O interpretare a Icoanei Schimbării la Față

https://doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/o-interpretarea-icoanei-schimbarii-la-fata

Încă din primele secole creștine există dovezi ale

celebrării în biserici a sărbătorii Schimbării la Față,
iar de la sfârșitul secolului al VI-lea, data pentru
această sărbătoare s-a stabilit la 6 august. Tot din
această perioadă datează și primele opere de artă
iconografică.
Lumina lui Hristos cel transfigurat reprezintă
expresia principală a mișcării isihaste prin
intermediul învăţăturii „părinților isihaști“. Sf.
Grigore Palama, susținea că Dumnezeu este numit
„Lumină“ nu datorită esenței sale (ousia) ci datorită
lucrărilor Sale şi a luminii „necreate“ ce pot fi simțite
cu ajutorul simțurilor pământești prin rugăciune,
atâta timp cât cel care se roagă îndeplinește unele
criterii (are o inimă pură, amintire neîncetată de
Dumnezeu etc.). Această dogmă a Bisericii a cauzat
anumite schimbări iconografice în alcătuirea icoanei
în care este reprezentată Schimbarea la Față, mai
ales în ceea ce privește redarea Slavei dumnezeiești.
Așadar, icoana este pictată nu doar în conformitate
cu învățăturile Evangheliei, Schimbarea la Față fiind
relatată de către toți Evangheliștii (Matei 17,1-9,
Marcu 9, 2-13, şi Luca 9,28-36) cu excepţia lui Ioan,
ci și cu spiritul ei.
Datorită semnificației dogmatice a acestui
eveniment, tematica iconografică a suferit foarte
puține modificări de-a lungul secolelor. Însă redarea
sa a fost un motiv nu numai pentru teologi ci și
pentru iconografi pentru a da naștere unor noi
dezbateri asupra modului în care lumina necreată ar
trebui să fie redată prin mijloacele materiale ale
acestei lumi. În acest punct tema teologică a icoanei
întâlneşte învăţătura isihastă şi viziunea asupra
divinului și a luminii necreate.
În icoana Schimbării la Față avem proiecția unei
antiteze intenționate de o măreție uimitoare, până la
cel mai înalt grad. Compoziția îl înfățișează pe
Hristos, stând nemișcat, deasupra tuturor, învăluit
în slavă și pace, izvorâte din sine, scăldând în
lumină divină pe Moise și Ilie ce stau cu capetele
plecate de-a stânga și de-a dreapta Domnului
formând un cerc perfect cu ceea ce se află sub văl,
toate în contrast cu dinamismul Sfinților Apostoli
din partea de jos a icoanei, încă nedesprinși de cele
omenești, răscoliți și uluiți de această Revelație.
Hristos schimbat la față este reprezentat în partea de
sus și în mijlocul icoanei, deasupra vârfului
Muntelui Tabor al Galileii. Cu o mână
binecuvintează iar în cealaltă ține un pergament în
care este scrisă Legea Sa. Este îmbrăcat cu o haină
albă și e învăluit de lumina slavei Sale, căci lumina
este puterea cea dintâi a lui Dumnezeu. (Ps. 27,1; Is.
60,19-20 și 42,6), așa cum și arătarea minunată de
la Bobotează o dovedește. Sf. Evanghelist Marcu
descrie scena după cum urmează: „Şi după şase zile
a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi
i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri,
şi S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui
s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum
nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul.“ (Marcu
9, 2-3).
Albul, culoarea Revelației
Lumina necreată este ilustrată în icoană prin raze și
culori simbolice care-L înveșmântează pe Hristos.
Cele două cercuri concentrice simbolizează prezența
celorlalte două persoane ale Sfintei Treimi, o
plenitudine a sferelor din întreg universul creat.
Cercul este din punct de vedere iconografic forma
perfectă și simbolizează existența infinită, divinul.
Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, în
momentul Schimbării la Față este circumscris de
următoarele trei simboluri de lumină: razele ce
formează un pătrat elipsoid, liniile aurite (crisografie
- arta de a scrie cu litere de aur) și aura luminoasă
(aureola) în jurul capului și a veșmintelor de culoare
albă. Razele ce ies din corpul Său simbolizează
soarele, liniile aurii transmiterea vieții divine,
aureola aduce aminte de sfera soarelui, un simbol al
sfințeniei și al energiei spirituale emanată iar
veșmintele imaculate, puritate și incoruptibilitate.
Din punct de vedere teologic, această lumină
Taborică face icoana o dovadă iconografică a
realității divine.
Strălucirea, ce caracterizează pe Hristos și veșmintele
Sale „albe ca lumina“( Matei 17, 2) ce sclipeau,
străluceau și reflectau lumini ale splendorii divine,
este accentuată în toate descrierile Sfinților Apostoli.
Albul ca simbol al luminii are atributul de a se
răspândi pe sine în timp ce străbate spațiul. Și astfel
reprezintă ceea ce este veșnicia. Denotă inocența
sufletului, puritatea și sfințenia vieții, bucuria,
neprihănirea, credința și slava. Referințe despre acest
lucru sunt făcute în întreaga Sfântă Scriptură:
„spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi“
(Ps. 50,9). Veșminte albe sunt purtate de noii
botezați ca un semn al nașterii lor la viața cea
adevărată. Albul devine culoarea Revelației, a arătării
harului. Așa cum spune Sf. Ioan, „Dumnezeu este
Lumină“ (I Ioan 1,5).
Hristos este înfățișat cu o aură ce cuprinde o cruce
pe brațele căreia sunt literele „Ο ΩΝ“ ce înseamnă
„Cel ce este sau Cel ce este prezent“. Asta este o
reamintire că El este „icoana“ autentică și deoființă
(homoousios) cu Tatăl. Dumnezeu se arată lui Moise
pe Muntele Horeb spunând „Eu sunt Cel ce Sunt“ (
Ieșire 3,14). Exact asta este și scris pe aura lui
Hristos, indicând că el co-există cu Tatăl și cu
Sfântul Duh. Această formă a crucii într-o aureolă
arată spre evenimentul răscumpărării prin Sfânta
Cruce.
Fiind în Slava Sa divină, Hristos binecuvintează
având fața îndreptată spre cei ce asistă, spre cei
cărora le este și adresată. Gestul de a binecuvânta
cu cele două degete ridicate( arătătorul și mijlociul și
cu celelalte trei unite, se referă la cele două naturi
ale Sale, cea divină și cea umană, și respectiv la cele
trei persoane ale Sfintei Treimi. Când coboară de pe
Muntele Tabor, Hristos binecuvintează într-un alt
fel. El atinge degetul mare cu inelarul și are celelalte
trei degete ridicate. În acest fel el indică din nou cele
două naturi și cele trei ipostasuri (persoane), în timp
ce degetele formează în această postură monograma
Grecească IC XC (= Iisus Hristos), înscrisă ca titlu pe
toate icoanele ortodoxe ale lui Hristos, chiar și în
Russia.
Hristos este străjuit de două persoane, Proorocul Ilie
în stânga și Moise ținând Tablele Legii în dreapta.
Aceste două persoane sunt prezentate ca fiind
prototipuri ale Apostolilor, deoarece Dumnezeu a
apărut la amândoi; lui Ilie pe Muntele Carmel și lui
Moise pe Muntele Sinai. În plus, în tradiția creștină,
muntele este locul unde cerul întâlnește pământul și
urcarea pe munte are un sens metaforic ce se referă
la urcarea unor trepte de sfințenie. Ce doi prooroci,
dintre cele mai mari persoane ale Vechiului
Testament, par a avea o conversație cu Hristos: „Şi
iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi
Ilie, și care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre
sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în
Ierusalim“ (Luca, 9,30-31).
Hristos apare în strălucirea slavei Sale divine ca să
pregătească și să întărească pe apostolii Săi aflați pe
cale să fie zguduiți de încercarea grea a Patimilor și
a Crucii. Moise și Ilie sunt reprezentați într-o formă
mai umană decât Mântuitorul simbolizând legea
Vechiului Testament și Proorocii. Ei, de asemenea, îi
simpolizează pe cei morți (Moise) și pe cei vii (Ilie ce a
fost luat de pe pământ și dus la cer într-o căruță de
foc). Hristos le reamintește că El este cel care a adus
Legea lui Moise și Proorociile Vechiului Testament,
reprezentați aici prin Ilie și denotă superioritatea Sa
asupra acestor Scripturi prin mărturia Tatălui,
„Acesta este Fiul Meu...“
Prefigurarea Învierii
În contrast cu cei doi Prooroci, trei apostoli sunt
reprezentați stând nemișcați la picioarele lui Hristos
și înfricoșați de ceea ce se întâmplă. Orbiți de apariția
divină, de energia divină, ei sunt pictați ca fiind
foarte uimiți și pătrunși de o mare agitație și
tulburare, așa cum scrie și Evanghelistul Matei: „Şi,
auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au
spăimântat foarte“.(Matei 17, 6). În Sfânta Scriptură
mai avem un exemplu unde omul nu poate sta în
fața prezenței divine: fața lui Moise ce radia de
lumină Dumnezeiască după ce a coborât din Sinai,
astfel încât oamenii nu se puteau uita la el (Ieșire 34,
27-37).
Lumina izvorâtă din firea divină a lui Hristos
transformă în lumină pe Apostoli pierzând orice
pondere umană Într-adevăr, Petru, Iacob și Ioan
sunt aleși datorită duhovniciei lor ca „martori ai
măreției Sale ... fiind cu El pe muntele cel sfânt“ (II
Petru 1,16-18). Măiestria cu care pozițiile apostolilor
sunt pictate, cu expresiile lor înfricoșate, creează o
impresie dramatică în comparație cu măreția liniștii
radiată de postura „fără timp“ a celor pictați în
partea de sus a scenei. Dacă lipsa de mișcare
exprimă pacea dumnezeiască și viața veșnică, prin
contrast mișcarea demonstrează starea păcătoasă a
umanului în fața vieții spirituale. Pe lângă aceasta,
același simț al mișcării și al agitației aparține lumii
pământești, tărâmului acestuia și nu stării cerești.
Cântările bisericești din ziua de 6 august, din ziua
sărbătorii Schimbării la Față, pun accent pe slava
divină manifestată în fața apostolilor în conformitate
cu gradul în care fiecare se află de a o primi. Poziția
lor simbolizează diferitele feluri de a răspunde
trupește la revelația divină făcută cunoscută lor.
Așadar, Ioan, cel mai tânăr dintre ei, aflat în mijloc și
Iacob la dreapta cu veșmintele aruncate la pământ,
amândoi ținându-și fețele acoperite neputând privi
strălucirea divină, Petru la stânga, fiind mai bătrân,
întors în sus își acoperă fața cu mâna stângă. În
același timp această reprezentare păstrează atenția
pentru semnificațiile vârstelor.
„Vederea lui Dumnezeu“ a fost privită de iudei și
creștini ca cea mai înaltă experiență și virtute ce
ființa umană o poate atinge: „Şi Moise a zis: Arată-mi
slava Ta!“( Ieșire 33,18). Această cunoaștere, pare a fi
de neatins, Ioan scrie în Evanghelia sa că: „Pe
Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată“ (Ioan 1,
18). Aici pe Tabor cei trei ucenici devin martorii
indiscutabili a unei manifestări a gloriei divine de
moment: „și am văzut slava Lui“ (Ioan 1,14).
Cuvântul nu a fost accidental: erau prezenți (după
cum spun cântările Vecerniei Praznicului) la acel
minunat eveniment, „ca văzând minunile lui Iisus să
nu fie înspăimântați de Patimile“ ce vor urma. Mai
mult decât atât, un alt scop al Schimbării la Față a
fost acela de a servi ca o prefigurare a Învierii.
Sfântul Grigorie Palama spune despre cei trei
ucenici ce au fost martori ai întâmplării: „Așadar,
nici lumina nu a fost sensibilă (creată) nici în mod
simplu nu a fost văzută de ochii sensibili (creați), ci
ei au fost transformați de puterea Sfântului Duh“
(Migne P.G. 151, 433Β). Mai departe spune așa: Cel
ce primește lumina divină, primește tainele lui
Dumnezeu. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare a spus
că lumina ce strălucea la Schimbarea la Față a
Domnului a fost prologul slavei Sale la a doua
venire.
Când Petru L-a văzut pe Hristos în slavă deplină și
pe cei doi prooroci stând alături, a propus:
„Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem
trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie,
neştiind ce să spună. Şi, pe când vorbea el acestea,
s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat
când au intrat în nor. Şi glas s-a făcut din nor,
zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să
ascultaţi!“ (Luca 9, 33-35). Asta arată că Tatăl este
în „voce“ și Sfântul Duh în „nor“. Tatăl se face
mărturie a genealogiei lui Iisus, astfel încât ucenicii
Săi să înțeleagă mai târziu că suferința Sa a fost
intenționată. „Şi când a ieşit el, Iisus a zis: Acum a
fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost
preaslăvit întru El“(Ioan 13,31). În același timp
Schimbarea la Față a Mântuitorului ce „poartă
lumina ca și o haină“ arată persoana lui Hristos,
Iubitul și Fiul transfigurat, ce are aceiași Slavă ca și
Tatăl. Mai amintește în același timp și despre faptul
că omul este făcut „după chipul lui Dumnezeu“.
Schimbarea la Faţă, examenul unui iconar
Icoana realizată de iconograful Dodekaorton-ului
(icoanele celor douăsprezece Praznice Împărătești) de
la Mănăstirea Dionisiu (Sfântul Munte Athos) este o
variantă unică a temei Schimbării la Față. Urmărind
exact descrierea Evanghelică, iconograful include în
compoziția sa pe lângă tema centrală, scenele urcării
și coborârii de pe Muntele Tabor. În partea stângă îl
vedem pe Hristos având capul întors către cei trei
ucenici și mâna stângă ridicată într-un gest în care
se adresează lor, în timp ce mâna dreaptă ține Legea
divină. Pare că pregătește pe ucenicii Săi pentru
experiența ce o vor avea. Scopul Lui nu este unul de
a-i uimi cu Schimbarea Sa la Față, ci de a le arăta
lor Slava Sa divină. După vederea cerească ei sunt
înfățișați coborând pe cealaltă parte a muntelui.
Ucenicii uimiți își întorc privirea către Domnul lor în
timp ce El îi liniștește binecuvântându-i. În același
timp El le spune: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi
văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”
(Matei 17,9).
Această variație este folosită în special pe picturile
murale dar apare adesea și pe icoanele de
dimensiuni mai mici. Această tradiție de adăuga
câteva episoade secundare în jurul temei centrale
este pur bizantină și are rădăcini în iconografia
Bizanțului. Înțelesul mai profund al ei este în
legătură cu ideea că la orice manifestare „divină“
(teofanie), icoana reprezintă prezentul constant și
etern și asta face posibilă prezentarea pe o suprafață
iconografică, pe o icoană, a unei serii de evenimente
relatate.
În trecut, fiecare iconograf începea „arta sa divină“
cu icoana Schimbării la Față. În ea, tradiția susține
că scena este zugrăvită nu cu culorile unui artist ci
chiar cu lumina Taborică. Prezența călăuzitoare a
Sfântului Duh este exprimată într-o lumină
orbitoare în întreaga compoziție și înlătură orice altă
sursă de lumină ce ar putea fi implicată.
Mesajul ce această icoană îl transmite credinciosului
este acela că, de când prin botez am devenit
participanți la Înviere (prefigurată în Schimbarea la
Față), acum suntem chemați să fim permanent
transfigurați din ce în ce mai mult de harul
Domnului (II Cor. 3,18).
(Traducerea şi adaptarea: Lucian Filip; sursa:
johnsanidopoulos.com)
 The Transfiguration of Our Lord: a commentary on
the icon, by Dom Alex Echeandía, OSB

Texts: Matt. 17: 1-9, Mark 9: 1-9, Luke 9: 28b-36

This icon was painted in the Monastery of the Incarnation, Peru,
based on an icon made by Theophanes the Greek in the Cathedral of the
Transfiguration in Pereslav at the beginning of the XVth Century, now in the
Tretyakov Gallery in Moscow
 This solemnity commemorates liturgically the consecration
of the basilicas on Mount Tabor. In spite of the fact that it is a less
ancient feast than that of the Exaltation of the Holy Cross, it takes
its date from that feast. According to an ancient tradition, the
Transfiguration of Our Lord took place forty days before the
Crucifixion. Thus the feast of the Transfiguration is forty days
before the Exultation which is on September 14th. The
connection between the two feasts is shown by the fact that, from
August 6th, the Church sings hymns about the Cross.
The feast of the Transfiguration dates from the end of the
Vth century, and already in the VIth century, we find enormous
depictions of the Transfiguration in the central apses of basilicas
at Parenzo, in Saint Apollinare in Ravenna and in St Catherine's
Monastery on Mount Sinai.
 In the Orthodox Church, every iconographer, after his hands
have been consecrated to practise the wonderful ministry to
reproduce Beauty and to be a messenger of the light that is
revealed through the icon, begins his service by “writing” an icon
of the Transfiguration of the Lord, because every icon is a
reflection of the luminous and glorious face of Christ as he
appears on Mount Tabor. The iconographer has to manifest in
colours and by symbol the interior image contemplated by him in
his own prayer and to communicate to others by means of his art,
as they ascend their own interior mountain to pray, something of
the glow of the divine rays of light that illuminated the apostles.
The icon is very true to the Gospel narrative and focuses our
attention on the scene as a whole. Some icons show Jesus
ascending the mountain with his disciples on one side, and
descending on the other side, telling them not to reveal anything
that has happened. However, more often, all the attention is
given to the central episode which reveal this mystery before our
eyes most directly, with emphasis on the protagonists in this
meeting and on the two spaces that appear to become one: heaven
and earth.
The central figure is Christ who directs his gaze on the
person who is contemplating the icon, with the desire to transmit
his glory as Son of God, shining with a light that illuminates every
part of the icon: the faces and clothes of all who are there, the
rocks in the countryside, all and everything are illuminated by the
light that has its source in Christ. His clothes are white, as at the
resurrection, an explosion of divinity, of light, of the light that is”
the light of men.” The white clothes show who is the source of
that light, “God from God, Light from Light,” as we confess in the
Creed. It is the shining whiteness that the author of the Gospel
describes with such wonder. Christ is at the centre of a circle of
light which stands for the Glory, the Divinity, the Infinite. The
sun at dawn breaks upon us, as we sing in the Benedictus of
Zecheriah.
 In some icons of the transfiguration, Christ appears in
middle of a geometric pattern called a “mandorla”. It represents
the “luminous cloud” that covered him. In the Bible this cloud
stands for the presence of God, and it is a symbol of the Holy
Spirit who is within Jesus, who covers him and who fills the whole
of humanity in a veiled way, and who at the resurrection shall
appear in all his strength.

In Christ the whole Trinity is both revealed and hidden:

- The Father who says, “This is my most beloved Son. Listen to
him.
- The Beloved Son, revealed as Word and as pleasing to the
Father.
- The Spirit is the cloud which stands for the Glory and the
Presence the hangs over the Son as in the Incarnation when he
covered Mary with his shadow as a cloud.
Jesus is accompanied by two figures, an old man who is
Elijah and a younger one who is Moses. Moses is carrying a stone
tablet which signifies the Law. The Law (Moses) and the
prophets (Elijah) bear witness to Jesus. The two are friends of
God, men of the mountains and of prayer, the man of Sinai
(Moses) and of Carmel and Horeb (Elijah), The two represent the
whole of mankind, the dead (Moses) and the living (Elijah)
because, according to biblical tradition, he did not die but was
taken up into heaven in a chariot of fire (merkabah). Jesus is
Lord of the living and the dead. They both sought the face of God
but did not see Him. They now contemplate the face of Christ
who is the image of the Father. Before the Christ of the
Transfiguration, the Law gives way to the supreme Law. Here the
Lord does not manifest himself as the gentle breeze as on Mount
Horeb which surprised Elijah; rather as the full revelation of the
Word of the Father. Moses and Elijah represent the Old
Testament which is fulfilled in the New.
 In the lower part of the icon are the three chosen disciples of
Jesus, Peter, John and James. They enter into the same Glory of
Jesus. The contrast in their posture is clear. Jesus and the two
figures from the Old Testament seem to show the peace of eternal
life.
The disciples, on the other hand, are prostrated on the earth
by the sheer glory of the Lord, struck down in a posture of holy
awe because no one can see God without being totally dumbstruck
by the force of the vision. They are disconcerted by the light and
the voice. They are witnesses who have experienced the stunning
force of a full theophany.
Peter turns to Jesus and have enough presence of mind to
suggest to him, "Let us construct three tents..." a then seems to
be overcome by a tremendous joy. John, the youngest of the
three, witness to the Word, appears in complete consternation; it
looks as though he wishes to escape. He covers his eyes with his
cloak as though the light is blinding him more effectively than the
sun. James, also on the ground, covers his face with his cloak,
unable to look on his Master face to face. These three are
witnesses to the glory of Jesus, as they will be of the agony of
Jesus, subject to the fears of death.
This event shows us the divinity of Christ who, passing
through his death, resurrection and ascension, manifests himself
to us as the shining Glory of the Father, having offered himself
for us voluntarily (Mark 9: 2-0).
‘When you were transfigured, Oh Christ God, on Mount Tabor,
you revealed your glory to your disciples according to their
capacity. Let your eternal light shine on us who are sinners by
the intercession of the Mother of God. Oh Giver of Light, glory
be to you.’
Transfigured on the mountain, your disciples have seen you and
have contemplated your glory, oh Christ, you who are God; then
when they saw you crucified, they understood that you did what
you did because of your love, that your passion was absolutely
voluntary, and they could preach to the world that you are the
Splendour of the Father. (Troparion for the Transfiguration)
http://alexecheandiaosb.blogspot.com/2013/04/the-transfigiration-of-our-lord.html