9

CAPITOLUL 2 LUCRUL LA ÎNĂLŢIME

2.1 GENERALITĂŢI
Lucrul la înălţime este reglementat în România prin Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319 /
2006, prin Metodologia de aplicare a acestei legi şi prin Hotărârea privind cerinţele minime de securitate
şi sănătate pentru locul de muncă HG – 1091 / 2006.
În ANEXA Nr.1 a HG – 1091 / 2006 se prezintă cerinţele minime pentru locurile de muncă utilizate
pentru prima dată de la apariţia acestei hotarâri, dintre care remarcăm:
- art. 12.5 se referă la locurile de muncă ce includ zone periculoase, în care există riscul căderii
lucrătorului sau a unor obiecte; aceste zone trebuie să fie prevăzute cu dispozitive care să evite
pătrunderea lucrătorilor neautorizaţi, să fie luate măsuri corespunzătoare pentru a proteja
lucrătorii care sunt autorizaţi să pătrundă în zonele periculoaes şi acestea să fie clar marcate;
- art. 21 referă la dispoziţii speciale impuse locurile de muncă în aer liber şi în primul rând la
măsurile organizatorice legate de circulaţia pietonilor sau vehiculelor în condiţii de securitate;
locurile de muncă în aer liber trebuie să fie iluminate corespunzător, iar lucrătorii respectivi
trebuiesc protejaţi împotriva condiţiilor meteorologice nefavorabile şi, dacă este necesar,
împotriva căderii obiectelor, împotrva noxelor şi a căderii de la înălţime, asigurându-se condiţii
de retragere rapidă şi de asistenţă în caz de pericol.
- Art. 22 se referă la dispoziţiile speciale ce trebuiesc luate în cazul locurilor de muncă izolate,
respectiv a locurilor de muncă în care lucrătorul nu are contact vizual şi de comunicare verbală
directă cu alţi lucrători pentru o perioadă de timp mai mare de o oră şi când nu este posibil să se
acorde ajutor imediat în caz de accident sau când se află în situaţie critică; pentru a se interveni
în timp util în aceste locuri de muncă se va asigura supraveghea în permanenţă de o persoană
numită prin decizie în acest scop şi se va asigura dotarea cu mijloace tehnice ce permit o
legătură constant automat, periodic automat (telefon) sau prin intermediul altei persoane.
În ANEXA Nr.2 a HG – 1091 / 2006 se prezintă cerinţele minime pentru locurile de muncă aflate
deja în folosinţă, dintre care remarcăm:
- Art. 10 se referă la locurile de muncă ce include zone periculoase;
- Art. 14 se referă la locurile de muncă ce trebuiesc dotate cu echipamente de prim ajutor;
- Art. 17 se referă la dispoziţiile speciale ce trebuiesc luate în locurile de muncă în aer liber;
- Art. 18 se referă la dispoziţiile speciale ce trebuiesc luate în locurile de muncă cu condiţii de
izolare;
- Art. 19 se referă la principiile ergonometrice ce trebuesc luate în considerare în locurile de
muncă pentru a ţine seama de particularităţile anatomice, fiziologice, psihologice ale
organismului uman, dar şi de dimensiunile şi caracteristicile echipamentelor tehnice şi a
 10
mobilelor, de mişcările lucrătorului, de distanţele de securitate şi de alte necesităţi ale
confortului psihofizic.
Pentru locurile de muncă situate pe şantiere se aplică prevederile Hotărârii privind cerinţele minime
de securitate şi sănătate pentru şantiere temporare sau mobile HG – 300/2006, din care remarcăm:
- Art. 10 Beneficiarul lucrării de construcţii trebuie să asigure ca, înainte de deschderea
şantierului, să fie stabilit un plan de securitate şi sănătate, conform art. 54.b.;
- Art. 11 Planul de securitate şi sănătate este un document scris care cuprinde ansamblul de
măsuri ce trebuiesc luate încă din faza de proiectare în vederea prevenirii riscurilor care pot
apărea în timpul desfăşurării lucrărilor pe şantier;
- Art. 19 Planul de securitate şi sănătate trebuie să conţină cel puţin următoarele:
= informaţii de ordin administrativ ce privesc şantierul;
= măsurile generale de organizare ale şantierului, de amplasare a echipamentelor tehnice, ş.a.;
= identificarea riscurilor şi descrierea lucrărilor ce prezintă riscuri;
= măsuri specifice de securitate în muncă, colectivă şi individuală, pentru lucrările care prezintă
riscuri;
= amenajarea şi organizarea şantierului, măsuri de asigurare a ordinei, pazei şi a curăţeniei;
= măsuri de coordonare şi colaborare între antreprenori, subantreprenori şi lucrători
independenţi;
= indicaţii practice de prim ajutor şi de evacuare în caz de necesitate.
In ANEXA Nr. 4 din HG 300 / 2006 - secţiunea a 2-a se prezintă cerinţele minime de securitate şi
sănătate pentru şantiere, din care remarcăm:
- Art. 4 Căderile de obiecte; lucrătorii trebuiesc protejaţi împotriva căderilor de obiecte prin
mijloace de protecţie colectivă;
- Art. 5 Căderile de la înălţime trebuie să fie prevenite cu mijloace materiale, în special al
balustradelor, care trebuiesc să fie suficient de solide şi înalte, platforme ori plase de prindere;
când nu este tehnic posibil se folosesc mijloace de acces corespunzătoare şi centuri de siguranţă
sau alte mijloace sigure de ancorare;
- Art. 6 Schele şi scările trebuiesc să fie concepute, construite şi întreţinute astfel încât să se evite
prăbuşirea sau deplasarea lor accidentală.
Fiecare antreprenor / societate care îşi desfăşoară activitatea pe un şantier trebuie să-şi întocmească
în termen de 30 de zile de la semnarea contractului un PLAN PROPRIU DE SECURITATE ŞI
SĂNĂTATE, care trebuie să fie corelat/armonizat cu planul şantierului întocmit de beneficiar.
Planul propriu de securitate şi sănătate trebuie să cuprindă minimum:
a. numele şi adresa antreprenorului;
b. numărul de lucrători pe şantier;
c. numele persoanei desemnate să conducă executarea lucrărilor;
 11
d. data începerii şi durata lucrărilor;
e. analiza proceselor tehnologice de execuţie care pot afecta securitatea şi sănătatea lucrătorilor şi a
altor paticipanţi la procesul de muncă pe şantier;
f. evaluarea riscurilor prevezibile legate de modul de lucru, materialele utilizate, echipamentele de
muncă folosite, de utilizarea unor substanţe periculoase, de organizarea şi deplasarea
personalului;
g. măsuri pentru asigurarea sănătăţii şi securităţii lucrătorilor, specifice lucrărilor executate pe
şantier, inclusiv măsuri de protecţie colectivă şi individuală.
Planul propriu se actualizează şi se păstrează în permanenţă pe şantier şi o perioadă de 5 ani după
recepţia finală a lucrărilor.
Pe plan european, reglementările, sistemele de lucru şi echipamentele individuale de protecţie
specifice fiecărui sistem sunt foarte bine puse la punct încă din faza proiectării construcţiilor şi se respectă
cu sfinţenie de toţi executanţii care lucrează pe ele.
Pentru executarea lucrărilor la înălţime normele susmenţionate obligă toate persoanele juridice şi
fizice din România să ţină seama de trei principii general valabile:
a. Organizarea tehnologică prealabilă a lucrărilor la înălţime prin realizarea tuturor condiţiilor de
asigurare colective, în funcţie de specificul locului de muncă.
b. Dotarea cu echipament individual de protecţie – EIP, în conformitate cu condiţiile concrete ale
locului de muncă astfel să fie asigurată securitatea executantului.
c. Obligativitatea instrurii, antrenării şi a utilizării dotărilor colective şi individuale, corespunzătoare
riscurilor locului de muncă şi a lucrărilor respective.
Personalul desemnat pentru a lucra la înălţime trebuie să admis pe baza competenţei profesionale şi a
vizei medicale ”apt de lucru la înălţime”, eliberată la angajare de un specialist în medicina muncii şi care
va fi reconfirmată periodic.
Selecţia personalului care va lucra la înălţime are în vedere şi respectarea disciplinei tehnologice şi a
instrucţiunilor proprii de securitate şi sănătate a muncii.
În cadrul instructajului se vor prezenta sistemele de lucru la înălţime, echipamentele de protecţie
colective şi individuale, modul lor de utilizare, de echipare, întreţinere şi depozitare, conform prospectelor
şi instrucţiunilor puse la dispoziţie de fabricantul acestora.
Instructajul de securitate a muncii se va încheia, în mod obligatoriu, cu teste teoretice şi practice de
verificare a însuşirii acestor cunoştinţe, cu completarea şi semnarea proceselor verbale de instruire şi a
fişelor individuale de protecţie a muncii.
Instructajul practic se va desfăşura în condiţii din ce în ce mai apropiate de situaţiile de lucru, la
început la înălţimi reduse, apoi treptat, la înălţimea la care se va lucra în viitor.
În ANEXA 1 se prezintă un model de plan tematic pentru instruire în domeniul lucrului la înălţime.
 12
Atât în perioada de instruire cât şi în următoarele perioade de acomodate, lucrătorul trebuie ajutat,
stimulat şi controlat de către conducătorul locului de muncă, dar şi de ceilalţi membri ai echipei.
În cadrul echipei de lucru trebuie să existe în permanenţă un spirit de cooperare şi întrajutorare
reciprocă, un autocontrol şi un control reciproc în folosirea corectă a echipamentelor, executarea
operaţiilor de lucru, cunoaşterea şi evitarea riscurilor de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională.
Echipamentele de protecţie colectivă şi cele de protecţie individuală trebuiesc să fie certificate, să
corespundă riscurilor întâlnite în timpul activităţii productive şi să fie verificate înainte de începerea
lucrării şi pe parcursul desfăşurării ei. Nu este permisă folosirea în comun, de către mai multe persoane, a
echipamentelor individuale de protecţie şi nici descompletarea lor.
Echipamentul de protecţie împotriva căderilor de la înălţime trebuie completat, în funcţie de situaţia
de lucru, cu alte echipamente de protecţie specifice operaţiilor de lucru.
Desemnarea punctelor de ancorare, poziţionare (autoasigurare) şi asigurare trebuie să se facă prin
instrucţiuni proprii specifice lucrării şi trebuie verificată exigent de către conducătorul locului de muncă.
Controlul dublu al operaţiilor de montare a sistemelor de lucru, în mod special al ancorajelor şi
poziţionărilor, trebuie să se facă pe toată durata lucrării, atât de către şeful de echipă cât şi de fiecare
lucrător în parte.
În situaţiile în care riscurile apărute depăşesc posibilităţile echipei, cum ar fi furtunile de vară
însoţite de descărcări electrice, vânt puternic şi averse de ploaie, şeful formaţiei de lucru are obligaţia să
nu înceapă sau să întrerupă activitatea şi să retragă echipa într-un spaţiu sigur.

2.2 SISTEME DE LUCRU LA ÎNĂLŢIME

În toate domeniile de activitate ale economiei naţionale: industrie, construcţii, agricultură,
transporturi, armată, pompieri, artă, cultură, sport, ş.a. există situaţii care impun lucrul la înălţime, practic
fiind mai uşor să enumeri activităţile care nu necesită această specialitate.
Există din acest motiv o diversitate extrem de largă a condiţiilor concrete de lucru la înălţime, iar
complexitate lor este deasemenea foarte de variată.
Corespunzător riscurilor evaluate, instrucţiunea trebuie să cuprindă şi lista echipamentelor de
protecţie colectivă şi individuală obligatorie pentru sistemele de lucru folosite în activitatea respectivă şi
repartizarea lor pe fiecare lucrător. Deasemenea trebuie să cuprindă atribuţiile fiecărui lucrător, respectiv
sarcina de muncă, atât pentru operaţiilor de bază, cât şi pentru cele auxiliare, pe timpul deplasării,
protecţiei zonei periculoase, ş.a.
Disciplina tehnologică înseamnă respectarea respectarea riguroasă a planului propriu de securitate
şi sănătate în muncă, a procedurilor şi a instrucţiunilor de securitate a muncii.
În funcţie de complexitatea lucrărilor şi a nivelului de risc evaluat, persoana desemnată pentru
supraveghere este conducătorul locului de muncă sau al lucrării respective, sau altă persoană desemnată,
echivalentă în funcţie.
 13
Pentru supravegherea zonei periculoase, instrucţiunea trebuie să prevadă desemnarea uneia sau a
mai multor persoane, care au obligaţia de a sta într-un anumit punct din afara acestui spaţiu şi de a
împiedeca accesul altor persoane în zona care i-a fost încredinţată şi alte măsuri suplimentare de protecţie
(de exemplu: închiderea unor uşi şi ferestre, protejarea sau evacuarea unor aparate şi instalaţii vulnerabile,
anunţarea şi eliberarea unei căi de acces în cazuri de urgenţă etc.).
Conducătorul locului de muncă are obligaţia de a controla starea fizică şi psihică şi modul de
echipare a fiecărui lucrător pe care il are în subordine, atât înaintea începerii schimbului de lucru, cât şi la
începerea unui nou ciclu/fază de muncă. În timpul lucrului se va poziţiona astfel ca să poată controla
modul de asigurare şi ancorare a sistemelor de lucru, autoasigurările şi operaţiile de lucru cu grad mare de
complexitate şi periculozitate.
În situaţiile în care riscurile apărute depăşesc nivelul prevăzut sau apar riscuri noi care nu pot fi
controlate, conducătorul locului de muncă opreşte lucrul, ia măsurile de protecţie necesare şi retrage
echipa într-un loc sigur.
În cazul lucrărilor cu grad mare de complexitate şi periculozitate, instrucţiunile de lucru trebuie să
prevadă metode şi mijloace de alarmare şi de salvare la înălţime adecvate, iar personalul desemnat în
acest scop trebuie instruit şi antrenat corespunzător acestor sarcini.
În cazul în care societatea executantă nu are posibilitatea de a face faţă la astfel de situaţii critice
şi extreme, instrucţiunile vor prevedea colaborarea cu formaţiile locale de Salvamont, personalul
comisiilor de intervenţie în situaţii de urgenţă, asociaţii sau societăţi specializate în asemenea intervenţii.

2.2.1 Mijloace colective de protecţie

În domeniul lucrului la înălţime, mijloacele colective de protecţie trebuie întotdeuna să primeze
înaintea folosirii sistemelor de protecţie individuale.
Gama mijloacelor care se pot folosi în lucrul la înălţime este foarte largă: schele, eşafodaje,
cofraje, podine de lucru, rampe, scări, nacele şi alte mijloace de ridicat manuale sau mecanizate.
Proiectarea, execuţia, montarea, demontarea, utilizarea, întreţinerea şi depozitarea acestor
echipamente tehnice trebuie să se facă în condiţiile respectării proiectelor tehnice, a prospectelor şi
instrucţiunilor elaborate de proiectantul acestora şi a altor norme specifice.
Lucrul la înălţime pe aceste mijloace de protecţie colective trebuie să aibă în vedere, în primul
rând, starea corespunzătoare a acestora la începutul lucrului şi pe faze. Având în vedere că aceste
mijloace se folosesc o perioadă mai lungă de timp, ele trebuiesc verificate periodic pentru că sunt supuse
la intemperii, deteriorări, uzuri şi furturi.
Scările metalice sau din lemn sunt foarte mult folosite în lucrul la înălţime şi multe accidente au
loc din cauza folosirii lor incorecte. Rezistenţa unei scări este asigurată numai printr-o utilizare corectă,
fără şocuri, înclinări la unghiuri periculoase şi laterale şi un transport corespunzător. Alunecarea scării
trebuie evitată prin fixarea părţii superioare a scării sau prin montarea la partea inferioară a unor capete
ascuţite sau a unor saboţi de cauciuc.
 14
Lucrul la înălţime cu ajutorul mijloacelor mecanizate: nacele, platforme telescopice autoscări
mecanice, ş.a., impune instruirea lucrătorului în cadrul unui curs de specializare cu durată
corespunzătoare şi respectarea strictă a instrucţiunilor de lucru care însoţesc aceste instalaţii.

2.2.2 Sisteme individuale de protecţie

În situaţiile de lucru în care nu se pot utiliza mijloace de protecţie colective se impune alegerea
unuia sau a mai multor sisteme de lucru la înălţime şi echipamentele individuale de protecţie – EIP,
adecvate situaţiilor de lucru.
Utilizarea EIP se poate face numai o instruire prealabilă pentru fiecare echipament în parte şi apoi
pentru sistemele în ansamblul lor, întîi la sol şi la mică înălţime, apoi la înălţime, sub un strictă
supraveghere şi control.
DACĂ ŢINEŢI LA VIAŢA VOASTRĂ:
- însemnaţi distinct, dar fără a afecta rezistenţa şi buna funcţionare, fiecare echipament de
protecţie din dotarea personală;
- controlaţi zilnic toate EIP, atât înaintea începerii programului, cât şi între ciclurile de
lucru;
- la constatarea unei funcţionări defectoase, uzuri, lovituri sau în urma unui şoc produs de o
cădere, scoateţi echipamentul din uz;
- nu folosiţi în comun şi nici nu împrumutaţi EIP.

2.2.2.1 Sistemul de oprire a căderii

2.2.2.1.1 Definiţie şi domeniul de aplicare
Sistemul de oprire a căderii specific lucrului la înălţime, este un EIP definit de standardul SR EN
363:1992 ce cuprinde: o centură complexă şi un subsistem de legare în scopul opririi căderii. La rândul
său, subsistemul poate fi format din mai multe componente, după cum urmează:
a. opritor de cădere retractabil, cu şi fără absorbitor de energie prezentat în fig.5;

Fig.2.1

Fig.2.2
 15

b. opritor de cădere alunecător şi linie de acces (linia vieţii), fig.1 şi fig.2.1;

c. opritor de cădere alunecător, linie de acces şi absorbitor de energie, fig.2.2;
În toate aceste variante de sisteme ataşarea componentelor se realizează cu ajutorul pieselor de
legătură. Tot cu ajutorul unor piese de legătură componentele sistemului se ancorează la un
punct fix al structurii pe care se desfăşoara lucrarea.
Prin standardul SR EN 363 se impune ca toate componentele sistemului de oprire a căderii să
fie astfel proiectate şi testate încât valoarea maximă a şocul la care este supus lucrătorul în caz de
cădere să nu depăşească 6 kN.

Fig.2.3
Rezistenţa statică a elementelor şi componentelor
sistemului de oprire a cădere (inelele centurii, piesele de
legătură, mijloacele de legătură, ş.a.) trebuie să fie de cel
puţin 15 kN.
Proiectarea opritoarelor de cădere alunecătoare se face
în aşa fel încât ele să alunece uşor de-alungul liniei de acces
(de cele mai multe ori verticală), fără ca lucrătorul să fie
obligat să le manevreze cu mâna. Aceeaşi condiţie se pune şi
în cazul liniilor de acces montate oblic sau orizontal.
În mod evident, valoarea şocului care apare în momentul
opririi căderii este direct proporţională cu masa lucrătorului
complet echipat. Încercările dinamice ale sistemelor de oprire a
căderii se fac cu mase de 100 kg şi 150 kg, dar pentru unele componente fabricantul menţionează masa
maximă pe care poate să o aibă utilizatorul.
De exemplu, coborâtorul autoblocant I’D are indicată chiar pe el valoarea de 200 kg, ceeace
permite folosirea lui şi la salvarea prin coborâre a două persoane, salvatorul şi victima.

2.2.2.1.2 Echipamente specifice

Echipamentele care formează un sistem de oprire a căderii, numite componentele sistemului, nu se
pot utiliza în nici un caz separat şi nici nu se pot schimba de la un furnizor la altul.
Folosirea lor la înălţime se face numai după o instruire aprofundată în ceeace priveşte modul corect
de echipare şi de ajustare pe corp, modul şi locul de ataşare a pieselor de legătură şi alte detalii care sunt
prezentate atât în instrucţiunile de utilizare furnizate de fabricant (importator) cât şi în instrucţiunea
proprie de securitate a muncii (de ex. locul şi modul de ataşare la punctul fix al structurii).

2.2.2.1.2.1 Centura complexă

Această componentă a sistemului de oprire a căderii - SOC se poate executa în multe variante
constructive, conform standardului SR EN 361, după cum urmează:
 16
a. cu un singur punct de ataşare la SOC, dorsal sau frontal;
b. cu două puncte de ataşare la SOC, dorsal şi frontal, fig.2.2 şi fig.2.3;
c. cu trei sau patru puncte de ataşare la SOC, din care unul dorsal;
d. a, b, sau c, completate cu un sistem de poziţionare;
e. a, b, sau c, completată cu un sistem de poziţionare şi centură de şedere, de exemplu centura
complexă prezentată în fig.1.1;
După cum reiese din prezentarea de mai sus, există centuri cu unul, două, trei, patru şi cinci puncte
de ataşare, care pot fi inele metalice sau textile, fiecare punct având un scop bine precizat în instrucţiuni.
Dacă situaţiile de lucru sunt complexe se impune ca la toate lucrările de lucru la înălţime să se
utilizeze centura complexă cu cinci puncte de ataşare, care corespunde absolut la toate sistemele de lucru,
inclusiv cele de alpinism utilitar.

Este o greşeală cu urmări foarte grave dacă se încurcă aceste roluri funcţionale, de ex. opritorul de
cădere să fie montat la inelul centurii de şedere (situaţie foarte întâlnită din păcate) sau de poziţionare.
La fel de grav este dacă închiderea cataramelor sau a chingilor nu se realizează conform
instrucţiunii de utilizare. Chingile se execută din poliamidă sau poliester şi sunt ţesute astfel ca în cazul
unei ciupituri, firul să nu se deşire mai departe. Lăţimea chingilor portante va fi de minimum 45 mm.
Ataşarea opritorul de cădere la inelul frontal sau dorsal al centurii de cădere se face cu o singură
piesă de legătură (furnizată de producător odată cu centura), dacă este indicat şi prin intermediul unui
absorbitor de energie.
Ataşarea opritorului la centură cu ajutorul mai multor piese de legătură sau a unui mijloc de
legătură suplimentar (neindicat în instrucţiuni) este deasemenea o greşeală ce poate avea urmări mortale.
Pentru sistemele de oprire a căderii ce folosesc o linie de acces rigidă (cablu de oţel sau şină) este
obligatoriu ca ataşarea să se facă la inelul de cădere frontal. Dacă centura nu prezintă acest inel, nu avem
voie să folosim acel sistem de oprire a căderii, deoarece nu putem să ne urcăm cu spatele la structură
(scară, montant) şi nici să montăm opritorul de cădere la unul din inelele centurii de poziţionare.
Ataşarea opritorului de cădere la inelul centurii de şedere sau la cel al centurii de poziţionare va
solicita foarte nefavorabil organismul lucrătorului în caz de cădere, având toate şansele să se aleagă cu o
fractură de coloană. Standardul SR EN 361 impune ca centurile complexe să fie supuse la încercările
statice şi dinamice prevăzute în norma SR EN 364.
a. Încercarea statică a centurii complexe prevede
montarea centurii pe un manechin şi solicitarea
fiecărui inel de cădere la o forţă statică de 15 kN,
pe o durată de 3 minute, cu capul în sus, fig.2.4.
Fotografia alăturată se prezintă prima încercare
statică a unei centuri complexe după normele
europene, realizată în România în februarie 1991
la INCERTRANS Bucureşti.
În continuare centura se supune la o forţă statică
de 10 kN, pe aceeaşi durată , cu capul în jos.
În urma acestor încercări centura nu trebuie să
scape manechinul (care are o masă de 100kg).
 17
b. Încercarea dinamică (la cădere) a centurilor
F8 complexe se face cu acelaşi manechin de 100 kg,
pe care se îmbracă centura. Fig.2.4
La inelul de cădere al centuri complexe (în cazul de mai sus existau patru inele) se leagă o
coardă dinamică cu lungime între noduri de 2m. Celălalt nod al corzii se leagă la punctul fix
al standului de cădere cu nodul Bulin.
Prima încercare se face ridicând manechinul cu capul în sus cât permite coarda, fig.2.5. Se
lasă manechinul să cadă liber şi se vede dacă centura nu scapă manechinul. Unghiul format între
axul manechinului şi verticală nu trebuie să fie mai mare de 55.
A doua încercare de cădere se face cu capul în jos, în aceeaşi eşantion de coardă dinamică.

În fig.1.3 ridicarea manechinului nu a fost

finalizată până la întinderea corzii. Fig.2.5
Ambele fotografii au fost realizate la prima
încercare dinamică realizată în România după
normele europene, în anul 1991.

OBSERVAŢII FOARTE IMPORTANTE

A. Centurile complexe pentru alpinism sportiv,
care corespund normei pr EN 12277: 1996, nu
trebuie încercate dinamic (la cădere)!
B. Centurile complexe ce formează sistemul de
oprire a căderii pentru lucru la înălţime se
utilizează şi în alpinismul utilitar deşi şocul
maxim care poate să apară la căderea capului
de coardă cu factor 2, în coardă dinamică
simplă, poate ajunge la 12 kN, adică dublu faţă de cel admis de lucrul la înălţime!
Centura complexă se livrează împreună cu o documentaţie tehnică ce cuprinde:
- Instrucţiuni de utilizare şi marcare
Toate sistemele de lucru la înălţime trebuie să fie însoţite la vânzarea lor de instrucţiuni de
utilizare şi marcare conform normei SR EN 365:1992.
Aceste instrucţiuni trebuiesc să fie traduse în limba cumpărătorului şi trebuie să ofere toate
informaţiile importante referitoare la:
- modul de utilizare în detaliu, care poate fi completat cu schiţe;
- date privind sistemul sau componentele din care face parte:
= semnul de identificare;
= numele şi adresa fabricantului sau distribuitorului;
= numărul / seria de fabricaţie;
= anul / data fabricaţiei;
= relaţii privind utilizarea celorlalte componente
 18
ale sistemului;
= data cumpărării;
= data intrării în serviciu;
= numele / firma utilizatorului;
= un spaţiu pentru comentarii suplimentare;
- date privind punctele / sistemele de ancorare
(rezistenţa minimă a acestora);
- modul în care se face inspecţia vizuală a sistemului
şi a componentelor ; Fig.2.6

- o fişă de control a comportării echipamentului, în care se vor menţiona data şi numele

verificatorului şi evenimentele care au putut afecta calităţile echipamentul (căderi, uzuri etc).
În imaginea alăturată (fig.2.6) se prezintă un model al unei centuri complexe care se foloseşte în
toate sistemele de lucru la înălţime şi alpinism utilitar.
În cele mai multe situaţii fabricantul indică verificarea anuală, dar există echipamente care se
verifică la intervale mai scurte.
Durata de garanţie şi durata de viaţă a echipamentul trebuie deasemenea prevăzute în certificatul
de garanţie şi în certificatul de conformitate dat de fabricant şi respectate de executant.
De obicei, centurile au o durată de garanţie de un an şi o durată de viaţă de 2 – 3 ani, cu
obligativitatea verificării periodice.
Controlul centurilor se face zilnic, înainte de utilizare, orice defect va impune scoaterea sa din uz.
Întreţinerea, transportul şi depozitarea echipamentelor individuale de protecţie trebuie să repecte
instrucţiunile fabricantului, în nici un caz nu se admite modificarea, repararea sau alte intervenţii de
către lucrătorii care îl utilizează.
În timpul lucrului, la transport şi depozitare centurile şi celelalte componente textile şi metalice
ale sistemului de oprire a căderii trebuie ferite de uzuri şi tăieri mecanice, poluare chimică, radiaţii
ultraviolete şi calorice, căderi şi şocuri.
Transportul şi depozitarea se face în rucksaci, saci sau containere, departe de surse de căldură.
Spălarea echipamentele respectă instrucţiunile specifice ale fabricantului sau distribuitorului.

În fig. 2.7 se prezintă modul de

montare a unui opritor de cădere
pe un suport rigid (şină) prin
intermediul unui absorbitor de energie
şi a două piese de legătură.
 19

Fig. 2.7