Aspartamul este inclus în planul conspiraţiei

planetare care vizează un genocid biologic

Anual, tone de aspartam sunt deversate, în mod deliberat şi în deplină

cunoştinţă de cauză în ce priveşte efectele devastatoare pe care le
produce, către populaţia planetei. Prin falsificarea şi denaturarea
documentelor, prin informarea eronată, oamenii sunt încurajaţi să
utilizeze această substanţă, toate aceste lucruri făcând parte dintr-o
imensă conspiraţie criminală planetară.

Continuarea acestei acţiuni este încurajată de interesele pentru profiturile

enorme obţinute de companiile producătoare de aspartam şi din industria
farmaceutică şi medicală, care promovează acest îndulcitor, pentru ca
apoi să trateze oamenii afectaţi de efectele lui. Dacă reuşim să rupem
doar o verigă din lanţul vicios al toxinelor, prezentând realitatea şi efectele dezastruoase ale acestora, oamenii
încep să gândească: „Dacă m-au minţit în legătură cu această problemă, recomandându-mi acest medicament,
care, iată, mi-a făcut rău, atunci mă întreb care este adevărul cu restul lucrurilor?“ Şi atunci, oamenii încep să îşi
pună întrebări despre mai multe lucruri. Chiar dacă la început iese la iveală doar un singur adevăr, acesta
deschide poarta pentru o trezire a conştiinţelor şi pentru vindecarea reală a oamenilor.

Folosirea aspartamului este o otrăvire în masă a populaţiei mondiale. Fiecare metabolit al aspartamului are o
toxicitate foarte mare, şi el a fost declarat foarte periculos pentru consumul uman. În prezent se fac eforturi în
întreaga lume de a se stopa otrăvirea populaţiei cu aspartam. Toţi oamenii trebuie să ştie că aspartamul
interacţionează cu toate medicamentele şi vaccinurile, deci cât timp un pacient consumă aspartam, niciun
medicament pe care îl ia nu este sigur.

Mărturii cutremurătoare despre aspartam

Declaraţia unei femei (septembrie 2005): „Consum de 12 ani aspartam,

sub formă de băutură carbogazoasă: Dr. Pepper Dietetică. Nu am fost
niciodată grasă, dar m-am gândit să încep să beau băuturi dietetice pentru
că eram îngrijorată că eu consumam prea mult zahăr şi aflasem despre
efectele nocive ale acestuia. În ultimii 6-7 ani, ajunsesem să beau între 6-
8 cutii de Dr. Pepper zilnic, uneori şi mai mult. Atacurile de panică şi
teama de înălţime au început să îmi apară acum 5 ani.
Doctorul mi-a prescris antidepresive, însă ele şi-au făcut efectul doar o lună, apoi medicul mi-a crescut doza şi în
cele din urmă a schimbat medicamentul, pentru că primul nu se dovedise eficace. După un an de zile de
antidepresive, mi-a recomandat să iau Paxil-CR şi, în 3 săptămâni, am luat în greutate 15 kg! De la 1.70 m şi 56
kg la 1.70 m şi 72 kg în numai 3 săptămâni, era o treabă serioasă, şi cred că vă puteţi imagina cum mă simţeam.
Am încetat să mai iau medicamentele şi am început să iau masiv complexul de multivitamine B. Acestea m-au
ajutat, însă la fel ca antidepresivele, efectul lor nu dura. Ne-am mutat în Texas în luna mai şi a trebuit să conduc
maşina timp de două zile. Când am trecut podul peste Mississippi, am crezut că o să mor de spaimă.

Ne-am stabilit în Houston, şi am început să mă interesez despre medicamentele şi vitaminele pe care le luam,
pentru că începusem să cred că am dezvoltat un fel de alergie. Când am aflat despre aspartam, mi-am dat seama
că nu doar atacurile de panică se datorau acestuia. Alte simptome cu care mă confruntam erau depresia,
schimbările de dispoziţie, oribila transformare a temperamentului meu, palpitaţiile, pierderea auzului la urechea
stângă, scăderea drastică a vederii, crampele şi diareea constantă, amorţirea degetelor mâinii la simpla intenţie de
a apuca un obiect.

Toate aceste lucruri nu îmi fuseseră caracteristice înainte şi apăruseră rând pe rând în ultimii 5 sau 6 ani. Aveam
senzaţia că alunec pe o pantă fără întoarcere. Am renunţat la aspartam şi produsele care conţin îndulcitori
artificiali din 1 august 2005. Atacurile de panică s-au diminuat, dar nu au dispărut încă definitiv, dar coşmarurile
îngrozitoare au dispărut, insomnia s-a redus, tendinţa paranoidă s-a diminuat, schimbările de dispoziţie s-au
înrăutăţit – însă pentru că ştiu cum a fost să mă las de fumat, am încredere că aceste lucruri sunt specifice
perioadei care a creat dependenţa, şi că vor trece. Sunt foarte încrezătoare şi plină de speranţă.”

Declaraţia lui Richard Moss (ianuarie 2006): „Am început să beau

băuturi carbogazoase dietetice în anii ’80. Am observat totuşi că
propaganda realizată de FDA era suspect de perfectă şi de inocentă în
ceea ce priveşte siguranţa aspartamului pentru sănătatea umană, ştiind că
metanolul şi aminoacizii sintetici din alimente sunt toxici. NutraSweet
conţinea metanol, şi totuşi ei spuneau că o persoană poate bea cât de mult
vrea, fără probleme. La câtva timp după aceea, am început să aud ţiuituri
în urechi şi să am dureri trecătoare în braţe şi picioare.
În 1998, în timpul verii călduroase, beam chiar mai multe băuturi dietetice, deoarece munceam din greu şi, în
timp ce conduceam spre casă, am avut de câteva ori atacuri severe de vertigo. De atunci până în prezent am surzit
de urechea dreaptă, am intoleranţă la zgomote şi aud foarte greu cu urechea stângă. Am probleme cu purtarea
lentilelor de contact. Nu am realizat că acestea se datorează aspartamului, până nu am citit despre efectele
acestuia în anul 2004.

Nu am nicio îndoială că aceasta este cauza problemelor mele de sănătate şi îmi doresc să fi aflat mai devreme
aceste lucruri, pentru a mă putea salva. În rest, sunt perfect sănătos, cu excepţia bolii Meniere şi a surzirii aproape
complete.”

Declaraţia unui bărbat de 35 de ani de profesie anestezist: „Am avut trei atacuri majore de apoplexie, dureri
mari de cap şi tulburări de vedere, atunci când consumam zilnic 4-6 băuturi de Coca Cola dietetice. Nu am mai
avut absolut nici unul dintre aceste simptome timp de doi ani, din momentul în care am încetat să mai folosesc
aspartam.“

Un medic a informat despre cazul unui pilot care-şi pierduse licenţa de zbor din cauza unor inexplicabile
convulsii. Realizând că se datorează băuturilor cu aspartam, pilotul a încetat să le mai consume şi convulsiile au
dispărut de asemeni. Încercând să-şi reobţină licenţa şi dreptul de a pilota din nou, documentând această
intoleranţă a organismului la aspartam, el a urmărit să consume intenţionat băuturi carbogazoase cu aspartam,
pentru a vedea efectul. La scurt timp, convulsiile au reapărut prompt.

Carmen Carradine, mama Katrinei: „Katrina avea 10 ani şi 9 luni şi

m-am gândit că ar fi bine să ia nişte vitamine. I-am cumpărat Flinstone. A
fost îngrozitor. După o lună nu mai ştiam dacă o să mai trăiască sau nu.
Avea foarte des crize de apoplexie. Medicii au spus că dacă o să continue
în felul acesta, o să moară. I-am povestit unei prietene prin ce treceam şi
ea mi-a zis: «Oh, sună exact ca şi cum ar fi intoxicată cu aspartam!» În
acea perioadă, ea urma un seminar despre sănătate, unde se vorbea despre
pericolele aspartamului.

Aşa am aflat mai multe informaţii. Am început să arunc din bucătărie

toate produsele care conţineau aspartam sau NutraSweet. Singurul lucru pe care nu l-am aruncat au fost
vitaminele Flinstone, despre care nici nu m-am gândit că ar putea conţine aspartam. Vreme de 9 luni starea ei a
început să se îmbunătăţească simţitor. Atunci m-am gândit să îi dau din nou vitaminele. Şi, din senin, a început să
se plângă din nou de dureri de stomac, de cap, ameţeli, vorbea încetinit… Îmi amintesc perfect toate acestea,
pentru că a trebuit să i le relatez doctorului. Şi mi-am dat seama că problema revine.

Am făcut din nou o razie prin dulapuri, căutând să-mi dau seama ce produs ar putea conţine aspartam. Şi am găsit
aspartam în vitaminele Flinstone! Am fost şocată, pentru că nu aş fi crezut niciodată, niciodată că ar putea pune
un îndulcitor artificial în produse pentru copii, mai ales în vitamine! Eram foarte furioasă! Le-am aruncat
imediat. Şi imediat ce a încetat să ia acele vitamine, simptomele Katrinei au dispărut. Ca rezultat al consumului
de aspartam, creierul ei a fost grav afectat, are o memorie mai scurtă, tulburări de comportament, probleme de
vedere, dificultăţi de vorbire, probleme de învăţare, retardare mintală. Am aflat apoi că mai ales copiii sunt supuşi
unor pericole majore, deoarece sunt mult mai sensibili în perioada de creştere.”

Cu puţin timp înainte de a muri de cancer, David Rietz a vrut să facă

cunoscut acest mesaj: „Consider că am fost victima unei dezinformări
monstruoase. Există legiuni întregi de mincinoşi care afirmă că
aspartamul nu este periculos. Detest ideea de a fi fost otrăvit pentru
profitul altora. Doresc să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a alerta publicul despre pericolele aspartamului.”

Realizând că un număr din ce în ce mai mare de oameni de ştiinţă, grupuri de protecţie a consumatorului şi
medici sunt îngrijoraţi şi acuză aspartamul, în anul 2000 ziarul britanic Sunday Express a lansat o anchetă
publică referitoare la efectele nocive ale aspartamului asupra sănătăţii consumatorilor. În urma acestei
investigaţii, redacţia ziarului a fost inundată de scrisori, telefoane şi email-uri cu plângeri şi incriminări la adresa
aspartamului din partea cititorilor. În urma acestei afluenţe neaşteptate de plângeri primite, ziarul Sunday Express
a cerut Guvernului britanic să finanţeze noi studii pentru cercetarea efectelor aspartamului pe termen lung.

Extras din lucrarea: ENCICLOPEDIA ADITIVILOR, Informaţii indispensabile românilor inteligenţi şi

prudenţi, care nu vor să se lase otrăviţi cu aditivi.

CODEX ALIMENTARIUS: o adevărată batjocură

adusă terapiilor naturiste
La baza Codex-ului Alimentarius stă istoria prea puţin cunoscută a înfiinţării Trustului Mondial al
Chimiei Farmaceutice

Aţi auzit vreodată de Codex Alimentarius? Dacă nu, să nu fiţi surprinşi.

Este unul din cele mai bine păstrate „secrete deschise” ale guvernanţilor
din umbră. Este planificat să intre în vigoare la 31 decembrie 2009 şi s-ar
putea să fie cel mai mare dezastru pentru sănătatea noastră, aşa cum
lumea nu a mai văzut. Codex Alimentarius va seta standardele de
siguranţă alimentară, regulile şi reglementările în vigoare în peste 160 de
ţări, adică 97% din populaţia lumii.

Denumirea Codex Alimentarius provine din limba latină şi se traduce

prin legea produselor alimentare sau codul produselor alimentare.
Comisia de comerţ Codex Alimentarius este acum finanţată şi condusă de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, ce aparţine Naţiunilor Unite,
ONU) şi FAO (Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură a SUA).
Codex Alimentarius este o colecţie de standarde alimentare adoptate la
nivel internaţional, care au ca scop declarat protecţia sănătăţii
consumatorilor şi asigurarea practicilor corecte în comerţul alimentar.
Codex Alimentarius cuprinde standarde pentru toate alimentele, fie ele preparate, semipreparate sau crude şi
pentru distribuţia către consumator, prevederi în ceea ce priveşte igiena alimentară, aditivi alimentari, reziduuri
de pesticide, factori de contaminare, etichetare şi prezentare, metode de analiză şi prelevare. În realitate, Codex
Alimentarius intenţionează să pună în afara legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii cum ar fi terapiile
naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor şi tot ceea ce ar putea constitui mai mult sau mai
puţin un potenţial concurent pentru industria chimiei farmaceutice.

Originile chimiei farmaceutice

În jurul anului 1860, „bătrânul Bill” Rockefeller, comerciant de petrol cu specializarea în farmaceutică, vindea
ţăranilor naivi flacoane cu petrol brut, făcându-i să creadă că era un leac eficient în tratarea cancerului. El a
denumit acest produs (care de fapt era petrol brut ambalat în flacoane): Nujol (New Oil – un nou tip de ulei).
Afacerea sa era prosperă, cumpăra o fiolă de petrol brut de 30 grame prin Standard Oil la un preţ de 21 cenţi şi o
vindea pentru 2 dolari. Fără prea multă cultură, fără scrupule, fără cunoştinţe sau studii în domeniul medical, cu
puţine noţiuni de contabilitate şi de o aviditate feroce, Rockefeller a reuşit să se impună. Noului produs Nujol i s-
a atribuit „meritul” de „cură împotriva constipaţiei” şi a fost foarte comercializat la acea vreme. Între timp,
medicii au descoperit că Nujol era nociv şi că ducea în timp la maladii grave, eliminând vitaminele liposolubile
din corp. Standard Oil s-a luptat să evite pierderile prea mari care ar fi putut surveni din această cauză şi a
adăugat rapid petrolului brut caroten pentru a elimina aceste carenţe. Senatorul Rozal S. Coperland era plătit
75.000 dolari pe an pentru a promova acest produs.

Imperiul Rockefeller a fost construit graţie acestei formidabile şmecherii

care consista în a convinge oamenii să ingereze un derivat de petrol brut
îmbogăţit cu caroten. Aşa au fost puse bazele industriei chimiei
farmaceutice. Suntem deci foarte departe de fundamentele medicinii
chineze, tibetane vedice sau persane, care erau în mod tradiţional bazate
pe cunoştinţe extrem de precise legate de corpul uman şi erau centrate (ca
preocupare) pe binele şi sănătatea fiinţelor umane.

Succesul comercial al produsului Nujol a permis diversificarea

producţiei chimiei farmaceutice şi atingerea unui nivel ridicat al
beneficiilor financiare. În 1948, cifra de afaceri anuală a lui Rockfeller se
ridica la 10 miliarde de dolari. Medicamentul Nujol încă mai poate fi
găsit sub formă de ulei de parafină pură, clasificat drept laxativ uşor şi
recomandat împotriva constipaţiei cronice rebele în terapiile igieno-
dietetice obişnuite. Este fabricat la ora actuală de laboratorul Fumouze.

Rockefeller şi IG Farben

Trustul chimiei farmaceutice pe care îl cunoaştem a fost conceput de către o asociaţie condusă de Rockefeller şi
IG Farben din Germania nazistă. Compania Standard Oil aparţinând aşadar lui John D. Rockefeller, deţinea în
1939 15% din acest nou trust germano-american. Obiectivele industriale ale IG Farben din Germania nu au fost
bombardate în timpul războiului tocmai pentru a proteja interesele lui Rockefeller. Încă din 1932, industria
chimiei farmaceutice IG Farben îl finanţa pe Adolf Hitler cu până la 400.000 de mărci germane. Fără acest
sprijin, aşa cum afirma tribunalul de la Nürenberg: „cel de al doilea război mondial nu ar fi avut loc…”

În 1941, IG Farben construieşte cea mai mare industrie chimică din lume la Auschwitz, profitând de mâna de
lucru din lagărul de concentrare pentru fabricarea gazului Zyklon B. La procesul de la Nürenberg au fost declaraţi
vinovaţi de genocid, sclavie, furt şi alte crime, 24 de responsabili ai Companiei IG Farben. Tribunalul de la
Nürenberg a divizat Compania IG Farben în BASF, BAYER şi HOECHST. Toţi aceşti responsabili au fost însă
eliberaţi în 1952, la numai un an după ce fuseseră condamnaţi, cu ajutorul lui Nelson Rockefeller, fostul lor
patron comercial, la vremea aceea ocupând funcţia de Ministru al Afacerilor Externe al SUA. O dată eliberaţi, cei
care se aflaseră în conducerea Companiei IG Farben s-au infiltrat în economia germană, ocupând funcţii foarte
importante. Până în anii '70 consiliul director pentru societăţile BASF, BAYER şi HOECHST era constituit din
membrii ai partidului nazist. Începând cu 1959 aceştia îl finanţau pe tânărul Helmut Kohl. Prin susţinerea politică
a acestuia din urmă, cele trei filiale rezultate din IG Farben erau la momentul acela de 20 de ori mai puternice
decât societatea mamă înfiinţată în 1941. Organizaţia nazistă de mondializare asociată lui Rockefeller, a
constituit o reuşită totală, şi deja de multă vreme piaţa chimiei farmaceutice a planetei a fost şi este controlată,
organizată şi administrată pentru a asigura expansiunea industrială mondială a chimiei farmaceutice.

IG Farben şi Codex

„Tradiţia” cartelului de la IG Farben a continuat sub un alt nume:

„Asociaţia pentru Industria Chimică”. În 1955, industria chimică
farmaceutică mondială a fost regrupată sub auspiciile Camerei de Comerţ
Internaţional a Naţiunilor Unite şi Guvernului German. Eforturile lor
comune au fost camuflate sub numele de cod CODEX ALIMENARIUS.
Un mare număr de partide politice europene aşa-zise de stânga şi de
dreapta au fost finanţate de această industrie pentru a se asigura o
legislaţie favorabilă industriei farmaceutice.

Obiectivul Codex-ului

Codex Alimentarius intenţionează să pună în afara legii orice metodă

alternativă în domeniul sănătăţii cum ar fi terapiile naturiste, folosirea
suplimentelor alimentare şi a vitaminelor şi tot ceea ce ar putea constitui
mai mult sau mai puţin un potenţial concurent pentru industria chimiei
farmaceutice. Starea de spirit care predomină în cazul mondializării
chimiei farmaceutice explică în mare parte desfiinţarea sistematică a
inovatorilor ştiinţifici independenţi din ultimii 50 de ani. Această
industrie foloseşte orice mijloc pentru a-şi păstra locul pe piaţă în ceea ce priveşte tratamentul cancerului, al
SIDA, al maladiilor cardio-vasculare etc. De zeci de ani este posibilă tratarea şi vindecarea în majoritatea
cazurilor a acestor maladii prin terapii naturiste alternative, dar sunt aplicate procedee de dezinformare în forţă
pentru a se ascunde publicului aceste adevăruri.

Scoaterea în afara legii a oricărei informaţii referitoare la medicina alternativă va bloca eradicarea anumitor
maladii, asigurând astfel profituri şi mai mari acestei industrii mondiale care tratează doar simptomele bolilor,
fără a se îngriji de cauze. Doctorul Matthias Rath, un specialist german care duce campanii la nivel mondial
pentru folosirea tratamentelor naturiste în cazul multor boli grave, descrie această situaţie astfel: „Adevăratul
scop al industriei farmaceutice mondiale este de a câştiga bani pe seama bolilor cronice, şi nu de a se ocupa de
prevenirea sau eradicarea acestor boli... Industria farmaceutică are un interes financiar direct în perpetuarea
acestor maladii, pentru a-şi asigura menţinerea şi chiar creşterea pieţei de medicamente. Pentru acest motiv
medicamentele sunt făcute pentru a alina simptomele şi nu pentru a trata adevăratele cauze ale bolilor... Trusturile
farmaceutice sunt responsabile de un genocid permanent şi răspândit, ucigând în acest mod milioane de
oameni...”

Codex-ul pus sub acuzare

O adevărată ,,legiune” de indivizi care să facă lobby pentru industria farmaceutică a fost angajată pentru a
influenţa legislatorii, pentru a controla organismele de reglementare, pentru manipularea cercetării în domeniul
medical şi educaţional. Numai în 1961, trusturile farmaceutice au făcut donaţii pentru marile universităţi din SUA
în valoare de: Harvard – 8 milioane de dolari, Yale – 8 milioane de dolari, John Hopkins – 10 milioane de dolari,
Stanford – 1 milion de dolari, Columbia din New York – 1,7 milioane de dolari etc.

Informarea medicilor este integral finanţată de către trusturi, care ascund cu grijă un mare număr de efecte
secundare periculoase şi chiar mortale ale medicamentelor, negându-le public. După ce a stabilit clar originea
acestor crime şi a dovedit responsabilitatea industriei farmaceutice în ceea ce priveşte instalarea unei politici
mondiale de genocid extins, doctorul Matthias Rath a înmânat în data de 14 iunie 2003 Curţii Internaţionale de
Justiţie de la La Haye (Olanda) un act de acuzare pentru crime împotriva umanităţii.

438 milioane de petiţii către Parlamentul European

La data de 13 martie 2002 europarlamentarii au adoptat legi în favoarea

industriei farmaceutice, fixate prin dispoziţii ale Codex-ului Alimentarius
şi care vizau elaborarea unei reglementări constrângătoare pentru toate
terapiile naturiste şi suplimentele alimentare – o manieră mai indirectă de
a desfiinţa concurenţii care ar putea să ocupe un anumit loc pe piaţă,
pentru că sănătatea se vinde şi se cumpără.

Un val de petiţii din partea populaţiei a inundat mesageria

europarlamentarilor, într-o asemenea măsură încât comunicaţiile interne
au fost blocate. În ciuda a o jumătate de miliard de petiţii, directivele
Codex-ului Alimentar au fost adoptate. Acest vot a fost o veritabilă
denigrare a democraţiei, prevestind şi alte viitoarele dificultăţi în
respectarea acesteia.

Aplicaţii ale directivelor Codex Alimentarius

Începând cu iulie 2005, directivele Codex-ului Alimentarius enunţate de către Directiva Europeană în ceea ce
priveşte suplimentele alimentare trebuie aplicate sub ameninţarea sancţiunilor financiare. Iată în ce constau
acestea:
1) Este vorba de a elimina orice supliment alimentar natural. Toate aceste suplimente vor fi înlocuite de 28 de
produşi de sinteză farmaceutică (aşadar toxici), care vor fi dozaţi şi vor fi disponibili numai în farmacii, pe bază
de prescripţie medicală. Clasificate ca toxine, vitaminele, mineralele şi plantele medicinale vor fi pe piaţa numai
în doze care NU au impact asupra nimănui. Magazinele noastre de produse naturiste şi suplimente alimentare vor
rămâne pe raft numai cu 18 produse, atâtea câte sunt pe lista Codex-ului. Tot ceea ce NU este pe listă, de
exemplu coenzima Q10, glucosamine etc., vor fi ilegale şi asta nu înseamnă ca vor fi numai cu prescripţie, ci vor
fi ILEGALE adică „foloseşte-le şi te duci la închisoare”.
2) Medicina naturistă cum ar fi acupunctura, medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc, va fi progresiv
interzisă.
3) Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate conform normelor fixate de trusturile chimiei
farmaceutice, interzicând din principiu aşa numita agricultură bio. Aceasta implică, de exemplu, ca fiecare vacă
de lapte de pe planetă să fie tratată cu hormonul de creştere bovin recombinat genetic produs de Monsanto. Mai
mult, potrivit Codexului, orice animal de pe planetă folosit în scopuri de hrană TREBUIE tratat cu antibiotice şi
cu hormoni de creştere. Regulile Codexului permit ca produsele ce conţin organisme modificate genetic (OMG)
să nu mai fie etichetate corespunzător. Mai mult, în 2001, 12 substanţe chimice despre care se ştie că sunt
cauzatoare de cancer, au fost interzise în mod unanim de 176 de ţări, inclusiv de SUA. Ei bine, Codex
Alimentarius aduce înapoi 7 dintre aceste substanţe interzise, precum hexachlorobenzene, dieldrin, aldrin etc,
care vor putea fi folosite la liber din nou.
4) Alimentaţia umană certificată legal va trebui să fie iradiată cu Cobalt. Sub regulile Codexului, aproape toate
alimentele trebuie iradiate. Si nivelurile de radiaţie vor fi mult mai mari decât cele permise anterior.
Codex Alimentarius va controla accesul asupra acizilor aminaţi esenţiali, asupra vitaminelor şi mineralelor.
Extinderea controalelor va acţiona progresiv eliminând orice medicină
alternativă naturistă ancestrală.

Este vremea solidarităţii

NU-ul masiv faţă de Constituţia Europeană înseamnă totodată un NU faţă

de Codex Alimentarius, organ de propagandă al industriei chimiei
farmaceutice, care vizează obţinerea unui monopol mondial de un
despotism nemaiîntâlnit până acum. A nu lua în considerare opinia a sute
de milioane de cetăţeni este o gravă lipsă de respect din partea oamenilor
politici. Sute de milioane de cetăţeni din întreaga lume nu vor să permită
ca medicina naturistă milenară să fie interzisă pentru ca pseudoştiinţa chimiei farmaceutice să îşi păstreze şi să îşi
întărească poziţia pe piaţă.

Pericolele chimiei farmaceutice

În fiecare an, 800.000 persoane mor în America de Nord în urma prescripţiilor medicale alopate. Chimia
farmaceutică mai mult ucide decât vindecă. Un raport al ONU menţionează că numai 26 din cele 205.000 de
medicamente ale acestei industrii sunt indispensabile. Dintre cele 26, numai nouă ar trebui să beneficieze de
prioritate absolută. Dar dacă se recurge la medicina chineză, persană sau indiană, acele nouă componente chimice
nu mai au aproape nicio utilitate! Altfel spus, fără chimia farmaceutică lumea ar fi mai sănătoasă.

Rezistenţă Internaţională faţă de Codex Alimentarius

- Africa de Sud a afirmat că nu se va conforma directivelor Codex-ului Alimentarius. Ministrul Sănătăţii Manto
Tshabalala-Msimang a declarat că ţara sa este în dezacord cu această dihotomie între medicina naturistă şi
medicina alopată. Conform concluziilor sale, aceste dispoziţii vizează doar obţinerea banilor de pe urma
remediilor brevetate şi de aceea urmăresc să discrediteze folosirea
produselor naturiste.
- India nu se va conforma directivelor Codex-ului Alimentarius pentru că
acest Codex a promovat formule ce conţin ingrediente chimice care
cauzează inflamaţii extrem de distructive la nivelul creierului copiilor.
Delegatul indian însărcinat pentru a pleda împotriva Codex-ului a fost
ignorat, iar când acesta a insistat pentru o dezbatere, a fost dar afară din
cameră.
- Asociaţia medicilor şi chirurgilor americani şi-a exprimat opoziţia faţă
de Codex Alimentarius, pentru a putea continua să se folosească de
remediile naturiste, alături de cele medicamentoase.
- În Marea Britanie, practicanţii medicinii naturiste, susţinuţi de membrii
Camerei Lorzilor s-au opus ferm politicii pro-codex a lui Tony Blair.
Acesta din urmă a fost taxat pentru ipocrizie, întrucât a afirmat public că
familia lui foloseşte remedii naturiste, suplimente alimentare şi produse
homeopatice.

Două ideologii diferite

Avem de a face cu o luptă între două concepţii antagoniste. Pe de o parte ideologia francmasonică a lui
Rockefeller, în care unicul obiectiv este de a vinde fără scrupule, de a instaura hegemonia şi o unică putere
mondială. A reface totul în molecule sintetice, a nega orice altă medicină diferită de cea alopată, este ideea de
progres susţinută de către toate trusturile farmaceutice. Această politică nu are nimic democratic şi vizează
modelarea maselor după voia ei şi în funcţie de propriile necesităţi (fundaţii, educaţie, false norme ştiinţifice,
propagandă, desfiinţarea diferitelor forme de medicină naturistă ancestrală). Elita francmasonică crede că poate
nega opinia populaţiei, deoarece crede că poate modela masele după voinţa ei. În 1962 francmasonii au afirmat
că: „Cel care controlează hrana, controlează lumea. Vom pune bazele unui proiect de implementare, la nivel
global, a unui Codex Alimentar până pe 31 decembrie 2009.” Erau un fel de linii directoare. Comisia Codexului
Alimentarius e administrată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de Organizaţia pentru Agricultură şi Hrană.
Aceste două organizaţii finanţează Codexul şi îl pun în aplicare la cererea Naţiunilor Unite. În 1994, Codexul a
declarat nutrienţii a fi toxine. Incredibil ce-i drept dar perfect adevărat. Sunt otrăvuri. Până aici a mers alienarea
celor care promovează aceste măsuri aberante.

Pe de altă parte există adevăraţii biologi, medici autentici, adevăraţi terapeuţi sau cercetători, adesea violentaţi de
aroganţa cartelului chimiei farmaceutice. Aceştia au stabilit conceptul de bio-individualitate fondat pe libertatea
pacientului de a-şi alege singur terapia. Acest concept trezeşte în pacient spiritul de cercetare, îi oferă alternative
în maniera de a se vindeca. Această abordare se adaptează mai degrabă individualităţii specifice a fiecărui
pacient, decât impunerea unui protocol terapeutic de masă neindividualizat. Maladia are o conotaţie specifică în
viaţa fiecărui individ; fără să se ţină cont de acest lucru, fiinţa umană este adusă la rangul de maşină fizico-
chimică. Ori fiinţa umană este mult mai mult decât asta...

Dincolo de toate aceste consideraţii, ne aflăm în faţa a două concepţii umane, pe de o parte a omului-robot, parte
integrantă a unui sistem, iar pe de altă parte a fiinţei holistice, reflexie microcosmică a întregului univers. Gandhi
spunea despre occidentali: „omul alb (un occidental) nu trăieşte, ci funcţionează.” Astăzi ni se dă şansa de a trăi
în loc de a funcţiona...

Puteţi semna aici o petiţie împotriva Codex Alimentarius:

http://www.petitieonline.ro/petitie-p61682048.html
fi adoptat în decembrie 2009

Campania criminală de vaccinare cu Gardasil şi

Cervarix vizează depopularea prin sterilizare
În timp ce în România s-a demarat o campanie naţională obligatorie de vaccinare a fetiţelor de clasa a IV-
a,
în Austria, Canada şi unele state din SUA vaccinul este interzis
de Mircea Popa

„Să porneşti o campanie în care spui că trebuie să-ţi faci acest vaccin,
înseamnă să afirmi că trebuie să fii parte dintr-un mare experiment public şi asta nu se face.”
– Dr. Diane Harper, specialist în HPV, care a contribuit la dezvoltarea vaccinului Gardasil

„Dacă aş avea o fetiţă în clasa a IV-a n-aş accepta să fie vaccinată”.

– Geza Molnar, preşedintele Societăţii Române de Epidemiologie

Cervarix şi Gardasil, comercializat în România sub denumirea de Silgard,

sunt cele două vaccinuri împotriva virusului papilloma (HPV) administrat
fetelor de 10 ani în campania naţională obligatorie de imunizare pentru
prevenirea cancerului de col uterin, demarată de statul român în 24 noiembrie 2008.

Efectele secundare ale acestor vaccinuri, menţionate în documente oficiale (FDA – Food and Drug
Administration, o agenţie a SUA în domeniul medical şi EMEA – Agenţia Medicală Europeană) sunt extrem de
grave: de la greaţă, ameţeli, leşin, dificultate în respiraţie, urticarie şi erupţii pe piele,dureri de cap, vărsături,
dureri articulare, dureri musculare, oboseală sau senzaţie de slăbiciune neobişnuită, leşin, şi senzaţie generală de
rău, febră, convulsii, crize, la avorturi spontane, o boală neurologică rară (sindromul Guillain-Barré, caracterizat
prin paralizie generală), autoimun (afecţiune care implică o reacţie imună îndreptată împotriva propriilor
ţesuturi), tromboză (formarea unui cheag sangvin într-o arteră sau într-o venă), pancreatită, embolie pulmonară
(obstruarea vaselor pulmonare cu sânge coagulat), moarte. Pe termen lung aceste vaccinuri pot provoca
sterilitate.

Campanie pro vaccin în mass-media românească

Mass-media românească duce o amplă campanie pro vaccin, în care vaccinarea este prezentată ca fiind sigură şi
eficientă. Cei care îndrăznesc să critice această acţiune extrem de costisitoare pentru statul român sunt ridiculizaţi
şi catalogaţi drept „învechiţi”, „ultrareligioşi” sau „conspiraţionişti”. Şi site-ul yogaesoteric a intrat pe banca
acuzaţilor datorită unuia dintre primele articole scrise pe această temă („Un nou vaccin periculos este pe cale de a
deveni obligatoriu”), în data de 30 mai 2008. MISA a fost acuzată că susţine campanii împotriva vaccinării. Din
fericire, nu singură. Articolele şi discuţiile despre efectele adverse ale vaccinării au împânzit Internetul. Asociaţia
ProVita a realizat o amplă campanie de informare a populaţiei prin pliante. O serie de organizaţii
nonguvernamentale s-au implicat pentru a îi face pe părinţi conştienţi de gravitatea situaţiei. Sindicatul
Independent al Juriştilor din România a depus o acţiune în justiţie pentru anularea Ordinului Ministerului
Sănătăţii Publice nr. 574/269 din 2008, în vederea stopării Campaniei de vaccinare HPV iniţiată în şcolile
româneşti, motivând acţiunea prin faptul că acesata vaccinare poate genera mai multe decese decât cancerul de
col uterin.

Aproximativ 70% dintre părinţi au refuzat vaccinarea copiilor lor, bulversaţi de datele contradictorii primite
despre vaccin. Prin urmare Ministerul Sănătăţii s-a trezit cu stocuri enorme de vaccinuri, pentru care s-au cheltuit
peste 23 milioane de euro din buget. În Ordinul de ministru, emis în septembrie 2008, se stabilea, a priori, un
procent de sută la sută de realizare a vaccinărilor pentru toate cele 110.000 de fetiţe din clasele a IV-a. În acest
sens, s-a dispus achiziţionarea a 330.000 de doze de vaccin HPV, având în vedere că sunt necesare trei doze
pentru fiecare fetiţă, dat fiind că vaccinarea se realizează în trei etape. Cea de-a doua etapă a vaccinării este
programată pentru luna ianuarie a acestui an.

Substanţele extrem de toxice din compoziţia Gardasilului

În ultimele două decenii au fost introduse în diferite ţări campanii de

vaccinare, susţinute de OMS sau UNICEF, împotriva unor agenţi
patogeni (tetanos, rubeolă, virusul papilloma etc.) care în mod normal nu
afectează un procent important din populaţie şi nu provoacă epidemii
catastrofale. Aceste vaccinări s-au adresat în mod special femeilor aflate
în perioada de maximă capacitate procreativă. Vaccinurile conţineau
agenţi sterilizatori. O analiză a substanţelor conţinute de aceste două
vaccinuri ne arată că şi acestea conţin agenţi sterilizatori, astfel:

În compoziţia Gardasilului intră:

- 150 mcg Polysorbat 80. Această substanţă provoacă infertilitate, atacă sistemul imunitar şi poate provoca
decesul. Administrată femeilor însărcinate le poate provoca avorturi spontane. Mai multe studii medicale din
întreaga lume confirmă faptul că această substanţă este un agent sterilizator, poate provoca apariţia mutaţiilor
genetice şi a cancerului.
- 675 mcg de Aluminiu. Este
cunoscut gradul mare de
toxicitate a acestei substanţe.
Aluminiul afectează sistemul
nervos al persoanelor cărora le
este administrat şi atunci când cei
vaccinaţi ajung la vârste înaintate,
constituie un factor de risc pentru
apariţia demenţei Altzheimer.
Aluminiul provoacă degenerarea
permanentă a celulelor nervoase.
- 105 mcg de Sodium Borat.
Studiile ştiinţifice cataloghează
această substanţă ca o otravă
deosebit de periculoasă. Ea a fost
folosită în trecut pentru
dezinfecţie până când a survenit
moartea persoanelor care intrau în
contact cu substanţa. Efectele
adverse ale sodiului borat sunt:
starea de vomă, diareea, urticarea,
problemele respiratorii, dureri de
cap şi insomnii, febră, scăderea
tensiunii, scăderea urinării,
spasme ale muşchilor faciali,
tremur al mâinilor şi picioarelor,
stare de confuzie mentală,
convulsii şi comă. Efectele pe
termen lung nu sunt cunoscute,
deoarece până de curând Sodium
borat era considerat suficient de
otrăvitor ca să se mai pună
problema folosirii lui în
alimentaţie sau în industria
farmaceutică.

Este necesară vaccinarea

împotriva virusului papilloma?

Există mai mult de 100 de tipuri

de virus papilloma uman (HPV -
Human Papilloma Virus), dintre
care peste 30 pot infecta regiunea
genitală. Achiziţionarea acestui
virus poate trece neobservată,
rămânând asimptomatică sau
poate determina veruci,
papiloame, condiloame – în
diferite zone ale corpului. Infecţia
genitală cu HPV este una obişnuită şi de obicei are evoluţie autolimitantă,
adică trece de la sine. Peste 90% din infecţiile cu HPV se elimină din
organism fără nici un tratament, în circa 2-4 ani. De asemenea, un
procent de aproximativ 60% din leziunile precanceroase uşoare, 45% din
cele medii şi 33% din cele avansate se vindecă fără tratament.
Această infecţie, dacă apare la nivel genital, se transmite frecvent între
parteneri. Datele obţinute de multe echipe de cercetători au arătat că
pentru apariţia cancerului de col prezenţa HPV este o condiţie necesară
dar NU şi suficientă. Ponderea infecţiei cu HPV este mai crescută la
femeile tinere şi scade odată cu înaintarea în vârstă. Diagnosticul
definitiv de infecţie HPV se bazează pe detecţia genomului viral (a
acizilor nucleici virali). Infecţia HPV genitală trece de la sine în mod
frecvent – acesta este un aspect îmbucurător întrucât nu s-a identificat nicio terapie alopată eficientă pentru
eradicarea acestei infecţii. Netratate, condiloamele genitale pot dispare singure, pot rămâne la fel sau pot creşte
ca dimensiune şi număr. Nu există date care să susţină faptul că prezenţa condiloamelor genitale sau tratamentul
pentru acestea se asociază cu dezvoltarea cancerului cervical.

După cum arată datele de specialitate, infecţia HPV nu determină în mod imperativ apariţia cancerului de col, iar
condiloamele sau papiloamele care pot apare datorită acestei infecţii se pot remite spontan, tratamentul neavând
un rol absolut determinant în dispariţia HPV din organism. Dacă la aceste aspecte mai adăugăm şi faptul că doar
4,3% din cazurile de cancer sunt reprezentate de cel de col, ne putem pune întrebarea firească: de ce această
campanie masivă de vaccinare anti-HPV? A apărut cumva o epidemie care seamănă cu gripa, dar e cu HPV?
Există o rată de mortalitate aşa de mare la cei care contactează HPV? Doar în astfel de cazuri se poate porni o
asemenea campanie masivă de vaccinare cu un vaccin care este contestat şi controversat.

Ce este tragic este că această campanie naţională de imunizare demarată de statul român este prima de acest tip
din Europa. În nici o ţară europeană acest tip de vaccin nu este obligatoriu şi nu este inclus în planul naţional de
vaccinare. Deşi ministrul sănătăţii a afirmat că 17 ţări din Uniunea Europeană au introdus campanii naţionale de
vaccinare HPV, pe site-ul oficial al Comisiei Europene, la Euvac.net, nu există nici o ţară europeană care să fi
demarat vreo campanie naţională de vaccinare împotriva cancerului de col uterin. Conform acestui site, singurele
ţări care au recomandat vaccinările HPV sunt Austria, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Spania şi Elveţia.
Austria a interzis recent acest vaccin, după ce a provocat decesului unei tinere de 19 ani. În Canada şi unele state
din SUA, vaccinul este interzis, după ce au fost sesizate 26 de decesuri după vaccinare. În SUA s-a încercat
introducerea obligatorie a acestuia, dar din cauza protestelor vehemente
ale populaţiei s-a renunţat la idee. În unele state din Europa vaccinul este
gratuit, dar la dispoziţia cui îl cere. În Franţa, unde Gardasil a fost respins
de către populaţie, reclama vaccinului a fost făcută de producător, nu de
guvernul francez. În urma scandalurilor reclama nu mai apare la
televizor. Irlanda, care trebuia să-l introducă în septembrie, a renunţat la
el.

Efecte adverse grave

În mai 2007, Judicial Watch a trimis o cerere către FDA prin care solicita
accesul la toate documentele legate de Gardasil. A fost nevoie de acţionarea în judecată a FDA-ului şi, in iunie
2008, FDA a trimis 4 seturi de documente. Ceea ce a reieşit din documentele respective este accesibil aici.
Gardasil, vaccinul anti-HPV produs de Merck, este promovat ca un vaccin care previne cancerul, „dar nu i-a fost
evaluat potenţialul de carcinogenicitate (generator de cancere) şi genotoxicitate (toxic pentru genom)”. De obicei
pentru a se putea evalua şi aproba de către FDA un nou vaccin sunt necesare aproximativ 10 luni. Gardasil a fost
un vaccin „precoce” întrucât a trecut de grilele de aprobare în numai 6 luni. Gardasil a ieşit cu recomandarea de a
fi utilizat pentru femei/fete între 9 şi 26 de ani.

Studiile afirmă că la acest moment nu se cunoaşte dacă Gardasil are efecte pe termen lung asupra fertilităţii. Din
moment ce vaccinul a fost scos pe piaţă abia în 2006, s-ar putea să treacă ani buni până se vor observa efectele pe
termen lung. Nu au putut fi ignorate aşa uşor reacţiile adverse apărute, unele chiar foarte severe. Câteva dintre
cele mai grave sunt pierderile de sarcină (conform VAERS din 77 de femei care au primit vaccinul Gardasil în
timp ce erau gravide, 33 au avut reacţii adverse, de la avort spontan pană la anomalii fetale), apariţia unei boli
neurologice rare, sindromul Guillain-Barré şi moartea. În cazul sindromul Guillain-Barré, în câteva zile pacientul
poate să ajungă de la nişte banale înţepături şi furnicături în degete la paralizia completă, fiind necesară
internarea sa la o secţie de terapie intensivă pentru a-i putea fi asigurată în primul rând funcţia respiratorie.
Urmează apoi o stare de platou de la câteva săptămâni la câteva luni în care pacientului trebuie să-i fie asigurate
toate funcţiile vitale pe cale artificială. Dacă pacientul reuşeşte să depăşească starea de platou, el trece apoi în
faza de recuperare, care poate să dureze de la câteva luni la câţiva ani, pacientul fiind nevoit să reînveţe să-şi
folosească fiecare muşchi. În ce priveşte cazurile de deces, până în acest moment, în SUA s-au raportat 21 de
decese asociate cu Gardasil. Alte 2 decese s-au constatat în Germania şi Austria.

O serie de informaţii despre vaccin nu au fost oferite publicului larg. De exemplu:

- Gardasil nu dă rezultate la persoanele infestate cu virusul HPV! Ba chiar conform rapoartelor VAERS obţinute
de Judicial Watch, există 78 de cazuri separate în care, după vaccinarea cu Gardasil, pacienţii au suferit erupţii
masive de negi. Erupţiile nu s-au limitat doar la negi genitali. Unii pacienţi au suferit erupţii de negi pe mâini,
faţă şi picioare, cauzaţi de alte tulpini ale HPV decât cele împotriva cărora este făcut vaccinul.
- Vaccinul nu implică renunţarea la metodele de screening a cancerului de col uterin.
- Sunt necesare chiar şi după vaccinare precauţii legate de expunerea la HPV, deci nu este corect să spunem
vaccinul este împotriva HPV, ci doar împotriva câtorva tulpini.
- Perioada estimată a eficacităţii este de aproximativ 5 ani. Deci dacă se face la vârsta de 10-12 ani, înseamnă că
la vârsta de 15-17 ani, tocmai când fetele îşi încep activitatea sexuală, vaccinul îşi pierde eficienţa şi nu mai sunt
protejate.
- Vaccinul a fost testat pe femei mature, nu pe fetiţe de 10-12 ani.

Premiul Nobel acordat prin mituire şi corupţie

Pentru a contrabalansa suspiciunile legate de acest vaccin şi rumorile

stârnite de toate efectele adverse raportate în legătură cu Gardasil, s-a
decis ca vaccinului creat de Merck să i se acorde premiul Galien,
echivalentul premiului Nobel în domeniul farmaceutic. În tentativa de a
închide gura publicului, din 2006 până în 2008 Gardasil a primit premiul
Galien naţional în: Belgia, Franţa, Olanda, Elveţia. În Anglia acest
premiu s-a acordat ambelor vaccinuri anti-HPV: Gardasil produs de
Merck şi Cervarix produs de GlaxoSmithKlein. În plus, Gardasil a primit
şi alte premii incluzând Scrip Award în 2006 în Anglia pentru „cel mai
bun şi nou produs biologic” şi premiul Medec în 2007 – în Franţa.

Totuşi, premiul cu cel mai mare renume mondial legat de aceste două vaccinuri controversate este premiul Nobel
pentru medicină acordat în 2008 germanului Harald zur Hauser, pentru descoperirea HPV şi legăturii sale cu
cancerul de col uterin. Pentru acordarea acestuia, comitetul premiului Nobel se confruntă cu o investigaţie de
mituire şi corupţie, după ce a primit o imensă sumă de bani de la o companie farmaceutică care beneficiază direct
de munca laureatului Nobel în medicină din 2008.

Două corporaţii afiliate comitetului de acordare a premiilor Nobel – Nobel Media şi Nobel Webb – ar fi primit
„multe milioane” de dolari de la gigantul american de produse farmaceutice AstraZeneca. AstraZeneca deţine
brevetele şi colectează redevenţele pentru ambele vaccinuri papilomavirus uman (HPV) disponibile în prezent –
Gardasil şi Cervarix. AstraZeneca este de aşteptat să câştige între 30 şi 50 de milioane de dolari anual din
vânzările celor doua vaccinuri.

Pomul se cunoaşte după roade, omul după fapte şi ... organizaţiile mondiale după tipul de acţiuni asupra
maselor pe care le susţin

Să lărgim puţin imaginea peisajului descris mai sus, mergând cu câţiva ani în urmă. La începutul anilor 90
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a supervizat mai multe campanii de vaccinare anti-tetanos în diferite ţări, printre
care şi Filipine, Mexic, Nicaragua. Amintim faptul că în ţările respective nu au fost semnalate date referitoare la o
posibilă epidemie de tetanos şi nici alte aspecte alarmante care să necesite o astfel de campanie de vaccinare în
masă. Câţiva ani mai târziu, în 1994, prin anumite înştiinţări pertinente
care au condus la verificarea vaccinurilor utilizate în respectivele
campanii s-a arătat că unele probe, în număr mare, conţineau alături de
antigenul tetanosului şi gonadotrofină corionică umană (GCU) – hormon
esenţial pentru menţinerea sarcinii. În mod normal, organismul nu poate
secreta anticorpi faţă de o substanţă pe care o secretă chiar el – cum este
hormonul GCU în acest caz.

Dar cuplarea în mod deliberat şi criminal a antigenului tetanosului cu

acest hormon poate determina organismul să secrete anticorpi şi faţă de
acesta. Astfel, după vaccinare, s-a depistat în sângele femeilor vaccinate prezenţa anticorpilor anti-GCU şi, prin
urmare, a apărut imposibilitatea de a duce o sarcină la termen pentru aceste femei. Amintim faptul că aceste
campanii de vaccinare din Mexic şi Filipine au vizat doar femei cu vârsta între 15 şi 45 de ani iar protocolul de
vaccinare consta în primirea a cinci doze de vaccin, dintre care trei într-o perioadă de trei luni. Se cunoaşte că
vaccinul anti-tetanos, făcut în doză unică, oferă protecţie pe cel puţin zece ani. Atunci, de ce s-au realizat mai
multe doze? De ce doar la femei aflate în perioada maximă procreativă? Ce căuta GCU în vaccinuri?

Iniţial, de la negarea situaţiei OMS a trecut la varianta „cantitatea insignifiantă de hormon GCU prezent în vaccin
este insuficientă să producă anticorpi anti-GCU”. Aspect total fals, deoarece probele de ser de la femeile
imunizate în acest mod au arătat în cazul multora un titru foarte mare de astfel de anticorpi.

Astfel de agenţi sterilizatori au fost depistaţi şi în vaccinurile utilizate în campaniile de vaccinare anti-rubeolice
din Argentina în 2006 şi antipoliomielitice din Nigeria în 2004. Aceste campanii de vaccinare au fost susţinute de
UNICEF. Alte acţiuni anti-procreative realizate de UNICEF au fost:
- în 1987 au promovat „serviciile de bună calitate pentru avorturi” în mod oficial la Conferinţa Internaţională
pentru o Sănătate Mai Bună pentru Femei şi Copii susţinută în Nairobi, Kenya,
- în 1993 a ieşit la suprafaţă contribuţia tacită a UNICEF la susţinerea dată de UNFPA pentru politica „un copil
pe familie” din China – programul instaurat de Beijing pentru reducerea populaţiei prin sterilizări forţate, avorturi
la termen înaintat şi chiar infanticid.

OMS şi UNICEF implementează programe de depopulare sub forma unor programe de vaccinare

Dr. Mark Randall susţine că Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) este lancea intereselor de depopulare. Dr.
Mark Randall este pseudonimul unui cercetător în vaccinuri care a lucrat mulţi ani în laboratoarele unor companii
farmaceutice mari şi la Institutul pentru Sănătate al SUA (NIH). În ultima decadă Mark s-a pensionat şi a afirmat
că „este dezgustat de ceea ce a descoperit despre vaccinuri”. Mark este conştient de scopul cartelului medical şi
de „obiectivele de depopulare, control al minţii şi obţinerea unei populaţii debile,” care sunt urmărite în mod tacit
de anumite organizaţii.

Să mergem pe firul evenimentelor oficiale şi să vedem cum anume au

fost implementate aceste campanii de vaccinare. Scopul acestor
campanii, după cum aţi observat din exemplele date mai sus, este foarte
precis. Dar întrucât aceste acţiuni trebuie realizate într-un mod oficial la
nivel internaţional, motivaţiile care sunt date şi diferitele rezoluţii care
sunt adoptate par a fi susţinute de cele mai bune intenţii. Aspect total fals,
după cum arată aspectele concrete de sănătate care au apărut la cele/cei
care au fost vaccinaţi în cadrul diferitelor programe de vaccinare similare
celor expuse mai sus.

- În 2005 Adunarea Generală OMS a stabilit strategia pentru sănătatea

reproductivă globală (WHA 57.12) şi rezoluţia asupra prevenţiei şi
controlului cancerului (WHA 58.22). În cadrul rezoluţiei WHA 58.22 se
precizează că „iniţial, vaccinurile HPV vor fi documentate pentru a fi
utilizate la fete şi femei cu vârste cuprinse între 9 şi 26 de ani”.
Cu ocazia acestei Adunări Generale OMS din 2005 s-a stabilit şi
„strategia şi viziunea imunizării globale UNICEF – OMS pentru 2006-
2015” (GIVS – global immunization vision and strategy 2006-2015). Aşa
cum se afirmă în actele GIVS „în timpul perioadei 2006-2015, ţările se
vor confrunta cu o paletă de vaccinuri noi fără precedent de largă şi cu noi tehnologii de introducere.“

- Pregătirea introducerii vaccinurilor HPV: politica şi ghidul programelor pentru ţări – a fost clar stabilită în
cadrul consultului WHO-UNFPA asupra programelor de sănătate reproductivă şi sexuală şi asupra vaccinării
HPV, care a avut loc în martie 2006.

În lucrarea care a apărut pentru a susţine public această campanie mascată de depopulare, sunt arătate
contribuţiile pe care programele naţionale de imunizare, programele de sănătate reproductivă şi sexuală, şi
programele de control al cancerului le aduc în pregătirea pentru introducerea la scară naţională a vaccinurilor în
contextul Strategiei şi Viziunii de Imunizare Globală.

În actele scrise care legiferează aceste rezoluţii şi hotărâri modul de implementare a campaniilor de vaccinare
este foarte precis descris. Astfel, în legătură cu controversatul vaccin anti-HPV se precizează: „când se pregăteşte
introducerea vaccinului HPV, cei ce realizează aceasta va fi important să influenţeze politica şi luarea de decizii
(…).”

Cine sunt de fapt marile firme producătoare de vaccinuri?

Clanul Rockefeller a monopolizat medicina americană în 1920. Împreună cu I.G. Farben deţinea monopolul
industriilor chimică şi farmaceutică. Aceste două puteri economice au lucrat împreună atât înaintea cât şi în
timpul celui de-al doilea război mondial. Martin Bormann a fost omul principal care s-a ocupat de banii Reich-
ului în timpul lui Hitler, conducând astfel întreaga economie germană. Acest om era puntea de legătură între
Reich şi clanul Rockefeller. Când Hitler şi Martin Bormann şi-au dat seama că vor pierde războiul, au investit
fondurile în peste şapte sute de corporaţii pentru a produce un monopol asupra industriilor chimică şi
farmaceutică. Hitler şi Bormann au investit puternic în Merck şi alte companii farmaceutice. Ei ştiau nu numai
că aceste investiţii vor fi o importantă sursă de venit în viitor dar mai ştiau, din experienţa dată de lagărele de
exterminare, că poţi extermina populaţia în masă cu ajutorul substanţelor chimice, a gazelor şi a medicamentelor.
Poţi astfel să elimini oameni, mulţi, fără să fii bănuit.
Merck este una dintre cele mai mari zece companii farmaceutice din
lume, cu un profit de peste 4,6 miliarde de dolari anual şi 61.500 de
angajaţi în anul 2005. Ultimul medicament „minunat” de la Merck,
Vioxx, a fost retras de pe piaţă în 2002, după o estimare de 88.000 –
140.000 de reacţii adverse atribuite medicamentului. Vioxx, la fel ca şi
Gardasil, a fost aprobat în regim de urgenţă de către FDA, fără ca studiile
de siguranţă să fie complete şi fără perioada de analizare a efectelor pe
termen lung. Vioxx era un medicament anti-inflamator destinat să aline
suferinţele persoanelor suferind de artrită, crampe menstruale şi durere
acută. Merck a retras singur de pe piaţă Vioxx-ul şi studiile de siguranţă
au fost întrerupte din pricina faptului că „există un risc crescut de
complicaţii cardiovasculare serioase, precum infarctul sau accidentele cerebrale”. Vioxx a fost retras de pe piaţă
după ce a contribuit la 27.785 de infarcte şi decese, fără a lua în considerare alte evenimente, conform estimărilor
FDA. Analiştii estimează că retragerea Vioxx a scăzut dramatic valoarea de bursă şi a costat compania între 3 si
20 de miliarde de dolari. La mai puţin de 2 ani după această severă scădere, compania a lansat Gardasil, cel mai
scump vaccin de pe piaţă, iar vaccinul a fost aprobat de FDA.

O ecuaţie tragică

În rezumat putem spune că ecuaţia este foarte simplă: 1* + 1** = 2, unde

1* = populaţia este vaccinată aşa-zis preventiv faţă de un agent patogen care de fapt nu este aşa de agresiv şi nu
determină în mod neapărat afecţiuni mortale şi care nu se răspândeşte ca gripa;
1** = vaccinul este produs de firme al căror fundament moral este dubios, vaccinul conţinând în unele cazuri
chiar substanţe anti-reproductive;
2 = numărul populaţiei este redus fără să fie acuzat nimeni de genocid.
Fundalul acestei ecuaţii este alcătuit de păienjenişul de acte normative date de organizaţiile mondiale al căror
scop nedeclarat este depopularea planetei.

Nick Rockefeller recunoaşte că scopul elitei mondiale

este reducerea la jumătate a populaţiei globului şi
controlul prin implantul de microcipuri

Rockefeller a făcut aceste afirmaţii în conversaţiile avute cu regizorul american Aaron Russo,
pe care a încercat să-l recruteze în această elită

un articol de Paul Joseph Watson,

preluat de pe www.prisonplanet.com

Regizorul şi realizatorul de documentare american Aaron Russo

analizează în detaliu pentru prima dată mărturisirile uluitoare ale lui Nick
Rockefeller, inclusiv predicţiile sale legate de evenimentele de la 11
septembrie şi înscenarea terorismului, fondarea de către familia
Rockefeller a mişcării feministe şi planul ultim al elitei mondiale de
reducere a populaţiei şi de implanturi cu microcipuri.
Într-un interviu, regizorul Aaron Russo povesteşte cum a verificat mărturisirile şocante ale lui Nick Rockefeller
care i-a spus personal că scopul ultim al elitei mondiale este de a se ajunge la o populaţie controlată prin
microcipuri şi că războiul împotriva terorismului e o înscenare. Rockefeller a prezis cu unsprezece luni înainte
‫״‬evenimentul‫ ״‬din 11 septembrie care a declanşat invadarea Irakului şi Afganistanului. De asemenea, Rockefeller
i-a spus lui Russo că familia sa a fondat şi finanţat mişcările feministe cu scopul de a distruge familiile şi că
reducerea numărului populaţiei este un scop fundamental al elitei mondiale.

Rockefeller a încercat să-l recruteze pe Russo în elită

Aaron Russo este probabil cunoscut mai ales pentru realizarea filmului „Trading Places” – „Pariul”, în care joacă
Eddie Murphy. Un alt proiect, însă, l-a adus în atenţia opiniei publice: documentarul său „America - From
Freedom to Fascism” – “America - de la libertate la fascism”, despre infracţiunile de delapidare din sistemul de
rezervă federală.

Deşi bolnav de cancer, Russo şi-a făcut timp între tratamente să realizeze interviuri cu Alex Jones, realizator de
emisiuni radio şi documentarist ca şi el, lansând astfel o serie de declaraţii incendiare despre ceea ce Rockefeller
îi spusese referitor la direcţia în care este lumea orientată în prezent de către elita mondială.

Cum a ajuns Russo să afle toate aceste informaţii de la Nick Rockefeller? După difuzarea unuia dintre filmele
sale de succes, „Mad as Hell”, Russo a s-a implicat în politică. În timpul campaniei electorale pentru fotoliul de
guvernator al statului Nevada, Russo a fost remarcat de către Rockefeller şi i-a fost prezentat acestuia de către o
femeie procuror. Observând pasiunea şi capacitatea lui Russo de a declanşa schimbări, Rockefeller a început o
misiune subtilă de recrutare a lui Russo în această elită.

Ca membru al elitei, lui Russo i se promite un cip marcat special

În timpul unei conversaţii, Rockefeller l-a întrebat pe Russo dacă este

interesat să intre în Consiliul Relaţiilor Externe (CRE) - Council on
Foreign Relations (CFR), dar Russo a refuzat invitaţia, spunând că nu este
interesat să asuprească oamenii; în replică, Rockefeller l-a întrebat cu
sânge rece de ce i-ar păsa de „sclavi”.

„L-am întrebat care este rostul acestor lucruri”, spune Russo, „aveţi toţi
banii din lume, aveţi toată puterea necesară, care e scopul final, atunci?”
Rockefeller a răspuns (parafrazând): „Scopul final este să fie toţi
implantaţi cu cipuri, să controlăm întreaga societate, iar bancherii şi elita
să controleze lumea”.
Rockefeller chiar l-a asigurat pe Russo că dacă ar intra în elită, cipul său
ar fi marcat special astfel încât să se evite controlul nedorit de către
autorităţi.

Russo susţine că Rockefeller i-ar fi spus cu 11 luni înainte de 11 septembrie: „trebuie să se producă un eveniment
în urma căruia să invadăm Afganistanul, să construim conducte de petrol prin marea Caspică, să invadăm Irakul,
să ocupăm Orientul Mijlociu şi să mergem după Chavez în Venezuela”.

Rockefeller i-ar mai fi vorbit lui Russo despre faptul că în curând soldaţii îl vor căuta prin peşteri pe Osama bin
Laden şi că va fi un „un război nesfârşit al terorii, în care nu va exista niciun duşman şi totul va fi o imensă
cacealma, astfel încât guvernul să domine poporul american”, susţine Russo, care a mai precizat că Rockefeller
râdea într-un mod cinic în timp ce îi făcea această predicţie uluitoare.
Mişcarea feministă sprijinită pentru distrugerea familiei tradiţionale

Într-o discuţie ulterioară Rockefeller l-a întrebat pe Russo ce crede despre mişcările de emancipare feministe.
Russo a răspuns că el consideră că aceste mişcări luptă să obţină pentru femei drepturi egale cu cele ale
bărbaţilor, de a munci şi de a fi plătite în mod egal, aşa cum s-a obţinut şi dreptul la vot. Acest răspuns i-a stârnit
râsul lui Rockefeller: „Eşti fraier! Să-ţi spun despre ce este vorba, de fapt: noi, clanul Rockefeller am fondat
mişcările feministe: noi! Noi deţinem toate ziarele şi toate televiziunile – Fundaţia Rockefeller”.

Rockefeller i-a explicat lui Russo care sunt cele două motive principale pentru care familia sa a finanţat mişcarea
feministă: în primul rând, înainte de luptele pentru drepturi ale femeilor, bancherii nu puteau impune taxe pentru
jumătate de populaţie; în al doilea rând, aceasta mişcare determină ca şcolarizarea copiilor să se facă de la vârste
mult mai mici, devenind posibilă mult mai uşor îndoctrinarea copiilor care sunt învăţaţi să privească statul drept
prima familie, desfiinţând astfel modelul familiei tradiţionale.

Această revelaţie completează afirmaţiile anterioare ale pionierei feministe Gloria Steinem, conform cărora CIA
a finanţat revista Ms. Magazine, în cadrul aceleiaşi strategii de distrugere a modelelor tradiţionale de familie.

Reducerea populaţiei la jumătate

Rockefeller a subliniat în repetate rânduri că „oamenii trebuie să fie conduşi” de o elită, iar unul din mijloacele
care ar duce la această stăpânire este reducerea populaţiei. „Sunt prea mulţi oameni în lume” zicea el şi
numărul oamenilor trebuie redus la cel puţin jumătate.

O problemă care a scăpat de sub controlul elitei, după cum reiese din conversaţiile lui Rockefeller cu Russo, este
conflictul dintre Israel si Palestina. La un moment dat soluţia gravita în jurul ideii de a da fiecărui cetăţean
israelian câte un milion de dolari şi de a-i muta în statul Arizona.

Interviu cu John Perkins, fost asasin economic:

«Trebuie să cerem corporaţiilor să facă lumea mai
bună»
Articol extras din numărul 54 al revistei Nexus, ediţia franceză, ianuarie-februarie 2008

traducere de Violeta Bucur

John Perkins este un fost ,,asasin economic” care timp de zece ani şi-a
pus puterea de convingere şi competenţele de economist în slujba
imperiului mondial. Misiunea lui era aceea de a ruina ţările lumii a treia
pentru a asigura interesele marilor corporaţii americane. Căindu-se astăzi
pentru ceea ce a făcut, autorul cărţii Confesiunile unui asasin economic a
pornit o campanie prin care doreşte să determine corporaţiile să dea
dovadă de mai multă responsabilitate economică, socială şi în ceea ce
priveşte mediul.

Jurnalista Amy Goodman, de la publicaţia independentă americană

Democracy now! (Democraţia acum!) l-a intervievat pe John Perkins în
ziua de 5 iunie 2007, cu ocazia lansării celei de-a doua cărţi a sa, Istoria
secretă a imperiului american, care încă nu a fost publicată în Europa.

Amy Goodman: Înainte de toate, pentru cei care încă nu ştiu acest
lucru, puteţi să reamintiţi ce este acela un „asasin economic”?
John Perkins: Aş spune foarte simplu că după cel de-al Doilea Război
Mondial, noi, asasinii economici am reuşit să creăm primul imperiu cu
adevărat mondial. Am realizat acest lucru fără armată, contrar modului în
care au procedat alte imperii de-a lungul istoriei, am folosit doar, într-un mod foarte abil, pârghiile economice.
Avem numeroase maniere de a acţiona, cea mai des întâlnită fiind aceea de a alege o ţară din lumea a treia ale
cărei resurse – cum este de exemplu petrolul – sunt râvnite de societăţile pentru care lucrăm. Convenim apoi
asupra unui împrumut foarte mare, împrumut acordat de către Banca Mondială sau de către una dintre
organizaţiile surori ale acesteia. Însă aceste ţări nu ajung niciodată să vadă practic banii. Din contră, banii sunt
vărsaţi în contul unor societăţi americane care construiesc mari proiecte de infrastructură, cum ar fi de exemplu
reţele electrice, parcuri industriale, porturi sau drumuri. Doar câţiva, cei foarte bogaţi profită, aceste lucruri
rămânând inaccesibile celor săraci. Aceştia din urmă nu sunt racordaţi la reţeaua electrică, nu au competenţa de a
obţine un loc de muncă în parcurile industriale. Însă întreaga ţară suportă această datorie colosală, imposibil
de rambursat pentru ei. Este momentul în care noi, asasinii economici, ne facem apariţia pentru a spune: „Ştiţi că
ne datoraţi mulţi bani. Nu aveţi cum să plătiţi această datorie, aşa că trebuie să faceţi toate sacrificiile de care este
nevoie.”

Amy Goodman: Spuneţi-ne povestea dumneavoastră. Cum aţi devenit asasin economic?
John Perkins: Când am absolvit Facultatea de Comerţ a Universităţii din Boston, am fost recrutat de Agenţia de
Securitate Naţională (NSA), cel mai mare şi poate cel mai secret organism de spionaj din SUA.

Amy Goodman: Unii confundă NSA cu CIA, dar de fapt NSA este mult mai mare...
John Perkins: Aşa este. La acea vreme era o societate mai mică. Şi este într-adevăr impenetrabilă. Circulă multe
zvonuri pe acest subiect. Dacă despre CIA se ştiu unele lucruri, despre NSA nu prea există informaţii. NSA
susţine că lucrează în criptologie, adică codarea şi decodarea mesajelor, dar în realitate ascultă convorbirile
telefonice. Acest fapt a fost divulgat recent. În ultimul meu an universitar am fost supus la o serie de teste foarte
dificile, cum ar fi detectorul de minciuni sau diverse alte teste psihologice şi astfel am fost selecţionat ca un
potenţial bun asasin economic. Au reperat, de asemenea, în personalitatea mea anumite slăbiciuni care ar fi putut
facilita înrolarea mea, slăbiciuni care sunt totodată cele trei droguri ale culturii noastre: banii, puterea şi sexul.
Cine nu are măcar una dintre aceste slăbiciuni? La acea vreme eu le aveam pe toate trei.
Apoi, m-am alăturat Unităţii de voluntari pentru pace, încurajat de NSA. Am petrecut trei ani în Ecuador alături
de indigenii din Anzi şi de pe Amazon, oameni care, la vremea aceea, începuseră (şi continuă şi în ziua de azi) să
lupte împotriva companiilor de petrol. De fapt, ei sunt cei care au intentat proces companiei petroliere Texaco
(Chevron), cel mai mare proces din istorie pe probleme de mediu. Prezenţa mea acolo a însemnat un excelent
antrenament pentru ceea ce urma să fac.

Apoi, cum încă făceam parte din Unitatea de voluntari pentru pace, am fost recrutat de o companie privată
americană numită Charles T. Main, o firmă de consultanţă din Boston care avea aproximativ 2000 de angajaţi.
Am început ca asasin economic şi am avansat în grad ajungând în cele din urmă în funcţia de economist şef.

A.G.: Care este relaţia acestei societăţi cu NSA? Exista vreo legătură?
J.P.: Ceea ce este foarte interesant în ceea ce priveşte acest sistem este că
nu există nicio legătură directă. Am avut un interviu şi am fost selectat de
NSA înainte de a fi încredinţat acestei societăţi private. Este un sistem
foarte discret şi foarte inteligent, care se foloseşte de companiile private
pentru a-şi face treaba. Astfel, dacă eşti prins în flagrant delict de dare de
mită sau corupere a reprezentanţilor locali dintr-o anumită ţară, vina este
aruncată asupra acelei firme private şi nu asupra guvernului american.

Este interesant de constatat faptul că în cele câteva cazuri în care asasinii

economici au eşuat, au intervenit aşa-zişii „şacali”, indivizi care au ca
misiune să răstoarne guverne sau să-i asasineze pe cei aflaţi la
conducerea acestora. Ei provin tot din sectorul privat, nu sunt angajaţi ai
CIA-ului. Oamenii obişnuiţi au în minte imaginea agentului 007, angajat
de guvern pentru a ucide, având permis de ucidere. Dar la ora actuală, din
experienţa mea, nu acesta este rolul agenţilor aflaţi în slujba guvernului.
Mai degrabă se apelează la consultanţi privaţi pentru a se îndeplini această sarcină. Eu cunosc personal câţiva
consultanţi de genul acesta.

A.G.: În cea de-a doua carte pe care aţi publicat-o amintiţi despre preluarea puterii la toate nivelurile. Tocmai
asistăm la proteste masive în Germania, înainte de summit-ul G8. Vorbiţi-ne despre importanţa lor.
J.P.: Cred că este foarte revelator. Ceva este pe cale să se petreacă azi în lume, ceva foarte important. Ceea ce
putem spune cu certitudine este că trăim într-o lume foarte periculoasă. Şi cum lumea este mică se poate rapid
afla ce se petrece în Germania, în mijlocul tărâmurilor amazoniene sau în alte locuri.

A.G.: Explicaţi-ne la ce se referă Grupul celor opt, G8.

J.P.: Sunt ţările cele mai bogate din lume. Ele conduc lumea. SUA este leader-ul şi, în realitate, câteva societăţi
importante sunt cele care dirijează totul, nu guvernele, pentru că la urma urmei acestea fac voia diverselor
societăţi. În această privinţă, se ştie că cei doi viitori candidaţi la preşedinţia SUA trebuie să strângă aproximativ
jumătate de miliard de dolari. Iar aceşti bani nu vor proveni nici de la mine, nici de la dumneavoastră. Vor
proveni în principal de la cei care conduc cele mai importante societăţi din SUA, faţă de care viitorul preşedinte
al Americii va fi total îndatorat. Aşadar, G8 este un grup de indivizi care reprezintă multinaţionalele cele mai
importante din lume şi se supun ordinelor acestora. Asistăm la momentul actual în Europa, ca şi în America
Latină şi în Orientul Apropiat, la un fenomen gigantic subiacent de rezistenţă, de protest împotriva acestui
imperiu. Şi este vorba despre un imperiu ingenios de care oamenii nu au fost conştienţi, tocmai pentru că nu a
făcut apel la arme. A fost clădit cu ajutorul asasinilor economici şi cea mai mare parte dintre noi habar nu are de
aceasta. Americanii nu au nici cea mai mică idee că stilul de viaţă incredibil pe care îl duc se datorează faptului
că fac parte dintr-un imperiu crunt, care aserveşte şi abuzează total de oameni. Dar populaţia începe să înţeleagă
ce se petrece.
Procesul istoric împotriva companiei petroliere Texaco

A.G.: Apropo de America Latină, să revenim la acel proces Chevron-Texaco.

J.P.: Acest proces a avut consecinţe importante. În 1968, în momentul în care am fost trimis în Ecuador ca
membru al Unităţii de voluntari pentru pace, Texaco abia apăruse pe piaţă în această ţară. La vremea aceea,
această companie, oamenii politici şi Banca Mondială promiteau populaţiei că „petrolul va scoate ţara din
sărăcie”. Oamenii i-au crezut; eu de asemenea. S-a petrecut însă exact contrariul. Petrolul i-a sărăcit şi mai mult,
în timp ce Texaco strângea averi. Şi, în plus, au fost distruse zone vaste din pădurea amazoniană.

Procesul intentat la momentul actual de un avocat din New York, Steve Donzinger alături de câţiva avocaţi din
Ecuador are o miză de 6 miliarde de dolari (4 miliarde şi jumătate de euro). Este vorba despre cea mai mare
acţiune juridică din istorie, care tratează o problemă de mediu, întocmită în numele a 30.000 de ecuadorieni
împotriva Companiei petroliere Texaco (la momentul actual proprietate a companiei Chevron). Această companie
a fost acuzată că a deversat 70 de miliarde de litri de deşeuri toxice în râurile din pădurea ecuadoriană. Este de
treizeci de ori mai mult decât în cazul Exxon-Valdez! Zeci de persoane sunt deja moarte sau mor în momentul
actual de cancer şi alte boli cauzate de poluarea din această regiune a Amazonului. Astfel, deşi petrolul din acea
zonă este foarte valoros, acest teritoriu este cel mai sărac, într-o ţară care este una dintre cele mai sărace din
emisfera sudică. Este incredibil. Pentru mine este şi mai semnificativ faptul că acest cabinet de avocaţi a acceptat
responsabilitatea procesului, dar nu benevol. Ei consideră că dacă vor câştiga acest proces, fapt de care nici nu se
îndoiesc, aceasta va fi pentru ei o reuşită foarte profitabilă. Este o hotărâre filozofică. Nu este vorba doar despre
faptul că vor să se îmbogăţească, ci de faptul că încurajează în felul acesta cabinetele de avocaţi din Nigeria,
Indonezia, Bolivia, Venezuela şi din alte ţări, să procedeze la fel. Astfel ia naştere o adevărată industrie de avocaţi
care se plasează, chipurile, în serviciul celor săraci, de fapt din dorinţa de a pune mâna pe uriaşele sume de bani
ale marilor corporaţii.

Eram în Ecuador împreună cu Steve Donzinger, sunt doar două săptămâni

de atunci, şi el îmi spunea: „Am văzut multe corporaţii făcând greşeli şi
apoi încercând să se apere în faţa unui tribunal. Dar în acest caz, Texaco
nu a greşit. A acţionat în mod deliberat. Ştia ce face. Pentru a economisi
câţiva dolari, a ucis o mulţime de oameni.” Acum vor trebui să plătească,
să îşi asume responsabilitatea şi, cu un pic de noroc, să deschidă calea
către o nouă eră în care companiile vor trebui să îşi asume răspunderea
pentru faptele distructive pe care le comit.

A.G.: Haideţi să abordăm subiectul despre America Latină şi

conducătorii de pe acest continent, cum ar fi, de exemplu, Jaime Roldos.
Vorbiţi-ne puţin despre el. L-aţi citat în cartea „Confesiunile unui asasin
economic”.
J.P.: Da, este un om incredibil. După mai mulţi ani de dictatură militară
în Ecuador, cu dictatori-marionetă ai Statelor Unite, au avut loc alegeri
democratice. Programul lui Jaime Roldos preconiza ca resursele acestei
ţări, şi în special petrolul care, la acea vreme intra în joc, să fie utilizate pentru a ajuta populaţia ţării. Acest lucru
se petrecea la sfârşitul anilor '70. Am fost trimis în Ecuador şi în Panama în acelaşi timp, pentru a lucra alături de
Omar Torrijos (general din Panama). Rolul meu era acela de a-i determina pe aceştia doi să adopte sfaturile
noastre, cu alte cuvinte de a-i corupe. Jaime Roldos a repurtat o victorie zdrobitoare, apoi a început să pună în
aplicare propria politică, să îşi îndeplinească promisiunile; a ajuns chiar să taxeze companiile petroliere! Dacă
aceste companii nu ar fi fost dispuse să verse o mare parte din profiturile lor Ecuadorului, acesta era pe punctul
de a le naţionaliza. M-au trimis aşadar acolo, alături de alţi specialişti. În acest caz am jucat un rol nesemnificativ.
Din contră, în Panama, cu Torrijos la conducere, ceea ce aveam de făcut era mult mai important. Misiunea
noastră în această ţară era aceea de a-i obliga pe aceşti oameni să îşi schimbe politica, să dezmintă promisiunile
pe care le făcuseră în campania electorală.

În fond, rolul nostru era să le spunem: „Dacă ne faceţi jocul, vom face din dumneavoastră şi din familia
dumneavoastră nişte oameni foarte bogaţi. Vă garantez. Dar dacă, din contră, refuzaţi şi vă veţi ţine
promisiunile făcute în campania electorală, puteţi foarte bine să sfârşiţi ca Allende din Chile, Arbenz din
Guatemala sau Lumumba din Congo”.

Pot să vă fac o listă cu toţi preşedinţii pe care fie i-am înlăturat de la conducere, fie i-am asasinat pentru că nu au
vrut să intre în joc. Jaime Roldos a refuzat să renunţe la opiniile sale. A rămas incoruptibil până la capăt, la fel ca
şi Omar Torrijos. Pentru un asasin economic ca mine, acesta era un lucru îngrijorător pentru că ştiam că dacă eu
eşuam, dezastrul urma să se producă: intrau în scenă „şacalii” care fie îl înlăturau de la putere, fie îl asasinau. În
cazul acestora doi, au fost amândoi asasinaţi. Nu mă îndoiesc niciun moment de acest lucru. Au murit în
accidente de avion, la interval de două luni unul de celălalt, în 1981.

Torrijos şi Roldos s-au luptat pentru aceeaşi cauză, au murit la fel

A.G.: Spuneţi-ne mai multe despre ceea ce s-a petrecut cu Omar Torrijos.
J.P.: Omar Torrijos a opus o rezistenţă exemplară Statelor Unite, care doreau să deţină controlul asupra canalului
Panama. Am petrecut mult timp alături de el şi l-am apreciat mult ca personalitate. Era un tip extrem de
charismatic şi curajos şi, de asemenea, un naţionalist convins, în dorinţa lui de a obţine ce era mai bun pentru
poporul său. Nu am reuşit să îl corup. Am făcut tot posibilul. Şi cu cât eşuam în a-l convinge, cu atât mă temeam
mai tare să nu păţească ceva. Şi efectiv avionul său a fost distrus în luna mai, la puţin timp după ce Torrijos îşi
reunise familia pentru a o anunţa: „Probabil eu sunt următorul pe listă, dar sunt pregătit să mor. Canalul ne-a
fost restituit.” Semnase un tratat cu Jimmy Carter, pentru a relua controlul asupra Canalului Panama. El a mai
adăugat: „Mi-am făcut datoria, pot muri acum.” A avut apoi un vis în care avionul său se zdrobea de un munte.
Torijos a murit la două luni după Jaime Roldos.

A.G.: I-aţi cunoscut personal pe aceşti doi oameni. În ce constau conversaţiile pe care le aveaţi cu ei?
J.G.: Da, i-am cunoscut pe amândoi. Am petrecut mult timp alături de Torrijos la reuniuni formale, la dineuri sau
alte petreceri. Îi plăceam foarte mult. Am tot încercat să îl atrag de partea noastră. Atitudinea lui era: „Vreau să
fac tot ce pot în această viaţă, ce va fi să fie apoi, puţin mă interesează”. După ce am scris „Confesiunile unui
asasin economic”, fiica lui Jaime, Martha Roldos a venit în Statele Unite pentru a vorbi cu mine. În Ecuador, de
unde tocmai m-am întors, am petrecut puţin timp împreună cu ea. La momentul actual, ea face parte din
Parlamentul Ecuadorului şi de curând a câştigat alegerile. Este căsătorită cu nepotul lui Omar Torrijos. Avea 17
ani când părinţii ei au murit. Mama ei se afla şi ea în avionul care s-a prăbuşit.

A.G.: În ce consta conversaţia dumneavoastră cu alţi pretinşi

specialişti? Vreau să spun la vremea când eraţi economist şef la Charles
Main.
J.P.: De fapt, când eram împreună, puteam pur şi simplu doar să stăm la
masă, la Hotel Panama de exemplu, ştiind că rolul nostru era acela de a le
convinge pe acele persoane. Dar aveam totodată o slujbă oficială, care
consta în a ţine cursuri de economie, unde promovam ideea că acceptând
un credit bancar, un stat putea să-şi îmbunătăţească produsul intern brut
(PNB). Întocmeam astfel rapoarte economice prin care dovedeam Băncii
Mondiale şi lui Omar Torrijos că dacă acceptă aceste împrumuturi
enorme, produsul naţional al statului Panama va creşte rapid, scoţând
populaţia din sărăcie. Iar aceste rapoarte erau logice din punct de vedere
economic şi este adevărat că PNB-ul chiar a crescut. Dar ce era la fel de adevărat, iar Omar şi Jaime Roldos o
ştiau prea bine, era faptul că, în ciuda progresului general al economiei, cei săraci deveneau şi mai săraci datorită
acestor împrumuturi ipotecare, iar cei bogaţi deveneau şi mai bogaţi, pentru că populaţia săracă nu avea nimic de-
a face cu produsul naţional brut. O mare parte dintre ei nu aveau nici măcar un venit. Trăiau din agricultură şi nu
beneficiau de nimic, dar această datorie intra în responsabilitatea lor. Datorită acestor poveri foarte grele, statul
nu mai putea să le asigure un sistem de sănătate, de educaţie sau alte servicii sociale pe termen lung.

Congo, partea noastră de responsabilitate

A.G.: Vorbiţi-ne despre Congo.

J.P.: Ah! Când spuneţi Africa, spuneţi Congo! Este o poveste cu adevărat copleşitoare! O poveste despre care, de
asemenea, nu s-a vorbit. În Statele Unite nici nu vorbim despre Africa, practic nu ne gândim la Africa. Republica
Congo deţine un minereu numit coltan, despre care cea mai mare parte dintre noi nu a auzit, dar toate telefoanele
mobile şi laptop-urile conţin acest tip de minereu. Mai multe milioane de oameni au fost ucise în ultimii ani
pentru coltan, pentru ca dumneavoastră, eu şi toate statele din G8 să cumpăram telefoane mobile şi laptop-uri la
un preţ bun. Bineînţeles, firmele care le fabrică le vând pe principiul: „Iată, cel pe care îl fabric eu costă cu 200
de dolari mai puţin decât cel fabricat de alte companii!” Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, populaţia din
Congo a fost aservită. Minerii mor în urma exploatării coltan-ului. Sunt de asemenea mari conflicte pentru a se
obţine preţuri cât mai mici. Trebuie ştiut că dacă vrem să trăim într-o lume fără pericole, trebuie să cerem să se
plătescă preţuri mai ridicate pentru aparatura ca telefoanele mobile şi laptop-urile şi ca o parte din profituri să fie
vărsate în beneficiul celor care exploatează coltan-ul. Acest lucru este valabil şi în cazul petrolului şi pentru
multe alte resurse pe care nu vrem să le cumpărăm la adevărata lor valoare. Milioane de oameni din întreaga
lume suferă consecinţele unei asemenea atitudini. Aproximativ 50.000 de persoane, pe care le-am putea salva,
mor zilnic din cauza foamei sau a unor boli datorate foametei, fără să poată beneficia de medicamente, pentru
simplul fapt că fac parte dintr-un sistem în care nenumăratele ore de muncă sunt recompensate doar prin salarii
foarte, foarte mici. Şi asta pentru ca noi să putem beneficia de produse la un preţ mai scăzut. Exemplul republicii
Congo este edificator în acest sens.

Irak-ul nu reprezintă un dezastru pentru toată lumea

A.G.: Amintiţi despre pseudo-eşecuri în Vietnam şi în Irak, şi de ceea ce semnifică acestea pentru corporaţii...
J.P.: Da, dumneavoastră şi cu mine, noi le vedem ca eşecuri. Şi toţi cei care şi-au pierdut copilul, fratele sau soţul
le văd în acest mod. Corporaţiile în schimb au avut profituri enorme de pe urma războiului din Vietnam: industria
militară, marile întreprinderi, societăţile de construcţii. Şi bineînţeles fac acelaşi lucru şi în Irak, dar la o scară
mai mare. Aşadar susţinătorii corporaţiilor, acei indivizi care spun că tinerii americani trebuie să continue să lupte
în Vietnam au profituri enorme. Nu există eşec pentru aceste întreprinderi, ci reuşite economice. Ştiu că sună
cinic. Chiar sunt cinic când e vorba de acest subiect. Am fost acolo, am văzut ce se petrece. Nu putem să mai
permitem ca lucrurile să continue astfel. Nimeni nu trebuie să mai permită aşa ceva.

A.G.: Ne aflăm la a patruzecea aniversare de la războiul israelo-arab din 1967. Vorbiţi despre Israel ca despre
o ,,Fortăreaţă americană” în Orientul Mijlociu.
J.P.: După părerea mea acest lucru este foarte trist, dar totodată revelator o dată în plus. Israelienii au fost incitaţi
să creadă că, în fond, le-a fost dat acest teritoriu drept compensaţie pentru Holocaust. Este evident că acest
eveniment a fost oribil şi meritau ca cineva să aibă grijă de situaţia lor, să fie despăgubiţi, să li se permită
stabilitatea. Dar de ce să fie instalaţi în această regiune, în mijlocul lumii arabe, duşmanul lor tradiţional? De ce
s-a ales o regiune atât de instabilă? Pentru simplul fapt ca noi (americanii) să ne putem servi de această fortăreaţă
gigantică situată în apropierea celor mai importante câmpuri petroliere din lume cunoscute la momentul actual.
Se ştia despre acest lucru atunci când am instalat acolo statul Israel. Am construit această vastă bază militară, un
veritabil câmp armat în zona câmpurilor petrolifere din Orientul Apropiat, înconjurat de comunităţile arabe.
Astfel este evident că am generat o acumulare enormă de ranchiună şi ură, aşadar o situaţie la care este dificil să
se întrevadă o soluţie pozitivă. Important este de constatat că baza militară din Israel ne permite să avem o
apărare puternică, ne permite să lansăm atacuri. Este echivalentul castelelor cruciaţilor din Orientul Apropiat, şi
este cu adevărat trist, nespus de trist ca israelienii să fie implicaţi în această situaţie. Şi la fel şi americanii. Este o
situaţie penibilă pentru toată lumea.

A.G.: Străbatem întreaga planetă, John Perkins, exact aşa cum aţi făcut
în decursul anilor în funcţia de consultant internaţional. Aţi mai scris
cărţi despre şamanism şi despre Tibet. Care este rolul acestei ţări în toate
acestea?
J.P.: Am fost în Tibet doar cu câţiva ani în urmă. Lucru interesant,
luasem cu mine un grup de aproximativ treizeci de membrii ai unui
organism cu scop non-lucrativ. Este evident că la momentul actual
Tibetul este demoralizant, prezenţa chineză fiind foarte puternică. Se
vede felul în care cultura tibetană a fost distrusă. Încă se simte prezenţa
soldaţilor şi a spionilor chinezi. De-a lungul călătoriei mulţi dintre noi au
devenit conştienţi de monstruozitatea situaţiei. Dar persoanele care au
fost cu mine în Amazonia, unde companiile petroliere şi armata
americană fac acelaşi lucru, au spus: „Situaţia de aici ne aminteşte de
ceea ce facem chiar noi în toate colţurile lumii”. Este ceva pe care avem
tendinţa să-l uităm. Putem cu toţii să fluturăm pancarte strigând
„Eliberaţi Tibetul!”, şi chiar trebuie să o facem. Dar de ce să nu eliberăm ţările care sunt chiar sub tăişul sabiei
noastre? Nu îmi place să spun aceasta într-o asemenea manieră, pentru că unii ar putea să nu fie de acord cu
mine, dar eu cred că la momentul actual Irak-ul se află într-o situaţie mult mai gravă decât Tibetul. Situaţia din
Tibet seamănă cu ceea ce poporul american înfăptuieşte în întreaga lume, chiar dacă majoritatea americanilor
habar nu au de aceasta. Ei ştiu ce fac chinezii în Tibet, dar ce facem noi, americanii este cu mult mai grav.

Stare de spirit

A.G.: Vorbiţi-ne de transformarea dumneavoastră. Câştigaţi mulţi bani, călătoreaţi în toată lumea. Funcţia
dumneavoastră v-a permis să întâlniţi conducători de state şi prim-miniştrii şi să îi faceţi să capituleze. Ce v-a
făcut să renunţaţi şi să luaţi decizia de a scrie despre acest subiect?
J.G.: Atunci când am început această meserie, avem în spate trei sau patru sute de ani de calvinism în New
Hampshire şi Vermont şi principii morale foarte solide. Provin dintr-o familie de republicani la fel de
conservatoare. Şi pe parcursul a zece ani în care am fost asasin financiar, din 1971 şi până în 1981, eram destul
de tânăr, dar toate acestea mi-au trezit mustrări de conştiinţă. Toată lumea mă încuraja, preşedinţii din toate aceste
ţări şi cel al Băncii Mondiale, Robert McNamara, mă complimentau. Mi-au cerut să susţin conferinţe la
Universitatea Harvard şi în alte instituţii pe tema activităţii mele. Şi ceea ce făceam nu era ilegal; ar fi trebuit să
fie, dar nu era. Iar acest lucru îmi frângea inima. Timpul trecea şi începusem să înţeleg din ce în ce mai bine;
devenise foarte greu pentru mine să continui. Aveam o echipă de aproximativ patruzeci de oameni în serviciul
meu. S-au adunat multe. Într-o zi, aflându-mă în vacanţă, navigând cu barca prin Insulele Virgine, am ancorat în
apropiere de Insula Saint John. Am adus barca până la mal şi am început să urc pe munte, până am ajuns la o
fostă plantaţie de trestie de zahăr aflată în paragină. Era o privelişte minunată, apusul de soare...M-am aşezat
acolo, simţindu-mă în pace. Şi apoi, am realizat dintr-o dată că acea plantaţie fusese creată pe sudoarea a
milioane de sclavi, că întreaga emisferă sudică fusese clădită pe sudoarea a milioane de sclavi. M-a cuprins furia
şi o foarte mare tristeţe. Am înţeles dintr-o dată că eu eram unul dintre exploatatorii care permitea ca aceste
lucruri să continue, dar într-o manieră mai voalată. Rezultatul era însă la fel de lamentabil. În acel moment am
luat hotărârea de a nu mai continua. M-am întors după câteva zile la Boston şi am demisionat.
A.G.:V-aţi dat aşadar demisia, dar aceasta nu a fost decât o etapă. Faptul că scrieţi despre acest subiect este o
alta. Vorbiţi-ne despre tentativele pe care le-aţi avut în decursul timpului.
J.P.: După plecarea mea voluntară, am încercat de mai multe ori să scriu cartea ce urma să devină „Confesiunile
unui asasin economic”, dar de fiecare dată când luam contact cu alţi „specialişti” cu care lucrasem sau cu „şacali”
pentru a aduna material pentru această carte, vestea se răspândea tot mai mult şi am ajuns să fiu ameninţat. Fiica
mea era mică la acea vreme. Acum are douăzeci şi cinci de ani. Mi-au propus să mă mituiască şi am acceptat
aproximativ jumătate de miliard de dolari. Este ceea ce numim „mită legală”, dar rămâne ilegală. Mi s-au dat
aceşti bani cu condiţia să nu scriu cartea. Nu exista niciun dubiu referitor la asta. Am vorbit despre acest lucru în
detaliu. Mi-am calmat acest sentiment de culpabilitate punând o mare parte din aceşti bani în slujba organismelor
cu scop non-lucrativ pe care le înfiinţasem, Dream Change şi Alianţa Pachamama care ajută populaţia
amazoniană în conflictul cu companiile petroliere. Dar nu am scris nimic. Găseam mereu scuze. Am scris alte
cărţi despre populaţia autohtonă. Am lucrat alături de ei. Am scris o lucrare despre şamanism etc. Şi apoi, pe 11
septembrie 2001, eram în Amazonia alături de poporul shuar. Am mers apoi la New York în locul unde fuseseră
turnurile World Trade Center. În timp ce stăteam acolo privind acel teribil crater fumegând, încă simţindu-se
mirosul de carne arsă, am înţeles că trebuia să scriu această carte. Nu puteam să mai amân această hotărâre pentru
mai târziu. Americanii nu înţelegeau de ce atâţia oameni din întreaga lume erau plini de furie, frustraţi şi terifiaţi.
Trebuia să îmi asum responsabilitatea pentru evenimentele din 11 septembrie. În realitate cu toţii trebuie să ne-o
asumăm. Asta nu înseamnă că trebuie să închidem ochii atunci când sunt omorâţi oameni. În niciun caz. Nu iert
nimic, dar am realizat că poporul american avea nevoie să înţeleagă motivul pentru care exista atâta furie în
lume. Era de datoria mea să scriu această carte.

De această dată nu am mai spus nimănui. Chiar dacă soţia şi fiica mea ştiau că scriu ceva, ignorau subiectul
lucrării mele. Nu am luat contact cu nimeni, ceea ce mi-a îngreunat un pic munca. Dar în final am trimis
manuscrisul unui foarte bun agent din New York, iar acesta l-a trimis imediat editorilor. Din acel moment cartea a
devenit cea mai bună asigurare a mea: dacă ceva rău mi s-ar petrece, chiar şi în acest moment, cartea se va vinde
ca pâinea caldă. Uneori oamenii mă întreabă: „Nu vă este teamă că editorul dumneavoastră va încerca să va
asasineze pentru a stimula şi mai mult vânzarea cărţii?” Nu îmi fac griji.

Versiunea oficială a loviturii de stat din Seychelles

A.G.: Spuneţi referitor la Jack Corbin că „s-a născut un şacal”. Cine

este acesta?
J.P.: Acesta nu este numele lui adevărat, chiar dacă Jack Corbin este un
personaj real, este în viaţă şi lucrează pentru noi în Irak. Dar este un
şacal, un asasin. În opinia mea, una dintre poveştile cele mai fascinante
este cea referitoare la Seychelles, o ţară mică, o insulă situată în
apropierea Africii şi lângă Diego Garcia, una dintre cele mai strategice
baze militare. Diego Garcia este o poveste lungă. De la sfârşitul anilor
'70, preşedintele acestei ţări, James Mancham era prieten cu noi. James
Mancham a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat, fără
vărsare de sânge, de către France-Albert Rene, un socialist. Iar acesta din
urmă a ameninţat că ne va expulza din Diego Garcia şi va divulga
adevăratul motiv pentru care eram acolo. Nu vreau să intru acum în mai
multe detalii.

A.G.: În plus este vorba despre o bază militară foarte importantă.

J.P.: Extrem de importantă. A fost utilizată, şi continuă să fie în Afghanistan şi în Irak precum şi în Africa şi alte
regiuni ale Globului. În orice caz, mi-au anulat misiunea şi câteva zile mai târziu a fost trimisă o echipă de
asasini care proveneau din Africa de Sud. Patruzeci şi cinci sau patruzeci
şi şase de indivizi, nu îmi mai amintesc numărul lor exact, trebuiau să
joace rolul unei echipe de rugby care aducea cadouri de Crăciun copiilor
din Seychelles. Adevăratul lor rol era de a răsturna guvernul şi de a-l
asasina pe Rene. La acea vreme nu îi cunoşteam pe acei indivizi. Acum îl
cunosc pe Jack Corbin, îl cunosc foarte bine şi personal. L-am mai
întâlnit de atunci. Drumurile noastre se mai încrucişaseră şi înainte, dar
încă nu ştiam cine e.

A.G.: Ce anume au făcut?

J.P.: Echipa a intrat în scenă şi a fost oprită la aeroport. Un agent al
securităţii a găsit o armă ce fusese ascunsă de unul dintre membri. Au
avut loc schimburi de focuri în incinta aeroportului din Mahi şi aceşti
mercenari au fost înconjuraţi din exterior de mii de soldaţi. Jack mi-a
spus că a fost singura dată când şi-a dat seama că urma să moară şi că
avea timp să se gândească la asta. De multe ori s-a aflat la un pas de
moarte, dar a acţionat rapid. Acum nu ştiau ce să mai facă. În cele din
urmă, un avion 707 al companiei Air India a intrat în rază şi a cerut
permisiunea să aterizeze; a primit-o. În momentul aterizării, echipa l-a
deturnat şi i-au obligat pe piloţi să aterizeze în Durban, Africa de Sud.
Evenimentul a fost televizat la actualităţile naţionale americane, dar eu
ştiam ce o să se petreacă în continuare de vreme ce puseseră capăt
contractului meu. În acel moment vedeam cum se derulează evenimentul.
Ceea ce lumea întreagă a văzut a fost cum acel avion ajungea în Durban,
înconjurat de agenţi ai securităţii sud-africane. Cei din avion s-au lăsat
prinşi, au fost îmbarcaţi, aduşi în faţa tribunalului şi apoi condamnaţi la
închisoare. Câţiva, cred, au fost executaţi. Acesta era finalul poveştii pe
care o cunosc toţi. Cum îl cunosc pe Jack, am aflat versiunea reală a
poveştii. Atunci când agenţii securităţii au înconjurat avionul au luat
legătura prin telefon cu piloţii şi au aflat că în avion erau buni prieteni de-
ai lor, de fapt chiar instructorii lor. Au făcut o înţelegere, aceştia trebuiau
să se predea. Au petrecut trei luni în închisoare, însă aveau camere foarte
bune, inclusiv cu televizor. Apoi au fost repuşi în libertate. Mulţi dintre
membrii acelei echipe lucrează şi astăzi pentru noi în Irak. Ei fac tot ceea
ce soldaţii noştrii nu pot face. Şi câştigă foarte mulţi bani.

A.G.: Cine este acest om, Jack Corbin care lucrează acum în Irak ?
J.P.: Lucrează pentru o societate privată locală care are contract cu
Pentagonul şi CIA-ul. În acea zonă sunt foarte mulţi mercenari. Jack
Corbin şi confraţii săi sunt infiltraţi la cele mai înalte niveluri. Sunt
indivizi calificaţi care îndeplinesc sarcini delicate. Avem şi oameni care
lucrează pentru Blackwater şi alte companii militare, dar nu sunt suficient
de competenţi şi sunt acolo doar ca să facă munca murdară. Sunt din toate
categoriile.

A convinge întreprinderile să se transforme

A.G.: Care sunt în opinia dumneavoastră soluţiile la problemele
actuale?
J.P.: Acest imperiu are un conducător, şi acesta nu este preşedintele
Statelor Unite. Preşedintele îşi exercită funcţia în decursul unei perioade
scurte de timp. Nu are o importanţă prea mare dacă avem la Casa Albă un
preşedinte democrat sau unul republican. Nu are importanţă nici cine
conduce Congresul. Imperiul rezistă pentru că este coordonat de ceea ce
eu numesc corporatocraţie, un grup de persoane aflate în fruntea celor
mai importante întreprinderi americane. Nu este vorba de teoria
complotului. Aceşti oameni nu au nevoie să comploteze. Ştiu toţi ce le
serveşte cel mai bine interesele. Sunt cu adevărat nişte regi, în sensul că
niciodată nu se pun în serviciul populaţiei. Nu sunt aleşi în urma
alegerilor democratice, nu au număr limitat de mandate. În fond ei nu
depind de nimeni, atâta timp cât acestea nu sunt comitetele lor, chiar dacă
în realitate sunt conduse de majoritatea preşedinţilor. Ei sunt puterea care
se află la originea tuturor acestor instituţii. Aşadar, dacă vrem să redresăm
situaţia în care ne aflăm, trebuie să lovim adânc. Trebuie să acţionăm
asupra corporaţiilor, care sunt sursa lor de influenţă. Scopul principal al societăţilor din ziua de azi este de a
obţine un profit cât mai mare, care să îmbogăţească într-un timp foarte scurt doar câteva persoane. Nu există
niciun motiv pentru care astfel de societăţi să continue să existe. Corporaţiile au fost definite ca şi cum ar fi
indivizi, iar un individ trebuie să fie un bun cetăţean. Este exact ceea ce întreprinderile au încetat să mai fie.
Obiectivul lor principal trebuie să fie acela de a avea grijă de angajaţi, de clienţi, de toate fiinţele din lume care
furnizează resursele folosite pentru a face această planetă să funcţioneze. Trebuie de asemenea să aibe grijă de
mediul înconjurător şi de comunităţile unde trăiesc. Trebuie să forţăm întreprinderile să se redefinească şi
consider că este un obiectiv foarte realist. Cu toţii sunt suficient de inteligenţi ca să înţeleagă că sunt în fruntea
unui sistem care a eşuat. Acesta trebuie schimbat şi cei aflaţi la conducerea corporaţiilor o ştiu deja. Cred că vor
să se schimbe. Trebuie să îi convingem că întreprinderile lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună, mai
degrabă decât să servească interesele câtorva oameni bogaţi pentru a-i îmbogăţi şi mai mult. Această
transformare este cu adevărat necesară.

A.G.: Aş dori să îmi răspundeţi pe scurt la o ultimă întrebare despre Ecuador. Ministrul Apărării din guvernul
lui Jaime Roldos a murit într-un accident de elicopter în apropierea bazei americane de la Manta (24 ianuarie).
Ştiţi ceva despre aceasta?
J.P.: Da. Vin din Ecuador şi toată lumea vorbeşte despre aceasta pentru că i-a venit rândul şi Ministrului Apărării
din guvernul lui Jaime Roldos. Faptul că accidentul s-a petrecut în apropiere de baza militară de la Manta şi că s-
a produs într-un mod bizar, două elicoptere au intrat în coliziune, într-un mod asemănător cu ceea ce i s-a
petrecut lui Jaime Roldos, îi face pe ecuadorieni să spună că a fost vorba despre un avertisment pentru Rafael
Correa, noul lor preşedinte.
 Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în America

Insitutul criminal de manipulare a maselor a pus bazele ideologiei fundaţiilor non-profit şi „ştiinţelor
comportamentale”
de dr. Byron T. Weeks
traducere din limba engleză de Anca Munteanu
Motto: „Cred că Tavistock a avut întotdeauna legături secrete cu francmasoneria britanică” - Byron T. Weeks

Istoria şi adevăratele scopuri ale Institutului Tavistock din Londra şi a

numeroaselor sale institute şi organizaţii subiacente au fost deconspirate
în 1992 de John Coleman în cartea sa Conspirators' Hierarchy: The Story
of The Committee of 300 (Ierarhia conspiratorilor: Istoria Comitetului
celor 300). Mulţi dintre cei care au scris apoi despre acest subiect s-au
inspirat din cercetările sale. Articolul pe care îl prezentăm este tradus din
ziarul NewsHawk. Acesta aduce noi informaţii despre propaganda
insidioasă, manipularea opiniei publice şi proiectele de control mental
realizate de către Institutul Tavistock. Acest raport, ce demască
activităţile sinistre ale puternicului institut britanic, a fost realizat în urma
unor cercetări temeinice, minuţios documentate.

Tavistock – un institut criminal de manipulare a maselor

Fondat în anul 1947, Institutul Tavistock este o organizaţie independentă

non-profit, care îmbină cercetările din domeniul ştiinţelor sociale cu
practica în sfera socială. Sub pretextul dezvoltării unor noi programe
experimentale, în cadrul acestui institut s-au realizat o gamă largă de
studii în domeniul sănătăţii, educaţiei şi dezvoltării comunităţii. Institutul Tavistock deţine şi editează lunar
jurnalul Human Relations publicat de Plenum Press, care a ajuns azi la cel de-al 48-lea an de existenţă. Recent, a
lansat împreună cu Sage Publications încă un jurnal, Evaluation.
Trei elemente combinate fac ca acest institut să fie unul neobişnuit, dacă nu chiar unic. În primul rând, Tavistock
are independenţă maximă datorită autofinanţării, nedepinzând de subvenţii de la guvern sau din alte surse. Apoi,
orientarea acţiunilor de cercetare pe care le realizează îl plasează între domeniul academic şi domeniul de
consultanţă. În al treilea rând, gama de discipline pe care le abordează include domenii extrem de variate:
antropologia, economia, comportamentul organizaţional, ştiinţele politice, psihanaliza, psihologia şi sociologia.
Ideologia fundaţiilor americane a fost creată de Institutul Tavistock pentru Relaţii Umane din Londra.

În 1921, ducele de Bedford, care totodată era şi marchiz de Tavistock, a donat o clădire pentru Clinica Tavistock,
clinică ce era destinată studiului efectelor pe care traumele suferite le aveau asupra soldaţilor britanici care
supravieţuiseră Primului Război Mondial. Scopul era acela de a se stabili care era „limita de rezistenţă” a
bărbaţilor aflaţi sub influenţa acestor traume. Aceste studii au fost realizate sub conducerea Biroului Britanic de
Arme însărcinat cu Problemele Psihologice legate de Război - British Army Bureau of Psychological Warfare,
comandat de Sir John Rawlings-Reese. Figurile cheie ale Clinicii Tavistock au creat apoi Institutul Tavistock
pentru Relaţii Umane.

Biroul central al Institutului Tavistock se află în Londra. Mentorul acestui institut, Sigmund Freud, s-a mutat în
Anglia stabilindu-se în Maresfield Gardens, într-un castel pe care i l-a dăruit prinţesa Bonaparte. Munca de
pionierat a Institutului Tavistock în ştiinţele comportamentale, având drept linii directoare teoriile freudiene şi
controlul oamenilor, a consacrat acest institut ca centru mondial al ideologiei fundaţiilor. Reţeaua sa cuprinde
acum: Universitatea Sussex din SUA, Institutul de Cercetări Stanford, Esalen, Institutul Tehnologic
Massachusetts (MIT), Institutul Hudson, Fundaţia Heritage, Centrul pentru Studii Internaţionale şi Strategice din
Georgetown, unde sunt instruiţi angajaţii departamentelor de stat, US Air Force Intelligence şi corporaţiile
RAND şi Mitre. Personalul angajat al acestor corporaţii are obligaţia să treacă printr-un proces de îndoctrinare
care se realizează într-una sau în mai multe instituţii controlate de Tavistock. O reţea de grupări secrete,
Societatea Mont Pelerin, Comisia Trilaterală, Fundaţia Ditchley şi Clubul de la Roma sunt organizaţii care
execută instrucţiunile primite de la institutul Tavistock.

Tehnici de spălare a creierului de origine nazistă

Institutul Tavistock a dezvoltat tehnici de spălare a creierului, în masă,

care au fost experimentate pentru prima dată pe prizonierii americani de
război, în timpul războiului din Coreea. Experimentele realizate de acest
institut în ceea ce priveşte metodele de control al mulţimilor au fost
folosite în mare măsură asupra publicul american. S-a realizat astfel un
asalt ascuns, imoral şi inuman asupra libertăţii umane, prin modificarea
comportamentului individual cu ajutorul tehnicilor psihologice.

Germanul Kurt Lewin, cunoscut şi drept fondatorul psihologiei sociale, a

devenit directorul Institutului Tavistock în anul 1932. El a ajuns apoi în
SUA în 1933, fiind unul dintre numeroşii nazişti care au fost „infiltraţi”
acolo cu statutul de refugiaţi. Lewin a fost cel care a înfiinţat Clinica
Psihologică Harvard, care, printre altele, a iniţiat campania de
propagandă şi manipulare a publicului american împotriva germanilor şi
de implicare a SUA în cel de-al Doilea Război Mondial.

În 1938, Roosevelt a realizat o înţelegere secretă cu Churchill, care a

permis ca în timpul războiului SUA să fie subordonată Comitetului
Executiv al Operaţiunilor Speciale (Special Operations Executive – SOE)
englez. Înainte de a plasa Biroul de Servicii Strategice american (Office
of Strategic Services - OSS), precursorul CIA-ului de astăzi, sub protecţia Comitetului Executiv al Operaţiunilor
Speciale britanic, Roosevelt l-a trimis pe generalul Donovan, directorul OSS la Londra, pentru a fi supus
procesului de îndoctrinare de la Institutul Tavistock. Aceasta a făcut ca întregul program al OSS şi apoi al CIA să
funcţioneze sub ghidarea Institutului Tavistock.

Institutul Tavistock este cel care a comandat criminalele raiduri de bombardare în masă a civililor, iniţiate de
Roosevelt şi Churchill, pentru experimentarea clinică a terorii în masă; au fost realizate rapoarte care înregistrau
reacţiile acelor oameni, folosiţi pe post de „porcuşori de Guineea”. Tavistock şi tehnicile fundaţiilor americane au
un singur ţel: să „spargă” limita puterii psihologice a individului şi să îl predea astfel, neajutorat, fără capacitatea
de a se opune în vreun fel, dictaturii Noii Ordini Mondiale. Orice tehnică care duce la dezmembrarea unităţii
familiei sau la implementarea din familie a unor principii religioase rigide sau legate de o aşa-zisă onoare, ori de
un comportament sexual deviat, este folosită de către oamenii de ştiinţă ai Institutului Tavistock ca armă de
control a mulţimilor.

Metodele psihoterapiei freudiene induc tulburări mentale permanente în fiinţa care se supune unui astfel de
tratament, prin destabilizarea caracterului acesteia. Victima acestor metode de degradare psihică este apoi sfătuită
să „stabilească modalităţi noi de interacţiune personală”, care în realitate o debusolează, datorită lipsei relaţiilor
personale stabile şi profunde în viaţa ei. Institutul Tavistock a dezvoltat o asemenea putere de influenţă în Statele
Unite, încât nimeni nu poate ajunge să se afirme într-un domeniu, dacă nu a fost supus mai întâi îndoctrinării cu
ştiinţa comportamentală promovată de Institutul Tavistock sau de filialele acestuia.

Henry Kissinger, a cărui ascensiune extraordinară la putere este inexplicabilă în alt mod, a fost, la rândul său,
refugiat german şi elev al lui Sir John Rawlings-Reese. Dr. Peter Boure, psiholog al institutului Tavistock, l-a
selectat pe Jimmy Carter pentru a fi candidat la Preşedinţia Statelor Unite, numai datorită faptului că acesta
fusese supus unui program intensiv de spălare a creierului, administrat de Amiralul Hyman Rickover la
Annapolis. Experimentul realizat în domeniul integrării rasiale obligatorii în Statele Unite a fost organizat de
Ronald Lippert, membru al OSS şi director al programului de instruire a copiilor la Comisia de Relaţii
Comunitare. Acest program avea scopul de a distruge sentimentul identităţii personale, precum şi cel al
moştenirii rasiale a individului.

Provocarea de căderi psihice în masă prin intermediul drogurilor

Prin intermediul Institutului de Cercetări Sociale, Tavistock controlează,

printre altele, Asociaţia Naţională a Educaţiei. Institutul de Cercetări
Sociale din cadrul Laboratorului Naţional de Instruire are rolul de a
programa, prin spălarea creierului, personalităţile marcante din domeniul
afacerilor şi din guvern.

Puterea Institutului Tavistock este atât de mare încât, la comanda

acestuia, întregul program de cercetare spaţială al SUA a fost anulat timp
de nouă ani, pentru a permite sovieticilor să îi ajungă din urmă. Stoparea
cercetărilor în domeniul spaţial a fost cerută într-un document semnat de
dr. Anatol Rapport, fiind prompt aprobată de către guvern. O altă
operaţiune proeminentă a institutului Tavistock este Şcoala de Finanţe
Wharton a Universităţii Pennsylvania.

Una din strategiile criminale folosite de institutul Tavistock este folosirea

drogurilor. În cadrul sinistrului program MKULTRA realizat de CIA,
unor oficiali CIA, care nu aveau cunoştinţă despre acest program, li s-a
administrat fără ca ei să ştie, LSD, iar reacţia pe care ei au avut-o în urma administrării acestui drog – care a fost
studiată exact ca în cazul cobailor de laborator – a însemnat, pentru unii dintre ei, moartea. Guvernul SUA a
trebuit să plătească daune de milioane de dolari familiilor victimelor, dar vinovaţii nu au fost niciodată puşi sub
acuzare. Programul a demarat atunci când Sandoz AG, o firmă suedeză de medicamente, al cărei proprietar era
S.G. Warburg Co. din Londra, a descoperit Acidul Lisergic (LSD). Consilierul lui Roosevelt, James Paul
Warburg, fiul lui Paul Warburg – autorul Federal Reserve Act – şi nepot al lui Max Warburg – finanţatorul lui
Hitler – a înfiinţat Institutul pentru Studii Tactice (Institute for Policy Studies) în vederea promovării acestei
substanţe. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate: „contra-cultura” LSD din anul 1960 şi „revoluţia” studenţilor, care
a fost finanţată de către CIA cu 25 de milioane de dolari.

O parte a finanţării proiectului MKULTRA a fost făcută din fondul Human Ecology; de asemenea, CIA l-a
finanţat pe dr. Herbert Kelman, de la Universitatea Harvard, pentru realizarea unor experimente de control al
minţii. În anii ’50, CIA a finanţat experimente în masă cu LSD, realizate în Canada. Dr. D. Ewen Cameron,
preşedintele Asociaţiei Canadiene de Psihologie şi director al Spitalului Royal Victorian din Montreal, a primit
sume enorme de la CIA, pentru a administra unui număr de 53 de pacienţi doze foarte mari de LSD şi a le
înregistra reacţiile; pacienţii astfel drogaţi au dormit săptămâni în şir, după care au fost treziţi prin administrarea
de şocuri electrice.

Una dintre victime, soţia unui parlamentar canadian, a dat în judecată companiile americane care au distribuit
acest drog pentru CIA. Toată baza de date a CIA ce cuprindea programul de testare a drogurilor, a fost distrusă la
ordinul liderului programului MKULTRA. Datorită faptului că toate eforturile Institutului Tavistock sunt
îndreptate pentru a produce periodic căderi psihice în masă, efectele programelor CIA sunt în mod evident tragice
şi dramatice pentru populaţie.

Aceasta este moştenirea pe care au lăsat-o americanilor familia Warburg şi CIA-ul. Principalul lor agent de
operare, Institutul pentru Studii Tactice, a fost fondat de James Paul Warburg; cofondatorul său a fost Marcus
Raskin, protejatul lui McGeorge Bundy, preşedintele Fundaţiei Ford. Bundy l-a numit pe Raskin în postul de
reprezentant personal al preşedintelui Kennedy în Consiliul Naţional de Securitate, iar în 1963 ei au fondat
Students for Democratic Society, organizaţie prin care CIA a controlat răspândirea drogurilor. Ziaristul R.
Emmett Tyrell Jr. scria, pe 20 august 1984: „consecinţele mizerabile ale mişcării radicale a anilor '60, Mişcarea
Studenţilor pentru o Societate Democratică (Students for a Democratic Society, SDS) au fost creşterea ratei
nelegiuirilor, a dependenţei de droguri, a bolilor venerice şi a bolilor mintale”.

O reţea internaţională de peste 3000 de organizaţii satelit

Institutul Tavistock administrează anual diferite reţele de fundaţii în

SUA, în valoare de 6 miliarde de dolari, toate fondate din banii
contribuabililor. Zece instituţii principale se află sub controlul direct al
acestui institut care are 400 de filiale şi 3000 de grupuri de studii şi
„think tank-uri”. Acestea au creat diverse programe pentru creşterea
controlului exercitat asupra poporului american de către reprezentanţii
Noii Ordini Mondiale. Institutul de Cercetări Stanford, învecinat cu
Instituţia Hoover, operează anual cu 3300 de angajaţi şi 150 de milioane
de dolari. Acesta conduce programele de supraveghere pentru Bechtel,
Kaiser şi alte 400 de companii multinaţionale, precum şi vastele
operaţiuni de spionaj ale CIA. Este cea mai mare instituţie de pe Coasta
de Vest care promovează controlul minţii şi ştiinţele comportamentale.

Una din agenţiile cheie în transmiterea instrucţiunilor secrete primite de

la Tavistock este Fundaţia Ditchley, fondată în 1957. Filiala americană a Fundaţiei Ditchley este condusă de
Cyrus Vance, fost secretar de stat şi director al Fundaţiei Rockefeller şi Winston Lord, preşedinte al Consiliului
de Relaţii Externe (Council on Foreign Relations), membru Bilderberg şi Skull & Bones. Soţia lui Winston Lord,
Bette Bao Lord, la rândul ei membru al Consiliului de Relaţii Externe şi al Bilderberg, este preşedinte al
Consiliului Freedom House. Acest consiliu este răspunzător de manipularea drepturilor creştinilor prin ridicarea
problemei persecuţiei religioase.

Distrugerea fermierilor independenţi, o metodă stalinistă aplicată în capitalism

Una dintre principalele, dar mai puţin cunoscutele, operaţiuni realizate de Fundaţia Rockefeller sunt tehnicile de
control a mediului rural-agricol. Directorul acestei fundaţii, Kenneth Wernimont, a implementat programele
Rockefeller de control al agriculturii în Mexic şi America Latină. Fermierii independenţi sunt o mare ameninţare
la adresa Ordinii Mondiale, pentru că ei produc alimente pentru ei înşişi şi astfel producţia lor poate fi
transformată în capital, ceea ce le conferă independenţă financiară.

În Rusia sovietică, bolşevicii credeau că au obţinut controlul total asupra poporului, însă planurile lor au fost puse
în pericol de independenţa încăpăţânată a unor mici fermieri, numiţi apoi chiaburi. Stalin a ordonat OGPU
(Serviciile secrete şi poliţia politică a URSS, premergătoare KGB-ului) să confişte toate alimentele şi animalele
chiaburilor şi să îi lase să moară de foame. The Chicago American scria, pe 25 februarie 1935, pe prima pagină:
„Şase milioane de morţi ai foametei sovietice. Recolta ţăranilor porţionată. Oamenii şi animalele mor de foame.”
Pentru a distrage atenţia de la această atrocitate, s-a spus mai târziu că germanii, şi nu sovieticii au omorât 6
milioane de persoane în acest fel.

Partidul Comunist, care se intitula partid al ţăranilor şi muncitorilor, a exterminat ţăranii şi a înrobit muncitorii.
Multe regimuri totalitare au considerat că micul fermier reprezintă o piedică serioasă în calea monopolizării
agriculturii. Regimul francez al terorii a fost condus nu împotriva aristocraţilor, pe care mulţi chiar îi agreau, ci
împotriva micilor fermieri care refuzau să îşi predea recoltele tribunalelor revoluţionare, în schimbul unei bucăţi
de pământ. În prezent, în Statele Unite, fundaţiile menţionate sunt angajate în acelaşi tip de exterminare a
fermierilor americani, pentru a-i forţa pe aceştia să devină mână de lucru pentru marile trusturi agricole.
Instituţiile Brookings şi alte asemenea fundaţii au creat programul monetar implementat de Sistemul de Rezervă
Federală (Federal Reserve System), pentru a distruge fermierii americani – o reluare a tragediei din Rusia – cu
precizarea că fermierul american va fi lăsat în viaţă, dacă va fi de acord să devină sclavul muncitor al trusturilor
agricole gigant.

Sinistrele scopuri politice, economice şi sociale ale fundaţiilor „caritabile”

Dacă cetăţeanul de rând ar deveni conştient de adevăratul rol al

fundaţiilor, ar putea înţelege de ce dobânzile şi impozitele pe care le
plăteşte sunt atât de mari, de ce fiecare agent al guvernului federal este
împotriva sa; FBI, IRS, CIA şi BATF trebuie să se războiască cu cetăţenii
pentru a aplica programele fundaţiilor.

Fundaţiile îşi încalcă în mod flagrant propriul statut, prin care se angajau
iniţial să realizeze acţiuni de „caritate”, pentru că ele nu fac nicio donaţie
care nu serveşte vreunui scop politic. Angajarea de spioni pe post de
„lucrători caritabili”, cum s-a procedat în cazul misiunii Crucii Roşii în
Rusia, în 1917, expune sinistrele scopuri politice, economice şi sociale
ale Noii Ordini Mondiale, pe care aceasta le duce la bun sfârşit prin
intermediul fundaţiilor.
Statul şi cetăţeanul de rând sunt fraudaţi prin neplata impozitelor de către fundaţii, acestea fiind scutite pe motiv
că fac acte de caritate. Ceea ce fac ele este sindicalism criminal, ofensivă conspiraţionistă împotriva Statelor
Unite şi împotriva Constituţiei. Unul dintre principalii fondatori ai acestor fundaţii criminale este Daniel Coit
Gilman, care a creat Fondul Peabody şi Fondul John Slater şi a devenit membru al comitetului de conducere al
General Education (azi Fundaţia Rockefeller). Gilman a fondat împreună cu Andrew Dickson White şi Frederic
A. Delano, Trustul Russell în 1856, devenit mai târziu parte a Institutului Carnegie. Delano, a fost de asemenea,
unul dintre fondatorii principali ai Instituţiei Brookings şi a Fundaţiei Carnegie pentru Pace Internaţională
(Carnegie Endowment for International Peace). Daniel Coit Gilman a fondat apoi Fundaţia Russell Sage,
împreună cu Cleveland H. Dodge de la National City Bank. Fondatorii acestor fundaţii au legături directe cu
Rezerva Federală Americană, cu Consiliul Industriilor de Război al Primului Război Mondial, cu Biroul de
Servicii Strategice (OSS) din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi cu CIA. Au de asemenea legături
directe cu Corporaţiile Internaţionale Americane care au fost formate pentru a instiga la realizarea revoluţiei
bolşevice din Rusia.

Delano, unchiul lui Franklin Delano Roosevelt, a făcut parte din primul consiliu al guvernatorilor Rezervei
Federale a SUA în anul 1914. Cumnatul acestuia a fondat influenta firmă de avocatură din Washington,
Covington&Burling. Familia Delano şi alte familii din conducerea Noii Ordini Mondiale sunt descendenţii
direcţi ai lui William de Orange (prinţ olandez care a trăit în secolul XVI).

Institutul Tavistock în Statele Unite

Planning Research Corporation, Arthur D. Little, G.E. "TEMPO", Operations Research Inc. sunt doar câteva
dintre cele aproximativ 350 de firme care se ocupă de cercetări şi sondaje şi fac recomandări guvernului. Ele sunt
parte din ceea ce preşedintele Eisenhower a numit „un posibil pericol la adresa siguranţei publice, care ar putea
deveni ea însăşi prizoniera elitei ştiinţifico-tehnologice.”

Brookings Institution se ocupă de ceea ce numesc „agenda naţională”.

Ei sunt cei care scriu programele electorale ale preşedinţilor. Spre
exemplu, au scris programul electoral „New Deal” (Noua Înţelegere) al
preşedintelui Hoover, programul „New Frontiers” („Noi Frontiere”) al
preşedintelui Roosevelt, programul Administraţiei Kennedy (devierea de
la acest program fiind unul din motivele pentru care John F. Kennedy a
fost omorât) şi programul „Great Society” („Societatea Măreaţă”) a
preşedintelui Johnson. În ultimii 70 de ani, Brookings a dictat Guvernului
Statelor Unite cum să-şi conducă afacerile şi îi dictează în continuare ce
să facă.

Institutul Hudson are sarcina de a modela, prin manipulare în masă,

felul în care americanii reacţionează la evenimentele politice şi sociale,
felul în care gândesc, votează şi se comportă în general. Institutul Hudson
s-a specializat în domeniul cercetării politicii de apărare şi a relaţiilor cu
URSS. Mare parte a activităţilor sale din domeniul militar sunt clasificate
ca secrete de stat. Hudson este una dintre instituţiile Comitetului celor
300, care se ocupă cu spălarea creierelor. Unul dintre cei mai mari clienţi
ai acestui institut este Departamentul de Apărare al Statelor Unite, care se
ocupă de probleme privind apărarea civilă, securitatea naţională, politica
militară şi controlul armamentului.

National Training Laboratories (NTL) a fost fondat în 1947 de către membri ai reţelei Tavistock din Statele
Unite. NTL a avut ca scop precis folosirea tehnicilor de spălare a creierului pe lideri ai guvernului, ai instituţiilor
educaţionale şi ai birocraţiei corporatiste, prin metoda Tavistock, iar apoi de a-i folosi pe aceşti „lideri” fie pentru
a prezida întâlniri de grup gen Tavistock în organizaţiile lor, fie pentru a angaja numai persoane antrenate în acest
mod. Mecanismele interne ale operaţiunii NTL se axează în jurul unei forme degenerate de psihologie Tavistock,
numită „dinamica grupului”, dezvoltată de agentul nazist al institutului Tavistock, Kurt Lewin, care s-a refugiat
în Statele Unite în anii ’30 şi ai cărui studenţi au fondat NTL.

Într-un astfel de grup lewinist de spălare a creierelor (lewinite brainwashing group), anumiţi indivizi provenind
din medii sociale diferite şi având personalităţi diferite, sunt manipulaţi de un „lider de grup” în direcţia formării
unui „consens” de opinii, obţinându-se astfel o nouă „identitate de grup”. Cheia acestui proces este crearea unui
„mediu controlat”, în care se introduce factorul de stres (uneori numit disonanţă), pentru a da peste cap sistemul
de valori al unui individ. Sub presiunea celorlalţi membrii ai grupului, individul „cedează” şi o nouă personalitate
a acestuia iese la lumină, având un set de valori complet nou. Această experienţă ce degradează individul implică
negarea faptului că ar fi avut loc vreo schimbare. În acest mod, individul este spălat pe creier fără ca el să ştie
aceasta.

Această metodă este aceeaşi, cu unele mici modificări, cu cea folosită în aşa-zisele „grupuri sensibile” sau
„grupuri T”, de genul celor popularizate înainte de 1960 de Institutul Esalen, iniţiate cu ajutorul celor de la NTL.

Începând cu anul 1950, NTL a trecut majoritatea liderilor corporaţiilor naţionale prin astfel de programe de
spălare a creierului, în timp ce derula programe similare pentru Departamentul de Stat, Marină, Departamentul
Educaţiei şi alte secţiuni din birocraţia federală. Nu există o estimare clară a numărului de americani care au
trecut prin acest proces de ştergere a identităţii proprii şi implementare a unei noi identităţi în cadrul NTL, ori în
alte instituţii-satelit ale acestuia. Dată fiind amploarea acestor acţiuni, este posibil să fie vorba de milioane de
oameni.

Unul din grupurile care au trecut prin „moara” NTL în 1950 a fost conducerea Asociaţiei Naţionale pentru
Educaţie (NEA), cea mai mare organizaţie a profesorilor din Statele Unite. În acest mod, perspectiva iniţială a
NEA a fost „ajustată” de Institutul Tavistock, prin NTL. În anul 1964, Institutul NTL a devenit parte din NEA,
iniţiind „sesiuni de grup” pentru toate filialele sale. Cu finanţare de la Departamentul Educaţiei, Institutul NTL a
proiectat programe de instruire a profesorilor de stat pentru şcoala primară şi secundară şi s-a implicat, de
asemenea, în dezvoltarea reformelor educaţionale.

Cunoscut de asemenea ca Institutul Internaţional pentru Aplicarea

Ştiinţelor Comportamentale, acest institut este un centru de spălare a
creierului prin crearea stresului artificial. În cadrul unor astfel de şedinţe
de instruire, participanţii se „trezesc” la un moment dat că trebuie să se
apere vehement împotriva unor acuzaţii grave care li se aduc de către
conducătorii acestor şedinţe, fiind supuşi astfel unor factori de stres
amplificat.

Universitatea Pennsylvania, Şcoala Wharton de Comerţ şi Finanţe

înfiinţată de Eric Trist, reprezintă unul din „grupurile de experţi” ai
Institutului Tavistock. Wharton a devenit pentru Tavistock unul dintre
cele mai importante instrumente în cercetarea comportamentală. Wharton
atrage clienţi cum este Departamentul Muncii – care învaţă la Wharton
Econometric Forecasting Associates Incorporated, cum să producă
statistici falsificate. Modelarea econometrică Wharton este folosită în
peste 300 de companii din Statele Unite, Europa de Vest, inclusiv de Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia
Naţiunilor Unite şi Banca Mondială.

Institutul pentru Cercetări Sociale (Institute for Social Research) are printre clienţii săi Fundaţia Ford,
Departamentul Apărării al SUA, Serviciul Poştal al SUA şi Departamentul de Justiţie al SUA. Dintre studiile sale
enumerăm: „Semnificaţia umană a schimbărilor sociale”, „Tineretul în tranziţie” şi „Care este perspectiva
americanilor asupra sănătăţii lor mentale”.

Institutul pentru Viitor (Institute For The Future) nu este un institut tipic pentru Tavistock, deşi este iniţiat de
Fundaţia Ford. Institutul pentru Viitor proiectează schimbările care vor avea loc în următorii 50 de ani. În cadrul
aşa-numitelor „dezbateri delphi” (delphi panels) se decide ce este normal şi ce nu, şi apoi sunt pregătite
documentele necesare pentru ca guvernul să poată preîntâmpina apariţia unor grupuri de persoane „care ar putea
crea dezordine civică”, adică grupuri care le-ar putea strica planurile.

Acest institut a recomandat de-a lungul timpului acţiuni cum sunt: liberalizarea legilor avortului, liberalizarea
consumului de droguri, introducerea taxelor pentru maşinile care intră în spaţiul urban, predarea metodelor
contraceptive în şcoli, impunerea înregistrării armelor de foc, transformarea consumului de droguri într-o
încălcare non-criminală a legii, legalizarea homosexualităţii, realizarea controlului asupra tuturor zonelor numai
de către stat, oferirea de prime pentru planificarea familială. Dar cea mai odioasă propunere a acestui institut, în
stilul dictatorului Pol Pot din Cambogia, prevede noi comunităţi care să se stabilească în zona rurală,
asemănătoare lagărelor de concentrare. După cum putem observa, în prezent multe dintre ţelurile lor au fost pe
deplin realizate.

Institutul pentru Studii Tactice (Institute For Policy Studies - IPS) este unul dintre „marii arbori” ai Institutului
Tavistock. IPS i-a creat şi i-a recreat pe politicienii Statelor Unite, încă de când a fost fondat de James P. Warburg
şi familia Rothschild. Reţeaua sa din America include Liga pentru Democraţie Industrială (League for Industrial
Democracy). Printre jucătorii de frunte ai acesteia se află Jeane Kirkpatrick, fost ambasador SUA la Naţiunile
Unite, Irwin Suall de la ADL, Eugene Rostow, negociator al controlului armelor, Lane Kirkland, Labor Leader şi
Albert Shanker. IPS a fost cooptat de către Marcus Raskin şi Richard Barnett, în 1963, amândoi foarte bine
instruiţi la Institutul Tavistock. Obiectivele IPS sunt cele stabilite de Institutul Tavistock.

IPS are o reţea de susţinători, consideraţi de public ca fiind independenţi, dar care de fapt acţionează împreună, în
aşa fel încât congresmanii ajung să fie înconjuraţi din toate părţile de susţinători ai aceloraşi idei. În acest mod,
IPS a fost şi încă este capabil să mânuiască cu succes, atât pe reprezentanţii independenţi, cât şi pe senatorii din
Congresul american, determinându-i să voteze legile „în direcţia în care merg lucrurile”. Folosindu-se de oameni
cheie din Congres, IPS s-a strecurat în infrastructura sistemului legislativ şi manipulează modul de funcţionare al
acestuia.
IPS a devenit şi este şi în zilele noastre una dintre cele mai prestigioase organizaţii care controlează deciziile
politicii externe, despre care oamenii de rând cred în mod prostesc că sunt luate de cei pe care i-au ales. Prin
sponsorizarea activismului militar şi a abordărilor revoluţionare, prin manipulare, prin asedierea structurilor
corporaţiilor, prin diminuarea credibilităţii unor organizaţii concurente, prin penetrarea organizaţiilor religioase şi
semănarea discordiei prin intermediul unor politicieni radicali şi rasiali, prin folosirea mass-media-ei pentru a
promova ideile IPS, acesta îşi joacă rolul pentru care a fost creat, chiar sub nasul publicului prostit. Philip Stern,
unul din administratorii IPS, a fost preşedintele Fundaţiei Stern, iar directorul acesteia, David R. Hunter, a fost
anterior oficial al Consiliului Naţional şi al Consiliului Mondial al Bisericilor.

Institutul de Cercetări Stanford (Stanford Research Institute)

Jesse Hobson, primul preşedinte al Institutul de Cercetări Stanford, a spus
clar, într-un discurs ţinut în 1952, care este linia pe care o urmează
institutul. Stanford poate fi descris ca una dintre „bijuteriile” Coroanei
Tavistock, care conduce Statele Unite. Fondat în 1946, imediat după
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost condus de Charles
A. Anderson, care a acordat o mare importanţă cercetărilor ce ţineau de
controlul minţii şi de „ştiinţele viitorului”. Sub umbrela Institutului
Stanford a fost inclusă Fundaţia Charles F. Kettering, care a dezvoltat
Imaginile schimbătoare ale omului (Changing Images of Man), pe care se
bazează mişcarea New Age.

Unele contracte ale Institutului Standford au fost iniţial centrate în jurul

sistemului de apărare, dar pe măsură ce Stanford s-a dezvoltat, gama de
servicii a acestuia s-a diversificat, acoperind şi alte organizaţii: Aplicaţiile
Ştiinţelor Comportamentale în Biroul de Gestiune a Cercetărilor
Ştiinţifice şi Tehnologice (Applications of Behavioral Sciences to
Research Management Office of Science and Technology), SRI Business
Intelligence Program, Departamentul Apărării al SUA, conducător al Cercetărilor în Apărare şi Inginerie (U.S.
Department of Defense Directorate of Defense Research and Engineering), Departamentul Apărării al SUA
Biroul Cercetărilor Aerospaţiale (U.S. Department of Defense Office of Aerospace Research).

Printre corporaţiile care caută serviciile Institutului Stanford se află şi Banca Wells Fargo, Bechtel, Hewlett
Packard, Banca Americii, Corporaţia McDonnell Douglas, Blyth, Eastman Dillon şi Compania TRW. Unul dintre
cele mai secrete proiecte ale Institutului de Cercetări Stanford a fost realizarea armelor chimice şi bacteorologice.
Institutul de Cercetare Stanford lucrează cu cel puţin 200 de organizaţii mai mici, care realizează cercetări asupra
tuturor faţetelor vieţii americanilor. Aceasta este reţeaua ARPA şi ea reprezintă cel mai amplu efort de a obţine
controlul asupra mediului înconjurător, asupra fiecărui individ şi a întregii naţiuni. În prezent, calculatoarele
Stanford sunt conectate cu 2500 de calculatoare „surori”, incluzând CIA, Laboratoarele Telefonice Bell,
Serviciile Secrete ale Armatei SUA, Biroul Serviciilor Secrete ale Marinei (ONI), Rand Corporation,
Massachusetts Institute of Technology, Harvard şi UCLA (University of California, Los Angeles). Stanford este
institutul cu rolul central în „biblioteca” ce clasifică toată documentaţia ARPA.

Pentagonul foloseşte adeseori dosarele principale ale SRI Business Intelligence Program şi probabil alte agenţii
guvernamentale ale SUA fac la fel. Problemele de „comandă şi control” ale Pentagonului sunt rezolvate tot de
Institutul Stanford.

În timp ce, de ochii lumii, toate aceste cercetări criminale se aplică doar în cazul armelor şi al soldaţilor, nu există
absolut nicio garanţie că aceleaşi cercetări nu sunt aplicate la nivelul întregii populaţii civile.

Institutul de Tehnologie Massachusetts (Massachusetts Institute of Technology - MIT) şi Şcoala de

Management Alfred P. Sloan (Alfred P. Sloan School Of Management)
Acest institut importat nu este recunoscut ca făcând parte din Tavistock SUA. Legătura dintre aceste două
instituţii este ţinută secretă. Cei mai mulţi privesc MIT ca pe o simplă instituţie americană, dar această viziune
este departe de adevăr.

Câţiva dintre cei mai importanţi clienţi ai MIT:

- American Management Association (Asociaţia Americană pentru Management);

- Committee for Economic Development (Comitetul pentru Dezvoltare Economică);
- GTE - General Telephone and Electronics;
- Institute for Defense Analysis – IDA (Institutul pentru Analiza Apărării);
- NASA;
- National Academy of Sciences (Academia Naţională de Ştiinţe);
- National Council of Churches (Consiliul Naţional al Bisericilor);
- Sylvania;
- TRW;
- U.S. Army (Armata SUA);
- U.S. Department of State (Departamentul de Stat al SUA);
- U.S. Navy (Marina SUA);
- U.S. Treasury (Trezoneria SUA);
- Compania Volkswagen.

Corporaţia RAND de Cercetare şi Dezvoltare (RAND Research and

Development Corporation)
Fără îndoială că RAND este „think tank-ul” cel mai îndatorat Institutului
Tavistock, iar pentru RIIA (Royal Institute of International Affairs) este
cu siguranţă cel mai prestigios instrument de control al politicii Statelor
Unite la toate nivelele. Tacticile specifice RAND au fost utilizate pentru
realizarea politicii externe a SUA, pentru stabilirea programelor spaţiale,
în politica nucleară a SUA, în analizele corporaţiilor, în cadrul sutelor de
proiecte pentru armată, în cadrul CIA, în ceea ce priveşte folosirea
drogurilor care afectează mintea (cum sunt Peyote şi LSD), în cadrul
acţiunii sub acoperire MKULTRA etc.

Fondatorul Corporaţiei RAND, Herman Kahn, a fondat în anul 1961 şi Institutul Hudson. În cartea sa, Educating
for the New World Order (Educaţie pentru Noua Ordine Mondială), B.K. Eakman vorbeşte despre un manual de
instruire pentru „agenţi de schimb”, realizat pentru guvernul SUA de către Corporaţia RAND.

Un alt manual, din 1971, intitulat Instruire pentru agenţi de schimb (Training for Change Agents), conţine
numărul de contact al Biroului pentru Educaţie al SUA (U.S. Office of Education) şi are şapte volume de „studii
pentru agenţii de schimb”. El aparţine tot Corporaţiei Rand. Există de asemenea o mulţime de însemnări şi
documente care atestă existenţa unor experimente şi metode de a „îngheţa” şi „dezgheţa” valorile morale şi
sociale, de a „implementa schimbarea” şi de a transforma, prin diverse strategii de tipul „Tehnicii Delphi”,
grupurile şi comitetele potenţial ostile, în grupuri „de cauciuc”, obediente puterii.

Câţiva dintre clienţii RAND:

- American Telephone and Telegraph Company - AT&T (Compania Americană de Telegraf şi Telefon);
- Chase Manhattan Bank;
- International Business Machines – IBM ;
- National Science Foundation (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă);
- Republican Party (Partidul Republican);
- TRW - Thompson Ramo Wooldridge Inc.;
- U.S. Air Force (Forţele Aeriene SUA);
- U.S. Department of Health (Departamentul Sănătăţii SUA);
- U.S. Department of Energy (Departamentul Energiei SUA).

Există literalmente mii de companii importante, instituţii guvernamentale şi organizaţii care folosesc serviciile
RAND. Lista lor completă ar fi imposibil de redat. Printre specialiştii RAND există un grup de studiu care
dictează când şi în ce direcţie se îndreaptă războiul termonuclear şi care realizează, în funcţie de concluziile sale,
scenarii politice şi sociale care vor fi apoi implementate în societatea americană.

La un moment dat, RAND a fost acuzată că ar fi fost însărcinată de către URSS să elaboreze planurile de
capitulare a guvernului Statelor Unite. Această acuzaţie a ajuns până în Senatul SUA şi a fost pusă în discuţie de
senatorul Symington, care a devenit apoi, la comandă politică, ţinta bătăilor de joc a presei, în vederea
discreditării acestuia.

Toate aceste instituţii sunt printre cele care au instaurat Fundaţia Legii Uniforme (Uniform Law Foundation), al
cărei rol este acela de a menţine instrumentul de conducere al afacerilor în interiorul Statele Unite, în limitele
Codului Comercial Uniform (Uniform Commercial Code) stabilit de liderii Noii Ordini Mondiale.
40 de argumente care arată că autorităţile SUA ştiau
despre atacurile teroriste din 11 septembrie, dar nu
au făcut nimic să le oprească
de Renata Oprea
Acest articol are la bază informaţii din două articole deosebit de
semnificative: „11 septembrie 2001: Nicio surpriză” – „September 11,
2001: No Surprise” de Russ Kick, articol apărut în ediţia din 2002 a
catalogului principal Loompanics şi „Fost spion german spune: SUA a
greşit în legătură cu 11 septembrie” – „Former Top German Spy Says: US
Wrong About September 11” de Christopher Bollyn, articol apărut în
ediţia din 28 ianuarie 2002 a „American Free Press.

Russ Kick spune în primul paragraf al articolului său: „SUA dispune de

Agenţia Centrală de Contrainformaţii (CIA), Biroul Federal de
Investigaţii (FBI), Agenţia de Securitate Naţională (NSA – National
Security Agency), Serviciile Secrete, Defense Intelligence Agency (DIA),
National Reconnaissance Office (NRO) şi găzduieşte şi alte agenţii de
contraspionaj şi securitate. Aceste agenţii folosesc sistemul Echelon, care
monitorizează majoritatea comunicaţiilor electronice din lume; sistemul
Carnivore, care interceptează email-urile; sistemul Tempest, cu o
tehnologie care poate citi ce afişează monitorul unui computer situat în
altă clădire; sateliţii Keyhole care au o rezoluţie de 10 cm şi alte
tehnologii de spionaj, multe dintre ele fiindu-ne probabil necunoscute.
În anul 2001 SUA a cheltuit treizeci de miliarde de dolari pe culegerea de
informaţii şi alte douăsprezece miliarde pe antiterorism. Cu toate aceste
resurse plus altele, noi ar trebui să credem că guvernul nu a avut nici cea mai vagă bănuială că teroriştii plănuiau
să atace Statele Unite, cu atât mai puţin că intenţionau să deturneze avioane pe care să le îndrepte spre ţinte
majore.

După ce veţi citi următoarea listă de exemple, vă veţi convinge că autorităţile nu numai că ŞTIAU despre
atacurile din 11 septembrie, dar de asemenea le-au permis să se producă.

1. În cel de-al doilea raport anual din 15 septembrie 2000, înaintat Ministerului Apărării al SUA de către un grup
consultativ privind evaluarea capacităţilor locale de apărare în cazul terorismului cu arme de distrugere în masă
se spunea: „Suntem forţaţi să luăm măsuri. Un atac terorist la un anumit nivel în interiorul graniţelor noastre este
inevitabil”.

2. Există rapoarte similare, unul emis în 10 septembrie 2001 de Serviciul de Cercetări al Congresului şi două
emise în 15 septembrie 1999 şi 15 martie 2001 de Comisia Naţională de
Securitate sponsorizată de Departamentul de Apărare.

3. După atacuri, directorul CIA George Tenet, a părut surprins, deşi pe 2

februarie 2000 el a ţinut un discurs în care prevenea asupra faptului că:
„Osama bin Laden este încă principalul terorist din cauza iminenţei şi
gravităţii ameninţării pe care el o reprezintă”.

4. Andreas Von Bulow, fostul preşedinte al Comisiei Parlamentare care

monitorizează Serviciile Secrete Germane a declarat: „Planificarea
atacurilor a fost din punct de vedere tehnic şi organizatoric o realizare de
excepţie – să deturnezi patru avioane imense în doar câteva minute şi în
mai puţin de o oră să le prăbuşeşti în ţintele dinainte stabilite cu ajutorul
unor manevre de zbor complicate... este de neimaginat fără ani de
susţinere din partea serviciilor de spionaj ale statului”.
5. La mai puţin de două ore după atac, ziarul londonez „Al-Quds-al-Arabi” raporta: „Osama bin Laden a avertizat
cu trei săptămâni în urmă că va atenta la interesele americane într-un atac fără precedent”. O întrebare logică ar fi
cum se explică faptul că ziariştii de la ziarul londonez ştiau despre aceste atacuri, iar serviciile secrete americane
nu ştiau?

6. După ce cele patru avioane au fost deturnate, avioanele de luptă militare americane au fost ţinute la sol pentru
mai mult de o oră – deci pentru mai mult de şaizeci de minute. Cum este posibil aceasta când aceste minute erau
atât de cruciale?

7. Departamentul de Stat a emis o avertizare pentru protecţia cetăţenilor pe 7 septembrie 2001, (cu patru zile
înainte de atacuri), specificând: „Americanii ar putea fi ţinta unei ameninţări teroriste din partea grupurilor
extremiste cu legături cu Organizaţia Al Qaeda condusă de Osama bin Laden.”

8. „The Airjet Airline World News” a raportat pe 23 iunie 2001: „US Airlines ar putea fi supuse unui risc terorist
în următoarele trei zile”. Ei erau cu două luni şi jumătate mai în urmă, dar ştiau că ceva era în neregulă.

9. Maiorul Willie Brown din San Francisco trebuia să zboare de acasă din San Francisco spre New York în
dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001. Cu trei nopţi înainte, la ora 10 PM (pe coasta vestică) ceea ce însemna ora
unu AM pe coasta estică, el a primit un apel telefonic de la „oameni săi de securitate de la aeroport”. Maiorul
Brown şi-a anulat ulterior zborul. Şi ghiciţi? El a supravieţuit. Peste trei mii de alţi oameni fără „informatori din
interior” nu au fost aşa de norocoşi.

10. În săptămâna de dinainte de atacuri, pachetul de acţiuni pentru United American Airlines, plus un tip de
acţiuni al companiei de asigurări asociate a crescut de la 1,200% la valoarea record de mai mult de 15 miliarde de
dolari!!!

11. În ediţia din 27 septembrie 2001 a ziarului „The London Times” se scria: „Autorul Salman Rushdie crede că
autorităţile SUA au ştiut de iminentul atac terorist când l-au împiedicat să călătorească cu curse de zbor interne în
Canada şi Statele Unite, cu doar o săptămână înainte de atacuri. FAA i-a spus publicistului autorului că Serviciile
Secrete Americane le-au dat un avertisment că «ceva se petrece», dar au evitat să dea ulterior alte detalii.”

12. FBI ştia despre anumiţi terorişti care luau lecţii de pilotaj în SUA. În două ocazii ei au întrebat
vicepreşedintele Şcolii de Pilotaj Aiman despre aceşti terorişti de la şcoala sa – o dată în 1999 şi a doua oară în
august 2001!!!! Ei au aflat că un anume terorist, Zacarias Moussaoui, a vrut să înveţe doar cum să menţină
avionul în aer în timpul zborului şi nu s-a sinchisit deloc să înveţe să decoleze sau să aterizeze.

13. Presupusul conducător al teroriştilor, Mohammed Atta, şi-a declarat

paşaportul furat cu mai multe luni înainte de atacuri. În mod miraculos,
dintr-o dată paşaportul apare în vârful dărâmăturilor arzânde ale
Turnurilor Gemene... şi ghiciţi?! Aflat într-o condiţie foarte bună!

14. Şapte din cei nouăsprezece terorişti care au deturnat avioanele şi care
au fost identificaţi de FBI, sunt actualmente în viaţă – deoarece au fost
greşit identificaţi.

15. Se presupune că Serviciile Secrete Americane nu ştiau nimic despre

aceste atacuri, dar la mai puţin de două zile după ce acestea s-au produs,
ei au furnizat lista completă a teroriştilor piloţi sinucigaşi.
16. Cu zece zile înainte de atacuri, Serviciile Secrete Franceze au avertizat FBI despre legăturile pilotului islamist
cu potenţiale atacuri teroriste.

17. În iunie 2001, trei cetăţeni din Orientul Mijlociu au fost arestaţi de ofiţerii Gărzii Federale de Protecţie în
New York după ce au fost surprinşi fotografiind clădiri federale. Ei au făcut fotografii camerelor de luat vederi,
punctelor de control de securitate şi posturilor de poliţie. Surprinzător, aceşti oameni au fost lăsaţi să plece, deşi
ziarul „New York Post” titra pe 16 septembrie 2001 că: „anxioase, autorităţile şi-au exprimat îngrijorarea că
anumite planuri pentru atacuri teroriste sunt în curs de elaborare.”

18. Câteva suspiciuni: Avem aici un plan deosebit de complex de deturnare a avioanelor şi de prăbuşire a lor în
obiective simbolice americane. Este evident că asta a luat ani de pregătiri şi planificări. Şi ce fac teroriştii? Ei îşi
fac tranzacţiile cu propriile cărţi de credit, care sunt pe numele lor! Şi de asemenea ei dau instructorului lor de
zbor numele lor reale şi îşi „uită” într-un mod convenabil manualele de zbor scrise în aramaică, în propriile lor
maşini închiriate. Având în vedere aceste aspecte, Andreas Von Bulow (menţionat anterior la alineatul 4) a spus
că: „95% din munca serviciilor de spionaj din lume este înşelătorie şi dezinformare.”
Serviciile Secrete Americane au spus că nu aveau nicio idee că acest grup de terorişti era pe cale să dea lovitura,
dar urmele pe care le-au lăsat teroriştii (vedeţi lista de exemple de mai sus), au fost similare cu urmele lăsate de o
„turmă de elefanţi neîndemânatici”. De-a dreptul convenabil, nu-i aşa?

19. Mohammed Atta, creierul din spatele acestei operaţiuni, a fost supravegheat de CIA din ianuarie până în mai
2000, în timp ce locuia în Frankfurt, Germania. Apoi CIA a întrerupt supravegherea spunând că nu aveau nici un
indiciu că el era implicat în terorism, nici măcar după ce acesta a început lecţiile de pilotaj!

20. CIA a pretins că ei au interceptat un apel telefonic jubilant de la Osama bin Laden DUPĂ atacuri, deşi ei au
spus de asemenea că nu l-au putut monitoriza ÎNAINTE. De ce nu? S-a produs oare un miracol şi ei au început
dintr-o dată să fie capabili să-l intercepteze?

21. În ediţia din 10 septembrie 2001 a ziarului „The Washington Times” se raporta că un oficial cu o mare
vechime în Administraţie le-a spus că Serviciile Secrete ale Statelor Unite au interceptat un apel telefonic de la
un adept al lui Osama bin Laden către Al Qaeda în care se discuta despre un iminent „mare atac”. Mai devreme
în acelaşi an, ei au ascultat o convorbire telefonică referitoare la „Hiroshima”.

22. Serviciile Secrete Germane îi monitorizau de asemenea pe terorişti.

CNN raporta în data de 2 octombrie 2001: „Serviciile Secrete Germane
au interceptat un apel telefonic în data de 11 septembrie 2001, după
atacurile teroriste din Statele Unite, în care adepţii lui Osama bin Laden
se autofelicitau pentru reuşita asalturilor ucigaşe”. Deci şi Serviciile
Secrete Germane au fost dintr-o dată, în mod miraculos, capabile să
capteze apelul exact de pe acea frecvenţă?

23. Guvernul Britanic menţiona: „În două interviuri transmise în 1997şi

în 1998 de televiziunea americană, Osama bin Laden s-a referit la
teroriştii care au declanşat atacurile anterioare de la WTC, din 1993, ca la
nişte modele de acţiune demne de urmat.”

24. Raportul Guvernului Britanic din data de 4 octombrie 2001, intitulat:

„Responsabilitatea pentru atrocităţile teroriste din Statele Unite” spunea:
„În august şi la începutul lui septembrie, asociaţii apropiaţi ai lui bin
Laden erau avertizaţi să se întoarcă în Afganistan din alte părţi ale lumii,
unde se aflau, până la data de 10 septembrie”.
25. În ediţia din 12 septembrie 2001 a „Counterpunch Magazine”, Alexander Cockburn şi Jeffrey St. Clair
relatează că securitatea de la WTC a fost întărită considerabil cu trei săptămâni înainte de 11 septembrie. Pentru
prima şi prima dată au fost aduşi şi câini detectivi care adulmecă drogurile şi toate camioanele care au intrat în
incinta WTC au fost minuţios controlate.

26. BBC a relatat pe 18 septembrie 2001: „Lui Niaz Naikia, fostului Secretar de Stat al Afacerilor Externe
pakistanez i s-a spus pe la mijlocul lui iulie 2001, de către un important oficial american, că o acţiune militară
împotriva Afganistanului va începe pe la mijlocul lui octombrie.”

27. Jeb Bush, guvernatorul Floridei (fratele lui George W. Bush) a convocat pe 7 septembrie 2001 Garda
Naţională de Stat – cu patru zile înainte de atacuri – pentru niciun motiv special cu excepţia „potenţialelor
pagube masive aduse vieţii şi proprietăţii care ar putea rezulta dintr-un act terorist în portul Florida, şi necesitatea
protejării vieţii şi proprietăţii de asemenea acte de terorism.” Hmmm, credeţi că el ştia ceva ce noi nu ştiam?

28. FBI a pornit pe calea interogării masive a oamenilor din oraşul New York care ştiau dinainte despre atacurile
teroriste din 11 septembrie, în special a arabilor americani. Jurnalul de ştiri din Westchester, New York, raporta în
ediţia din 11 octombrie 2001, că un experimentat poliţist newyorkez a declarat că atât de mulţi oameni din oraş
vorbiseră despre catastrofele ce aveau să vină, astfel că „numărul pistelor de urmărire era atât de copleşitor de
mare, încât era dificil să spui cine auzise despre atacuri din surse de mâna a doua şi cine auzise de la cineva care
participa efectiv la complotul terorist”.

29. Copii din trei zone diferite ale ţării au vorbit în mod specific şi cu o surprinzătoare acurateţe despre atacuri
iminente la World Trade Center în New York. Fiecare lucru pe care l-au spus s-a dovedit ulterior a fi corect.

30. Saddam Hussein şi-a instruit armata să fie în stare de maximă alertă
cu două săptămâni înainte de atacuri, ceea ce Irakul nu mai făcuse
niciodată de la războiul din Golf încoace. Hussein a mers în acelaşi timp
şi s-a ascuns în buncărele sale subterane, în aparenţă fără niciun motiv.
Gândiţi-vă – de ce ar fi făcut asta? Nu era niciun război în desfăşurare şi
nimeni nu ataca Irakul. Vreţi să-mi spuneţi că doar el ştia dinainte despre
atacurile de la World Trade Center şi absolut nimeni din Serviciile
Secrete Americane nu ştia nimic?

31. Media rusească făcea gălăgie cu rapoarte despre atacurile ce vor avea
loc în Statele Unite şi din acest motiv îndemna cetăţenii să schimbe
dolarii în moneda autohtonă rusească. Dr. Alexander Nemets scria despre
acest fenomen in ediţia din 17 septembrie 2001 a ziarului „NewsMax”,
într-un articol intitulat: „Expert: Ruşii ştiau dinainte, cetăţenii încurajaţi
să-şi schimbe dolarii”.

32. Dr. Tatyana Koryagina, care era angajata Ministerului Rus de

Dezvoltare Economică, spunea în ziarul „Pravda” din 12 iulie 2001:
„Statele Unite au fost alese ca obiect al atacului financiar deoarece centrul financiar al planetei este localizat
acolo. Efectul va fi maxim. Undele de şoc ale crizei economice se vor împrăştia instantaneu pe toată planeta, şi
ne vor aminti de balastul unei imense bombe nucleare”.

33. David Shippers, avocatul ce conducea audierile pentru procesul de trădare împotriva preşedintelui Clinton, a
încercat în mod repetat să-i avertizeze pe John Ashcroft, pe membrii congresului, pe purtătorul de cuvânt al Casei
Albe, Dennis Hastert, şi pe cei din Comitetul pentru Spionaj al Senatului că extremiştii islamici plănuiesc să
atace Statele Unite. Nimeni nu l-a ascultat. De ce?

34. Pe 14 septembrie 2001, la trei zile după atacuri, ziarul german „Neue Presse” relata despre un bărbat iranian
care fusese reţinut în Hanovra, Germania. El susţinea că spusese Serviciilor Secrete Americane despre un
iminent act terorist, care va avea loc în săptămâna ce începea cu 10 septembrie. Atunci, doar cu o oră înainte de
atac, el a încercat să trimită un fax cuprinzând aceste ştiri preşedintelui Bush, dar i-a fost interzisă această
posibilitate.

35. Ziarul londonez „Daily Telegraph” raporta că doi experţi cu vechime în Mossad (versiunea din Israel a CIA),
au fost expediaţi la Washington DC, în august 2001 pentru a informa CIA şi FBI de „existenţa unei celule de
aproximativ două sute de terorişti care pregăteau o operaţiune de mare anvergură”.

36. În conformitate cu ediţia din 16 septembrie 2001 a ziarului Washington Times, Serviciile Secrete Ruseşti au
prevenit autorităţile americane în numeroase ocazii că un atac era în faza de pregătire. Nikolai Patrushev
(conducătorul FSB, versiunea actuală a KGB) a declarat pentru ziarul „Times”: „Noi i-am avertizat foarte clar”,
dar cei din poziţiile cu putere de decizie „nu au acordat atenţia necesară”.

37. O menţiune directă din partea lui Russ Kick: „În conformitate cu respectatul ziar german „Frankfurter
Allgemeine Zeitung”, membrii Serviciilor Secrete Germane au confirmat că Serviciile Secrete ale SUA, Marii
Britanii şi Israelului au descoperit într-adevăr un complot al teroriştilor islamici prin care urmăreau să deturneze
aeronave şi să le prăbuşească în clădiri importante ale Statelor Unite.” Autorul continua: „Folosind sistemul de
spionaj global Echelon, aceste ţări ştiau cu şase luni înainte despre atacurile din 11 septembrie.”

38. Titlul principal din ediţia din 13 septembrie 2001 a ziarului Washington Times: „Echelon a prevenit
autorităţile în legătură cu atacurile”.

39. O menţiune directă din partea lui Russ Kick despre Proiectul Bojinka: „Autorităţile din Filipine demască
Proiectul Bojinka, complotul radicaliştilor islamişti de a izbi avioane
deturnate în clădiri emblematice americane şi de a face să explodeze
unsprezece avioane americane în numai două zile. Ei au transmis această
informaţie FBI-ului.” Ziarul „Washington Post” adăuga în ediţia din 23
septembrie 2001, într-un articol intitulat „Reţeaua fără limite a terorii”:
„Privind atacurile din New York şi Washington dezvăluite de televiziune
mai devreme în această lună, un anchetator filipinez a bolborosit sufocat
de emoţie: «E Bojinka. Noi le-am spus americanilor totul despre Bojinka.
Am fost ignoraţi cu desăvârşire»”.

40. CIA ştia! David Wellna de la Radioului Public Naţional, prezentatorul

emisiunii matinale „Morning Edition Show” relatând chiar în ziua
atacurilor, despre evacuarea clădirii Capitol menţiona: „Am vorbit cu
parlamentarul Ike Skelton – un democrat din Missouri şi membru al
Comitetului pentru Servicii Armate – care a spus că doar de puţin timp
directorul CIA i-a avertizat că ar putea avea loc un atac de această natură
– un atac iminent – pe teritoriul Statelor Unite. Deci ceea ce s-a petrecut
nu este pe de-a întregul neaşteptat.”

Atacurile de la World Trade Center sunt direct legate de războiului din

Afganistan din patru motive fundamentale:

- Rezervele imense de petrol de pe teritoriul rusesc de la Marea Caspică

- Traficul ilegal de droguri
- Gravele atacuri la adresa drepturilor fundamentale ale oamenilor motivate prin necesitatea „securităţii”
- Profituri consistente pentru aceia care beneficiază de pe urma războiului.

Am putea adăuga la această scurtă explicaţie şi o menţiune a lui Christopher Bollyn pe marginea articolelor mai
sus menţionate: „Imaginea unui nou inamic vine de la Zbigniew Brzezinski (n.n. – membru al grupului
Bilderberg, primul preşedinte al Comisiei Trilaterale, membru al grupării oculte a Illuminati-lor) şi Samuel
Huntington (n.n. – membru al Consiliul Relaţiilor Externe), doi manufacturieri ai politicii serviciilor secrete
americane şi relaţiilor externe. Încă din anii ’90, Huntington credea că oamenii din Europa şi din Statele Unite
aveau nevoie de cineva pe care să-l poată urî – aceasta, în viziunea lui, ar fi întărit identificarea lor cu propria
societate. Şi Brzezinski, câinele nebun, în calitate de consilier al preşedintelui Jimmy Carter, a militat pentru
drepturile exclusive ale Statelor Unite de a deţine toate materiile prime ale lumii, în special petrolul şi gazul.”

„În analiza sa asupra proceselor politice, von Bulow arăta că o hartă globală a războaielor civile şi a conflictelor
armate de orice fel coincide cu locaţia mineralelor strategice. La fel este şi cazul celei de-a treia hărţi: punctele
nodale ale traficului de droguri. Rezervele uriaşe de materii prime ale fostei Uniuni Sovietice, la fel ca şi
impresionanta reţea de conducte pentru gaz şi petrol, sunt acum la dispoziţia Statelor Unite şi Marii Britanii.”

Asasinarea lui Abraham Lincoln – o conspiraţie

clasică

de George Preda

„Banii joacă cel mai important rol în determinarea cursului istoriei” - Karl Marx
Primul preşedinte american asasinat a fost Abraham Lincoln. La 14
aprilie 1865, în timp ce se afla la teatru, în loja sa, Lincoln a fost
împuşcat de actorul John Wilkes Booth. A decedat a doua zi. Numeroase
dovezi indică faptul că el a fost victima unei conspiraţii iniţiate de
bancherii internaţionali. De altfel, istoria SUA este un lung şir de
asasinate. Toate personalităţile care s-au opus ferm oligarhiei bancare au
fost rând pe rând asasinate.

Lincoln a afirmat: „Puterea banilor ruinează ţara pe timp de pace şi

conspiră împotriva ei în momentele critice. Este mai despotică decât
monarhia, mai insolentă decât autocraţia şi mai egoistă decât birocraţia.
Prevăd în viitorul apropiat o criză care mă va descuraja şi mă va face să
mă tem pentru ţara mea. S-au întronat multe corporaţii şi va urma o eră
de corupţie la nivel înalt, iar puterea monetară va încerca să domnească
în dauna oamenilor, până când bogăţia se va afla în totalitate în mâinile a doar câteva persoane, iar Republica
va fi distrusă. În acest moment simt mai multă nelinişte pentru siguranţa ţării mele decât atunci când ne aflam în
război.”

Despre condiţiile economice, sociale şi financiare ale perioadei respective citiţi mai multe în articolul
Dedesubturile trecutului financiar al Statelor Unite.

Bismarck, cancelarul german, a declarat în 1876 despre Lincoln: „A obţinut din partea Congresului dreptul de a
împrumuta bani de la oameni prin vânzarea de obligaţiuni către statele americane şi astfel, Guvernul împreună cu
naţiunea au scăpat de comploturile străinilor care doreau să-i finanţeze. Aceştia au realizat imediat că Statele
Unite aveau să le scape din mână. De aceea s-a hotărât uciderea lui Lincoln.”

Asupra lui Booth, cel care l-a asasinat pe Lincoln, s-au găsit mesaje codate, iar cheia pentru decodificarea
acestora a fost descoperită printre lucrurile politicianului american Judah Benjamin, omul lui Rotschild.
S-a ştiut întotdeauna că moartea lui Lincoln a fost rezultatul unei conspiraţii ample. Cu toate acestea, nimeni nu a
ştiut cât de mare amploare a avut această conspiraţie. În anul 1974, cercetătorii au descoperit printre hârtiile lui
Edwin M. Stanton, ministrul de război de pe vremea lui Lincoln, scrisori în care Stanton primea indicaţii clare
despre cum să mascheze această conspiraţie. Ei au găsit, de asemenea, cele 18 pagini care fuseseră rupte din
agenda lui Booth şi care dezvăluiau numele a 70 de persoane, direct sau
indirect implicate în planul iniţial al lui Booth de a-l răpi pe Lincon. Pe
lângă Stanton, la conspiraţia asasinării lui Lincoln au fost de asemenea
complici şi Charles A. Dana, asistentul ministrului de război (membru al
mişcării iluministe) şi Maiorul Thomas Eckert, director al
departamentului de comunicaţii pe timp de război.

Agendele şi documentele codificate aparţinând colonelului Lafayette C.

Baker, şeful poliţiei naţionale secrete, conţineau toate detaliile, atât ale
conspiraţiei împotriva lui Abraham Lincoln, cât şi ale procedeului ulterior
de „acoperire” a acesteia. La acest complot de asasinare au contribuit şi
un grup de fermieri din Maryland, un grup al Confederaţiei (inclusiv
Jefferson Davis, preşedintele acesteia) şi Judah Benjamin, un grup
aparţinând Băncii de Nord şi Intereselor industriale (inclusiv Jay Cooke,
agent financiar din Philadelphia), Henry Cooke (bancher din Washington
D.C.), Thurlow Weed (jurnalist la ziarul New York), un grup al
Republicanilor Radicali (care nu acceptau ideea unirii zonei de nord cu
zona de sud, dar care vroiau să le controleze transformându-le în teritorii militare), senatorul Benjamin Wade din
Ohio, senatorul Zechariah Chandler din Michigan şi senatorul John Conness din California. Toate aceste grupări
şi-au coordonat eforturile şi s-au folosit de ajutorul actorului John Wilkes Booth, un susţinător al Confederaţiei,
pentru a-şi duce la îndeplinire planurile.
Planul iniţial consta în răpirea lui Lincoln, a vicepreşedintelui Andrew Johnson şi a secretarului de stat, William
Henry Seward. Poliţia Naţională a Detectivilor a descoperit planurile pe care le puseseră la cale conspiratorii şi l-
a informat pe Stanton. Planificată pentru data de 18 ianuarie, încercarea de răpire a eşuat. În aceeaşi seară în care
Lincoln a fost împuşcat a avut loc un atentat nereuşit împotriva secretarului de stat, pus la cale de aceiaşi
conspiratori.

Căpitanul James William Boyd, un agent secret al Confederaţiei, a fost informatorul Poliţiei Naţionale a
Detectivilor, furnizând acesteia date despre activităţile prizonierilor şi despre paznicii corupţi. El semăna foarte
bine din punct de vedere fizic cu Booth şi, în mod ironic, cei doi aveau aceleaşi iniţiale. Stanton l-a eliberat din
închisoare pe Boyd, care a preluat controlul asupra conspiraţiei din partea de nord, din care mai făcea parte
Poliţia şi Departamentul de Război. Conspiratorii nordişti vroiau să-l omoare pe Lincoln, în timp ce Booth vroia
doar să-l răpească pentru a-l folosi ca ostatec, în schimbul eliberării prizonierilor de război, membri ai
Confederaţiei.
Încercările lui Booth au eşuat de două ori în luna martie şi s-au încheiat cu asasinarea lui Lincoln. Boyd, avertizat
că ar putea fi implicat în acest scandal, plănuia să fugă în Maryland. El a fost acuzat de atacarea lui Seward, faptă
pe care nu o comisese. Boyd a fost împuşcat la ferma Garrett şi identificat ca fiind Booth. Poliţia a descoperit
adevărul despre aceasta, abia după ce anunţase deja public că Booth, asasinul preşedintelui Lincoln, a fost prins.
Singura poză a cadavrului lui Boyd a fost găsită printre fotografiile lui Stanton. Corpul lui Boyd a fost dus de
către colonelul Lafayette Baker la vechiul penitenciar Arsenal, unde a fost îngropat într-un loc necunoscut, în
beton.

Baker şi detectivii Luther şi Andrew Potter ştiau că acest caz nu era rezolvat şi era necesar să-l găsească pe
Booth, pentru a-l împiedica să dezvăluie adevărul. Acesta s-a întors într-adevăr în Statele Unite, şi mai târziu, pe
patul de moarte, şi-a dezvăluit adevărata identitate.
Baker a rupt relaţiile cu Stanton, care a fost dat afară din armată şi din postul de şef al Serviciului Secret, în anul
1866. În 1867, în cartea sa „Istoria Serviciului Secret al Statelor Unite”, Stanton a recunoscut că a ajuns în
posesia jurnalului lui Booth, iar cu altă ocazie a mărturisit că jurnalul fusese intact când ajunsese la el. Aceasta
înseamnă că Stanton a fost cel care a înlăturat cele 18 pagini, pentru a facilita muşamalizarea cazului, mai ales că
paginile rupte au fost găsite printre lucrurile sale.

Armele electromagnetice şi drepturile omului (I)

de Peter Phillips, Lew Brown şi Bridget Thornton

Articol preluat din revista NEXUS New Times Anul II, nr.10

Un studiu al istoriei încălcării drepturilor omului de către agenţiile de informaţii ale SUA şi al cercetărilor
din domeniul armelor electromagnetice

Complexul militar-industrial al Statelor Unite deţine un arsenal de arme

electromagnetice pe care le poate utiliza pe câmpurile de luptă şi
împotriva cetăţenilor, ca un mijloc de control social contrar drepturilor
omului. Acest studiu explorează actualele posibilităţi ale armatei americane de a utiliza dispozitive
electromagnetice (EM) pentru a hărţui, intimida sau ucide indivizi, precum şi cele de încălcare a drepturilor
omului prin testarea şi lansarea acestor arme.

În anii ’50 şi ’60, CIA-ul a început să caute mijloace pentru a influenţa capacitatea de cunoaştere, sentimentele şi
comportamentul uman. Considerând fiinţa umană un animal social şi folosindu-se de capacitatea de a manipula
mediul unui subiect prin izolare, medicamente şi hipnoză, oamenii de ştiinţă americani au căutat mult timp o
metodă mai bună de a controla comportamentul uman. Aceste cercetări ce s-au focalizat pe utilizarea dirijată a
energiei electromagnetice, au fost încadrate în domeniul „războiului informaţional” sau al „armelor non-letale”.

Noi aptitudini tehnologice au fost dezvoltate de proiectele finanţate prin „bugete negre” de-a lungul ultimelor
decenii; acestea includ capacitatea de a influenţa emoţiile umane, de a perturba procesele de gândire şi de a
induce dureri groaznice prin manipularea câmpurilor magnetice.

Agenţiile secrete şi cele militare dispun de arme noi, de temut, arme care probabil au fost deja folosite şi/sau
testate pe oameni, atât în SUA cât şi în străinătate şi care ar putea fi dirijate împotriva mulţimilor în situaţia unor
proteste de masă sau a unor tulburări civile.

Drepturile omului aparţin întregii umanităţi. A crede că drepturile omului se aplică doar pentru unii şi nu şi pentru
alţii reprezintă o negarea a umanităţii. Negarea acestor drepturi este exact lucrul pe care Congresul şi Preşedintele
George W. Bush l-au realizat când au semnat Military Commissions Act în 2006. Prin noua politică a SUA,
tortura şi amânarea procesului cuvenit sunt acceptabile pentru cei care sunt condamnaţi de preşedinte ca fiind
terorişti sau susţinători ai terorismului. Acest document reprezintă o negare deschisă a drepturilor inalienabile ale
omului, drepturi recunoscute de Declaraţia Drepturilor Omului. Mai mult, acţiunile lor au demonstrat lumii că
SUA suspendă aceste drepturi pentru cei pe care îi consideră „răi”.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost un ghid pentru dreptul internaţional aproape şase decenii şi
astfel obligă Statele Unite la aplicarea principiilor sale generale.

Articolul 10 precizează: „Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public
de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî drepturile, obligaţiile şi temeinicia oricărei acuzaţii
penale îndreptată împotriva sa”, iar articolul 5 interzice tortura, pedepsele şi tratamentele crude, inumane sau
degradante. Ambele drepturi de bază au fost eliminate prin semnarea Military Commissions Act în 2006. În plus,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului susţine că orice om are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare.
Aceasta înseamnă că oamenii au dreptul inalienabil de a gândi liber şi de a descoperi propriile adevăruri.

Libertatea de gândire sau libertatea cognitivă reprezintă dreptul natural al fiecărei persoane de a putea percepe
lumea după propriile capacităţi. Pentru a beneficia de o adevărată libertate cognitivă într-o lume atât de complexă
cum este cea în care trăim, trebuie, în primul rând, să avem acces la adevăr şi la informaţii imparţiale despre
acţiunile altora şi despre starea generală a lumii. Centrul pentru Libertăţi Cognitive defineşte acest drept ca
„dreptul fiecărui individ de a gândi independent şi autonom, de a folosi întreg spectrul minţii sale şi de a se
angaja în multiple moduri de gândire”. Fără reprezentări corecte nu putem face alegeri independente, în deplină
cunoştinţă de cauză. Este imperativ ca organismul uman şi mintea să fie considerate sfinte. Invadarea corpului
unui individ fără consimţământul acestuia reprezintă o încălcare gravă a drepturilor omului.

Trăim într-o perioadă dominată de extremism, război permanent şi manifestări unilaterale ale etnocentrismului şi
a puterii unei reţele de oameni din interiorul guvernului american. Aceste elite ale puterii operează de multe
decenii şi nu doresc nimic mai puţin decât dominaţia militară totală a SUA asupra lumii. Pentru a-şi atinge
scopurile ei sfidează valorile fundamentale ale poporului american. Acesta nu este însă un fenomen nou.
Ascensiunea clasei conducătoare

Oprimarea drepturilor omului fost prezentată de de-a lungul istoriei

Statelor Unite. Un lung şir de cercetări sociologice documentează
existenţa unei clase conducătoare dominatoare în SUA care stabileşte
tactica şi determină priorităţile politicii naţionale.

Clasa conducătoare americană se perpetuează singură, păstrându-şi

influenţa cu ajutorul unor instituţii cum ar fi Asociaţia Naţională a
Producătorilor, Camera Naţională de Comerţ şi Industrie, Consiliul de
Afaceri, Business Roundtable, Conference Board, American Enterprise
Institute, Consiliul Relaţiilor Externe şi alte grupuri cu o politică centrată
pe mediul de afaceri.

În cartea sa din 1956, „Puterea elitei”, C. Wright Mills demonstrează pe bază de documente modul în care cel de
Al Doilea Război Mondial a consolidat în SUA o trinitate a puterii care încorporează elitele corporaţionaliste,
militare şi pe cele ale guvernelor într-o structură de putere centralizată, motivată de interesele claselor şi lucrând
la unison prin intermediul unor „cercuri înalte” de contacte şi înţelegeri. Mills a descris cum cei din elita puterii
sunt cei care „decid ceea ce este de decis”.

Odată cu apariţia complexului militar-industrial după cel de Al Doilea Război Mondial, Preşedintele Eisenhower
a observat în 1961 că o facţiune a puterii militar-industriale îşi consolida planurile de dominare pe termen lung a
Americii, şi în final, a lumii.

Eisenhower nu era într-o poziţie din care să se poată lupta cu aceşti oameni, iar istoria a înregistrat părerile sale
despre acest subiect în discursul său de rămas bun: „… Această îmbinare a unei imense organizaţii militare şi a
unei mari industrii de armament este o experienţă americană nouă. Influenţa sa totală – economică, politică şi
chiar spirituală – este resimţită în fiecare oraş, în fiecare stat, în fiecare birou al guvernului federal. Recunoaştem
necesitatea imperativă a acestui progres. Însă nu trebuie să neglijăm implicaţiile sale grave. Truda noastră,
resursele şi traiul nostru sunt implicate aici; este vorba deci, chiar de structura societăţii noastre.”

„Trebuie să avem grijă ca complexul militar-industrial să nu dobândească o putere de influenţă neîntemeiată în

cadrul consiliului de guvernământ. Posibilitatea dezastruoasă ca o putere greşit folosită să apară, există şi va
exista întotdeauna.”

„Nu trebuie să lăsăm greutatea acestei combinaţii să ne pericliteze libertăţile noastre sau progresul democratic.
Nu trebuie să luam nimic de bun. Numai o societate alertă şi bine informată poate impune crearea unui angrenaj
adecvat între imensa maşină industrială şi militară şi metodele şi scopurile noastre paşnice, astfel încât securitatea
şi libertatea să poată prospera împreună.”

„Revoluţia tehnologică din ultimele decenii a fost în mare parte vinovată pentru schimbările impetuoase din
industria militară. În această revoluţie, cercetarea are un rol central; ea a devenit mai riguroasă, mai complexă şi
mai costisitoare. În mod constant, o parte a cercetărilor este alocată, pentru, de, şi la cererea guvernului
federal…” Acum înţelegem că Eisenhower se referea la conjunctura redirecţionării banilor proveniţi din impozite
pentru a finanţa noi tehnologii secrete ce au ca scop controlul puterii, la nivel mondial, de către elita militar-
industrială. O anume facţiune de oameni ambiţioşi, anterior soldaţi ai Războiului Rece şi neo-conservatori, erau
adepţi filozofului Leo Strauss. Acest grup de elită, care nu include numai generali şi industriaşi, ci şi filozofi,
oameni de ştiinţă, academicieni şi politicieni, a devenit în prezent cea mai puternică organizaţie publică/privată
cunoscută vreodată.
Strauss a îmbrăţişat o filozofie elitistă care-i linguşea pe cei care moşteniseră averi sau pe cei care trăiau o viaţă
tihnită ce le permitea urmărirea oricărui interes propriu. Ideile lui au fost transformate într-o ideologie serioasă,
în care mass-media, religia şi guvernul sunt utilizate pentru a subjuga masele, în timp ce „nobilii” îşi urmează
propriile interese fără a ţine cont de lege, aceasta existând doar pentru controlarea oamenilor de rând.

Strauss considera de asemenea necesară discreţia, impusă de necesitatea controlului, pentru că dacă oamenii
inferiori ar fi aflat la ce erau supuşi, ar fi fost fără îndoială supăraţi. „Oamenii nu vor fi fericiţi să afle că există
numai un singur drept natural: dreptul celor superiori de a-i domina pe cei inferiori, stăpânul asupra sclavului,
soţul asupra soţiei şi puţinii înţelepţi asupra plebei.” În „Despre tiranie”, Strauss se referă la acest drept natural ca
la o „învăţătură tiranică” preluată de la iubiţii săi antici. Leo Strauss, Albert Wohlstetter şi alţii de la Comitetul
Gândirii Sociale al Universităţii din Chicago primesc onoruri pentru promovarea agendei neo-conservatorismului
prin studenţii lor, Paul Wolfowitz, Allan Bloom şi studentul lui Bloom, Richard Perle.

Revista culturală canadiană Adbusters defineşte neo-conservatorismul

drept: „convingerea că democraţia, oricâte defecte ar avea, a fost cel mai
bine apărată de un public ignorant condus de naţionalism şi religie.
Numai un stat naţionalist militant ar putea împiedica agresiunea umană…
un asemenea naţionalism necesită o ameninţare exterioară şi, dacă ea nu
poate fi găsită, atunci trebuie să fie confecţionată”. Filozofia neo-
conservatoare a apărut ca o reacţie împotriva perioadei de revoluţii
sociale a anilor 60. Numeroşi funcţionari şi asociaţi ai preşedinţilor
Reagan şi George H. W. Bush au fost puternic influenţaţi de filozofia
neo-conservatoare: John Ashcroft, Charles Fairbanks, Richard Cheney,
Kenneth Adelman, Elliot Abrams, William Kristol şi Douglas Feith.

Înăuntrul administraţiei Ford a existat o ruptură între tradiţionaliştii Războiului Rece, care căutau să
minimalizeze confruntările prin diplomaţie şi relaxarea relaţiilor dintre SUA, URSS şi China, şi neo-conservatori,
care pledau în favoarea unei confruntări mai puternice cu „demonicul imperiu sovietic”.

Ultimul din cele două grupuri s-a consolidat atunci când George H. W. Bush a devenit directorul CIA-ului. Bush
a permis formarea „Echipei B” condusă de Richard Pipes alături de Paul Wolfowitz, Lewis Libby, Paul Nizye şi
alţii, care au format cel de-al doilea Comitet Asupra Pericolului Actual însărcinat cu creşterea atenţiei asupra
ameninţării sovietice şi necesitatea continuă a SUA de a avea o politică de apărare agresivă şi puternică.
Eforturile acestora au dus la puternica atitudine antisovietică a administraţiei Reagan.

Astăzi, combinarea climatului politic cu posibilităţile tehnologice oferă condiţii prielnice nu numai pentru
manipularea generală a mass-mediei cu ajutorul fluxului informaţional, dar şi pentru manipularea stărilor
emoţionale şi capacităţilor cognitive ale populaţiei. Dacă elitele politice nu dau socoteală pentru acţiunile lor, şi
dacă publicul a fost manipulat din punct de vedere emoţional pentru a le susţine, putem fi siguri că acestea vor
abuza de poziţiile lor pentru a-şi atinge scopurile personale.

Războiul psihologic, informaţional şi controlul minţii pot părea subiecte exotice, însă impactul acestor tehnic este
profund. Minţile noastre sunt influenţate de o serie de programe de lungă durată, ce au drept scop manipularea
opinie publice cu ajutorul agenţiilor secrete, mass-mediei corporatiste şi armatelor de agenţii non-
guvernamentale, create pentru generarea fricii, diviziunii şi incertitudinilor în interiorul publicului.

Manipularea mediatică, ce implică înscenarea artificială a realităţii noastre colective, nu are întotdeauna succes,
însă operaţiunile psihologice (care au avut şi încă mai au loc şi astăzi) ce poartă numele de „război
informaţional”, sunt dirijate atât împotriva inamicilor externi, cât şi asupra cetăţenilor americani.
Potrivit lui Mary C. Fizgerald de la Institutul Hudson, arme bazate pe noi principii, cum ar fi laserul,
electromagnetismul, plasma, clima, genetica şi biotehnologia, duc la modernizarea apărării naţionale.
Posibilitatea ca aceste arme să fie utilizate atât în scopuri bune, cât şi rele, merită să fie tratată cu o deosebită
atenţie.

Mass-media este complice în omiterea de informaţii necesare pentru luarea unor decizii democratice. Un plan de
dominare globală include penetrarea consiliilor corporaţiilor mediatice din Statele Unite.

O echipă de cercetători de la Universitatea din Sonoma din California a finalizat de curând o analiză a consiliilor
directoare a celor mai mari 10 organizaţii din SUA şi a stabilit că numai 118 oameni alcătuiesc comitetele de
conducere ale acestor firme gigant.
La rândul lor, aceşti 118 indivizi conduc 228 de corporaţii naţionale şi internaţionale. Patru din primele zece
corporaţii media din SUA au în consiliile lor antreprenori ai Ministerului Apărării, incluzându-i pe William
Kennard (New York Times, Carlyle Group), Douglas Warner III (G.E. [NBC], Bechtel), John Bryson (Disney
[ABC], Halliburton) şi Douglas McCorkindale (Gannett, Lockheed Martin).

Având în vedere existenţa unei reţele mediatice interconectate, întreaga mass-media din SUA reprezintă de fapt
interesele corporaţiilor americane. Elita mass-mediei, o componentă cheie a elitelor politice din SUA, este
paznicul mesajelor ideologice acceptabile, controlorul conţinutului ştirilor şi informaţiilor şi cea care ia decizii cu
privire la resursele mediatice.

Războiul psihologic şi programele finanţate prin „bugetul negru”

Operaţiunile psihologice moderne erau destul de dezvoltate în cel de-al

II-lea Război Mondial şi au dus în anii ’50 la formarea unei reţele
răspândite de sociologi, jurnalişti, politicieni, specialişti militari şi agenţi
secreţi. Operaţiunile psihologice erau utilizate pentru a promova o
varietate de programe ce cooperau cu complexul militar-industrial. Piesa
de rezistenţă a războiului informaţional era ameninţarea „roşie”
comunistă.

La sfârşitul anilor ’50, un grup de oameni de dreapta din interiorul CIA-

ului se ocupau cu crearea unor arme secrete, cu plănuirea de asasinate şi
conceperea de planuri generale pentru dominarea lumii, planuri ce sunt aplicate şi în zilele noastre.

Operaţiunea Gladio este un exemplu bine documentat şi în sfera internaţională, prin care membrii de dreapta ai
comunităţii secrete a SUA au creat armate care „au rămas în urmă” în multe din statele europene. Acele armate
au reuşit să se infiltreze în cele mai înalte structuri politice (în special în Italia, unde termenul de Gladio se referă
la o sabie cu două tăişuri) şi au fost făcute responsabile pentru numeroase atentate teroriste din anii 1980 şi 1990.
Teroarea şi propaganda merg deseori mână în mână cu elementele extremiste din interiorul comunităţilor militare
şi ale agenţiilor secrete.

Departamentul apărării al SUA a dezvăluit la 24 ianuarie 2007 o nouă armă revoluţionară. Active Denial System
este o armă cu raze de energie de înaltă putere, testată în 24 ianuarie 2007 la Moody Air Force Base, Ga. Sistemul
proiectează o rază invizibilă de energie ce face ca oamenii să se simtă ca şi cum ar fi cuprinşi de flăcări. Oficialii
guvernamentali spun că arma este „sigură” şi „umană”. Aceeaşi oficiali susţin că sistemul nu va fi operaţional
înainte de 2010.

În anii ’50, un grup numit Primul comitet asupra pericolului actual, a provocat o serie de „crize false”. Criza
bombelor, criza rachetelor, criza spaţială, criza spălării creierului şi criza psihotronică au fost utilizate pentru a
justifica creşterea cheltuielilor militare. Congresul a fost făcut să creadă că sovieticii erau o ameninţare mult prea
mare decât erau în realitate şi că o nouă armă înspăimântătoare a fost dezvoltată pentru a ameninţa America. Ei
au fost astfel convinşi să voteze aproape toate propunerile de tipul „bugetelor negre”, ce le-au fost prezentate.

Sub conducerea primului director civil al CIA-ului, Allen Welsh Dulles, Agenţia şi-a continuat planurile de a
obţine consimţământul poporului american pentru perpetuarea industrializării războiului. Dulles era un individ cu
relaţii puternice, un spion de succes pentru OSS în Elveţia pe parcursul războiului, înrudit cu trei secretari de stat
şi consilierul şef al lui Dewey când acesta a candidat pentru preşedinţie în 1948. Dulles avea acces la planurile
politice de înalt nivel, printre prietenii săi numărându-se şi Henry Luce, editorul revistei Time.
Bazându-se în special pe contacte din interiorul elitelor media, Dulles a recrutat membri cheie ai mass-mediei
pentru a lucra direct cu CIA-ul în operaţiunea Mockingbird – o campanie de dezinformare psihologică îndreptată
împotriva poporului american.

Într-o campanie care a dus la acceptarea secretului din motive de „securitate naţională”, „Cicatricea Roşie” a
devenit scuza perfectă pentru cheltuirea unor sume enorme de bani pentru sisteme de armament şi pentru
operaţiuni secrete atât în străinătate cât şi în interiorul Statelor Unite. În anii ’50 şi ’60, filmele, articolele din
ziare, cărţi, programe radio şi TV erau îmbibate cu mesaje şi imagini anticomuniste pentru a produce o acceptare
a politicilor promovate de către maşinăria de propagandă a elitelor.

Toate aceste activităţi erau suficiente pentru a înspăimânta publicul şi pentru a încuraja politicieni să accepte o
viziune asupra lumii ce avea în centru Războiul Rece. Aceasta a permis preşedintelui Truman să convingă
Senatul să accepte o triplare a bugetului, fapt ce a permis sponsorizarea cercetărilor secrete şi trecerea cu vederea
a operaţiunilor secrete autorizate sub denumirea de „încătuşarea” Războiului Rece, dirijate pentru a submina
naţiuni, de altfel paşnice, şi a instiga războaie şi asasinate în ţări diverse precum Iran, Guatemala sau Indochina.

Evenimentele postbelice din Europa, în special retragerea Marii Britanii din Grecia, l-au făcut pe Truman să
decidă că era necesară prezenţa americană pe vechiul continent pentru a contracara influenţele comuniste.
Secretarul de stat, generalul George C. Marshall, a conceput un plan vast care a implicat asistenţă economică şi
acţiuni secrete, planul urmărind stabilizarea democraţiilor şi asigurarea că alegătorii din aceste ţări vor face
„alegerea corectă”.

Directiva 10/2 a Consiliului Naţional de Securitate,scrisă în mare de

George Kennan, ambasadorul Statelor Unite în URSS, a făcut oficială
crearea reţelei anticomuniste.
În această perioadă critică, Truman, prin aplicarea actului de securitate
naţională din 1947 şi prin intermediul noului Consiliul de Securitate, a
autorizat un număr vast de proiecte secrete ce implicau experimente
chimice, biologice, nucleare şi electromagnetice.

Foşti nazişti au fost puşi în fruntea majorităţii programelor şi a

facilităţilor. Army Ballistic Missile Agency a fost încredinţată fostului
ofiţer SS, Werner von Braun.

Kurt Debus, un alt fost ofiţer SS, a dirijat Cape Canaveral. În acest timp, oamenii de ştiinţă au început să lucreze
la diverse proiecte „negre”, inclusiv la încercarea de a dezvolta teoriile „pierdute” ale lui Nikola Tesla, fizicianul
american de origine sârbă, şi a le utiliza în cadrul unor aplicaţii militare.

Tesla a dezvoltat o metodă de a telecomanda un avion de la distanţă încă din 1915, prevestind avioanele fără pilot
la bord utilizate pe câmpurile de luptă din ziua de azi. În 1934, Tesla s-a oferit să construiască o „rază letală” care
ar fi putut neutraliza puterea aeriană a adversarilor. Aceasta este prima declaraţie înregistrată ce se referă la o
armă bazată pe dirijarea energiei.

Oferta lui Tesla de a construi acest dispozitiv pentru guvernul SUA, la un preţ ce urma să fie negociat, a fost
refuzată de oficialităţi care au preferat să pompeze bani în noul US Army Corps, care a condus la formarea
actualului complex al aviaţiei militare.

Înainte de război, industria aviatică nu avea un rol important în economia SUA. Însă, prin intermediul unor
contracte imense încheiate pe parcursul războiului, puterea unor corporaţii precum Hughes, McDonneell
Douglas, Lockheed sau Northrop a crescut rapid. Aceste companii au format miezul „complexului militar-
industrial”. Investitorii şi managerii lor au început să-şi consolideze influenţa în cercurile politice pentru a
menţine naţiunea într-o stare de război economic. O armă simplă şi foarte puternică ce ar fi putut face avioanele,
bombele, rachetele şi toate celelalte irelevante, ar fi fost cu siguranţă văzută ca o ameninţare directă la adresa
creşterii puterii arsenalului militar. În loc de aceasta, a fost pusă în mişcare un program finanţat de „bugetul
negru”, program ce exploata munca lui Robert Oppenheimer, Albert Einstein şi a altora.

„Proiectul Manhattan”, iniţiat de Ministerul Apărării SUA în 1942, a generat o armă extrem de distructivă, care
necesita atât o industrie aerospaţială bine fondată şi extrem de scumpă, cât şi nivele de discreţie şi autonomie fără
precedent în raport cu Congresul şi cu publicul.

Armele electromagnetice şi drepturile omului (II)

de Peter Phillips, Lew Brown şi Bridget Thornton

Articol preluat din revista NEXUS New Times Anul II, nr.10

Cercetări asupra armelor non-letale

Există o istorie lungă care ilustrează consecinţele tragice pe care

operaţiunile secrete americane le-au avut asupra celor implicaţi. Nu au
existat însă dezbateri publice despre aceste operaţiuni „negre” pentru că
ele au fost clasificate drept secrete. MKULTRA, Proiectul Pandora,
testele cu plutoniu şi multe alte proiecte conduse de Ministerul Apărării şi
de CIA au fost demascate de comitetele conduse de senatorii Rockefeller
şi Church în anii 1970.

Însă, restricţii mai mari impuse experimentelor, incluzând

responsabilitatea şi transparenţa, nu au avut loc decât din 1997, când preşedintele Clinton a revizuit protocoalele
privind experimentele pe oameni. Rapoartele oficiale insistă că dosarele cercetărilor ce au implicat astfel de
experimente între anii 1950-1970 au fost distruse. Însă, oamenii de ştiinţă implicaţi şi-au continuat carierele fără
a fi pedepsiţi. Având în vedere nivelul la care au ajuns cercetările asupra armelor electromagnetice în zilele
noastre şi recenta aprobare retroactivă a torturii permisă de Military Commissions Act, este posibil ca testele pe
oameni să aibă loc sub paravanul protocoalelor de după 11 septembrie. Putem accepta oare că toate cercetările
psihologice dirijate de guvern până în 1970 au fost distruse? În prezent, publicul american nu are cum să
răspundă acestei întrebări. Actuala administraţie clasifică drept secrete mult mai multe informaţii decât
precedenta. Documente declasificate au fost chiar reanalizate şi reclasificate.

În anii 1980, experimentele efectuate asupra oamenilor cu radiaţii nucleare au fost dezvăluite publicului, precum
şi testele realizate în Rusia, ce implicau armele electromagnetice. Ţări de pe întreg globul au aprobat legi şi au
semnat tratate ca răspuns la pericolul acestor arme care ar fi putut afecta comportamentul uman sau manipula
capacităţile cognitive. Ruşii au interzis toate armele electromagnetice în anul 2001. Aceste tratate îşi au bazele în
experimentele cu radiaţii din anii ’50, ’60, ’70. Aceste tratate declarau că adoptă ca principii de bază drepturile
omului şi libertatea de gândire.

În căutarea dominaţiei militare globale, la sfârşitul anilor 1990, SUA a alocat fonduri pentru crearea
„războinicului viitorului” cu ajutorul nano-tehnologiei. Ideea era de a direcţiona armata, de a îmbunătăţi
performanţele soldaţilor, de a controla luptele în timp real şi de a evita moartea soldaţilor. Ideea era de a mări
capacitatea soldaţilor de pe câmpul de luptă de a interacţiona cu sisteme computerizate, prin intermediul undelor
cerebrale.

Preşedintele George H. W. Bush a declarat anii ’90 drept „secolul minţii”. În acelaşi timp, universităţile erau
finanţate pentru a descoperi o interfaţă de comunicare între om şi calculator, iar Defense Advanced Research
Projects Agency (DARPA) a intensificat cercetările şi dezvoltarea. În universităţi acest domeniu a fost
supranumit „ştiinţa cognitivă”, iar în interiorul DARPA s-a născut termenul de „cogniţie augmentată”. În timp ce
cercetările asupra creierului sunt mediatizate pentru contribuţiile medicinii, ele deservesc în principal scopurile
armatei americane.

Americanii ştiu foarte puţin despre cercetările cu privire la posibilităţile electromagnetismului, acustica dirijată
sau legătura om-computer. Majoritatea americanilor nu ştiu că în prezent aceste arme nou concepute sunt utilizate
în Irak şi Afganistan. Profesorul de Drept de la Universitatea din Indiana, David Fidler, a declarat revistei
Economist (30 ianuarie 2003): „Aceste arme vor fi probabil utilizate împotriva civililor; nu este încă clar dacă
utilizarea lor este legală, în conformitate cu regulile internaţionale ce guvernează conflictul armat… Dacă ele
sunt utilizate împreună cu arme convenţionale, ar putea face războiul şi mai letal”.

Dacă tragem cu ochiul la arsenalul SUA, acesta pare provenit dintr-un film science-fiction. DARPA şi diverse
laboratoare militare de cercetare oferă o privire asupra tehnologiei actuale disponibile pentru a spori capacităţile
soldaţilor americani pe câmpul de luptă şi pentru a manipula sentimentele şi comportamentul inamicilor.

Controlul maselor prin utilizarea spectrului electromagnetic

Spectrul electromagnetic a oferit armatei o varietate de arme, care sunt

operaţionale atât în domeniul militar cât şi în cel privat, ce folosesc
undele milimetrice, proiectilele cu impulsuri de energie şi armele
magnetice de mare putere.

-Proiectilele cu impulsuri de energie (PIE) sunt o formă de arme utilizate

pentru a paraliza victima prin intermediul durerii. Plasma care se extinde afectează celulele nervoase, dar efectele
pe termen lung rămân un mister pentru public. Un articol din 2001 al revistei Times menţiona că tehnologia PEP
„supraîncălzeşte suprafaţa umedă din jurul victimei atât de repede încât ea practic explodează, producând un
flash şi o bubuitură puternică. Efectul este asemănător cu cel al unei grenade paralizante, dar, spre deosebire de
grenadă, PIE călătoresc aproape cu viteza luminii şi pot doborî o ţintă aflată la 2 km distanţă”.

-Dispozitivele de direcţionare a mesajelor către creier sunt arme neuro-electromagnetice non-letale care
guvernează sunetele din interiorul cutiei craniene a unui individ. O tehnologie similară, cunoscută sub numele de
„sunete hipersonice”, este utilizată în acelaşi scop. Conform inventatorului Elwood Noris, de la American
Technology Corporation, prin intermediul unui emiţător portabil se pot focaliza unde sonore direct către o
anumită persoană, fără ca altcineva să audă sunetul. Tehnologia este testată de corporaţii cum ar fi McDonald’s şi
Wal-Mart pentru a induce reclame în mintea consumatorilor.

-Dispozitivul acustic cu rază mare de acţiune (LRAD) este utilizat de armată pentru controlul maselor, lansarea
de avertismente în masă şi pentru întărirea perimetrului. De exemplu, o mulţime nu poate auzi avertizările prin
utilizarea vechilor tehnologii acustice sau agenţii de pază se pot expune unor vătămări corporale atunci când se
apropie de protestatari pentru a-i avertiza. Această tehnologie poate de asemenea cauza vătămări corporale,
manipulări emoţionale şi chiar moartea.

Tehnologia neurologică

Neurobiologia are multe faţete, incluzând aplicaţii terapeutice asupra epilepsiei, bolii Alzheimer, depresiilor şi
victimelor infarctelor prin intermediul „ Stimulării Magnetice Transcraniene”. (SMT).

„Secolul minţii” a adus de asemenea progrese deosebite pentru cei care suferă de leziuni ale coloanei vertebrale,
progrese care permit unei persoane paralizate să controleze un computer sau un membru cu ajutorul unui implant
cerebral. De la universităţi, la domeniul privat şi până la armată, progresele în neurotehnologie pot fi utilizate
pentru a face foarte mult bine.

Totuşi, după cum am învăţat din istoria Războiului Rece, tehnologia are capacitatea de a vindeca, dar şi de a răni.
SMT-ul este dezvoltat pentru scopuri militare, utilizând impulsuri electrice la mică distanţă de cap pentru a afecta
somnul şi pentru a creşte creativitatea.

Un alt tărâm al cercetărilor creierului este domeniul implanturilor cerebrale. Până recent, implanturile făceau
parte din science-fiction. Actualele progrese din sectorul privat şi militar au produs implanturi care permit unui
pacient cu leziuni la coloană să meargă din nou sau pot oferi unei persoane care a avut un membru amputat
capacitatea de a controla membrul respectiv cu ajutorul minţii.

În sectorul privat, firma Ciberkinetiks ajută la „eliberarea” unor oameni din scaunele cu rotile. Această tehnologie
reprezintă un drum către o viaţă mai bună, dar este de asemenea posibilă şi utilizarea implanturilor în scopuri mai
puţin benefice.

John Donohoe, fondator, cercetător principal şi director la Cibernetiks, a

vorbit despre problema controlului minţii şi a implanturilor neuronale
atunci când a fost întrebat de revista Discovery (noiembrie 2004) dacă
crearea unei conexiuni între minte şi maşini nu va face posibil controlul
minţii: „Deja facem acest lucru mereu”, a spus el. „Reclamele reprezintă
un mod de a controla mintea. Chiar şi produsele farmaceutice reprezintă
un mod de control al minţii. Când oamenii au un comportament care
deviază de la cel normal, le sunt date medicamente care le modifică procesele mentale până ajung la ceea ce noi
numim un comportament normal”. Dacă un copil ar avea o criză şi ar deveni inconştient din cauza crizei, iar noi
am putea să îi controlăm mintea astfel încât să nu mai aibă nicio criză, acesta ar fi un lucru extraordinar. Vrem să
facem asta.”

Antreprenorii Ministerului Apărării SUA

Antreprenorii militari conduc războaie împreună cu elitele puterii. Corporaţiile au de asemenea puterea de a
determina care dintre cercetări vor fi făcute cunoscute publicului larg.

Puterea armatei şi antreprenorilor Ministerului Apărării este uimitoare. În interesul securităţii naţionale şi ca
rezultat al lecţiei învăţate de la o democraţie deschisă din anii 1970 şi 1990, operaţiunile au devenit şi mai
secrete.
În esenţă, nimeni nu poate şti cu certitudine ce plănuieşte guvernul, armata şi corporaţiile, deşi există anumite
indicii. În mai 2006, aviaţia militară americană a semnat contracte pentru „dezvoltarea şi cercetarea efectelor
electromagnetice” în valoare de 24 de milioane de dolari cu firme precum Northrop Grumman, Voss Scientific,
Lockheed Martin, Electro Magnetic Applications şi SAIC.

Începând cu anul 1996, Ministerul Apărării a văzut în cercetările şi dezvoltarea electromagnetismului o

componentă principală a viitoarelor războaie. În afară de antreprenorii Ministerului Apărării, domeniul armelor
non-letale se extinde la universităţi care oferă burse în valoare de milioane de dolari pentru cercetare.

Universitatea din Pennsylvania sponsorizează „Institutul pentru Tehnologii de Apărare Non-Letală”;

Universitatea de Medicină şi Stomatologie din New Jersey deţine „Institutul de Cercetare a comportamentului
Motivat şi al Stresului”; Universitatea din New Hampshire găzduieşte „Centrul de Inovaţii în domeniul
Tehnologiilor Non-letale”, iar multe alte şcoli militare americane au în orar materii referitoare la armele non-
letale.

Us Joint Non-Lethal Weapons Directorate a tipărit în 2004 o lucrare despre „Modelarea şi simularea controlului
mulţimilor” în care se discută despre schimbările comportamentale induse populaţiei. Militanţii pentru drepturile
apărării omului ar trebui să fie alarmaţi de faptul că Ministerul Apărării are nevoie de tipuri noi de arme care să
acţioneze asupra psihicului populaţiei.

Libertăţile cognitive în opoziţie cu securitatea naţională

Astăzi, SUA şi Marea Britanie devin societăţi cu o supraveghere totală

sub pretextul siguranţei naţionale. Ca şi alte oraşe din SUA, Londra este
echipată cu camere de supraveghere. Acţiunile zilnice ale oamenilor sunt
înregistrate de dispozitivele audio şi video, în timp de utilizarea e-mail-
ului şi a calculatoarelor este monitorizată.

Creşterea nevoii de resurse, eroziunea clasei mijlocii, războiul, sărăcia şi

dezastrele mediului înconjurător sunt factori care duc la apariţia unor
revolte sociale şi la depăşirea graniţelor politice.

Statele Unite au o îndelungată istorie a încălcării drepturilor omului prin

intermediul interceptărilor telefonice, supravegherilor video, manipulărilor comportamentale, torturii, modificării
comportamentului cu ajutorul drogurilor şi controlului psihologic.
Acceptarea de către Congres a Military Commissions Act în 2006 a dat la o parte drepturile omului din politica
SUA. Astăzi, guvernul american foloseşte cele mai avansate mijloace tehnologice de supraveghere şi control,
împreună cu propaganda fricii şi intimidarea cetăţenilor săi.

Remarcabilul neurolog Francisc Crick (decedat) spunea în 1994 că „bucuriile şi supărările voastre, amintirile şi
ambiţiile voastre, sentimentul vostru de identitate personală şi voinţă liberă, nu sunt nimic mai mult decât
comportamentul unui vast ansamblu de celule nervoase şi molecule asociate lor”.

Este posibil ca oamenii de ştiinţă angajaţi de membrii elitelor politice americane neo-conservatoare să creadă
acelaşi lucru? În 2000, John Norseen, un neurolog interesant de bio-fuziune (relaţia între oameni şi computere), a
declarat: „Dacă aceste cercetării merg bine, putem începe să manipulăm ceea ce gândeşte cineva chiar înainte ca
acea persoană să ştie”. Norseen spunea că el este agnostic în ceea ce priveşte moralitatea acestor cercetări şi că nu
este un om de ştiinţă „nebun”, ci numai unul dedicat. „Etica nu mă preocupă, dar ar trebui să îi preocupe pe alţii”,
spunea el.

Noi, autorii acestui raport, credem că etica ar trebui să preocupe toate persoanele care cred în drepturile omului şi
care doresc controlul asupra propriilor minţi şi corpuri. Creierele noastre ne controlează corpurile, acţiunile şi
procesele de gândire. Dacă guvernul şi oamenii de ştiinţă angajaţi de acesta consideră creierul uman ca fiind o
simplă reţea de neuroni, atunci devine posibilă justificarea supravegherii minţii şi a corpului uman în scopul
siguranţei naţionale.

Sub acoperirea secretului, cercetătorii aflaţi în serviciul înaltelor cercuri ale elitelor politice au implantat electrozi
în subiecţi umani pentru a le contoriza gândurile şi au torturat prizonieri şi bolnavi psihic în încercarea de a găsi
tehnici mai bune de „spălare a creierului”.

Ei au otrăvit mii de oameni prin intermediul testelor atomice, au făcut

experimente pe copilaşi, utilizând medicamente sau hipnoza, au
împrăştiat deasupra oraşelor agenţi biologici pentru a se pregăti viitoarele
atacuri, au răsturnat guverne, au comis crime în masă şi s-au angajat în
toate formele posibile de distorsionare a informaţiilor.

Actualul „război împotriva terorismului” a dezvăluit publicului unele din

instrumentele pe care armata le-a dezvoltat de zeci de ani.
Rapoarte privind noile tipuri de arme au apărut peste noapte pe
majoritatea canalelor de ştiri, incluzând imagini provenite de la camerele
amplasate în vârful unor rachete inteligente. Din când în când, cu ajutorul
mass-mediei, apar imagini ale aşa-numitelor „arme minune” – arme care sunt încadrate de către armată în
categoria de „arme non-letale”.

Elitele puterii care sponsorizează şi susţin eforturile de manipulare a gândirii umane controlează totul de undeva
de sus. Capacitatea lor de a redirecţiona atenţia publicului către ameninţările externe, departe de propriile lor
motivaţii, reduce opoziţia faţă de programele lor.

Prin controlul fluxului de informaţii difuzate în cadrul societăţii, elitele puterii oferă publicului alegeri limitate.
Folosind tehnologii pentru controlul informaţiilor şi mai avansate, indivizii fără scrupule aderă la filozofia
„puterea face dreptatea” vor găsi metode de întrebuinţare a acestora împotriva celor care se vor opune planurilor
lor.
 Steagul Uniunii Europene şi stelele Madonei

de Mihaela Gheorghiu

Cercul de douăsprezece stele aurii pe fond albastru este astăzi simbolul cel mai
răspândit al Uniunii Europene. El apare nu doar pe steagul UE, ci şi pe moneda
europeană, pe tăbliţele de înmatriculare ale maşinilor, pe toate actele emise în
statele membre, etc. Într-un interviu acordat revistei franceze Lourdes, în iulie
2004, pictorul Arsene Heitz dezvăluie cum a creat ceea ce el numeşte „brand-ul
european”, inspirându-se din versete ale Apocalipsei şi din icoane catolice, care o
înfăţişează pe Madonă.

Aureola din icoanele Madonei catolice stă la baza simbolului Uniunii Europene

Pe site-ul oficial al Consiliului Europei simbolismul steagului este explicat astfel:

„cele douăsprezece stele aurii pe un fond albastru simbolizează popoarele Europei,
iar cercul reprezintă uniunea lor. Numărul stelelor nu se va schimba niciodată, ele
vor rămâne mereu douăsprezece, ca simbol al idealului unităţii şi armoniei. Aceasta
duce cu gândul la numărul lunilor anului şi la cele douăsprezece semne ale zodiacului.”

Steagul Uniunii Europene a fost adoptat oficial pe 8 decembrie 1955. Au fost câteva
zeci de propuneri, dar dintre toate, cea care a câştigat a fost creaţia unui obscur
funcţionar al Comisiei, angajat în serviciului de curierat şi care avea puţin talent la
pictură, Arsene Heitz. Acesta avea însă atuul că era bun prieten cu directorul de
atunci al Serviciului de Presă al Consiliului Europei, Paul M.G. Levy.

Această zi are şi o importantă semnificaţie în adorarea Madonei, practicată în special

de Biserica Catolică. Chestiunea naşterii imaculate a Fecioarei Maria a fost îndelung
dezbătută în cadrul bisericii creştine şi reprezintă şi astăzi un subiect asupra căruia
ortodocşii şi catolicii nu sunt de acord. O bulă din 1854 dată de Papa Pius al IX-lea
stabileşte ca dogmă a Bisericii Catolice faptul că naşterea Mariei a fost una
imaculată. Din acel moment, ziua de 8 decembrie este sărbătorită de catolici drept
„Imaculata concepţie a Mariei, salvatoarea noastră”.

În interviul acordat revistei catolice Lourdes, Heitz povesteşte că s-a inspirat din iconografia catolică în care
Madona este înfăţişată deseori pe un fond albastru şi purtând deasupra capului o aureolă din 12 stele aurii (foto).
Tot cu această ocazie el declară că a fost marcat şi de câteva versete din Apocalipsă, în care este vorba, în
viziunea lui, tot de Fecioara Maria: „În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub
picioare şi cu o cunună de 12 stele pe cap.”(Apocalipsa 12:1-2)
Şi fostul secretar general al Consiliului Europei, Leon Marchal, îi susţine punctul de
vedere: „este vorba despre „corona stellarum duodecim” (coroana din 12 stele) a
femeii din Apocalipsă”. Oficialii Uniunii au fost nevoiţi astfel să admită că numărul
stelelor de pe steagul european nu reprezintă popoarele Europei, aşa cum au pretins
la început.

Simbolismul celor 12 stele este foarte important în Biserica catolică

Deşi nu este membru UE, toate monedele euro emise de statul Vatican (foto),
indiferent de valoarea lor, poartă pe una din feţe chipul Papei Ioan Paul al II,
înconjurat de 12 stele.

Pe 2 septembrie 1958, arhiepiscopul Montini al oraşului Milano a sfinţit o statuie de

20 de metri a Madonei care a fost ridicată pe muntele Serenissima sub numele „Prea
iubita noastră doamnă, guvernatoarea Europei”. În aceeaşi manieră Papa Pius al XII
o numea pe Madonă „mama naţiunilor” în 1953 la o reuniune a ONU. „Am cerut să avem o internaţională
europeană mariană. Ne rugăm şi cerem în linişte ca lumea occidentală să fie ceea ce a fost: Imperium Marianum
(împărăţia sau imperiul Mariei)”, a mai spus el cu aceeaşi ocazie.

De altfel Mariana (un derivat al numelui Maria) a devenit după revoluţia din 1789
simbolul Republicii franceze (patria-mamă) şi al devizei masonice lansate atunci
„Libertate. Egalitate. Fraternitate.” Bustul ei este prezent în instituţiile statului
francez, cum ar fi primăriile, dar şi în şcoli. În unele reprezentări Mariana franceză
apare purtând pe cap o bonetă frigiană, o coroană sau o stea cu cinci colţuri.

Uniunea Europeană, reînvierea Imperiului

Una dintre grupările care a contribuit la crearea Uniunii Europene este Mişcarea pan-europeană, înfiinţată în
1923 de Richard Nikolaus, conte de Coudenhove-Kalergi. Astăzi aceasta este condusă de Otto von Habsburg
(descendent al familiei de Habsbug, care a condus imperiul Austro-Ungar).
Mişcarea pan-europeană avea încă de la început ca ideal construirea unei Europe
conservatoare şi catolice. Simbolul acestei grupări (foto) era foarte asemănător cu
steagul european de astăzi, dar conţinea în plus o cruce roşie cu braţe egale.

În cartea „Ordinea socială de mâine” (The Social Order of Tomorrow), publicată în

1959, Otto Habsburg scria: „acum chiar avem un simbol european care aparţine în
mod egal tuturor naţiunilor. Acesta este coroana Imperiului Roman, care încarnează tradiţia lui Carol cel Mare,
conducătorul unui Occident unit. Această coroană reprezintă nu doar suveranitatea monarhului, ci şi legăturile
dintre autoritate şi popor. Este adevărat, cel care este încoronat este monarhul, dar acesta este un act sacru,
prin care el apare ca fiind un reprezentant al poporului. De aceea ar trebui să stabilim de acum încolo în ce
măsură şeful statului european, ca protector al legii şi justiţiei europene, nu ar trebui să devină şi un gardian al
unui simbol, care, mai mult decât oricare altul, reprezintă suveranitatea comunităţii europene.”

Tronul Europei era deci destinat încă din 1959 să fie ocupat de un unic conducător, care să guverneze peste toate
naţiunile. Crearea funcţiei de preşedinte al UE este astăzi unul din punctele importante ale Constituţiei europene,
pe care tehnocraţii masoni din fruntea Uniunii se străduiesc să o impună popoarelor Europei cu orice preţ.

Alături de Madonă, Carol cel Mare este o figură centrală în Uniunea Europeană de astăzi. Carol cel Mare a fost
uns în anul 800 de Papa Leon al III-lea, ca împărat al Occidentului. Imperiul carolingian urmărea să reînvie
Imperiul Roman şi cuprindea teritoriile de azi ale Franţei, Germaniei, Elveţiei, Austriei, Belgiei, Olandei,
Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei şi Croaţiei, precum şi părţile de nord ale Spaniei şi Italiei.

Semnificativ este şi faptul că în luna iunie 2000, fostul preşedinte al SUA, Bill Clinton, a primit premiul Carol
cel Mare pentru eforturile depuse în direcţia promovării unităţii europene. Acest eveniment a avut loc în
Germania, la catedrala din Achen, numită şi „Biserica Sfintei Maria din Aachen” sau „Catedrala imperială”, după
faptul că acolo este îngropat Carol cel Mare, împăratul Occidentului.

Transformarea Uniunii Europene într-un stat

supranaţional, un pas crucial în instaurarea Noii
Ordini Mondiale
de Mihaela Gheorghiu

Site-ul www.eurosceptic.ro îl citează pe profesorul emerit de ştiinţe

sociale, Anthony Coughlan, de la Trinity College din Dublin. Acesta
prezintă, într-un articol intitulat „Veţi fi călcaţi în picioare” (These boots
gonna walk all over you), modul în care se încearcă transformarea
Uniunii Europene într-un stat supranaţional, prin impunerea Tratatului
de la Lisabona împotriva voinţei europenilor.

Federaţia Europeană

„Toate statele federale clasice, scrie Anthony Coughlan, care s-au format
prin transferul puterii de la state constituente mici către o autoritate
federală superioară, s-au dezvoltat într-o manieră treptată, aşa cum se întâmplă astăzi şi cu Uniunea Europeană.
Germania federală, SUA, URSS, Canada si Australia secolului XIX sunt exemple clasice. Uniunea Europeană a
dobândit însă puteri mult mai repede decât oricare dintre aceste state federale.

Principala diferenţă dintre aceste federaţii clasice şi noua Uniune este faptul că în acele state, popoarele vorbeau
aceeaşi limbă şi împărtăşeau aceeaşi istorie, cultură şi solidaritate naţională, care le-au oferit o bază democratică
şi au conferit legitimitate autorităţilor superioare. Toate statele stabile sunt întemeiate pe comunităţi în care
oamenii vorbesc aceeaşi limbă şi se identifică unul cu altul drept un singur popor – „noi”. Pe de altă parte, în
Uniunea Europeană nu există niciun popor „european”. Tratatul de la Lisabona reprezintă o încercare de a
construi în mod artificial o federaţie europeană foarte centralizată, pornind de sus în jos, pe baza popoarelor
Europei, fără informarea şi consimţământul liber exprimat al acestora.
Dacă am fi avut o Federaţie europeană democratică şi acceptabilă, cerinţa constituţională minimă pentru ea ar fi
fost ca legile ei să fie iniţiate şi aprobate de către reprezentanţii direct aleşi ai poporului, fie în Parlamentul
unional, fie în cele naţionale. Din nefericire, nici Tratatul de la Lisabona şi nici Constituţia unională nu prevăd
aşa ceva.

Conferind mai degrabă indirect o constituţie noii Uniuni, Tratatul de la Lisabona reprezintă ceea ce premierul
belgian Guy Verhofstadt numea „cheia de boltă a unui stat federal european”. Pentru elitele politice euro-
federaliste, care au instrumentat vreme de decenii acest proces, aceasta reprezintă o împlinire a ceea ce Declaraţia
Schuman din 1950, care întemeia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, declara a fi “primul pas în
Federaţia Europei”.

Cele zece aspecte-cheie semnalate de Anthony Coughlan

1. Pentru a se masca amploarea schimbărilor, se va păstra numele de

Uniunea Europeană, dar Tratatul de la Lisabona modifică fundamental
natura Uniunii. Cetăţenilor le este ascunsă astfel importanţa modificărilor.
Acestea se vor realiza în trei trepte:
• Acordarea unei personalităţi juridice Uniunii Europene,
• Noua Uniune va înlocui atribuţiile şi instituţiile actualei Comunităţi
europene, din domeniile politicii externe, justitiţiei şi afacerilor interne,
• Europenii vor deveni efectiv cetăţeni UE, statut care va prevala asupra
cetăţeniei naţionale.
2. Prin acordarea UE a unei personalităţi juridice, se crează un stat supranaţional, o uniune federală, cu cetăţeni
unionali, în care statele membre sunt reduse la statutul de provincii sau regiuni.
3. Tratatul de la Lisabona permite noii Uniuni să acţioneze ca un stat în relaţia cu alte state şi cu proprii cetăţeni.
Statele membre îsi vor păstra constituţiile naţionale, dar acestea vor fi subordonate noii Constituţii UE, exact ca
în fosta URSS.
4. Tratatul de la Lisabona transformă statutul actual de cetăţean al UE, care este complementar cetăţeniei
naţionale, într-un statut suplimentar cetăţeniei naţionale, ceea ce înseamnă că toţi cei 500 de milioane de europeni
vor avea automat o nouă cetăţenie, separată de cea naţională, cu drepturi şi obligaţii superioare acesteia.
5. Ca semn al transformării într-o uniune federală, se creează un Parlament unional pentru cetăţenii noii Uniuni.
Actualii “reprezentanţi ai popoarelor statelor membre” devin “reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii”.
6. Se creează un cabinet de miniştri pentru noul stat. Conform noului cadru constituţional, aceştia vor trebui „să
promoveze valorile Uniunii, să sprijine obiectivele ei şi să servească intereselor ei”.
7. Se creează functia de preşedinte al Uniunii.
8. Se creează un cod de drepturi civile pentru cetăţenii noii Uniuni. Acestea vor fi stabilite la nivelul Curţii
unionale de justiţie şi vor fi impuse pe tot teritoriul Uniunii, astfel încât dacă, la un moment dat Uniunea va
decide, spre exemplu, legalizarea „căsătoriilor” între homosexuali (există deja o propunere în acest sens) aceasta
va deveni automat obligatiorie, pe tot cuprinsul Uniunii.
9. Parlamentele naţionale devin subordonate noii Uniuni. Deja Parlamentele naţionale şi-au pierdut o mare parte
din putere, legislaţiile fiind „recomandate” de Uniune, adică cetăţenii care aleg aceste Parlamente şi-au pierdut
dreptul de a decide cine le stabileşte legile.
10. Noua Uniune are dreptul să-şi acorde noi puteri.

Profesorul Coughlan concluzionează: „Odată ratificat Tratatul de la Lisabona, nu văd nicio funcţie statală majoră,
pe care să nu o aibă şi noua Uniune. Aceasta va putea să oblige statele membre să participe la războaie împotriva
voinţei lor. Tratatul nu prevede că Uniunea ar putea merge la război, în timp ce statele membre s-ar putea abţine.

Totuşi, noua Uniune va avea propriul guvern, cu ramuri legislative, executive şi juridice, propriul preşedinte,
proprii cetăţeni şi cetăţenie, propriul cod al drepturilor omului, propria monedă, politici economice şi fiscale,
posibilitatea de a încheia tratate internaţionale, propriul ministru de externe, corp diplomatic şi reprezentant la
ONU, propriul cod penal şi un procuror general. Deja are simbolurile unui stat naţional, cum ar fi drapelul,
imnul, motto-ul şi sărbătoarea anuală oficială.”
 Noua Inchiziţie din Franţa este subvenţionată de stat
şi susţinută de francmasonerie

de Letiţia Irma

Thierry Bécourt este vice-preşedintele Federaţiei de Asociaţii şi Persoane Private pentru Libertatea
de Conştiinţă din Franţa (Coordination des Associations & Particuliers pour la Liberté de
Conscience). De-a lungul timpului s-a remarcat prin numeroasele sale acţiuni de demascare a
abuzurilor comise de grupările anti-secte în numele protejării societăţii. Cea mai cunoscută lucrare
a sa poartă titlul „Noua vânătoare de vrăjitoare” (La nouvelle chasse aux sorcières) şi realizează o
paralelă între metodele Inchiziţiei şi modul de acţiune al unor organizaţii franceze contemporane,
precum „Uniunea Naţională a Asociaţiilor de Apărare a Familiilor şi Indivizilor Victime ai
Sectelor” (UNADFI) şi „Asociaţia pentru apărarea familiei şi individului” (ADFI). Redăm în continuare
traducerea unei scrisori deschise pe care Thierry Bécourt a trimis-o în 2005 către UNADFI.

Scrisoare deschisă către „Uniunea Naţională a Asociaţiilor de Apărare a Famililor şi Indivizilor Victime ai
Sectelor” (UNADFI)

de Thierry Bécourt

”Lucrarea Scrisoare către secta adversară a sectelor, apărută în 1997 sub

egida universităţii A. Morelli din Bruxelles, a avut un puternic ecou în
întreaga lume universitară şi în rândul apărătorilor libertăţii de gândire.
Cartea urmărea să tragă un semnal de alarmă cu privire la modul de
funcţionare al grupurilor de presiune anti-secte, printre care UNADFI
este un vârf de lance. Acestea pun în pericol valorile unei societăţi
democratice şi îşi bazează acţiunile pe lipsa unei culturi religioase.

Cum este posibil ca UNADFI, finanţată în proporţie de 90% de guvernul

francez, să pretindă că apără valorile republicane, utilizând principii care
sunt anti-democratice? Mai este nevoie să reamintim că democraţia
acordă suveranitate cetăţenilor, respectând egalitatea şi dreptul acestora la
libertatea de conştiinţă?

Cum se explică faptul că francmasoneria, care pretinde că este fondată pe

aceleaşi principii republicane, a luat sub tutela sa această asociaţie?

Cum se explică faptul că UNADFI şi simpatizanţii ei afirmă că acţionează în interesul statului francez şi aleg
totuşi calea discriminării şi a intoleranţei, exact în momentul în care în Franţa se înfiinţează „Înalta autoritate
pentru lupta împotriva discriminării şi pentru egalitate” (La Haute Autorité de Lutte contre les Discriminations et
Pour l’égalité) şi suntem în prag de a sărbători o sută de ani de când a intrat în vigoare „Legea din 1905” (privind
separarea Bisericii de Stat)? Să fie vorba tot despre paradoxul francez?

Cu un an în urmă citeam în publicaţia oficială a UNADFI – Bula (Bulle) – un articol semnat de A. Thiard,
preşedinte onorific al „Asociaţiei pentru apărarea familiei şi individului” din Paris (ADFI): ,,Analizând sectele,
scrie el, le recunoaştem după faptul că pun în practică metode totalitare. Pretenţia sectelor, încurajată în unele
ţări, de a fi considerate nişte ,,mişcări religioase” arată că situaţia în ziua de azi este mai rea decât acum opt ani
(de când datează un Raport parlamentar pe această temă). Existenţa sectelor constituie un exemplu flagrant cu
privire la ceea ce poate o societate să încălzească la sânul ei: pungaşi, escroci, şarlatani, exploatatori etc.
Aceste „corpuri străine” atacă prin metodele lor totalitare însăşi esenţa şi integritatea omului şi valorilor unei
societăţi democratice”.

Există oare vreun exemplu mai clar de instigare la respingere, la discriminare, la denunţ şi la violenţă decât
acesta? Iar acest gen de discurs este considerat de guvernul francez a fi de utilitate publică. Nu ne miră că un
organism guvernamental, subordonat primului ministru al Franţei, „Misiunea interministerială de vigilenţă şi
luptă contra deviaţiilor sectare” (MIVILUDES) instigă cetăţenii să sesizeze orice „activităţi neconvenţionale” – o
veritabilă invitaţie la denunţ, deghizată în operă de salvare a populaţiei.

Celor care ştiu cu câtă lejeritate poate fi folosit cuvântul sectă pentru a-ţi
acuza vecinii, părinţii, soţul sau pentru a câştiga un proces fără prea mare
bătaie de cap, cât de uşor poate fi acuzat orice cetăţean, pe baza unui
simplu zvon sau a unui singur denunţ, că este „sectant”, cât de multe
sunt victimele acestor şacali, reacţia preşedintelui unei asociaţii
recunoscută a fi de utilitate publică le dă fiori.

Cum pot aceste grupări să pretindă că evaluează convingerile şi filozofia

unei minorităţi atâta timp cât le abordează doar din perspectiva celor care
le-au părăsit?

Louis Pauwels lansa în 1996 conceptul de ,,spirit inchizitorial”; acţiunile

acestor grupări de presiune arată că el nu a pălit încă în Franţa.

Ar fi momentul ca aceste organe inchizitoriale să îşi aplice lor în primul

rând, toate întrebările şi criteriile pe care le-au stabilit pentru cei care nu
sunt conformi cu norma stabilită de ei. Cine spune normă, spune dogmă.
De aici până la acuzaţia de erezie este doar un pas. Profesorul universitar
Michel Tardieu va fi de acord cu noi, căci, spunea el, „nu există dogmă fără erezie, iar erezia reprezintă
întotdeauna partea nevăzută a monedei”. În plus, se ştie că acest cuvânt (erezie) semnifică alegere. Este deci clar
că inchizitorii moderni, bazându-se pe noile dogme, vânează ereticii exact ca pe vremuri.

În mod incontestabil, UNADFI şi complicii săi se află în plin demers inchizitorial. Nu poate fi deci vorba de
exercitarea vreunei funcţii laice, republicane sau democratice. „Federaţia pentru Libertatea de Conştiinţă” şi
celelalte asociaţii care îi împărtăşesc valorile au constatat pe parcursul anilor instalarea unui proces de
normalizare a gândirii (în sensul de aducere la o normă, standardizare), în care UNADFI devine un instrument tot
mai important.

Ce anume am constatat?

- intervenţii asupra mediului familial prin intermediul unui lobby juridic, ajungându-se chiar până la cererea ca
părinţilor în cauză să li se ia copiii, lucru ce contravine total cu rolul UNADFI de protector al familiei;
- răspândirea de zvonuri;
- constituirea de dosare personale pentru cei bănuiţi a fi „sectanţi” sau a avea legături cu o „sectă”, în pofida
legilor care protejează viaţa privată şi convingerile personale;
- tot felul de obstacole şi chiar refuzul autorităţilor de a verifica afacerile care au legătură cu UNADFI;
- susţinere din partea unor instanţe masonice, precum „Institutul de studiu şi cercetare masonică”;
- intervenţii în sistemul şcolar prin intermediul unor persoane care au făcut parte din „secte” şi au fost apoi
convertite în membri militanţi ai UNADFI;
- judecarea unor credinţe minoritare;
- incitare la denunţ, inclusiv împotriva medicilor consideraţi a fi devianţi;
- refuzul de a respecta anumite legi, în special cele referitoare la comunicarea informaţiilor din dosar;
- susţinerea tezelor despre spălarea creierului fără niciun fel de probă;
- stigmatizarea oricărui individ care pune sub semnul întrebării
societatea de consum.

UNADFI şi sateliţii săi sunt clienţi fideli ai tribunalelor. Directorii lor nu

ascund şi nu ezită să afirme cu un oarecare orgoliu: „Din 1994, anul în
care am fost numit preşedinte al acestei asociaţii, a trebuit să răspund la
nouă citaţii, dintre care opt au fost în favoarea mea (conform revistei
„Sectele manipulează”).” Trebuie menţionat că până în prezent, justiţia
nu a făcut altceva decât să se alinieze opiniei generale propagate de
media şi să protejeze fraudele acestor grupuri de presiune.

De altfel, în opinia ADFI, o mişcare care se apară trebuie să fie prezentată

ca fiind autoarea propriei intimidări. Presa trebuie să scrie că „sectele” îşi
atacă detractorii, iar „victimele” sunt instigate de ADFI să ceară ajutor
justiţiei, pentru a condamna „secta” că a intervenit în problemele lor
familiale. Asociaţia îi sugerează „victimei” să se constituie în parte civilă
şi se oferă să îi acorde sprijin juridic, evident contra cost. În ciuda tuturor
acestor subterfugii, UNADFI totalizează ea singură un număr însemnat
de condamnări şi face la momentul actual obiectul unor numeroase
procese. Printre ele se află chiar o sentinţă care a decis dizolvarea
UNADFI. Dar în cea mai mare parte a cazurilor, fie că „victimele” aleg sau nu să facă jocul UNADFI, ele sunt
singurele care ajung să fie găsite vinovate şi nu asociaţia.

UNADFI este atât de închisă în bula ei, în mod ironic acesta este şi numele publicaţiei UNADFI, încât deşi
refuză să se deschidă faţă de ceea ce este în exterior, stigmatizează tot ce nu este inclus în ea. Conform viziunii
UNADFI, membrii acestor minorităţi, care în alte contexte sunt considerate medii creativ-culturale, suferă de
devieri psihologice, sunt potenţiali bolnavi care necesită îngrijire medicală în centre specializate, pentru a fi
readuşi pe „calea cea bună”. Istoria ne oferă numeroase exemple de comunităţi (cum ar fi cele evreieşti sau
arabe), despre care se spunea că au ,,sânge impur” şi de aceea trebuiau să fie izolate.

S-a vorbit mult despre modul în care acţiunile grupărilor anti-secte dăunează armoniei sociale. Însuşi termenul de
„sectă” este în mod vădit discriminator şi distruge reputaţii şi vieţi, bazându-se numai pe o definiţie construită pe
opinia publică.
Şi atunci de ce astfel de grupări au atâta sprijin din partea puterilor statului?

De ce MIVILUDES, o instituţie a statului, nu ia în considerare decât punctul de vedere al asociaţiilor anti-secte?

De ce Statul refuză dialogul, cu excepţia câtorva (puţini) oficiali conştienţi de existenţa acestui sistem
inchizitorial?

Unde sunt victimele despre care se vorbeşte? Care este numărul lor exact? În ciuda numeroaselor noastre cereri
nu ne-a fost dată nicio cifră.

De ce în ciuda faptului că au atât de puţini membri, „sectele” sunt prezentate ca un flagel naţional?

De ce acest refuz de a dialoga, de ce această dogmă impusă?

De ce această intoleranţă?

De ce această impunere a unui unic model „corect” de viaţă?

UNADFI şi această vânătoare de vrăjitoare instaurată în Franţa sunt

dovada unei societăţi ierarhizate, care, deşi aflată în evidentă
transformare, refuză să şi-o asume. Aşa că se lansează într-o adevărată
luptă împotriva tuturor celor care dau dovadă de creativitate, marcându-i
cu eticheta de „sectanţi”, în timp ce aceştia lucrează pentru trezirea
conştiinţelor. Este o luptă împotriva fiinţei umane aflate în permanentă
evoluţie, pentru a-i impune, ca fiind singurele valabile, valori deja
depăşite. Totuşi, istoria ne-a arătat că nu ne putem opune îndelung la ceea
ce este corect din punct de vedere filozofic şi spiritual, că nu putem
rămâne impermeabili noilor convingeri şi descoperiri terapeutice.

Este timpul ca „Înalta Autoritate pentru Lupta Împotriva Discriminării şi

pentru Egalitate” să ia măsuri faţă de aceste atacuri la adresa democraţiei.
Aceste acte de discriminare îi consideră pe membrii creativi ai societăţii
noastre ca fiind nişte devianţi care trebuie arătaţi cu degetul şi pentru care
principiile statului de drept nu sunt valabile; pentru ei sunt create legi
totalitare şi măsuri excepţionale.

Facem aşadar un apel solemn către toţi: cadre universitare, jurişti, instituţii publice şi alţi factori de decizie pentru
ca ei să îşi reconsidere, cu toată obiectivitatea de care pot da dovadă, poziţia faţă de această problemă spinoasă şi
delicată. Este timpul să punem capăt acţiunilor acestei perfide Inchiziţii, înainte de a-i sacrifica pe toţi creatorii
din ţara noastră şi de a distruge ultima fărâmă de democraţie care ne-a mai rămas.”

Operaţiunea Franklin – cercul politicienilor pedofili

de Daniel Petrescu

Depravarea extremă şi perversiunile sexuale de tot felul sunt la ele

acasă în rândul politicienilor de vază şi al oamenilor bogaţi şi influenţi
din întreaga lume, dar mai ales din America. Ceea ce este însă cu
adevărat înfiorător este faptul că aceştia se folosesc pentru plăcerile lor
perverse de copii, răpiţi din orfelinate de membrii unor reţele
homosexuale pedofile. După ce sunt drogaţi, torturaţi şi supuşi unor
experimente de control mental, de care serviciile secrete nu sunt deloc
străine, copiii sunt închiriaţi apoi cu ora pentru astfel de „distracţii” în
locuri precum Bohemian Grove.

Bohemian Grove, „cel mai păcătos loc pe care vi l-aţi putea imagina
vreodată” avertiza preşedintele Nixon

Înclinaţiile homosexuale ale elitei masonice mondiale sunt deja bine cunoscute publicului larg. Unul din locurile
în care bogătaşii influenţi din SUA şi din întreaga lume iau parte la astfel de ritualuri satanice este Bohemian
Grove. Despre acest loc, fostul preşedinte american Richard Nixon afirma: „Bohemian Grove, un loc pe care-l
frecventez şi eu uneori, este cel mai păcătos loc de homosexualitate şi pedofilie pe care vi l-aţi putea imagina
vreodată.”

Şi despre George Bush există dovezi care îi demască adevărata orientare sexuală. Spre exemplu, în 1963, pe
vremea când încă era la facultate, el a apărut în revista Academiei Philips din Andover (Boston) în costum de
majoretă. Se spunea chiar că era „majoreta şefă” a universităţii.

„Să gândim fără prejudecăţi şi să nu judecăm oamenii după preferinţele lor sexuale,” spune un slogan foarte la
modă în această epocă, promovat de partizanii homosexualităţii, dar şi de mass-media şi mediile politice. Ce se
petrece însă în cazul copiilor, care sunt abuzaţi de homosexuali pedofili? Pentru ei homosexualitatea nu este nici
măcar o alegere, ci le este impusă într-un mod traumatizant şi inuman. Mai putem vorbi în acest caz de
prejudecăţi sau intoleranţă?

Orgiile homosexuale de la Casa Albă

Se spune că la Casa Albă, singurul mod în care un politician îşi poate

pierde credibilitatea este să fie găsit în pat cu un băiat sau cu o femeie
moartă. Pe 29 iunie 1989 a izbucnit poate unul dintre cele mai mari
scandaluri din istoria SUA. În faimoasa publicaţie Washington Times au
apărut o serie de articole despre actele homosexuale de la Casa Albă. Se
descoperise că vip-urile administraţiei Reagan, care tocmai îşi încheiase
mandatul, aduceau după miezul nopţii băieţi în interiorul Casei Albe, pe
care îi abuzau sexual. Aceste fapte au fost prezentate apoi şi de alte
publicaţii americane, însă din cauza presiunilor politice televiziunea şi
radioul nu au difuzat ştirea.

Craig J. Spence, membru al partidului republican, a recunoscut că aducea băieţi în Casa Albă, sub pretextul că
aceştia ar fi rude cu el. El a declarat că aceste întâlniri de la miezul nopţii de la Casa Albă erau „aranjate” de către
persoane politice cu funcţii înalte cum ar fi Donald Gregg, secretar pentru Securitatea naţională sau Charles K.
Dutcher, director asociat al personalului de la Casa Albă.

George Bush (senior), care devenise între timp preşedintele SUA, dar fusese şi vice-preşedinte în administraţia
Reagan, a fost foarte nemulţumit de vâlva făcută de presă şi a încercat să înăbuşe totul. Nu a organizat nicio
conferinţă de presă în legătură cu acest subiect şi a reuşit în cele din urmă să muşamalizeze scandalul, la nici
două luni de zile de la începerea lui. În timp ce la Washington se mai discuta încă pe această temă, în Nebraska a
izbucnit un alt scandal de acest gen, în care Bush era şi el implicat.

Copiii orfani din America sunt abuzaţi sexual de cei care ar trebui
să-i protejeze

Scandalul din statul Nebraska a pornit de la un anume Larry King,

politician de succes în partidul republican şi apropiat al lui George Bush
(senior). Totodată King era şi preşedintele Fondului Unional Franklin, o
instituţie bancară prin intermediul căruia a fraudat statul american cu 40
de milioane de dolari. În timpul anchetei în urma căreia a fost de altfel
condamnat s-a descoperit că Larry King conducea şi o imensă reţea
homosexuală pedofilă.

El îşi procura majoritatea victimelor din Boys Town (Oraşul Băieţilor),

una din cele mai mari organizaţii de caritate din SUA pentru copii orfani, în special băieţi. După ce erau drogaţi şi
torturaţi, copiii erau transportaţi cu avionul pe tot teritoriul american, la petrecerile fastuoase organizate de Larry
King pentru politicieni şi alţi oameni bogaţi şi influenţi. La aceste petreceri, copiii de la orfelinat, care ar fi
trebuit să fie ocrotiţi de sistemul social american, ajungeau victimele neajutorate ale acestor pedofili.

CIA şi FBI sunt complicii politicienilor pedofili

Nici serviciile secrete nu sunt străine de aceste înfiorătoare abuzuri. Prin experimentele de control mental, cum ar
fi MK Ultra, Monarch şi Paperclip, copiii erau programaţi să facă anumite acţiuni şi apoi să uite ce au făcut. Ei
deveneau astfel curieri care transportau droguri, asasini sau sclavi sexuali pentru cei influenţi şi puternici. Pe de
altă parte, agenţiile guvernamentale puteau apoi utiliza informaţiile pe care le deţineau, pentru a-i şantaja pe cei
implicaţi. Şantajul sexual este un instrument de bază al CIA în lupta pentru putere.

Înainte ca acest scandal să izbucnească existaseră multe plângeri adresate

autorităţilor pentru protecţia copilului. Relaţiile lui Larry King cu aşa-
zisa organizaţie de caritate Boys Town fuseseră investigate de Comisia
pentru Adopţia Copiilor a statului Nebraska. Autorităţile nu au luat însă
nicio măsură. Există chiar documente care atestă faptul că FBI-ul a
intervievat multe dintre victimele acestor abuzuri sexuale înfiorătoare. Ei
au descoperit în birourile lui King materiale pornografice şi casete video
cu scene pedofile oripilante, precum şi alte probe ce atestă practici
sexuale de o perversitate inimaginabilă, pe care cei de la FBI le-au
catalogat ca fiind sataniste.

Investigaţiile lui John DeCamp

Fostul senator republican John DeCamp a fost angajat iniţial de către

Senatul american pentru a dovedi că aceste acuzaţii extrem de grave sunt nefondate. John DeCamp era cunoscut
drept unul dintre cei mai buni jurişti din statul Nebraska. Deşi la început acuzaţiile de pedofilie i s-au părut de
necrezut, în urma investigaţiilor pe care le-a realizat, John DeCamp a ajuns în posesia unor dovezi incontestabile
ce demonstrau groteştile apucături pedofile ale unor politicieni ai SUA, în frunte cu preşedintele Bush. Îngrozit
de cele aflate şi vrând să facă publice toate aceste atrocităţi, DeCamp a fost sfătuit de mentorul său, fostul
director al CIA, Bill Colby, să scrie o carte despre toate acestea, pentru a-şi proteja în acest fel familia şi pentru a
rămâne în viaţă după ce va face totul cunoscut opiniei publice.

Astfel a apărut cartea Operaţiunea Franklin, care aduce dovezi de necontestat despre existenţa şi modul de
operare al acestei reţele de pedofili. Cartea demonstrează şi că aceasta este de fapt o operaţiune sub acoperire a
CIA pentru experimentele de mind control (control mental) asupra cetăţenilor americani şi în special asupra
copiilor. Au existat şi există rapoarte concludente despre politicieni
americani implicaţi în aceste reţele criminale.

Deşi a primit foarte multe ameninţări după scrierea acestei cărţi, în mod
uluitor, niciun politician nu l-a dat în judecată pe John DeCamp.
Dimpotrivă, el chiar a câştigat un proces în valoare de 1 milion de dolari,
în numele uneia dintre victimele acestor abuzuri pedofile, Paul Bonacci.

BBC a realizat împreună cu DeCamp un documentar intitulat Conspiraţia

Tăcerii, pentru a face cunoscute publicului faptele abominabile şi
atrocităţile la care se dedau unii politicieni americani, agresând sexual şi
ucigând copii orfani. Acest film documentar are la bază toate probele
descoperite de FBI şi de comisia legislativă a statului Nebraska şi, de
asemenea, toate investigaţiile lui John DeCamp. Alte canale de
televiziune s-au lăsat însă intimidate de presiunile politice. Discovery Channel a fost ameninţat cu închiderea de
către unul din politicienii vinovaţi şi a stopat prezentarea documentarului.

George Bush, preşedintele pedofil

Multe dintre victimele acestor abuzuri sexuale menţionează faptul că actualul preşedinte al SUA, George Bush
este unul dintre participanţii constanţi la aceste orgii pedofile, organizate în cadrul petrecerilor de la Bohemian
Grove.

Victimele acestor abuzuri sunt intimidate, ameninţate şi uneori chiar condamnate la închisoare dacă au curajul să
facă dezvăluiri despre ceea ce au trăit. Acesta a fost şi cazul Aliciei Owen, una dintre victimele care a fost
condamnată la închisoare pentru sperjur, datorită faptului că singura persoană din proces care îi putea valida
mărturia, tot o victimă a homosexualilor pedofili, pe nume Troy Bono, a renunţat să depună mărturie, din pricina
presiunilor şi intimidărilor care s-au făcut asupra sa.

Alte două victime ale abuzurilor sexuale realizate de politicienii americani, Lisa Washington şi sora sa, au descris
cum erau duse cu avionul, împreună cu alţi copii, la aceste petreceri găzduite de Larry King, la care veneau mulţi
afacerişti şi politicieni de vază ai Americii. Lisa a declarat că l-a văzut pe George Bush de cel puţin două ori la
aceste petreceri, iar într-una din aceste ocazii l-a văzut că i-a dat nişte bani lui Larry King, după care a plecat de
la petrecere, luând cu el un tânăr de culoare.

John DeCamp foloseşte în cartea sa, Operaţiunea Franklin, notiţe din jurnalul lui Paul Bonacci, care a fost una
din victimele acestor abuzuri criminale, încă de la vârsta de şase ani. Şi el afirmă că l-a văzut de mai multe ori pe
Bush la aceste petreceri. John DeCamp a analizat cu grijă jurnalul acestui copil, demonstrând chiar ştiinţific
faptul că acesta a fost scris de către Paul de-a lungul timpului.

Copiii controlaţi mental suferă de personalitate multiplă

Psihologii au confirmat faptul că în urma traumelor suferite, Paul

Bonacci a dezvoltat o personalitate multiplă. Aceasta este una din bolile
psihice caracteristice persoanelor care sunt controlate mental şi
traumatizate. Victimele mind control-ului sunt supuse în mod repetat, de
la o vârstă foarte fragedă, la tot felul de abuzuri ritualice satanice. În
timp, pentru a putea rezista ororilor la care sunt supuşi, mintea lor se
fragmentează în sute şi chiar mii de „sertăraşe” (care arată ca un fagure
de miere), fiecare secţiune devenind un eu separat al acelei persoane.
Fiecare dintre aceste eu-ri are propriul său program şi propriile sale
experienţe şi amintiri. Niciunul dintre aceste eu-ri nu are cunoştinţă
despre existenţa celorlalte şi toate sunt separate de personalitatea de bază.
Cei care suferă de această afecţiune nu mint, deoarece nu au nevoie să
mintă, pentru ei este suficient doar să-şi schimbe personalitatea.

Paul Bonacci povesteşte cum avioane aparţinând DEA (Agenţia pentru

prevenirea consumului de droguri) erau folosite pentru transportarea
copiilor răpiţi de reţelele pedofile. Paul relatează în jurnalul său cum într-una din aceste călătorii cu avionul a fost
dus împreună cu un alt băiat într-o zonă de lângă Sacramento, unde există păduri cu copaci foarte înalţi şi o
bufniţă uriaşă. Acolo, trei copiii au fost obligaţi să participe la turnarea unui film snuff, în care unul dintre ei a
fost ucis în faţa camerei de filmat. Pentru cei care nu ştiu, filmele snuff nu sunt recunoscute că ar exista în
realitate şi de aceea sunt considerate un mit; ele conţin filmarea pe viu a unei crime violente.
După oripilanta scenă din pădure, în care a fost filmată uciderea cu sânge rece a unui copil, Paul a fost dus
împreună cu celălalt copil într-o sală plină cu persoane care urmăreau pe ecran îngrozitoarele imagini ce tocmai
fuseseră filmate. Pe vremea când a scris cartea Operaţiunea Franklin, John DeCamp nu ştia nimic despre
Bohemian Grove, pădurea cu copaci înalţi unde există şi o bufniţă uriaşă şi unde se adună în fiecare vară elita
politică mondială precum şi cei mai mari bancheri şi afacerişti ai lumii.

Aceste orori sunt de neconceput pentru orice om normal, însă pentru aceşti neoameni ele sunt ceva obişnuit. Cea
mai mare înşelătorie a lui Satan este aceea de a ne face să credem că el nu există. La fel, aceşti perverşi mizează
pe faptul că nu vor fi deconspiraţi tocmai pentru că oamenii pur şi simplu nu pot concepe că asemenea atrocităţi
se petrec cu adevărat.

Cercul închis Rotary, societate cupolă a

francmasoneriei

de Mihaela Gheorghiu

Există locuri în care factorii de decizie din politică, afaceri, educaţie şi sănătate se întâlnesc departe de ochii
„profanilor”, stabilesc alianţe de culise şi dau verdicte care sunt în defavoarea a milioane de oameni. Rotary
este una din grupările reprezentative pentru aceste cluburi elitiste, care funcţionează după reguli şi principii
identice cu cele ale francmasoneriei.

Clubul Rotary a fost fondat de un mason

Rotary a fost fondat în 1905, la Chicago, de avocatul francmason Paul P.

Harris. La prima întâlnire au participat doar patru persoane: Harris,
inginerul minier Gustave Loehr (despre care se ştie cu certitudine că era
şi el francmason), negustorul de cărbuni Silvester Schiele şi croitorul
Hiram Shorey. Loehr şi Shorey s-au retras la scurtă vreme de la aceste
întâlniri, astfel că Rotary, la acea vreme nici măcar nu se putea numi club,
fiind alcătuit din doar două persoane.

Acest început dezastruos contrastează izbitor cu rapida răspândire pe care

Rotary o cunoaşte de la un moment dat încolo şi care se datorează, fără
îndoială, intervenţiei din umbră a francmasoneriei. Cum altfel ar fi fost
posibil ca, în scurt timp, ceea ce începuse ca o întâlnire între doi anonimi să aibă deja anvergură naţională? În
1910 Asociaţia Naţională a Cluburilor Rotary îşi deschide prima filială în afara graniţelor SUA, în Canada, iar în
următorul an ajunge şi în Europa, la Dublin. Cucerirea lumii continuă, astfel că în 1922 este prezent pe şase
continente, are 20.000 de membrii şi îşi schimbă numele în Rotary International. În prezent numără la nivel
mondial 1,2 milioane de membri, printre ei găsindu-se numai persoane influente cum ar fi preşedinţi sau directori
de mari companii şi politicieni.

Legendele Rotary spun că numele grupării vine de la obiceiul membrilor de a-şi ţine întâlnirile săptămânale prin
rotaţie, acasă sau la biroul unuia dintre ei. Cu timpul, întâlnirile au început să se ţină în hoteluri. Acest lucru face
ca astăzi, în holurile celor mai mari lanţuri hoteliere din lume, cum ar fi Marriott, Hilton sau Crowne Plaza să fie
plasate, chiar la recepţie, anunţuri privind ziua şi ora când se ţine întâlnirea Rotary. De altfel, proprietarii şi
managerii acestor hoteluri fac parte din club, iar impunerea pe piaţă a respectivelor hoteluri se datorează în mare
parte afilierii acestora la Rotary.

Cercul închis al „Elitei” masonice

Rotarienii au ritualuri şi reguli interne asemănătoare cu masoneria. Sunt o organizaţie la fel de închisă şi de
secretoasă ca şi aceasta. La intrare se face o selecţie atentă: sunt invitaţi să facă parte din club fie cei care ajung
să fie indispensabili proiectelor rotariene, fie tinerii care provin din familii de rotarieni şi sunt apoi propulsaţi în
poziţii cheie în lumea afacerilor şi politicii. Ca şi în masonerie, este nevoie deci de o invitaţie din partea cuiva din
interior. În Rotary lucrurile sunt încă şi mai stricte, fiind nevoie obligatoriu nu de unul, ci de doi garanţi interni,
numiţi „naşi”.

Pe lângă aceste similitudini există şi alte aspecte care demonstrează că Rotary şi masoneria sunt doar două faţete
ale aceleaşi puteri globale. Până în 1933 cluburile Rotary nu acceptau în rândurile lor decât masoni. Ulterior s-a
renunţat la aceasta regulă, însă şi astăzi mulţi din membrii Rotary semnează condica şi în lojile masonice.

O organizaţie satanică cu aceleaşi concepte ca şi masoneria

În aceste condiţii, afirmaţia făcută în revista de afaceri, Bussiness

Magazin de Dragoş Niţulescu, care conducea Rotary România în 2006
este doar o poveste bună de adormit copiii: „Nu avem nicio legătură cu
masoneria. Dovada cea mai bună este că printre membrii noştri se află şi
reprezentanţi ai clerului. Or, se ştie că preoţii şi masonii nu stau în
acelaşi loc.“

Acele vremuri sunt de mult apuse. Este adevărat că în 1928 mai mulţi
episcopi spanioli au declarat că Rotary „nu este altceva decât o
organizaţie satanică cu acelaşi fond şi concepte ca şi masoneria.
Conform documentelor pe care le deţinem, Rotary este o organizaţie
suspectă şi trebuie să fie considerată la fel de groaznică şi de perversă
ca şi masoneria.” Dar la fel de adevărat este şi faptul că, de atunci, tot
mai multe feţe bisericeşti au ajuns să deţină funcţii importante în Biserică
tocmai datorită apartenenţei lor la masonerie. Am asistat chiar în
România la alegerea unui patriarh mason cu sprijinul unor masoni notorii, care făceau parte din Colegiul
bisericesc (Sorin Frunză Verde şi Constantin Bălăceanu Stolnici sunt doar două exemple în acest sens).

Un istoric rotarian confirmă strânsele legături ale clubului Rotary cu masoneria

Legăturile strânse dintre masonerie şi Rotary sunt şi mai evidente dacă analizăm situaţia din Marea Lojă a
Angliei (United Grand Lodge of England – UGLE), numită de masoni şi loja mamă a lumii, întrucât este
organizaţia reprezentativă la nivel mondial. La nivelul UGLE există mai multe loji Rotary.

Poate cea mai cunoscută şi mai veche a fost constituită în 1920. Aceasta are ca simbol cercul Rotary care
înconjoară un compas şi litera G, simbolul francmasoneriei. Într-o scrisoare, unul din fondatori, Charles Dewey
precizează că toţi cei înscrişi în Rotarian Lodge no. 4195 făceau parte din London Rotary Club care, la acea
vreme, avea 300 de membri. Astăzi loja îşi ţine întâlnirile chiar în Freemasons Hall din Londra, sediul Marii Loji
a Angliei (UGLE). În cadrul acesteia mai există încă şapte loje Rotary. Două dintre ele au fost constituite la
începutul secolului XX: Nottingham Rotary Lodge No.3941 şi North Notts Rotary Lodge No. 8998. Lor li se
adaugă altele cinci, apărute în ultimii douăzeci de ani: Rotary Lodge of Suffolk No. 9306, East Lancashire Rotary
Lodge No. 9359, Rotary Lodge of Norfolk No. 9367, Rotarian Lodge of Hong Kong No. 9378 şi Rotary Lodge
of Hampshire No. 9389.

Istoricul Wolfgang Ziegler, care este totodată şi membru Rotary, demonstrează că există strânse legături între
Rotary şi francmasonerie. „Legăturile dintre Rotary şi masonerie sunt vechi şi nu trebuie privite cu suspiciune,
susţine el. În unele ţări est europene noile cluburi Rotary sunt chiar domeniul exclusiv al francmasonilor. În
orice caz, existenţa medaliilor pe care apare roata Rotary alături de simboluri masonice arată că legăturile sunt
încă puternice şi astăzi”.

Programul Rotary Polio Plus, o ameninţare la adresa generaţiilor viitoare

După ce mii de copii au fost vaccinaţi împotriva hepatitei B pe banii

clubului masonic Rotary, România a ajuns să fie ţara cu cel mai mare
număr de copii bolnavi de SIDA. În 1997, jumătate din copiii bolnavi de
SIDA din întreaga lume erau din România. Acesta este doar unul dintre
efectele acţiunilor „umanitare” ale Rotary. Programul Polio Plus este un
alt exemplu cutremurător.

În 1985, Rotary anunţa întregii lumi că va eradica virusul poliomielitei

până în anul 2000. După ce clubul a cheltuit, conform propriilor
declaraţii, peste o jumătate de miliard de dolari şi a injectat peste 2
miliarde de copii, virusul poliomielitei continuă să existe. În urma
specialiştilor Rotary au rămas zeci de mii de morţi sau de infirmi care s-
au îmbolnăvit de poliomielită, leucemie sau cancer după ce li s-a
administrat vaccinul.
Numărul impresionant de victime i-a obligat pe cei de la „Alianţa pentru vaccinuri” să admită existenţa unor
riscuri ale vaccinului antipolio. Cu toate acestea, oficialităţile nu fac nimic pentru a stopa această campanie
ucigaşă. De ce? Pentru că membrii Rotary, care în viaţa „profană” ocupă poziţii importante în instituţiile
medicale naţionale sau internaţionale şi chiar în guvernele unor ţări în care se organizează astfel de campanii, nu
vor lua niciodată o decizie neconformă cu politica clubului. Aşa că genocidul continuă. Într-un discurs ţinut la
Convenţia Internaţională a Rotary din 2006 de la Copenhaga, Bruce Cohick susţine că trebuie înteţite eforturile
de vaccinare în Nigeria, Afghanistan, Pakistan şi India şi promite în numele Rotary că virusul va fi eliminat fără
îndoială cel mai târziu până în 2008. O nouă gogoaşă.

Vaccinul antipolio, o armă importantă în demersul masoneriei de a reduce populaţia globului

Vaccinul polio a fost descoperit în 1953 de dr. Albert Sabin şi de atunci poartă acest nume. În 1960 s-a descoperit
că este făcut din celule prelevate din rinichii de maimuţă care conţin virusul SV40. Experimentele de laborator
realizate de mai mulţi cercetători, printre care Bernice Eddy au arătat că acest virus este strâns legat de apariţia
leucemiei şi a cancerului. Mai mult chiar, SV40 odată pătruns în organism se transmite pe cale genetică de la
părinţi la copii. Până în 1996, zeci de cercetări au demonstrat legătura dintre prezenţa virusului SV40 şi cancerul
osos şi cerebral, boli a căror incidenţă a crescut în mod inexplicabil (dacă nu luăm în considerare campaniile de
vaccinare de genul Polio Plus) cu 30% în ultimii 20 de ani.

În loc să fie stopat progamul Polio Plus care răspândea acest virus, au fost stopaţi, discreditaţi, marginalizaţi şi
persecutaţi exact cei care i-au demonstrat periculozitatea. Întrebat de ce s-a procedat aşa, dr. Sabin a dat un
răspuns demn de doctorul nazist Mengele: „Nu cred că este cazul să panicăm publicul. Până la urmă, ce mare
lucru, copiii voştri sunt injectaţi cu un virus al cancerului, atâta tot!”

Dr. Raymond Obomsawin, analist la Agenţia canadiană pentru dezvoltare

internaţională (CIDA) a realizat un studiu asupra proiectelor de imunizare
întreprinse de Unicef împreună cu Rotary în Thailanda, la începutul
anilor '90. Raportul său arată că aşa cum pojarul nu a dispărut din Europa
în anii '40-'50 datorită vaccinurilor, nici poliomielita nu va dispare în
urma acestor campanii de imunizare. Tot el arată că poliomielita este
departe de a fi cea mai frecventă şi mai gravă problemă de sănătate cu
care se pot confrunta copiii. Poziţia oficială a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS) este că riscul cel mai mare de a se îmbolnăvi de
poliomielită îl întâmpină copiii malnutriţi şi de aceea ei trebuie imunizaţi
în primul rând. Ori toate cercetările au demonstrat că vaccinul nu trebuie
administrat în caz de malnutriţie, pentru că pune în pericol viaţa
copilului. Dr. Archie Kalokerinos arată: „nu poţi să imunizezi copiii
bolnavi sau malnutriţi şi să zici că ai rezolvat problema. Vei omorî mai
mulţi decât ar fi murit în mod natural din cauza virusului”.

Însă pentru rotarieni vaccinurile sunt mai „profitabile”, din punct de vedere al costurilor, decât hrănirea şi crearea
de condiţii de viaţă prielnice pentru aceşti copii. În fond, companiile pe care le conduc majoritatea dintre ei sunt
chiar cele care contribuie la sărăcirea ţărilor în care trăiesc aceşti copii.
 Experimente realizate pe oameni – o incursiune în
culisele murdare ale puterii

Infectarea populaţiei de culoare cu sifilis. Transmiterea febrei galbene cu ajutorul ţânţarilor.

Iradierea experimentală a noilor-născuţi. Testarea gazelor toxice de luptă

de Alex Ionescu

Motto: „Cel mai adecvat obiect al studiului fiinţei umane este fiinţa umană.” - Henry Beecher

Experimentele criminale realizate pe oameni reprezintă unul dintre

cele mai cutremurătoare secrete ale celor care conduc din umbră,
întreaga lume. Câteva astfel de cazuri au ajuns însă să fie publicate în
presă. Dacă pui cap la cap aceste experimente, te cutremuri pur şi
simplu de ceea ce au putut să facă unii aşa-zişi oameni de ştiinţă, sub
pretextul realizării unor cercetări medicale în folosul omenirii.

Sunt mai multe întrebări pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni le

punem, cu privire la aceste experimente inumane, pline de cruzime: ce
anume s-a făcut de fapt? De ce aceste experimente au fost realizate pe
oameni? Cum a fost posibil acest lucru? Vă prezentăm o serie de
răspunsuri care urmăresc să clarifice aceste întrebări şi poate încă multe
altele.

O imagine de ansamblu asupra cercetării ştiinţifice, în general şi a

celei medicale, în special

Eminentul biolog Rupert Sheldrake, în articolele sale referitoare la

politica şi finanţarea ştiinţei, afirma: „Ştiinţa a fost întotdeauna elitistă şi
nedemocratică, indiferent de perioadele istorice pe care le-a parcurs
omenirea de-a lungul secolelor: monarhii, state comuniste,
democratice.” „La ora actuală, comitetele care finanţează cercetarea sunt cele care stabilesc ce anume se
cercetează şi nu intuiţia sau inspiraţia omului de ştiinţă care este direct implicat în cercetarea ştiinţifică. Mai
mult decât atât, puterea acestor comitete este concentrată din ce în ce mai mult în mâinile anumitor oameni de
ştiinţă care au intrat în politică, a diverşilor oficiali guvernamentali şi a reprezentaţilor marilor afaceri.” Cine
dă banii, spune şi ce trebuie cercetat! Deci nu trebuie să ne facem iluzii că în domeniul cercetării ştiinţifice există
libertate de manifestare.

La aceste aspecte de ordin general se adaugă partea concretă: cine sunt subiecţii acestor cercetări? În prezent,
dintre experimentele ce urmăresc să descopere misterele care mai există în legătură cu organismul uman,
comitetele de etică acceptă doar realizarea acelora care implică cercetarea pe diferite tipuri de celule sau pe
animale de laborator.

Dar, în cercurile acestor pseudo oameni de ştiinţă se spune că pentru cercetarea medicală cel mai bun şi eficient
„animal de laborator” este omul. Niciun animal de laborator nu poate reproduce complexitatea fiziologică şi
psihică a omului. Acesta a fost motivul care a determinat anumite minţi diabolice să realizeze diverse
experimente de o cruzime inimaginabilă, pe oameni.
Teoretic, etica medială, precum şi anumite reguli de practicare a medicinei (Jurământul lui Hipocrate, Codul
Beaumont, Codul Nurnberg), care au fost stabilite de-a lungul timpului, interzic realizarea experimentelor pe
oameni. În realitate, documente care au fost declasificate şi numeroase mărturii autentice dovedesc, fără nici un
dubiu, că astfel de experimente s-au realizat în trecut şi se realizează şi în zilele noastre, fiind deseori
subvenţionate chiar din fonduri guvernamentale.

Experimente privind diferite boli infecţioase şi modalităţile de transmitere ale acestora

Înainte de a începe să profeseze medicina, toţi absolvenţii facultăţilor de

profil participă la o ceremonie solemnă în cadrul căreia depun
„jurământul lui Hipocrate”, din care cităm: „Voi prescrie tratamentul
pentru binele bolnavilor mei, după capacitatea şi priceperea mea şi
niciodată nu voi vătăma pe nimeni.” Din păcate, mulţi medici implicaţi în
experimentele realizate pe oameni l-au uitat cu desăvârşire.

Este perfect normal şi justificat ca medicii să studieze evoluţia bolii,

ţinând bolnavii sub observaţie, dar când nu le administrează tratamentele
necesare bolnavilor cu scopul de a vedea cum evoluează boala în absenţa
tratamentului, vorbim deja de un experiment criminal! Cu atât mai
abominabilă este situaţia când oamenii sunt infectaţi intenţionat şi apoi
fie sunt lăsaţi să sufere fără a fi ajutaţi, fie se experimentează diferite
posibile tratamente pe ei.

Atât în secolul XIX cât şi în secolul XX au fost infectaţi, în mod

intenţionat, adulţi şi copii cu agenţii patogeni ce determină gonoree,
ciumă, febră galbenă, holeră, sifilis, angină Vincent, febră Q, tularemie
(boală infecţioasă care atacă plămânii, stomacul, intestinele, ochii etc. şi
se manifestă prin febră, erupţii, cefalee), hepatită, malarie şi multe altele,
pentru a vedea cum se derulează boala respectivă în absenţa
tratamentului, sau cum răspunde organismul la administrarea unor medicamente experimentale şi cum
influenţează acestea boala. Cei care erau supuşi unor astfel de experimente erau în general oameni săraci,
deţinuţi, prizonieri, soldaţi, hispanici, pacienţi în spitale de boli mintale, oameni de culoare etc. (deci, oameni
defavorizaţi social sau intelectual), cărora de cele mai multe ori nu li se spunea că vor fi folosiţi drept cobai şi
prin urmare nu aveau habar de riscurile la care urmau să fie supuşi.

De asemenea, un alt tip de astfel de experiment criminal presupunea testarea diferitelor căi de transmitere a
bolilor infecţioase, pentru a se vedea viteza de transmitere a acestora; adică se urmărea aflarea numărului de
oameni care pot fi infectaţi prin transmiterea agentului infecţios, de exemplu prin aerosoli sau prin înţepătura
tânţarilor etc.

Cazul „Bad Blood” – un experiment criminal cu sifilis

„Guvernul Statelor Unite a făcut ceva greşit, ceva profund greşit din
punct de vedere moral. Este un ultraj adus angajamentului nostru faţă de
integritatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor.” Aceste cuvinte au făcut
parte din discursul preşedintelui Clinton adresat ca scuză celor opt
supravieţuitori ai experimentului Tuskegee pe 16 mai 1997.

Între anii 1932 şi 1972, Serviciul de Sănătate Publică al SUA a realizat un

experiment sinistru pe 399 de bărbaţi de culoare aflaţi în ultimul stadiu al
infecţiei cu sifilis. Aceşti oameni, majoritatea dijmaşi analfabeţi provenind dintr-unul din cele mai sărace
comitate din Alabama, nu au fost niciodată informaţi despre boala de care suferă şi despre gravitatea ei. Ceea ce
li s-a spus a fost doar că au un „sânge prost” („bad blood”, în limba engleză). Studiul urmărea să arate dacă în
cazul sifilisului negrii sunt afectaţi în mod diferit faţă de albi. Existau anumite teorii care susţineau faptul că albii
suferă predominant de afecţiuni neurologice, iar negrii de boli vasculare.

Medicii care îi aveau pe aceşti pacienţi de culoare sub observaţie nu aveau intenţia de a-i trata, ci doar de a
observa evoluţia bolii şi de a strânge datele la autopsie – acestea fiind indicaţiile primite „de sus”. Unul din
medicii implicaţi în acest experiment afirma: „după cum observ, noi nu avem nicio contribuţie la aceşti pacienţi,
până nu mor.” Astfel, „oamenii-cobai” au fost lăsaţi în mod deliberat să li se degradeze starea sănătăţii, în situaţia
în care, în stadiul de sifilis terţiar apar chiar tumori, boli de inimă, paralizie, orbire, nebunie şi moarte.

James H. Jones, autorul cărţii „Bad Blood”, scrisă după acest experiment, afirma că acesta a fost „cel mai lung
experiment non-terapeutic realizat pe fiinţe umane, în istoria medicală”. Sau poate că este vorba doar de cel mai
lung experiment de acest gen despre care s-a aflat!

La finalul experimentului, 28 de bărbaţi erau morţi în urma sifilisului, 100 muriseră datorită complicaţiilor bolii,
40 dintre soţiile acestora fuseseră infectate şi ele, iar 19 dintre copiii lor s-au născut cu sifilis congenital (boală ce
poate da manifestări grave şi invaliditate).

Informaţiile cu privire la acest experiment au apărut într-un final în presă, în cadrul unui articol exploziv, publicat
în numărul din 25 iulie 1972 al jurnalului Washington Star. Ca urmare a vâlvei produse în mass-media, guvernul
a hotărât încetarea experimentului şi într-un final a dispus administrarea tratamentului corect pentru
supravieţuitorii acestuia.

Un alt caz criminal de infectare intenţionată a populaţiei

În perioada 1956-1957, armata SUA a eliberat milioane de ţânţari

infectaţi cu febră galbenă şi febră dengă, deasupra a două oraşe din SUA:
Savannah şi Avon Park, pentru a testa capacitatea insectelor de a purta şi
răspândi respectivii agenţi patogeni.

După fiecare testare, autorităţile au dispus instituţiilor pentru sănătate

publică din oraşele respective investigarea efectelor care au apărut la
oameni. Sute de locuitori ai acestor oraşe s-au îmbolnăvit de febră,
insuficienţă respiratorie, encefalită, febră tifoidă. Au existat şi câteva
decese.

Experimente de iradiere a fiinţelor umane

O altă categorie de experimente oribile, în care oamenii au fost utilizaţi

drept cobai, au fost cele în care s-au administrat diferite substanţe
radioactive, pentru studierea modului în care se comportă acestea în
organism şi chiar pentru determinarea limitei de toleranţă biologică peste
care anumite organe/funcţii încep să se deterioreze. Substanţele
investigate au fost: radiumul, uraniul, plutoniul, fosforul radioactiv, arsenicul radioactiv, iodul radioactiv, fierul
radioactiv etc. Experimentele au fost făcute pe pacienţi cu boli mintale, soldaţi, deţinuţi, pacienţi cu cancer, femei
însărcinate, studenţi, eschimoşi. Au existat şi experimente de iradiere prin detonarea bombelor nucleare, ca în
cazul operaţiunii Plumbbob din 1957.
Unul din cele mai sinistre experimente de acest gen a fost realizat în 1953, în cadrul universităţii Iowa, prin
administrarea de iod radioactiv femeilor însărcinate, pentru a se studia pe embrionii avortaţi ulterior, în ce stadiu
se află aceştia şi ce cantitate din această substanţă a traversat bariera placentară. Într-o etapă ulterioară a acestui
studiu, sponsorizat de Comisia pentru Energia Atomică (CEA) a SUA, cercetătorii criminali au administrat la
nou-născuţi, în primele 36 de ore după naştere, iod radioactiv pentru a măsura ulterior concentraţia acestuia în
glanda tiroidă. Menţionăm faptul că iodul, după administrare, se concentrază la nivelul glandei tiroide, iar dacă
este sub formă radioactivă, distruge ţesutul. Aceşti copii vor fi afectaţi pe viaţă, dar se pare că oamenilor de
ştiinţă care participă la experimente nu le pasă.

Un document secret al CEA din 17 aprilie 1947 afirmă: „Este de dorit ca niciun document care se referă la
experimente pe oameni şi care poate stârni o reacţie adversă din partea opiniei publice sau poate determina
anumite urmăriri penale, să nu fie făcut public.” Aceasta arată că guvernul SUA cunoştea foarte bine riscurile
testelor care erau realizate de această comisie.

Experimente pentru dezvoltarea tehnicilor de control mental şi

manipulare comportamentală

În a doua parte a secolului XX, majoritatea experimentelor pe oameni au

fost realizate cu scopul de a găsi substanţe care să influenţeze psihicul,
mintea şi comportamentul uman. Multe dintre acestea au fost incluse în
cadrul unor programe ale armatei, ale CIA, sau ale altor organizaţii, sub
diverse nume: BLUEBIRD, MKULTRA, MKNAOMI, MKSEARCH,
OFTEN, CHICKWIT. Majoritatea tehnicilor de spălare a creierului au
fost testate în cadrul proiectului QKHILLTOP.

CIA l-a finanţat pe Ewen Cameron pentru a realiza studii referitoare la

LSD şi diverse experimente potenţial letale, pe canadieni care erau
internaţi pentru afecţiuni minore, cum sunt depresia post-partum sau
anxietatea. În perioada 1957-1964, Cameron a supus respectivii oamenii
la acţiunea diferitelor medicamente, la electroşocuri şi izolare faţă de
orice stimuli senzoriali, pentru a-i aduce pe aceştia într-o stare de
„legumă”, în care trebuia să îi menţină timp de trei luni. După ce îi
aducea în această stare, Cameron urmărea să „rescrie” psihicul acelor
persoane, cu ajutorul unor zgomote specifice sau repetări de fraze. Nu este de mirare faptul că majoritatea
oamenilor care au fost supuşi acestor experimente au rămas cu sechele grave.

Experimente de testare a gazelor toxice de luptă

O altă categorie de experimente criminale se referă la dezvoltarea armelor chimice, a căror toxicitate şi eficienţă a
fost şi este studiată prin injectarea lor unor “cobai” umani sau prin testare în câmp deschis.

În 1967, la centrul de testare Deseret al armatei SUA, s-a realizat proiectul 112, care implica expunerea soldaţilor
la toxine biologice şi substanţe chimice otrăvitoare. Acest experiment avea ca scop declarat verificarea rezistenţei
navelor armatei la acţiunea armelor chimice şi biologice. Pe cei care au conceput şi coordonat acest test nu i-a
interesat sănătatea militarilor care au fost implicaţi în acest experiment fără acordul lor. Mulţi participanţi „fără
voie” s-au plâns de consecinţele negative pe care aceste experimente abominabile le-au avut asupra sănătăţii lor,
chiar şi la mulţi ani după aceea.

Toate aceste categorii de experimente şi multe altele scot la iveală, într-un mod cutremurător, până unde poate
duce cruzimea umană. Ne întrebăm care este limita normalităţii acestor presupuşi oameni de ştiinţă? Întreaga
omenire a condamnat experimentele medicale din lagărele naziste. Cum va reacţiona opinia publică aflând de
experimentele sadice, de-a dreptul criminale care se desfăşoară sub masca îndoielnică a unor bune intenţii?

Fundamentaliştii islamici, Frăţia musulmană şi CIA

Originile naziste ale grupărilor radicale din lumea arabă

de Mariana Istrate

Departe de tabloul zugrăvit în poveştile celor 1001 de nopţi, lumea arabă

este de ceva vreme teatrul unor manifestări de o violenţă ieşită din
comun. Ştirile internaţionale nu mai vorbesc decât despre 11 septembrie,
Osama bin Laden, războiul din Golf, terorism, atentate, luări de ostateci,
talibani, maşini capcană, mujahedini, Saddam Hussein, lupte de stradă,
suniţi şi şiiţi, wahabi, Al Qaeda, bursa petrolului etc. Care este miza şi ce
interese sunt amestecate în acest sinistru joc, de care SUA şi serviciile
sale secrete nu sunt deloc străine?

Suniţii şi şiiţii

Pentru a înţelege mai bine ce se petrece în lumea arabă este necesar să

facem o scurtă incursiune în istoria islamismului. În secolul VII Mohamed
a pus bazele religiei musulmane şi a instaurat primul stat islamic, cu
capitala la Medina, oraş situat în vestul Arabiei Saudite de azi. La moartea
sa, au izbucnit lupte pentru putere, care au determinat o adevărată schismă
în cadrul religiei islamice. Una din tabere era alcătuită din cei care
considerau că succesorul său trebuie să fie Ali, soţul fiicei sale şi tatăl
singurului său nepot, Hussein. Cealaltă tabără considera că succesorul său
de drept este Abu Bakr, tatăl soţiei favorite a lui Mohamed. În cele din urmă a fost ales calif (conducător politic şi
religios) Abu Bakr.

Suniţii de astăzi, în număr de aproximativ 800 de milioane sunt partizanii lui Abu Bakr. Numele lor provine de la
faptul că aderă la "sunna", interpretarea Koranului transmisă prin tradiţie orală. Se consideră că ei au o viziune
mai liberală întrucât, în viziunea lor, urmaşii Profetului Mohamed, califii trebuie să fie aleşi, nu numiţi pe motive
ereditare.

Şiiţii, astăzi aproximativ 100 de milioane sunt partizanii lui Ali şi locuiesc cu precădere în Iran, sudul Irakului şi
Palestina. Ei recunosc drept conducători religioşi pe imami. Tradiţia spune că ultimul imam, cel de-al
doisprezecelea a dispărut în anul 940 şi va reapare la un moment dat pentru a guverna lumea ca şi Mahdi (un
echivalent musulman pentru Mesia). Din acel moment, guvernarea politică şi religioasă este realizată prin
intermediul unor reprezentanţi ai instituţiei Imamilor, numiţi Ayatollahi.

Conflictele dintre suniţi şi şiiţi, având ca scop obţinerea puterii politico-religioase (în tradiţia islamică cele două
nu sunt separate) au început după moartea lui Mohamed şi se continuă şi astăzi. În epoca modernă este însă foarte
interesantă poziţia SUA, care, fiind cel mai puternic stat şi având şi mari interese economice în zonă, a susţinut şi
finanţat alternativ ambele tabere pentru a-şi creşte profiturile.

În 1980 a izbucnit războiul Iran-Irak, cunoscut şi drept Primul război din Golful Persic. Irakul a atacat Iranul
după o lungă perioadă de lupte de graniţă în care şiiţii din Sudul Irakului pactizau cu şiiţii din Iranul condus de
Ayatollahul Khomeini. A urmat în 1990 războiul din Golf. Apoi, evenimentele din 11 septembrie 2001, care au
oferit pretextul invadării Irakului de trupele SUA în numele distrugerii terorismului. În tot acest lung şir de
conflicte SUA i-a sprijinit când pe şiiţi (cum este cazul distrugerii regimului Saddam Hussein), când pe suniţi
(cum este cazul susţinerii Al-Qaeda de către CIA). După 11 septembrie 2001, gruparea sunită Al-Qaeda, care
fusese până atunci susţinută şi finanţată de CIA a devenit „duşmanul numărul unu” al Americii şi al Occidentului
deopotrivă.

Al Qaeda – o grupare cu rădăcini naziste aflată sub controlul CIA

Istoria Al Qaeda începe în anii '20, când un profesor de şcoală elementară

sunit pe nume Hassan al-Banna înfiinţează la Cairo o grupare
fundamentalistă, Frăţia Musulmană. În acele vremuri Egiptul era o poartă
prin care cultura şi mentalitatea occidentală pătrundeau în lumea arabă.
Odată cu progresele tehnologice, Hassan al-Banna asista la ceea ce a
numit „valul de ateism şi obscenităţi care înghiţea Egiptul". Europenii,
victorioşi în primul război mondial aduceau cu ei în lumea arabă „femei
pe jumătate dezbrăcate, băuturi alcoolice, teatre, săli de dans, distracţii
prosteşti, ziare, jocuri şi vicii, instituţii şi şcoli europene”, care pentru
fundamentaliştii musulmani nu făceau decât să „aducă îndoiala şi erezia în
rândul drept-credincioşilor”. Mirajul Occidentului se răspândea şi în
rândul liderilor politico-religioşi, tot mai dispuşi să conlucreze cu
colonialiştii occidentali. Astfel a luat naştere Frăţia Musulmană, care avea
ca scop lupta de eliberare a ţărilor musulmane de sub dominaţia străină.

Hassan al-Banna a devenit însă un admirator fervent al lui Adolf Hitler, iar
acesta din urmă s-a folosit de acest fapt pentru a transforma în 1930 Frăţia
Musulmană într-o armă secretă a Serviciului Nazist de Informaţii. În momentul izbucnirii celui de-al doilea
război mondial, Frăţia Musulmană a declarat în scris că va acorda tot sprijinul necesar naziştilor. Astfel, această
grupare a ajuns să-şi lărgească aria de influenţă cuprinzând şi Palestina. La sfârşitul celui de-al doilea război
mondial, Frăţia Musulmană a fost acuzată de crime de război, iar o parte din conducătorii ei au fost reţinuţi de
Serviciul Secret Britanic. Dar în loc să se ajungă la pedepsirea celor vinovaţi, guvernul Britanic i-a angajat,
pregătindu-i în secret, timp de trei ani, pentru misiuni speciale importante.

Ulterior, aceşti nazişti arabi aveau să fie vânduţi unei alte organizaţii, de data aceasta americane, CIA. Cu
finanţarea şi sub acoperirea CIA, Frăţia Musulmană a devenit o „conspiraţie islamică pentru a distruge
Occidentul”. S-a ordonat expulzarea lor din Egipt, stabilindu-se ulterior în Arabia Saudită, unde s-au unit cu aripa
ultra-conservatoare şi naţionalistă sunită, Wahabi. Aceasta a fost fondată în secolul XVIII de Muhammad ibn Abd
al-Wahhab, ca o reacţie la declinul moral şi slăbiciunea politică din peninsula arabă. Ea cerea musulmanilor să
respingă absolut orice practică sau idee nemusulmană, nu doar religioasă, ci şi politică, chiar şi pe cele şiite,
considerate păgâne. Toate naţiunile musulmane au condamnat acest cult fanatic, dar, cu timpul, situaţia s-a
schimbat, forţa Frăţiei Musulmane crescând foarte mult, mai ales datorită puterii lor financiare, în consolidarea
căreia afacerile cu petrol au jucat un rol esenţial.

Familia regală saudită sub protecţia Fratelui mai mare (Big Brother) SUA
Un punct nodal în situaţia din peninsula arabă îl reprezintă interesele
petroliere ale SUA din Arabia Saudită. Acest stat este condus de Casa
Regală Saudită ai cărei membri sunt în întregime Wahhabiţi, forma ultra-
conservatoare a religiei islamice. Familia regală s-a stabilit în această
regiune în 1732 fiind condusă de Mohammad Ibn Abd al-Wahhabi însuşi,
întemeietorul wahabismului.

Casa Saudită a conspirat mereu cu guvernul american, oferindu-i o parte

din rezervele de petrol ale ţării în schimbul acordării de către SUA a
protecţiei militare faţă de oponenţii politici ai familiei Saud. Între anii
1945 şi 1953, SUA a plătit Arabiei Saudite sume în valoare de 400
milioane de dolari, din care s-au cheltuit doar 150 000 de dolari pentru
construirea de şcoli, iar restul pentru îmbunătăţirea securităţii Casei
Regale.

Începând din 1950, legăturile financiare şi militare dintre conducerea SUA

şi familia regală saudită au devenit şi mai strânse. Comandamentul pentru
Strategie Aviatică Americană a construit în regiune o imensă bază militară
aviatică, cu scopul declarat de a oferi protecţie câmpurilor petroliere
saudite, dar care are de fapt ca substrat protejarea Casei Regale Saudite partenere. Cu sprijinul SUA, Arabia
Saudită este singura ţară arabă care nu şi-a trimis trupe militare să lupte în Războiul Israelian de Independenţă
din 1948. În 1953 conducătorul Casei Regale, Ibn Saud, a murit, lăsând în urma lui un imperiu bogat şi o relaţie
de dependenţă faţă de SUA. După 1955 Arabia Saudită a depăşit Irakul în ceea ce priveşte bogăţia resurselor
petroliere din zonă, devenind lider petrolier mondial. Dar cetăţenii saudiţi au început să-şi exprime admiraţia
pentru caracterul liberal al preşedintelui Nasser al Egiptului, ceea ce a dus la o accentuare a îngrijorării Casei
Regale, decisă să promoveze cu şi mai mare aplomb religia wahhabită conservatoare, pe măsură ce pactiza mai
mult cu SUA. Urmăreau prin aceasta o reîntoarcere la valorile „reale” religioase. Dar poporul saudit nu mai dorea
să sprijine Casa Regală.

În 1959 ziarul egiptean „Al-Musawar” a publicat în detaliu modul în care CIA-ul a colaborat cu Arabia Saudită,
ceea ce a avut ca urmare retragerea suportului financiar şi politic acordat de Casa Saudită lui Nasser, preşedintele
Egiptului. Totuşi, SUA depindea de resursele petroliere ale Arabiei Saudite, iar accesul la aceste resurse s-ar fi
desfăşurat nestingherit doar cu acordul Casei Regale Saudite. Ca urmare, relaţiile dintre cele două state au
devenit şi mai strânse, fiecare având nevoie de ajutorul celeilalte părţi, ajungându-se astfel la un control total
asupra bursei petroliere. Politica proamericană a ajutat Casa Regală
Saudită să-şi păstreze resursele petroliere şi bogăţiile acumulate, regele
Faisal afirmând pentru ziarul Time: „Relaţiile cu SUA sunt esenţiale
pentru politica saudită”. În acelaşi timp, SUA putea să-şi trimită
nestingherite forţele armate în zonă, cu acordul direct al Casei Regale.

Războiul din Afganistan

În aprilie 1978, Partidul Democratic al Poporului din Afganistan (PDPA) a

ajuns la putere. Ei au militat pentru reformă şi pentru adoptarea regulilor
regimului sovietic comunist. În 1979, revoluţia islamică s-a mutat în Iran
şi liderul islamic a fost detronat de către poporul său. Războiul rece a creat
alianţe de convenienţă între anumite state, în funcţie de interesele
economice, politice şi sociale pe care le aveau. Washington-ul s-a temut
de o eventuală răspândire a comunismului în regiune şi astfel CIA s-a
oferit să acorde suport militar oricui ar putea să-l ajute să învingă PDPA.

Între 1978 şi 1992, guvernul american a oferit cel puţin 750 milioane de dolari ajungându-se la 1,5 miliarde de
dolari grupărilor rebele din Afganistan. Deoarece CIA nu avea cum să pătrundă în Afganistan, aceşti bani au fost
distribuiţi de către o agenţie locală a Serviciului Secret pakistanez, ISI, prin intermediul organizaţiei locale MAK
a Biroului Afgan de Servicii şi a lui Azzam Abdullah, împreună cu asistentul său Osama bin Laden.

Bin Laden, împreună cu numeroşi comandanţi arabi şi afgani colaboratori ai Angliei, Arabiei Saudite,
Pakistanului şi Chinei, s-au unit în cadrul Războiului Rece, sprijinindu-i pe radicalii suniţi islamişti. Frăţia
Musulmană devenind prea cunoscută în întreaga lume şi nu în sensul bun al cuvântului, a fost nevoită în 1984 să-
şi schimbe numele, devenind MAK, adică Maktab al-Khadamat al-Mujahidin. Azzam a fost ales emir
(conducător), iar Osama a fost reprezentantul său. Ei au avut contacte strânse cu guvernul saudit şi cu Frăţia
Musulmană, ambele alocând fonduri uriaşe către MAK. De asemenea, se ştie că Departamentul de Servicii
Afgane sau „Agenţia”, a avut un rol decisiv în rezistenţa antisovietică. Pentru recrutarea, îndoctrinarea şi
antrenarea zecilor de mii de tineri arabi şi musulmani din întreaga lume MAK a fost ajutat cu 200 milioane de
dolari din Orientul Mijlociu, SUA şi Marea Britanie.

Bin Laden şi Azzam au întărit relaţiile de colaborare cu Serviciile Secrete Pakistaneze, ISI. Aceasta a fost
directiva CIA-ului pentru a suplimenta cu armament, rachete sol-aer şi sisteme de informare prin satelit grupările
islamice teroriste. Azzam a călătorit sub auspiciile Frăţiei Musulmane şi a vizitat Germania şi SUA, unde a fost
primit cu braţele deschise. La o întâlnire din Fort Worth, Texas, în 1982 el l-a recrutat pe Essam al-Ridi, care a
devenit mai târziu pilotul personal al lui Bin Laden. Azzam şi Bin Laden au folosit o mare parte din fondurile
primite pentru ridicarea unei tabere de pregătire la graniţa dintre Pakistan şi Afganistan. În acest timp, guvernul
pakistanez, pentru a nu pierde controlul asupra celor doi a cerut guvernului Saudit să trimită un leader militar
pentru a coordona procesul. Saudiţii l-au trimis pe Prinţul Turki ibn Faisal ibn Abdelaziz, şeful Securităţii. Acesta
a lucrat îndeaproape cu două bănci Saudite, Dar al-Mal al-Islami fondată de fratele său şi Dalla al-Baraka fondată
de unchiul său, pentru alocarea fondurilor către luptătorii arabi în Afganistan. Osama bin Laden a folosit astfel
surse pseudo-caritabile din reţeaua bancară internaţională, alocând fonduri pentru activităţi teroriste. Armata
sovietică a fost învinsă şi alungată din ţară.

În 1989 ruşii au lăsat în capitala Kabul un guvern comunist pe care continuau să-l finanţeze şi să-l susţină.
Gruparea MAK a început să se scindeze, facţiunile etnice războindu-se între ele pentru preluarea controlului
diferitelor regiuni. În acest context războinic a luat naştere Al-Qaeda, o ramură radicală rezultată din fuziunea
naziştilor arabi şi a extremiştilor religioşi, a cărui conducător a devenit Osama bin Laden. În 1996 a apărut
gruparea Taliban, susţinută de Pakistan. Talibanii au reuşit să cucerească
capitala Kabul, dar fără a reuşi să controleze întreaga ţară. Talibanii sunt
cunoscuţi pentru interpretarea extrem de radicală a islamului şi au făcut
front comun cu armata lui Bin Laden, ajutându-se reciproc.

Implicarea Statelor Unite în politica iraniană

Seymour Hersh, un reporter de investigaţii de la ziarul New Yorker, a

făcut unele dezvăluiri în urma anchetelor întreprinse de el referitoare la
relaţia dintre clanul Bin Laden şi Dick Cheney, vicepreşedintele Statelor
Unite. El afirmă că Dick Cheney, în colaborare cu Elliot Abrams
(adjunctul Consiliului pentru Securitatea Naţională (NSC), care pe vremea
lui Reagan s-a ocupat de trafic cu arme în Nicaragua), Zalmay Khalilzad
(ambasadorul SUA în Irak) şi Prinţul Bahdar Bin Sultan (consilierul
pentru Securitatea Naţională al Arabiei Saudite) au planificat din umbră
declanşarea războiului civil din Orientul Mijlociu. Totodată ei au manipulat apariţia reacţiilor violente dintre cele
două ramuri islamice, speculând vechea rivalitate dintre suniţi şi şiiţi.

Finanţarea grupărilor extremiste, susţine Hersh în documentarul său, s-a făcut prin intermediul Casei Regale
Saudite, la fel ca şi cu Al-Qaeda în timpul războiului din Afganistan împotriva Rusiei Sovietice.

Planul ascuns al lui Cheney, creierul principal al acestei operaţiuni, urmărea redirecţionarea fondurilor monetare
din marile bănci americane către grupările militare sunite. Totodată, el a urmărit reconturarea frontierelor
naţionale din Irak şi extinderea conflictului interconfesional în întreg Orientul Mijlociu pentru crearea unei
coaliţii împotriva Iranului.

Punctele principale ale planului său sunt următoarele:

1. pentru început se doreşte dezmembrarea Libanului, astfel încât să se creeze noi segregate semi-autonome
şi religioase: unul sunit, altul şiit, unul creştin şi altul Alawit;
2. urmează ca Irakul să fie ţinta dezmembrării statale;
3. la graniţa dintre noile state arabe sunite şi cele şiite va fi Bagdadul, care va deveni un fel de oraş-stat;
4. graniţa de sud a noului stat şiit arab va traversa Kuweitul şi va include în partea de jos suprafeţele
petroliere ale Iranului de Sud, iar în partea de est va cuprinde teritoriile bogate în petrol ale Arabiei
Saudite;
5. marele Iordan va fi redirecţionat din Arabia Saudită pentru a face mai mult loc procesului de repopulare a
palestinienilor;
6. crearea unor noi state, Kurdistanul Liber şi Baluchistanul Liber;
7. statul Islamic care include oraşele sfinte ale musulmanilor Mecca şi Medina va fi separat de restul Arabiei
Saudite.

Totodată, Hersh a denunţat implicarea prezidenţială americană în masiva

operaţiune de declanşare a războiului religios din Orientul Mijlociu
folosită ca un preludiu al reconfigurării forţate a regiunilor, cu scopul de a
menţine supremaţia Statelor Unite asupra resurselor petroliere din zonă.

Planul a fost continuat de Condoleezza Rice, Secretar de Stat al SUA, care

a primit un buget de 75 de milioane de dolari pentru operaţiunile de
propagandă anti-iraniană. Alţi 85 de milioane de dolari au fost alocaţi
"Grupului de Operaţii Iran-Siria" (ISOG), înfiinţat de Departamentul de
Stat în cadrul Biroului pentru Afacerile Orientului Apropiat. Dick Cheney
a aranjat ca în fruntea acestui grup să fie numită chiar fiica sa, Elisabeth
Cheney. Rolul ei este de a coordona un program al cărui obiectiv declarat
este "promovarea democraţiei" în Iran şi conturarea strategiilor americane
cu privire la această ţară. În realitate, acest grup a fost autorizat să aloce
fonduri grupurilor dizidente din Iran. Din acest grup ISOG fac parte atât
reprezentanţi ai Departamentului de Stat cât şi reprezentanţi ai
Pentagonului, Trezoreriei SUA, CIA şi Casei Albe. Deşi activitatea acestei
grupări este intensă, extrem de puţini oameni din Departamentul de Stat
au cunoştinţă de existenţa ei.
 Bibliografie:
1. Nafeez Mosadeq Ahmed, La Guerre contre la Verite, Editions Demi-Lune, 2006
2. Webster Griffin Tapley, „9/11 Synthetic Terrorism, Made in SUA”, Progressive Press, 2005
3. Greg Felton, „Enemies by Design: Inventing the War on Terrorism”, Progressive Press, 2005
4. Wisnewski, Gerhard, „Les Dessous Du Terrorisme (Top Secret) - Qui Dirige Le Monde Par La Peur?”,
Editions Demi-Lune, 2007
5. Valentin Manoliu „Dezvăluiri uluitoare despre modul în care este afectată România de gigantica
conspiraţie internaţională a Noii Ordini Mondiale”
6. Nexus Magazin - Frăţia musulmană, naziştii şi Al-Qai'da, Anul I Nr.4
7. Michael Carmichael, The-iran-qaeda-scandal, Global Research, March 4, 2007, The Planetary
Movement
8 Conspiracy Enciclopedia – The Enciclopedia of conspiracy theories, Chamberlain Bros., a member of
the Penguin Group (USA)
9. Los Angeles Times, January 11, 2005,Robert Scheer
10. Nexus Magazine - The Muslim Brotherhood, the Nazis and Al-Qaida, Volume 12, Number 6
(October - November 2005), by John Loftus

Originile clanului Bin Laden şi legăturile lui cu SUA

de Mariana Istrate

Relaţiile foarte strânse de afaceri dintre clanul Bush şi clanul bin Laden
datează din anii '70. Până în 2001 au fost pompate miliarde de dolari din
Orientul Mijlociu în firme americane controlate de preşedintele SUA.
Teroriştii de azi sunt de fapt foştii parteneri de afaceri ai conducerii
americane. Se spune că ei alcătuiesc o grupare cu un nume de temut: Al
Qaeda, care este principala responsabilă pentru majoritatea atacurilor
teroriste din ultimii ani. Dar, la o analiză atentă, descoperim că
terorismul nu este „războiul sfânt” al unei grupări religioase radicale
(nici Al Qaeda, nici vreo alta), ci este o modalitate prin care guvernul
din umbră conduce lumea prin teroare în direcţia pe care o doreşte, fiind
totodată şi o afacere profitabilă.

Care este miza şi ce interese sunt amestecate în acest sinistru joc, de care SUA şi serviciile sale secrete nu sunt
deloc străine?

Istoria relaţiilor dintre clanul Bush şi companiile americane începe cu tatăl lui Osama bin Laden. Mohhamad bin
Oud bin Laden era un ţăran din Yemen care s-a stabilit în Arabia Saudită. Acolo a început să lucreze în docurile
din portul Jeddah. Mai târziu a înfiinţat o firmă de construcţii, care a prosperat rapid, devenind una din cele mai
puternice companii de profil din zonă.
Cheia acestei ascensiuni se află în contractele încheiate cu Casa Regală a Arabiei Saudite şi, prin intermediul
acesteia, cu americanii. Firma lui Mohhamad bin Oud bin Laden s-a implicat în proiecte de anvergură: a construit
pentru familia de Saud primul palat regal din Jeddah, apoi s-a ocupat de reconstruirea unor importante moschei
din ţară şi chiar de renovarea celebrei moschei al-Aqsa din Ierusalim. Compania a ajuns astfel să fie tot mai
cunoscută, iar clanul Bin Laden, care număra în jur de 300 de membri, se bucura de un mare prestigiu printre
conaţionalii lui.

Osama bin Laden s-a născut în martie 1957. După ce a urmat şcoala din Jeddah, el şi-a continuat studiile la
Universitatea King Abdulaziz urmând ştiinţele economice şi managementul. Osama însă nu dorea să continue
afacerile familiei, aşa că s-a focalizat asupra studiilor islamice. Aşa a intrat sub influenţa ideilor Frăţiei
Musulmane, o grupare fundamentalistă islamică. Cel care s-a ocupat iniţial de el a fost Mohammed Qutb, fratele
lui Syed Qutb, fondatorul grupării moderne a Frăţiei Musulmane. Cum Mohammed Qutb a fost executat în Egipt
în 1966, Bin Laden şi-a continuat studiile cu dr. Abdullah Azzam, un membru palestinian al Frăţiei Musulmane
Iordaniene. Având astfel de influenţe educaţionale, era foarte uşor ca tânărul Bin Laden să devină un radical, dar
aceasta nu l-a împiedicat să beneficieze de relaţiile de afaceri cu americanii.

Dinastia Bush şi clanul bin Laden, parteneri de afaceri

Relaţia dintre familia preşedintelui G.W. Bush şi al-Qaeda este foarte

veche. Jurnalistul Peter Allen de la London Daily Mail, a dezvăluit
strânsele legături dintre George W. Bush şi Salem bin Laden, fratele lui
Osama: „Incredibil, scrie el, Salem este partener de afaceri cu omul care
conduce vânătoarea fratelui său”.

Prima companie petrolieră a lui George W. Bush, Arbusto Energy,

fondată în 1970 în Texas, l-a avut ca asociat pe Salem bin Laden. În
companie a făcut investiţii de 50.000 de dolari şi un afacerist texan, pe
nume James Bath, un bun prieten de-al lui Bush. În acelaşi an, Bath a
cumpărat aeroportul Huston Gulf pe numele lui Salem.

În 1987, Arbusto Energy devine Harken Energy Corporation şi mai mult

de 25 de milioane de dolari sunt investiţi în companie. Tranzacţia are loc prin intermediul unor bănci elveţiene,
cu care James Bath are strânse legături: Uniunea Băncilor Elveţiene şi Banca de Comerţ şi Credit Internaţional
(BCCI) din Geneva. BCCI a fost acuzată ulterior că a sprijinit activităţile secrete ale CIA-ului din Afghanistan.
Prin aceste relaţii de afaceri, clanul Bush a primit miliarde de dolari de la clanul Bin Laden, bani care au
influenţat politica externă a Statelor Unite.

Pe la mijlocul anului 1990, George Bush Senior a început să lucreze pentru Grupul Carlyle. Într-un program
difuzat de BBC, Newsnight, Greg Palast dezvăluie că: „Tânărul George (Bush, n.r.) a primit şi el beneficii ca
director al unei filiale a Carlyle Corporation, o companie privată, puţin cunoscută, care în doar câţiva ani de la
întemeiere a devenit unul dintre cei mai mari furnizori ai sistemului de apărare al Statelor Unite. Tatăl său, Bush
senior, este de asemenea pe statul de plată al companiei ca şi consilier. Şi ceea ce este cu adevărat jenant este
faptul că Bin Laden deţinea acţiuni la Carlyle, pe care le-a vândut doar după 11 septembrie 2001.”

Această companie a înghiţit şi ea 12 miliarde de dolari. James Baker, secretarul apărării, a fost consilierul firmei,
iar Frank Carlucci, secretarul apărării în timpul lui Reagan, a devenit preşedintele firmei. În acea perioadă Bush
senior a făcut două vizite în Arabia, la cartierul general al lui Bin Laden, în calitate de reprezentant al grupului
Carlyle. Clanul Bin Laden, alături de 11 familii saudite au investit consistent în acest grup. De asemenea, din
consiliul de conducere al Grupului Carlyle face parte şi Sami Baarma, directorul instituţiei pakistaneze numite
Prima Bancă Comercială care îşi are sediul în Lahore şi este condusă de Khalid bin Mahfouz.

În 1992, James Bath a fost pus sub observaţie de către FBI, sub acuzaţia de direcţionare de bani din Arabia
Saudită către companiile texane, cu scopul de a influenţa politica externă americană. George W. Bush a negat
faptul că îl cunoaşte pe James Bath, deşi ei colaboraseră mult timp. În 1999, Khalid bin Mahfouz a fost acuzat de
transferarea a trei milioane de dolari dintr-un fond de pensii saudit în conturile BCCI din New York şi Londra,
care aveau legături cu operaţiunile lui Bin Laden.

În dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001, grupul Carlyle a fost gazda

conferinţei anuale a investitorilor care a avut loc la Hotelul Ritz Carton
din Washington DC. Frank Carlucci, James Barker, George Bush Senior
şi Shafig bin Laden, fratele lui Osama bin Laden au privit împreună
imaginile transmise din New York cu prăbuşirea World Trade Center.

Pe 26 septembrie 2001, armata americană a semnat un contract de 665

milioane de dolari cu o divizie a Grupului Carlyle numită United Defense
Industries pentru desfăşurarea operaţiunii numite Crusader. În luna
octombrie a aceluiaşi an, Grupul Carlyle s-a transformat într-o companie
publică, iar în decembrie 2001, a avut un profit de 237 milioane de dolari
într-o singura zi. George Bush senior s-a retras de la conducere în
octombrie 2003, dar a continuat să facă investiţii în companie. Clanul Bin Laden s-a retras în mod discret din
acest grup.

În urma evenimentelor de la World Trade Center, preşedintele Bush a fost rugat să desemneze un preşedinte al
Comisiei de Investigaţii 9/11. El l-a ales tocmai pe Thomas Kean, fostul lui partener de afaceri şi totodată
partener de afaceri cu Mahfouz and Al-Amoudi, cumnatul lui Osama bin Laden.

Legăturile strânse de afaceri dintre cele două clanuri au făcut ca întreaga administraţie Bush să zădărnicească
eforturile FBI-ului de a găsi vinovaţii atacurilor, deoarece aceste investigaţii ar fi putut demonstra faptul că
terorismul era de fapt afacerea familiei Bin Laden, şi implicit a familiei Bush. Acest lucru ar fi asociat familia
Bush cu terorismul, lucru pe care preşedintele nu-l dorea nicidecum.

Propaganda despre Al-Qaeda este exagerată

Mai mulţi ziarişti şi-au pus întrebarea: E posibil ca Al-Qaeda, definită de preşedintele Bush ca fiind „nucleul
conspiraţiei teroriste internaţionale” să nu existe de fapt sau să nu fie o organizaţie de proporţii, aşa cum vrea să
ne convingă maşina de propagandă? Concluzia la care au ajuns a fost că o bună parte din ceea ce ştim despre
terorismul internaţional este o poveste exagerată şi distorsionată pe care mai marii lumii vor să ne-o bage pe gât.
Robert Scheer, un jurnalist cu 30 de ani de experienţă de la Los Angeles Time, face, într-un documentar BBC,
unele comentarii referitoare la evenimentele din 11 septembrie 2001 şi la o eventuală legătură cu gruparea Al-
Qaeda. El pune următoarele întrebări:
- Dacă Osama bin Laden reprezintă, in facto, capul unei organizaţii internaţionale teroriste cu grupuri operative
antrenate în peste 40 de ţări, aşa cum afirmă Bush, de ce, în ciuda torturării prizonierilor şi a tuturor mijloacelor
utilizate pentru a scoate informaţii de la ei, nu s-a obţinut nici o dovadă a faptului că dărâmarea World Trade
Center a fost realizată de islamişti?
- Cum e posibil ca după 9/11 să fie reţinuţi în Marea Britanie ca presupuşi terorişti 664 de oameni, şi numai 17
dintre ei să fie găsiţi vinovaţi de participare la organizarea atentatelor, nici unul nefiind membru Al-Qaeda?
- De ce Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, afirma în “Întâlnirea cu presa” în 2001 că Al-Qaeda a avut
cartierul general în zona peşterilor din Afganistan, când Marea Britanie şi forţele militare americane nu au găsit
nici o urmă de aşezare în zona indicată?

Documentarul BBC admite că ameninţarea terorismului este reală şi în

creştere, dar demonstrează că nu este vorba de o ameninţare centralizată:
„Aceştia sunt indivizi şi grupuri periculoase şi fanatice împrăştiate în
întreaga lume care s-au inspirat din ideile extremiste islamice şi care vor
folosi tehnici de terorizare a maselor. De oriunde am privi organizaţia
Al-Qaeda, din vârful munţilor din Afganistan spre celulele închisorilor
din America, englezii şi americanii urmăresc un duşman fantomă”.
Adevărul este, că în ciuda eforturilor făcute de fiecare comisie
guvernamentală şi de o armată de investigatori, încă nu există o poveste
credibilă despre „războiul terorii”, ci doar o luptă cu umbrele.

Guvernul american a avut toate mijloacele necesare pentru a detecta şi

preveni atacurile teroriste asupra Statelor Unite, prin puternicele instituţii de contraspionaj şi securitate: CIA,
FBI, NSA, Serviciul Secret al Apărării etc. Toate aceste servicii au în dotare echipament tehnic de ultimă oră care
ar putea să monitorizeze comunicaţiile electronice din întreaga lume. Cum putem să credem că aceste atacuri au
fost cu adevărat o surpriză pentru americani, atâta timp cât ei au o adevărată obsesie în ceea ce priveşte
securitatea?!

În anul 2001, SUA a cheltuit 30 miliarde de dolari pentru culegerea de informaţii şi încă 12 miliarde pentru
operaţiuni antiterorism. Singura explicaţie plauzibilă, dar şi sinistră, este că guvernul SUA a avut cunoştinţă de
aceste viitoare atacuri aviatice teroriste, deoarece au fost programate chiar de el.

Terorismul a oferit un pretext pentru introducerea unor legi draconice şi a unor măsuri de securitate şi de limitare
a drepturilor omului, care înainte ar fi fost de neconceput. Acest lucru a fost recunoscut de deputatul Henry
Gonzalez: „Adevărul este că avem deja pregătite toate aceste măsuri de precauţie, iar planurile de urgenţă,
stabilite prin lege, există deja şi prin urmare, cu ajutorul lor am putea ca în numele stopării terorismului să
mobilizăm armata, să arestăm cetăţeni americani şi să îi ţinem în lagăre de detenţie”.

Ca răspuns la atacurile din 11 septembrie 2001, guvernul SUA a adoptat o măsură de urgenţă reglementată prin
lege, care după spusele lui Jim McGee, redactor al ziarului Washington Post: „împuterniceşte guvernul să
modifice misiunea principală a FBI-ului, adăugând la soluţionarea crimelor, adunarea de informaţii domestice
(supravegherea populaţiei). În plus, Ministerul de Finanţe a fost însărcinat cu construirea unui sistem ce va reuni
toate informaţiile din domeniul financiar, ale cărui date pot fi accesate de către CIA. Şi lucrul cel mai important,
CIA va avea pentru prima dată dreptul de a influenţa operaţiunile de supraveghere ale FBI-ului pe teritoriul SUA,
va avea acces la dovezile adunate de către Marele Juriu Federal şi la monitorizarea convorbirilor telefonice”.
În numele luptei contra terorismului, guvernul american a obţinut deci mână liberă pentru a monitoriza orice
mişcare „suspectă”, devenind un mijloc de colectare de informaţii despre orice cetăţean. Iar Marele Juriu Federal
devine astfel cea mai puternică armă de investigaţie din SUA. El are puteri extinse, putând furniza informaţii
FBI-ului şi CIA-ului, în special informaţii legate de serviciile secrete străine sau de terorismul internaţional.

Bibliografie:

1. Conspiracy Enciclopedia: The Enciclopedia of conspiracy theories, Chamberlain Bros., a

member of the Penguin Group (USA)
2. www.savethemales.ca, Henry Makow Ph.D, November 25, 2002
3. www.planetarymovement.org: the-iran-qaeda-scandal, Michael Carmichael, Global
Research, March 4, 2007, The Planetary Movement
4. Los Angeles Times, January 11, 2005, Robert Scheer
5. www.nexusmagazine.com: The Muslim Brotherhood, the Nazis and Al-Qaida, Volume 12,
Number 6 (October - November 2005), by John Loftus
6. Greg Felton, author of "Enemies by Design: Inventing the War on Terrorism," Progressive
Press, 2005
7. Nafeez Mosadeq Ahmed, La Guerre contre la Verite, Editions Demi-Lune, 2006
8. Wisnewski, Gerhard, Les Dessous Du Terrorisme (Top Secret) - Qui Dirige Le Monde Par
La Peur?, Editions Demi-Lune, 2007

Activităţile oculte ale elitei Bohemian Grove filmate

cu camera ascunsă

Relatarea lui Alex Jones, jurnalistul care s-a infiltrat în Bohemian Grove

de Lidia Teodorescu

Într-un articol anterior am prezentat Bohemian Club şi modul în care

cei puternici şi bogaţi îşi fac de cap în tabăra anuală de la Bohemian
Grove, California. Ritualuri păgâne, beţii, homosexualitate, astfel de
lucruri şocante se petrec la această întâlnire discretă de mare
anvergură a mai-marilor lumii. Regizorul de filme documentare Alex
Jones s-a infiltrat în Bohemian Grove în luna iulie 2000, devenind
astfel prima persoană care a înregistrat pe bandă video activităţile
bizare şi oculte ale acestui club elitist, exclusiv masculin. Această
înregistrare a fost transmisă în Anglia, Irlanda şi Scoţia pe canalul UK
Channel Four ca fiind partea a treia a unui program special din patru
părţi intitulat „Dominaţia secretă a lumii”. În mod surprinzător, filmul
său nu a avut deloc ecou mediatic, ceea ce dovedeşte încă o dată cât de
puternic este controlul pe care membrii Bohemian Club îl au asupra difuzării informaţiilor în mass-media.

Alex Jones a reuşit să intre pe teritoriul de 2700 de acri aflat în proprietatea clubului californian şi a ieşit după
cinci ore, după ce a filmat ritualul „Cremation of Care”. El a declarat apoi: „Slavă Domnului că am reuşit să
filmez tot, pentru că altfel nimeni nu m-ar fi crezut! Aproape că nici nu-mi venea nici mie să cred că e posibil să
se petreacă ceea ce am văzut cu ochii mei. Atât de bizar a fost totul!”

O ştire bombă, ocultată de ani de zile

De mai bine de 130 de ani, liderii Americii se întâlnesc în ţinutul Sonoma din California, în luna iulie. De-a
lungul timpului au apărut o mulţime de zvonuri bizare, inclusiv în presa locală, cum că acolo se petrec lucruri
oculte şi stranii. Zvonurile se refereau la ritualuri bizare cu oameni îmbrăcaţi în robe negre şi roşii şi o statuie
gigantică în formă de bufniţă, de aproximativ 13 m înălţime, având la picioare un altar pe care ceva sau cineva
era sacrificat în fiecare an.

Alex Jones, fiind gazda unui talk-show de radio, a auzit de mai multe ori aceste zvonuri. Astfel, s-a hotărât să
facă nişte cercetări asupra subiectului. Spre surprinderea sa, articole din ziare şi reviste cunoscute (Parade
Magazine, Associated Press, Reuters, Sacramento Bee, Washington Times) confirmă incredibilul. Liderii lumii
mergeau anual pe colinele acoperite de păduri de conifere din nordul Californiei şi chiar au existat poze cu acea
statuie-bufniţă gigantică şi oameni îmbrăcaţi în robe negre şi roşii.

„Am fost uluit să constat,” a spus Jones, „că în mai bine de 50 de ani au existat doar câteva ştiri despre Bohemian
Grove, iar modul în care au fost prezentate m-a convins că aici este vorba de o poveste extrem de dubioasă,
ascunsă cu dibăcie.”

Informându-se despre toate constrângerile legilor şi Serviciile Secrete care protejază misterele de la Bohemian
Grove an de an în luna iulie, Jones a acceptat provocarea lui Jon Ronson de la World of Wonder Productions, de
„a-i expune opiniei publice pe cei din Bohemian Grove, filmându-i cu ajutorul camerelor ascunse şi dezvăluind
public activităţile lor. ”

Alex Jones relatează cum a pătruns în Bohemian Grove

Jones şi ceilalţi membrii ai echipei sale, Violet Nichols şi Mike Hanson,

s-au întâlnit în San Francisco cu nişte cineaşti englezi şi timp de trei zile
au făcut investigaţii, înainte de a încerca să pătrundă în Grove. Pe 15 iulie
2000, Alex Jones şi Mike Hanson, echipaţi cu două camere de filmat
ascunse şi hotărâţi să se pretindă a fi membri ai Clubului Bohemian, s-au
infiltrat cu succes în interiorul taberei de la Bohemian Grove.

Întrebarea care suscită cea mai mare curiozitate este cum au reuşit ei să
intre în Bohemian Grove? Iată ce povesteşte Alex Jones: „Clubul
Bohemian se întinde pe nişte dealuri de 300-400 metri înălţime. Există o
singură intrare, în partea de nord, o stradă pavată, numită Bulevardul
Bohemian (Bohemian Avenue). Un gard scund, din sârmă ghimpată, împrejmuieşte întregul perimetru al
clubului, dar acest gard nu are importanţă deoarece relieful este practic impenetrabil. Bohemian Grove este o
cetate naturală. Pantele abrupte ale dealurilor fac imposibil accesul.

După ce am fost lăsaţi aproape de Bohemian Grove, am intrat în pădure la aproximativ 100 de metri de intrarea
principală. După ce am trecut de gardul din sârmă ghimpată, am ajuns într-un şanţ cu apă. Întreaga suprafaţă de-a
lungul străzii pietonale cu pereţii din stâncă a fost inundată. A trebuit să ne facem drum prin mlaştină, sărind pe
ramuri de copaci rupte sau alte molozuri. După ce am urcat pe un terasament abrupt, prinzându-ne şi trăgându-
ne de radăcinile copacilor, am ajuns într-o parcare mare, cu sute de maşini. Am văzut vreo două duzini de
angajaţi ieşind din automobile (care erau de toate mărcile, de la Mercedes-Benz la Ford Tempos). La vreo 100 de
metri, printre copaci, am văzut o parcare mult mai mare, plină cu maşini de lux, modele mult mai noi. Evident,
aceasta era parcarea membrilor Clubului Bohemian.

Au reuşit să păcălească gărzile prefăcându-se membri ai Clubului

Când intri pe strada principală, şanţul, mocirla şi terasamentul sunt pe

partea dreaptă (spre vest) pe o porţiune de vreo 50 de metri. Mergând de-
a curmezişul şanţului, noi am evitat două puncte de verificare importante,
o baracă mică de pază în partea stângă a străzii şi alta, în josul străzii la
50 de metri distanţă, pe partea dreaptă. Deşi a fost foarte bine că ne-am
furişat pe lângă cele două puncte de control, intrând în parcarea
angajaţiilor, adevăratele puncte de control se află în interiorul Bohemian
Grove. Astfel mai era un punct de verificare în mijlocul străzii (o pază
compusă din câţiva oameni de la serviciul de securitate) şi două în partea
stângă şi dreaptă, în stilul punctelor de control germane, cum le vedem în
filmele vechi cu războaie.

Ne-am gândit că ar fi o idee bună să încercăm să luăm unul dintre camioanetele cu remorca descoperită şi având
scaunele capitonate care îi transportau atât pe membrii clubului Bohemian, cât şi pe angajaţi. Aşadar, am mers
înainte prin pădure în zona de parcare a membrilor clubului Bohemian şi am aşteptat să fim luaţi de una din acele
camionete. În câteva momente eu şi Mike Hanson eram urcaţi în spatele unui astfel de vehicul, alături de doi
gentlemeni mai în vârstă.

Eu şi Mike ne prefăceam că avem o discuţie nonşalantă în timp ce am intrat pe strada principală, întunecată din
cauza pereţilor de stâncă, şi ne apropiam de punctele de control. În cele câteva minute în care am mers cu
camionul, am înregistrat pe casetă o discuţie interesantă, în care doi membri vorbesc despre preţurile robelor de
ceremonie.

Primul nostru contact cu paza a fost la principalul punct de control. Camionul s-a oprit şi un bărbat în vârstă cu
părul cărunt s-a apropiat şi l-a privit pe şofer, apoi a trecut în spate ca să ne poată privi pe mine şi pe Mike
Hanson drept în ochi. Probabil a presupus că suntem invitaţi ai celor doi bărbaţi mai în vârstă care stăteau alături
de noi (pentru că membrilor Bohemian Grove le este permis să aducă invitaţi), motiv pentru care, din fericire, nu
ne-a întrebat cine suntem sau ce facem. Gărzile ne-au permis să trecem, dar ne-au urmărit cu o privire
suspicioasă.

Aşa am pătruns în interiorul lui Bohemian Grove. Auziserăm atâtea zvonuri bizare şi acum eram pe punctul de a
afla cu adevărat ceea ce se petrece acolo. Misterul avea să fie rezolvat!”

Peripeţii în interiorul Bohemian Grove

În următoarele câteva ore, aşteptând evenimentul cel mai important –

ritualul Cremation of Care, pe care intenţionau să-l filmeze – cei doi
reporteri au făcut eforturi să treacă cât mai neobservaţi pentru a nu fi
descoperiţi. Spicuim din relatările lor, ce au văzut în interiorul taberei:

“În timp ce intram în Grove, am trecut destul de aproape pe lângă bufniţa

de piatră, înaltă de 13 metri care se află pe malul nordic al unui mic lac.
Am fost foarte aproape, la vreo şapte metri, de altarul negru aşezat la
baza statuii în formă de bufniţă. Deja aveam o dovadă că zvonul este
adevărat: există o statuie uriaşă de piatră, în formă de bufniţă; există un altar! Pe măsură ce pătrundeam în Grove,
dincolo de lac, vedeam şi acele mici cruci din metal, ridicându-se deasupra apei. Ne-a luat între 45 de minute şi o
oră să ajungem la chei, unde se sfârşeşte strada şi maşinile nu mai pot circula. Drumul se continuă cu o stradă
pietonală neagră, pavată şi cimentată.

Am ajuns lângă o punte de observaţie care era la o înălţime de 100 de metri, pe stâncă, cu vedere peste râul
Russian River, către orăşelul Monte Rio, în partea cealaltă. Aşadar, eram pe puntea de observaţie de o oră. Nu era
nimeni prin apropiere. Brusc, a apărut mergând pe drum, un bărbat în vârstă, de vreo 65-70 de ani, care purta o
uniformă de şerif de la ţară, din ţinutul Sonoma. Nici măcar nu l-am văzut venind. Cred că era şeriful. Acesta a
început să ne vorbească într-un mod codat-conspirativ.

Cu securitatea pe urme

S-a uitat direct la mine şi a spus: „Ai fost aici în 1913? Eşti unul dintre
cei vechi?” Evident, pentru că aveam doar 27 de ani, bărbatul ştia că nu
am fost pe acolo în 1913 şi că nu făceam parte din cei bătrâni. Mi-am dat
imediat seama că mă testa şi i-am răspuns calm: „Da, sunt cu Hillbillies”.
Ca să explic mai clar, există în jur de 95 de cluburi diferite în cadrul
Taberei de la Bohemian Grove. Toate aceste cluburi sunt găzduite în
conacurile de pe faleze şi au nume şi respectiv membri diferiţi. Cel mai
de elită club este, conform articolelor din presă, Mandalay, cu Henry
Kissinger şi Paul Volcker, foşti preşedinţi ai Federal Reserve şi alţi lideri
ai Noii Ordini Mondiale. Tabăra Hillbillies din care am pretins eu că fac
parte îi are ca membrii pe cei doi Bush, alături de multe alte persoane cu
funcţii notabile în industria, activitatea bancară, publicitatea şi guvernul Americii. Bărbatul a zâmbit şi a spus:
“Atunci, vă urez o zi bună”. S-a întors şi a mers mai departe.

Pentru a nu mai fi atât de expuşi, ne-am gândit să ne ascundem în pădure. Am plecat înapoi spre chei, departe de
faleze şi de puntea de observaţie. Pe la jumătatea drumului, am observat că eram urmăriţi de doi bărbaţi în
costume negre şi cu ochelari. Am decis să încetinim. Cei doi bărbaţi care, evident, făceau parte din Serviciul
Secret sau erau bodyguarzii cuiva, au venit la noi şi ne-au întrebat cum ne numim. Ne-am dat numele false pe
care ni le aleseserăm şi le-am spus că suntem membri ai clubului Hillbillies.

Cei doi ne-au spus: “Liniştiţi-vă! Nu vă stresaţi atât şi simţiţi-vă bine” – o temă care s-a reluat şi mai târziu.
Avuseserăm două întâlniri cu oameni din cadrul taberei şi deja credeam că eram urmăriţi. I-am spus lui Mike că
trebuie să mergem într-o zonă cât mai populată, unde se întâlnesc membrii din Bohemian Grove, şi să ne
amestecăm printre ei. Am fost în câteva cluburi şi aproape că ne-am dat de gol falsele identităţi. Am intrat şi am
băut, pentru că ni s-a oferit vin şi toată lumea bea copios. Apoi ne-am întors în stradă şi am văzut o zonă
amenajată pentru petrecere în aer liber, unde se aflau sute de mese aranjate pentru o petrecere sau o conferinţă.

Vroiam să ne ascundem cumva între dealuri. Ne-a luat vreo 20 de minute să ajungem în singurul loc înconjurat
de dealuri, unde se putea ajunge şi pe jos. La un moment dat, unii dintre angajaţi au început să ne întrebe de ce nu
folosim o camionetă. Noi le-am răspuns că vroiam să facem mişcare, motiv pentru care ei au început să fie
suspicioşi. Aşadar ne-am întors în tabăra Web unde ne-am făcut comozi. (Taberele au diferite nume, cum ar fi:
Lost Boys –Băieţii Pierduţi, Doom –Soarta, Dragon –Dragonul etc.) Am stat aşa o oră, reîncărcându-ne camerele
ascunse.”

Procesiunea macabră

O dată cu lăsarea serii, cei doi jurnalişti au avut confirmarea faptului că

urmează să se desfăşoare ritualul despre care auziseră zvonurile bizare. Să îi dăm din nou cuvântul lui Alex
Jones:

“Deja umbrele începeau să se lungească şi mai era puţin până să se lase întunericul. Am început să auzim un
cântec bizar, iar sunetele veneau de undeva de jos, dinspre strâmtoare. Am mers înapoi în acel loc. În drumul
nostru, am văzut sute de bărbaţi cântând un fel de litanii sub copacii uriaşi. Era ceva asemănător unui roman
fantastic. Mă aşteptam în orice moment, să văd apărând un dragon. Erau cranii uriaşe, agăţate sub reflectoare,
bufniţe cu ochii luminaţi şi alte simboluri satanice, macabre, pe care acum le puteam vedea datorită reflectoarelor
foarte mari.

Petrecăreţii au încetat cheful şi au plecat şi ei pe nişte cărări, spre lac. Ne-am decis să ne amestecăm cu ei şi să îi
urmăm oriunde s-ar duce. Am mers spre partea estică a lacului aproximativ 100 de metri, vizavi de capătul nord
al lacului unde se află idolul şi altarul. În timp ce mergeam în jurul lacului, singurul bărbat de culoare pe care îl
văzusem până atunci, un bărbat foarte mare şi puternic, ne-a văzut pe mine şi pe Mike Hanson mergând foarte
repede în comparaţie cu ceilalţi din aglomeraţie (noi vroiam să găsim un loc bun în partea estică a malului ca să
putem filma ritualul Cremation of Care, intuind că zvonurile aveau să se adeverească).

Bărbatul ne-a spus: „Nu vă agitaţi! Luaţi-o uşurel! Grijile lumii nu sunt pe umerii voştri! Nu ar trebui să mergeţi
atât de repede.” Apoi ne-a dat două programe colorate. Pe copertă era Moloch, bufniţa uriaşă, cu un corp în
flăcări la poalele statuii (programul poate fi văzut la infowars.com). De asemenea, un mic demon cu iniţialele PJ,
în colţul coperţii, în partea stângă jos (de asemenea le puteţi vedea în filmul meu Dark Secrets: Inside Bohemian
Grove).

Ritualul de pe malul lacului

Mii de bărbaţi au început să se strângă pe malul estic. Slujitorii personali

ai membrilor clubului (spre deosebire de angajaţii Bohemian Grove, care
purtau cu toţii tricouri roşii şi care nu au avut voie să fie prezenţi la ritual)
au început să pună scaune pentru cei dintre ei care erau mai în vârstă.
Soarele era acum de mult apus. Era întuneric complet şi nu puteam vedea
nici măcar malul celălalt al lacului. Mulţi lilieci zburau de jur-împrejur şi
deasupra apei era multă ceaţă (este multă ceaţă în nordul Californiei). Era
o atmosferă înspăimântătoare. La un moment dat, a început să se ridice
părul pe mine.

Din pădure au apărut pe neaşteptate treizeci de „preoţi” îmbrăcaţi în robe

negre, cu feţe de morţi, pictate şi cu un bărbat îmbrăcat gen Grim Reaper
(stil macabru simbolizând personificarea morţii promovat de o formaţie heavy metal cu acelaşi nume, n.n.)
tragând de o cuşcă în care se afla un corp legat pe care l-a pus într-o barcă. Barca a dus acel trup legat până în
faţa marelui preot care stătea la picioarele bufniţei, lângă scările circulare de la baza acesteia. Apoi doi preoţi
îmbrăcaţi în negru au „spălat” trupul ce urma să fie sacrificat, după care l-au dus în faţa bufniţei. Ritualul era
însoţit de o zguduitoare înregistrare audio. Cu urlete disperate, corpul cerea îndurare pentru viaţa sa. Preoţii au
refuzat şi l-au dus în faţa altarului. „Minunata bufniţă” le-a spus să ardă trupul (ceremonie pe care au numit-o
„înlăturarea grijilor”) care arăta ca o fiinţă umană, îmbrăcată în negru. Deasupra altarului se afla o lampă mare
din stâncă pe care au numit-o „flacăra eternă”.

Marele Preot a luat o torţă pe care a aprins-o de la acea flacără. Trupul a cerut din nou îndurare. Preotul a coborât
cu multă dificultate, deoarece era atât de bătrân, încât de-abia mergea şi a dat foc rugului. A spus că va citi
semnele ce vor apărea în rămăşiţele focului, după o tradiţie ocultă. Corpul continua să zbiere în dureri. Dintr-o
dată, toate acele cruci pe care le văzuserăm de-a lungul malului, în timpul zilei, au izbucnit în flăcări. Aşadar, am
fost martorul unui eveniment ca în pictura medievală a lui Hieronymus Bosch: Viziunea Iadului (cruci metalice
arzând, preoţi în robe roşii şi negre, iar marele preot în robă gri cu o tiară roşie, un trup arzând strigând în dureri,
o statuie uriaşă a unei bufniţe cu coarne). Da, liderii mondiali se ocupă cu aceste activităţi! Era mai mult decât
straniu tot ce se petrecea acolo. După ce s-a terminat ritualul, bărbaţii au ieşit din rânduri şi s-au îndreptat către
marele conac înconjurat de copacii uriaşi.”

Zguduiţi de aceste evenimente bizare, cei doi ziarişti s-au hotărât să părăsească imediat tabăra: „Nu am avut nicio
problemă la plecare,” relatează Alex Jones. „Am trecut exact prin faţa paznicilor şi am ajuns pe aleea principală,
Bohemian Avenue.
Este mult mai uşor să ieşi din Grove decât să intri, pentru că mulţi dintre aceşti lideri mondiali ies din tabăra de la
Grove pentru a merge în micul orăşel Monte Rio. Femeile nu sunt admise în Bohemian Grove, dar ei merg în
baruri să petreacă cu prostituatele care sunt aduse din toată lumea, special pentru ei.”

Concluzia jurnalistului? „Această întâmplare mi-a schimbat cu adevărat viaţa. Am fost martor la acel ritual pe
care unii oameni încearcă să-l apere spunând: „o, este vorba doar de distracţie, într-o frăţie” şi ei chiar cred acest
lucru! Aceasta este o poveste care trebuie spusă, deşi se încearcă suprimarea ei. Vă rog să împrăştiaţi vestea în
orice colţ al lumii!”

Vă recomandăm să vizionaţi filmele jurnalistului Alex Jones:

Dark Secrets: Inside the Bohemian Grove (2000) http://video.google.com/videoplay?docid=-

82095917705734983
The Order of Death (2006) http://video.google.com/videoplay?docid=2500924140588760933

şi să vizitaţi arhiva de articole despre Bohemian Grove:

http://www.prisonplanet.com/archive_bohemian_grove.html

Cei puternici şi bogaţi îşi fac de cap în tabăra de la

Bohemian Grove

Ritualuri păgâne, homosexualitate şi beţie: aşa se distrează în ”timpul liber” cei care conduc planeta

de George Preda

În fiecare an, în luna iulie, peste 2500 de bărbaţi aparţinând „elitei”

mondiale se reunesc pentru o „tabără” de vară (denumită „retragere”
sau festival) care durează 16 zile şi are loc în nordul Californiei, la
aproximativ 100 km de San Francisco, pe proprietatea denumită
Bohemian Grove. Un fost preşedinte american a numit această „tabără
de vară” ca fiind „cea mai mare petrecere pentru bărbaţi de pe
planetă”. În ciuda eforturilor de muşamalizare a oricăror informaţii,
activităţile de la Bohemian Grove suscită interesul publicului, şi este
firesc să fie aşa: aici se reunesc personaje bogate, puternice şi influente. Deciziile, planurile şi acţiunile lor ne
influenţează pe toţi. Anumite mărturii din interior au dezvăluit în mod consternant faptul că modul de
„relaxare” al celor bogaţi şi puternici este mai mult decât straniu: beţii, ritualuri mimând sacrificii umane,
homosexualitate.

Bohemian Club este un club masculin exlusivist privat care îşi are sediul principal în clădirea Bohemian din San
Francisco. Acest club a fost înfiinţat în 1872 de un grup de ziarişti. Aceştia doreau să copieze stilul şi spiritul
„boem” al artiştilor europeni, de aceea au atras la început în grupul lor artişti şi scriitori precum Jack London şi
Mark Twain. Din motive pecuniare, ei au invitat şi oameni de afaceri la întâlnirile lor, pentru ca să-i finanţeze. În
scurt timp însă, oamenii de afaceri şi politicienii care au intrat în club au devenit majoritari. În 1878, anul în care
s-a ţinut primul „festival de vară” la Bohemian Grove, deja nu se mai permitea deloc accesul ziariştilor în Club,
şi acest lucru a rămas neschimbat până astăzi – deşi mulţi magnaţi media sunt membri sau invitaţi.

Cluburile exclusiviste masculine, formă instituţionalizată a discriminării

Cluburile private de bărbaţi, printre care se numără şi Bohemian Club din San Francisco, sunt nişte instituţii care
oficializează, declară şi cultivă inegalitatea şi discriminarea pe bază de sex, rasă, avere şi clasă socială. Acest gen
de cluburi au apărut în Anglia, în perioada de expansiune a Imperiului Britanic – celebrele “gentlemen’s club”,
cluburi de gentilomi. În principal, aceste cluburi exclusiviste ofereau un loc şi un cadru unde bărbaţii din clasa
socială privilegiată puteau să se adune şi să-şi practice activităţile favorite (discuţii politice, jocuri de cărţi,
sporturi) fără a fi deranjaţi de femei, de indivizi din alte medii sociale sau, mai târziu, de persoane de alte rase. În
principal, aceste cluburi le oferă participanţilor posibilitatea de a socializa cu oameni asemenea lor – ca bogăţie,
putere, cultură, preocupări – şi de aceea se bazează pe selecţia atentă a membrilor.

Copiate în Statele Unite, cluburile private de bărbaţi au acelaşi scop şi au avut acelaşi succes, ceea ce a dus la
proliferarea lor rapidă. Dintre diferitele şi numeroasele cluburi consituite de-a lungul timpurilor, cluburile elitiste
şi exclusiviste, private, ale celor mai bogaţi oameni din SUA – aşa-zisa naţiune democratică a egalităţii tuturor
şanselor – depăşesc mult, ca proporţii şi influenţă, orice alte cluburi din lume.

Bohemian Grove, terenul de joacă al celor bogaţi şi puternici

Clubul Bohemian din San Francisco a atras atenţia publicului, în ciuda

extremei discreţii şi chiar a înverşunării cu care se fereşte de publicitate,
datorită reuniunilor anuale ale Clubului, care se desfăşoară în aşa-numita
Bohemian Grove (Pădurea Boemilor). Aceasta este o proprietate privată
de 2700 de acri, adică aproximativ 11 km2, situată la aproximativ 100 km
nord de San Francisco, în ţinutul Sonoma.

Locurile respective erau pe vremuri considerate sacre de amerindieni,

datorită pădurilor cu arbori seculari de sequoia gigantici. Cadrul natural
oferă un plus de intimitate: dealurile acoperite de pădurile de sequoia
gigantici cu lemn roşu şi canioanele naturale din zonă formate de-a
lungul râului Russian au fost probabil considerate ideale pentru a-i feri pe
participanţi de privirile indiscrete. La acestea însă se adaugă un sistem
modern de pază şi personal specializat pentru protecţie, inclusiv
aparţinând serviciilor secrete americane.

Pe acest teren foarte bine păzit sunt construite diferite „tabere”– vile
luxoase, restaurante, cluburi, terenuri sportive. Participanţii sunt la rândul
lor împărţiţi în cluburi sau tabere, iar diferenţierea şi spiritul de castă îşi
spun şi aici cuvântul. Şi în rândul celor bogaţi şi puternici există ierarhii. Cea mai celebră tabără, Mandalay, este
exclusivistă chiar în interiorul acestui complex, pentru ceilalţi fiind accesibilă doar pe bază de invitaţie scrisă din
partea unui membru.

Punctul central al complexului este un lac, pe malul căruia se înalţă o ciudată statuie în formă de bufniţă, având
peste 13 metri înălţime. Tot locul este plin de simboluri masonice, druidice, păgâne, satanice. Deviza Clubului,
inscripţionată pe diferite porţi, este luată din Shakespeare: „weaving spiders come not here”. Aceasta înseamnă că
„păianjenii să nu intre aici” şi se spune că se referă figurat la faptul că nu se admite discutarea afacerilor sau a
subiectelor politice.

Cine participă în taberele de la Bohemian Grove?

Participanţii sunt printre cei mai bogaţi oameni din SUA şi din lume. În principiu, Clubul Bohemian reuneşte
elita masculină din California, dar membrii care participă la întâlnirile anuale de la Bohemian Grove sunt mult
mai numeroşi. În principal, cei mai bogaţi şi influenţi bărbaţi din SUA se adună aici. Deci participanţii sunt în
principal americani, dar membrii pot aduce şi invitaţi, până la câteva sute în fiecare an. 99% dintre ei sunt albi, şi
toţi sunt bărbaţi. Unii lideri europeni se deplasează discret la Bohemian Grove pentru a discuta cu elita americană
chestiuni de politică şi afaceri, dar numai dacă sunt invitaţi.

Printre membrii se numără majoritatea preşedinţilor americani, din 1923 până în prezent, membrii ai guvernelor,
vicepreşedinţi şi secretari de stat, proprietari şi directori ai marilor corporaţii şi companii multinaţionale,
conducători ai principalelor instituţii financiare (proprietari sau preşedinţi ai băncilor), magnaţi din domeniul
energetic (petrol, energie nucleară), principalii contractori militari.

Uneori sunt acceptaţi şi artişti, cu taxe de participare reduse, datorită statutului social sau pentru activităţile de
divertisment din club. Se spune că listele de aşteptare pentru înscrierea în Club implică la rândul lor contribuţii
financiare consistente. Există mii de persoane înscrise pe aceste liste de aşteptare.

Din „tabăra” cea mai prestigioasă, Mandalay, fac parte, printre alţii: Henry Kissinger, George Shultz, S. D.
Bechtel, Jr., Thomas Watson Jr. (IBM), Phillip Hawley (AT&T), William Casey (CIA) şi Ralph Bailey (Dupont).
George Bush (tatăl şi fiul) fac parte dintr-o tabără considerată mai puţin prestigioasă denumită Hillbillies,
împreună cu A. W. Clausen (Banca Mondială), Walter Cronkite şi William F. Buckley. Cluburile sau taberele,
aproximativ 120 la număr, în care sunt împărţiţi membrii Bohemian, au nume ciudate cu rezonanţe oculte, de
exemplu: Abbey, Druids, Isle of Aves, Meyerling, Owl’s Nest (clubul lui Ronald Reagan), Silverado Squatters,
Woof, Totem Inn, Wayside Log, Ye Merrie Yowls, Zaca.

Ce activităţi se desfăşoară la adăpostul arborilor gigantici?

Printre activităţile declarate se numără în primul rând aşa-numitele

„discursuri pe malul lacului” (Lakeside talks) – prezentări susţinute de
personalităţi privind subiecte de maxim interes, cum ar fi războiul din
Irak, armele nucleare, criza energetică, problemele ecologice, sistemul
medical, evoluţia preţurilor, globalizarea, urbanizarea etc. Informaţiile
prezentate aici nu sunt pentru urechile tuturor. Sunt informaţii
confidenţiale care rareori apar în presă, despre numărul real de victime
ale războaielor, despre nivelul real al „bunăstării” populaţiei, despre
efectele distructive ale vaccinurilor etc.

În prima sâmbătă a „taberei” are loc o ceremonie extrem de ciudată denumită „Cremation of Care” – incinerarea
„Zeiţei Grijilor”. Cuvântul „care” în limba engleză înseamnă grijă, preocupare. O explicaţie simplistă a acestui
ritual păgân este aceea că participanţii renunţă la toate grijile, responsabilităţile şi preocupările pentru a se dedica
unor activităţi recreative. Problema însă o constituie elementele ritualice păgâne, chiar satanice. „Preoţii” şi
ceilalţi participanţi la ritual sunt îmbrăcaţi în robe asemănătoare cu cele ale Ku Klux Klanului (organizaţie
criminală rasistă). În cadrul ritualului se rostesc incantaţii păgâne, se folosesc cruci în flăcări şi este arsă o
„efigie” reprezentând această aşa-zisă „zeiţă a grijilor”.

Statuia uriaşă în formă de bufniţă este reprezentarea divinităţii babiloniene Moloch, despre care în Biblie scrie că
i se aduceau sacrificii umane, mai precis îi erau sacrificaţi copii. Pe altarul aflat la baza statuii este aprinsă
„flacăra sacră” în care este arsă „jertfa”. Se afirmă că nu este arsă o victimă umană, ci o „efigie” – un fel de
păpuşă. Totul este montat grotesc, ca o piesă de teatru în care victima urlă, se zbate şi cere îndurare. În schimb
asistenţa, care urmăreşte ritualul de pe malul opus al lacului, aplaudă, tropăie şi ovaţionează.

După ce acest ritual bizar a fost filmat cu camera ascunsă în anul 2000 de ziaristul Alex Jones, oamenii de PR ai
clubului au prezentat totul ca pe o glumă, un ritual care de fapt batjocoreşte ritualurile druidice şi este realizat
doar ca amuzament. Chiar şi aşa, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce oamenii cei mai bogaţi şi influenţi din
lume aleg să se distreze în acest mod bizar şi infantil. Purtătorii de cuvânt ai Clubului au declarat la momentul
respectiv, pentru a distrage atenţia publicului, că discreţia şi confidenţialitatea sunt necesare nu pentru a ascunde
aceste ritualuri, ci pentru a le permite participanţilor să se distreze şi să se poarte „ca băieţii”, incluziv să urineze
pe copaci.

Foşti angajaţi de la Bohemian Grove au relatat în consens comportamentul grobian al membrilor clubului. Practic
tot timpul aceştia sunt beţi. O declaraţie incendiară a preşedintelui Richard Nixon din 1971 vorbeşte despre
Bohemian Club în următorii termeni ireverenţioşi: „Tabăra de la Bohemian Grove – la care am participat de
câteva ori – este cea mai mare blestemăţie homosexuală pe care v-aţi putea-o imagina. Nu mai pot da mâna cu
nimeni din San Francisco pentru că ştiu ce se petrece acolo.”

O altă declaraţie incendiară îi aprţine lui David Gergen, consilier

prezidenţial al lui George Bush senior. Gergen şi-a dat demisia în iunie
1993, la trei zile după ce şi-a anunţat retragerea din Bohemian Club. El a
spus că „nu intenţionează să umble dezbrăcat în tabăra anuală a clubului
de la Bohemian Grove” şi de aceea se retrage, dar că îşi va păstra funcţia
de la Casa Albă. Numai trei zile mai târziu, purtătorul de cuvânt al Casei
Albe anunţă demisia lui Gergen din funcţia de consilier prezidenţial şi
retragerea sa din alte 17 grupări de genul think tankuri, organizaţii
publice şi de caritate, incluzând Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală şi
Consiliul pentru Relaţii Externe (Council on Foreign Relations, CFR în
limba engleză).

Membrii clubului pregătesc în fiecare an două spectacole de teatru.

Acestea sunt planificate cu minim cinci ani în avans şi beneficiază de
resurse nelimitate, din punct de vedere financiar şi tehnic. Membrii clubului se amuză jucând diferite roluri,
inclusiv pe cele feminine. Subiectele sunt de natură ocultă sau sexuală, incluzând ritualuri satanice şi perversiuni
sexuale. În rest, activităţile declarate oficial sunt activităţi recreative, jocuri, sporturi, concerte...

Secretul, elitismul şi preocupările oculte nasc îngijorări justificate

Întâlnirile de la Bohemian Grove sunt protejate cu mari eforturi de ochii publici. Presa nu doar că n-are acces, dar
ştirile despre acest subiect, atât cât s-au aflat, sunt cenzurate. Veritabile bombe de presă au reuşit să fie înăbuşite
în faşă. Dezvăluiri incendiare au fost îngropate sub tăcere. De exemplu, filmul lui Alex Jones, realizat cu camera
ascunsă în interiorul taberei de la Bohemian Grove, nu a trezit mare interes în presă, deşi era o veritabilă bombă.
Acest lucru indică nivelul resurselor folosite pentru a proteja intimitatea respectivelor întâlniri.

O primă obiecţie a oponenţilor acestui grup este secretul – faptul că atât de mulţi oameni influenţi din toate
domeniile se întâlnesc departe de ochii publici este oarecum înspăimântător. Cu siguranţă că, în ciuda asigurărilor
că lucrurile care se petrec acolo sunt doar activităţi recreative private, discuţiile şi relaţiile stabilite la Bohemian
Grove pot să influenţeze întreaga planetă. Se spune că „proiectul Manhatan” – realizarea primei bombe atomice –
a fost demarat la Bohemian Grove în 1943. Acolo se trag sforile privind alegerile prezidenţiale în SUA, se
stabileşte evoluţia preţurilor, se fac tranzacţii, se pun la cale războaie.

Grupurile de protest reproşează de asemenea, discriminarea – pe bază de sex, rasă, avere. În mod ironic, în urma
protestelor susţinute, a fost admis un număr redus de femei pentru a lucra în parcări şi bucătării la Bohemian
Grove. Deşi femeile nu sunt admise în tabără, în localităţile din jur afacerile de prostituţie prosperă în perioadele
taberelor şi nu constituie un secret pentru opinia publică.

Activităţile oculte care se desfăşoară la Bohemian Grove sunt de asemenea extrem de stranii. Cea mai cunoscută
– datorită filmului realizat în 2000 de Alex Jones, jurnalist de investigaţie – este ceremonia „Cremation of Care”.
Dar analiştii fenomenului vorbesc despre niveluri de iniţiere, acesta constituind doar cercul exterior accesibil
tuturor participanţilor. Alte mărturii vorbesc despre camere subterane secrete în care se realizează ritualuri
satanice cu sacrificii umane şi orgii sexuale, urmate de asemenea de sacrificii. Se vorbeşte de sute de copii
dispăruţi în zonă şi de alegerea victimelor dintre subiecţii experimentelor de control mental ale CIA.

Cathy O’Brien, o prezumtivă victimă care a fost salvată din Bohemian Grove de ziaristul Mark Philips, a descris
o imagine cruntă a activităţilor oculte criminale desfăşurate aici. Deocamdată nu se ştie mai mult. Printr-un decret
prezidenţial, orice anchetă în zonă a fost interzisă din motive de „securitate naţională”. În ultimii ani, cenzura
mass-media a reuşit să stopeze avalanşa de dezvăluiri despre Bohemian Grove care începuse în anii ’90.

Citiţi şi:
Illuminati-i şi sinistra aristocraţie neagră a planetei
Grupul Bilderberg – Guvernul mondial secret
Societatea secretă THULE l-a antrenat pe Hitler, prin ritualuri satanice, să devină Antichristul

Vă recomandăm să vizionaţi filmele jurnalistului Alex Jones:

Dark Secrets: Inside the Bohemian Grove (2000) http://video.google.com/videoplay?docid=-
82095917705734983
The Order of Death (2006) http://video.google.com/videoplay?docid=2500924140588760933
şi să vizitaţi arhiva de articole despre Bohemian Grove:
http://www.prisonplanet.com/archive_bohemian_grove.html

Bibliografie:
Dark Secrets: Inside the Bohemian Grove (2000)
The Order of Death (2006)
arhiva de articole despre Bohemian Grove: http://www.prisonplanet.com/archive_bohemian_grove.html
Kerry Richardson: The Bohemian Grove and The Nuclear Weapons Industry: Some Connections
http://www.sonic.net/~kerry/bohemian/grovenukes.html
Illuminati Sex Slaves Paint Horrifying Picture
http://www.the7thfire.com/new_world_order/illuminati/Henry_Makow/illuminati_sex_slaves.htm
Brice Taylor, Thanks for the Memories (1999)
Cathy O'Brien (with Mark Phillips), Trance Formation of America (1995)
"Inside Bohemian Grove" by Philip Weiss, Spy magazine, November 1989
Inside Bohemian Grove: The Story People Magazine Won't Let You Read," Extra! magazine
November/December 1991
"Pouvoir: le club le plus fermé du monde" by Jean Sébastien Stehli, Le Point magazine, 27 Août, 1994
The Greatest Men's Party on Earth by John van der Zee, Harcourt Brace Jovanovich, Inc., New York, 1974
The Bohemian Grove and Other Retreats by G. William Domhoff, Harper & Row, New York, 1974

Operaţiunea Paperclip a dus în SUA 1600 de oameni

de ştiinţă nazişti
Criminali de război şi ofiţeri SS au căpătat poziţii proeminente în comunitatea ştiinţifică din SUA

de Maria Nicola

„Paperclip” înseamnă agrafă de birou. Un nume inofensiv sub care se ascunde una dintre cele mai mari
minciuni ale secolului XX. 1600 de oameni de ştiinţă nazişti au fost duşi în SUA, după cel de-al Doilea Război
Mondial. Majoritatea erau susţinători convinşi ai ideilor naziste, ofiţeri SS, lideri ai celui de-al treilea Reich şi
criminali de război. Serviciile secrete ale SUA le-au „curăţat” biografiile şi CV-urile şi, astfel, aceştia au
primit cetăţenie americană şi au fost angajaţi să lucreze pentru armata SUA sau pentru diferite institute de
cercetare. Faptul că în SUA, aceşti oameni de ştiinţă nazişti au pus bazele unor institute şi programe de
cercetare (inclusiv programul spaţial al NASA), discipline, teorii, orientări educaţionale, oferă o perspectivă
terifiantă. Sau, mai degrabă, ne ajută să înţelegem mai bine de ce ştiinţa contemporană este atât de destructiv
orientată şi de ce educaţia este atât de defectuoasă.

Ultima bătălie a celui de-al Doilea Război Mondial nu s-a dat pe câmpul
de luptă, ci a reprezentat o cursă disperată pentru a pune mâna pe
tehnologia celui de-al Treilea Reich. În 1945, Aliaţii se confruntaseră deja
cu o parte dintre rezultatele tehnologice ale nemţilor în domeniul militar:
rachete teleghidate, farfurii zburătoare, avioane cu reacţie. Ei se temeau să
nu existe alte proiecte secrete. După o cursă disperată, agenţiile de spionaj
ale SUA au reuşit să pună mâna pe o cantitate uriaşă de documentaţie
ştiinţifică şi au dus în SUA sute de oameni de ştiinţă germani, pentru a-i
interoga despre cercetările şi proiectele lor. Nu era vorba numai de
tehnologie militară, ci şi de experimente de control mental, cercetări
medicale, sociale, electronice, aeronautice, de fizică atomică. Apoi, din
aproape în aproape, s-a ajuns la ideea de a-i aduce pe aceşti oameni de
ştiinţă în SUA, împreună cu familiile lor, şi a-i angaja să lucreze în cadrul proiectelor ştiinţifice americane.

Operaţiunea LUSTY – vânătoarea de tehnologie aeronautică

Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, serviciile de spionaj ale armatei SUA aveau în obiectiv,
printre altele, investigaţii privind tehnologia militară germană. Echipe speciale erau trimise pe front sau în
Germania pentru a pune mâna pe rapoarte tehnice şi ştiinţifice, arme, avioane, echipamente, inclusiv rămăşiţele
avioanelor prăbuşite, pentru a extrage cât mai multe informaţii. Echipele de spionaj tehnic ale SUA erau
antrenate la o şcoală militară specială din Ohio. Acestora li se adăugau 32 de unităţi de spionaj tehnologic ale
Aliaţilor.
La încheierea războiului, în 1945, spionajul tehnologic a fost declarat una dintre priorităţile serviciilor secrete ale
SUA. Atunci a fost demarată operaţiunea LUSTY, care se referea la exploatarea tehnologiei aeronautice secrete a
Luftwaffe (aviaţia armatei naziste). LUSTY a demarat, cu scopul de a extrage maximul de beneficii din
documentele ştiinţifice, facilităţile de cercetare şi echipamentele aeronautice ale aviaţiei naziste. Operaţiunea
avea două echipe şi direcţii de acţiune: prima, sub comanda colonelului Harold R. Watson, fost pilot de testare,
colecţiona avioane şi arme, pentru analiza lor în SUA. Cea de-a doua echipă recruta oameni de ştiinţă, căuta
documente ştiinţifice şi investiga laboratoarele de cercetare şi platformele de testare.

Echipa lui Watson a recrutat rapid un număr de piloţi de testare germani pentru a transporta aeronavele germane
în SUA. În mod similar, au fost recrutaţi şi cercetători ştiinţifici, iniţial pentru a traduce documentaţia şi a da
anumite explicaţii tehnologice. Ulterior, ei au fost „păstraţi” în SUA ca „resursă intelectuală”. Proiectul s-a extins
gradat şi pentru alte domenii, nu doar pentru aeronautică.

Oamenii de ştiinţă germani au ales SUA

Pierderea războiului era iminentă pentru Germania, încă de la începutul

anului 1945. Propaganda nazistă, una dintre cele mai eficiente în ceea ce
priveşte manipularea maselor, încuraja populaţia vorbind de „armele
minune” care vor distruge armatele aliaţilor, inclusiv de celebrele rachete
V2, care ar fi făcut imposibilă apropierea oricăror avioane de Berlin.
Totuşi, în diferite cercuri, existau oameni suficient de realişti, care să aibă
în vedere anumite planuri pentru eventualitatea pierderii războiului.

În fabrica de rachete din Peenemunde, directorul tehnic Wehrner von Braun a intuit iminenţa capitulării, datorită
ordinelor contradictorii primite de la ofiţerii superiori SS. În cadrul unei întâlniri secrete cu apropiaţii săi, el a
avansat ideea că superioritatea tehnologică a germanilor poate fi o „carte-blanche” pentru oamenii de ştiinţă.
Negociind diferitele resurse tehnologice şi ştiinţifice, aceştia vor putea beneficia de un tratament privilegiat din
partea aliaţilor, după pierderea războiului. În viziunea sa, ei puteau să aleagă cui să se predea – URSS-ului,
Angliei sau SUA – şi au ales SUA. În eventualitatea unui atac asupra fabricii din Peenemunde, 14 tone de
documentaţie au fost ascunse în minele din munţi. Toată această documentaţie a fost predată ulterior serviciilor
secrete ale SUA.

Victoria forţelor aliaţilor în Europa s-a proclamat pe 7 mai 1945, odată cu capitularea armatei germane. La scurt
timp după aceea, Magnus von Braun, fratele profesorului dr. Wehrner von Braun, a fost trimis să contacteze
autorităţile americane şi să le informeze că mulţi mare dintre cercetătorii şi tehnicienii de la staţia de rachete
Peenemunde, care fugiseră după învingerea Germaniei, trăiau în sătucurile împrăştiate în munţii Alpi şi erau
dispuşi să se predea armatei SUA.

Overcast şi Paperclip – „ Vânătoarea de capete”

150 de oameni de ştiinţă au fost curând contactaţi şi investigaţi de

serviciile secrete americane. Toţi au fost angajaţi cu contracte (pentru
început, de cinci ani), în SUA. Primii dintre ei au început să lucreze pentru
armata SUA chiar de la jumătatea anului 1945. SUA s-a angajat să aibă
grijă de familiile acestora în Germania şi ulterior să le aducă familiile în
SUA. Aşa a început Operaţiunea „Overcast”, rebotezată ulterior
„Paperclip”. Realizând progresul tehnologic şi ştiinţific al Germaniei
Naziste, autorităţile americane nu au văzut decât avantaje în aducerea
acestor oameni de ştiinţă în SUA. Dar cel mai mare avantaj era, în
viziunea lor, ca aceştia să nu ajungă să lucreze pentru Uniunea Sovietică, marele inamic al Americii.

După încheierea războiului, a început vânătoarea criminalilor de război – ofiţerii superiori SS şi Gestapo şi liderii
partidului nazist. Dar înafara serviciilor secrete „clasice” existau şi cele care „vânau capete” – aşa cum fac acum
corporaţiile care caută să angajeze oamenii cei mai performanţi. O agenţie specială se ocupa de recrutarea
cercetătorilor şi tehnicienilor germani pentru a lucra la proiectele de cercetare americane: Joint Intelligence
Objectives Agency (JIOA), sub conducerea căpitanului Bosquet N. Wev. „Vânătoarea de capete”, familiară pe
piaţa muncii în ultima vreme, nu e prin urmare, ceva foarte nou…

Operaţiunea a primit numele de „Paperclip” (cuvânt care înseamnă agrafă de birou) de la agrafa cu care
formularul de imigrare era ataşat documentelor personale ale „recruţilor ştiinţifici”, acest formular fiind o
promisiune implicită a naturalizării sau acordării cetăţeniei americane. Sub auspiciile acestui program, urmat de
alte programe similare până în anii ‘70, peste 1600 de oameni de ştiinţă germani au fost aduşi, pe ascuns, în SUA
împreună cu familiile lor şi li s-a acordat cetăţenie. Politica guvernului SUA declara că „naziştii convinşi” şi
criminalii de război nu au dreptul să intre pe teritoriul SUA. Din acest motiv, proiectul Paperclip a fost
controversat încă de la început şi desigur, clasificat, pentru a evita discuţiile publice.

Paperclip, între versiunea oficială şi manevrele CIA

Preşedintele SUA, Harry Truman a autorizat în 1946 demararea oficială a

proiectului Paperclip. La ora respectivă, primii 150 de oameni de ştiinţă
fuseseră deja aduşi şi angajaţi în SUA. Truman a introdus un amendament
privind “inadmisibilitatea foştilor membrii ai Partidului Nazist, a
suporterilor activi ai nazismului şi militarismului”. Directorul JIOA a
replicat că oamenii de ştiinţă germani erau numai formal membri ai
organizaţiilor naziste (lucru obligatoriu pentru a putea ocupa anumite
funcţii importante) şi erau politic inactivi. Convenabil, dar discutabil, în
actele tuturor “recruţilor ştiinţifici” importaţi de SUA se regăseşte – aşa
cum a reieşit după declasificarea documentelor respective din Arhivele
Naţionale ale SUA – aceeaşi formulă: “membru formal al Partidului Nazist, politic inactiv”.

Responsabilă cu investigarea trecutului oamenilor de ştiinţă propuşi pentru angajare şi imigrare în SUA, Agenţia
JIOA a finalizat cercetările pentru primul lot şi a înaintat primele dosare Departamentului de Stat şi
Departamentului de Justiţie în februarie 1947. Reprezentantul Departamentului de Stat a declarat că dosarele erau
acuzatoare şi că toţi cei selecţionaţi sunt “nazişti convinşi”, astfel că toate cererile de acordare a vizei au fost
respinse. Wev, directorul JIOA, a scris un memoriu în care avertiza asupra faptului că oamenii de ştiinţă
respectivi, dacă ar fi fost trimişi înapoi în Germania, vor putea fi folosiţi de inamicii Americii, şi această
posibilitate ar reprezenta o ameninţare mult mai mare decât convingerile lor naziste. El se referea la precauţiile
Departamentului de Stat în termeni ireverenţioşi: “eforturile de a lovi în continuare un cal nazist deja mort”.
Acelaşi personaj considera că, după înfrângerea Germaniei, comunismul era o ameninţare mult mai mare decât
nazismul.

Nu este pentru prima dată în istoria serviciilor secrete când conducătorii acestora, convinşi că ştiu ei mai bine
care este interesul naţional şi binele public, iau decizii peste capul preşedinţilor SUA şi al organizaţiilor
democratice. Şi în cazul proiectului Paperclip, serviciile secrete şi-au urmat cu tenacitate scopul propus şi au
reuşit până la urmă să aducă în SUA toate persoanele vizate.

Conexiuni la vârf între CIA şi spionajul nazist

Comandantul Wev a decis să ocolească legea şi a găsit sprijin la CIA. După ce JIOA a început investigaţiile
pentru realizarea dosarelor oamenilor de ştiinţă nazişti, directorul CIA, Allen Dulles s-a întâlnit cu liderul
spionajului nazist, Reinhard Gehlen şi au găsit împreună soluţia. Gehlen le-a oferit americanilor reţeaua amplă de
spionaj pe care reuşise să o infiltreze în URSS, în schimbul promisiunii că SUA va “importa” întreaga sa unitate
de spionaj, care urma să continue să funcţioneze în cadrul CIA.

În acelaşi sens, Dulles a dat ordin să fie rescrise dosarele oamenilor de ştiinţă germani pentru eliminarea tuturor
elementelor incriminatoare. Importarea spionilor, dar şi a cercetărilor “ştiinţifice” din domeniul spionajului, este
o explicaţie posibilă pentru proliferarea ulterioară la nivelul CIA a proiectelor nebuneşti de genul ARTICHOKE,
MK-ULTRA, Midnight Climax (proiecte de manipulare mentală incluzând tehnici de interogare).

Aşa se face că dosarele oamenilor de ştiinţă au fost “curăţate” de orice

referire la nazism şi, până în 1955, numai în cadrul proiectului Paperclip,
peste 700 de oameni de ştiinţă germani au primit cetăţenie americană şi
poziţii proeminente în comunitatea ştiinţifică americană. Mulţi dintre ei
fuseseră ofiţeri SS, membri ai Gestapo-ului, lideri ai partidului Nazist,
făcuseră experimente inumane pe prizonierii de război şi erau criminali de
război. Per total, numărul “recruţilor ştiinţifici” se pare însă că depăşeşte
1600 – incluzându-i pe cei aduşi în SUA înainte de 1947 în cadrul altor
proiecte colaterale care au continuat şi după 1955.
Uluitor este nu doar succesul acestor manevre, ci faptul că au reuşit să fie ascunse faţă de opinia publică. În ciuda
unor informaţii şi a unor lucrări care au apărut în anii ’70, de-abia în 1985 dezvăluirile despre acest subiect încep
să facă vâlvă. Linda Hunt scrie un cutremurător articol de investigaţie în Buletinul Fizicienilor Atomişti (Bulletin
of the Atomic Scientists) în 1985, articol în care arată că a examinat mai bine de 130 de rapoarte asupra unor
subiecţi ai proiectului Paperclip şi că fiecare dosar fusese modificat pentru a elimina menţiunile privind
ameninţarea la adresa securităţii naţionale pe care respectivii o reprezentau.

Figuri proeminente: trei exemple

Un bun exemplu privind modificarea dosarelor este cazul lui Wehrner von
Braun, despre care am mai vorbit. În ceea ce-l priveşte, un raport din 18
septembrie 1947 îl considera pe acesta: “o ameninţare la adresa securităţii
naţionale”. În luna februarie 1948 însă, apare un nou raport care afirmă că
“nu există nici o informaţie incriminatoare despre subiect. El nu poate fi o
ameninţare din punct de vedere al securităţii.”

Wehner von Braun, ofiţer SS, a fost timp de opt ani directorul staţiei de rachete de la Peenemunde şi, sub
conducerea lui, au fost produse armele care au devastat Anglia în bombardamentele din 1944-1945. În ciuda
acestui fapt, el a fost printre primii recrutaţi de SUA şi angajat de armata americană. Mai mult decât atât, el a
devenit celebru la începutul anilor ’60 ca director al centrului spaţial NASA, Marshall Space Flight Center şi este
considerat “părintele” programului spaţial al SUA.

Probabil cel mai proeminent medic adus în SUA de proiectul Paperclip a

fost doctorul Hubertus Strughold. În timpul războiului, el a fost director al
Institutului aeromedical al Luftwaffe (aviaţia nazistă). Naziştii au realizat
experimente medicale criminale asupra prizonierilor din lagăre. Una dintre
temele specifice de cercetare medicală în aviaţie era legată de influenţa
condiţiilor extreme de zbor asupra piloţilor – în lagărul de la Dachau, de
exemplu, existau anumite camere depresurizate în care se simulau
condiţiile de înaltă altitudine. Deşi nu există dovezi care să îl lege personal
pe Strughold de aceste experimente, cariera sa de succes atestă afilierea
sa, nu doar formală, la Partidul Nazist.

Trecutul nazist al lui Strughold a fost uitat pe baza recomandărilor comandantului JIOA însuşi. După ce a lucrat
ani de zile în cadrul SAM – School of Aerospace Medicine, Şcoala de Medicină Aerospaţială – aparţinând de
Aviaţia Militară a SUA (US Air Force), Strughold este cunoscut acum ca “părintele medicinii spaţiale”.
Biblioteca de la SAM îi poartă numele şi a primit nenumărate distincţii publice în SUA.
Un al treilea exemplu este Erich Traub, care conducea în Germania nazistă
un laborator de cercetare privind armele biologice şi lucra sub directa
îndrumare a lui Heinirich Himmler (nr. 2 în al treilea Reich, după Hitler).
Denumirea conspirativă a acestor cercetări era “Programul de cercetări
despre cancer”. Traub îşi făcuse studiile în SUA la Institutul Rockfeller în
anii ’30 şi era implicat în activităţi de propagandă nazistă pe teritoriul
SUA încă de atunci. Rămas în Germania după sfârşitul războiului, a lucrat
pentru ruşi în cadrul aceluiaşi laborator care urmărea crearea de arme
biologice.

Adus în SUA în 1952 pentru a fi intervievat ca „expert virusolog” a fost

imediat racolat în cadrul proiectului Paperclip. Trecutul nazist şi
implicarea sa în rău-famatul program nazist de cercetare pentru obţinerea unor arme biologice au fost şterse cu
buretele la solicitarea unor înalţi militari. În SUA, Traub a lucrat la un proiect extrem de controversat de
elaborare a unor arme biologice în cadrul bazei experimentale Plum Island. La numai şase ani de la angajarea sa,
el a fost numit director al centrului experimental. Aici se realizează, oficial, cercetări asupra bolilor la animale,
dar în spatele acestei faţade este vorba de cercetări privind crearea unor virusuri şi arme biologice.

Două ramuri ale aceleiaşi organizaţii oculte

O altă operaţiune secretă cutremurătoare, asemănătoare proiectului

Paperclip, este Proiectul Rat Line (sau Rat Run, fuga şobolanilor) – prin
care au fost „salvaţi” ofiţerii superiori ai SS şi Gestapo, marii criminali de
război fiind făcuţi scăpaţi în America Latină şi primind noi identităţi. În
cadrul Operaţiunii Rat Line este dovedită deja implicarea lojii masonice
italiene P2 şi a Vaticanului, precum şi a grupării masonice Cavalerii de
Malta.

Oficial, Proiectul Paperclip a fost stopat în 1957, când Germania (RFG) a

protestat faţă de SUA că a secătuit-o de „resurse umane ştiinţifice”. Nu s-a
făcut nici un comentariu la nivel diplomatic despre sprijinirea şi protejarea
naziştilor de către SUA.

Consecinţele acestui proiect sunt incalculabile. Categoric, epoca pe care o trăim este determinată mai mult de
acţiunile serviciilor secrete decât de istoria oficială. Faptul că „inteligenţele” aflate în spatele maşinii de război
naziste au ajuns să aibă poziţii proeminente în comunitatea ştiinţifică din SUA şi în armata SUA şi-a pus
amprenta asupra evoluţiei acestei superputeri.

Cruzimea manifestată de armata americană în confruntările militare recente şi arbitrarul acestor războaie nu are
de ce să ne mire, pe acest fundal. Pe de altă parte, „frăţia” dintre Thule (societatea secretă ocultă nazistă) şi
ordinul american masonic Skull&Bones şi-a spus cuvântul şi, prin proiecte precum Paperclip şi Rat Line, a dus la
reunirea celor două ramuri ale aceleiaşi secte satanice.

Bibliografie:
W. Samuel, American Raiders: The Race to Capture the Luftwaffe's Secrets, United Press, 2005
C. Lasby, Project Paperclip: German Scientists and the Cold War, Scribner 1975
L. Martin, Secret Agenda: The United States Government, Nazi Scientists, and Project Paperclip, 1945
to 1990, St Martins Press, 1991
G. Thomas, Journey Into Madness, Bantam, 1990
M. Miller, Plain Speaking: An Oral Biography of Harry S. Truman, Publishing Group, 1986
Monika Jensen-Stevenson and William Stevenson Kiss the Boys Goodbye, E P Dutton, 1990
G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story, Cooper Square Press, 2000
C. Simpson, Blowback, America's Recruitment of Nazis and its Effects on the Cold War, Grove Pr, 1988
H. Kruger, The Great Heroin Coup, Drug's, Intelligence & International Fascism, Black Rose Books,
2000

Cavalerii de Malta: O organizaţie ocultă

suprastatală cu un trecut dubios

Toate conspiraţiile duc la... Malta

de Mihaela Gheorghiu
În timpul Cruciadelor, alături de Templieri acţiona la Ierusalim şi un alt Ordin militaro-călugăresc: „Ospitalierii”
sau „Ioaniţii”, cei care astăzi sunt cunoscuţi sub numele de Cavaleri de Malta. Dacă în ceea ce îi priveşte pe
Templieri, Ordinul s-a împrăştiat după ce Jacques de Molay a fost ars pe rug pe 18 martie 1314, Ioaniţii şi-au
continuat activitatea, foarte asemănătoare cu cea a Templierilor, până în zilele noastre. Principiile şi acţiunile lor
îi demască drept una din cele mai puternice grupări oculte supra-naţionale care acţionează în spatele scenei
politice şi financiare mondiale.

Scurtă incursiune în istorie

Istoria cavalerilor de Malta începe în anul 1048, când un grup de negustori

din republica italiană Amalfi a cerut permisiunea să construiască la
Ierusalim o biserică, o mânăstire şi un spital care să ofere asistenţă
pelerinilor. În anul 1113, comunitatea monastică ce s-a dezvoltat în jurul
spitalului a fost recunoscută printr-o Bulă papală şi a primit privilegiul de
a-şi alege conducătorii independent de orice autoritate laică sau religioasă.
Cunoscuţi până atunci ca şi „Ospitalieri” (de unde şi numele de spital din
zilele noastre), din acest moment încep să se numească „Ordinul Sfântului
Ioan de Ierusalim”. Cei care îl alcătuiesc sunt militari şi călugări totodată
(o combinaţie extrem de dubioasă ţinând cont de principiile divine ale non
violenţei), de origine nobilă şi depun un triplu jurământ de sărăcie,
castitate şi supunere. Vorbim deci de un grup militaro-religios care se
bucură de o serie de privilegii: pot purta arme şi mai ales pot circula liber
(fără a avea nevoie de permise de liberă trecere sau alte aprobări). În plus,
prin Bula papală din 1113 sunt total independenţi de orice autoritate statală, constituind ceea ce în termeni
moderni s-ar numi o structură supra-naţională. Cu timpul au devenit şi o forţă militară terestră şi navală foarte
importantă.

Cavalerii provin din toate ţările Europei. Şi astăzi în Malta, le sunt arătate turiştilor opt capele dedicate diferitelor
limbi ale Ordinului: franceză, italiană, engleză, spaniolă, germană şi diverse dialecte ale acestora. Existau sedii
diferite pentru fiecare limbă, care erau numite „auberge”, un fel de hanuri sau palate în care cavalerii provenind
de pe aceeaşi filieră locuiau împreună. Structura aceasta o întâlnim astăzi şi în trupele NATO, cu care cavalerii au
multe lucruri în comun. Simbolismul lui opt apare atât în Crucea de Malta cât şi în simbolul NATO. La fel cum
NATO a fost constituit ca o forţă militară de apărare a păcii, şi acest Ordin este alcătuit din „cavalerii ai păcii”.

În anul 1291, după pierderea ultimului bastion creştin de la Acra, cavalerii se refugiază în Cipru. Izgoniţi şi de
acolo, ajung în insula Rhodos unde rămân timp de 200 de ani şi pun bazele unei importante forţe navale în zona
mediteraneană, care atacă frecvent teritoriile turceşti, siriene şi egiptene. Jafurile şi distrugerile provocate îl fac
pe sultanul Soleiman magnificul să atace Rhodosul în anul 1522. Cavalerii rezistă eroic timp de 6 luni după care
sunt înfrânţi, iar supravieţuitorii sunt obligaţi să părăsească insula. Rătăcesc timp de şapte ani prin diverse ţări şi
în 1530 împăratul Carol Quintul, cu aprobarea papei Celement al-VII-lea, le oferă insula Malta. Cu această
ocazie se stabileşte ca Ordinul să rămână neutru în caz de război între naţiunile creştine. Când în 1798 Napoleon
Bonaparte ocupă Malta, cavalerii sunt constrânşi să abandoneze insula şi se împrăştie în toate ţările Europei. De-
abia în 1834 Ordinul se stabileşte în mod definitiv la Roma, unde deţine şi
astăzi Villa Malta şi Palatul Malta, ambele teritorii malteze în statul
italian.

Puţini, dar plasaţi în poziţii cheie

Conform propriilor statistici, Ordinul de Malta numără astăzi 12.500 de

„cavaleri”, cărora li se alătură 80.000 de voluntari. Nu vă imaginaţi cumva
că în cazul lor a îndrăznit cineva să considere voluntariatul ca fiind trafic de fiinţe umane sau exploatare. De pe
un site de prezentare al Ordinului, aflăm chiar că există doar 38 de „cavaleri” de Malta în adevăratul sens al
cuvântului. Mai precis, doar 38 dintre ei au depus ca şi în vechime cele trei jurăminte: de castitate, de sărăcie şi
de supunere. Restul sunt persoane aflate foarte departe de aceste valori şi, desigur, serios implicate în politică sau
afaceri. Despre aceştia trebuie spus faptul că ei nu depun decât jurământul de obedienţă totală faţă de Ordin.
Ţinând cont de poziţiile de putere pe care ei le ocupă în societate, un astfel de jurământ îi transformă în
instrumente ale unor interese străine de cele ale popoarelor sau statelor pe care ar trebui să le reprezinte.

Pe lângă faptul că timp de secole au reprezentat o importantă forţă armată terestră şi navală, Cavalerii de Malta
au rămas până în zilele noastre o importantă putere ocultă financiară şi politică. Majoritatea membrilor sunt de
origine nobilă, iar printre condiţiile primirii în Ordin se află aceea de a deţine o poziţie socială, titluri şi o avere
importantă. Această condiţie, oricât ar părea de bizară este cheia puterii financiare a cavalerilor. De altfel, în
vechime, averile nobililor ce se înrolau ca şi cavaleri de Malta reveneau la moartea acestora Ordinului.

Încă de la început Ioaniţii s-au constituit ca o organizaţie şi forţă militară supra-naţională, şi aşa au rămas şi până
astăzi. Îi regăsim acum peste tot, dar mai ales în Consiliul pentru Relaţii Externe al SUA (CFR în limba engleză),
CIA, FBI, NATO, Bilderberg, Comisia Trilaterală. Toţi „Cavalerii de Malta” deţin funcţii politice care le conferă
imunitate diplomatică. Astfel ei au acoperire pentru foarte multe din activităţile ilegale în care sunt implicaţi şi se
pot sustrage în caz de nevoie cercetării autorităţilor.

Strânse legături cu francmasoneria

Într-o planşă ce reproduce structura francmasoneriei, regăsim la nivelul

Ritului de York Cavalerii de Malta şi binecunoscutul lor simbol printre
gradele cele mai înalte. Mai ales, Loja Propaganda Due (P2) din Italia a
avut strânse legături cu ei.

În cartea „Cavalerii întunericului”, François Hervet scrie: „în decembrie

1969 a avut loc o întâlnire secretă în biroul contelui Umberto Ortolani,
ambasadorul cavalerilor de Malta în Uruguay, la care au participat mai
multe capete ale lojei P2: Licio Gelli, Roberto Calvi, Michele Sidona, toţi
implicaţi în omorârea Papei Ioan Paul I şi în masive fraude bancare.”

Istoricul militar român Mihai Dogaru afirma într-o emisiune TV în 2006:

„Cavalerii de la Malta reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale
„Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi
doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă). Ei au o Constituţie
proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini
Mondiale.”

Cavalerii de Malta sunt cei care au pus bazele CIA. Allen Dulles şi Bill
Donovan, primii directori ai CIA, numiţi chiar „taţii” acestui serviciu de informaţii, erau cavaleri de Malta. La fel
stau lucrurile şi cu urmaşii lor: Wiliam Casey, directorul CIA în timpul guvernării Reagen şi John Mc Cone,
directorul din timpul guvernării Kennedy.

Mulţi membrii notabili din armata SUA sunt cavaleri de Malta:

Alexander Haig – secretar de stat în timpul preşedintelui Ronald Reagan, şeful personalului de la Casa Albă în
timpul guvernărilor Nixon şi Ford. Între 1974 şi 1979 el a fost comandatul forţelor SUA şi NATO în Europa, şi a
jucat un rol important în sângeroasele războaie din Vietnam şi Corea.
William Westmoreland – general american care a comandat operaţiunile militare în războiul din Vietnam.

Charles A. Willoughby – pe numele real Adolf Tscheppe Weidenbach, fost nazist, general în armata SUA şi
şeful spionajului în timpul războiului din Corea.

Pe lista cavalerilor de Malta se află şi: Tony Blair – fostul premier al Marii Britanii, David Rockefeller – mare
magnat, filantrop şi un personaj cheie în tot ceea ce înseamnă conspiraţii, J. Edgar Hoover – fost director al FBI,
Giscard d’Estaing – fost preşedinte al Franţei, Juan Carlos – rege al Spaniei, George H.W. Bush – fost
preşedinte al SUA şi cântăreţul Frank Sinatra.

Mână în mână cu naziştii

Pe lângă zona mediteraneană şi Africa, principala sfera de influenţă a cavalerilor de Malta se află în America
Latină. Dictatorul Augusto Pinochet (preşedinte al statului Chile până în 1990) şi Juan Peron (ales de trei ori
preşedinte al Argentinei şi implicat în adăpostirea unor criminali de război nazişti pe teritoriul acestei ţări) erau şi
ei cavaleri de Malta.

O serie de nazişti, unii dintre ei declaraţi criminali de război au fost cavaleri de Malta:

Reinhard Gehlen – general nazist, şef al serviciilor de spionaj din Germania până în 1968, recrutat apoi de SUA
pentru a coordona acţiunile de spionaj din timpul războiului rece în Uniunea Sovietică. După război a primit cea
mai înaltă decoraţie a Ordinului Marea Cruce de Merit.

Heinrich Himmler – nazist bine cunoscut şi criminal de război, comandant al trupelor SS şi al Gestapoului.

Kurt Waldheim – membru al Wehrmacht-ului (Înaltul comandament al forţelor armate naziste) în timpul celui
de-al doilea război mondial, devenit secretar general al Naţiunilor Unite din 1972 până în 1981 şi preşedinte al
Austriei.

Franz von Papen – nobil german, cancelar al Germaniei în 1932, ofiţer nazist şi unul dintre personajele cheie
care au acţionat în culise făcând posibilă venirea lui Hitler la putere.
Fritz Thyssen – om de afaceri nazist care l-a susţinut financiar pe Hitler.

Pe lângă toţi aceşti nazişti cavaleri de Malta, Ordinul a fost implicat direct în ceea ce s-a numit „Rat Line” –
operaţiunea de scoaterea din Europa a naziştilor de rang înalt şi a oamenilor de ştiinţă care activau în lagărele de
concentrare naziste. Mulţi dintre ei au ajuns în America Latină, una din zonele controlate de Cavalerii de Malta,
datorită privilegiilor pe care membrii acestui Ordin le au. Ne referim cu precădere la libera lor circulaţie. Practic,
Cavalerii de Malta le-au pus la dispoziţie acestor criminali de război paşapoarte diplomatice false.

Penny Lernoux scrie în cartea sa „People of God”: „După război, baronul Luigi Parrilli, aristocrat italian şi
cavaler de Malta a început negocierile secrete dintre dintre liderii SS şi şeful CIA, Allen Dulles. Allen Dulles şi
cel care l-a succedat, John Fosters lucraseră împreună, înainte de a ajunge directori ai CIA, în conducerea
companiei lui Rockeffeler, Standard Oil. Cu acest prilej ei stabiliseră strânse relaţii cu I. G. Farben, fabrica ce
producea gazolină pentru maşinile de răboi naziste, dar şi substanţa Zyklon B utilizată în lagărele de concentrare
(această ramură a I. G. Farben a devenit ulterior renumita fabrică de medicamente Bayer). Jurnalistul de război
George Seldes a publicat câteva aticole în presa vremii despre acest subiect, şi rezultatul a fost că au încercat să îl
omoare de mai multe ori, iar în final niciun ziar nu a mai vrut să îi mai publice articolele.”

Într-un viitor articol vom reveni cu detalii privind implicarea acestei organizaţii oculte în multe dintre
evenimentele tragice sau controversate ale epocii actuale. Deocamdată, vă punem la dispoziţie o analiză privind
activitatea ordinului în România în articolul "În România, Cavalerii de Malta îşi fac ritualurile în biserici
ortodoxe".

Bibliografie:

1. François Hervet – Knights of Darkness, Covert Action Information Bulletin, Winter, 1986.
2. Penny Lernoux – People of God, New York,Viking, 1989.
3. Philip Gardiner – Secret Societies: Revelations About the Freemasons, Templars, Illuminati, Nazis,
and the Serpent Cults, New Page Books, 2007
4. Mauri – Ratline, the Nazis and the New World Order, BookSurge Publishing, 2006.
5. Russ Bellant – Old Nazis, the New Right, and the Republican Party: Domestic Fascist Networks and
U.S. Cold War, South End Press, 1991
6. Robert A. Wilson – Everything is under Control: Conspiracies, Cults, and Cover-ups, Collins, 1998.
7. George Smart – The Knights Templar Chronology: Tracking History's Most Intriguing Monks,
AuthorHouse, 2005.

Dezvăluirile unui asasin economic confirmă punerea

în practică a directivelor trasate de Protocoalele
maeştrilor francmasoni

de Mihaela Gheorghiu

Motto: „Ceea ce noi, asasinii economici, facem cel mai bine

este să clădim imperiul global.” – John Perkins

Aşa cum există ucigaşi plătiţi pentru a elimina persoane incomode,

există şi ucigaşi de naţiuni. Ei sunt armata secretă care acţionează din
umbră pe frontul războiului economic, pentru ca ţări întregi, cu toate
resursele şi locuitorii lor, să devină sclavii Noii Ordini Mondiale. Se
numesc Asasini economici, iar misiunea lor a fost prevăzută de multă
vreme în Protocoalele maeştrilor francmasoni. Consecinţele acţiunilor
lor sunt evidente peste tot în jurul nostru, însă acum avem şi o dovadă
de netăgăduit. John Perkins, care a jucat timp de mai mulţi ani acest
rol, descrie acum pe larg în cartea „Confesiunile unui asasin
economic” misiunile la care a participat: afacerile cu petrol ale
preşedintelui SUA în Ecuador, Venezuela şi ţările arabe, războiul din
Irak, monopolul american asupra canalului Panama, schimbarea
şahului Iranului, subminarea economiei a numeroase ţări prin
împrumuturi externe cât mai mari şi mai dificil de rambursat, etc.

Ce sunt asasinii economici?

„Suntem un grup de elită alcătuit din femei şi bărbaţi care utilizează organizaţiile financiare internaţionale pentru
a crea condiţiile în măsură să determine aservirea celorlalte naţiuni corporatocraţiei aflate în fruntea celor mai
mari corporaţii, guverne şi bănci,” recunoaşte John Perkins în introducerea cărţii sale.

„Mercenarii sau asasinii economici sunt profesionişti extrem de bine plătiţi, care escrochează ţări din întreaga
lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA
pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de „ajutorare" străine către seifurile
corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale
planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate,
mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă. Jocul lor datează de când datează şi imperiul, căpătând însă noi şi
terifiante dimensiuni în actuala perioadă a globalizării.”

"Meseria mea avea două obiective principale. Primul era să justific împrumuturi internaţionale uriaşe care erau
direcţionate înapoi către Main (firma sub umbrela căreia activa, n.n.) sau alte companii din SUA (cum ar fi
Bechtel, Halliburton, Stone&Webster şi Brown&Root) prin proiecte gigantice de inginerie tehnologică şi
construcţii. În al doilea rând, trebuia să lucrez pentru a falimenta ţările care obţineau împrumuturile (bineînţeles,
după ce ar fi achitat sumele pentru Main şi alţi contractori din SUA), astfel încât să fie obligate pentru totdeauna
la creditorii lor şi să devină ţinte uşoare, în cazul în care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze
militare, voturi în ONU sau accesul la ţiţei sau alte resurse naturale.”

„Datoria mea era de a încuraja liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele
comerciale ale SUA. Într-un final, liderii respectivi sunt prinşi în capcana unei reţele de datorii care ne asigură
loialitatea lor. Le putem impune orice dorim pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. În
schimb, ei îşi sprijină poziţiile politice pe oferta pe care o fac popoarelor lor: parcuri industriale, centrale
energetice şi aeroporturi.”

„În ciuda faptului că banii sunt returnaţi aproape imediat corporaţiilor membre ale corporatocraţiei (creditorul),
ţara care primeşte împrumuturile este obligată să returneze întreaga sumă, plus dobânda. Dacă un asasin
economic dobândeşte un succes deplin, atunci împrumuturile sunt atât de mari încât, după câţiva ani, debitorul
ajunge în imposibilitatea de a le mai plăti. În astfel de cazuri, întocmai cum procedează Mafia, ne revendicăm
partea care ni se datorează, ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, una sau mai multe din următoarele pretenţii:
control asupra voturilor din ONU, instalarea de baze militare sau accesul la resurse preţioase, cum ar fi petrolul
sau controlul asupra Canalului Panama. Desigur, debitorul continuă să ne datoreze bani şi uite aşa, o altă ţară se
mai adaugă la imperiul nostru global.”

John Perkins dezvăluie de fapt într-un mod detaliat şi confirmă existenţa unui mecanism stabilit de mult în
Protocoalele maeştrilor francmasoni. Una dintre armele cele mai importante pentru instaurarea statului global
planetar este tocmai războiul economic purtat de o armată de agenţi nevăzuţi:

„Războiul fiind astfel mutat pe terenul economic, naţiunile vor simţi puterea stăpânirii noastre şi situaţia va pune pe cei doi
vrăjmaşi la dispoziţia agenţilor noştri internaţionali, care au mii de ochi pe care nici o graniţă nu-i poate opri.” (Al doilea
protocol francmasonic)

„Vom înconjura guvernul nostru cu o întreagă mulţime de economişti. Iată de ce trebuie ca francmasonii să înveţe în primul
rând ştiinţele economice. Vom fi de asemenea înconjuraţi de o ceată întreagă de bancheri, industriaşi, capitalişti şi mai ales de
milionari, deoarece, în fond, totul va fi hotărât cu ajutorul cifrelor.” (Al optulea protocol francmasonic)

Fabricarea de statistici

„Pe parcurs, continuă John Perkins, am înţeles că statisticile pot fi manipulate pentru a produce o gamă variată de
concluzii, inclusiv pe acelea care să oglindească predilecţiile analistului. Slujba mea era să analizez efectele
investiţiilor de miliarde de dolari într-o ţară. Şi, la modul mai specific, eu trebuia să concep studii care să
proiecteze o creştere economică în viitorii douăzeci-douăzeci şi cinci de ani şi care să evalueze impactul pe care
l-ar putea avea diferitele proiecte. De exemplu, dacă se lua decizia de a împrumuta unei ţări un miliard de dolari
pentru a-i convinge pe liderii acesteia să nu susţină Uniunea Sovietică, eu trebuia să compar beneficiile acelei
investiţii într-o uzină electrică cu beneficiile investiţiei într-o reţea naţională de căi ferate sau într-un sistem de
telecomunicaţii. Sau mi se spunea că acelei ţări i se oferea ocazia de a i se furniza un serviciu public modern de
electricitate, iar mie îmi revenea sarcina de a demonstra că acel sistem va avea drept rezultat o creştere
economică suficientă pentru a justifica împrumutul.” (mascând în acelaşi timp faptul că această creştere
economică avea de fapt efecte dezastruoase asupra mediului şi oamenilor n.n.)

„Factorul primordial în fiecare caz era produsul intern brut. Proiectul care avea drept rezultat cea mai mare medie
anuală a PIB era câştigător. Dacă nu exista decât un singur proiect, trebuia să demonstrez că dezvoltarea acestuia
va aduce beneficii importante PIB-ului. Aspectul ţinut sub tăcere al fiecăruia dintre aceste proiecte era acela că,
prin ele, se intenţiona crearea unor profituri uriaşe pentru contractori, precum şi pentru o mână de familii bogate
şi influente din ţara care primea împrumutul, în timp ce se asigura dependenţa financiară pe termen lung şi, prin
urmare, loialitatea politică a guvernelor de pretutindeni. Cu cât împrumutul era mai mare, cu atât era mai bine.
Faptul că povara datoriei apăsând pe spinarea unei ţări îi priva pe cetăţenii acesteia de servicii de sănătate, de
educaţie şi de alte servicii sociale timp de decenii, nu era luat în considerare. Între noi discutam deschis despre
esenţa înşelătoare a PIB-ului. De exemplu, creşterea PIB-ului poate avea ca rezultat profitul pentru o singură
persoană, cum ar fi individul care deţine o companie de utilităţi publice, în ciuda faptului că majoritatea suportă
povara datoriei. Cei bogaţi devin şi mai bogaţi, iar cei săraci şi mai săraci. Şi totuşi, din punct de vedere statistic,
acest fapt este înregistrat ca progres economic.”

„Ca şi cetăţenii SUA, în general, majoritatea angajaţilor de la Main au impresia că le facem favoruri acestor ţări
când le construim centrale electrice, autostrăzi şi porturi. Şcolile noastre şi presa ne-au învăţat să percepem aceste
acţiuni ca pe nişte fapte altruiste. Cei care spun astfel de lucruri sunt de foarte multe ori titraţi, au diplome care
dovedesc cât sunt de educaţi. Oricum, acestor oameni nici nu le trece prin cap că motivul pentru care ne instalăm
ambasade peste tot în lume este acela de a ne servi propriile interese, care, pe parcursul ultimei jumătăţi a
secolului al XX-lea, au însemnat transformarea Republicii americane într-un imperiu global. În ciuda atestatelor
de tot felul, astfel de oameni sunt la fel de ignoranţi ca şi coloniştii din secolul al XVIII-lea care credeau că
indienii care luptau pentru a-şi apăra pământurile erau unelte ale diavolului.”

Corporatocraţia şi statul unic planetar

Scopul final al tuturor acestor acţiuni este prin urmare crearea statului planetar global. Construirea unor corporaţii
internaţionale mamut este principalul mijloc prin care se realizează centralizarea puterii, şi a fost indicat în Protocoalele
maeştrilor francmasoni, pe care acum asasinii economici precum John Perkins le duc la îndeplinire:

„Capitalul, pentru a avea mâinile libere şi puternice, trebuie să obţină monopolul industriei şi al negoţului; o mână nevăzută
este pe cale de a înfăptui toate acestea, în toate părţile lumii. Îi vom sili apoi să ne ofere o stăpânire internaţională a cărei
natură va fi aşa de eficientă încât va putea îngloba în mod abil, fără o luptă făţişă, toate Statele lumii pentru a forma Guvernul
nostru Suprem care va conduce întreaga planetă.” (Al cincilea protocol francmasonic)

„În curând vom întemeia uriaşe monopoluri, care vor fi izvoare de bogăţii colosale şi de care vor depinde chiar şi marile averi
ale creştinilor într-o aşa măsură, încât vor fi înghiţite de ele, cum se întâmplă cu creditul Statelor a doua zi după o prăbuşire
politică. Domnii economişti care sunt de faţă vor şti să aplice şi să preţuiască însemnătatea acestei combinaţii.” (Al şaselea
protocol francmasonic)

„În viziunea noastră împrumuturile stau permanent deasupra capetelor guvernanţilor precum o sabie a lui Damocles.
Împrumuturile externe sunt întocmai ca nişte lipitori care nu se mai pot desface de pe trupul statului decât atunci când cad
singure sau atunci când statul le aruncă deoparte cu hotărâre. Totuşi statele din cauza prostiei lor fără margini nu numai că cel
mai adesea nu le desfac, ci chiar continuă să şi le aplice, astfel că până la urmă multe dintre aceste state trebuie să piardă în
urma acestor masive şi abile "luări de sânge" benevole. Atâta timp cât împrumuturile sunt doar interne, aceasta nu face decât
să mute banii din buzunarul săracului în acela al bogatului. Dar atunci când noi am cumpărat prin corupţie şi viclenie
persoanele cele mai influente care ne trebuiau, urmărind astfel strămutarea cât mai grabnică a împrumuturilor la extern,
aproape toate bogăţiile statelor au început să curgă ca nişte fluvii spre tezaurele noastre şi în urma acestui tratament aproape
toţi oamenii au început să ne plătească un bir de robi.” (Al douăzecilea protocol francmasonic)

În cartea sa, John Perkins nu face decât să arate în detaliu cum sunt puse în practică directivele masonice de mai
sus. După cum şi el punctează, încetul cu încetul acestea au fost transformate în valori şi modele de
comportament care au înlocuit adevăratele valori, fiind infiltrate prin intermediul educaţiei şi imitaţiei sociale în
rândul maselor.

„Acest sistem este alimentat de ceva mult mai periculos decât conspiraţia. El este condus de un concept care a
ajuns să fie acceptat drept literă de lege: orice creştere economică este în avantajul omenirii şi cu cât este mai
mare această creştere, cu atât mai răspândite sunt beneficiile ei. Această credinţă mai are şi un corolar, şi anume
că aceia care excelează în alimentarea focului creşterii economice trebuie preamăriţi şi recompensaţi, în timp ce
aceia născuţi la periferie pot fi exploataţi după bunul plac.

Evident, conceptul este unul eronat. Ştim că în multe ţări doar o mică parte a populaţiei beneficiază de creşterea
economică, în vreme ce pentru majoritatea această creştere poate genera efectiv situaţii din ce în ce mai disperate.
Acest efect este întărit de concepţia conform căreia liderii industriali care pun în mişcare sistemul ar trebui să se
bucure de un statut special, concepţie din care izvorăsc multe dintre problemele noastre actuale. Când femeile şi
bărbaţii sunt recompensaţi pentru lăcomie, atunci lăcomia devine un stimulent corupător. Când înfruptarea din
resursele Pământului o considerăm totuna cu sfinţenia, când ne învăţăm copiii să se ia la întrecere cu toţi
dezechilibraţii, când uriaşe părţi din populaţie le considerăm ca fiind inferioare unei elite minoritare, atunci chiar
că o căutăm cu lumânarea. Şi o şi găsim.

În strădania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporaţiile, băncile şi guvernele (reunite sub denumirea
colectivă de corporatocraţie) îşi folosesc puterea financiară şi politică pentru a avea garanţia că şcolile, afacerile
şi mass-media noastră susţin atât concepul fals, cât şi rezultatul acestuia. Ele ne-au adus în situaţia în care
civilizaţia noastră mondială a ajuns un fel de maşină monstruoasă care necesită cantităţi de combustibil şi de
întreţinere în creştere exponenţială, într-atât de uriaşe încât, în cele din urmă, aceasta va consuma totul,
nemairămânându-i altă soluţie decât să se devoreze pe sine.

Una dintre funcţiile cele mai importante ale corporatocraţiei este de a perpetua, extinde şi consolida în
permanenţă acest sistem. Vieţile celor care „au reuşit", precum şi posesiunile lor – reşedinţele, iahturile şi
avioanele particulare – sunt prezentate ca nişte modele care să ne stimuleze pe noi toţi să consumăm şi iar să
consumăm, la infinit. Orice ocazie este exploatată din plin pentru a ne convinge că achiziţionarea de bunuri este
datoria noastră civică, prădarea planetei este benefică pentru economie şi, în consecinţă, ea serveşte intereselor
noastre superioare.” (John Perkins face aici referire la îndemnul oficial pe care conducerea SUA l-a făcut către
cetăţenii săi în timpul războiului din Irak, atunci când le-a spus că „este o datorie patriotică să consume”.)

Acţiunile asasinilor economici lasă în urmă doar dezastre

Peste tot pe unde acţionează, asasinii economici lasă în urmă ravagii: distrugeri ecologice ireparabile, secătuirea
rezervelor naturale, sărăcie, foamete, sclavie, mizerie, dependenţă. Referindu-se la misiunea sa din Ecuador, John
Perkins creionează doar o parte dintr-un tablou înfricoşător, care se vrea a fi extins la nivelul întregii lumi, pentru
a facilita implementarea statului unic planetar ca unică soluţie de salvare:

„La vremea primei mele vizite, în 1968, Texaco de-abia descoperise petrolul din regiunea amazoniană a
Ecuadorului. Astăzi, petrolul reprezintă aproape jumătate din exportul ţării. O conductă ce traversează Anzii,
construită la scurt timp după vizita mea, a avut de atunci scurgeri de peste o jumătate de milion de barili în fragila
pădure tropicală – de peste două ori cantitatea scursă în cazul Exxon-Valdez. Azi, o nouă conductă, de 3 miliarde
de dolari, cu o lungime de trei sute de mile, construită de un consorţiu organizat de tip Asasini Economici,
promite să ducă Ecuadorul printre primii zece furnizori de petrol ai Statelor Unite (observăm că această formă de
dependenţă economică şi sclavie statală este prezentată drept un privilegiu de care ţările în cauză ar trebui să fie
mândre – n.n.). Întinderi uriaşe din pădurea tropicală au fost distruse, papagalii macao şi jaguarii aproape că au
dispărut, trei culturi indigene din Ecuador au fost împinse în pragul extincţiei, iar râuri pure au fost transformate
în haznale curgătoare. În aceeaşi perioadă, reprezentanţii culturilor indigene au început să riposteze. De exemplu,
la 7 mai 2003, un grup de avocaţi americani, reprezentând peste treizeci de mii de locuitori indigeni ai
Ecuadorului, au intentat un proces de 1 miliard de dolari, împotriva Chevron Texaco Corp. Plângerea consta în
faptul că, între 1971 şi 1992, gigantul petrolier aruncase până la patru milioane de galoane pe zi de ape toxice,
contaminate cu petrol, metale grele, cancerigene, în gropi deschise şi râuri, şi că aceeaşi companie a lăsat
neacoperite aproape 350 de asemenea puţuri care continuă să omoare atât oameni, cât şi animale.”

„Din cauza semenilor mei de la Main şi a mea, Ecuadorul este azi într-o stare mult mai rea decât era înainte de a
cunoaşte „miracolele” economiei, finanţelor şi tehnologiei moderne. Începând din 1970, în timpul perioadei
denumite eufemistic Boom-ul petrolier, nivelul oficial de sărăcie a crescut de la 50% la 70%, iar datoria publică a
ajuns de la 240 milioane de dolari la 16 miliarde. Între timp, partea din resursele naţionale alocată celor mai
sărace segmente ale populaţiei s-a redus de la 20% la 6%.

Datoria lumii a treia a crescut la peste 2,5 trilioane de dolari, iar costul administrării sale - peste 375 miliarde pe
an în 2004 - este mai mult decât plăteşte toată lumea a treia pe educaţie şi sănătate, şi de douăzeci de ori mai
mare decât suma primită anual ca ajutor internaţional de către ţările în curs de dezvoltare. Peste jumătate din
populaţia lumii supravieţuieşte din mai puţin de doi dolari pe zi, ceea ce înseamnă, în mare, aceeaşi sumă pe care
o primeau la începutul anilor '70. Între timp, procentul de la vârf, de 1% din familiile lumii a treia, deţine între
70% şi 90% din toate resursele financiare private şi proprietăţile din ţările lor; procentul efectiv este în funcţie de
ţara respectivă.

Din cauza proiectelor asasinilor economici, Ecuadorul este copleşit de datoria externă, trebuind să aloce o parte
exorbitantă din bugetul naţional pentru a o achita, în loc să-şi utilizeze capitalul pentru a-i ajuta pe milioanele de
cetăţeni ai săi, înregistraţi oficial ca trăind sub pragul sever al sărăciei. Singura modalitate prin care Ecuadorul
poate să-şi achite obligaţiile externe este de a-şi vinde pădurile tropicale către companiile petroliere. Într-adevăr,
unul dintre motivele pentru care asasinii economici şi-au îndreptat de la început privirile asupra Ecuadorului s-a
datorat convingerii că marea de petrol de sub regiunea Amazonului rivalizează cu câmpurile petrolifere din
Orientul Mijlociu. Imperiul global îşi revendică partea sa sub forma concesiunilor petroliere.

Această cerere a devenit deosebit de urgentă după 11 septembrie 2001, când Washingtonul se temea că s-ar putea
opri furnizarea de petrol din Orientul Mijlociu. Pe deasupra, Venezuela, cel de-a1 treilea furnizor al nostru de
petrol, alesese de curând un preşedinte populist, pe Hugo Havez, care a adoptat o poziţie foarte fermă împotriva a
ceea ce noi numeam imperialismul SUA; el a ameninţat să întrerupă vânzările către Statele Unite. Asasinii
economici eşuaseră în Irak şi în Venezuela, dar reuşiseră în Ecuador; acum aveam să-1 stoarcem de tot ceea ce ne
putea da.

Ecuadorul este una dintre ţările tipice, aduse de asasinii economici în dependenţă economică şi politică totală.
Pentru fiecare 100 de dolari de petrol brut extras din pădurea tropicală ecuadoriană, companiile primesc 75 de
dolari. Din suma rămasă de 25 de dolari, trei sferturi trebuie să meargă în contul datoriei externe. Mare parte din
ceea ce rămâne acoperă cheltuielile militare şi guvernamentale – ceea ce înseamnă că rămân în jur de 2,5 dolari
pentru sănătate, educaţie şi programe menite a-i ajuta pe săraci. Astfel, la fiecare sută de dolari luată pentru
petrolul extras din Amazon, mai puţin de 3 dolari ajunge la oamenii cu cea mai mare nevoie de bani, aceia ale
căror vieţi au fost atât de crunt afectate de baraje, foraje şi de conducte şi care mor din lipsa mâncării comestibile
şi a apei potabile.”

Colonialismul modern sub masca civilizării şi modernizării

Acţiuni similare, având aceleaşi efecte, au fost realizate de asasinii economici precum John Perkins şi în alte ţări:
Indonezia, Venezuela, Panama, Arabia Saudită, Iran, etc. În cartea sa el le descrie pe larg. Privind însă lucrurile în
ansamblu observăm din nou că toate cele prezentate mai sus sunt doar consecinţa punerii în practică a unei
directive cuprinse în al treilea protocol al maeştrilor francmasoni:

„Popoarele sunt înlănţuite prin munca grea, cu mai multă eficienţă şi tărie decât au fost înlănţuite de sclavie şi
robie. Din sclavia antică ori din robia Evului Mediu se mai putea scăpa uneori, într-un fel sau altul. Sclavii puteau
fi răscumpăraţi, dar astăzi noi urmărim ca majoritatea oamenilor să nu poată scăpa de mizerie.”

Această nouă formă de sclavie este însă şi mai periculoasă decât cea din vechime, pentru că este una ascunsă,
insidioasă. Colonialismul modern face din oameni nişte sclavi cu atât mai docili şi mai uşor de condus, cu cât li
se inoculează pe toate căile ideea că toate acestea sunt făcute în interesul şi pentru confortul lor:

„Ingeniozitatea construcţiei acestui imperiu modern îi eclipsează pe centurionii romani, pe conchistadorii spanioli
şi pe coloniştii europeni din secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea. Noi, asasinii economici, suntem
deosebit de abili; am învăţat din istorie. Astăzi, nu mai purtăm săbii. Nu mai purtăm armuri sau haine care să ne
scoată în evidenţă. În ţări precum Ecuadorul, Nigeria, Indonezia ne îmbrăcăm asemenea profesorilor sau
proprietarilor de magazine de acolo. În Washington şi Paris, arătăm ca nişte birocraţi din guvern sau ca nişte
bancheri. Părem modeşti, normali. Vizităm şantiere în proiectare şi cutreierăm prin satele sărace. Proclamăm
altruismul, discutăm cu ziarele locale despre minunatele acţiuni umanitare întreprinse de noi. Acoperim mesele
de conferinţă ale comisiilor guvernamentale cu hârtiile noastre şi cu proiectele noastre financiare, şi ţinem cursuri
la Harvard Business School despre miracolele macroeconomiei. Suntem în legalitate, lucrăm pe faţă. Sau aşa ne
autozugrăvim şi aşa suntem acceptaţi. Acesta este felul în care funcţionează sistemul. Rareori recurgem la ceva
ilegal, deoarece sistemul însuşi este construit pe subterfugii, fiind prin definiţie unul legitim.”

„În orice caz, şi acesta este un avertisment foarte serios, dacă noi dăm greş, o rasă cu mult mai ticăloasă intră în
scenă, aceia cărora asasinii economici le spun şacalii, bărbaţi care descind direct din acele imperii timpurii.
Şacalii se află întotdeauna undeva, pândind din umbră. Când apar ei, şefi de state sunt îndepărtaţi sau mor în
„accidente” violente. Şi dacă se întâmplă ca vreun şacal să dea greş, aşa cum au făcut-o în Afganistan şi în Irak,
atunci reapar vechile modele. Când şacalii eşuează, atunci treaba pică în sarcina armatei.”

John Perkins a vorbit despre acţiunile sale în ţările arabe sau ale Americii Latine. Cel care îi citeşte cartea nu se
poate împiedica să nu observe că şi în România s-a acţionat în acelaşi mod. Creşterea galopantă a datoriei
naţionale, dezastrele ecologice de la Roşia Montană, distrugerea agriculturii autohtone, isteria gripei aviare,
afacerile cu petrol, privatizările frauduloase din domeniul Electricităţii, autostrada Bechtel, toate se încadrează
perfect în stilul de acţiune al unor asasini economici. Se dezvăluie astfel cu o foarte mare claritate modul în care
aceştia au acţionat cu sprijinul unor personaje din sfera politică, ce au trădat România, în schimbul acumulării
unor averi personale şi al obţinerii unei temporare puteri politice. Vă invităm să citiţi această carte şi să reflectaţi.

Bibliografie:
John Perkins – Confesiunile unui asasin economic, Editura Litera Internaţional, 2007.
Protocoalele secrete ale maeştrilor francmasoni
 MKULTRA. Odioase experimente de control mental
şi manipulare comportamentală realizate de CIA
Peste 30 de universităţi şi spitale au realizat experimente cu droguri asupra studenţilor, respectiv
pacienţilor, fără ştirea acestora, în cadrul programului secret al CIA denumit MKULTRA.

de Maria Nicola

Motto:
„Trebuie luate precauţii speciale pentru a proteja secretul acestor operaţiuni; informaţiile
nu trebuie să ajungă la forţele inamice şi de asemenea trebuie ascunse opiniei publice.
Aflarea faptului că CIA desfăşoară activităţi ilicite care încalcă etica şi constituţia poate avea
repercusiuni serioase în cercurile politice şi diplomatice.” – Documentele proiectului MKULTRA

Chiar şi pentru cei mai agresivi critici ai Agenţiei, dezvăluirile apărute de-
a lungul timpului despre anumite operaţiuni executate cu cinism şi sadism
de CIA frizează incredibilul. În 1974, ziarul The New York Times publică
informaţii despre activităţi ilegale desfăşurate de CIA pe teritoriul SUA,
incluzând experimente de manipulare şi control mental realizate asupra
cetăţenilor americani, fără ştirea acestora. Subiectul a atras atenţia
Congresului SUA; s-au înfiinţat două comisii de anchetă – o comisie a
Congresului (cunoscută sub denumirea Church Comitee) şi o comisie
prezidenţială (comisia Rockefeller). Majoritatea documentelor privind
respectivele experimente fuseseră distruse de CIA în 1971, dar chiar şi în
aceste condiţii, anchetele celor două comisii au fost revelatoare. Raportul
public emis în vara anului 1975 a confirmat faptul că CIA şi
Departamentul Apărării (Department of Defense) au desfăşurat
experimente de control mental asupra unui număr foarte mare de persoane
(atât cu ştirea şi acordul lor, cât şi – în procent covârşitor – fără ştirea sau acordul acestora). Aceste experimente
făceau parte din programe ample de cercetare şi experimentare privind influenţarea şi controlarea
comportamentului uman prin diferite metode, care includ, printre altele, folosirea substanţelor psihoactive (de
exemplu droguri precum LSD-ul şi mescalina). Dezvăluiri ulterioare ale unor foşti agenţi CIA au confirmat
temerile că experimentele respective nu au fost stopate; chiar şi în prezent continuă să se desfăşoare în SUA
procese intentate de victimele acestor experimente.

CIA şi Războiul Rece

CIA (Central Intelligence Agency – Agenţia Centrală de Spionaj) a fost fondată în SUA după al Doilea Război
Mondial, în 1947. Presiunea „Războiului Rece” dintre URSS şi SUA a declanşat o suscipiciune aproape
paranoidă între cele două superputeri. Această suspiciune reciprocă a justificat proliferarea spionajului,
înarmarea, finanţarea unor conflicte colaterale şi înfiinţarea unor instituţii specializate, printre care şi CIA.
Statutul constituţional al Agenţiei implica faptul că aceasta nu va desfăşura operaţiuni pe teritoriul SUA, nu are
nici un fel de jurisdiscţie la nivel naţional şi nu se va implica în chestiuni de siguranţă internă. Încă de la început,
statutul iniţial „defensiv” al CIA a fost controversat la cel mai înalt nivel, astfel că, în scurt timp, s-a admis oficial
rolul ofensiv al acţiunilor de spionaj.

Războiul Rece a servit ca pretext pentru multe acţiuni nebuneşti, criminale, abominabile sau pur şi simplu
imorale. Două exemple sunt suficiente. „Operaţiunea Paperclip” este numele de cod sub care SUA a organizat
aducerea oamenilor de ştiinţă nazişti în SUA, sub identităţi false, şi includerea lor în programele de cercetare
militară. S-a justificat că, altfel, URSS-ul ar fi preluat respectivii oameni de ştiinţă. Operaţiunea MKULTRA,
alături de alte proiecte anterioare care vizau manipularea şi controlul mental, au fost justificate de posibile
experimente similare desfăşurate în blocul comunist. Primele experimente ale CIA în domeniu au fost cunoscute
ca Proiectul Chatter, Proiectul Bluebird şi proiectul Artichoke.

Operaţiunea Artichoke şi LSD-ul

Programul experimental al CIA de control mental denumit „Operaţiunea

Artichoke” a fost demarat în 1951. Acest proiect urmărea dezvoltarea unor
metode de interogare „speciale şi extreme” care se concentrau asupra
căilor şi metodelor de manipulare a minţii umane. El a fost la origine o
replică la zvonurile care afirmau că URSS-ul şi China comunistă
dezvoltau tehnici de spălare a creierului şi că acestea erau puse în aplicare
asupra prizonierilor din războiul din Coreea, care se desfăşura la vremea
respectivă şi înghiţea resursele SUA. Pe lângă tehnici de dezorientare,
privare de somn, „chirurgie” psihică, electroşocuri, hipnoză, privare
senzorială, programul era focalizat asupra folosirii drogurilor (de exemplu
amfetaminele şi LSD-ul care tocmai fusese descoperit). Experimentele nu
s-au derulat numai în laboratoare sau în case securizate, ci şi în închisori şi
spitale de boli mintale.

Operaţiunea Artishoke s-a concentrat de asemenea asupra problemei disponibilizării aşa-zişilor „agenţi
terminaţi”, altfel spus asupra găsirii unor metode de inducere a amneziei asupra acelor agenţi operativi care au
văzut prea multe şi nu mai ofereau garanţii. Acest gen de experimente au fost la originea zvonurilor despre
asasinii denumiţi „candidaţi Manciurieni”. În ciuda unor zvonuri care au circulat în anii ’50, informaţii oficiale şi
detalii întunecate despre acest program au ieşit la lumină abia în 1975 când au fost declasificate anumite
documente.

Experimentele cu LSD au fost continuate de proiectul MKULTRA, demarat în 1953. Unele dezvăluiri despre
aceste experimente au explodat atunci când familia unui fost ofiţer biochimist, dr. Frank Olson, a intentat proces
autorităţilor americane pentru decesul acestuia; oficialii CIA au trebuit să recunoască faptul că prăbuşirea fatală a
lui Olson dintr-o clădire din New York s-a datorat experimentelor cu LSD la care a fost supus, fără să-şi dea
acordul, în cadrul programului MKULTRA. Investigaţiile ulterioare însă au trezit suspiciuni asupra faptului că
biochimistul a fost asasinat pentru că ştia prea multe.

Debutul programului complex MKULTRA

În aprilie 1953, directorul CIA, Alen Dulles, a autorizat demararea

programului MKULTRA sub conducerea doctorului Sidney Gottlieb.
Având la dispoziţie 6 procente din bugetul CIA, acest program a extins
experimentele de control mental ale „Operaţiunii Artichoke” de la nivelul
spionilor la nivel de masă, vizând controlul la nivelul unei armate aflate pe
câmpul de bătaie sau chiar controlul întregii populaţii civile.

Originea acestor experimente de control mental se pare însă că merge mai

înainte în timp. Se cunoaşte la ora actuală faptul că după înfrângerea
Germaniei Naziste în cel de-al doilea război mondial, SUA a scos din
Germania elita cercetătorilor ştiinţifici ai celui de-al treilea Reich (aşa-numita operaţiune „Paperclip”). Gottlieb a
avut astfel la dispoziţie, nu doar documentaţia experimentelor de manipulare din lagărele de concentrare naziste
(în special Dachau), ci şi o parte din „experţii” care le-au conceput.
 Experimentele cu droguri, radiaţii, microunde şi ultrasunete din cadrul programului MKULTRA s-au realizat
asupra prizonierilor de război, asupra soldaţilor, dar şi asupra unor pacienţi din spitale psihiatrice sau asupra
populaţiei. Un exemplu inedit îl constituie aşa-numitele „case securizate” în care se desfăşurau experimente.
Printre acestea se numărau bordeluri în care se administrau substanţe psihodinamizante atât prostituatelor cât şi
clienţilor; comportamentul lor era observat prin oglinzi semitransparente.

Proiecte şi subprograme ale MKULTRA

Puţinele documente care nu au fost distruse de CIA revelează amploarea

programului MKULTRA; nu mai puţin de 150 de proiecte se desfăşurau în
cadrul acestuia. Informaţiile cele mai precise disponibile la ora actuală
despre subprogramele şi proiectele din cadrul MKULTRA se datorează
Arhivei Naţionale de Securitate, un institut de cercetare fondat în SUA de
un grup de ziarişti, care colecţionează şi publică documente declasificate
obţinute de la diferite instituţii în virtutea dreptului la informare.

Documentele dezvăluie implicarea a peste 30 de Universităţi şi Instituţii

în proiectele MKULTRA. Iată numai câteva dintre cele 150 de proiecte:
Experimente de hipnoză realizate la universitatea Denver, Experimente
desfăşurate la Boston Psychopathic Hospital, Studierea depresivilor, a
schizofrenicilor şi alcoolicilor, Modificarea personalităţii, Manual de
magie, Experimente cu LSD asupra studenţilor, Inducerea infirmităţilor,
Fabricarea drogurilor, Recoltarea plantelor psihodinamizante, Combinarea
drogurilor, hipnozei şi privării senzoriale, Somnul şi insomnia,
Combinarea izolării şi electroşocurilor, Experimente asupra refugiaţilor
unguri, Substanţe alergene, Taberele de copii, Influenţarea preocupărilor
copiilor, Grupurile de adolescenţi, Sugestii subliminale etc. Aceste
documente atestă realizarea de experimente cu droguri şi hipnoză asupra studenţilor în zeci de universităţi SUA,
fără cunoştinţa sau acordul studenţilor.

CIA a cheltuit milioane de dolari în studiile metodelor de influenţare şi controlare a minţii umane prin
intermediul drogurilor. Un document MKULTRA din 1955 enumeră studiile efectuate asupra substanţelor care
afectează comportamentul, psihicul şi mentalul, clasificându-le astfel:
- substanţe care generează un comportament impulsiv şi imposibilitatea de a raţiona pâna la punctul în care
subiectul să se discrediteze în public
- substanţe care măresc eficienţa mentală şi îmbunătăţesc percepţiile
- materiale care previn sau elimină beţia provocată de alcool
- substanţe care intensifică efectul alcoolului şi starea de beţie
- substanţe care induc (reversibil) simptomele unor afecţiuni psihomentale cunoscute
- materiale care uşurează inducerea stării de hipnoză şi o fac mai „eficientă”
- substanţe care întăresc rezistenţa la privaţiuni, tortură şi presiuni în timpul interogatoriilor sau spălării creierului
- materiale care induc amnezia (pierderea parţială sau completă a memoriei)
- metode fizice care induc stări de şoc şi confuzie şi care pot fi utilizate pe ascuns
- substanţe care produc handicapuri fizice precum paralizia picioarelor, anemie
- substanţe care induc stări euforice, fără a avea efecte secundare
- substanţe care alterează personalitatea şi stimulează dependenţa de o altă persoană
- substanţe care generează stări de confuzie mentală alterând capacitaea de a raţiona
- substanţe care diminuează voinţa şi eficienţa în muncă, atunci când sunt administrate în cantităţi infime,
nedetectabile
- substanţe care generează slăbiciune şi distorsionează percepţiile vizuale şi auditive, preferabil fără efecte
permanente
- substanţe care pot fi administrate pe ascuns, în cantităţi infime, pentru a face imposibilă orice activitate fizică.

Câteva experimente zguduitoare

Un experiment deosebit de odios s-a desfăşurat la Spitalul Comunitar din

Lexington, Kentucky, sub conducerea doctorului Harris Isabel. Acesta a
fost angajat de CIA pentru a crea o serie de droguri sintetice. În acest
scop, el a făcut experimente asupra pacienţilor săi, în special asupra celor
de culoare. Partea tragică este că spitalul respectiv era o unitate de
recuperare a dependenţilor de droguri şi alcool. În loc să îi trateze pe cei
care se internau acolo de bunăvoie, personalul medical le administra
cantităţi mari de droguri. Uneori se făcea aceasta fără ştirea sau
asentimentul pacienţilor, alteori era exploatată efectiv dependenţa lor.
LSD-ul, morfina, mescalina, marijuana şi scopalamina sunt doar câteva dintre substanţele experimentate.

Una dintre tehnicile investigate implica administrarea, practic continuă a LSD-ului, în cantităţi foarte mari,
pentru perioade lungi de timp (peste două luni). O altă tehnică urmărea combinarea efectelor barbituricelor
(injectate într-un braţ) cu amfetaminele (injectate în celălalt braţ, după ce pacientul adormea). Scopul era ca
subiectul să poată fi interogat în somn. Alte experimente combinau drogurile foarte tari (heroina, de exemplu) cu
alcoolul.

Experimente MKULTRA s-au desfăşurat şi în Canada, prin intermediul medicului Donald Cameron, care a fost
recrutat de CIA când lucra la Institutul Allan Memorial Institute din cadrul Universităţii Mc Gill din Montreal. El
era plătit de CIA pentru a face experimente din programul MKULTRA pe pacienţii săi. În afară de LSD,
Cameron experimenta diferite substanţe cu efect paralizant şi terapia cu electroşocuri de 30-40 ori mai intense
decât în terapia convenţională. El inducea pacienţilor o stare de comă de lungă durată prin intermediul unor
droguri (este cunoscut un caz în care un pacient a fost menţinut trei luni în comă) şi în acest timp le punea benzi
cu sugestii sau zgomote. Alegând pacienţi care fuseseră internaţi pentru tulburări minore, precum anxietate sau
depresie postnatală, el a obţinut efecte ireversibile asupra acestora, distrugându-i la modul cel mai concret. Ca
efecte ale tehnicilor aplicate, pacienţii uitau să vorbească, nu îşi mai recunoşteau părinţii, deveneau convinşi că
investigatorii sunt părinţii lor. Incontinenţa şi amnezia sunt efectele cele mai neînsemnate ale procedeelor
experimentate de Cameron.

Acest personaj odios era considerat o somitate în lumea ştiinţifică. El era preşedintele Asociaţiei Mondiale de
Psihiatrie, preşedintele Asociaţiei Psihiatrice din SUA şi a celei din Canada în acelaşi timp. El făcuse parte de
asemenea din tribunalul medical de la Nürenberg. Aşa-numitele „experimente canadiene” ale MKULTRA au ieşit
la iveală mult mai târziu, în 1984. Cea mai şocantă dezvăluire a fost faptul că autorităţile canadiene nu numai că
ştiau despre aceste experimente, dar chiar au aprobat desfăşurarea lor.

Problema recrutării subiecţilor era rezolvată şi prin şantaj. CIA avea control asupra unui număr relativ mare de
bordeluri, în care filma pe ascuns tot ce se petrecea. Unele bordeluri erau amenajate ca veritabile case securizate
de studiu şi analiză. Fie vizitatorii erau drogaţi fără ştirea lor şi filmaţi pentru a li se analiza comportamentul, fie
erau şantajaţi prin anumite filmări pentru a accepta să se supună testelor.

Mai mult chiar, prin metode de control mental ale proiectului MKULTRA au fost „antrenate” un număr mare de
prostituate. Scopul era, printre altele, punerea lor la dispoziţia unor personaje politice importante. Drogurile şi
alte metode manipulative erau folosite pentru spălarea pe creier a acestor fiinţe chinuite, pentru ca ele să menţină
discreţia şi să se supună tuturor capriciilor clienţilor lor. Pe de altă parte, ca orice altă agenţie de spionaj, CIA
avea pe ştatul de plată numeroşi „agenţi” care de fapt erau prostituate.

Experimente de manipulare cu unde electromagnetice

Oficialii CIA au declarat că experimentele cu droguri au fost abandonate

în anii ‘60, pentru că nu s-au obţinut rezultate notabile. Nu există însă
nicio garanţie că acesta ar fi adevărul, mai ales că foşti salariaţi ai CIA au
confirmat prin declaraţii publice continuarea certă a experimentelor cu
droguri mai târziu, în anii ’80 şi chiar şi în prezent. Alte surse din CIA au
declarat că eforturile de cercetare s-au focalizat asupra „psihoelectronicii”
– manipularea cu ajutorul şocurilor electrice.

Doctorul Jose Delgado, neurofiziolog la Universitatea Yale, a beneficiat

de finanţare pentru experimentele sale de stimulare electrică a creierului.
Prin implantarea unor electrozi în creier, Delgado a descoperit că putea
avea o mare putere asupra subiecţilor săi. El a creat nişte dispozitive electronice care operau pe bază de unde
radio de frecvenţă medie. Receptorul implantat la nivelul creierului permitea modificarea stării psihice într-o
plajă foarte largă (dar numai negativă). Stările induse includeau furia, dorinţa necontrolată şi oboseala. Delgado a
ajuns la concluzia că atât mişcările, cât şi emoţiile şi comportamentul pot fi comandate prin impulsuri electrice.

Experimentele realizate de dr. Ross Adey de la Universitatea din California au demonstrat posibilitatea de a
influenţa undele cerebrale prin intermediul unor unde radio specifice. Un alt om de ştiinţă, Allen Frey, a realizat
experimente de inducere a somnului la distanţă, prin intermediul undelor electromagnetice. De asemenea, el a
reuşit inducerea unor zgomote şi a altor perturbări senzoriale prin intermediul undelor radio (subiectul auzea
zgomote care nu existau de fapt). Experimentele sale au fost continuate de Joseph Sharp, care a reuşit să
transmită cuvinte prin intermediul undelor radio. Toate aceste experimente ştiinţifice ar fi putut fi folosite şi în
scopuri benefice, dar din păcate au fost muşamalizate şi apoi monopolizate de agenţiile de spionaj.

În 1974, J.F. Scapitz a experimentat combinarea acestor experimente şi tehnologii care folosesc undele
electromagnetice cu experimentele iniţiale de hipnoză din cadrul
proiectului MKULTRA. Astfel, prin transmiterea unor sugestii sau
comenzi rostite de un hipnotizator experimentat se acţiona direct la nivel
subconştient asupra subiecţilor, fără ca aceştia să realizeze că se petrece
ceva.

Conexiuni posibile

Mişcarea hippie şi aşa-numita „vară a iubirii” din anul 1967 sunt, afirmă
specialiştii, corelate cu experimentele cu LSD realizate asupra populaţiei
SUA şi în special asupra tineretului american, în cadrul MKULTRA şi
posibil şi al altor programe secrete.

Unii cercetători care au analizat documentaţia existentă despre programul

MKULTRA asociază cu acesta anumite asasinate celebre. Se pare astfel
că, atât asasinul lui Robert F. Kennedy, cât şi asasinul premierului
israelian Itzchak Rabin au fost subiecţi ai unor experimente de programare
mentală.

S-a lansat aceeaşi ipoteză şi privitor la uciderea congresmanului Leo Ryan în timp ce acesta realiza o investigaţie
în Jonestown. Mai mult, cutremurătorul genocid de la Jonestown, când 900 de persoane din gruparea „Templul
Soarelui” condusă de Jim Jones au murit într-o presupusă sinucidere colectivă, se pare că a fost declanşat prin
metodele de control mental dezvoltate de CIA.

Există de asemenea mărturii conform cărora anumite activităţi oculte de genul celor care se desfăşoară în
subteranele de la Bohemian Grove, care implică ritualuri satanice combinate cu orgii sexuale şi ajung uneori
chiar la sacrificii umane, folosesc pe post de victime persoane care au fost supuse perioade îndelungate tehnicilor
de spălare pe creier şi de control mental din cadrul programului MKULTRA.

Vă recomandăm să vizionaţi un scurt documentar despre MKULTRA:

http://www.youtube.com/watch?v=OkwSC8qE7xE

Bibliografie:

Cathy O'Brien (with Mark Phillips), Trance Formation of America, 1995.

David Black, Acid: The Secret History of LSD. London: Vision, 1998.
W. H. Bowart, Operation Mind Control: Our Secret Governments's War Against Its Own People. New
York: Dell, 1978.
Frank Camper, The Mk/Ultra Secret. Savannah, GA: Christopher Scott Publishing, 1997.
Anne Collins, In the Sleep Room: The Story of CIA Brainwashing Experiments in Canada. Toronto: Key
Porter Books, 1998.
Joseph Douglass, Betrayed. 1st Books Library, 492, 2002.
Alfred McCoy, A Question of Torture: CIA Interrogation, from the Cold War to the War on Terror.
Metropolitan Books, 2006
Gordon Thomas, Journey into Madness: The True Story of Secret CIA Mind Control and Medical
Abuse. New York: Bantam, 1989
J. Vankin, J. Whalin, 80 Greatest Conspiracies of All Time. Citadel Press, 2004
documentele MKULTRA:
http://www.nemasys.com/rahome/library/programming/mkultra.shtml

Procesele verbale ale întâlnirii Bilderberg din 1999

Un ziarist britanic a publicat documente secrete ale grupului Bilderberg, care dovedesc că acesta a hotârât
războiul din Kosovo şi introducerea monedei europene

Motto:
"Există o clică a celor mai bogaţi, mai puternici şi mai influenţi
din punct de vedere economic şi politic oameni, care se întâlnesc în secret
pentru a plănui evenimente care ulterior se şi produc"
The UK Times, 1977

"De aproape 50 de ani un grup elitist, un adevărat guvern mondial din

umbră se întâlneşte în secret. Toţi preşedinţii americani de la Eisenhower
încoace au făcut parte din acest club. La fel şi cei din conducerea
guvernului englez, inclusiv premierul Tony Blair. La fel cei care controlează ceea ce noi citim şi vedem - baronii
din mass media. Acesta este şi motivul pentru care e posibil să nu fi auzit până acum nimic despre Bilderberg".
Aşa începe materialul intitulat "Documentele Bilderberg", publicat de Gibby Zobel în revista britanică Big Issue
pe baza unor procese verbale ale reuniunii Bilderberg desfăşurate în 1999 în Portugalia. Ele se numără printre
rarele scurgeri de informaţii despre aceste întâlniri desfăşurate în mare secret. Ce au de ascuns? Doar faptul că
acolo se stabileşte politica mondială, se discută despre moneda unică, despre globalizare sau despre războaie. Vă
prezentăm în continuare traducerea acestui material.

Locul în care se stabileşte politica mondială

„Şiruri întregi de limuzine negre, fără a avea număr de înmatriculare, ci doar litera B inscripţionată pe parbriz,
treceau în viteză, uneori însoţite de escorta poliţiei, alteori nu”. Aşa descrie un martor ocular sosirea invitaţilor la
întâlnirea Bilderberg care a avut loc în Portugalia în 1999. "Patrule ale poliţiei şi un elicopter supravegheau cu
mare atenţie zona. Cei care se aflau de serviciu la porţi mi-au specificat foarte clar că ei sunt doar vârful iceberg-
ului serviciilor de securitate”.

Timp de două zile şi jumătate, relaxându-se într-un mediu luxos, înconjuraţi de ofiţeri înarmaţi, marii lideri
discută despre războaie trecute şi viitoare, despre un superstat european, despre o monedă mondială unică, despre
genetică şi despre distrugerea sistemului de ajutoare sociale. Nejustificate, nestingherite şi nemediatizate,
întâlnirile Bildeberg stau de decenii la baza politicii internaţionale.

În 1998, jurnalistul independent Cambell Thomas a fost arestat doar pentru că se afla în preajma locului întâlnirii
care s-a desfăşurat la Turnberry în Scoţia. A fost reţinut timp de opt ore. Altor jurnalişti li s-a spus că până şi
meniul Bildeberg este confidenţial, lucru numit "Operaţiunea Kippergate" (joc de cuvinte ce parafrazează numele
celebrului Watergate, în limba engleză kipper însemnând peşte afumat, n.n.).

Niciodată în cei 47 de ani de întâlniri anterioare, conţinutul acestor discuţii nu a fost făcut public. În 1999 însă au
fost dezvăluite procesele verbale ale întâlnirii din Portugalia. Unele sunt banale, altele sunt senzaţionale. Ele
ridică însă vălul care îi ascundea până acum pe preşedinţi, pe mari conducători ai unor companii multinaţionale,
pe mari bancheri, şefi NATO şi miniştrii ai apărării.

Întâlnirile sunt învăluite într-un asemenea mister încât primul ministru Tony Blair, când a fost întrebat în Camera
Comunelor cu privire la acest subiect, nu a vrut să îşi dezvăluie prezenţa la întâlnirea Bildeberg care a vut loc in
Atena în 1993.

Deci, ce anume ascund ei?

- NATO a dat Rusiei undă verde pentru a bombarda Cecenia,

- „Dolarizarea” ar putea fi următorul mare pas după stabilirea monedei unice europene,
- Un politician britanic cu ştate vechi crede că laburiştii reprezintă „consolidarea victoriei partidului de
Dreapta" pentru că „este mai uşor pentru cineva care pretinde că e socialist să impună o schimbare”,
- "NATO este o nouă formă de colonialism", afirmă Henri Kissinger la această întâlnire.

Mass media şi conspiraţia tăcerii

Deşi 14 lideri din mass media şi jurnalişti din opt ţări au participat la
respectiva reuniune Bilderberg, nici unul dintre ei nu a dezvăluit nimic
cititorilor săi despre această întâlnire. Ar fi fost contra propriilor lor
interese, căci ar fi fost imediat excluşi din această reţea a Elitei. Cu o
participare doar pe bază de invitaţie explicită, cu operaţiuni sub acoperire
şi o asemenea tăcere ce înconjoară reuniunile Bilderberg, nu este de mirare că se vorbeşte atât de mult de
existenţa unei conspiraţii.

Întâlnirile Bilderberg au început într-un hotel din Olanda pe 29 mai 1954, de unde şi-au luat şi numele. În 1987
"The Economist" publică una din rarele referiri la aceste întâlniri în care arată că acestora "li se acordă o prea
mare importanţă", dar admite totodată că "dacă ai urcat în ierarhie până la Bilderberg, ai ajuns la capăt”.

La întâlnirea de anul trecut (1998, n.n.), fostul ministru al apărării din Marea Britanie George Robertson, care
este şi secretar-general al NATO, a pus la punct o serie de strategii, împreună cu preşedintele actual al Bilderberg
şi fostul preşedinte al NATO, lordul Carrington.

Editorul-şef al „The Observer”, Will Hutton, a participat la întrunirea Bilderberg din 1997 pe care o numeşte
"căminul marilor preoţi ai globalizării. Aici nu se face politică”, spune el. „Sunt doar discuţii. Dar consensul la
care se ajunge este fundalul pe care se face politica din întreaga lume".

În 1999 la reuniunea Bilderberg au participat printre alţii: noul secretar şi membru al Parlamentului din Irlanda de
Nord Peter Mandelson, ecologistul Jonathon Porrit, parlamentarul britanic Kenneth Clarke, fostul secretar de stat
al SUA - Henry Kissinger, multimilionarul şi magnatul bancar David Rockefeller, şeful companiei agricole
Monsanto - Robert B. Shapiro şi şeful Băncii Mondiale - James D Wolfensohn.

Deşi politica şi economia Africii şi a Asiei sunt discutate în cadrul acestor întruniri, ele nu sunt reprezentate de
nimeni. În schimb, printre cei opt oficiali ai delegaţiei engleze se numără bancherii Martin Taylor, fostul
preşedinte executiv de la Barclay şi Eric Roll şi un reprezentant al familiei Warburg (ca şi familiile Rotschild şi
Rockefeller, aceasta reprezintă o adevărată dinastie în industria bancară, n.n.). Ei erau însosiţi de Martin Wolf de
la Financial Times şi de doi jurnalişti de la „The Economist”, John Micklethwait şi Adrian Wooldridge, care, aşa
cum indică transcrierile, s-au ocupat şi de redactarea proceselor verbale.

Toate aceste documente poartă pe ele avertismentul: "Paginile acestea nu sunt pentru a fi citate". Afirmaţiile
cuprinse în cele 10 secţiuni ale acestor document nu sunt atribuite explicit anumitor persoane, însă pentru fiecare
discuţie sunt specificate numele participanţilor şi cine a fost moderatorul. Este clar delimitat ce spune fiecare, şi
din comentariile făcute îţi poţi da seama care este profesia şi din ce ţară vine cel care are cuvântul.

În prima săptămâna discuţiile s-au purtat pe tema banilor şi războiului. În cea de-a doua tema a fost genetica.
Aflăm astfel ce au discutat în spatele uşilor închise ecologistul britanic şi preşedintele companiei Monsanto (care
produce seminţe pentru culturile agricole şi a fost implicată în numeroase scandaluri legate de organismele
modificate genetic, n.n).

Încurajarea corupţiei financiare– o metodă sigură pentru implementarea monedei unice mondiale

Magnaţii lumii bancare mondiale, într-o dezbatere numită „Reproiectarea arhitecturii financiare internaţionale”
(terminologie tipic masonică, n.n.), au discutat despre conceptul "dolarizării", ceea ce probabil îi va face să
jubileze pe euro-sceptici.

La masa de discuţii s-au aflat Fenneth Clarke – parlamentar britanic, Martin S. Feldstein - preşedintele Biroului
naţional pentru cercetări economice, Stanley Fisher – directorul adjunct al Fondului Internaţional Monetar (FMI),
Ottmar Issing - membrul al Comisiei Băncii Centrale Europene şi Jean Claude Trichet - guvernatorul Băncii
Naţionale a Franţei.

Bilderberg este considerat a fi leagănul monedei unice europene. Directorul adjunct al FMI deschide discuţia cu
următoarea remarcă: „Nu are nici o însemnătate faptul că aceasta este prima întâlnire Bilderberg în care moneda
euro este un fapt, mai degrabă decât un subiect de discuţie". (n.n. Euro, introdus în 1995, a început să circule din
2002).

În timpul discuţiei, unul dintre participanţi şi-a exprimat convingerea că "dacă euro va funcţiona, vor putea să fie
create şi alte monede regionale". Alţii au pus problema dolarizării ca un "posibil remediu". "Singura motivaţie
posibilă pentru a justifica preluarea de către Washington a controlului politicii monetare a diferitelor state (caz în
care nimeni nu ar mai putea lua decizii la nivel local, fie că este vorba despre Buenos Aires sau Londra) este
existenţa unor înregistrări financiare viciate, corupte ale guvernelor în cauză."

Războiul ca soluţie pentru instaurarea "păcii" sau colonializarea mascată

În pofida atitudinii lui Tony Blair cu privire la situaţia din Kosovo, războiul istoric NATO a fost plănuit la
Bildeberg. Henry Kissinger, fostul secretar de stat al SUA intervine: "Kosovo ar putea fi Vietnamul acestei
generaţii. NATO este pe punctul de a înlocui fostele imperii otoman şi hasburgic, creând protectorate
permanente". Alt participant avertizează că trupele ar putea să rămână acolo pentru 25 de ani. Kissinger îşi dă
foarte bine seama că NATO poate fi acuzat de colonialism şi adaugă: „Cum poţi convinge ţări precum Rusia,
China şi India că noul mandat al NATO nu este doar o nouă versiune a colonialismului? întreabă acelaşi
Kissinger.

Charles D. Boyd, directorul executiv al Grupului de Studiu Naţional al SUA, afirmă: "Kosovo este pământ
pustiit, un act umanitar dezastruos, comparabil poate doar cu Cambodgia. „NATO a uzat de forţă ca un substitut
al diplomaţiei, mai degrabă decât ca un suport al acesteia. Acest mod de a proceda a redus pericolul pentru
NATO, dar a pus în pericol oamenii pe care încerca să îi protejeze”.

Un politician britanic al cărui nume este dificil de stabilit se întreba "Alianţa (NATO) va mai fi în picioare la
terminarea razboiului?" El avertiza că "masele nu vor fi prea entuziasmate de ideea utilizării atât de multor
resurse pentru a rezolva problemele gigantice pe care le are regiunea".

Peter Mandelson a spus grupului că "pentru NATO se deschid acum două căi. Prima duce la o nouă divizare a
Europei, iar continentul va reveni la modelul etnocentric. În acest scenariu Naţiunile Unite nu au nici o putere,
Rusia şi China sunt excluse, iar NATO este de-abia un susţinător. A doua cale este ceva mai aproape de Europa
secolului XIX în care toate marile puteri, nu doar America şi Uniunea Europeană, ci şi Rusia, China şi Japonia
cooperează".

Sursa: Gibby Zobel - Bilderberg Secret Minutes Revealed for the first time in 50 years, Big Issue, Londra,
noiembrie 1999.
 Grupul Bilderberg – Guvernul mondial secret

de Maria Nicola şi Alex Ionescu

Conferinţa anuală a Grupului Bilderberg este categoric cea mai

importantă întâlnire din lume, pentru că la ea participă în fiecare an
mai mulţi lideri mondiali, mai mulţi politicieni de vârf, mai multe
personaje regale şi lideri ai afacerilor, decât la orice altă întâlnire sau
eveniment, de orice gen, de oriunde. Summitul G8 şi Forumurile
economice mondiale sunt simple evenimente de duzină prin comparaţie
cu conferinţele Bilderberg. Nu există nici o altă întâlnire la care să
participe conducătorii tuturor instituţiilor internaţionale majore,
precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Naţiunile
Unite şi Uniunea Europeană.

Publicul larg ar trebui să creadă că grupul Bilderberg NU conduce lumea,

dar categoric membrii acestui grup sunt oamenii care conduc lumea. Fără
îndoială, lumea este controlată de un număr restrâns de oameni extrem de
bogaţi, care au mai multă putere decât orice guvern naţional, şi care nu
sunt aleşi pe aceste poziţii. Biderberg pur şi simplu oferă un cadru formal
pentru ca toţi aceşti oameni să se întâlnească în fiecare an.

Grupul Bilderberg nu este democratic. Membrii săi nu sunt aleşi şi el nu

dă socoteală oamenilor de pe planetă; acelaşi lucru este valabil şi pentru
Banca Mondială, Fondul Monetar internaţional, Naţiunile Unite, sau cele
mai puternice corporaţii sau bănci. Şi totuşi, deciziile luate de aceste grupuri afectează fiecare fiinţă umană de pe
Pământ, acum şi pentru multă vreme de acum înainte. Iar ceea ce este cel mai înspăimântător este totalul secret
care înconjoară întâlnirile Bilderberg. Atunci când au loc, aceste superconferinţe nici măcar nu sunt menţionate la
ştiri. Dacă atât de multe personaje importante din lume se reunesc pentru a pune la cale destinele planetei, este
evident că ar trebui date nişte explicaţii publicului larg. Dar nu ni se aruncă decât praf în ochi – că este un simplu
forum de discuţii!

Grupul Bilderberg a fost înfiinţat în 1954. Prima întâlnire a avut loc în Olanda, la Osterbeek, în Hotelul
Bilderberg, de unde grupul şi-a luat şi numele. Reuniunea a fost organizată de prinţul Bernhard al Ţărilor de Jos,
fost ofiţer SS, şi de David Rockfeller. Grupul Bilderberg a devenit una din cele mai puternice reţele de influenţă,
reunind personalităţi din toate ţările, conducători politici, economici, din lumea finanţelor, a mass-mediei, din
armată sau serviciile secrete, ca şi câţiva oameni de ştiinţă şi profesori universitari. Datorită influenţei acestui
grup în domeniul economic, se afirmă că el reprezintă de fapt un adevărat guvern mondial ocult.

Grupul Bilderberg este structurat pe trei niveluri:

1. „Cercul exterior” este foarte extins. Practic peste 80% din participanţii la reuniuni nu cunosc decât o parte din
strategiile şi scopurile reale ale organizaţiei, deci fac parte din cercul exterior.
2. Comitetul director (Steering Comitee), al doilea nivel, este mult mai restrâns. Acest nivel este alcătuit din
aproximativ 35 de membri, exclusiv europeni şi americani. Ei cunosc în proporţie de 90% obiectivele şi strategia
grupului. Membrii americani ai acestui nivel sunt de asemenea şi membri în CRE - Consiliul Relaţiilor Externe
(în engleză Council on Foreign Relations - CFR).

3. Comitetul Consultativ Bilderberg, al treilea nivel, este nucleul acestei grupări. El este alcătuit din 12 membri,
singurii care cunosc în totalitate strategiile şi scopurile reale ale organizaţiei.

Astfel structurat, grupul Bilderberg este un veritabil guvern mondial ocult. În cursul întâlnirilor care au loc o dată
pe an, pentru patru zile, în hoteluri de lux sau castele înconjurate de parcuri mari sau aflate în plină natură, se iau
decizii strategice esenţiale pentru toate ţările acestei planete. Pentru menţinerea secretului se iau măsuri extreme:
întâlnirile se desfăşoară de fiecare dată în altă parte. Grupul închiriază integral hotelul, dar nu şi angajaţii
hotelului, care primesc câteva zile liber. În locul acestora, este adus integral personal, de la femei de serviciu la
ospătari, de la recepţioneri la centraliste. De obicei, poliţia locală este pusă aproape în întregime la dispoziţia
grupului Bilderberg, şi uneori este mobilizată şi armata pentru a păzi locaţia. În cadrul discuţiilor nu se fac
niciodată nici un fel de înregistrări, ci doar se fac nişte note foarte telegrafice privind subiectele discutate, dar
fără a se menţiona nici un nume. Îndrăzneţii care s-au aventurat la aceste întâlniri pentru a afla ce se petrece acolo
au sfârşit prin a fi răpiţi şi torturaţi.

Datorită existenţei unor astfel de grupări precum Bilderberg şi CRE - Consiliul Relaţiilor Externe, este evident că
deciziile cruciale care vizează toate ţările de pe glob nu sunt luate în interiorul instituţiilor democratice abilitate
în acest scop, ci sunt adoptate la aceste întâlniri şi apoi implementate în teritoriile vizate. Direcţiile decise de
grupul Bilderberg pot viza începutul unui război, iniţierea unei crize economice sau o perioadă de creştere
economică, fluctuaţii monetare sau sociale, sau chiar gestionarea demografică a planetei. Aceste direcţii vor
influenţa şi condiţiona hotărârile instituţiilor subalterne cum ar fi G8 sau guvernele diferitelor ţări.

Printre evenimentele puse la cale la conferinţele Bilderberg se numără înfiinţarea Uniunii Europene (discutată
chiar la prima reuniune, în 1954), războiul din Iugoslavia, invazia Irakului, creşterea impozitelor în diferite ţări.
Grupul hotărăşte şi politica Naţiunilor Unite, sau cine va câştiga alegerile în diferite state.

În final vom enumera câţiva din membrii grupului Bilderberg, pentru a ilustra implicarea concretă a acestora în
viaţa economică şi politică a diferitelor ţări, precum şi în mass-media:
- Jose Manuel Baroso, preşedinte actual al Comisiei Europene, fost prim-ministru al Portugaliei, membru al
CRE-Consiliul Relaţiilor Externe.
- Tony Blair, primul ministru al Marii Britanii
- Frits Bolkestein, comisar european
- Romano Prodi, fost preşedinte al Comisiei Europene, prim-ministru italian
- Jacques Santer, fost preşedinte al Comisiei Europene, fost prim-ministru al Luxemburgului
- Sir Leon Brittan, vice-preşedinte al Comisiei
- Edith Cresson, fostă membră a Comisiei, fostă prim-ministru al Franţei, fostă ministru de comerţ, fostă membră
a direcţiei Schneider
- Alexandre Adler, consilier editorial la Le Figaro
- Edward Balls, consilier al Trezoreriei în Marea Britanie
- Francisco Pinto Balsemo, fost prim ministru al Portugaliei
- Nicolas Beytout, redactor şef al Les echos
-John R. Bolton, sub-secretar de stat al USA, pentru controlul armamentului şi securitate internaţională
- Michel Bon, fost preşedinte France-Telecom
- Willy Claes, ministru de stat, Belgia
- Bertrand Collomb, preşedinte Lafarge
- George A. David, preşedinte Coca-Cola, Grecia
- Etienne Davignon, preşedinte Societe Generale de Belgique, fondator al Mesei Rotunde Europene
- Thomas L. Friedman, scriitor de editoriale în New York Times
- Svei Gjedrem, guvernator al Băncii Centrale a Norvegiei
-Richard N. Haas, preşedinte CRE - Consiliul Relaţiilor Externe şi director al planificării în Departamentul de
Stat USA
- Stephen Harper, şeful partidului conservator, Canada
- Mervzn A. King, guvernator adjunct al Bancii Angliei
- Anna Lindh, ministru al afacerilor externe, Suedia
- Paavo Lipponen, preşedinte al parlamentului, Finlanda
- Mogens Lykketoft, preşedintele partidului social democrat, Danemarca
- Thommaso Padoa-Schioppa, administrator al Băncii Centrale Europene
- Anders Fogh Rasmussen, prim ministru al Danemarcei
- Frack Riboud, preşedinte Danone, Franţa
- David Rockfeller, administrator J.P.Morgan International, USA
- Anthonz Ruis, preşedinte Heineken, Olanda
- Otto Schily, ministru al afacerilor interne, Germania
- Jean Claude Trichet, guvernatorul Băncii Franţei
- James D. Wolfensohn, preşedintele Băncii Mondiale, USA
- Robert Zoellick, reprezentantul USA pentru negocieri comerciale (AMI; AGCS; etc)

Bibliografie:
1. Jan van Helsing: Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, 1997
2. Conspiracy encyclopedia, the encyclopedia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005
3. Yves Stavrides, „Francmacons: “La Conquette de l’ Est“
4. John Robison: Proofs of a Conspiracy Against All the Religions and Governments of Europe Carried
on in the Secret Meetings of Freemasons, Illuminati and Reading Societies, Kessinger Publishing,2003
5. Robert Gaylon, Sr. Ross: Who's Who of the Elite : Members of the Bilderbergs, Council on Foreign
Relations, Trilateral Commission, Paperback, 2000

Renumite institute de cercetare sunt instrumente

docile pentru artizanii Noii Ordini Mondiale

Prin studii, expertize şi consultanţa oferită, acestea influenţează deciziile

politico-economice şi militare majore la nivel mondial

de George Preda

În planurile oculte de stăpânire a lumii, organizaţii precum Consiliul de Relaţii Externe, Comisia Trilaterală
sau gruparea Bilderberg nu acţionează niciodată direct, ci prin intermediul unui plan foarte elaborat, deşi în
esenţă simplu. Ca parte a acestui plan, “elita” a creat Institute de Studii şi Cercetare care să le ofere un cadru
“ştiinţific” şi o motivaţie consistentă şi bine justificată pentru acţiunile lor. Nu întâmplător toate aceste
organizaţii oculte finanţează institute de cercetare în domenii precum politică, studii strategice, conflicte
militare, economie etc. Mai mult, membrii acestor organizaţii (Consiliul pentru Relaţii Externe, Comisia
Trilaterală, Gruparea Bilderberg) se regăsesc atât în Consiliile Directoare ale acestor Institute, cât şi la
catedrele didactice ale Facultăţilor în care sunt pregătiţi viitori membri care vor ocupa poziţii cheie în
guverne şi în organizaţiile globaliste. Multe astfel de institute sunt prezentate ca fiind totodată şi organizaţii de
caritate, pentru a scăpa astfel de taxe şi pentru a-şi masca activităţile şi interesele reale. Vă prezentăm în acest
articol pentru început cinci astfel de Institute.

Institutul pentru Economie Internaţională

The Institute for International Economics (IIE)

Este o organizaţie cheie, una dintre cele în care îi putem identifica pe

membrii importanţi ai “elitei”. Fondat în 1981, acest institut are doar 60
de angajaţi şi un buget anual de 7 milioane dolari. Potrivit propriei pagini
de web, Institutul pentru Economie Internaţională este un institut de
cercetare privat, nonprofit, independent dedicat studiului politicii
economice internaţionale. Din 1981 şi până în prezent, institutul a oferit
studii de actualitate, analize obiective şi soluţii concrete la problemele
esenţiale ale economiei internaţionale. Insitutul încearcă să anticipeze
problemele şi chestiunile de interes care apar şi să fie pregătit să ofere
idei practice, să informeze şi să modeleze dezbaterile publice. Audienţa
Institutului include oficiali guvernamentali, legislatori, oameni de afaceri,
lideri sindicali, manageri şi angajaţi ai organizaţiilor internaţionale,
profesori universitari, studenţi, alte institute de cercetare şi organizaţii
neguvernamentale, mass-media şi publicul larg, atât în SUA cât şi în
restul lumii.

Aceste scopuri ne apar însă în cu totul altă lumină dacă examinăm

consiliul director al IIE. Peter G. Peterson (foto), membru în Comisia
Trilaterală încă de la formarea sa, este Chairmanul consiliului. Anthony M. Solomon, Consultant al Comisiei
Trilaterale din 1973, este preşedinte onorific al comitetului executiv. Solomon a mai fost Preşedinte şi Director
executiv al Băncii de Rezervă Federală din New York şi Secretar al Trezoreriei.

Alţi 12 membri ai Comisiei Trilaterale, inclusiv David Rochefeller, fac parte din comitetul director al IIE! Nu
întâmplător, printre indeile promovate de IIE, un loc important îl ocupă globalizarea. Zeci de lucrări, articole şi
cărţi au fost publicate de membrii acestui Institut pentru a oferi “suport ştiinţific” planurilor de globalizare ale
Noii Ordini Mondiale.

Insitutul Internaţional pentru Studii Strategice

The International Institute for Strategic Studies (IISS)

Acest Institut a fost fondat în Londra în 1958, iar ulterior s-au înfiinţat
încă două institute IISS, în Singapore şi SUA. Conform declaraţiilor de
pe propriul website, IISS are pretenţia că este “principala autoritate
mondială în domeniul conflictelor politico-militare.” Scopul declarat al
fondării acestui institut este menţinerea relaţiilor internaţionale
“civilizate” în epoca nucleară, iar în primii ani s-a focalizat atât pe
controlul deţinerii armelor nucleare, cât şi asupra “managementului
Războiului Rece.”

Insititutul s-a dezvoltat foarte mult în anii ’80 şi ’90, începând să se

preocupe din ce în ce mai mult de indentificarea potenţialelor conflicte
care pot avea un substrat militar. Astfel că s-a trecut la analize intensive ale aspectelor politice şi militare
pretutindeni pe glob, punând la dispoziţie politicienilor, analiştilor, oamenilor de afaceri şi militarilor informaţii
în domeniu şi formulând tendinţe strategice în domeniile relaţiilor internaţionale şi securităţii internaţionale. La
ora actuală, IISS are aproximativ 2500 de membri individuali şi 450 de membrii din alte instituţii şi corporaţii;
publică rapoarte anuale, reviste de specialitate, monografii şi studii de referinţă în domeniu.

Care este realitatea ascunsă în spatele acestei faţade? IISS, Institutul Internaţional de Studii Strategice, a fost
fondat în urma unei decizii luate la Conferinţa Bilderberg din 1957. Ca tot ceea ce ţine de Bilderberg, informaţiile
sunt foarte greu de obţinut în spatele paravanului oficial. Totuşi, este cert că fostul preşedinte al IISS E. H. van
der Beugel a condus întâlnirea Bilderberg după moartea în 1960 a lui Retinger, “eminenţa cenuşie” a grupului
Bilderberg, iar apoi a fost numit la conducerea IISS. Un alt fost preşedinte al IISS, Bertram Christoph (foto),
reprezentant al Germaniei la întâlnirile Bilderberg, a participat la Conferinţele din ’95, 96 şi ’98.

Pe baza informaţiilor furnizate de IISS se modelează în mare parte politica lumii şi chiar strategiile de investiţii şi
afaceri, prin urmare influenţa sa este imensă. Deşi are pretenţia că elaborează studii „independente”, IISS nu este
decât un instrument al grupului Bilderberg, unul dintre intrumentele prin care acesta pune în practică hotărârile
sale – care includ şi posibile conflicte armate pe glob.

Institutul pentru Studii Avansate de la Universitatea Princeton

Institute for Advanced Study (IAS)

Un alt Institut de Cercetări asociat cu gruparea Bilderberg este Institutul

pentru Studii Avansate de la Universitatea Princeton, al cărui actual
chairman este James Wolfensohn, un membru important al cercului
interior al grupării Bilderberg, fost preşedinte al Băncii Mondiale. Deşi
înfiinţat anterior acestei grupări, actualmente IAS este complet controlat,
prin intermediul consiliului său director, de Bilderberg.

La nivelul de „faţadă oficială”, Institutul pentru Studii Avansate se auto-

declară o instituţie privată, independentă, dedicată în totalitate încurajării,
susţinerii şi patronării învăţării prin cercetare fundamentală, în acest scop
finanţând un număr mare de burse într-un domeniu foarte vast. Fondat în
1930 de Louis Bamberger (foto) şi Caroline Bamberger Fuld pentru a
oferi condiţii de lucru optime cercetătorilor ştiinţifici talentaţi, Insititutul
a găzduit şi patronat mare parte din oamenii de ştiinţă celebri ai secolului
XX şi XXI.

La ora actuală IAS constă din patru „şcoli”: Şcoala de Studii Istorice,
Şcoala de Matematică, Şcoala de Ştiinţe Naturale şi Şcoala de Ştiinţe
Sociale. Fiecare dintre acestea are o Facultate permanentă şi găzduieşte aproximativ 160 de vizitatori care
primesc burse anuale. Aceştia vin din alte prestigioase facultăţi sau institute de cercetare din diferite ţări. Per
total, peste 5000 de oameni de ştiinţă care ocupă poziţii cheie în lumea ştiinţifică actuală au trecut pe la Institutul
de Studii Avansate de la Princeton, incluzându-l pe Albert Einstein, dar şi pe numeroşi laureaţi ai premiului
Nobel.

Oficial se afirmă că acest Institut nu desfăşoară programe uzuale de cercetare pe bază de contracte de cercetare,
deoarece nu este finanţat din taxe sau fonduri de cercetare. Totuşi, Institutul primeşte granturi de cercetare de la
agenţii guvernamentale, fundaţii private, precum şi donaţii de la corporaţii, bănci şi instituţii. Aceste surse de
finanţare ne indică totodată cine controlează atât oamenii de ştiinţă, cât şi ideile şi teoriile lansate de aceştia.
Intervenindu-se în acest mod mercantil chiar în procesul de formare a cercetării ştiinţifice şi îndrumare a
cercetătorilor, aceştia îşi vor juca docil şi de multe ori inconştient rolul în planul pus la cale de finanţatorii din
umbră – în ultimă instanţă, în acest caz, gruparea Bilderberg.

Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale

Center for Strategic and International Studies (CSIS)

CSIS este tot o instituţie aşa-zis independentă, dedicată analizelor şi

studiilor politice, fiind singura instituţie de acest gen care are experţi
rezidenţi în întreaga lume. Desigur că domeniul „politic” include şi
aspectele legate de finanţe şi economie, precum şi chestiunile legate de
securitatea internaţională. Fondat în 1962 la Washington, Centrul are la
ora actuală aproape 250 de angajaţi. El oferă analize strategice şi
recomandări guvernelor naţionale şi oamenilor de afaceri. Pe de altă
parte, CSIS controlează o întreagă reţea de institute de cercetare în SUA,
Uniunea Europeană şi Asia, făcând ca influenţa sa să fie covârşitoare.

Dintre organizaţiile oculte, CSIS este direct controlat de Bohemian Grove

secta satanică elitistă din SUA (la fel cum IISS este controlat de
Bilderberg). Printre consilierii săi, îi regăsim pe Henry Kissinger (foto) şi
Zbigniew Brzezinski. CSIS a stabilit, cu ogazia aniversării a 30 de ani de
funcţionare, un comitet conducător permanent pentru următorii 30 de ani
– în acest caz fiind limpede controlul exterior şi continuitatea puterii.
Tinerii oameni de ştiinţă din 1992, angajaţi ai diferitor corporaţii sau alte
instituţii, care se reunesc în conducerea CSIS, vor “îmbătrâni” în aceste
funcţii, asigurând continuitatea strategiei de instaurare a Noii Ordini Mondiale.

CSIS îşi propune să eficientizeze politica şi impactul deciziilor politice, şi în acest sens Institutul consiliază şi
sfătuieşte oamenii politici, de afaceri sau corporaţiile din diferite ţări. Deciziile politice care se iau se bazează
întotdeauna pe o anumită analiză a situaţiei, care este comandată unor institute de cercetare ce genul CSIS. În
funcţie de modul în care este prezentată situaţia şi de soluţiile sugerate, cursul evenimentelor poate fi influenţat în
mod covârşitor.

CSIS are o activitate susţinută în domeniul publicistic şi al conferinţelor, organizând în jur de 800 de conferinţe,
întâlniri, seminiarii şi workshopuri în fiecare an. Mii de articole publicate anual în ziare şi reviste, precum şi
apariţii în emisiuni televizate ale experţilor CSIS, se adaugă propriilor publicaţii periodice şi cărţilor.

Şcoala de Studii Internaţionale Avansate

The Paul H. Nitze School of Advanced International Studies (SAIS)

Această facultate de Afaceri Internaţionale din Washington DC pregăteşte

studenţii pentru cariere în guvernământ, afaceri, jurnalism, drept
internaţional şi organizaţii non-profit. Fondată în 1943 de Paul Nitze şi
Christian Herter, SAIS a fost înglobată ca departament al Universităţii
Johns Hopkins din 1950. Cel care a dat numele acestei Facultăţi, Paul
Nitze (foto), era membru CRE (Consiliul de Relaţii Externe – Council of
Foreign Relations, CFR) şi a ocupat poziţii importante în Departamentul
de Stat până în 1989, retrăgându-se apoi ca profesor la SAIS.

Toţi directorii de programe de studiu şi marea majoritate a profesorilor

din cadrul acestei Facultăţi sunt membrii CRE. Pentru a numi doar câţiva:
Decanul acestei facultăţi este un alt membru CRE, fost preşedinte al Băncii Mondiale, Paul Wolfowitz;
Binecunoscutul Zbigniew Brzezinski, membru CRE dar totodată “ideolog” al Comisiei Trilaterale, predă aici
Politică Americană Externă;
Fouad Ajami, membru CRE; este Director Programului de Studii privitoare la Orientul Mijlociu;
A. Doak Barnett, membru CRE, este profesor emerit de Studii Chinezeşti;
Frederick Brown, membru CRE, membru de asememea al Institutului de Politici Străine, este profesor în cadrul
Programului de Studii privitoare la Asia de Sud-Est;
Charles Doran, membru CRE, profesor of Relaţii Internaţionale; Director Programului de Teoria Globalizării şi
Istorie; Director al Centrului de Studii Canadiene;
Isaiah Frank, membru CRE, este profesor de Economie Internaţională;
Francis Fukuyama, membru CRE, Directorul Proiectului de Telecomunicaţii SAIS, este şi membru al Institutului
de Politici Străine;
Christian Herter, membru CRE, profesor de Relaţii Internaţionale;
Michael Mandelbaum, membru CRE, este Director al Programului de Politică Externă Americană.

Bibliografie:
Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005
Trilateral Commission: World Shadow Government http://afgen.com/trilateral.html
The Global Elite: Who are they?
http://www.augustreview.com/index.php?option=com_content&task=view&id=6&Itemid=4
Jan van Helsing: Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, 1997
http://www.iie.com/
http://www.ias.edu/
http://www.iiss.org/
http://www.csis.org/
http://www.sais-jhu.edu/index.html

Comisia Trilaterală controlează din umbră economia

mondială

Scopul urmărit este accelerarea globalizării prin introducerea unui nou sistem economic

de George Preda

Comisia Trilaterală este un grup elitist internaţional fondat în 1973 în

scopul accelerării instaurării Noii Ordini Mondiale. Acest grup îi
reuneşte pe conducătorii celor mai puternice corporaţii industriale şi
comerciale din lume, precum şi ai celor mai bogate bănci, inclusiv
Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, alături de
personalităţi din mediul ştiinţific universitar, sindicate, presă, drept etc.
Toţi membrii sunt francmasoni cu grade mari în diferite loje ale sectei
satanice a Francmasoneriei mondiale. Denumirea grupului vine de la
„trilaterala” (triunghiul) alcătuit de SUA, Europa Occidentală şi
Japonia. Ulterior, s-a dezvoltat o întreagă ramură „Asia-Pacific”.
Prin comparaţie cu Grupul Bilderberg (grup ultrasecret cu participare mondială fondat în 1954) şi Consiliul
pentru Relaţii Externe (Council of Foreign Relations, organizaţie semi-secretă fondată în 1921 având numai
membri cetăţeni SUA), Comisia Trilaterală (logo-ul în imaginea de mai sus) este – cel puţin în aparenţă –
transparentă privind activităţile, membrii şi ideile propagate. Această transparenţă declarată este totuşi contrazisă
chiar de secretul păstrat privind discuţiile purtate la conferinţele anuale ale Comisiei. Scopurile urmărite, dincolo
de cosmetizarea lor pentru publicul larg, sunt evident subscrise globalizării accelerate. Obiectivul final este
controlul complet al economiei şi politicii mondiale prin instaurarea unui unic guvern mondial.

„Ideologul” acestei grupări, Zbigniew Brzezinski, fost profesor la Universitatea Columbia, a scris în lucrarea sa
“Between Two Ages: The Technetronic Era” publicată în 1971 (Între două epoci: Era tehnocraţiei):
“Statul naţional, ca unitate fundamentală de organizare a societăţii umane, a încetat să mai fie principala forţă
creatoare în societate. Băncile internaţionale şi corporaţiile multinaţionale acţionează, programează şi planifică
viitorul societăţii în termeni care sunt mult mai avansaţi decât conceptele politice ale statelor naţionale.”

Brzezinski nu se putea exprima mai limpede decât atât. El a fost remarcat astfel de David Rockefeller,
preşedintele Băncii Chase Manhattan, membru al societăţii secrete Illuminati şi al “Aristocraţiei Negre”
planetare, extrem de activ în direcţia globalizării. Cei doi au făcut echipă pentru a pune bazele Comisiei
Trilaterale şi, după cum se spune, “restul e istorie” – deşi nu apare în manualele clasice de istorie.

Comisia Trilaterală şi Consiliul pentru Relaţii Externe au acelaşi finanţator – David Rockefeller

Fondatorul şi finanţatorul Comisiei Trilaterale este magnatul David

Rockefeller, iar „ideologul” grupării este fostul consilier prezidenţial
american Zbigniew Brzezinski (foto), care a fost şi primul preşedinte al
Comisiei. Ambii fac parte din gruparea ocultă malefică a Illuminati-lor.
Membrii Comisiei Trilaterale sunt cooptaţi numai pe bază de invitaţie,
dintre conducătorii marilor firme, corporaţii industriale, antreprenori,
magnaţi media, bancheri, profesori universitari etc. Acest grup a fost
declarat iniţial un simplu “forum de discuţii” (think-tank în limba
engleză), ca şi alte grupări elitiste de acest gen, dar influenţa sa este
vizibilă, ca şi puterea sa decizională, pe scena economică şi politică
mondială. Iniţial s-a afirmat că scopul dezbaterilor era găsirea unor soluţii
pentru salvarea democraţiei într-o societate frământată din cauza
războiului din Vietnam, a mişcărilor studenţeşti şi a conflictelor sindicale.
Membrii Comisiei nu au reuşit niciodată să dea un răspuns satisfăcător privind relaţia acesteia cu Consiliul pentru
Relaţii Externe (CRE, CFR în limba engleză). Membrii CRE sunt cei care pun în practică strategiile elaborate de
Comisia Trilaterală, cel puţin la nivelul politicii şi economiei americane.

Comisia Trilaterală afirmă că nu are nici influenţă, nici implicare politică, mai ales că reuneşte adepţi ai
diferitelor partide şi curente politice din diferite ţări. În mod ostentativ se afirmă că nu se admite participarea
politicienilor activi. Însă chiar de la constituire Comisia Trilaterală a urmărit preluarea controlului la nivel
prezidenţial în SUA.

Preşedinţii SUA sunt marionetele Comisiei Trilaterale

Fostul preşedinte american Jimmy Carter (foto dreapta) a fost invitat să facă parte din grup cu un an înainte de a
fi ales preşedinte, fiind considerat cel mai adecvat candidat în acest sens. Este binecunoscut faptul că, în ciuda
imaginii populiste de lider al muncitorilor, de om simplu şi sincer, pe care a mizat Jimmy Carter, campania sa
prezidenţială a fost finanţată de Comisia Trilaterală. Acest preşedinte a cărui deviză era „nu o să vă mint
niciodată!” a intrat în cursa prezidenţială la sugestia Comisiei Trilaterale şi a fost chiar de la început o marionetă
a acestor forţe oculte. Prin susţinerea financiară, mediatică şi politică de care a beneficiat în acest mod, a devenit
posibil ca un obscur guvernator din Georgia să ajungă preşedintele SUA în 1977.

Ascensiunea lui Jimmy Carter a însemnat preluarea puterii de către

Comisia Trilaterală în SUA: nu mai puţin de 18 oficiali cheie ai
administraţiei Carter erau membrii ai acesteia (acest număr este cu atât
mai impresionant având în vedere că iniţial erau în total numai 54 de
membri americani). Dintre preşedinţii SUA care au urmat, toţi sunt
membri ai Comisiei sau au legături declarate cu aceasta, cu excepţia lui
Ronald Reagan – însă chiar şi în timpul mandatului său, vicepreşedinte era
un membru al Trilateralei, George Bush (ulterior preşedinte SUA). Bill
Clinton este un alt membru al Comisiei care a fost preşedinte SUA.

Mecanismul de control implementat de Comisia Trilaterală

Pentru a putea impune un nou sistem economic mondial, este nevoie nu doar de asocierea principalilor
conducători de corporaţii în domeniul industrial, ci de orchestrarea precisă a unei colaborări între economie,
politică, mediul academic şi presă. Obiectivele intermediare urmărite în procesul globalizării sunt stabilite de
marile corporaţii. Oamenii de ştiinţă din mediul academic (profesori universitari în special) sunt cei care oferă
studii şi aşa-zise lucrări ştiinţifice pentru a justifica aceste obiective corporatiste. Politicienii sunt cei care
prezintă publicului aceste idei şi eventual introduc legi noi care să permită îndeplinirea acestor obiective, iar
mass-media face propagandă în acest sens pentru a obţine consensul popular şi susţinerea (sau măcar acceptarea)
publică a măsurilor cerute de liderii corporaţiilor.

În SUA, strategia Comisiei Trilaterale implică înainte de toate controlul asupra preşedinţiei şi guvernului. În
prezent, printre membrii marcanţi din SUA se numără:
George Bush senior, fost preşedinte SUA, tatăl actualului preşedinte,
Dick Cheney, vicepreşedintele SUA implicat în scandalul Halliburton/Iraq (acest scandal se referă la faptul că
SUA a vândut tehnologie nucleară Iraqului şi Iranului),
Henry Kissinger, consilier pe probleme de securitate naţională şi secretar de stat în administraţia Nixon, secretar
de stat în administraţia Ford, implicat în războiul din Vietnam,
Madeleine Albright, fost secretar de stat în administraţia Clinton,
Zbigniew Brzezinski, consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter,
Alan Greenspan, directorul American Federal Reserve, cartelul financiar care controlează economia SUA printr-
un lanţ de bănci importante,
Paul Wolfowitz – fostul preşedinte al Băncii Mondiale,
Robert S. McNamara - fost preşedinte al Băncii Mondiale, fost secretar al apărarii SUA, fost preşedinte al Ford
Motor,
George Soros, fondatorul şi deţinătorul Fundaţiei internaţionale Open Society

“Maturizarea” procesului de globalizare

Analiza comparativă a componenţei Comisiei Trilaterale – în prezent şi la

origine – reflectă schimbarea etapei şi priorităţilor, sau altfel spus
“maturizarea” procesului de globalizare. Mai ales la început era foarte
necesar aportul “ideologic” şi legal, de aceea au fost cooptaţi mulţi membrii
din mediul universitar şi avocaţi. În prezent, remarcăm cooptarea
semnificativă ca membri invitaţi a unor personalităţii din domeniul mass-
media: nu doar proprietarii corporaţiilor media (aceiaşi cu magnaţii
economici), dar şi editorialişti, formatori de opinie, şi într-adevăr eforturile
propagandistice în sensul acceptării globalizării s-au accentuat. Remarcăm de
asemenea atragerea unor nume importante din Serviciile Secrete.

Preponderenţa, evidentă şi în 1973, dar şi acum, revine reprezentanţilor

cartelurilor bancare: preşedinţi ai Băncii Mondiale, directorii Fondului Monetar Internaţional, chairmani ai
Federal Reserve Bank, directorii celor mai proeminente bănci (şi aceasta fără a socoti şi băncile comerciale sau
de investiţii). Reprezentarea “elitei” financiare într-o asemenea măsură într-o grupare globalistă nu este
întâmplătoare, deoarece banii reprezintă principalul instrument al globalizării. Prin membrii săi, Comisia
Trilaterală controlează resursele financiare ale întregii planete, în fiecare ţară.

Desigur, directorii executivi ai marilor corporaţii sunt incluşi în Comisie. Menţionăm printre altele, companiile
Boeing, Coca Cola, Hewlett Packard, Texas Instruments, AT&T, ITT, Exxon, Enron, Xerox, Mobil, Pepsico,
Nabisco, Goldman Sachs etc.

În concluzie, procesul mondial de globalizare care se accentuează alarmant este condus şi controlat de un
grup restrâns de francmasoni care râvnesc la dominarea globală a umanităţii şi a planetei. Nu toţi aceştia
se regăsesc printre membrii Comisiei Trilaterale, preferând să se menţină în umbră. Ceea ce îi motivează
este foamea de bani şi putere. Mecanismele pe care le-au creat la nivelul societăţii fac ca aproape marea
majoritatea a oamenilor, în mod inconştient, să le slujească interesele. Dacă oamenii ar deveni conştienţi,
fiind înainte de toate informaţi, de amploarea manipulării şi înşelăciunii, ar putea să se opună globalizării,
înainte de a fi prea târziu.

ANEXĂ
Componenţa Comisiei Trilaterale în 1973 - membrii americani
Pentru o imagine de ansamblu a acestei structuri concepute pentru elaborarea unor strategii de accelerarea a
globalizării, am organizat aceste nume după domeniile de activitate.
* indică membrii Comitetului Executiv ai Comisiei Trilaterale în 1973
Domeniul bancar
Ernest C. Arbuckle - Chairman, Wells Fargo Bank
George W. Ball - Senior Partner, Lehman Brothers
Alden W. Clausen - Preşedinte, Bank of America
Archibald K. Davis - Chairman, Wachovia Bank and Trust Company
*Peter G. Peterson - Chairman, Lehman Brothers
*David Rockefeller - Chairman, Chase Manhattan Bank
Robert V. Roosa - Partener, Brown Brothers Harriman & Company
Bruce K. MacLaury - Preşedinte, Federal Reserve Bank of Minneapolis
John H. Perkins - Preşedinte, Continental Illinois National Bank and Trust Company
Mass Media
Doris Anderson - Editor, Chantelaine Magazine
Emmett Dedmon - Vicepreşedinte şi director editorial, Field Enterprises, Inc.
Hedley Donovan - Redactor şef, Time, Inc.
Carl T. Rowan - editorialist
Arthur R. Taylor - Preşedinte, Columbia Broadcasting System, Inc. (CBS)
Sindicate (membrii cooptaţi după stabilirea lui Carter ca viitor candidat la preşedenţie, în scopul obţinerii votului
muncitorilor)
*I. W. Abel - Preşedinte United Steelworkers of America
Leonard Woodcock - Preşedinte United Automobile Workers
Lane Kirkland - Secretar-trezorier, AFL-CIO
Senatul/Congresul SUA
John B. Anderson - Camera reprezentanţilor
Lawton Chiles - Senatul SUA
Barber B. Conable, Jr. - Camera reprezentanţilor
John C. Culver - Senatul SUA
Wilbur D. Mills - Camera reprezentanţilor
Walter F. Mondale - Senatul SUA
William V. Roth, Jr. - Senatul SUA
Robert Taft Jr. - Senatul SUA
Alţi politicieni
James E. Carter, Jr. - Guvernatorul Georgiei
Daniel J. Evans - Guvernatorul statului Washington
*William W. Scranton - Fost Guvernator al statului Pennsylvania
Corporaţii
J. Paul Austin - Chairman, The Coca-Cola Company
W. Michael Blumenthal - Chairman, Bendix Corporation
*Patrick E. Haggerty - Chairman, Texas Instruments
William A. Hewitt - Chairman, Deere and Company
Edgar F. Kaiser - Chairman, Kaiser Industries Corporation
Lee L. Morgan - Preşedinte, Caterpillar Tractor Company
David Packard - Chairman, Hewlett-Packard Company
Charles W. Robinson - Preşedinte, Marcona Corporation
Arthur M. Wood - Chairman, Sears, Roebuck & Company
William M. Roth - Roth Properties
Mediul academic
David M. Abshire - Chairman, Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale de la Universitatea Georgetown
Graham Allison - Profesor de Ştiinţe Politice, Universitatea Harvard
Robert R. Bowie Clarence Dillon - Profesor de Relaţii Internaţionale, Universitatea Harvard
*Harold Brown - Preşedinte, California Institute of Technology
Richard N. Cooper Provost - Profesor de Ştiinţe Economice, Universitatea Yale
Frank Altschul - Profesor de Ştiinţe Economice, Universitatea Yale
Paul W. McCracken - Profesor de Administrarea Afacerilor, Universitatea Michigan
Edmund Ezra Day - Profesor de Administrarea Afacerilor, Universitatea Michigan
Marina von N. Whitman - distins pentru servicii publice, Profesor de Economie, Universitatea Pittsburgh
Carroll L. Wilson - Profesor de Management, Şcoala de Management Alfred P. Sloan School din cadrul MIT
Edwin O. Reischauer – Profesor la Universitatea Harvard; fost Ambasador SUA în Japonia
Firme de avocatură
Warren Christopher - Partener la O’Melveny and Myers
William T. Coleman, Jr. - Senior Partner la Dilworth, Paxson, Kalish, Levy & Coleman
Lloyd N. Cutler - Partener la Wilmer, Cutler, and Pickering
*Gerard C. Smith - Consilier la Wilmer, Cutler & Pickering
Cyrus R. Vance - Partener la Simpson, Thacher and Bartlett
*Paul C. Warnke - Partener la Clifford, Warnke, Glass, McIlwain & Finney
Alte asociaţii
Lucy Wilson Benson President, Liga femeilor cu drept de vot din SUA
Kenneth D. Naden - Vicepreşedinte executiv, Consiliul Naţional al Cooperativelor şi fermierilor
Think-Tank-uri
Thomas L. Hughes - Preşedinte, Fundaţia Carnegie pentru Pacea Internaţională
Henry D. Owen - Director, Programul de Studii de Politică Externă, The Brookings Institution

Bibliografie:
Lista actuală a membrilor Comisiei Trilaterale http://illuminati-news.com/tc-members.htm
Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005
Trilateral Commission: World Shadow Government http://afgen.com/trilateral.html
The Global Elite: Who are they?
http://www.augustreview.com/index.php?option=com_content&task=view&id=6&Itemid=4
Michele Fratianni: New Perspectives On Global Governance: Why America Needs The G8,
Ashgate Publishing, 2005
Jan van Helsing: Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, 1997
Carrol Quigley: Tragedy and Hope, Macmillan Publishing Company, 2000
Brzezinski, Zbigniew, Between Two Ages: The Technetronic Era, (Penguin Books, 1971)

Illuminati-i şi sinistra aristocraţie neagră a planetei

13 familii, cele mai bogate din lume, controlează planeta

de Maria Nicola

Illuminati-i sau „Iluminaţii” reprezintă aşa-numita elită planetară,

grupul persoanelor care îşi autoarogă supremaţia asupra destinului
umanităţii. Faptul că au ales tocmai termenul „iluminat”, folosit în
tradiţia spirituală pentru fiinţele care au avut acces la anumite revelaţii
divine esenţiale, nu este decât o dovadă în plus a imensei aroganţe a
Illuminati-lor. Această grupare ultrasecretă are în mână frâiele
planetei, iar singurul interes pe care îl au în vedere cei care o
alcătuiesc este propria lor prosperitate. Ei sunt cei care au pus la cale
„Noua Ordine Mondială” spre care ne îndreptăm cu paşi din ce în ce
mai repezi în ultimii ani.

Aceşti oameni sunt principalii jucători pe tabla de joc pe care ei înşişi au configurat-o pe întreaga planetă. Cei
mai bogaţi, influenţi şi puternici oameni de pe Pământ fac parte cu toţii în principal din aceleaşi 13 familii şi sunt
principalele personaje care conduc din umbră lumea. Aceste familii au creat Ordinul secret al Illuminati-lor şi îl
controlează în totalitate. Cu foarte puţine excepţii, Illuminati-i sunt bărbaţi. Ei sunt cei care iau deciziile, trag
sforile şi stabilesc regulile pe care trebuie să le urmeze toate guvernele, preşedinţii, corporaţiile şi organizaţiile
internaţionale.

Un grup ultrasecret reuneşte cei mai puternici oameni din lume

Illuminati sunt un grup ultrasecret care practică ştiinţele oculte; acest grup s-a structurat cu mii de ani în urmă,
deşi informaţii despre existenţa sa au apărut numai de 2-300 de ani. „Iluminaţii din Bavaria” nu reprezintă
nicidecum originea acestui Ordin, aşa cum afirmă unii autori, ci o organizaţie creată special la comada baronului
Rotschild, pentru a-i deruta pe aceia care aflaseră de existenţa Illuminati-lor. Se afirmă chiar că fondatorul
„Iluminaţilor din Bavaria” a fost în cele din urmă asasinat ritual ca pedeapsă pentru că a continuat să folosească
denumirea de „iluminat” după desfiinţarea acestei organizaţii secrete.

Illuminati-i ocupă cele mai înalte poziţii în toate ierarhiile existente, sunt cu toţii extrem de bogaţi şi se află
„deasupra legii”. Cu toate acestea, majoritatea dintre ei nu apar niciodată pe listele cunoscute de noi cu cei mai
bogaţi oameni din lume. Ceea ce îi interesează pe ei nu este nicidecum să fie cunoscuţi, ci doar să deţină bogăţiile
şi controlul planetei, precum şi să îşi urmeze planurile de dominare a umanităţii.

Liniile „de sânge” ale arborilor genealogici ale celor 13 familii care controlează Ordinul Illuminati merg înapoi
cu mii de ani în urmă. Din acest motiv, David Icke scrie în lucrarea „Secretul Suprem” că aceste 13 familii
alcătuiesc „o rasă de oameni care nu se încrucişează decât între ei (cu o linie genealogică aproape continuă), un
fel de „rasă în interiorul rasei”. Aceasta a fost creată în antichitate, în Orientul Mijlociu şi în Orientul Apropiat.
De-a lungul miilor de ani care au urmat, această rasă şi-a extins continuu puterile, acaparând practic întregul
glob.[...] Practic, procesul a durat mii de ani. Structurile instituţiilor moderne de control: guvernele, sistemul
bancar, lumea afacerilor, armatele şi mass-media nu au fost infiltrate de această forţă, ci au fost chiar create de ea,
de la bun început.”

Legături „de sânge”: toate casele regale europene sunt înrudite

Pentru a înţelege aceste informaţii care la prima vedere sunt şocante, să analizăm un exemplu simplu: arborele
genealogic al familiei Windsor. Actualmente în Europa majoritatea statelor sunt organizate ca republici si sunt
conduse de un preşedinte ales prin vot popular. În schimb, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Suedia, Olanda,
Danemarca şi Norvegia sunt regate – fiind conduse de un rege sau de o regină. Descendenţele regale, aşa cum
ştim, sunt stabilite prin diverse legi sau reguli specifice în fiecare ţară şi nu sunt sub nici o formă sub incidenţa
unor decizii mai mult sau mai puţin „democratice”.
Înainte de a deveni republici, şi celelalte ţări europene au fost regate sau imperii. Prin divizarea acestora şi/sau
răsturnarea de la putere a caselor regale sau imperiale prin revoluţii, s-au format republicile europene de astăzi.

Actualul rege al Belgiei, regele Suediei şi al Norvegiei, precum şi reginele Marii Britaniei, Olandei şi
Danemarcei SUNT CU TOŢII RUDE DE SÂNGE, TRĂGÂNDU-SE DIN FAMILIA WINDSOR. Mai mult
decât atât, ultimii regi care au fost înlăturaţi de la putere prin revoluţii în Italia, România, Iugoslavia, Bulgaria şi
Grecia, făceau şi ei parte din aceeaşi familie Windsor, regăsindu-se absolut toţi în arborele ei genealogic. Cu
siguranţă aceasta nu poate fi o coincidenţă!

Forţe oculte malefice şi banii le susţin puterea

Puterea pe care au ajuns să o aibă Illuminati se bazează pe de o parte pe

cunoaşterea anumitor aspecte oculte şi pe de altă parte pe forţa banului
prin care ei controlează întreaga economie mondială. Ei sunt cei care
deţin băncile internaţionale, afacerile cu petrol, cele mai importante
corporaţii din industrie şi comerţ. Ei controlează şi manipulează
politicienii şi deţin efectiv majoritatea guvernelor, sau măcar le
controlează. Un exemplu foarte bun este modul în care se fac alegerile
prezidenţiale în majoritatea ţărilor aşa-zis democratice.

Nu mai este un secret pentru nimeni că acel candidat care dispune de cea
mai consistentă sponsorizare este cel care câştigă alegerile, cu extrem de
rare excepţii. În acest mod, politica este controlată prin forţa banului. De
cele mai multe ori, Illuminati susţin principalii candidaţi doar pentru a fi
siguri că vor câştiga. Acest mecanism simplu de control explică faptul că
în SUA, marea majoritate a preşedinţilor americani aleşi „democratic”
prin vot popular din 1776 şi până în prezent sunt înrudiţi între ei. Toţi
aceştia sunt rude de sânge şi prin urmare se poate afirma că ei alcătuiesc
un fel de „casă regală” sau dinastie.

Illuminati-i urmăresc instaurarea Noii Ordini Mondiale, în care planeta

va fi condusă de un unic guvern mondial, controlat de ei. În acest sens, în
ultimele decade au avansat mai mult decât în sute de ani. Pentru sceptici, cel mai bun exemplu este crearea
Uniunii Europene, care face ca toate ţările europene să aibă un guvern unic – Comisia Europeană. Niciunul dintre
adevăraţii conducători ai Europei de azi nu este ales şi nu există nici un mecanism efectiv prin care popoarele
europene pot controla deciziile acestui guvern european.
Cele 13 odioase familii care alcătuiesc „aristocraţia neagră” a planetei

În istorie este binecunoscută perioada neagră din istoria Veneţiei şi a Genovei în care aşa-numita Aristocraţie
Neagră a preluat monopolul afacerilor (sec.XII). Interesant este că descendenţii acesteia deţin şi acum
monopolurile legiferate în secolul XII şi sunt adevăraţii stăpâni ai Mafiei italiene. Ei se înrudesc cu cele mai
bogate familii europene.

Nucleul Illuminatilor îl constituie cele 13 familii, cele mai bogate din lume, care alcătuiesc „aristocraţia neagră”
a planetei. Numele de „aristocraţie neagră” asociat acestora vine din faptul că metodele lor predilecte de acţiune
sunt uneltirile, minciunile, înşelătoriile, crimele, terorismul, magia neagră (satanismul).

Fritz Springmeier, în exelenta lucrare „Bloodlines of the Illuminati” (Liniile de sânge ale Illuminati-lor) enumeră
aceste 13 familii ca făcând parte din „Elita” planetară:
1. Astor
2. Bundy
3. Collins
4. DuPont
5. Freeman
6. Kennedy
7. Li (China)
8. Onassis
9. Rockefeller
10. Rothschild
11. Russell
12. van Duyn
13. Merovingian (Casele Regale europene)

Următoarele familii sunt de asemenea înrudite cu acestea (desigur că mai

există sute de familii înrudite, dar ele sunt mai puţin importante şi
influente):
1. Reynolds
2. Disney
3. Krupp
4. McDonald

„În bătaie de joc, pentru a imita cele 12 triburi biblice ale lui Dumnezeu, Satan şi-a ales şi el 12 familii, 12 linii
de sânge. Una dintre acestea era cea numită Ishmaeli, ai cărei descendenţi au pus la punct tehnicile de asasinare
prin practici oculte de magie neagră . O altă linie are origine egipteană şi este cea care a dezvoltat anumite
practici druidice. O altă familie, orientală, a dezvoltat magia neagră orientală. O altă linie se trăgea din Canaan şi
se numea Astarte, apoi şi-a schimbat numele în Astorga, Ashdor, şi apoi Astor. […] Dacă primele 12 familii sunt
imitaţia celor 12 triburi iudaice, cea de-a 13-a este „copiată” după descendenţa regală a lui Iisus însuşi şi este
înrudită direct cu casa regală a lui David, căreia îi aparţinea acesta.” – Fritz Springmeier, „The Satanic
Bloodlines”

Dincolo de aceste considerente esoterice, Springmeier analizează în detaliu genealogia şi afacerile celor 17 (13 +
4) familii menţionate, bazându-se printre altele pe mărturiile unor foşti Illuminati – aceia care au încercat să
părăsească acest ordin criminal.

Societăţile secrete, instrumentul Illuminati-lor

Desigur că aceste informaţii, precum şi scopurile mârşave ale Illuminati-lor sunt ascunse publicului larg – acesta
este unul dintre motivele pentru care societatea modernă este împânzită de societăţi secrete. Putem chiar afirma
că toate societăţile secrete care sunt structurate pe sistemul „iniţierilor oculte secrete” sunt controlate de către
Illuminati. Francmasoneria este cea mai cunoscută astfel de grupare, dar nu este nicidecum unica.

Controlul acestor societăţi secrete este realizat prin practici oculte de magie neagră. Fără excepţie, toate acestea
sunt sataniste – adică „divinitatea” cărora ei se închină este Satana, chiar dacă îl numesc „Purtătorul de lumină”
sau „Marele Arhitect”. Practicile de magie neagră sunt la originea tuturor tehnicilor de manipulare şi influenţare a
maselor. Practic putem spune că în acest mod planeta noastră este actualmente condusă şi controlată prin magie
neagră, deşi maşina de propagandă a avut grijă să îndoctrineze oamenii cu ideea că nu există forţe supranaturale,
fenomene paranormale şi nici un fel de magie.

Bibliografie:
Fritz Springmeier, „Bloodlines of the Illuminati”
Fritz Springmeier, „The Satanic Bloodlines”,
http://www.theforbiddenknowledge.com/hardtruth/the_satanic_bloodlines.htm
Jan van Helsing: Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, 1997
http://www.illuminati-news.com
Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005
David Icke: Secretul Suprem, editura Daksha, 2006
Vernon Staufer: New England and the Illuminati, Invisible College Press, 2005
John Robison: Proofs of a Conspiracy Against All the Religionsand Governments of Europe
Carried on in the Secret Meetings ofFreemasons, Illuminati and Reading Societies, Kessinger
Publishing,2003
Seth Payson: Proof of the Illuminati, Invisible College Press, 2003
Robert A. Wilson : Masks of the Illuminati, Dell, 1990
David Livingstone: Terrorism and the Illuminati: A Three Thousand Year History, BookSurge
Publishing, 2007

Iluminaţii din Bavaria şi Testamentul lor diabolic

de George Preda

Societatea secretă „Iluminaţii din Bavaria” a fost fondată în 1776 şi

scoasă în afara legii de către statul bavarez în 1785 (la mai puţin de 10
ani de la înfiinţarea sa), după descoperirea unor documente secrete care
dezvăluiau planurile "Iluminaţilor" de a organiza revoluţii pentru
răsturnarea monarhiilor europene. În mai puţin de 10 ani de existenţă,
această societate secretă şi-a pus amprenta asupra evoluţiei ulterioare a
istoriei europene, dar şi asupra celorlalte societăţi secrete, precum Francmasoneria.

A fost pentru prima dată când au fost scoase la lumină planurile secrete ale celor care conduc din umbră această
planetă: "Noul Testament Diabolic", care le aparţine Iluminaţilor din Bavaria seamănă surprinzător de mult cu
Protocoalele secrete ale maeştrilor francmasoni. Modul surprinzător şi miraculos în care s-au petrecut lucrurile
arată fără îndoială intervenţia divină salutară: un mesager secret a fost lovit de trăznet şi datorită documentelor
găsite de Poliţie asupra lui s-a făcut o percheziţie la reşedinţa conducătorului organizaţiei, Adam Weishaupt. Prin
intermediul deconspirării Iluminaţilor din Bavaria s-a putut afla despre planurile oculte de dominare a lumii de
către un grup restrâns de oameni.

Înfiinţarea, scopul şi organizarea

Societatea secretă Iluminaţii din Bavaria a fost fondată în 1776 sub faţada unei organizaţii politice care avea ca
scop oficial declarat „eliminarea condiţiilor negative din societate pentru a le reda oamenilor o viaţă fericită şi
normală” – stabilirea unei societăţi utopice, în care va fi abolită proprietatea privată. Implicit, organizaţia se
opunea monarhiei şi bisericii.

Fondatorul său este Adam Weishaupt, un evreu convertit la catolicism care a fost educat într-o mănăstire iezuită
şi a devenit apoi profesor universitar. Jan Van Helsing afirmă în lucrarea sa „Organizaţiile secrete şi puterea lor în
secolul XX” că cel care a „comandat” înfiinţarea acestei societăţi secrete a fost de fapt bancherul Rotschild care
l-a contactat pe Weishaupt în 1770 şi l-a însărcinat cu fondarea acestui ordin secret. Printre altele, chiar
denumirea aleasă viza crearea unei confuzii pentru a arunca praf în ochii celor care cercetau existenţa şi
activitatea grupului secret al aşa-zişilor „Iluminaţi” care conduc din umbră planeta şi societatea umană şi se
consideră „elita” umanităţii.

Ca majoritatea societăţilor secrete, şi aceasta avea o organizare ierarhică strictă alcătuită din 13 grade. Numai cei
care se dovedeau capabili să păstreze intacte secretele unui anumit nivel puteau accede la următorul. Ne putem
reprezenta această structură şi ca pe nişte cercuri concentrice, ascesiunea ierarhică fiind echivalentă cu accederea
la un cerc aflat mai aproape de interiorul organizaţiei. Cei aflaţi pe treptele de jos sau la exterior nici nu ştiau de
existenţa unor grade superioare.

Iluminaţii Bavarezi au împrumutat mult de la iezuiţi: sistemul de a spiona şi de a face rapoarte, testarea
slăbiciunilor membrilor, tactica de defăimare. Weishaupt a reuşit să atragă multe personalităţi marcante din
Bavaria (actualmente cea mai mare provincie în Germania) în organizaţia sa; se spune că şi Mozart şi Goethe s-
au numărat printre membri.

Descoperirea planurilor secrete de creare a Noii Ordini Mondiale a dus la închiderea organizaţiei

Pe 17 iulie 1782 a avut loc Congresul de la Wilhelmsbad, unde Iluminaţii

Bavarezi au creat o alianţă cu masonii din lojile engleze şi franceze. Ce s-
a discutat la acest Congres a fost ţinut în foarte mare secret. De exemplu,
o personalitate a epocii, contele Virieu, mason care a participat la acest
Congres, îi împărtăşea unui prieten: „Nu pot să-ţi dezvălui ce s-a hotărât la
acest congres. Pot numai să-ţi spun că este mult mai grav decât crezi tu.
Conspiraţia care s-a pus aici în mişcare este atât de perfect organizată
încât nu e scăpare pentru monarhie şi biserică.”

Adevăratele planuri ale Iluminaţilor din Bavaria au ieşit la iveală odată cu

publicarea „Noului Testament Diabolic”. Intervenţia divină a jucat un rol
principal în revelarea acestuia: un curier al Iluminaţilor a fost lovit de
trăznet când călătorea de la Frankfurt la Paris cu documente compromiţătoare asupra sa. Deşi curierul a murit,
documentele au rămas intacte şi au fost găsite de poliţişti. S-a făcut apoi o percheziţie la domiciliul asistentului
lui Weishaupt şi în urma documenteler găsite, mai ales a descoperirii Planului pentru crearea unei Noi Ordini
Mondiale, organizaţia a fost scoasă în afara legii, iar Weishaupt a fost arestat.(imaginea alăturată, prezentă şi pe
bancnot a dolarului american este chiar simbolul Iluminaţilor din Bavaria)

Se spune că Weishaupt ar fi reuşit să fugă la Moscova şi să-şi continue activitatea prin intermediul Lojii Marelui
Orient (fondată în acea perioadă în Franţa) pentru a declanşa Revoluţia Franceză. Se pare că tot el a colaborat cu
Karl Marx pentru redactarea „Manifestului Partidului Comunist”. Unele surse afirmă că Weishaupt ar fi sfârşit
asasinat chiar de cei care i-au comandat înfiinţarea acestei societăţi secrete, pentru că a continuat să folosească
termenul de „iluminaţi”.

În 1997, în Spania, s-a înfiinţat o organizaţie de tip masonic care susţine că este continuatoarea tradiţiei
„Iluminaţilor din Bavaria”.

Vă prezentăm în continuare un fragment din documentul care dezvăluie adevărata ideologie a „Iluminaţilor”.
Acest document este chiar cel care a fost descoperit de autorităţile bavareze. Principele Bavariei a hotărât
publicarea lui pentru a preveni astfel toate casele regale europene. În mod evident, acest avertisment a fost
ignorat. Sângeroasa revoluţie franceză care a izbucnit în 1789 şi a detronat monarhia franceză, precum şi şirul de
revoluţii care i-au urmat erau prevăzute în acest plan.

Noul Testament Diabolic – adevărata ideologie a Iluminaţilor din Bavaria

„Primul secret privind felul în care se poate manipula societatea este supremaţia asupra opiniei publice. Prin
aceasta, se poate semăna între oameni atâta sciziune, îndoială şi păreri contradictorii încât ei nu se mai pot
descurca în zăpăceala colectivă şi sunt convinşi că nu pot avea o părere personală. Trebuie dezvăluite pasiuni în
rândul maselor şi răspândite scrieri murdare şi lipsite de spiritualitate. Menirea presei este să dovedească
neputinţa neiluminaţilor în domeniul treburilor publice şi în cel religios.

Al doilea secret este de a pune în mişcare toate slăbiciunile şi defectele omeneşti, patimile, greşelile până ce
oamenii nu se mai pot înţelege între ei. Trebuie combătută tăria personalităţii; nimic nu este mai periculos pentru
noi decât aceasta. Dacă această calitate este dublată de putere spirituală creativă atunci ne poate dăuna mai mult
decât milioane de oameni la un loc. Prin invidie, ură, discordie şi război, prin foamete, lipsuri şi molime, toate
popoarele vor fi atât de slăbite, încât nu vor şti cum să iasă din impas, decât dacă se supun voinţei noastre, a
Iluminaţilor.

Un stat care este epuizat de prefaceri sau conflicte interne va fi, în orice caz, o pradă uşoară pentru noi. Vom
obişnui popoarele să ia aparenţele drept monedă adevărată, să se mulţumească cu superficialităţi, să alerge numai
după plăceri, să se epuizeze căutând mereu ceva nou, pentru ca în sfârşit să asculte de noi, Iluminaţii. Iar noi vom
răsplăti masele cu venituri adecvate pentru supunerea lor. Prin degradarea morală a societăţii, oamenii vor pierde
credinţa în Dumnezeu. Prelucrate prin scrieri şi comunicări directe, discursuri, discuţii, masele vor fi educate în
spiritul nostru, al Iluminaţilor.

Prin şarlatanii şi vorbe goale, oamenii trebuie sustraşi pentru ca să nu poată gândi cu mintea lor proprie. Oratorii
politici instruiţi de Iluminaţi trebuie să bată atâta monedă pe conceptele de libertate şi democraţie, încât oamenii
să fie dezgustaţi de discursuri de orice nuanţă politică ar fi ele. Ideologia Iluminaţilor însă trebuie să le fie
inoculată necontenit. Masele sunt oarbe, nesocotite şi lipsite de critică, deoarece nu au ce căuta în treburile
statului. Ele trebuie stăpânite făcându-li-se dreptatea cuvenită, dar extrem de sever şi cu brutalitate.

Dominaţia mondială se obţine numai pe căi ocolite, prin subminarea selectivă a libertăţilor, prin legi, prin ordine
a electoratului prin presă, prin educaţie şi metode de învăţământ, dar mai ales sub stricta ţinere în secret a
activităţilor noastre. Guvernele trebuie hărţuite până când, de dragul liniştii, să fie dispuse să cedeze puterea.
Vom aţâţa în Europa contradicţii individuale şi naţionale, rasiale şi religioase, astfel ca statele să nu mai găsească
punţi de înţelegere între ele. Nici un stat creştin nu va căpăta sprijin adevărat din partea noastră, a Iluminaţilor.
Fiecare resort în stat să aibă o funcţie importantă şi bine definită, astfel ca prin provocarea de perturbări într-un
resort, să poată fi stagnat întregul sistem statal.

Preşedinţii de stat vor fi aleşi de noi, din rândul celor care ne dau ascultare. Fiecare dintre ei trebuie să aibă câte
un punct negru, vulnerabil în trecut, pentru ca să putem exercita presiuni asupra lor, spre a putea da legilor sensul
dorit de noi şi pentru a putea modifica constituţiile. Dându-i preşedintelui drepturi depline, ca şi dreptul de a
declara război, vom căpăta influenţă asupra armatei.

Pe aceia din guvern care încă nu au fost recrutaţi dintre noi, îi vom invita politicos să primească alte însărcinări,
misiuni onorifice, spre a-i abate de la treburile statului. Vom corupe înalţii funcţionari ca să sporească datoriile
externe ale statului, spre a deveni sclavii datornici ai băncilor noastre. Vom provoca crize economice prin
speculaţii de bursă, pentru a distruge puterea monedei. Moneda trebuie să fie atotstăpânitoare în industrie şi
comerţ.

Societatea spre care tindem să fie alcătuită, în afară de noi, dintr-o mână de milionari ce depind de noi, din poliţie
şi soldaţi, iar în rest din cetăţeni lipsiţi de avere. Prin introducerea dreptului de vot general şi individual, vom
instaura supremaţia absolută a maselor. Prin propagarea dreptului de a dispune de sine însuşi al fiecărui individ,
vom diminua importanţa familiei şi valoarea ei educativă. Printr-o educaţie bazată pe principii false, ideologii
mincinoase, vom face ca tineretul să fie indus în eroare, uşor de condus şi depravat.

Întemeierea cât mai multor organizaţii cu nume diferite, ademenirea cât mai multora în loji publice au ca sop să
le arunce la cât mai mulţi nisip în ochi.
Prin toate metodele expuse, naţiunile vor fi silite să cedeze Iluminaţilor dominaţia lumii.

Noul guvern mondial va trebui să apară ca patronul şi binefăcătorul popoarelor. Dacă un popor se opune, trebuie
mobilizaţi vecinii şi instigaţi la o acţiune armată.”

După cum vedem, ca şi în cazul Protocoalelor secrete ale maeştrilor francmasoni, toate aceste planuri au fost
puse deja în aplicare. Tot ceea ce numim acum probleme ale societăţii contemporane sunt de fapt rezultatul
acţiunilor din umbră ale unor grupări secrete de genul Iluminaţilor din Bavaria. Singura deosebire este că astăzi
ele acţionează sub masca oficială a unor grupuri de dezbatere sau organisme supranaţionale, iar referirile la
necesitatea malefică de a crea o Nouă Ordine Mondială se regăsesc în discursurile unor preşedinţi de state.

Bibliografie:

1. Jan van Helsing: Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, 1997
2. Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005
3. Vernon Staufer: New England and the Illuminati, Invisible College Press, 2005
4. John Robison: Proofs of a Conspiracy Against All the Religionsand Governments of Europe Carried on in
the Secret Meetings ofFreemasons, Illuminati and Reading Societies, Kessinger Publishing,2003
5. Seth Payson: Proof of the Illuminati, Invisible College Press, 2003
6. Robert A. Wilson : Masks of the Illuminati, Dell, 1990
7. David Livingstone: Terrorism and the Illuminati: A Three Thousand Year History, BookSurge Publishing,
2007
 Consiliul Relaţiilor Externe, organizaţia care
controlează politica mondială

de Mihai Vasilescu

"CRE (Consiliul Relaţiilor Externe) este pe punctul de a fi un organ a ceea ce C.Wright Mills numea "Elita
puterii" – un grup de bărbaţi, cu interese şi concepţii similare, care pun la cale cursul evenimentelor din poziţii
intangibile, situate în spatele scenei." - Charles Kraft, membru CRE şi al Comisiei Trilaterale

Cea mai mare parte dintre oficialii aleşi prin vot, în toate ţările
democratice din lume, vin şi pleacă. Însă membrii unor grupări precum
Masa Rotundă, Bilderberg, Comisia Trilaterală, Consiliul pentru Relaţii
Externe (în limba engleză CFR - Council on Foreign Relations) nu au
nevoie să fie votaţi. Ei rămân la putere indiferent de culoarea politică a
celor care câştigă alegerile oficiale. Nu au nevoie să fie votaţi pentru că
se aleg între ei, după sistemul închis al societăţilor secrete. Din spatele
scenei, ei manevrează lucrurile în scopuri total diferite de nevoile maselor
de oameni pe spinarea cărora trăiesc. Ei decid războiul şi pacea, stabilesc
cine va fi preşedintele unei ţări, fac legi care permit ca multi-naţionalele
care îi finanţează să obţină profituri uriaşe. Sunt doar o mică parte, cea
care se poate vedea, din Guvernul mondial. Se întâlnesc de câteva ori pe
an şi discuţiile lor sunt secrete. Presa oficială, care le este aservită, vorbeşte foarte puţin sau deloc despre
întâlnirile lor. Alcătuite din bancheri, avocaţi, brokeri, oameni de afaceri deveniţi apoi politicieni influenţi, aceste
grupări îşi justifică existenţa luându-şi numele de "think tank–uri" - cluburi sau grupuri de dezbatere.

Membrii CRE conduc SUA

Influenţa CRE în politica americană este atât de mare, încât Servando Gonzalez, autorul cărţii "The Nuclear
Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis" scria despre alegerile din 2004: "americanii vor
alege care dintre membrii CRE vor controla guvernul SUA în următorii patru ani: cei care acţionează sub masca
partidului republican sau cei din partidul democrat."

Scopurile oficiale ale acestei organizaţii sunt doar nişte pretexte pentru a conduce din umbră: "promovarea şi
facilitarea înţelegerii politicii externe şi a rolului SUA în lume" şi "descoperirea şi formarea noii generaţii de
lideri în politică externă". În ceea ce priveşte al doilea scop acesta este atins prin "Progamul de Studii David
Rockefeller". Odată recrutaţi şi formaţi în spiritul CRE, tinerii sunt propulsaţi, tot cu sprijinul organizaţiei în
poziţii cheie din politică şi afaceri. La fel ca şi Skull&Bones, care îşi recrutează membrii dintre cei mai buni
studenţi ai Universităţii Yale, CRE are strânse relaţii cu Universitatea Princeton.

Consiliul pentru Relaţii Externe a luat naştere în mod oficial în 1921 la New York, aproape în acelaşi timp cu
fratele său geamăn de peste ocean. Spunem frate geamăn pentru că Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale
– RIIA este în Marea Britanie celălalt braţ prin care organizaţia Masa Rotundă acţionează în domeniul politicii
externe.

CRE a luat naştere dintr-un grup de lucru particular şi "discret" (conform propriei descrieri) constituit în iunie
1918 sub conducerea lui Elihu Root – avocatul miliardarului J.P.Morgan şi a colonelului Edward House – bun
prieten şi principal consilier al preşedintelui SUA, Woodrow Wilson. Acest grup, numit "The inquiry"
(Investigaţia) s-a constituit în preajma Universităţii Princeton unde Woodrow Wilson fusese multă vreme
preşedinte. Misiunea lor era să sintetizeze opţiunile pe care le avea lumea – în speţă SUA, după victoria Aliaţilor
din primul război mondial. În urma muncii lor au rezultat peste 2500 de documente ce analizau factorii
economici, politici şi sociali care descriau tabloul mondial de după sfârşitul războiului. Astfel că strategia oficială
a SUA prezentată de preşedinte la Conferinţa de pace din Franţa în 1919 a fost în realitate punctul de vedere al
acestui grup. Documentul, intitulat "Cele 14 puncte" conţine în el germenii globalizării, propunând "îndepărtarea
barierelor economice şi comerciale dintre toate naţiunile" şi "constituirea unei asociaţii generale a naţiunilor".

O altă organizaţie ocultă: Masa Rotundă

Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că Edward House s-a folosit de
acest prilej pentru a se întâlni la Paris cu membrii unei alte organizaţii
extrem de influente: Masa Rotundă (The Round table). Carrol Quigley în
lucrarea "Tragedy and Hope" arată: "La sfârşitul războiului era clar că
organizarea sistemului trebuia extinsă drastic. Sarcina i-a fost încredinţată
lui Lionel Curtis care a înfiinţat în Anglia şi în fiecare dominion o
organizaţie perdea pentru fiecare Grup local al Mesei Rotunde. În Anglia
această organizaţie paravan era Royal Institute of International Affairs,
înfiinţată la Londra pe nucleul Mesei Rotunde. În New York era
cunoscută drept Council on Foreign Relations, si era un paravan pentru
J.P. Morgan and Company. De fapt, planurile originale ale Royal Institute
of International Affairs şi Council on Foreign Relations au fost trasate in
Paris.”

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX apăruseră multe astfel de societăţi şi asociaţii, fundaţii de
caritate sau grupuri de dezbatere - toate având în spate societăţi secrete. Masa Rotundă şi organizaţiile sale perdea
s-a născut din visele masonului şi miliardarului Cecil Rhodes. Fondator şi membru al grupării secrete Society of
the Elect, acesta acumulase o avere considerabilă în Africa de pe urma minelor de dimante şi era puternic
implicat în politică. În Africa era un personaj atât de cunoscut şi influent încât Rhodesia – azi cunoscută drept
Zimbabwe, a fost numită după el. În 1877 Rhodes scria în memoriile sale: "De ce să nu ne formăm o societate
secretă care să aibe un singur obiectiv: perpetuarea Imperiul britanic prin aducerea întregii lumi necivilizate sub
guvernarea britanică şi recuperarea Statelor Unite pentru a face un mare imperiu al rasei anglo saxone". "Masa
Rotundă" a apărut în 1909 având drept scop "crearea unui guvern mondial federal". În testamentul său Cecil
Rhodes a cerut ca o parte din imensa sa avere să fie destinată finanţării acestui deziderat. Printre mijloace se află
şi crearea de burse şi aici trebuie spus că Bill Clinton, fostul preşedinte ale SUA a "beneficiat" de o bursă
Rhodes.

Cea mai mare influenţă în constituirea CRE a avut-o la acea vreme J. P. Morgan care a finanţat întregul proces.
J.P. Morgan este cunoscut ca un important finanţist, bancher, colecţionar de artă şi filantrop, dar mai ales pentru
constituirea în 1892 a mega concernului mondial General Electric. În CRE erau implicate foarte multe persoane
din anturajul lui J.P.Morgan: avocaţii, bancherii şi partenerii săi de afaceri, ca şi persoane cheie din companiile
sale. Însuşi Elihu Root, cel care a fost numit preşedinte al CRE era avocatul său.

Familia Rockefeller şi CRE

Pe lângă interesele lui Morgan, un rol important îl joacă în CRE şi cele ale familiei Rockefeller. Rockefeller
activează în domeniul petrolului (Standard Oil Company, astăzi Exxon Mobil a avut multă vreme monopol
asupra acestei pieţe), în cel bancar, dar are şi numeroase fundaţii, deţine uriaşe clădiri în New York şi chiar o
universitate. John D. Rockeffeler a donat importante sume de bani pentru constituirea CRE şi o mai face şi astăzi.
Urmaşul său, David Rockeffeler a devenit în 1949 cel mai tânăr director pe care l-a avut vreodată CRE, a ajuns
apoi la scurtă vreme preşedinte şi în prezent este preşedinte onorific. Greu de crezut că oameni de afaceri şi
corporaţii atât de orientate pe profit cheltuiesc uriaşe sume de bani doar pentru a facilita nişte dezbateri.

Pe lângă aceste două mega companii, din CRE fac astăzi parte la secţiunea pentru corporaţii şi alte multinaţionale
situate în topul celor mai bogate şi mai influente din lume: Chevron, IBM, Merck, Boeing, Citigroup, Shell Oil,
Time Warner, Avon Products, Bechtel, Coca Cola, Pepsi Cola, Ford Motor, Hewlett-Packard, Johnson & Johnson,
Levi Strauss & Co., Procter & Gamble, Xerox, Yahoo.

O grupare alcătuită din preşedinţi şi secretari de stat, dar "neimplicată în crearea politicii SUA"

În CRE se află înscrişi în prezent 3700 de membrii aleşi pe viaţă. Modul

în care cineva devine membru este asemănător cu cel din masonerie.
"Candidatul" trebuie să fie propus de unul dintre membrii aleşi pe viaţă,
cererea acestuia fiind însoţită în mod obligatoriu de scrisori de
recomandare din partea altor trei membrii. Avem deci de-a face cu o
grupare închisă şi elitistă. Printre membrii se află multe nume sonore:
consilieri, secretari de stat, militari, directori şi ofiţeri CIA, bancheri,
profesori, oameni de media şi chiar actori. Mulţi dintre ei ai au ajuns
persoane influente tocmai datorită apartenenţei la CRE.

Aproape toţi preşedinţii SUA de după cel de-al doilea război mondial au
fost membrii CRE: Herbert Hoover, Dwight Eisenhower, Richard Nixon,
Gerald Ford, James Carter, George Bush Senior si Bill Clinton. La fel
stau lucrrurile şi cu cele mai influente persoane din Departamentul de Stat al SUA. Însuşi Elihu Root a fost
secretar de stat în timpul guvernării lui Theodore Roosevelt.

Un studiu realizat de Laurence Shoup şi William Minter a arătat că din cei 502 oficiali pe care i-a avut guvernul
SUA între 1945 şi 1972, mai mult de jumătate au fost membrii CRE.

În prezent pe lista membrilor CRE îi regăsim pe:

- Madeleine Albright - Secretar de stat în administraţia Clinton (şi prima femeie pe această funcţie),
- Colin Powell – Secretar de stat în administraţia Bush până în 2005 (şi primul afro-american pe această
funcţie). Şef al Statului Major şi conducător al armatei americane în timpul Războiului din Golf.
- Henry Kissinger – consilier pe probleme de securitate naţională şi secretar de stat în administraţia Nixon,
secretar de stat în administraţia Ford, implicat în războiul din Vietnam. El a primit premiul Nobel pentru pace
datorită contribuţiei sale la negocierile privind încetarea focului în Vietnam, cu toate că acestea s-au dovedit a fi
un eşec, războiul continuând apoi câţiva ani. Tot el a jucat un rol cheie în campania de bombardare a Cambodgiei
organizată în secret de SUA, care a contribuit la un sângeros război civil.
- Dick Chenney – vicepreşedinte SUA, acuzat în prezent ca a "înşelat" cetăţenii americani pentru a justifica
războiul din Irak şi că a ameninţat Iranul cu o ofensivă, încălcând astfel interesele securităţii naţionale a Statelor
Unite.
- Condolezza Rice – actualul secretar american de stat.
- Donald Rumsfeld – consilier al preşedintelui Nixon, secretar al apărării în timpul administraţiei Ford şi în
timpul administraţiei Bush, ambasador al SUA la NATO. Este interesant de remarcat faptul că Rumsfeld a cerut
ca numele său să fie şters de pe lista actuală cu membri CRE.
- Paul Wolfowitz – fost secretar al apărării SUA şi până în mai 2005 preşedinte al Băncii Mondiale. Strategia
de siguranţă naţională construită de Paul Wolfowitz în 2000 a promovat ideile unui alt think tank alcătuit din
membrii CRE: “Proiectului pentru Noul Secol American”. Alături de Dick Chenney şi Donald Rumsfeld,
Wolfowitz a stabilit: mărirea bugetului militar american cu 100 de miliarde de dolari, refuzul folosirii spaţiului
cosmic de alte naţiuni şi adoptarea unei politici militare agresive care permite atacarea preventivă a ţărilor pe tot
globul. În aceste documente se specifică: "procesul transformarii va fi probabil unul lung, daca sunt absente
evenimente catastrofice şi catalizatoare, cum ar fi un nou Peal Harbor". Războiul perpetuu în care s-au trezit
târâţi americanii şi alături de ei întreaga lume este rezultatul planurilor construite în laboratoarele CRE cu mult
înainte de 11 septembrie 2001. Aşa zisele atacuri de la WTC au oferit apoi pretextul necesar pentru a explica
implementarea unor planuri deja existente.

Cu toate cele enumerate mai sus CRE continuă să susţină că "nu este o organizaţie angajată în crearea politicii
externe a SUA".

Scop declarat, manipularea opiniei publice

O altă direcţie cheie a acestei grupări dezvăluită chiar de cel care i-a fost
multă vreme conducător - Elihu Root, este "ghidarea opiniei publice
americane". Întrucât termenul utilizat iniţial era prea bătător la ochi, el a
fost înlocuit în 1970 cu "informarea opiniei publice americane". Oricum
s-ar numi, manipularea opiniei publice de către CRE este certă. Printre
membrii săi găsim personaje plasate în poziţii cheie din numeroase
publicaţii: Washington Post, Association of American Publishers,
Business Week, Forbes, USA Today, Wall Street Journal, Los Angeles
Times, New York Times, National Geographic, Newsweek sau canale de
televiziune precum ABC, CBS, CNN, Fox News, NBC, RCA şi Walt
Disney Company. De curând actriţa Angelina Jolie a fost acceptată ca
membru în CRE.

Arthur Schelsinger scria într-o carte despre preşedintele Kennedy: "Această comunitate (CRE, n.n.) este chiar
inima administraţiei americane. Zeităţile sale preferate sunt Henry Stimson şi Elihu Root. Organizaţiile sale sunt
fundaţiile Rockefeller, Ford şi Carnegie. Publicaţiile sale sunt New York Times şi Foreign Affairs".

Cele enumerate mai sus ar fi suficiente pentru a ridica multe semne de întrebare asupra acestei organizaţii.
Membrii ei spun că se întâlnesc doar pentru a dezbate probleme majore legate de afacerile externe ale SUA. La
prima vedere nimic mai firesc. Oricine are dreptul să dezbată ce subiecte doreşte. Aici însă vorbim de persoane
care deţin poziţii de vârf în politica mondială. Deciziile lor influenţează viaţa a milioane de oameni. Sub umbrela
CRE aceste persoane se întâlnesc în secret, primesc finanţări din partea unor mari corporaţii şi după cum am
văzut nu se rezumă doar la nişte simple dezbateri. Rezultatul întâlnirilor lor se concretizează în strategii
naţionale sau internaţionale de acţiune care de cele mai multe ori stabilesc unde şi când va fi pace sau război.

Bibliografie:
1. James Perloff : The Shadows of Power - The Council on Foreign Relations and the American
Decline, Appleton, 1988.
2. Robert Gaylon, Sr. Ross: Who's Who of the Elite : Members of the Bilderbergs, Council on
Foreign Relations, Trilateral Commission, Paperback, 2000
3. Robert Schulzinger: Wise Men of Foreign Affairs, Columbia University Press, 1984
4. Servando Gonzalez: The Nuclear Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis. The
Secret Fidel Castro: Deconstructing the Symbol, Spooks Books, 2001
5. Inderjeet Parmar: Think Tanks and Power in Foreign Policy. A Comparative Study of the Role and
Influence of the Council on Foreign Relations and the Royal Institure of International Affairs, 1939-
1945, Hardcover, 2005
 6. Carrol Quigley: Tragedy and Hope, Macmillan Publishing Company, 2000
7. H. Laurence Shoup, William Minter: Imperial Brain Trust: The Council on Foreign Relations and
United States Foreign Policy, Authors Choice Press, 2004.
8. Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005

Propaganda Due (P2): O lojă francmasonică ilegală

conduce Italia din umbră

Printre mijloacele preferate de acţiune sunt asasinatele politice

de Lidia Teodorescu

Propaganda Due este numele complet al “fostei” Loji Masonice secrete P2 din Italia. Scandalul Propaganda
Due poartă amprenta unei conspiraţii clasice masonice: masonii, mafioţii, Vaticanul, CIA-ul, traficul
international de droguri şi politicieni cunoscuţi au fost toţi implicaţi. Se presupune că tot ei au fost în spatele
asasinatelor primului ministru al Italiei Aldo Moro şi al premierului suedez Olof Palme. Autorităţile
masonice italiene au fost forţate să scoată în afara legii loja masonică P2 în 1976 din cauza implicării ei
evidente în acte criminale. De atunci, activitatea P2 se desfăşoară în secret. Atât premierul Silvio Berlusconi
cât şi capii serviciilor secrete italiene sunt membri P2. O comisie independentă italiană a descris P2 ca fiind
„guvernul din interiorul guvernului”, o mişcare subversivă şi o lovitură militară care aşteaptă să „lovească”.

Înfiinţarea

Propaganda Due a fost fondată – sau “consacrată”, în jargonul care se vehiculează în cercurile masonice – în
1895. Se cunoaşte faptul că mulţi politicieni puternici ai Italiei au făcut parte din P2, inclusiv diverşi membri ai
guvernului, iar din anii ’50 loja a fost infiltrată de mafie.

Se presupune că la mijlocul anului 1960 loja avea un număr foarte redus de membri – doar 14, conform unor
surse – dar după ce Licio Gelli a preluat conducerea lojei, la sfârşitul anului 1960 şi începutul anului 1970, el a
extins rapid numărul membrilor, aceştia ajungând să numere peste 1000, din care majoritatea făceau parte din
elita Italiei.

Licio Gelli, marele maestru al lojei P2

Generalul Giordano Gamberini, Marele Maestru al Marelui Orient din

Italia, i-a încredinţat lui Licio Gelli sarcina de a strânge într-o unică
organizaţie elita politică şi economică din Italia.

Licio Gelli, fost susţinător şi înalt demnitar al regimului Musollini,

emigrase la sfârşitul războiului în Argentina după ce reuşise să delapideze,
printr-un hold-up organizat de serviciile secrete ale Republicii de la Salo
(Republica Socialistă instaurată de Mussolini în Italia), Banca Naţională a
Iugoslaviei. 60 de tone lingouri de aur şi 20 de tone monede antice din aur
au fost încărcate în 53 de camioane, cuprinzând 1300 cutii de tezaur
expediate apoi prin Cattaro, un mic port muntenegrean la Adriatică.

Devenit prieten apropiat al preşedintelui argentinian Juan Peron, Gelli a fost recrutat de KGB în Argentina, prin
şantaj, în schimbul ascunderii trecutului său fascist. Revenit în Italia (1955), Gelli face avere în domeniul
textilelor şi stabileşte relaţii înalte în Italia, unde politicieni, editori, bancheri, înalte feţe bisericeşti îi vor deveni
colaboratori apropiaţi.

Momentul cheie al carierei lui Gelli este legat de capturarea "arhivei SIFAR”, adică a celor 157.000 de dosare
compromiţătoare privind lumea politică, financiară şi militară a Italiei. Dosarele alcătuite de poliţia secretă
(SIFAR) ar fi trebuit să fie distruse, potrivit unei decizii a Parlamentului italian. Prin generalul DeLorenzo, apoi
prin generalul Alvena (şeful serviciilor secrete militare), copiile dosarelor compromiţătoare au intrat în posesia
lui Gelli şi, prin el, a KGB-ului, permiţându-i lui Gelli să influenţeze decisiv viaţa politică italiană timp de
aproximativ 15 ani.

Prin preluarea şi extinderea lojii Propaganda Due, Gelli a urmărit câteva ţeluri globale şi anume dezbinarea
Occidentului şi dezmembrarea NATO; penetrarea de către KGB a structurilor francmasonice clasice, în scop de
manipulare politică; orchestrarea acţiunilor teroriste internaţionale, fiind considerată astăzi drept cea mai
spectaculoasă acţiune subversivă din întreg secolul XX, iniţiată de KGB. Deoarece Gelli era şi agent CIA, putem
presupune la fel de bine că această lojă a servit interesele CIA în Europa.

Declinul

Conexiunile mafiote evidente şi dezvălurile scandaloase privind afacerile în care erau implicaţi membri ai lojei
P2 au făcut ca aceasta să fie oficial desfiinţată, chiar prin acţiunea „fraţilor” masoni din alte loji (în special Loja
Marelui Orient al Italiei), deoarece dezvăluirile despre P2 erau incompatibile cu imaginea de organizaţie
filantropică pe care francmasoneria se străduie din greu să şi-o construiască. Mai întâi, în 1976, autorităţile
masonice declară închisă loja P2 şi oficial în expulsează pe Gelli din masonerie. Totuşi, se ştie că loja a continuat
să funcţioneze ca şi până atunci, avându-l pe Gelli la conducere ca Mare Maestru, până în 1981.

După ce a fost ales preşedinte al Organizaţiei internaţionale a lojilor

masonice, Licio Gelli a făcut în public afirmaţia că «masoneria din Italia
este ca o marionetă în mâinile lui». Pentru a sancţiona această sfidare, un
tribunal masonic l-a judecat şi a hotărât în 1981 să-l excludă din
masonerie şi să închidă Loja Propaganda Due, care teoretic nu mai exista.

Un mesaj foarte clar privind sursa căderii sale i-a fost trimis lui Gelli în
momentul în care Poliţia a făcut descinderi în reşedinţa sa exact pe 18
martie, o dată cu semnificaţie aparte pentru masoni. Cum Licio Gelli se
simţea perfect protejat, ştiind că se bucura de susţinere masonică, s-au
găsit în locuinţa sa multe documente compromiţătoare.

În urma percheziţiei realizate în 1981 la reşedinţa lui Gelli, s-au găsit

registrele lojii, care enumerau peste 900 de membri. S-a putut afla atunci
că 30 de generali, 38 de parlamentari, 4 miniştri, 19 judecători şi 58 de
profesori universitari, precum şi diverşi editori de presă, directori de
televiziune, oameni de afaceri, bancheri, foşti prim miniştri erau membri
ai lojii Propaganda Due. Nu toţi erau italieni. Printre aceştia se numărau,
de exemplu, fostul şef al Securităţii Române şi Secretarul de Stat al lui
Nicolae Ceauşescu, care au confirmat implicarea lui Nicolae Ceauşescu în masonerie şi, mai exact, în
Propaganda Due.
Ancheta scoate la iveală dezvăluri şocante

Conexiunile externe, puse în evidenţă după descoperirea registrelor lojii de către poliţie, scot în relief legături
dintre cele mai înalte ale lui P2, atât în Occident cât şi în ţările comuniste.

Printre membrii externi ai lui P2 s-au numărat: Juan Peron, preşedintele

Argentinei şi Lopez Rega, mâna dreaptă a Isabelei Peron (soţia lui Juan
Peron şi totodată “modelul” care a inspirat-o politic pe Elena Ceauşescu),
cât şi un mare număr de conducători din Brazilia, Uruguay, Bolivia şi
Paraguay. Diverşi politicieni francezi, printre care Charles Pasqua,
ministru francez ce a fost implicat în mai multe scandaluri în special
privind traficul de arme, au fost prieteni intimi ai lui Gelli.

Un alt document ce a fost găsit în urma percheziţiei a fost “Piano di

Rinascita Democratica” (Planul Renaşterii Democratice) ce dezvăluia
intenţiile lojei şi scopul lui Gelli de a forma o nouă elită politică şi
economică pentru a îndrepta Italia spre o nouă formă de democraţie, chiar
şi mai autoritară. Dezvăluirea acestor lucruri a generat un imens scandal -
nu numai în Italia, ci în întreaga lume democratică.

În urma percheziţiilor ce au scos la iveală multe informaţii despre membrii

şi planurile lojei, s-a constituit o comisie parlamentară specială, condusă
de Tina Anselmi (din Partidul Democrat Creştin) care a investigat
activitatea acesteia. Concluzia a fost că P2 este o organizaţie secretă internaţională implicată în afaceri dubioase
şi ilegale. O mare parte din legăturile descoperite ale P2 cu Argentina (Gelli a repetat de mai multe ori că este un
prieten apropiat al preşedintelui argentinian Juan Peron) şi cu CIA au fost confirmate. S-a declarat însă că nu s-au
găsit dovezi clare ale asasinatelor în care a fost implicată loja.
Scandalul Ambrosiano

Una dintre cele mai cunoscute afaceri dubioase asociate cu loja P2 este aşa-
numitul “scandal Ambrosiano”: colapsul băncii Ambrosiano (una dintre
principalele bănci milaneze, care aparţinea băncii Vaticanului) şi moartea
suspectă a preşedintelui acesteia, Roberto Calvi, membru P2 în 1982. Calvi a
furat din propria bancă o sumă estimată la un miliard trei sute de milioane de
dolari, şi se crede că aceşti bani au fost daţi lojei P2.

Când a fost găsit spânzurat de podul Blackfriars din Londra, Calvi era legat cu
mâinile la spate şi avea în buzunare cărămizi cântărind peste 6 kg. Şi totuşi
autorităţile londoneze au declarat în mod bizar că acesta s-a sinucis! Corpul lui
a fost găsit în interiorul pieţei Square Mile din Londra, sub un pod, aproape de
fosta mănăstire Black Friars - toate acestea constituind simboluri masonice,
ceea ce a dus la concluzia că Roberto Calvi a fost supus unei execuţii rituale
masonice. În 1998, corpul lui a fost exhumat la insistenţele familei. Testele de
laborator au demonstrat că el nu s-a sinucis, ci a fost asasinat.

Asasinarea lui Aldo Moro

Asasinarea primului ministru italian Aldo Moro (1978) iese din tipar prin faptul că a fost răpit şi ţinut ostatec
timp de 55 de zile înainte de a fi omorât. Aldo Moro, liderul italian al Partidului Creştin Democrat a fost la putere
timp de mai mult de şase ani. Moro a fost apreciat ca intelectual şi ca un iscusit mediator care ar fi fost dispus să
facă un compromis cu puternicul Partid Comunist Italian. În mod „ironic”, el a fost răpit şi ucis de către teroriştii
grupării Brigăzile Roşii, o grupare radicală ce s-a format la Milano şi Torino, numărând nu mai mult de 50 de
oameni, majoritatea fiind muncitori şi studenţi.

Viaţa lui Moro ar fi fost salvată dacă un număr de terorişti ar fi fost

eliberaţi, conform cerinţelor teroriştilor. Acesta a fost începutul celor 55
de zile teroare. Moro a scris mai multe scrisori Papei, în care spunea că
principalul obiectiv al statului ar trebui să fie salvarea vieţilor omeneşti,
cerând guvernului să îndeplinească cerinţele teroriştilor. În ciuda
rugăminţilor familiei lui Moro, politicienii au refuzat să trateze cu
teroriştii, iar Papa Paul al VI-lea s-a adresat direct teroriştilor cerând
eliberarea lui Moro fără nici o condiţie. Pe 9 mai, la 55 de zile de la răpire,
Moro a fost omorât în apropierea Romei. Corpul lui a fost găsit în aceeaşi
zi în portbagajul unei maşini parcate, în ciuda raidurilor poliţiei, aproape de cartierul general al Partidului
Democrat şi al celui Comunist.

Moartea premierului rămâne învăluită de mister, mulţi întrebându-

se de ce Brigăzile Roşii l-ar fi omorât pe
Moro, un om ce a făcut atât de multe
ca să includă Partidul Comunist în
coaliţie. O explicaţie mai plauzibilă ar