Motto: ~Când ești fericit o mare parte din tine vrea să rămâi așa~

Îmi creez o lume imaginară și trăiesc în ea.

Am ajuns într-o stare latentă, într-o stare în care nu mai simt nimic.
Am făcut drame care nu erau necesare. Sufletul a explodat, iar praful s-a extins pe corzile
vocale. Au început să iasă frustrarile, insecuritățile, temerile, indeciziile a tot ceea ce a însemnat
trecutul. Drame fără sens din cauza unui om care nu putea să vadă inocența din fața lui, nu voia
să audă cuvinte de o puritate exacerbată și nici să simtă iubirea.
Nu mă copleșea indiferența, ci mă seca limita pe care o avea și pentru care nu voia să
depună puțin efort și să mai facă câțiva pași pentru a reuși să treacă de linie, acea linie la care se
opresc toți, de frică, sau poate doar din lașitate.
La ce îl ajută că știe atât de multe despre tot, când de fapt nu știe nimic despre ce putere
se ascunde în interiorul său?
Cum să înțeleg lipsa lui de curiozitate de a atinge absolutul și cum să nu mă înnebunească
faptul că se pierde, în lucruri cotidiene, exact ca restul?
Am încercat să-l învăț că dacă folosește problemele cum trebuie, poate să crescă prin
probleme, să se dezvolte, dar a fost radical și a refuzat.
Am vrut să-i arăt calea, am plătit prețul și acum am rămas eu goală pe dinăuntru, iar el tot
orb a rămas!
Când ești fericit o mare parte din tine vrea să râmâi așa. Eu eram fericită când îl vedeam
sau îl auzeam pe el. Vocea lui mă liniștea, iar prezența lui fizică mă făcea să uit de cotidian.
Mi-am pus multe semne de întrebare despre mine, m-am criticat, i-am ascultat pe cei din
jurul meu și asta mi-a creat o stare de nesiguranță, dar în acest mod am reușit să evoluez.
Treceam de la o stare la alta, prea repede, și în capul meu totul căpăta o dimensiune cu
mult mai mare decât realitatea.
 Îmi cream insecurități, și poate de cele mai multe ori mi le făceam cu mâna mea, parcă
îmi doream cu ardoare să simt la o intensitate mai mare orice sentiment aș fi avut, și să-l
multiplic, pentru a simți că trăiesc.
Încercam să-mi dau seama de unde venea problema, analizam totul în detaliu, iar după o
îndelungată meditație puteam să decid dacă sâmburele plantat urma să încolțească sau să se
usuce. Îmi puneam de cinci ori la rând întrebarea: „De ce?”, pentru a ajunge la cauza principală
care m-a determinat să ajung în acea situație și care mă preocupa în acel moment.
Am încercat mereu să lucrez la dezvoltarea mea personală, fiindcă nu voiam să risc să
pierd oameni dragi, din viața mea, pentru niște orgolii, probleme personale sau gânduri
nefondate.
Nu am făcut niciodată ceva cu rea-voință, iar de fiecare dată când realizam că făceam
vreo greșeală, îmi asumam acest aspect și dacă era cazul apelam la scuzele de rigoare.
Mi-am trăit viața în sinceritate, am pășit pe cărări grele, unde solul era sec, casele izolate
de garduri înalte, iar unele trupuri, pe care le întâlneam, purtau duhori grele în loc de suflet.
Trupurile umblau dezorientate pentru a găsi făpturi de la care să fure energie, m-au secat și pe
mine în nenumărate rânduri, dar cu ajutorul unui medalion pe care îl purtam la gât și în interiorul
căruia aveam picături de iubire, din seva lăsată de înaintașii mei, reușeam să-mi adun forțele
necesare să merg mai departe și să aleg calea cea dreaptă.
Nu mi-am pierdut niciodață speranța, nu am renunțat la visuri și am mers mereu pe
principiul că dacă rezist, în cele din urmă o să câștig.
Continuare la:

Scrisoare către ea
Probabil mă crezi nebun acum! Mi-a luat mult curaj să îți spun lucrurile astea.
E prima dată în viața mea când iubesc pur, fără vreun scop ascuns și fără a pune presiune pe
cealaltă persoană să-mi fie aproape.
Simt cu adevărat că fericirea ta e foarte important și știu că tu ești deja fericită, iar eu
probabil sunt un fel de ghimpe care a apărut în drumul tău, de aceea cred că cel mai corect ar fi
să îți eliberez calea.
Ești atât de importantă pentru mine, încât plâng în timp ce zâmbesc! Atâta timp cât știu
că tu ești bine, nu mai contează altceva!
E pentru prima dată când, în viața asta, îmi ești de ajuns doar TU, fără să mai vreau pe
altcineva, prin tine mi-am setat țeluri, m-am schimbat în bine și m-am dezvoltat.
Sunt conștient că nu mai am cum să dau înapoi si că am mai trecut un prag spre
autodefinirea mea. Sunt sigur de faptul că social o să evoluez mult.
Chiar dacă mi-e greu să recunosc asta și orice mi-ai face tu, sau oricum te-ai comporta, eu
nu o să mai pot vreodată să te scot din sufletul meu. Să nu ai impresia că fac asta fiindcă ai greșit
cu ceva, nu greșești cu nimic, ci doar esti tu, iar mie imi placi în totalitate.
Am început să fiu atent la fiecare detaliu care ține de tine, am ajuns să accept lucruri pe care în
trecut nu le-aș fi făcut (ca spre exemplu: faptul că suntem diferiți, prin urmare simțim lucrurile
diferit, acționăm diferit).
Oare când poți să afirmi că dragostea e împlinită? Când fizic ai lângă tine acea persoană
pe care o iubești sau când spiritual există o unitate, o perfecțiune într-un cerc închis, cât și
autosuficință și armonie până în cele mai ascunse locașuri ale minții și coexistați într-un tot
unitar, chiar dacă fizic nu sunteți împreună?

Scrisoare către el
Am cunoscut oameni faini. Tu ești omul care mi-a schimbat lumea, fără să vrei să faci
asta, ai ridicat standardul de bărbat pe care îl vreau în viața mea, m-ai făcut să realizez cât de
importante sunt conversațiile duse la un alt nivel intellectual și nu distracțiile banale sau prietenii
de carton. Mi-ar plăcea sa am mai mulți oameni ca tine în jurul meu. Îmi lipsesc conversațiile cu
tine, în fiecare zi.
În ceea ce te privește pe tine, nu pot decât să spun că te ador cu tot ceea ce însemni tu, îți
absorb cuvintele și îți iubesc defectele. Mă scoți din sărite și-mi provoci stări confuze adeseori,
dar acesta ești tu și asta te face diferit de restul. Nu aș schimba nimic la tine, ești perfect! Dacă o
să ți se pară vreodată viata grea, eu o să-ți fiu aproape!
Îți doresc tot ceea ce ți-ai propus să ti se îndeplinească! Esti cel mai fain om pe care l-am
cunoscut în viața asta! Iti mulțumesc!
Cât despre mine, o să aștept ziua în care lucrurile o să meargă pe făgașul normal, o să
iubesc și o să fiu iubită, indiferent de cât timp o să dureze, sau ce sacrificii o să necesite!
Dragostea înseamnă să iubești acea persoană cu rănile ei. Dragostea completă apare când
toate forțele voastre intelectuale, spirituale și afective, te duc înspre beatitudine, înspre acea stare
de grație, care cu alte cuvinte e pură magie.