Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2.1 GENERALITĂŢI
Lucrul la înălţime este reglementat în România prin Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319 /
2006, prin Metodologia de aplicare a acestei legi şi prin Hotărârea privind cerinţele minime de securitate
şi sănătate pentru locul de muncă HG – 1091 / 2006.
În ANEXA Nr.1 a HG – 1091 / 2006 se prezintă cerinţele minime pentru locurile de muncă utilizate
pentru prima dată de la apariţia acestei hotarâri, dintre care remarcăm:
- art. 12.5 se referă la locurile de muncă ce includ zone periculoase, în care există riscul căderii
lucrătorului sau a unor obiecte; aceste zone trebuie să fie prevăzute cu dispozitive care să evite
pătrunderea lucrătorilor neautorizaţi, să fie luate măsuri corespunzătoare pentru a proteja
lucrătorii care sunt autorizaţi să pătrundă în zonele periculoaes şi acestea să fie clar marcate;
- art. 21 referă la dispoziţii speciale impuse locurile de muncă în aer liber şi în primul rând la
măsurile organizatorice legate de circulaţia pietonilor sau vehiculelor în condiţii de securitate;
locurile de muncă în aer liber trebuie să fie iluminate corespunzător, iar lucrătorii respectivi
trebuiesc protejaţi împotriva condiţiilor meteorologice nefavorabile şi, dacă este necesar,
împotriva căderii obiectelor, împotrva noxelor şi a căderii de la înălţime, asigurându-se condiţii
de retragere rapidă şi de asistenţă în caz de pericol.
- Art. 22 se referă la dispoziţiile speciale ce trebuiesc luate în cazul locurilor de muncă izolate,
respectiv a locurilor de muncă în care lucrătorul nu are contact vizual şi de comunicare verbală
directă cu alţi lucrători pentru o perioadă de timp mai mare de o oră şi când nu este posibil să se
acorde ajutor imediat în caz de accident sau când se află în situaţie critică; pentru a se interveni
în timp util în aceste locuri de muncă se va asigura supraveghea în permanenţă de o persoană
numită prin decizie în acest scop şi se va asigura dotarea cu mijloace tehnice ce permit o
legătură constant automat, periodic automat (telefon) sau prin intermediul altei persoane.
În ANEXA Nr.2 a HG – 1091 / 2006 se prezintă cerinţele minime pentru locurile de muncă aflate
deja în folosinţă, dintre care remarcăm:
- Art. 10 se referă la locurile de muncă ce include zone periculoase;
- Art. 14 se referă la locurile de muncă ce trebuiesc dotate cu echipamente de prim ajutor;
- Art. 17 se referă la dispoziţiile speciale ce trebuiesc luate în locurile de muncă în aer liber;
- Art. 18 se referă la dispoziţiile speciale ce trebuiesc luate în locurile de muncă cu condiţii de
izolare;
- Art. 19 se referă la principiile ergonometrice ce trebuesc luate în considerare în locurile de
muncă pentru a ţine seama de particularităţile anatomice, fiziologice, psihologice ale
organismului uman, dar şi de dimensiunile şi caracteristicile echipamentelor tehnice şi a
10
mobilelor, de mişcările lucrătorului, de distanţele de securitate şi de alte necesităţi ale
confortului psihofizic.
Pentru locurile de muncă situate pe şantiere se aplică prevederile Hotărârii privind cerinţele minime
de securitate şi sănătate pentru şantiere temporare sau mobile HG – 300/2006, din care remarcăm:
- Art. 10 Beneficiarul lucrării de construcţii trebuie să asigure ca, înainte de deschderea
şantierului, să fie stabilit un plan de securitate şi sănătate, conform art. 54.b.;
- Art. 11 Planul de securitate şi sănătate este un document scris care cuprinde ansamblul de
măsuri ce trebuiesc luate încă din faza de proiectare în vederea prevenirii riscurilor care pot
apărea în timpul desfăşurării lucrărilor pe şantier;
- Art. 19 Planul de securitate şi sănătate trebuie să conţină cel puţin următoarele:
= informaţii de ordin administrativ ce privesc şantierul;
= măsurile generale de organizare ale şantierului, de amplasare a echipamentelor tehnice, ş.a.;
= identificarea riscurilor şi descrierea lucrărilor ce prezintă riscuri;
= măsuri specifice de securitate în muncă, colectivă şi individuală, pentru lucrările care prezintă
riscuri;
= amenajarea şi organizarea şantierului, măsuri de asigurare a ordinei, pazei şi a curăţeniei;
= măsuri de coordonare şi colaborare între antreprenori, subantreprenori şi lucrători
independenţi;
= indicaţii practice de prim ajutor şi de evacuare în caz de necesitate.
In ANEXA Nr. 4 din HG 300 / 2006 - secţiunea a 2-a se prezintă cerinţele minime de securitate şi
sănătate pentru şantiere, din care remarcăm:
- Art. 4 Căderile de obiecte; lucrătorii trebuiesc protejaţi împotriva căderilor de obiecte prin
mijloace de protecţie colectivă;
- Art. 5 Căderile de la înălţime trebuie să fie prevenite cu mijloace materiale, în special al
balustradelor, care trebuiesc să fie suficient de solide şi înalte, platforme ori plase de prindere;
când nu este tehnic posibil se folosesc mijloace de acces corespunzătoare şi centuri de siguranţă
sau alte mijloace sigure de ancorare;
- Art. 6 Schele şi scările trebuiesc să fie concepute, construite şi întreţinute astfel încât să se evite
prăbuşirea sau deplasarea lor accidentală.
Fiecare antreprenor / societate care îşi desfăşoară activitatea pe un şantier trebuie să-şi întocmească
în termen de 30 de zile de la semnarea contractului un PLAN PROPRIU DE SECURITATE ŞI
SĂNĂTATE, care trebuie să fie corelat/armonizat cu planul şantierului întocmit de beneficiar.
Planul propriu de securitate şi sănătate trebuie să cuprindă minimum:
a. numele şi adresa antreprenorului;
b. numărul de lucrători pe şantier;
c. numele persoanei desemnate să conducă executarea lucrărilor;
11
d. data începerii şi durata lucrărilor;
e. analiza proceselor tehnologice de execuţie care pot afecta securitatea şi sănătatea lucrătorilor şi a
altor paticipanţi la procesul de muncă pe şantier;
f. evaluarea riscurilor prevezibile legate de modul de lucru, materialele utilizate, echipamentele de
muncă folosite, de utilizarea unor substanţe periculoase, de organizarea şi deplasarea
personalului;
g. măsuri pentru asigurarea sănătăţii şi securităţii lucrătorilor, specifice lucrărilor executate pe
şantier, inclusiv măsuri de protecţie colectivă şi individuală.
Planul propriu se actualizează şi se păstrează în permanenţă pe şantier şi o perioadă de 5 ani după
recepţia finală a lucrărilor.
Pe plan european, reglementările, sistemele de lucru şi echipamentele individuale de protecţie
specifice fiecărui sistem sunt foarte bine puse la punct încă din faza proiectării construcţiilor şi se respectă
cu sfinţenie de toţi executanţii care lucrează pe ele.
Pentru executarea lucrărilor la înălţime normele susmenţionate obligă toate persoanele juridice şi
fizice din România să ţină seama de trei principii general valabile:
a. Organizarea tehnologică prealabilă a lucrărilor la înălţime prin realizarea tuturor condiţiilor de
asigurare colective, în funcţie de specificul locului de muncă.
b. Dotarea cu echipament individual de protecţie – EIP, în conformitate cu condiţiile concrete ale
locului de muncă astfel să fie asigurată securitatea executantului.
c. Obligativitatea instrurii, antrenării şi a utilizării dotărilor colective şi individuale, corespunzătoare
riscurilor locului de muncă şi a lucrărilor respective.
Personalul desemnat pentru a lucra la înălţime trebuie să admis pe baza competenţei profesionale şi a
vizei medicale ”apt de lucru la înălţime”, eliberată la angajare de un specialist în medicina muncii şi care
va fi reconfirmată periodic.
Selecţia personalului care va lucra la înălţime are în vedere şi respectarea disciplinei tehnologice şi a
instrucţiunilor proprii de securitate şi sănătate a muncii.
În cadrul instructajului se vor prezenta sistemele de lucru la înălţime, echipamentele de protecţie
colective şi individuale, modul lor de utilizare, de echipare, întreţinere şi depozitare, conform prospectelor
şi instrucţiunilor puse la dispoziţie de fabricantul acestora.
Instructajul de securitate a muncii se va încheia, în mod obligatoriu, cu teste teoretice şi practice de
verificare a însuşirii acestor cunoştinţe, cu completarea şi semnarea proceselor verbale de instruire şi a
fişelor individuale de protecţie a muncii.
Instructajul practic se va desfăşura în condiţii din ce în ce mai apropiate de situaţiile de lucru, la
început la înălţimi reduse, apoi treptat, la înălţimea la care se va lucra în viitor.
În ANEXA 1 se prezintă un model de plan tematic pentru instruire în domeniul lucrului la înălţime.
12
Atât în perioada de instruire cât şi în următoarele perioade de acomodate, lucrătorul trebuie ajutat,
stimulat şi controlat de către conducătorul locului de muncă, dar şi de ceilalţi membri ai echipei.
În cadrul echipei de lucru trebuie să existe în permanenţă un spirit de cooperare şi întrajutorare
reciprocă, un autocontrol şi un control reciproc în folosirea corectă a echipamentelor, executarea
operaţiilor de lucru, cunoaşterea şi evitarea riscurilor de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională.
Echipamentele de protecţie colectivă şi cele de protecţie individuală trebuiesc să fie certificate, să
corespundă riscurilor întâlnite în timpul activităţii productive şi să fie verificate înainte de începerea
lucrării şi pe parcursul desfăşurării ei. Nu este permisă folosirea în comun, de către mai multe persoane, a
echipamentelor individuale de protecţie şi nici descompletarea lor.
Echipamentul de protecţie împotriva căderilor de la înălţime trebuie completat, în funcţie de situaţia
de lucru, cu alte echipamente de protecţie specifice operaţiilor de lucru.
Desemnarea punctelor de ancorare, poziţionare (autoasigurare) şi asigurare trebuie să se facă prin
instrucţiuni proprii specifice lucrării şi trebuie verificată exigent de către conducătorul locului de muncă.
Controlul dublu al operaţiilor de montare a sistemelor de lucru, în mod special al ancorajelor şi
poziţionărilor, trebuie să se facă pe toată durata lucrării, atât de către şeful de echipă cât şi de fiecare
lucrător în parte.
În situaţiile în care riscurile apărute depăşesc posibilităţile echipei, cum ar fi furtunile de vară
însoţite de descărcări electrice, vânt puternic şi averse de ploaie, şeful formaţiei de lucru are obligaţia să
nu înceapă sau să întrerupă activitatea şi să retragă echipa într-un spaţiu sigur.
Fig.2.1
Fig.2.2
15
Fig.2.3
Rezistenţa statică a elementelor şi componentelor
sistemului de oprire a cădere (inelele centurii, piesele de
legătură, mijloacele de legătură, ş.a.) trebuie să fie de cel
puţin 15 kN.
Proiectarea opritoarelor de cădere alunecătoare se face
în aşa fel încât ele să alunece uşor de-alungul liniei de acces
(de cele mai multe ori verticală), fără ca lucrătorul să fie
obligat să le manevreze cu mâna. Aceeaşi condiţie se pune şi
în cazul liniilor de acces montate oblic sau orizontal.
În mod evident, valoarea şocului care apare în momentul
opririi căderii este direct proporţională cu masa lucrătorului
complet echipat. Încercările dinamice ale sistemelor de oprire a
căderii se fac cu mase de 100 kg şi 150 kg, dar pentru unele componente fabricantul menţionează masa
maximă pe care poate să o aibă utilizatorul.
De exemplu, coborâtorul autoblocant I’D are indicată chiar pe el valoarea de 200 kg, ceeace
permite folosirea lui şi la salvarea prin coborâre a două persoane, salvatorul şi victima.
Este o greşeală cu urmări foarte grave dacă se încurcă aceste roluri funcţionale, de ex. opritorul de
cădere să fie montat la inelul centurii de şedere (situaţie foarte întâlnită din păcate) sau de poziţionare.
La fel de grav este dacă închiderea cataramelor sau a chingilor nu se realizează conform
instrucţiunii de utilizare. Chingile se execută din poliamidă sau poliester şi sunt ţesute astfel ca în cazul
unei ciupituri, firul să nu se deşire mai departe. Lăţimea chingilor portante va fi de minimum 45 mm.
Ataşarea opritorul de cădere la inelul frontal sau dorsal al centurii de cădere se face cu o singură
piesă de legătură (furnizată de producător odată cu centura), dacă este indicat şi prin intermediul unui
absorbitor de energie.
Ataşarea opritorului la centură cu ajutorul mai multor piese de legătură sau a unui mijloc de
legătură suplimentar (neindicat în instrucţiuni) este deasemenea o greşeală ce poate avea urmări mortale.
Pentru sistemele de oprire a căderii ce folosesc o linie de acces rigidă (cablu de oţel sau şină) este
obligatoriu ca ataşarea să se facă la inelul de cădere frontal. Dacă centura nu prezintă acest inel, nu avem
voie să folosim acel sistem de oprire a căderii, deoarece nu putem să ne urcăm cu spatele la structură
(scară, montant) şi nici să montăm opritorul de cădere la unul din inelele centurii de poziţionare.
Ataşarea opritorului de cădere la inelul centurii de şedere sau la cel al centurii de poziţionare va
solicita foarte nefavorabil organismul lucrătorului în caz de cădere, având toate şansele să se aleagă cu o
fractură de coloană. Standardul SR EN 361 impune ca centurile complexe să fie supuse la încercările
statice şi dinamice prevăzute în norma SR EN 364.
a. Încercarea statică a centurii complexe prevede
montarea centurii pe un manechin şi solicitarea
fiecărui inel de cădere la o forţă statică de 15 kN,
pe o durată de 3 minute, cu capul în sus, fig.2.4.
Fotografia alăturată se prezintă prima încercare
statică a unei centuri complexe după normele
europene, realizată în România în februarie 1991
la INCERTRANS Bucureşti.
În continuare centura se supune la o forţă statică
de 10 kN, pe aceeaşi durată , cu capul în jos.
În urma acestor încercări centura nu trebuie să
scape manechinul (care are o masă de 100kg).
17
b. Încercarea dinamică (la cădere) a centurilor
F8 complexe se face cu acelaşi manechin de 100 kg,
pe care se îmbracă centura. Fig.2.4
La inelul de cădere al centuri complexe (în cazul de mai sus existau patru inele) se leagă o
coardă dinamică cu lungime între noduri de 2m. Celălalt nod al corzii se leagă la punctul fix
al standului de cădere cu nodul Bulin.
Prima încercare se face ridicând manechinul cu capul în sus cât permite coarda, fig.2.5. Se
lasă manechinul să cadă liber şi se vede dacă centura nu scapă manechinul. Unghiul format între
axul manechinului şi verticală nu trebuie să fie mai mare de 55.
A doua încercare de cădere se face cu capul în jos, în aceeaşi eşantion de coardă dinamică.
Fig. 2.7