C2

1. Literatura universală/naţională; literatura comparată

Specificul naţional se regăseşte la mai multe niveluri ale creaţiei şi reprezintă modul de a
crea al unui popor, amprenta individualităţii sale. Spre deosebire de celelalte arte, literatura este
mai legată de spiritul naţional, întrucât foloseşte ca materie primă limba. Literatura naţională
este expresia felului de a fi al unui popor, expresia modului sau de situare în lume. Literatura
universală are la bază literaturile naţionale, construindu-şi patrimoniul prin raportare la două
condiţii: să reflecte specificul naţional şi să prezinte o înaltă valoare estetică. După Tudor Vianu,
aparţin literaturii universale acele creaţii care „reprezentând cu mare forţă şi claritate timpul şi
locul lor au izbutit să-şi prelungească însemnătatea dincolo de acesta şi, după proba repetată a
secolelor sau deceniilor, să se menţină în conştiinţa de cultură a oamenilor de azi”. Raporturile
literaturilor naţionale cu literatura universală ridică cel puţin două probleme importante:
problema traducerii şi problema promovării. Literatura comparată are la bază comparatismul
ca metodă şi presupune stabilirea unor analogii şi corespondenţe între două sau mai multe
literaturi, reflectarea unor teme etc.

☺Aplicaţii
1. Daţi exemple de texte literare ce aparţin literaturii universale. Argumentaţi.

3. Literatură populară/cultă

Înainte de a fi "cuvinte potrivite" într-o carte, cuvintele au fost potrivite şi rostite pentru a
înfăţişa credinţele, a descrie momentele esenţiale ale existenţei omului sau evenimente care
priveau întreaga comunitate. Parte integrantă a folclorului, literatura populară sau folclorul
literar cuprinde totalitatea operelor literare orale, ca expresie a conştiinţei creatoare a unui
popor, alături de folclorul muzical, coregrafic, dramatic ş.a. Folclorul literar are funcţie estetică,
datorită creatorilor săi anonimi care, prin talent şi sensibilitate, au integrat operele lor în
categoria frumosului artistic, şi reprezintă fundamentul culturii scrise.
Foarte preţuită de romantici, literatura populară este culeasă începând cu prima parte a
sec. al XIX-lea şi studiată sistematic către mijlocul aceluiaşi veac, când i se atribuie un rol
important în reconstituirea faptelor istorice trecute şi, deci, în reliefarea specificului naţional. În
spaţiul românesc, cronicarii, în mod sporadic, şi D. Cantemir, în calitate de premergător al
studiului folcloristic, menţionaseră un număr de texte folclorice, obiceiuri şi credinţe populare,
dansuri cu funcţii ritualice (precum Căluşarii) încă din veacul al XVII-lea. Cele dintâi culegeri
de folclor apar şi în ţara noastră în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi se datorează unor
personalităţi precum T. Cipariu, I. Rusu ş.a.
Un moment important în evoluţia culturii române, în general, şi a studiului culturii
populare, în special, este reprezentat de celebra Introducţie la Dacia literară, scrisă de Mihail
Kogălniceanu în 1840. "Redactorul răspunzător" îndeamnă la crearea unei literaturi care să aibă
la bază literatura populară: "...obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca
să putem găsi şi noi sujeturi de scris...".Apar noi culegeri de folclor literar, remarcabilă fiind cea
întocmită de Vasile Alecsandri, Poezii poporale ale românilor, în care regăsim texte precum
Mioriţa şi Monastirea Argeşului, alături de alte cântece bătrâneşti, doine şi colinde. Folcloristica
românească intră, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în domeniul propriu-zis ştiinţific prin
contribuţiile unor cercetători precum B.P. Haşdeu, M. Gaster, L. Şăineanu, O. Densusianu.
Cercetarea modernă a stabilit cinci trăsături pe care trebuie să le îndeplinească un text
pentru a fi considerat un produs folcloric autentic, trăsături aflate în relaţii de intercondiţionare şi
determinare reciprocă.
Caracterul oral pare a fi caracteristica cea mai importantă a literaturii populare şi constă
în faptul că aceasta este creată, păstrată şi transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie, spre
deosebire de cea cultă care se creează, se difuzează şi se păstrează prin scris. De asemenea, în
timp ce opera cultă se adresează unui cititor, cea populară este concepută pentru a fi rostită,
cântată sau reprezentată în faţa unui auditoriu.
Caracterul colectiv are în vedere participarea la actul creaţiei a colectivităţii, prin
intervenţii şi reformulări succesive. Aşadar, creaţia populară este expresia artistică a unei
conştiinţe colective, spre deosebire de opera literară cultă, definită ca expresie a conştiinţei
individuale.
Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului şi constă în
imposibilitatea identificării autorului individual, spre deosebire de opera cultă ce nu poate fi
concepută în afara autorilor cunoscuţi.
Caracterul tradiţional se referă la măsura în care un text popular respectă un tipar literar
tradiţional, foloseşte un sistem prestabilit de mijloace de expresie artistică: motive, imagini ,
metafore, grupuri de rime, reprezentări mitice, formule magice, versuri de 5-6 sau 7-8 silabe în
ritm trohaic etc. Toate acestea se combină într-o diversitate nesfârşită de variante, tipuri de
variante, opere folclorice noi. Crearea unor variante sau opere literare folclorice noi are loc în
cadrul relaţiei dintre tradiţie şi inovaţie.
Caracterul sincretic constă în contribuţia mai multor modalităţi artistice (mai multor arte)
la realizarea unor opere folclorice. Textele orale pot fi însoţite de muzică (doinele, cântecele,
baladele, colindele), de dans (oraţiile de nuntă, strigăturile), de mimica şi gestica povestitorului
popular anume înzestrat (basmele, legendele, snoavele); teatrul popular apelează la modalităţi
dramatice (mimă şi pantomimă) şi recuzită (măşti, costume, accesorii).
Literatura cultă s-a născut din literatura populară şi se hrăneşte în permanenţă din ea.
Creaţiile ce aparţin literaturii culte au autori precizaţi, cunoscuţi, ce îşi propun să inoveze estetic
pentru a se impune ca voci distincte şi originale în marea literatură a lumii.

☺Aplicaţii
1. Prezentaţi un text care să facă parte din literatura populară; argumentaţi apartenenţa acestuia la
folclor.

2. Literatura pentru copii şi specificul său

Multă vreme ignorată de către autorităţile critice, literatura pentru copii a ajuns să trezească
în epoca modernă nu doar interesul literaţilor, dar şi pe cel al psihologilor, sociologilor,
pedagogilor etc., dată fiind conştientizarea complexităţii acesteia şi implicaţiilor ce nu se
limitează la sfera literară. De altfel, zona literară a fost mai rezervată în a da credit dezvoltării
acestui nou câmp de investigaţie, pe baza ideii că literatura există sau nu ca literatură, ca artă,
situându-se dincolo de generaţii şi vârste. În spaţiul românesc, un critic influent precum Nicolae
Manolescu ia în discuţie existenţa unei literaturi pentru copii şi, analizând conţinutul manualelor
de literatură pentru copii în vigoare la timpul respectiv, conchide că ar fi mai bine „ dacă obiectul
ca atare de studiu ar fi resorbit în studiul literaturii române si străine, fiindcă, şi în cazul
literaturii zise pentru copii, tot valoarea artistică şi universală contează”1. Credem totuşi că e
utilă, pentru toată lumea, constituirea unei categorii, literatura pentru copii, ce să cuprindă texte
ce intră în relaţie cu o clasă precizată de lectori, copiii, si ale cărei texte să fie judecate, desigur,
în primul rând prin prisma valorii lor artistice. Independent de voinţa unuia sau a altuia şi mai
ales în contextul publicării a din ce în ce mai multor scrieri cu destinaţie precisă, pentru copii, cu
precădere în ţările occidentale, literatura pentru copii a început să câştige teren, s-a impus
practic, ajungând să facă obiectul unor cercetări critice consistente, al unor analize şi interpretări
din perspectiva abordărilor critice actuale (istorie, cultură, ideologie; lingvistică şi
stilistică/traducere; ”Reader-Response Criticism”; critica psihanalitică; critica feministă;
ilustraţii; intertextualitate etc.)2. În ceea ce priveşte definirea conceptului, creaţiile diverse
adunate sub această sintagmă terminologică sunt menite a stabili o relaţie cu un tip special de
lectori: copiii. Din acest punct derivă o serie întreagă de chestiuni sensibile legate de literatura
pentru copii, cum ar fi prezenţa/absenţa unor mărci ideologice şi/sau culturale, valori etice şi
morale, raporturile cu didactica, dar şi problematizări ale însuşi conceptului de literatură ca parte
a sintagmei mai sus menţionate.
Există, evident, numeroase încercări de a defini literatura pentru copii. După Vistrian Goia3
„literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, indiferent dacă au
fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi poate fi apreciată în
funcţie de criteriile estetice ale acesteia”. Adela Rogojinaru susţine că „literatura pentru copii si
tineret reprezintă ceea ce un lector desemnează drept cărţile „începutului de drum”, cărţile pe
care se bizuie cultura sa generală, nu atât în cunoştinţe, cât mai ales în valori şi comportamente
fundamentale. Contrar poziţiei didactice, care moralizează excesiv pentru a impune norme
indiscutabile, literatura pentru copii pune în circulaţie valori şi modalităţi de gândire prin
intermediul ficţiunii, evaziunii, deseori absurdului. Încercări de definire a literaturii pentru copii
din această perspectivă arată că o astfel de literatură tinde să actualizeze forme elementare de
emoţionalitate, răspunsuri nesofisticate pe care oamenii le adresează lumii mult înainte de a şi-o
putea explica”4.
După Louise Rosenblatt5 există două modalităţi de relaţionare acititorului cu opera: estetică
şi non-estetică (eferentă). În abordarea estetică, cititorul este preocupat, în principal, de ceea ce
se petrece în procesul lecturii, de descifrarea sensului artistic al cuvintelor, al asocierilor de
cuvinte, al sentimentelor, atitudinilor, ideilor pe care aceste cuvinte si referenţii lor le stârnesc în
cititor. În abordarea non-estetică, lectorul se concentrează asupra „reziduului” de după lectură –
informaţia câştigată, soluţia logică la o anumită problemă, acţiunile ce urmează a fi întreprinse.
Scopul major ar fi acela de a crea cititori activi, cooperanţi, prin trecerea de la lectura eferenţială
la cea estetică, fără a se trece cu vederea şi posibilitatea coexistenţei celor două moduri.

1
NicolaeManolescu, Literatura pentrucopii?, înRomânialiterară, nr.25, 1997.
2
A se vedea Hunt, Peter (editor), International Companion Encyclopedia of Children’s Literature, London and New
York, Routlege, 1996.
3
VistrianGoia, Literatura pentrucopiișitineret, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 13.
4
Adela Rogojinaru, O introducereîn literatura pentrucopii, București, EdituraOscarprint, 1999, p. 20-21.
5
Louise Rosenblatt, The Reader, the Text, the Poem: The Transactional Theory of the Literay Work, Southern
Illinois University, 1994.
 Trebuie să recunoaştem că literaturii pentru copii i se aplică, mai ales în şcoala primară şi
în grădiniţă, o lectură eferentă, ce urmăreşte evidenţierea valenţelor educative ale textelor. Acest
lucru se întâmplă şi se va întâmpla în continuare, fie că noi, literaţii, vrem sau nu. Mai ales în
primii ani aspectul educativ rămâne important. Ceea ce putem face însă, este să direcţionăm
profesorii şi copiii spre acele texte valoroase şi din punct de vedere estetic.
Orientările relativ noi în teoria literară precum estetica receptării, Hans Robert Jaus,
„reader-response criticism”, Wolfgang Iser, Stanley Fish sau „transactional criticism”, Louise
Rosenblatt au în comun plasarea cititorului în centrul atenţiei, opera nefiind decât ceea ce se
manifestă în conştiinţa cititorului. Ca atare, remarcă Jonathan Culler, „opera nu este ceva
obiectiv, nu există independent de cel care o receptează, ci este chiar experienţa cititorului” 6, în
timp ce Iser subliniază că „textul reprezintă un efect potenţial care se actualizează în timpul
procesului lecturii”7; prin critica tranzacţională, dezvoltată de Rosenblatt, se susţine că „cititorul
aduce textului experienţele individuale de viaţă care acţionează ca un ghid” 8. Toate acestea
considerente reprezintă argumente în plus în favoarea constituirii unei categorii literare bazate pe
receptor.
O incursiune în universul cărţilor pentru copii, fie că au fost scrise pentru aceştia sau nu, dar
cu siguranţă alese de copii şi citite, după criterii precum accesibilitatea şi tematica, pune în
evidenţă diversitatea acestei categorii. Astfel, găsim aici reprezentate diverse genuri şi specii,
creaţii populare sau culte, teme precum natura şi necuvântătoarele, copilăria, istoria etc.,
gravitate, umor, ironie, absurd, morală implicită. Aşa cum remarcă Alina Pamfil9, aria literaturii
pentru copii cuprinde un nucleu reprezentat în primul rând de mituri, basme, povestiri legende,
„texte liant între generaţii”, căruia i se alătură creaţiile ce „mediază cunoaşterea lumii de aici”,
sub formă alegorică, create deci prin „îndepărtare de real” şi „creaţiile de tip mimesic/mimetic …
construite prin imitarea realului”10. Cunoaşterea şi aprofundarea literaturii pentru copii
echivalează cu păstrarea, şi pentru generaţiile următoare, a uneia dintre cele mai frumoase
imagini legate de copilăria noastră, aceea în care priveam fascinaţi coperta unei cărţi noi, cu
gândul la minunatele şi nemaiîntâlnitele întâmplări ascunse în paginile ei, nerăbdători să trecem
pragul şi să intrăm într-o altă lume, cu atât mai captivantă cu cât se îndepărta mai mult de lumea
reală, cunoscută.
Cu siguranţă, literatura pentru copii rămâne un element esenţial pentru educarea moral-
estetică şi literară a copiilor. Prin lectura cărţilor „începutului de drum”, copilul îşi va deschide
sau îşi va menţine mintea deschisă spre posibile laterale, îşi va îmbogăţi cunoştinţele despre om
şi societate, îşi va îmbogăţi şi nuanţa modalităţile de exprimarea a lor, identificându-se cu
personajul va experimenta emoţii, senzaţii, trăiri la care altfel n-ar fi avut acces, va avea
posibilitatea de a cunoaşte elemente aparţinând unei culturi sau alteia şi, de ce nu, va fi pus în

6
Jonathan Culler, Teoria literară, traducere de Mihaela Dogaru, Bucureşti, Cartea Românească, 2003, p. 140.
7
Wolfgang Iser, The Act of Reading, apudEvelyn Arzipe y Morag Styles, Lectura de imágines. Los
niñosinterpretantextosvisuales, con la colaboración de Helen Bromley, Kathy Coulthard y Kate Rabey, traducción
de María Vinós, México, Fondo de CulturaEconómica, 2004, p. 45. Cu privire la procesullecturii, Iser mai
aduceîndiscuţieconceptul de „lectorimplicit” şi arată modul în care se construieşte semnificaţia „los polos texto y
lector, junto a la interacción que se lleva a cabo entre ellos, forman el plan básico sobre el cual se construye una
teoría de comunicación literaria”, iar „la respuesta estética al leer es una relación dialéctica entre el texto, el lector y
su interacción”.
8
Shelby A. Wolf, Interpreting literature with children, London, Mahwah, New Jersey, Lawrence Erlbaum
Associates, Publishers, 2004, p.32.
9
Alina Pamfil, Limba şi literatura română în şcoala primară: perspective complementare, Bucureşti, 2009, p.194.
10
Ibidem.
situaţia de a reflecta la teme ce depăşesc aria sa sa de interes imediat. Ţară a minunilor, spaţiu al
libertăţii şi al jocului, al reveriei ludice şi, de regulă, neangajate, miraculosul cărţilor copilăriei
poate să descrie în mod original, prin distanţa şi ruptura care îl caracterizează, angoasele
individuale, ale familiei, ale societăţii, ale epocii. Drumul eroului echivalează cu o înfruntare a
acestor angoase şi o regăsire de sine, sau/şi de răspunsuri la frământările cele mai intime şi mai
profunde, o iniţiere şi, apoi, odată ieşit din acest spaţiu o repoziţionare în raport cu lumea reală.

☺Aplicaţii

1. Există literatură pentru copii sau pur şi simplu literatură?

2. Numiţi două scrieri literare aparţinând literaturii pentru copii; argumentaţi apartenenţa acestora la
domeniul LC.
3. Exemplificaţi cele două modalităţi de relaţionare acititorului cu opera: estetică şi non-estetică (eferentă),
propuse de Louise Rosenblatt (The Reader, the Text, the Poem: The Transactional Theory of the Literay
Work, 1994).
4. Daţi exemple de texte pentru copii încadrabile în categoriile propuse de Alina Pamfil.
5. Ce avantaje/beneficii poate aduce copiilor lectura textelor literare?
6. Caracterizaţi relaţiile literaturii pentru copii cu didactica.
7. Rolul educativ al literaturii pentru copii în dezvoltarea personală ar putea consta în:
a. Facilitarea cunoasterii;
b. Familiarizarea cu normele si instituţiile sociale;
c. Experienţa nemijlocită a realităţii;
d. Dezvoltarea imaginaţiei si a gândirii creatoare
e. Dezvoltarea capacităţii empatice si a imaginii de sine;
f. Dezvoltarea morală si a gândirii critice;
g. Caracterul universal, orientarea artistică si moştenirea culturală.
Demonstraţi posibilităţile de dezvoltarea a copilului pe una dintre componentele de mai sus
prin LC, făcând referire la opere si autori.
8. Scrieţi un text de tip argumentativ despre literatura pentru copii, pornind de la una dintre următoarele
afirmaţii/aprecieri:
a)„Ca să fie opere de artă, scrierile pentru copii şi tineri trebuie să intereseze şi pe
oamenii maturi şi instruiţi. Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent
din care decurg toate meandrele vieţii noastre” .(George Călinescu, Cronicile optimistului, 1964,
p. 274)
b)„A lega prezentul de trecut si generatiile succesive între ele, a transmite celor tineri
ceea ce au gândit, simtit si creat predecesorii lor, nu numai pentru ei, ci într-o perspectiva
universala, a mentine legatura cu marile creatii ale spiritului si geniului uman (…), a asigura
continuitatea tezaurului de întelepciune si de civilizatie acumulat de generatii de-a rândul, toate
acestea sunt de neînlocuit si este bine cunoscut gradul de saracie de spirit si de exprimare în care
se gasesc cei ce nu si-au primit partea ce li se cuvenea din aceasta mostenire comuna”. (Paul
Legrand)
c)”cărţile bune le extind copiilor orizontul şi sădesc în aceştia sentimentul minunatei
complexităţi a vieţii…Niciun alt mijloc de a petrece timpul, aflat la dispoziţia copiilor, nu duce
într-o atât de mare măsură la empatie şi la deschidere faţă de compasiune. Nici o altă plăcere nu
poate hrăni mintea copilului cu simboluri, tipare, profunzimi şi posibilităţi de civilizare” („…they
expand horizons and instil in children a sense of the wonderful complexity of life …No other
pastime available to children is so conducive to empathy and the enlargement of human
sympathies. No other pleasure can so richly furnish a child’s mind with the symbols, patterns,
depths, and possibilities of civilisation„). (Michele Landsberg)
d)”cărţile bune pentru copii sunt caracterizate de materiale puternice – subiecte bune,
cadre spaţio-temporale bogate, personaje bine conturate, teme importante şi stil…limbaj
imaginativ şi îndrăzneţ … prospeţime venită de la autor. Şi în cazul autorului, această prospeţime
începe cu o înţelegere a ceea ce este/reprezintă copilul” (”…good children’s books are
characterised by ‘strong materials—good plots, rich settings, well-developed characters,
important themes, and artistic styles…bold and imaginative language’ …‘freshness…comes from
the author. And in the author it begins with an understanding of who thechild is’”). (Joan Glazer
şi a lui Gurney Williams)
e)„literatura pentru copii şi tineret reprezintă ceeace un lectordesemneazădrept
cărţile'începutului de drum', cărţilepe care se bizuiecultura sa generala, nu atâtîn cunoştinţe, cât
mai ales în valori şi comportamentefundamentale.”(Adela Rogojinaru)
f)”Contrar poziţiei didactice, care moralizează excesivpentru a impune norme
indiscutabile, literaturapentrucopiipuneîn circulaţie valori si modalităţi de gândireprinintermediul
ficţiunii, evaziunii, deseori absurdului. Încercări de definire a literaturiipentrucopiidin această
perspectivă arata ca o astfel de literatură tinde sa actualizeze forme elementare de emoţionalitate,
răspunsurinesofisticate pe care oamenii le adresează lumiimultînainte de a si-
oputeaexplica”.(Adela Rogojinaru)