi în sfera vieţii politice, a economiei de stat şi justiţiei.
Guvernul de coaliţie prezidat de Václav Klaus (format din patru partide
de centru şi de dreapta) a fost cotat cu cea mai coerentă politică de
restructurare dintre fostele state comuniste est-europene, dar în 1997
economia cehă a început să dea semne serioase de criză, estompată în
anii următori prin noi măsuri de eficientizare.
În Slovacia alegerile parlamentare din 5-6 iunie 1992 sunt
câştigate de Mişcarea pentru o Slovacie Democrată, condusă de
Vladimir Mečiar, cel mai înfocat partizan al desprinderii din federaţia cu
Cehia. După 1993, însă, Slovacia cunoaşte o perioadă nefastă în
consolidarea democraţiei, întrucât Mečiar, artizanul independenţei,
rămas mult timp prim-ministru, a practicat – după aprecierea Evei
Kulesza-Mietkovski, conferenţiară la Institutul de studii politice din
Paris - „o politică populistă, clientelară şi relativ autoritară” (L’Histoire,
nr. 236 din octombrie 1999). După eşecul său la alegerile legislative din
1999 viaţa politică intră într-o fază mai stabilă, noul guvern adoptând un
program de accelerare a reformelor în economie.

Complotul împotriva lui Todor Jivkov în Bulgaria

Întrucât bătrânul lider comunist bulgar se dovedise extrem de

reticent la schimbările din URSS şi unele ţări comuniste est-europene,
încă din primăvara anului 1989 în sânul conducerii de partid şi de stat se
pregătea un complot împotriva lui Todor Jivkov, care îi avea ca
principali protagonişti pe Petăr Mladenov (ministrul afacerilor externe),
Andrei Lukanov (viceprim-ministru) şi D. Djurov (ministrul apărării). Pe
de altă parte, „în Bulgaria existau – potrivit afirmaţiilor aceleeaşi Eva
Kulesza-Mietkovski – un sindicat disident, mişcări ecologiste, câţiva
disidenţi”.
 159

După ce-au aşteptat, luni în şir, un semnal aprobator din partea

lui Gorbaciov, conjuraţii trec la acţiune în ziua de 23 octombrie, când P.
Mladenov adresează o scrisoare Comitetului Central cu diatribe virulente
împotriva lui Jivkov. În zilele următoare, mai ales în prima decadă a
lunii noiembrie, au loc manifestaţii de mare amploare la Sofia şi în alte
oraşe ale ţării, care îl obligă pe Jivkov să cedeze şi să accepte, la 10
noiembrie, înlocuirea sa din fruntea Partidului şi Statului cu Petăr
Mladenov, care se decide imediat spre o politică de „restructurare” de tip
gorbaciovist, fără a repune în discuţie socialismul. După ce a renunţat la
„centralismul democratic” şi la concepţiile „leniniste”, PC s-a
transformat în Partid Socialist. Din acest moment şi studenţimea, ba
chiar şi o parte a societăţii civile, activizată de un grup de intelectuali
entuziaşti, partizani ai reformelor profunde, se manifestă din plin pe
scena vieţii publice. Drept urmare, începând din 18 noiembrie, studenţii
organizează o serie de manifestări susţinute de aproape 100.000 de
oameni, culminând cu cea de la Sofia, din 10 decembrie, prin care se
revendicau aprofundarea reformelor. Receptiv la unele dintre
revendicările formulate, Partidul Socialist Bulgar propune renunţarea la
rolul său de conducător al societăţii, adoptarea pluralismului politic şi
trecerea la economia de piaţă. În ianuarie 1990 Jivkov este arestat,
acuzat fiind de corupţie.
Primele alegeri libere postbelice din iunie 1990 dau câştig de
cauză Partidului Socialist Bulgar (fostul PCB), dar acesta va fi nevoit să
accepte alegerea ca preşedinte al statului a lui Jeliu Jelev (la 1 august
1990), reprezentant al opoziţiei, reales la 20 ianuarie 1992 în al doilea
tur de scrutin pentru un nou mandat de cinci ani. Agravarea situaţiei
economice şi instabilitatea guvernamentală determină în noiembrie 1990
constituirea unui guvern de coaliţie prezidat de Dimităr Popov. La 15
noiembrie 1990 este adoptată actuala denumire a statului – Republica
Bulgaria.
La alegerile parlamentare din octombrie 1991 în noul parlament
mai sunt reprezentate trei formaţiuni politice: Uniunea Forţelor
Democratice (UFD), PSB şi Uniunea Minorităţii Turce. Filip Dimitrov,
lider UFD, constituie primul guvern postbelic fără participare comunistă.
 160

După anchete prelungite, fostul lider comunist Todor Jivkov este

condamnat la 4 septembrie 1992 la şapte ani închisoare. Între timp, însă,
Bulgaria traversează o perioadă de mari dificultăţi economice şi
accentuate dispute politice. Drept urmare, cabinetului condus de Filip
Dimitrov îi succede un guvern condus de Liuben Berov, constituit la 30
decembrie 1992 de PSB şi partidul minorităţii turce. Dar încetineala cu
care se aplică reformele economice generează tensiuni sociale, iar
populaţia se confruntă cu o dramatică scădere a nivelului de trai.
În aceste condiţii, pe fundalul agravării crizei, se convoacă în
1994 alegeri anticipate, care readuc la putere formaţiunile de stânga, în
principal Partidul Socialist. Dar ţara se confruntă şi în continuare cu
stagnări în etapele reformatoare, subvenţionarea pe mai departe a
întreprinderilor nerentabile, creşterea corupţiei, în general cu o economie
în prag de colaps. PSB, care formează guvernul în perioada 1992-1997,
pierde alegerile prezidenţiale din 3 noiembrie 1996, câştigate de Petăr
Stoianov, lider al alianţei anticomuniste Forţele Democrate Unite. Pe de
altă parte, manifestaţiile de stradă, din ce în ce mai numeroase, constrâng
PSB să organizeze alegeri parlamentare anticipate la 19 aprilie 1997,
câştigate de coaliţia dreptei liberale, care obţine majoritatea absolută în
forul legislativ. Noul guvern format de Ivan Kostov, preşedintele Uniunii
Forţelor Democratice (UFD), principalul partid al coaliţiei parlamentare
învingătoare, trece de îndată la aplicarea unui program radical de
reforme şi îşi stabileşte ca ţel al politicii externe aderarea Bulgariei la
NATO şi Uniunea Europeană. Totodată, Bulgaria speră să culeagă
roadele pentru sprijinul său acordat Occidentului „în timpul războiului
din Kosovo” (L’Histoire, nr. 236 din octombrie 1999).

Prăbuşirea regimului ceauşist în România

Chiar dacă dictatura ceauşistă era extrem de rigidă şi deţinea

controlul asupra întregii societăţi civile, asta nu înseamnă că în România
nu au existat diverse acţiuni protestatare sau iniţiative reformiste. Astfel,
de pildă, referindu-se la „preludiul Braşov”, Silviu Brucan califica
revolta muncitorilor din acest oraş, de la 15 noiembrie 1987, drept „un
 161

eveniment fantastic (…), o cotitură în istoria politică a României ca stat

socialist”. Cu acest prilej, s-au auzit – pentru prima oară în România –
oameni strigând pe străzi: „Jos dictatura!”, „Vrem pâine!”, „Jos
Ceauşescu!” Stăpâni pe oraş timp de 4-5 ore, muncitorii braşoveni au
luat cu asalt clădirea Comitetului judeţean PCR, azvârlind pe geam, în
piaţă, tablourile lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu, împreună cu dosare
şi documente, cărora le-au dat foc. În martie 1989, în mass-media
occidentală a făcut multă vâlvă „scrisoarea celor 6” adresată lui Nicolae
Ceauşescu, semnată de Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu,
Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu şi Silviu
Brucan, foşti demnitari de partid şi de stat, prin care aceştia îi cereau
dictatorului să renunţe la planul de sistematizare a satelor, să restaureze
garanţiile constituţionale privind drepturile cetăţenilor şi să oprească
exportul de alimente, care ameninţă existenţa biologică a poporului. Pe
de altă parte, după cum sublinia acelaşi Silviu Brucan, „în armată,
activitatea disidentă a fost mai rodnică la începutul anului 1989, când
Comitetul Militar de Rezistenţă număra peste 20 de generali şi numeroşi
ofiţeri în fiecare garnizoană, inclusiv în forţele aeriene şi în marină”. De
asemenea, personalităţi politice şi culturale ca Ion Iliescu, Gheorghe
Apostol, Silviu Brucan, Király Karoly, Doinea Cornea, Mircea Dinescu
şi alţii, erau atent supravegheaţi de securitate.
Din toamna anului 1989, când valul contestatar din Europa de
Est a fost receptat, pe diferite căi, şi în România, o revoltă de proporţii
nemaiîntâlnite devenea posibilă şi aici, întrucât iritarea şi disperarea
populaţiei au ajuns la culme. În acest sens, mărturiile lui Ion Iliescu sunt
deosebite de relevante: „Oamenii nu mai puteau accepta discrepanţa
enormă dintre realitatea pe care o trăiau şi versiunea ei ideologică,
privaţiunile îndelungate la care a fost supusă populaţia după decizia lui
Ceauşescu de a achita rapid datoriile externe ale ţării, îngrădirile
absurde, paralizarea oricăror eforturi de înnoire şi reformă, izolarea
regimului faţă de cerinţele societăţii. Toate acestea şi multe alte motive
au făcut ca dictatorul să fie singur şi fără nici un sprijin efectiv în
momentul când s-a declanşat revolta ce avea să-l înlăture de la putere”.
 162

Scânteia, care a produs apoi vâlvătaia în întreaga ţară, s-a produs

la Timişoara, când – între zilele de 16-20 decembrie 1989 – populaţia din
acest oraş s-a revoltat, provocând o represiune sângeroasă soldată cu zeci
de morţi şi sute de răniţi. La 20 decembrie armata a fraternizat cu
mulţimea revoltată, fapt care a stârnit iritarea lui Ceauşescu, întors rapid
din Iran. Din ordinul lui a fost organizat a doua zi, la 21 decembrie, în
faţa CC al PCR un mare miting pentru a înfiera evenimentele de la
Timişoara, acuzând grupurile de „huligani” şi de „fascişti” care
ameninţau „socialismul” şi „naţiunea română”. Dar în timpul mitingului
din Piaţa Republicii, sutele de mii de bucureşteni mobilizaţi cu forţa de
activiştii partidului, indignaţi de apostrofările dictatorului la adresa
timişorenilor au început să arunce pancartele cu lozincile impuse de
regim şi tablourile lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu, scandând „Jos
Ceauşescu! Timişoara! Libertate!” În aceeaşi zi revolta cuprindea
întreaga capitală şi marile oraşe ale ţării: Iaşi, Arad, Constanţa, Cluj,
Târgu Mureş etc. Acesta a fost începutul unei săptămâni revoluţionare în
care regimul dictatorial se prăbuşea prin fuga, în ziua de 22 decembrie, a
soţilor Ceauşescu cu un elicopter de pe clădirea CC al PCR.
Dacă victimele (morţii şi răniţii) din noaptea de 21 spre 22
decembrie din capitală şi din alte oraşe ale ţării sunt încă rezultatul
represiunii ceauşiste, în zilele următoare mai au loc însă ciocniri
sângeroase între armată şi „terorişti fanatici”, „care nu puteau crede că
un asemenea regim totalitar poate fi răsturnat şi care se temeau de
sancţiuni grave pentru a nu-şi fi îndeplinit misiunea, odată lichidată
mişcarea populară; unii sperau, poate, că loialitatea le va fi răsplătită de
un Nicolae Ceauşescu revenit la cârma statului” (Ion Iliescu).
Reluând derularea evenimentelor din ziua de 22 decembrie, după
fuga cuplului dictatorial, în faţa foştilor nomenclaturişti de partid
marginalizaţi de mai multă vreme de Ceauşescu, ieşiţi acum din nou la
rampă, precum şi a unor intelectuali disidenţi cu o oarecare influenţă în
societatea civilă, se impunea cu acuitate realizarea de urgenţă a două
obiective majore: crearea unui organism de preluare a puterii în ţară şi
arestarea soţilor Ceauşescu. Drept urmare, reintră pe scena vieţii publice
româneşti Ion Iliescu (destul de popular în mediile social-politice şi
 163

intelectuale pentru poziţia sa anticeauşistă), Silviu Brucan, Alexandru

Bârlădeanu, Corneliu Mănescu (fost ministru de externe), Dumitru
Mazilu şi alţii, care au întemeiat în după amiaza zilei de 22 decembrie
1989 Frontul Salvării Naţionale, condus de un consiliu, prezidat de Ion
Iliescu. În seara aceleeaşi zile, liderul acestui organ provizoriu a
prezentat la televiziune Comunicatul către ţară al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, prin care se dizolvau toate structurile de
putere ale clanului Ceauşescu, precizându-se faptul că întreaga putere în
stat este preluată de Consiliul FSN. Cu acest prilej, FSN şi-a făcut
cunoscut şi programul său, structurat în zece puncte: 1) abandonarea
rolului conducător al unui partid şi restaurarea sistemului democratic
pluralist; 2) organizarea de alegeri libere; 3) separarea puterilor în stat şi
elaborarea unei noi Constituţii; 4) restructurarea întregii economii
naţionale, promovarea liberei iniţiative şi a competenţei; 5)
restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, oprirea
distrugeri satelor; 6) reorganizarea învăţământului, eliminarea dogmelor
ideologice, aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale, a presei,
radioului şi televiziunii; 7) respectarea drepturilor şi libertăţilor
minorităţilor naţionale; 8) organizarea comerţului în concordanţă cu
nevoile cotidiene ale populaţiei; 9) orientarea politicii externe în
interesul promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume,
integrându-se în procesul de edificare a unei Europe unite; 10)
promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi
intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectării depline a drepturilor şi
libertăţilor omului, inclusiv a dreptului de liberă circulaţie.
Dar în aceste prime zile după căderea şi arestarea soţilor
Ceauşescu, şi în timp ce în capitală şi în alte oraşe ale ţării subunităţi ale
armatei se mai confruntau violent cu grupuri izolate de „terorişti”, încă
nu se pusese deschis şi chestiunea dizolvării PCR. Dimpotrivă, după
cum recunoştea sincer Silviu Brucan, implicat direct şi la vârf în aceste
evenimente, „Ion Iliescu a fost considerat de noi, adversari ai lui
Ceauşescu, ca omul cel mai indicat pentru a-l înlocui pe acesta la
conducerea partidului comunist”, deşi „revoluţia din decembrie dobândi-
se însă un caracter anticomunist”. Având încă amprenta ideologică a
 164

fostului activist de partid, Ion Iliescu, optase la început pentru numirea în

funcţia de prim-ministru a lui Ilie Verdeţ, fost şef al guvernului în anii
’70, marginalizat şi el întrucâtva, în ultimii ani, de cuplul Ceauşescu.
După lungi discuţii şi controverse, va fi desemnat ca şef al noului guvern
– la propunerea lui Silviu Brucan – Petre Roman, figură reprezentativă a
revoluţiei, cel care de la balconul clădirii CC al PCR proclama, în faţa
mulţimilor adunate în Piaţa Palatului Republicii, sfârşitul „erei
Ceauşescu”. În atari împrejurări, Biroul Executiv al Consiliului FSN l-a
acceptat dintre vechii activişti doar pe Paul Niculescu-Mizil, ca
responsabil cu aprovizionarea populaţiei.

Imagine din Piaţa Palatului Republicii din Bucureşti din zilele revoluţiei
din decembrie 1989
 165

În aceste zile de entuziasm general, FSN a mai hotărât eliberarea

tuturor deţinuţilor politici, o largă amnistie, suprimarea interdicţiei de
avort, dar a adoptat şi măsuri populiste (ca înlăturarea restricţiilor la
încălzit şi electricitate impuse de dictator, stabilirea săptămânii de lucru
la cinci zile etc.) La 25 decembrie 1989, după un proces sumar organizat
într-o cazarmă militară din Târgovişte, unde se aflau arestaţi, soţii
Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi imediat. Ulterior,
procedura judiciară a fost virulent criticată în România şi în străinătate,
dar atunci – după cum aprecia mai târziu şi Krzystof Pomian – sub
presiunea circumstanţelor, „era probabil un act politic necesar pentru
ţară” (L’Histoire, nr. 236 din octombrie 1999).
După încetarea şi a ultimelor schimburi de focuri (sporadice) în
capitală, la sfârşitul lui decembrie 1989, se reactivizează societatea civilă
prin renaşterea partidelor cu trecut istoric, iar din ianuarie 1990 se
constituie zeci de partide noi, înfiripându-se astfel în România o nouă
viaţă politică, bazată pe un sistem multipartit, însă fără PCR, dizolvat la
12 ianuarie 1990.
Greaua moştenire a celor 45 de ani de comunism, rezistenţa
vechilor structuri şi mentalităţi, fărâmiţarea forţelor politice în zeci de
partide au generat în anii 1990-1991 tensiuni social-politice cu izbucniri
violente, cele mai grave cu repercusiuni pentru imaginea externă a ţării
fiind „mineriadele”.
Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990
(câştigate confortabil de FSN, respectiv Ion Iliescu) şi septembrie 1992
(cu o majoritate relativă a PDSR-ului, formaţiune desprinsă din FSN),
alegerile locale din februarie 1992 şi adoptarea, la 21 noiembrie 1991, a
noii Constituţii (validată de referendumul din 8 decembrie 1991), au
însemnat toţi atâţia paşi pe drumul despărţirii de trecutul totalitar
comunist. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din mai 1990,
condus de Petre Roman, a lansat mai multe pachete de legi în dezbaterea
parlamentului bicameral, făcând astfel primii paşi în tranziţia spre
economia de piaţă, în redarea pământului foştilor proprietari sau
urmaşilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerţului,
turismului, liberalizarea preţurilor etc.
 166

Demolarea statuii lui Lenin din Piaţa Scânteii (azi Piaţa Presei Libere)
din Bucureşti (martie 1990), unul dintre vestigiile regimului comunist

Moştenirea unei industrii nu prea competitivă, intrată în derivă

după dizolvarea CAER-ului (care absorbea în 1989 80% din exporturile
României), criza iugoslavă, dar mai ales încetineala cu care au fost
elaborate şi se aplicau primele reforme au accentuat în anii ’90 regresul
economiei româneşti. Pe fundalul degringoladei economice, inflaţia
ridicată, şomajul, tensiunile sociale, acapararea pârghiilor economiei şi
puterii politice de către reprezentanţii vechii nomenclaturi ceauşiste au
avut drept urmare sporirea dificultăţilor şi a duratei tranziţiei spre noua
societate. Deşi confruntat cu cele mai diverse şi complexe chestiuni
economice şi cu costul ridicat al restructurărilor şi reformei, regimul
preşedintelui fostului comunist Ion Iliescu (1990-1996) şi guvernul
prezidat de Nicolae Văcăroiu (1992-1996), format de PDSR şi de alte
 167

câteva formaţiuni de stânga care l-au sprijinit în parlament, au optat însă,

în aceşti ani, pentru un ritm lent al reformei economice şi sociale,
determinând situarea României pe o poziţie codaşă în ceea ce priveşte
evoluţia reformei şi rezultatele acesteia în comparaţie cu celelalte ţări
est-europene, foste comuniste.
În atari împrejurări, la alegerile desfăşurate în 1996 (locale,
parlamentare şi prezidenţiale), majoritatea electoratului român a dorit
ferm schimbarea. Drept urmare, opoziţia – reprezentată de către
Convenţia Democrată Română (o alianţă constituită din PNŢCD, PNL,
alte partide şi organizaţii civice) – a învins în alegerile parlamentare din
3 noiembrie 1996, iar candidatul CDR, Emil Constantinescu, a fost ales
(în al doilea tur de scrutin) la 17 noiembrie 1996 preşedinte al României.
Noul guvern de coaliţie, alcătuit din reprezentanţi ai CDR, Uniunii
Social-Democrate şi Uniunii Democrate a Maghiarilor din România
(pentru prima dată cooptată la guvernare), şi-a propus o accelerare a
procesului de reformă, restructurarea şi privatizarea întreprinderilor de
stat, reducerea subvenţiilor, deplina liberalizare a preţurilor şi stabilitatea
monedei naţionale. Dar accelerarea reformelor în economie, care
generau multiple restructurări şi creşterea şomajului, a amplificat şi
nemulţumirile în rândul unor categorii sociale şi oameni politici care au
pus la cale o lovitură de stat, prin cea de-a cincia mineriadă, organizată
şi condusă de liderul sindical al minerilor din Valea Jiului, Miron Cosma,
în ianuarie 1999. După mai multe ciocniri violente ale unor unităţi de
jandarmi cu minerii, cabinetul Radu Vasile – prin noul ministru de
interne, Dudu Ionescu – reuşeşte să înfrângă decisiv miile de mineri
aţâţaţi împotriva autorităţilor legitime ale statului de drept şi să
restabilească ordinea în zonele controlate efemer de mineri.
Deşi învecinată cu o zonă profund afectată de crize (conflictele
militare dintre slavii de sud sunt cel mai grăitor exemplu), România
post-comunistă s-a impus ca un factor de echilibru şi stabilitate, optând
ferm pentru reintegrarea în structurile euro-atlantice, decizie susţinută de
toate forţele politice ale ţării. Membru al Consiliului Europei, România a
fost din 26 ianuarie 1994 primul stat european care a semnat
 168

Parteneriatul pentru Pace al NATO, iar de la 1 februarie 1995 a devenit

membru asociat al Uniunii Europene.
Întrucât în anii ’90 din mesajele pontificale izvora clar ideea unei
reconcilieri între două confesiuni ale bisericii creştine, Patriarhul
Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române i-a adresat Papei invitaţia de a
vizita România, renumită pentru toleranţa sa etnică şi religioasă.
Onorând invitaţia, în zilele de 7, 8 şi 9 mai 1999, când Papa Ioan Paul al
II-lea s-a aflat în vizită pe pământ românesc, o ţară cu populaţie
majoritar ortodoxă, mesajul rostit de Sanctitatea Sa în limba română şi
străbătut de sentimente de comunitate, fraternitate şi unitate a celor două
confesiuni ale bisericii creştine a avut menirea de a întări crezul
românilor în faţa destinului spiritual al unei Europe unite, creştine, în
care să domnească pacea şi înţelegerea.
Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 2000 îl
readuc la şefia statului pe Ion Iliescu, iar la guvernare revine PDSR. În
noile condiţii, prioritatea absolută a cabinetului Adrian Năstase este pe
plan intern relansarea economică şi continuarea privatizării, iar pe plan
extern integrarea ţării în structurile euro-atlantice NATO şi Uniunea
Europeană.

Dezmembrarea Iugoslaviei

Evenimentele care au avut loc în ţările est-europene începând din

1989 au influenţat decisiv şi întreaga societate iugoslavă, unde Liga
Comuniştilor făcea eforturi disperate pentru salvarea unităţii federaţiei,
dar nereuşind să găsească soluţii viabile pentru dezamorsarea crizei.
Începutul degringoladei politice este marcat în timpul celui de-al IV-lea
Congres al Ligii Comuniştilor, întrerupt la 23 ianuarie 1990 prin
retragerea din partidul unic a delegaţiei slovene. Acest eveniment a avut
un mare impact asupra vieţii politice interne, întrucât în lunile următoare
ea s-a restructurat la nivelul republicilor federale. De menţionat faptul
că, Slovenia a fost cea dintâi republică federală care a introdus sistemul
pluripartit (în ianuarie 1989), iar în martie 1990 a renunţat la apelativul
„socialist” din titulatura oficială a republicii. O lună mai târziu, coaliţia
 169

„Demes” va câştiga alegerile legislative. În urma referendumului din 23

decembrie 1990, când 95% dintre votanţi optează pentru suveranitatea
naţională, Slovenia îşi proclamă la 25 iunie 1991 independenţa şi obţine
– după câteva ciocniri militare – retragerea tuturor unităţilor armatei
federale iugoslave până la 26 octombrie 1991. La 15 ianuarie 1992
independenţa Sloveniei este recunoscută de statele Uniunii Europene, iar
la 22 mai 1992 este admisă în ONU, pentru ca mai apoi şi în Consiliul
Europei (14 mai 1993).
În Croaţia (catolică ca şi Slovenia), opoziţia grupată în Uniunea
Democratică a lui Tudjman va câştiga şi ea alegerile legislative din
aprilie 1990, în timp ce Slobodan Milošević este confirmat în fruntea
republicii Serbia cu peste 65% din voturi, iar partidul său (fost
comunist), denumit acum Partidul Socialist obţinea 45,8% din mandatele
pentru parlament. Rezultatele acestor alegeri din 1990 anticipau o
confruntare dură a Belgradului şi cu Croaţia. La 2 iulie 1990, 114
deputaţi de naţionalitate albaneză din parlamentul regional din Kosovo
au adoptat o constituţie care stipula egalitatea acestei provincii cu cele 6
republici ale federaţiei, ceea ce a provocat de îndată o reacţie potrivnică
din partea parlamentului sârb.
Preludiul războiului civil din Croaţia l-a constituit încăierările din
martie-mai 1991 dintre poliţiştii croaţi şi civilii sârbi din Slavonia şi
Krajna. Pe plan internaţional, opiniile şi simpatiile pentru beligeranţi
erau împărţite, dată fiind şi amploarea acţiunilor de dezinformare.
După ce la referendumul din 19 mai 1991 94% din cei prezenţi la
urne se pronunţă pentru o Croaţie suverană, aceasta îşi proclamă la 25
iunie 1991 independenţa, recunoscută în ianuarie 1992 de către statele
CEE, fiind admisă la 22 mai 1992 în ONU. În urma deciziei sârbilor din
Slavonia şi Krajna (teritorii aparţinând Croaţiei) de a-şi proclama
independenţa, izbucnesc în anii 1991-1992 lupte crâncene. Conflictul se
aplanează definitiv abia în 1994, la intervenţia ONU, când se crează un
Comitet de normalizare a relaţiilor dintre sârbi şi croaţi, iar Federaţia
Iugoslavă şi Croaţia inaugurează oficii diplomatice la Belgrad şi Zagreb.
În 1995, raporturile croato-sârbe se înăspresc din nou când preşedintele
croat Tudjman decide reluarea prin forţa armelor a teritoriilor ocupate de
 170

sârbi din estul şi vestul Slavoniei. Luptele încetează la intervenţia

mediatoare a ambasadorului american şi trimisului special al ONU. Cu
acest prilej, părţile aflate în conflict au acceptat instalarea, în regiunile
disputate, a unei administraţii desemnate şi controlate de ONU, care, în
termen de doi ani să înfăptuiască integrarea lor paşnică în Republica
Croaţia.

Imagine din războiul civil al slavilor de sud

În condiţiile crizei care duce la destrămarea statului iugoslav

(1989-1992), parlamentul din Skopje proclamă la 25 ianuarie 1991
suveranitatea Republicii Macedonia, organizând la 8 septembrie 1991 un
referendum (boicotat de comunităţile sârbă şi albaneză), prin care 90%
din votanţi se pronunţă pentru o Macedonie independentă. Independenţa
de stat a Macedoniei este proclamată în mod oficial la 15 septembrie
1991. După desprinderea din federaţie a Macedoniei, apoi şi a Bosniei şi
Herţegovinei (3 martie 1992), Serbia şi Muntenegru – în urma unui
 171

acord semnat la 12 februarie 1992 şi aprobat de parlamentele celor două

republici – proclamă la 27 aprilie 1992 noua federaţie iugoslavă, sub
numele de Republica Federativă Iugoslavia, care cuprinde Serbia (cu
regiunile autonome Voivodina şi Kosovo) şi Republica Muntenegru. Dar
emanciparea ţinuturilor locuite majoritar de sârbi din Croaţia şi Bosnia şi
Herţegovina de sub autoritatea noilor administraţii statale şi încercarea
de regrupare a lor într-o Serbie Mare condusă de Belgrad generează un
război de o cruzime rar întâlnită în epoca postbelică. Masacre în masă şi
distrugeri materiale inimaginabile, expulzări şi deportări de populaţii
urbane şi rurale în scopul „purificării” etnice afectează viaţa cotidiană a
milioane de oameni.
În Bosnia şi Herţegovina războiul civil s-a declanşat după ce
parlamentul de la Sarajevo proclamase la 3 martie 1992 (în lipsa
reprezentanţilor sârbi) independenţa republicii, recunoscută la 6 aprilie
1992 de către statele Uniunii Europene şi admisă la 22 mai 1992 în
ONU. În replică la decizia parlamentului acestei republici, cu majoritate
musulmană, sârbii din Bosnia şi Herţegovina proclamă la 7 aprilie 1992
o republică independentă a populaţiei sârbe, iar comunitatea croată
anunţă şi ea la 3 iulie 1992 fondarea unui stat croat independent în sud-
vestul Bosniei şi Herţegovinei. Drept urmare, războiul civil din Bosnia şi
Herţegovina, declanşat în aprilie 1992, face în decurs de un an peste
50.000 de morţi, iar peste 2.000.000 de bosniaci aleg calea refugiului.
Tragediile din fosta republică iugoslavă sensibilizează profund şi opinia
publică internaţională, dar încercările ONU şi ale Uniunii Europene de a
prezenta un plan de pace general acceptat – crearea pe teritoriul Bosniei
şi Herţegovinei a unui stat federal compus din trei republici autonome:
musulmană, sârbă, croată - eşuează până în decembrie 1995. Noua
federaţie bosniaco-croată, a cărei primă Adunare Constituantă este
convocată la 30 martie 1994 la Sarajevo, decretează încetarea ostilităţilor
armate dintre etnicii musulmani şi cei croaţi. Dar comunitatea sârbă, care
controla aproximativ 70% din teritoriul Bosniei şi Herţegovinei, refuză
planul internaţional de pace, care acorda comunităţilor musulmană şi
croată 51%, iar celei sârbe 49% din suprafaţa ţării. Totuşi, părţile aflate
în conflict ajung din nou la masa tratativelor, desfăşurate la Geneva,
 172

pentru ca apoi la Dayton (SUA) – în prezenţa preşedinţilor Bosniei şi

Herţegovinei, Serbiei şi Croaţiei – să fie parafat un acord de pace,
semnat în mod oficial la Paris la 4 decembrie 1995, care pune astfel
capăt unui sângeros răzbi civil ce a durat aproape 4 ani. Conform
acestui acord, se constituie republica Bosnia şi Herţegovina, ca stat
federal, cuprinzând în graniţele sale recunoscute federaţia croato-
musulmană (căreia i se atribuie 51% din teritoriu) şi Republica Sârbă
(49% din teritoriu). Sunt preconizate alegeri la toate nivelurile cât mai
curând posibil, când condiţiile vor fi favorabile. Contigentele ONU sunt
înlocuite cu forţe militare internaţionale sub comandament NATO, cu
misiunea de a supraveghea aplicarea acordurilor de pace, iar oraşul
Sarajevo, recunoscut capitală a federaţiei, este reunificat sub autoritate
musulmano-croată după retragerea forţelor sârbe care apărau cartierele
răsăritene ale oraşului (20 martie 1996).

Dezmembrarea Iugoslaviei în anii ’90

 173

Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din septembrie 1996, ca şi

cele locale din septembrie 1997, au fost câştigate de formaţiunile politice
naţionaliste din cadrul celor trei comunităţi. Guvernul federal condus de
premier şi vicepremier şi preşedinţia colectivă (3 membri) asigură
autoritatea executivului. Dar acordurile de la Dayton se dovedesc a fi
greu de transpus în practică, suspiciunile şi tensiunile persistând între
cele trei etnii. Atrocităţile comise de cele trei comunităţi în anii
războiului civil, zecile de mii de morţi, reprezintă o moştenire greu de
depăşit. Din această cauză, procesul de instaurare a păcii rămâne extrem
de fragil în Bosnia şi Herţegovina, ca de altfel şi cel de reconstrucţie a
ţării.
Iugoslavia, micşorată teritorial după acordurile de la Dayton,
cuprinzând doar Serbia şi Muntenegru, trece la normalizarea relaţiilor cu
statele vest-europene şi la reglementarea statutului ţării în organismele
internaţionale, precum şi la stabilizarea situaţiei economice interne
afectată de destrămarea statului, de război şi de izolarea provocată de
embargou. Ultranaţionalistul Slobodan Milošević, personalitatea cea mai
influentă a vieţii politice iugoslave, preşedinte al Serbiei (1989-1997) şi
lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale
parlamentului ca preşedinte al Iugoslaviei la 15 iulie 1997. Din păcate,
tensiunile interetnice cuprind curând şi regiunea autonomă Kosovo,
locuită în proporţie de aproape 90% de populaţie albaneză, musulmană,
care îşi revendică dreptul la autodeterminare. Sunt organizate unităţi
paramilitare albaneze care declanşează luptele cu unităţile de poliţie
sârbeşti, sprijinite de artilerie şi tancuri. Drept urmare, în anii 1998-1999
alte tragedii umane, cu masacre în masă şi zeci de mii de refugiaţi
albanezi din Kosovo care trec graniţa în Albania şi Macedonia sunt
provocate de represiunea dură a autorităţilor sârbeşti. Aceste noi
evenimente sensibilizează opinia publică internaţională, determinând
NATO, după mai multe avertismente adresate Belgradului, să intervină
militar, fără acordul ONU – pe calea aerului – bombardând obiectivele
militare şi strategice din Iugoslavia. După pacificare, regiunea Kosovo a
fost pusă sub controlul unor forţe militare internaţionale. Referindu-se la
 174

aceste episoade tragice din anii ’90, într-un articol cu titlul semnificativ
La balkanisation en marche influentul cotidian francez Le Monde, din 31
august 1999, constata că „dreptul la autodeterminare prevalează astăzi
asupra respectului integrităţii teritoriale”. Slobodan Milošević şi
colaboratorii săi au fost declaraţi de NATO şi Consiliul Europei drept
criminali de război, solicitând extrădarea lor şi punerea acestora sub
acuzare în faţa Tribunalului Internaţional de la Haga.

Poliţişti sârbi în Kosovo, cu tancuri, în februarie 1999

Pe plan intern, Slobodan Milošević s-a cramponat să se menţină

la putere, fraudând grosolan alegerile prezidenţiale din toamna anului
2000, care – conform datelor preliminare trucate – i-ar fi dat dreptul să
 175

participe de pe poziţia a întâia în turul doi. Opoziţia democratică, în

frunte cu candidatul său la aceste alegeri, V. Kostouniça, efectuând
numărători paralele, a protestat vehement, organizând zilnic timp de
două săptămâni mari demonstraţii în capitală şi în principalele oraşe ale
Serbiei, contestând rezultatele alegerilor. În realitate, ele au fost câştigate
de Kostouniça (cu aproximativ 54%), declarându-se astfel inutil turul al
doilea. La protestele interne s-au adăugat şi cele externe, care i-au
determinat pe mulţi dintre colaboratorii lui Slobodan Milošević să
cedeze, sfătuindu-l să-şi recunoască înfrângerea. În atari împrejurări,
disputa pe tema alegerilor se încheie relativ paşnic, Kostouniça fiind
recunoscut ca virtual câştigător al fotoliului prezidenţial, în timp ce
Milošević s-a retras umilit la reşedinţa sa, intrând cu partidul său în
opoziţie. Căderea regimului Milošević a fost salutată cu entuziasm în
ţară, şi cu satisfacţie peste hotare, sperându-se în consolidarea
democraţiei şi în această zonă geografică. În sfârşit, noua putere de la
Belgrad a anunţat recent că intenţionează să introducă în perioada
imediat următoare peste 200 de proiecte de legi, în scopul accelerării
privatizării şi a restructurării economiei.

Albania

Ramiz Alia, succesorul lui Enver Hodja în fruntea partidului

(1985-1991) şi statului (1985-1992), copleşit de evoluţiile spectaculoase
ale evenimentelor din Europa Centrală şi de Est, care au dus la
prăbuşirea regimurilor comuniste din aceste ţări, se vede obligat să
schiţeze o timidă politică de deschidere şi de reformă. Criza politică
internă este declanşată în iunie 1990, când circa 5000 de albanezi –
refugiaţi în sediul unor ambasade străine din Tirana – solicită dreptul la
emigrare. În aceeaşi lună, conducerea comunistă reia relaţiile
diplomatice cu Moscova, iar mai apoi (în noiembrie 1990) anulează
restricţiile religioase din 1967, în urma cărora toate lăcaşurile de cult
creştine şi musulmane fuseseră închise, iar Albania era declarată stat
ateu. De asemenea, se renunţă la stalinism, nu şi la marxism-leninism,
acceptându-se sistemul pluripartit şi anunţându-se, totodată, noi alegeri
 176

în anul următor. Ba mai mult, partidul comunist îşi anunţă intenţia de a

revizui constituţia din 1976 şi de a face din Albania un stat de drept.
Pe plan economic, de la sfârşitul lunii iunie 1990 se iniţiază – cu
destulă timiditate – o reprivatizare parţială a agriculturii, care permite
ţăranilor să crească animale în folosul propriu, de a avea un lot de
pământ de 0,15-0,20 ha şi de a-şi vinde produsele pe piaţa liberă. În
paralel, s-au liberalizat preţurile la o parte din produsele alimentare de
primă necesitate.
Vara anului 1990 va fi destul de agitată în Albania; după grevele
de la Kavajë, Vlorë şi Berat, din iulie se înregistrează fuga în străinătate
a mii de tineri, exasperaţi de nivelul de trai extrem de scăzut şi
persistenţa regimului totalitar comunist. Pasul decisiv spre liberalizarea
regimului va fi făcut abia prin manifestaţiile studenţeşti din 9 şi 10
decembrie 1990, când se pune capăt monopolului partidului comunist.
Drept urmare, un grup de manifestanţi împreună cu câţiva intelectuali –
printre care şi doctorul Barisha – depun în mod oficial statutul Partidului
Democratic. De precizat faptul că Albania a fost până în 1990 unicul stat
est-european care nu a cunoscut până la această dată un proces de
destalinizare.
La alegerile din 31 martie 1991 – primele alegeri libere de după
1946 – un număr de 11 partide şi-au prezentat candidaţii, însă marele
învingător a fost partidul comunist care a obţinut 140 din cele 255 locuri
în parlament (54,9%), în timp ce partidul democratic a beneficiat doar de
27% din voturi. Cu toate acestea, comuniştii au acceptat să împartă
puterea, constituind (în iunie 1991) un guvern de coaliţie cu patru
formaţiuni din opoziţie. După ce la 15 aprilie 1991 fusese adoptat noul
nume al ţării – Republica Albania, cu prilejul Congresului al X-lea al
Partidului Comunist acesta îşi schimbă denumirea în Partidul Socialist,
pronunţându-se în favoarea economiei de piaţă, iar lider al noului partid
este ales Fatos Nano.
Între timp, însă, criza economică se generalizează, inflaţia şi
şomajul galopante aduc ţara la sfârşitul anului 1991 în pragul colapsului
total. Drept urmare, în decembrie 1991, o criză guvernamentală
dezlănţuie o furie populară; depozite de alimente sunt jefuite şi
 177

incendiate, iar în ziua de 9 decembrie la Tirana aproape 20.000 de

manifestanţi cer înlăturarea şi a ultimilor comunişti din structurile
instituţionale ale statului. Sub presiunea populaţiei nemulţumite, în
martie 1992 au loc noi alegeri parlamentare în care Partidul Democratic,
de opoziţie, obţine 2/3 din voturi, iar fostul partid comunist numai 26%.
În atari împrejurări, Ramiz Alia se retrage la 3 aprilie 1992, în locul său
fiind ales ca şef al statului, la 9 aprilie 1992, Sali Berisha, preşedintele
Partidului Democratic. De la această dată nu mai există în Europa nici un
stat care să se prevaleze de ideologia marxist-leninistă.
Dar în această perioadă de tranziţie spre statul de drept şi
economia de piaţă, reformele legislative şi economice sunt extrem de
dure pentru majoritatea populaţiei, ducând la polarizarea societăţii.
Îmbogăţirea rapidă a unora şi sărăcirea dramatică a celor mai mulţi
provoacă numeroase nemulţumiri, alimentate de reprezentanţii fostului
partid comunist (acum socialist) aflat în opoziţie. Alegerile parlamentare
din 26 mai şi 2 iunie 1996, desfăşurate într-o atmosferă tensionată – în
urma cărora Partidul Democratic obţine 122 de mandate de deputaţi din
cele 255 mandate de deputaţi – sunt contestate de opoziţie şi criticate de
observatorii străini. Pe de altă parte, prăbuşirea jocurilor de întrajutorare
piramidale care păgubesc sute de mii de oameni, urmate de inflaţie,
devalorizarea monedei naţionale şi scăderea vertiginoasă a producţiei
destabilizează întreaga ţară. Numeroasele manifestaţii – în cadrul cărora
guvernul şi preşedintele sunt făcuţi responsabili de acest crah –
degenerează în martie 1997 într-o revoltă populară, iar grupuri înarmate
de cetăţeni preiau puterea într-o mare parte a ţării. Generalizându-se
anarhia internă, care produce 1600 de morţi şi 6000 de răniţi, Albania
înregistrează acum cea mai profundă perioadă de criză, iar pentru a
scoate ţara din impas se constituie un guvern de coaliţie prezidat de
socialistul Baskim Fino, care organizează – sub supravegherea unor
observatori internaţionali – noi alegeri parlamentare, la 29 iunie şi 6 iulie
1997, în urma cărora partidul socialist obţine o majoritate confortabilă în
parlament. Fatos Nano formează un nou guvern, iar Rexhep Qemal
Mejdani îl înlocuieşte la şefia statului, la 24 iulie 1997, pe S. Berisha,
care demisionase cu o zi înainte.
 178

Pe plan extern, în anii ’90 relaţiile cu statele vecine au devenit

prioritare, căci etnicii albanezi alcătuiesc aproape 90% din populaţia
regiunii autonome Kosovo din componenţa Iugoslaviei şi 22% din
populaţia Republicii Macedonia. Pe de altă parte, raporturile albanezo-
elene s-au înăsprit datorită statutului minorităţii greacă din sudul
Albaniei, precum şi a celor 200.000 de albanezi din Grecia. În sfârşit, în
sudul Italiei sunt circa 500.000 albanezi, numiţi arberechi. Pentru fosta
Albanie comunistă orizontul integrării ei în structurile europene este
extrem de îndepărtat.

Iată, deci, care au fost – potrivit revistei pariziene L’Histoire –

„ultimele zile ale democraţiilor populare” din Europa, care a subtitrat
concis interviul acordat de Eva Kulesza-Mietkovski pe această tematică
cu următoarele cuvinte: „Zece ani în Polonia, zece luni în Ungaria, zece
săptămâni în Germania de Est, zece zile în Cehoslovacia…Acesta este
calendarul prăbuşirii comunismului în sateliţii URSS-ului” (L’Histoire,
nr. 236 din octombrie 1999). Să nu uităm însă, aşa cum sublinia – pe
bună dreptate – profesorul american Martin Malia, că Gorbaciov şi
„perestroika sa au servit ca detonator”, anunţând „eşecul sistemului”. Pe
de altă parte, într-un editorial, publicaţia franceză L’Histoire (nr. 241 din
martie 2000) îl considera pe Papa Ioan Paul al II-lea „veritabilul
învingător al comunismului”, întrucât Biserica Catolică a creat de-a
lungul timpului o opoziţie absolută între comunism şi creştinism. Dar,
mai presus de toate, sfârşitul regimurilor comuniste în Europa a fost
generat de însăşi sistemul totalitar, opresiv şi distructiv în esenţa sa.
Acest crud adevăr este elocvent exprimat şi în reflecţiile post-
revoluţionare ale unui fost demnitar comunist român, care recunoştea că:
„Experienţa prăbuşirii societăţilor socialiste din estul Europei arată că
principiul monopolului politic al unui singur partid, statuarea acestuia pe
cale juridică, administrativă nu a dat rezultate. Neexistând alternativa,
puterea a fost scoasă de sub controlul cetăţeanului. Ea s-a sustras
posibilităţii de a fi înlocuită” (Paul Niculescu-Mizil).
 179

AGONIA FINALĂ (1990-1991)

MAREA PRĂBUŞIRE A COMUNISMULUI SOVIETIC

Începând cu sfârşitul anului 1988, dar mai ales din 1989, liderul
comunist reformist de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, este copleşit de
mulţimea problemelor (economice, politice, etnice) de rezolvat simultan.
După reforma constituţională din 1 decembrie 1988, care optează pentru
un regim prezidenţial după modelul occidental, perestroika sa a avut în
primăvara anului 1989 o etapă decisivă: alegerea unui Congres al
deputaţilor poporului, o adunare de peste 2000 de deputaţi, care –
potrivit opiniei lui Martin Malia, profesor la Universitatea Berkeley din
California – „a dat naştere unei veritabile opoziţii democratice. El era
preocupat de a introduce o formă de dualism în interiorul sistemului
sovietic” (L’Histoire, nr. 236 din octombrie 1999).
Pe plan extern, Gorbaciov, secondat cu brio de Şevardnadze,
depunea eforturi serioase pentru îmbunătăţirea relaţiilor sovieto-
americane, ştiind că „Bush îi oferă un parteneriat economic” (Martin
McCauley). Drept urmare, în agenda activităţilor internaţionale ale
ultimului lider comunist de la Kremlin sunt înscrise două evenimente
extrem de importante şi cu adânci semnificaţii pentru destinul omenirii:
la 1 decembrie 1989 a fost primul conducător al URSS primit de Papă la
Vatican; apoi întâlnirea de la Malta în decembrie 1989 cu preşedintele
american Bush, când cele două mari puteri – după exprimarea metaforică
a lui Şevardnadze – „au îngropat războiul rece în adâncurile
Mediteranei”.
Între timp, însă, glasnostul şi perestroika gorbaciovistă începe să
scape în republicile unionale de sub controlul Kremlinului. Astfel, de
pildă, în Lituania, sentimentele naţionale se manifestă din nou public,
găsindu-şi expresia în mişcarea reformistă Sajüdis, fondată în 1988. Sub
presiunea populară, Sovietul Suprem din Vilnius abrogă monopolul
partidului comunist, introducând la 7 decembrie 1989 sistemul
pluripartit, iar în aceeaşi lună PC Lituanian, condus de Algirdas
Brazauskas, se desprinde de PCUS, devenind independent. Prin actul din
11 martie 1990 al noului parlament (ales în februarie 1990 şi dominat de
 180

Sajüdis) s-a legiferat restabilirea suveranităţii naţionale, adoptându-se

totodată noua titulatură a statului – Republica Lituania (decizie
nerecunoscută de Kremlin, care dispune imediat aplicarea unor sancţiuni
economice împotriva republicii „rebele”).
În Estonia, după ce încă la 23 august 1987 a avut loc la Tallinn
prima demonstraţie a dizidenţilor, sub presiunea manifestaţiilor de masă
(la 11 septembrie 1988 Frontul Popular Estonian mobilizase în capitala
republicii 300.000 de oameni) Sovietul Suprem din Estonia adoptă la 16
noiembrie 1988 declaraţia de suveranitate prin care recunoaşte
supremaţia legilor estoniene asupra celor federale. La 30 martie 1990
puterea sovietică este declarată ilegală, iar la 8 mai 1990 însemnele RSS
Estone sunt abrogate şi este adoptată denumirea de Republica Estonia. În
cursul referendumului din 3 martie 1991 77,8% dintre votanţi se exprimă
pentru independenţa ţării, care este proclamată oficial la 20 august 1991
şi recunoscută de URSS la 6 septembrie 1991.
În republica vecină, Letonia, sub presiunea Forumului Popular,
înfiinţat în 1988, Partidul Comunist Leton renunţă în decembrie 1989 la
monopolul puterii. Două luni mai târziu, în februarie 1990, Sovietul
Suprem din Riga condamnă anexarea din august 1940 de către URSS şi
adoptă la 4 mai 1990 declaraţia de independenţă a ţării, care revine la
numele de Republica Letonia. Plebiscitul pentru independenţa statului
are loc la 3 martie 1991 (cu 73,7% opţiuni favorabile). Actul
independenţei este reafirmat oficial la 21 august 1991 şi recunoscut de
URSS la 6 septembrie 1991 pentru toate cele trei ţări baltice.
În Moldova dintre Prut şi Nistru, anexată de Uniunea Sovietică în
1940, noile condiţii istorice create de politica de glasnost favorizează
reactivarea conştiinţei naţionale a românilor din acest ţinut, constituindu-
se în 1986 Mişcarea Democratică din Moldova pentru susţinerea
restructurării, devenită ulterior Frontul Popular. Acesta organizează la 27
august 1989 o mare adunare naţională, care impune adoptarea la 31
august 1989 a limbii române ca limbă de stat şi revenirea de la grafia
chirilică la alfabetul latin. La 23 iunie 1990 parlamentul de la Chişinău
adoptă Declaraţia suveranităţii RSS Moldova, iar Mircea Snegur este
ales preşedinte al republicii. Un an mai târziu, la 23 mai 1991 este
 181

adoptată noua denumire de Republica Moldova, care îşi proclamă

independenţa de stat la 27 august 1991, recunoscută în aceeaşi zi şi de
România. În teritoriul din stânga Nistrului, dominat şi controlat de
elementele rusofone, este proclamată la 16 august 1990 Republica
Transnistria, care nu recunoaşte apartenenţa la Republica Moldova.
Rând pe rând, şi celelalte foruri legislative din republicile
unionale votează declaraţiile de suveranitate: Ucraina (16 iulie 1990),
Belarus (27 iulie 1990) iar Federaţia Rusă (în noiembrie 1990). Acte
similare sunt adoptate şi de către Sovietele Supreme din republicile
transcaucaziene (Azerbaidjan, Georgia, Armenia) şi din Asia Centrală,
care revin la vechea lor denumire cu rezonanţă islamică (Kazahstan,
Uzbekistan, Turkmenistan, Kirghizstan şi Tadjikistan). În urma acestor
decizii legislative, până la sfârşitul lunii august 1990, din cele 15
republici ale Uniunii, 5 şi-au proclamat independenţa, iar 8
suveranitatea. Occidentul, care urmărea cu mare interes dar şi cu
îngrijorare evoluţia evenimentelor din URSS, şi temându-se de
posibilitatea instaurării aici a unui haos total, răspunde pozitiv la cererile
lui Gorbaciov de a i se acorda un important ajutor economic pentru a
redresa ţara. Drept urmare, de-a lungul anului 1990, SUA, RFG şi CEE
au acordat cu generozitate un masiv ajutor alimentar şi economic, în
semn de recunoştinţă faţă de moderaţia şi înţelegerea liderului sovietic în
procesul de desatelizare europeană, precum şi a acordului său în vederea
reunificării Germaniei. Ba mai mult, la 15 octombrie 1990 i se atribuie
Premiul Nobel „pentru rolul său important în procesul de pace”.
În atari împrejurări, Gorbaciov organizează referendumul din 17
martie 1991, în cadrul căruia majoritatea republicilor unionale votează
pentru transformarea URSS într-o federaţie de republici egale în drepturi
cu numele de Uniunea Republicilor Sovietice Suverane. Dispărea deci
din titulatură doar apelativul „Socialiste”, înlocuit cu cel de „Suverane”.
Dar era deja prea târziu pentru o asemenea minimă reformare politico-
statală a fostului imperiu sovietic, căci de acum opţiunea republicilor era
de rupere totală şi independenţă naţională. Astfel, de pildă, este
semnificativ faptul că – după adoptarea declaraţiei de suveranitate
(noiembrie 1990) – în Federaţia Rusă se organizează alegerile generale
 182

la 12 iunie 1991, Boris Elţin fiind ales prin vot universal preşedinte al
acestei republici. Pe de altă parte, având în vedere faptul că de la
sfârşitul anului 1989 s-au prăbuşit, rând pe rând, toate regimurile
comuniste instaurate în Europa Centrală şi de Sud-Est după al doilea
război mondial, URSS se vede nevoită să accepte dizolvarea Tratatului
de la Varşovia (februarie 1991) şi a CAER-ului (la 28 iunie 1991),
semnând la Paris Carta pentru o nouă Europă, care punea capăt formal
războiului rece şi confruntării Est-Vest.
În atari împrejurări, după cum remarcau – pe bună dreptate –
Serge Bernstein şi Pierre Milza, „ultimul act al comunismului european
se joacă în 1991 în URSS, acolo unde acesta a luat naştere”. Într-adevăr,
încă din februarie 1991 – când în unele cercuri politice se punea în
discuţie chiar desfiinţarea PCUS – Gorbaciov oscila între alianţa cu
conservatorii din Biroul Politic, secondaţi de grupul Soiuz („Uniune”) şi
cea cu liberalii, conduşi de Boris Elţin, depunând intense eforturi să
introducă treptat economia de piaţă cu ajutorul ţărilor occidentale şi SUA
şi să menţină integritatea Uniunii Sovietice, în pofida aspiraţiilor de
independenţă a diferitelor republici.
În vara anului 1991 evenimentele se precipită vertiginos, atât prin
acutizarea disputelor dintre conservatori şi liberali, dar mai ales prin
amploarea mişcărilor autonomiste şi de independenţă care se dezvoltă în
întreaga Uniune Sovietică. În agonia finală a imperiului sovietic
intervine un acord cu preşedinţii celor nouă republici care solicită
independenţa, în vederea accelerării elaborării unui tratat al Uniunii,
publicat la 15 august şi care urma să fie semnat la 20 august. Dar la 19
august, în ajunul datei pentru semnarea acestui tratat, agenţia Tass anunţă
lumii întregi o ştire uluitoare: înlocuirea lui Mihail Gorbaciov, considerat
a fi „incapabil să-şi mai exercite funcţiile din motive de sănătate”, cu
vicepreşedintele Ghenadi Ianaev. În aceeaşi zi, un Comitet de stat
alcătuit din opt membri ultraconservatori (printre care primul-ministru,
ministrul de interne, şeful KGB, ministrul apărării) decretează starea de
urgenţă pentru şase luni, reinstaurează cenzura şi interzice orice
manifestaţie publică. În timpul puciului, Gorbaciov este pus sub
supraveghere într-o reşedinţă oficială din Crimeea. Lovitura de forţă a
 183

conjuraţilor eşuează însă în 48 de ore datorită dezbinărilor dintre

conservatori, a dezaprobării Occidentului, dar mai ales a rezistenţei
populaţiei şi a atitudinii energice a preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris
Elţin, care a strâns în jurul său toate forţele ostile puciului. Din 21 august
Gorbaciov este din nou liber, iar principalii complotişti arestaţi.

Boris Elţin, preşedintele Federaţiei Ruse, organizând rezistenţa la

Moscova în timpul puciului din august 1991
 184

Din acest moment, care a marcat pe scena vieţii publice o

strălucitoare biruinţă pentru Boris Elţin, steaua ultimului lider al PCUS
şi preşedinte al URSS începe să apună. Chiar din 23 august 1991, în
prezenţa lui Gorbaciov, profund afectat de emoţii, Elţin determină
votarea unui decret de suspendare a activităţilor politice ale PCUS pe
teritoriul Federaţiei Ruse, punându-i bunurile sub sechestru şi
confiscându-i arhivele. A doua zi, la 24 august, Gorbaciov îşi face
publică demisia sa din funcţia de secretar general şi cere PCUS-ului să
se dizolve. Drept urmare, în toate republicile unionale activităţile
Partidului Comunist – care constituise liantul Uniunii după insurecţia
bolşevică de la 7 noiembrie 1917 – sunt sistate şi vor duce, inevitabil, la
lichidarea acesteia. Astfel, în timp ce Gorbaciov se zbate în zadar, în
lunile de toamnă, elaborând proiecte de restructurare a URSS-ului şi
transformarea Federaţiei în „Uniunea Statelor Suverane”, Boris Elţin
reuşeşte să ajungă la o înţelegere politică cu principalele republici, în
special cu Ucraina şi Belarus. La 8 decembrie 1991, reuniţi la Minsk,
preşedinţii celor trei republici slave iau act de dispariţia Uniunii
Sovietice şi decid să creeze o Comunitate a Statelor Independente (CSI),
deschisă „tuturor statelor din fosta URSS”. Actul constitutiv al CSI
(comunitate de state egale în drepturi, cu instituţii coordonatoare) a fost
semnat la Alma Ata, în absenţa lui Mihail Gorbaciov, la 21 decembrie
1991 de către 11 foste republici ale URSS, devenite între timp
independente. N-au aderat la CSI cele trei state baltice şi Georgia.
Câteva zile mai târziu, la 25 decembrie 1991, Boris Elţin îl obligă pe
Gorbaciov să demisioneze din funcţia de preşedinte al unui stat care nu
mai exista. Odată cu retragerea sa din funcţia de preşedinte, prezentată în
aceeaşi zi într-o alocuţiune televizată, ultimul imperiu al secolului XX îşi
încetează astfel existenţa, dispărând pentru totdeauna în Europa bazele
totalitarismului comunist.
În primul rând s-a pus capăt monopolului partidului unic,
exercitat de acesta – conform ideologiei marxist-leniniste – asupra vieţii
politice şi a societăţii civile. Au fost lichidate controlul absolut şi
autoritar al aparatului politic şi al sistemului poliţienesc, arbitrariul,
privilegiile nomenclaturii. S-a pus capăt terorii, legalizându-se dreptul de
 185

exprimare liberă, libertatea de conştiinţă şi de a constitui felurite

organizaţii politice sau asociaţii cultural-spirituale. Din păcate,
amplificarea naţionalismului în ţările care s-au despovărat de sub jugul
doctrinei comuniste s-a accentuat în unele zone ale fostului bloc al
Moscovei şi mai constituie şi azi un risc considerabil chiar în multe din
regiunile defunctului imperiu sovietic.

Statele naţionale independente construite după dezmembrarea

Uniunii Sovietice la sfârşitul anului 1991

Din ianuarie 1992 istoria Federaţiei Ruse, moştenitoarea celor

mai întinse teritorii care au compus până la destrămarea sa, Uniunea
Sovietică, se derulează într-un ritm alert şi dramatic. Preşedintele rus
 186

Boris Elţin (reales în 1996), printr-un curaj şi o energie deosebită,

domină viaţa politică, orientând tot mai ferm procesul de reformă spre
consolidarea statului de drept şi implementarea unei economii de piaţă.
În strategia sa reformistă, el are însă de înfruntat opoziţia unui numeros
grup de politicieni legaţi de vechiul regim sovietic şi tributari încă
ideologiei comuniste, care alcătuiesc o mare parte a celor două camere
ale parlamentului. De altfel, în octombrie 1993 unităţi ale armatei sunt
obligate să ia cu asalt clădirea parlamentului, ocupată abuziv de
elementele conservatoare.

Celebrarea sărbătorilor de Paşti la Moscova (7 aprilie 1991)

Un alt motiv de îngrijorare pentru Elţin l-a constituit „criza

cecenă”, întrucât Republica Autonomă Cecenă din componenţa
Federaţiei Ruse îşi proclamase în 1991 independenţa, tolerată câţiva ani
datorită gravităţii altor chestiuni de politică internă sau externă, dar în
1994 armata rusă intervine în forţă pentru a o obliga să renunţe la această
 187

decizie. După doi ani de lupte crâncene (soldate cu peste 90.000 de

victime), în august 1996 cele două părţi beligerante ajung la o înţelegere,
finalizată într-un acord de pace ruso-cecen, care – punând capăt
războiului – mai prevedea că noul statut al republicii urma să fie
definitivat după anul 2001.
Consfătuirile la diverse nivele ale celor 12 state care alcătuiesc
CSI (din care nu fac parte doar cele trei ţări baltice) încearcă o reajustare
a chestiunilor social-politice, economice şi culturale generate de
descompunerea rapidă a URSS, prioritate având statutul celor 25 de
milioane de ruşi rămaşi în afara graniţelor Federaţiei Ruse, deveniţi
minoritari în celelalte state desprinse din Uniunea Sovietică.
După dispariţia URSS, Federaţia Rusă a fost principala
moştenitoare a arsenalului militar şi nuclear sovietic, dar – punându-se
capăt „războiului rece” şi confruntărilor Est-Vest, Elţin a reorientat şi
întreaga politică externă. Astfel, prin retragerea în 1994 a ultimilor
soldaţi ruşi de pe teritoriile Germaniei de Est, Estoniei şi Letoniei,
precum şi a garnizoanei din Berlin, se încheie părăsirea de către forţele
militare ruse a ţărilor din centrul şi estul Europei, lichidându-se practic
ultimele vestigii ale celui de-al doilea război mondial. În noile condiţii
istorice, Rusia depune intense eforturi în vederea cristalizării de noi
relaţii cu marile puteri dar şi cu statele din vecinătate. Dispărând sensul
marii rivalităţi militare sovieto-americane, Rusia aderă la 22 iulie 1994
la Parteneriatul pentru Pace lansat de NATO, dar se opune includerii de
noi state est-europene în această alianţă militară. La 25 ianuarie 1996
Rusia devine membru în Consiliul Europei. De la sfârşitul anului 1999,
după retragerea lui Elţin, fotoliul prezidenţial al Federaţiei Ruse a fost
ocupat de favoritul acestuia, Vladimir Putin (fost prim-ministru pentru o
scurtă perioadă), votat apoi de parlament, cu marea responsabilitate de a
continua opera reformatoare a predecesorului său, dar mai ales de a
consolida noua identitate a Rusiei ca stat de drept, ruptă – prin marea
prăbuşire a comunismului sovietic – de o societate totalitară care a
umbrit în mare măsură trecutul istoric al celei mai întinse ţări de pe glob,
şi care rămâne pe mai departe a doua putere militară a lumii.
 188

DEZAGREGAREA REGIMURILOR COMUNISTE

ÎN LUMEA A TREIA NEASIATICĂ

Africa

În raportul pe care îl prezentase Gorbaciov la Congresul al

XXVII-lea al PCUS (25 februarie 1986), liderul de la Kremlin era încă
încrezător în destinele comunismului mondial, subliniind atunci că „Sunt
constante solidaritatea PCUS cu forţele de eliberare naţională şi socială,
linia noastră de conlucrare strânsă cu ţările de orientare socialistă, cu
partidele revoluţionar-democratice, cu mişcarea de nealiniere”. Evident,
el se gândea în primul rând la influenţa pe care o exercita URSS, prin
diverse ajutoare, asupra unor regimuri din Africa şi din lumea arabă care
se proclamaseră, încă din anii ’60 sau ’70, socialiste sau de inspiraţie
socialistă. Având ca model comunismul sovietic sau al celorlalte ţări
comuniste din Europa şi Asia, regimurile marxiste înfiripate în Africa şi-
au pus şi ele speranţa în economiile planificate centralizate sub
conducerea partidului unic de guvernământ. Dar, spre sfârşitul anilor
’80, declinul Uniunii Sovietice s-a repercutat negativ prin imposibilitatea
continuării subvenţionării statelor din lumea a treia. Astfel, de pildă,
dacă ajutorul sovietic acordat Yemenului de Sud a fost în 1988 de 400
milioane dolari, el scade în 1989 la 50 milioane. Această diminuare
substanţială a ajutoarelor sovietice are ca prim efect calmarea
războaielor regionale, care – în Yemen, Etiopia, Mozambic sau Angola –
grevau serios bugetul URSS. Lovitura primită de aceste regimuri – mai
întâi prin diminuarea severă a ajutoarelor, apoi chiar prin anularea lor –
are un efect dezastruos; în Etiopia economia regimului Mengistu este
într-o totală degringoladă după imensul efort de război împotriva
rebelilor din Eritreea şi Tigre; în Angola, după eşecul reconcilierii între
MPLA şi UNITA din iunie 1989, conflictul militar se reia fără ajutor
sovietic şi fără sprijinul contigentelor cubaneze, ducând inevitabil la
distrugerea ţării.
Dar situaţia nu era cu mult mai bună nici în statele „socialiste”
africane în care domnea pacea, spre exemplu în Congo sau Benin, ţări în
 189

care întreprinderile de stat şi din sectorul privat aveau mari datorii la

bănci, iar economiile lor se aflau în pragul colapsului. În aceste state
înregistrăm însă un fenomen nou, conştientizarea societăţii civile, care
începe să reacţioneze în faţa incompetenţei economico-financiare, dar
mai ales împotriva corupţiei numeroasei nomenclaturi a partidului de
guvernământ. Evident, cei mai curajoşi şi frustraţi sunt tinerii studioşi,
apoi muncitorii organizaţi în sindicate. Protestele acestora sunt pozitiv
receptate de înalţi prelaţi ai Bisericii Catolice; studenţii protestatari din
Benin sunt susţinuţi de cardinalul Souza, iar sindicatele congoleze de
Monseniorul Kombo, ambii facilitând – prin autoritatea lor – renunţarea
în regimurile marxiste respective la monopolul puterii şi trecerea la
pluripartitism.
Privit în ansamblu procesul dezintegrării comunismului în lumea
a treia neasiatică, care se desfăşoară pe parcursul a trei ani (1989-1991)
în aceste zone geopolitice (total diferite de cele europene), constatăm
două modalităţi esenţiale: în unele state prăbuşirea are loc rapid, dar de
cele mai multe ori, treptat. Astfel, într-o primă fază, ca un ecou
îndepărtat al reformismului gorbaciovist, conducătorii politici ai
regimurilor de inspiraţie marxistă din Africa sunt gata să accepte
schimbarea, anunţând chiar măsuri de relaxare şi deschidere înspre
opoziţie şi opinia publică internaţională. Drept mărturie în acest sens pot
fi evidenţiate acţiunile de amnistiere a deţinuţilor politici din Congo şi
Kenya. În paralel, pentru mai multă credibilitate, sunt adoptate măsuri de
liberalizare economică, unele modeste (de pildă, în Libia), altele mai
eficace (spre exemplu în Congo, cu o largă deschidere spre investiţiile
străine). Să precizăm însă faptul că dezintegrarea acestor regimuri a fost
facilitată în mare măsură de evenimentele petrecute în 1989 în ţările est-
europene. „Ca toţi ceilalţi, - remarca R. Otayek – africanii au aflat de
relativa uşurinţă cu care popoarele din această regiune au pus capăt
totalitarismului, în timp ce conducătorii lor descopereau cu oarecare
teamă imaginile execuţiei cuplului Ceauşescu în România. Din acest
punct de vedere, implozia blocului socialist a avut deci o incontestabilă
valoare de exemplu”. Totuşi, şi în noile condiţii istorice, pasul decisiv în
direcţia schimbării este făcut de cele mai multe ori chiar de către echipa
 190

aflată la putere, prin decizia sa publică de renunţare la socialism. Felul în

care are loc această abandonare prezintă însă anumite particularităţi.
Algeria, de pildă, prin constituţia revizuită încă în 1988 se limitează să
abandoneze orice referire la socialism. În Mozambic, Congresul
FRELIMO din iulie 1989 este forul care adoptă hotărârea de a se renunţa
la marxism, în timp ce în luna decembrie a aceluiaşi an preşedintele
Kérékou din Benin îşi asumă decizia de abandonare a căii socialiste de
dezvoltare. Şi în Etiopia, iniţiativa o ia tot şeful statului, colonelul
Mengistu (preşedinte din 1977), care îşi face publică hotărârea în acest
sens la 5 martie 1990, iar câteva zile mai târziu – din ordinul său – sunt
scoase din Piaţa Revoluţiei din Addis-Abeba portretele lui Marx, Engels
şi Lenin (aşezate acolo încă din 1975). Câteva luni mai târziu, în iulie
1990, Partidul congolez al muncii – care edificase primul regim
comunist în Africa, în 1969 – renunţă doar la atributele sale marxiste, nu
şi la socialism, care rămâne „obiectivul său final”.
În atari împrejurări, decomunizarea statelor africane se bazează,
pe de-o parte, pe renunţarea de către partidul unic la monopolul puterii,
iar pe de altă parte pe necesitatea instaurării democraţiei prin sistemul
pluripartit. Deciziile în acest sens sunt luate încă din februarie 1989 în
Algeria (ca urmare a revoltelor sângeroase din octombrie 1988),
continuate apoi în 1990 (în Madagascar, Capul Verde, Yemenul de Sud),
în Guineea-Bissau (ianuarie 1991), Etiopia (aprilie 1991), în Tanzania
(februarie 1992). În general, în toate aceste ţări, primele alegeri libere
după adoptarea pluripartitismului se desfăşoară destul de anevoios.
Înregistrăm însă şi o premieră absolută în Africa: alternanţa politică pe
cale electorală realizată la începutul anului 1991 în statul Capul Verde.
Aici, constrâns de societatea civilă, mult mai activă, Partidul African al
Independenţei (PAICV) organizează în lunile ianuarie şi februarie 1991
alegeri legislative şi prezidenţiale, câştigate confortabil de opoziţie.
Fostul partid unic acceptă resemnat înfrângerea, iar liderul său, Aristides
Pereira, îi cedează şefia statului lui Antonio Mascarenhas Monteiro, fost
judecător al Curţii supreme, personalitate marcantă a opoziţiei
democratice. În Guineea-Bissau, altă fostă colonie portugheză, şi unde
liderul mişcării de emancipare naţională, Amilcar Cabral, după obţinerea
 191

independenţei fusese repede atras de marxism, la congresul extraordinar

al partidului unic din ianuarie 1991 se dezbate favorabil intenţia de a
pune capăt hegemoniei sale politice şi de a trece la înfăptuirea unui
program reformist. Opoziţia fiind slabă, iar societatea civilă insuficient
pregătită pentru schimbare, regimul de tip marxist (instaurat încă în
1974) tergiversează aplicarea măsurilor reformiste şi abia în august 1994
organizează primele alegeri libere, câştigate tot de partidul unic, liderul
său J. B. Vieira fiind reales ca preşedinte (cu 52% din voturile
exprimate).
Dar, aşa cum precizam şi mai înainte, particularităţile
socialismului african se reafirmă şi în procesul de abandonare.
Dezangajarea sovietică a stopat, cel puţin pentru o vreme, războaiele
civile din Mozambic şi Angola, iar – sub presiunea internaţională – în
ambele ţări a fost acceptat procesul de liberalizare şi pluripartitismul. În
Angola, spre exemplu, liberalizarea regimului este statuată prin
acordurile de pace de la Estoril, din mai 1991, şi pusă în practică la
alegerile din august 1992 care îi dau câştig de cauză fostului partid unic,
MPLA (cu 53% din voturi), al lui Dos Santos, în timp ce UNITA, a lui
Jonas Savimbi, obţine doare 34%. Drept urmare, în scurt timp, conflictul
armat intern este reluat. În Mozambic, abia în octombrie 1992 se
semnează la Roma un „acord general de pace” între FRELIMO şi
RENAMO, intens încurajat de SUA, Africa de Sud şi Banca Mondială.
Pregătite temeinic, alegerile legislative şi prezidenţiale se vor desfăşura
în această ţară în octombrie 1994, câştigate fiind (cu 44,3%) de
FRELIMO (partid marxist-leninist până în iulie 1989), transformat apoi
în „partidul sectoarelor celor mai moderne şi mai capitaliste ale
burgheziei” (M. Cahen). Cu acest prilej, liderul său, Joachim Chissano,
este reales preşedinte al Mozambicului. Pe de altă parte, în Benin, Congo
şi Etiopia, partidele unice sunt nevoite – sub presiunea societăţii civile,
dar mai ales a unor organisme internaţionale creditoare – să accepte
convocarea unor conferinţe naţionale, care să reunească toate forţele
politice şi sociale ale ţărilor respective (partide, sindicate, asociaţii,
Biserici etc.) în vederea fixării unui calendar electoral pentru a se pune
capăt regimurilor cu partid unic. Prin această metodă, susţinută de
 192

mediile politice occidentale, s-au evitat tensiunile şi violenţa, ea fiind

adoptată şi în ţări africane nesocialiste (Togo, Gabon, Niger etc.),
precum şi dincolo de Atlantic, în America Latină, în unele state aflate şi
ele în tranziţie (cum ar fi, spre exemplu, Guatemala).
În concluzie, orientarea statelor africane cu foste regimuri
marxiste spre soluţii politice şi economice liberale a fost în mare parte
determinată de implozia blocului comunist european şi de dezangajarea
sovietică. Drept urmare, statele occidentale (inclusiv fostele metropole
coloniale) au profitat de eşecul comunist, fiind gata să-şi recupereze
poziţiile pierdute, oferindu-le diverse ajutoare, însă cu condiţia acceptării
democratizării lor.

America Latină

La sfârşitul anilor ’80 regimurile şi mişcările marxiste latino-

americane sunt măcinate din plin de criza economică, mai ales că şi
acestora Uniunea Sovietică – principalul furnizor de fonduri şi susţinător
ideologic – le-a redus substanţial ajutoarele materiale şi băneşti. Pentru
sandiniştii din Nicaragua, care instauraseră un regim de tip marxist încă
în 1979, şi care beneficiaseră din partea Moscovei (începând din 1980)
de ajutoare însumând 5 miliarde de dolari, care au acoperit peste
jumătate din costurile războiului civil, dezangajarea sovietică s-a dovedit
a fi catastrofală. În atari împrejurări, echipa aflată la putere în frunte cu
Daniel Ortega (lider al mişcării, şeful de stat şi de guvern), a anunţat la
14 februarie 1989 câteva măsuri de liberalizare: reformarea legislaţiei
privind mass-media, a codului electoral, acceptarea unui control
internaţional din partea ONU şi OSA (Organizaţia Statelor Americane) la
viitoarele alegeri. Politica concesivă a lui Ortega însemna, pe de-o parte,
o recunoaştere indirectă a greşelilor economice şi politice ale guvernării
sale pe fondul unui război sângeros purtat împotriva grupărilor Contras,
iar pe de altă parte era determinată de consecinţele nefaste ale
embargoului impus Nicaraguăi de SUA din 1984. Noua strategie a
Kremlinului faţă de regimurile comuniste şi de inspiraţie marxistă din
lumea a treia a fost reafirmată de însuşi Gorbaciov, cu prilejul vizitei sale
 193

oficiale la Havana, din aprilie 1989, şi reconfirmată de ministrul de

externe sovietic în escalele lui diplomatice de la Havana şi Managua (3,
4 octombrie 1989), provocând o mare dezamăgire în taberele castriştilor
şi sandiniştilor. Neavând nici o alternativă, abandonat de Moscova,
Ortega se vede obligat să accepte efectele noii politici central-americane
a Casei Albe, bazată pe democratizarea vieţii politice, organizând la 25
februarie 1990 alegeri directe şi libere. În urma acestora, Frontul
sandinist înregistra o gravă înfrângere în faţa unei coaliţii eterogene a
opoziţiei conduse de Violeta Chamorro. Astfel se prăbuşea regimul
comunist sandinist din Nicaragua, însă nu şi Frontul, care – obţinând
totuşi 40% din voturi la alegeri – rămânea pe mai departe o organizaţie
politică solidă. Obişnuit cu puterea, el decide să continue „guvernarea de
jos” pentru a apăra „cuceririle revoluţiei”. Frontul sandinist reuşeşte să-l
impună pe fratele lui Daniel Ortega, Humberto Ortega, la comanda
armatei, iar în 1991 îşi dă acordul pentru susţinerea programului de
restructurare economică lansat de preşedinta statului, Violeta Chamorro.
În anii 1992-1993 nordul ţării redevine teatrul unor noi ciocniri
sângeroase între bande de foşti contrarevoluţionari (numiţi Recontras) şi
grupări înarmate de sandinişti (Recompas), şi unii şi alţii dovedindu-se a
fi incapabili să revină la o viaţă civilă normală. Chiar şi în cadrul
Frontului Sandinist, „modernizatorii” – conduşi de Daniel Ortega şi soţia
sa Rosario Murillo – au de înfruntat numeroase obstrucţii în impunerea
noii linii marxiştilor, care, în cazul lui Tomas Borge sau Carlos Fonseca
Tera, refuză să „se lase măcinaţi de democraţie”. Pe de altă parte, un
grup de „renovatori” condus de fostul vicepreşedinte al republicii, Sergio
Ramirez, se scindează după congresul Frontului din mai 1994 şi
întemeiază Mişcarea de renovare sandinistă.
În El Salvador, luptătorii Frontului Farabundo Marti de eliberare
naţională (FMLN) – beneficiind acum doar de ajutorul moral şi material
militar al Cubei – declanşează în octombrie 1989 „insurecţia finală”.
Luptele foarte violente, soldate cu sute de victime şi din rândul civililor,
sunt dezavuate de cinci state din America Centrală, inclusiv de Daniel
Ortega, preşedintele sandinist din Nicaragua. Acţiunea gherilelor
„frontiste” fusese declanşată ca o replică la eforturile Bisericii de
 194

pacificare a ţării, mai ales că în septembrie episcopatul catolic din El

Salvador mediase o primă întrevedere, în Mexico, între reprezentanţii
Frontului Farabundo Marti şi cei ai guvernului de dreapta al lui Alfredo
Cristiani. Întâlniri asemănătoare au mai fost organizate sub egida ONU,
în 1991, în Mexico şi Caracas. În urma acestora, întrucât cele mai multe
din revendicările Frontului Farabundo Marti au fost satisfăcute, la
începutul anului 1992 se semnează în mod solemn un acord de pace, care
pune astfel capăt unui război civil care a durat 15 ani.
Aplicarea acestor prevederi a fost destul de anevoioasă,
necesitând o prelungire a termenului din septembrie 1994 până în martie
1995. Totuşi, merită evidenţiat faptul că, în primăvara anului 1994 se
ajunge la un acord de guvernare între noul preşedinte al statului,
Armando Calderón Sol (de extremă dreapta) şi adversarul său de stânga,
acord ce prevede adoptarea unei noi legi electorale, precum şi
împroprietărirea cu loturi de pământ a foştilor combatanţi.
După încheierea păcii, câteva mişcări de gherilă se transformă în
partide şi participă la viaţa politică a ţării. Dar, în interiorul mişcărilor,
nu puţini sunt acei militanţi care acceptă cu greu schimbarea structurilor
de luptă „revoluţionare” în partide politice „burgheze”. Cel mai grăitor
exemplu îl constituie chiar Frontul Farabundo Marti, care, din
septembrie 1990 milita pentru teza unei „revoluţii democratice
naţionale”, transformându-se mai apoi în partid politic, iar în decembrie
1992 se divizează şi el în două orientări ideologice: una marxistă,
cealaltă social-democrată.
În general, lăsând deoparte particularităţile lor, mişcările
marxiste latino-americane din anii ’80-’90 (inclusiv cele din Guatemala,
Columbia sau Peru) s-au dovedit a fi incapabile să reziste influenţei
valurilor de reformare democratică a societăţii în ţările din fostul bloc al
Moscovei şi de combatere fermă a doctrinei politico-ideologice a
totalitarismului comunist. La începutul mileniului trei, doar Cuba lui
Fidel Castro se mai încăpăţânează să-şi păstreze regimul în cea mai
strictă „ortodoxie” marxist-leninistă.

SUPRAVIEŢUIRILE COMUNISTE
 195

ÎN ASIA ŞI AMERICA LATINĂ

În Asia, după 1985, regimurile comuniste s-au manifestat uneori

chiar ostil faţă de perestroika lui Gorbaciov, deşi Mongolia şi
Cambodgia (foarte dependente de Moscova) îşi frânează totuşi reticenţa,
acceptând fortuit să-şi reformeze instituţiile şi, pe alocuri, practicile
politice.

„Marea călătorie” a Mongoliei comuniste

Mongolia comunistă condusă autoritar timp de 32 de ani (1952-

1984) de Jumjaaghiin Ţedenbal, sub noul ei preşedinte, Jambin
Batmunh, după o scurtă perioadă de expectativă faţă de evoluţia
evenimentelor din URSS, în primăvara anului 1987 îşi schimbă radical
orientarea, preamărind „transparenţa, sinceritatea şi democraţia”,
asigurându-l pe liderul de la Kremlin că va transpune aici în mod
„creativ” experienţa sovietică. În anul următor sunt adoptate câteva
reforme economice (de pildă, introducerea semiproprietăţii cooperatiste),
iar pe plan politic – la sfârşitul anului 1989 – se pune bazele unui grup
de opoziţie, înregimentat în Partidul democratic mongol, care va număra
curând 60.000 de membri. În 1990, pe măsură ce se activizează
societatea civilă, care organizează câteva manifestaţii în capitală (Ulan
Bator), regimul comunist acceptă noi compromisuri: pune capăt
monopolului Partidului (martie); legalizează opoziţia şi normalizează
relaţiile cu China (mai); organizează în iulie primele alegeri pluripartite
(în urma cărora fostul PC transformat în Partidul democrat naţional
obţine majoritatea voturilor, rămânând la guvernare); în august se
semnează acorduri financiare cu SUA şi tehnice cu Coreea de Sud şi
Japonia, pentru a facilita trecerea economiei Mongoliei de la cea de tip
centralizat la cea de piaţă. Doi ani mai târziu, în 1992, în timp ce trupele
sovietice părăseau ţara, este elaborată şi adoptată o nouă constituţie care
suprimă orice referire la marxism-leninism. La alegerile legislative din
acelaşi an victoria revine tot Partidului democrat naţional (fostul PC), în
faţa unei opoziţii extrem de divizată. Pe de altă parte, economia –
 196

dezorganizată în urma dezangajării sovietice – este revitalizată, în numai

5 ani, de profunzimea reformelor: peste 80% din fostele proprietăţi de
stat (pământuri şi şeptel) au fost privatizate, iar preţurile liberalizate.
Analizând retrospectiv această perioadă de transformări politice
şi social-economice, noul preşedinte al Mongoliei, Otchirbat, o califica
în 1996 drept „marea călătorie făcută pentru regăsirea cursului comun al
umanităţii: democraţia şi drepturile omului, economia de piaţă şi
dezvoltarea economică”.

Cambodgia

De la fondarea sa, în 1979, Partidul popular revoluţionar din

Kampuchia, condus de Heng Samrin – aflat sub influenţa nemijlocită a
Uniunii Sovietice şi a Vietnamului – a trebuit să înfrunte ca partid de
guvernământ rezistenţa unor forţe opoziţioniste şi a mai multor grupări
militare. În 1992 forţele din rezistenţă încheagă o coaliţie tripartită,
reunind Armata naţională sianukistă (ANS), kmerii roşii conduşi de
Khieu Samphan şi Forţele armate de eliberare a poporului kmer
(FNLPK) ale lui Son Sann, însumând, în total, circa 50.000 de
combatanţi. Dar în faţa puternicei armate de ocupaţie vietnameză, care
mai avea şi o bogată experienţă militară dobândită în războiul cu
americanii, gherilele reunite suferă grave înfrângeri. În 1987 la
conducerea Partidului comunist (PPRK) ajunge Hun Sen, care – în
contextul noii politici internaţionale promovată de liderul de la Kremlin
– încearcă, pe de-o parte, să calmeze disputele din interiorul partidului,
iar pe de altă parte să netezească drumul pentru pacificarea ţării.
Sprijinul îi vine din exterior, de la Gorbaciov, care angajează convorbiri
cu China în august 1988 şi face presiuni asupra Vietnamului pentru a-şi
retrage trupele de ocupaţie din Cambodgia. Drept urmare, în ianuarie
1989 se parafează un acord chino-vietnamez, prevăzând – sub control
internaţional – retragerea definitivă a armatei vietnameze în luna
septembrie. În acest context favorabil se desfăşoară şi unele întâlniri şi
conferinţe ale reprezentanţilor diferitelor fracţiuni politice şi grupări
militare interne, care, în august 1990, ajung la un acord-cadru ce aşează
 197

Cambodgia sub controlul unei Autorităţi provizorii ONU (Apronuc)

până la alegerile libere şi înfiinţează un Consiliu naţional suprem (CNS)
din 12 membri pe timpul tranziţiei. După încetarea oficială a focului
(mai 1991), părţile implicate în conflictul militar intern se reunesc la
Paris, unde la 23 octombrie 1991 semnează acordul de pace.
Având în faţă spectrul alegerilor libere, PPRK se transformă în
luna noiembrie a aceluiaşi an în Partidul poporului cambodgian şi
renunţă oficial la doctrina marxistă. Îndepărtarea sa de marxism nu-i
permite însă să obţină victoria în alegerile pentru Adunarea constituantă,
desfăşurate sub control ONU, în mai 1993. Beneficiind doar de 38,22%
din voturi, el a trebuit să împartă puterea cu virtualul câştigător,
FUNCINPEC, partidul lui Sianuk. Dar fostul PC a încercat după alegeri
să-şi menţină controlul asupra celei mai mari părţi a administraţiei,
forţelor armate şi forţelor de securitate, fapt ce a îngrijorat în mare
măsură frontul sianukist, adept al unei democratizări reale.

Laos

În Republica Democratică Populară Laos (proclamată la 2

decembrie 1975), sub preşedinţia lui Tiao Sufanuvong, liderul Frontului
Patriotic Laoţian (FPL), Kaysone Phomvihane (secretarul general al
Partidului Popular Revoluţionar) formează un guvern de inspiraţie
marxistă, adoptând în martie 1978 primul plan trienal (1978-1980), care
prevedea dezvoltarea agriculturii prin introducerea relaţiilor socialiste la
sate, refacerea industriei şi extinderea colaborării cu ţările socialiste. În
politica externă, prin tratatul de prietenie şi cooperare semnat cu
Vietnamul la 18 iulie 1977, Laosul s-a aliniat deliberat la politica
Hanoiului. Din aceste motive, partidul de guvernământ n-a avut de
înfruntat vreo opoziţie, respingând orice idee de pluripartitism. Abia în
august 1990, doi viceminiştrii şi un înalt funcţionar se încumetă să
întemeieze un „grup social-democrat”, dorind transformarea regimului
politic după modelul celor din ţările est-europene de după 1989. Pentru
iniţiativa lor, cei trei „disidenţi” laoţieni sunt arestaţi.
 198

După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi în pragul

colapsului Uniunii Sovietice, regimul marxist din Laos acceptă doar o
singură concesie: promulgarea unei prime constituţii în august 1991, în
care nu se mai făcea referire la construirea socialismului şi în care
proprietatea privată era recunoscută. Dar esenţial rămânea însă faptul că
Partidul Popular Revoluţionar îşi păstra pe mai departe rolul conducător,
urmând mai ales modelul comunismului chinez. Nici chiar stingerea din
viaţă (la 10 ianuarie 1995) a prinţului Sufanuvong, fost preşedinte şi
lider autoritar al Frontului Patriotic Laoţian (Pathet Lao), nu avea să
determine schimbări în viaţa politică a ţării. Pe plan economic, însă,
Laosul dezvoltă o politică de liberalizare, amplificându-şi relaţiile
comerciale cu state capitaliste din zona asiatică, în special cu Thailanda.

Rezistenţa comunismului chinez

şi orientarea sa spre practici economice liberale

Manifestaţiile din primăvara anului 1989 din piaţa Tian Men,

reprimare cu brutalitate de autorităţi, n-au putut clinti regimul comunist
aflat la putere din 1949, ci a determinat doar schimbarea echipei
conducătoare din Beijing. După înlăturarea lui Zhao Ziyang (un
reformator), lider devine Jiang Zemin (un moderat), însă Deng Xiaoping
rămâne puternic şi vigilent, consimţind ca acesta să fie secondat de
câţiva cunoscuţi conservatori. În atari împrejurări, PCC încearcă să-şi
impună din nou rolul său conducător asupra statului şi societăţii. În viaţa
economică a Chinei, dezvoltarea unui sector privat şi implementarea
unor întreprinderi străine au generat de-a lungul anilor numeroase
tensiuni sociale, multe dintre ele fiind cauzate de concedieri sau
programe considerate abuzive. Între timp, s-au accentuat diferenţele
regionale (între cele de coastă, care realizau 75% din comerţul
internaţional, şi cele interne) şi sociale provocate de măsurile de
liberalizare. Analizând cu multă competenţă sistemul politic din China
comunistă, J. P. Cabestan sublinia că „Astăzi, îndeosebi după 1992,
tranziţia spre economia de piaţă creează societăţii solul fertil necesar
pentru a se preschimba în societate civilă. Este adevărat că orice sfidare
 199

directă la adresa PC este imediat reprimată. Însă multiplicarea

rezistenţelor indirecte şi acumularea de «mici provocări» contribuie la
reculul puterii. Situându-se cel mai adesea pe teren economic şi, într-o
mai mică măsură, juridic, social sau cultural, societatea îşi lărgeşte
progresiv domeniul de intervenţie, încercând astfel să depăşească sfera
publică”. Abia la congresul PCC din octombrie 1992 este luată în
discuţie şi posibilitatea extinderii atribuţiilor parlamentului, însă
preocupările puterii în acest sens au fost destul de limitate. Chiar Deng
Xiaoping şi noua echipă din conducerea partidului prefera să se inspire
mai mult din experienţa unor ţări democratice din Asia (de pildă, Coreea
de Sud sau Taiwan) decât, tardiv, din reformismul lui Gorbaciov. În atari
condiţii, nu este întâmplător faptul că – spre deosebire, de pildă, de
Coreea de Nord – numărul deţinuţilor politici, raportat la întreaga
populaţie a ţării, este extrem de scăzut, de numai de 20.000 faţă de
200.000 de nord-coreeni internaţi în lagăre de muncă.
Operând cel mai rapid o reorientare radicală a parteneriatului său
comercial şi financiar, Beijingul a înfăptuit în câţiva ani
dezideologizarea lui completă, diversificându-şi relaţiile cu Japonia şi
Taiwan, şi reintegrând la sfârşitul anilor ’90 – sub lozinca „o ţară, două
sisteme” – prosperul Hong Kong, smuls din trupul Chinei de Anglia în
urmă cu peste un secol. Cu toate acestea, în economia chineză
discrepanţele sunt tot mai evidente, alimentând inevitabilele tensiuni
sociale. Pe de-o parte, fiinţează un sector de stat, ineficient, menţinut cu
costuri foarte ridicate de către o numeroasă administraţie, slab retribuită
şi în multe cazuri coruptă; pe de altă parte, un sector privat (aflat în
mâinile unor întreprinzători particulari sau ale unor autorităţi regionale şi
municipale), destul de prosper, din ce în ce mai puţin controlat de
puterea centrală. „Această experienţă – preciza Martin McCauley – i-a
discreditat pe cei care pledau pentru un control centralizat sporit al
economiei şi a determinat China să declare că ţelul său era adevărata
economie de piaţă”.
În atari împrejurări, se adânceşte opoziţia societăţii faţă de
instituţiile şi practicile totalitare ale regimului comunist. Dar China, ca şi
Iugoslavia sau fosta URSS continuă să fie măcinată şi de conflictele
 200

interetnice. Sunt recunoscute oficial 55 de minorităţi, care însumează

peste 120 milioane locuitori (circa 10% din populaţia ţării). De-a lungul
timpului, cele mai oprimate au fost minorităţile tibetană (5,4 milioane),
mongolă, hui. Spre sfârşitul anilor ’90, după cum constata Isabelle
Attané, într-o analiză făcută asupra recentelor incidente din provincia
Xinjiang, unde în această regiune frontalieră trăiesc 10 milioane de
locuitori ai minorităţilor turcofone (cazahi, uiguri şi kirghizi), populaţiile
respective au organizat felurite proteste împotriva autorităţilor oficiale
chineze, care – pentru a-şi menţine controlul asupra lor – au închis
şcolile coranice, întemniţând imanii, confiscând operele religioase,
arestând disidenţii. Aceste minorităţi au revendicat dreptul de a-şi păstra
limbile naţionale, credinţa religioasă (musulmană), tradiţiile cultural-
spirituale. Protestând împotriva politicii de asimilare, minoritarii
turcofoni „consideră chineza ca o limbă străină” (L’Histoire, nr. 236 din
octombrie 1999).
Prin urmare, este firesc să ne punem întrebarea: cât timp va mai
rezista gerontocraţia conservatoare din Beijing? Prezentul ne îndrituieşte
să afirmăm că partidul-stat nu mai are viitor. Mai devreme, sau mai
târziu, şi regimul comunist din cea mai mare ţară asiatică se va prăbuşi,
edificându-se şi aici un stat de drept.

Vietnamul epocii „Doi Moi”

Pentru a desluşi mai bine semnificaţia unor evenimente

ulterioare, trebuie să ne reîntoarcem în timp, mai exact la anul 1973,
când la 27 iulie se încheie la Paris Acordul de armistiţiu între Republica
Democrată Vietnam, Guvernul Revoluţionar Provizoriu al Republicii
Vietnamul de Sud (GRP), SUA şi administraţia de la Saigon, prin care se
hotărăşte încetarea focului şi se preconizează reunificarea Vietnamului şi
dreptul la autodeterminare al poporului din Vietnamul de Sud. La 29
martie 1974 se încheie retragerea trupelor americane din Vietnamul de
Sud. Dar, izbucnirea unor revolte populare în marile centre urbane ale
Vietnamului de Sud, în lunile noiembrie-decembrie 1974, este urmată la
15 decembrie 1974 de declanşarea unei ofensive a Frontului Naţional de
 201

Eliberare şi de prăbuşirea rapidă a regimului de la Saigon, lipsit acum de

sprijinul american. Drept urmare, la 21 aprilie 1975 preşedintele Nguyen
Van Thieu demisionează şi părăseşte ţara, iar la 30 aprilie 1975 este
cucerit Saigonul, încheindu-se lupta începută de comunişti în 1945
pentru o dezvoltare liberă şi independentă a ţării. Conferinţa politică
consultativă pentru reunificarea naţională pe linie de stat, care şi-a ţinut
lucrările la Saigon, între 15-21 noiembrie 1975, a decis organizarea de
alegeri pentru Adunarea Naţională a întregului Vietnam la 25 aprilie
1976.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

*** Jahrbuch für Historische Kommunismusforschung, Akademie

Verlag, Berlin, 1997.
***Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii (volum coordonat de
Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu), Polirom, Iaşi, 1997.
Beschloss, Michael, R., Kennedy v. Khrushcev, The Crisis Years
1960-1963, Faber and Faber, Londra, 1991.
Bergère, M.-C., La République populaire de Chine de 1949 à nos
jous, A. Colin, 1989.
Bernstein, S., P. Milza, Istoria Europei, vol. V, Secolul XX, Bucureşti,
1998.
Bibos, I., Misère des petits États d’Europe de l’Est, Paris, Albin
Mischel, 1993.
Boia, Lucian (ed), Miturile comunismului românesc, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1995.
Brzezinski, Z. R., Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în
secolul XX, Cluj Napoca, 1993.
Brucan, Silviu, De la capitalism la socialism şi retur, Nemira,
Bucureşti, 1998.
Buzatu, Gh., Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
 202

Carrère, d’Encausse, H., La Gloire des antions ou la fin de l’empire

soviétique, Fayard, 1990.
Carrere, d'Encausse, H., Le Grand Frere. L'Union Sovietique et
l'Europe sovietisée, Paris, 1983.
Clerc, J.-P., Les Quatres Saisons de Fidel Castro, Paris, Le Seuil,
1996.
Cohen, Warren, I., America in the Age of Soviet Power, 1945-1991,
Cambridge University Press, Cambridge, 1993.
Cabestan, J.-P., Le système politique de la Chine populaire, PUF,
1994.
Castellan, G., Histoire des Balkans, XIVe-XXe siècle, Paris, Fayard,
1991.
De Waele J. M., Gjelosahai, K. (dir.), De la question albanaise au
Kosovo, Paris, Complexe, 1999.
Demier, Francisc, Istoria politicilor sociale. Europa sec. XIX-XX, Iaşi,
Insitutul European, 1998.
Doorn, van Jack, L’alliance germano-sovietique. 1939-1941,
Amsterdam, 1985.
Fejtö, F., Le Coup de Prague 1948, Seuil, 1976.
Fejtö, F., Histoire des démocraties populaires, 2 vol., Seuil (ed. 1,
1952).
Fejtö, F., Chine-URSS. De l’alliance au conflit, Seuil, 1973.
Garde, P., Vie et mort de la Yougoslavie, Fayard, 1992.
Gandolfi, A., La Perestroïka et le Tiers-Monde, 1985-1991, PUF,
1992.
Giurescu, Dinu, C., România în al doilea război mondial (1939-
1945), ALL, Bucureşti, 1999.
Gorbaciov, Mihail, Raportul politic al Comitetului Central al PCUS
la Congresul XXVII al partidului, Novosti, Moscova, 1986.
Hofbauer Hannes, Viorel Roman, Bucovina, Basarabia, Moldova,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.
Iliescu, Ion, Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1994.
Kende, P., Pomian, K., 1956 Varsovie-Budapest, Seuil, 1978.
 203

Lavroff, D.-G., Les Partis politiques en Afrique noire, PUF, 1970.

Levesque, J., L’URSS et la révolution cubaine, Presses de Sciences Po,
1976.
Levesque, J., L’URSS et sa politique internationale, A. Colin, 1988.
Levesque, J., Le Conflit sino-soviétique, PUF, Paris, 1978.
Lewin, M., La Formation du système soviétique, Gallimard, 1987.
Lewin, M., La Grande mutation soviétique, La Découverte, 1989.
Lynch, Michael, Stalin şi Hruşciov: URSS, 1924-1964, ALL, Bucureşti,
1998.
McCauley, Martin, The Origins of the Cold War 1941-1949, ed. a II-a,
Longman, Londra, 1995.
McCauley, Martin, Rusia, America şi războiul rece. 1949-1991,
Polirom, Iaşi, 1999.
Mc Cormik, B. L., Political Reform in Post-Mao China, Berkeley,
1990.
Médard, J.-F., États d’Afrique noire. Formations, mécanismes et
crises, Karthala, 1991.
Molnár, M., La Democratie se lève à l’Est, PUF, Paris, 1990.
Nahaylo, B., Swoboda, V., Après l’Union soviétique, PUF, 1990.
Novak, M., Du Printemps de Prague au Printemps de Moscou
janvier 1968-janvier 1990, Georg, Genève, 1990.
Niculescu-Mizil, Paul, O istorie trăită, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997.
Peschoux, C., Les Nouveaux Khmers rouges (1979-1990),
L’Harmattan, 1992.
Popa, Radu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, Bucureşti,
1991.
Regaud, N., Le Cambodge dans la tourmente: le troisième conflit
indochinois 1979-1991, L’harmattan, 1992.
Roca, Blas, Bazele socialismului în Cuba, Bucureşti, 1961.
Seton-Watson, H., The East European Revolution, New York, 1951.
Seton Watson, Hugh, The East European Revolution, London, 1961.
Soulet, J.-F., La Mort de Lénine, L’implosion des systèmes
communistes, A. Colin, 1991.
 204

Soulet, J. -F., Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până

în zilele noastre, Polirom, Iaşi, 1998.
Souvarine Boris, Stalin, Humanitas, Bucureşti, 1999.
Stokes, G., The Walls Came Tumbling Down. The Collapse of
Communism in Eastern Europe, Oxford, 1993.
Thom, Fr., Prăbuşirea regimurilor comuniste, Bucureşti, 1996.
Wandycz, Piotr, S., Preţul libertăţii. O istorie a Europei central-
răsăritene din Evul Mediu până în prezent, Bucureşti, ALL, 1998.
Waygel, G, Jean-Paul II. Témoin de l’espérance, Paris, Lattès, 1999.
Werth, N., Histoire de l’Union soviétique, PUF, ed. a 2-a, 1992.
Young, John, W., The Cold War Europe 1945-89: A Political History,
Edward Arnold, Londra, 1991.