Poezia de două strofe Făptura mamei reprezintă o chintesență lirico-filozofică a mai tuturor poeziilor lui Grigore Vieru ce

evocă chipul mamei și maternitatea.

>> poezia FĂPTURA MAMEI de Grigore Vieru

”Ce-i mai sfânt și mai alin
Ca mama cu prunc la sân?”
Mama! Ce cuvânt înălțător, primul nostru cuvânt! Ce sentimente de dragoste ne învăluie sufletul, și un chip sfânt ne apare în fața
ochilor atunci când îl rostim. Ea e ființa cea mai sublima, ființa care dă viață pe pământ, cea care ne veghează primele zile de
viață, cu primele nopți de nesomn. Cea care se bucura văzându-ne primul zâmbet, primii pași, dar și cea care suferă alături de noi
când pățim ceva dureros.
Cum orice frunză se află ocrotită în copacul ei, așa și orice copil își dorește mama alături, în care vede o ființă măreață, fără
păcat, puternică precum o stânca în marea învolburată, concomitent o fire blândă, o zână din povești.
”Mama este începutul tuturor începuturilor” spunea Grigore Vieru, unul din cei mai renumiţi poeţi basarabeni.
Pentru toți, mama este simbolul adăpostului, căldurii, dragostei și hranei, chiar și pentru Grigore Vieru, care o venera
nespus. ”Făptura mamei” reprezintă un arhetip, un izvoar de inspirație pentru poet. Războiul l-a lipsit de tatăl său, astfel de mic
copil, fiind întreținut de mama sa, care lucra din noapte în noapte pentru a-și hrani pruncul cu o bucată de mamaligă rece. Acest
zbucium din copilărie, neliniștea privind lipsa unui din părinți, și căutarea permanentă de surse pentru existență, l-au facut pe
scriitor sa publice această poezie.
Opera, alcatuită din doua strofe, are cuvintul-cheie ”mama”, fiind tema poeziei. La citirea sau audierea textului, vedem
imaginar acea femeie harnică, ușoară, neliniștită, despre care ne vorbeste Gr. Vieru.
Faptura mamei are pentru Grigore Vieru o proiecție cosmică:
“Ușoară maică ușoară,
C-ai putea să mergi calcând
Pe semințele ce zboară
Între ceruri și pământ.”
Autorul a preferat forma vocativului”maică”, prin care face o trimitere și impune o paralelă între mama și Maica Domnului,
asociând-o cu ceva divin. Rima încrucișată feminină, apoi masculină și piciorul de vers bisilabic, dispun de muzicalitate. La
nivelul fonetic, sunetul “s” din cuvintele ”uşoar㔺i abundenţa de vocale deschise, ne ajută auditiv să întrezărim zborul sfânt al
mamei, zbuciumul ei între ceruri şi pământ, între cele lumeşti şi cele Dumnezeieşti. Paralelele accentuează puritatea, gloria,
soarta şi profeţia mamei.
”Pe semințele ce zboară / Între ceruri și pământ” reprezintă raze de lumină, care artistic vorbind, unesc cele două lumi: cosmosul
și pământul. Semințele ar putea reprezenta și ideile, pe care mama le sădește în sufletul copilului: semințe de bunatate, credință,
sinceritate, care urmează să dea roade. Tot ”semințele” simbolizează și urmasii, neamul, generațiile zămislite de Mama-Biserică,
de la care creștinii au primit viață și har.
Mama trăieşte între cer şi pământ, adică mereu în mintea lui. În poezia lui Vieru simbolul mamei are aceeaşi ambivalenta ca şi în
cele ale mării şi pământului: viaţa şi moartea sunt corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din pântecul mamei; moartea înseamnă
reîntoarcerea în pământ. Mama este simbolul adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei care pe parcursul vieţii poetului îl însoţesc.
În versurile ”Iarba știe cum te cheamă” desprindem ideea că precum iarba își are rădăcinile afundate în pământ, așa și mama are
rădăcini în neamul ei, de la care ne transmite obiceiuri și tradiții. Iarba mai e și simbolul eternității, transpus asupra oamenilor ar
fi o contopire cu natura intru dăinuire. Trecerea spre astral e continuată în versul ”Steaua știe ce gândești” - de unde aflăm
că mama e un arhetip cu conotații divine, fapt confirmat biblic - Să ascultați de mama și tatăl vostru, ce reprezintă o constantă
existențială, totodată, marcând întreaga soartă a omului pe pământ.
Toate aceste argumente ne duc la gândul că trebuie s-o iubim pe mama şi s-o răsplătim cu aceeaşi grijă, dragoste, ce ne-o oferă ea
nouă şi pe care o merită din plin.

Oare cine a reflectat mai intens, mai emoţionant, mai frumos motivul mamei în poeziile sale decât Vieru?! A scris poezii despre
părinţi, patrie, copii, limbă… şi mamă.
Pentru Vieru mama e patria, mama e cuvântul (logos), mama e libertatea, demnitatea națională, zeiţa protectoare, dorul şi jertfa
zidirii. Asemenea războinicilor-strămoşi cu ştiinţa de a se face nemuritori, şi Grigore Vieru nu se teme de moarte, ci numai de
suferinţa Mamei-Ţară: De moarte nu mă tem, / Mă tem de suferinţa mamei / De o vedea că nu-s. / De moarte nu mă tem, / Dar
cine, cine, dulceo, / Iubi-te-va mai mult ? // De moarte nu mă tem, / Dar cum să-mbrace sufletu-mi / Celalt, al bolţii trup ? / Căci
sus e nesfârşit adâncul, / Iar sufletu-mi e doară / Cât ochiul tău cel umed. // De moarte nu mă tem, / Mă tem să nu apese trupu-mi
/ Suflarea de izvor. / De moarte nu mă tem, / Dar cântă pasărea pe ram / şi lunca nu mă ştie. („Doină”) Patria-Mamă este pentru
eroul liric al lui Grigore Vieru aroma, aurul desfăşurării vieţii zi şi noapte: Piatra asta e o pâine caldă. / Vântul ăsta e un vin
domnesc. / şi pelinul – busuioc sălbatic. // Vine ziua aurindu-mi pâinea. / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama
îndulcindu-mi gândul. Desigur, dacă eşti bună sămânţă: Dar mai întâi / să fii sămânţă. / Tunet să fii. / Ploaie să fii. / Lumină să
fii. / Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană. / Brăzdar să fii. / Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ
/ îndurerat / de-atâta rod. („Dar mai întâi”). Mâna Mamei-Patrii este coroană-mpărătească pe fruntea fiului: Când m-am născut,
pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească. // Duios, o, mâna ei întâi /
Cu mâna dragei mele fete / S-au întâlnit la mine-n plete, / S-au întâlnit la mine-n plete. // Copii am. Dar şi-acum, când / Vin zorii
noaptea s-o destrame, / Găsesc pe frunte mâna mamei, / Găsesc pe frunte mâna mamei. // O, mâna ei, o, mâna ei, / O, mâna ei, ca
ramul veşted, / A-mbătrânit la mine-n creştet, / A-mbătrânit la mine-n creştet. („Mâinile mamei”). „Tăcerea“ Mamei-Patrii
prilejuieşte poetului un lanţ de comparaţii de o mare forţă lirică: Tăcută / Eşti, draga mea mamă, / Tăcută. // Ca mierla / Ce-
nhamă, deshamă, / Ca mierla. // Ca frunza / Când merge la coasă, / Ca frunza. // Ca iarba / Când şade la masă, / Ca iarba. // Ca
steaua / La moară când duce, / Ca steaua. // Ca piatra / Ce-aminte-şi aduce, / Ca piatra. („Tăcerea mamei”). Profunde reverberări
de suflet românesc întâlnim şi în alte poezii în care apare simbolul mamei: Pe izvor cu val de verde / Suflet sună, gând se vede. /
Tot ce-i veşnic şi frumos, / Ce-i frumos, e domnesc os ! / Pe izvor cu val de bine / Doină creşte, dor tot vine. / Tot ce-i dor e
neuşor, / Chiar de vine pe izvor ! («Izvorul mamei»); – Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-ţi stea, / Te uitaşi la ea atât / Încât
semeni azi cu ea. // Ziua, noaptea, la apus, / Ardeţi către tot ce-i sfânt, / Luminând pe rând de sus / Faţa cestui vechi pământ. // –
Ardem. Căci în lung şi-n lat / Nu-i mai tragic nenoroc: / Stea cu foc înstrăinat / şi durere fără loc.(„Steaua mamei”). Ca simbol
izbăvitor-mitic, Mama / Terra Mater, apare şi într-o cunoscută ars poetica, asociindu-şi simbolul geniului orfeic: Să cânte pot
(credeam) şi şarpii. / I-am pus ca grave strune harpii, / Alăturea de coarda poamei / şi sfântul fir de păr al mamei. / Cu harpa stăm
sub mere coapte. / Ei blând cântau. Ci-n neagra noapte, / Trecând prin codru, singuratec, / Ei prinse-a şuiera sălbatec, / Săreau să-
mi muşte mâna, faţa, / Să-i sugă cântecului viaţa. / Sunai al mamei păr sub cetini, / Veniră-n fugă-atunci prieteni. / Când mă
trezisem ca din vise, / Văzui c-o strună-ncărunţise. („Harpa”).
Orice copil, orice fiu vede în mama lui o fiinţă măreaţă, fără de păcat, puternică precum o stâncă în marea învolburată şi totuşi, în
acelaşi timp, o fire blândă, o zână ce a coborât din tărâmul basmelor pentru a fi alături de noi. Dragostea pentru femeie în sensul
mai larg al cuvântului înseamnă de fapt, la Vieru dragostea pentru mama.
Mama, care exprimă maternitatea, este marele simbol şi marea ei tema. Celelalte motive: copilăria, iubirea, cântecul, pământul,
patria se întreţes într-un întreg, datorită acestui mic fir structurat.
Şi pentru Vieru, ca şi pentru Blaga fericirea s-a născut la sat. Femeia muncită, Mama, îşi plimba doar făptura între slujbă,
Dumnezeu şi real, slujba tăcerii de piatră şi slujba pâinii la cuptor. Fără a se evidenţia, Mama poetului a crezut neîncetat în
Dumnezeu şi aceasta credinţă a ajutat-o: “Mama mea viaţa întreagă / A trăit fără bărbat / Singuri pre erau în casa / Ploi cu
grindină când bat”. Aceste versuri exprimă că mama lui chiar daca a trăit fără bărbat nu s-a lăsat dar a luptat pentru a supravieţui
şi acelor ploi cu grindină care semnifică tristeţea, durerea şi necazul ea le-a trăit singură fără a apela la ajutorul cuiva. Poetul o
reaminteşte pe mamă în termeni atât de simplişti (în nici un caz „simpli”), încât poate fi tradus în orice limbă. La fel de frumos el
o compară cu pâinea din cuptor. Vorba unui prozator: “El scrie despre mama sa ca la gura cuptorului când se face pâinea. Mama
ca motiv fundamental al creaţiei lui Vieru cunoaşte diferite întruchipări stilistice -; de la confesiunea directă, abia ascunsă în
mantia versului până la compararea mamei cu nişte lucruri cum ar fi patria, pământul şi altele. În general, poetul îşi cere scuze
pentru o vină care nu-i aparţine. El îşi cere scuze de la mamă ca nu a putut la timp să-i mulţumească , s-o ajute la timp , să-i
împărtăşească durerea si bucuria.